I.

Mică introducere:

Biserica Ortodoxă, după cum mărturisim în Simbolul de Credinţă este Una, Sfântă,
Sobornicească (Catolică) şi Apostolică. Aceste patru însuşiri arată întreaga ei măreţie, unitatea ei
interioară, dar şi dimensiunea-i ecumenic-universală. Este Una, pentru că Unul este şi Trupul lui
Hristos; este Sfântă, pentru că sfinţenia provine din sfinţenia Capului, care Cap sfânt sfinţeşte şi
mădularele Sale; este Catolică, pentru că s-a întins în toată lumea; este Apostolică, pentru că se
sprijină pe învăţătura Sfinţilor Apostoli şi, desigur, a Sfinţilor Părinţi, aşa cum aceştia au tâlcuit
predica apostolică, de vreme ce Apostolii sunt martori ai Învierii lui Hristos.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 25/26 februarie 2009, a
stabilit ca zi cu însemnătate deosebită „Duminica migranţilor români“, în prima duminică după
sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), când mulţi dintre românii aflaţi la muncă sau
studii în străinătate se întorc acasă. În această duminică se are în vedere, pe lângă mângâierea
celor rămaşi acasă, întărirea conştiinţei de români dreptcredincioşi a celor plecaţi în străinătate.

Diaspora ortodoxă constituie astăzi un aspect fundamental pentru Biserica Ortodoxă, în

general, şi pentru Biserica Ortodoxă Română, în mod special. Termenul de „diasporă“ vine de la
verbul grecesc „diaspeiro“, care are sensul de a răspândi, a împrăştia sau a dispersa.

Prin „diaspora ortodoxă“ se înţelege prezenţa românilor ortodocşi în afara graniţelor ţării,
în ţări neortodoxe sau chiar necreştine, ca urmare a fenomenului migraţiei. Diaspora ortodoxă
română este prezentă cu precădere în ţările Europei de Vest şi în Statele Unite ale Americii. În
general, de migranţii ortodocşi s-a ocupat Biserica naţională, care i-a consiliat spiritual şi i-a ajutat
material pe cei aflaţi în afara graniţelor ţării.

Cauzele care stau la baza fenomenului migrator

După jumătatea sec. XIX, când a început fenomenul migrator, Biserica Ortodoxă Română a
fost alături de fiii ei duhovniceşti, care adesea trăiau în deznădejde. În anul 1904 se înfiinţează
prima parohie ortodoxă românească în diaspora, în anul 1912 primul protopopiat, în anul 1929

1
prima episcopie, şi anume Episcopia Ortodoxă Română din America, iar în anul 1935 este numit
primul episcop pentru diaspora, în persoana PS Policarp Moruşca.

Este cunoscută corespondenţa dintre membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române, prin care tratau tema diasporei ortodoxe. Mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu
(1909-1934) scrie Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan (1920-1955) şi Patriarhului Miron
Cristea (1925-1939), încercând să rezolve problema jurisdicţiei canonice şi a slujitorilor din
diaspora.

Cu privire la cauzele care stau la baza fenomenului migrator, acestea sunt de două feluri:
repulsive şi atractive.

Repulsive sunt cauzele care stau de fapt la baza deciziei de migrare şi sunt de ordin
economic, politic, social sau familial. Fenomenul migrator început la jumătatea sec. XIX şi
continuat la începutul sec. XX a avut drept cauză repulsivă exploatarea agricolă a ţăranilor din
Regat şi abuzurile Imperiului Austro-Ungar asupra românilor din Transilvania.

De cealaltă parte, cauzele atractive constituiau mirajul şi nădejdea unor locuri care să le
ofere migranţilor viaţa dorită.

Se cunosc mai multe perioade ale fenomenului migrator: „Mia (de dolari) şi drumul“
(1895-1924), „americanizarea“ (1924-1948), „migraţia anticomunistă“ (1948-1989) şi „migraţia
cantitativă“ (începând cu anul 1990). În toată această perioadă Biserica a fost prezentă şi i-a
asistat pe românii din diaspora.

Plecarea românilor în diaspora naşte şi o serie de probleme cum ar fi creşterea ratei

divorţurilor, infidelităţile dintre soţi sau creşterea numărului de copii abandonaţi ori lăsaţi în grija
rudelor.

Biserica Ortodoxă Română combate aceste fenomene prin slujbe, cateheze, programe
liturgice care să răspundă concret nevoilor pastorale ale credincioşilor, prin vizite pastorale, prin
şcolile duminicale pentru copiii migranţilor şi prin intensificarea vieţii liturgice.

2
 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 25/26 februarie 2009, a
stabilit ca zi cu însemnătate deosebită „Duminica migranţilor români“, în prima duminică după
sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), când mulţi dintre românii aflaţi la muncă sau
studii în străinătate se întorc acasă. În această duminică se are în vedere, pe lângă mângâierea
celor rămaşi acasă, întărirea conştiinţei de români dreptcredincioşi a celor plecaţi în străinătate.

Mărturia creştinească şi românească a celor care lucrează sau studiază în străinătate este
deosebit de importantă pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos şi a imaginii pe care ţara
noastră o are în plan internaţional.

În cadrul slujbei din această duminică, preoţii se roagă în mod special pentru românii din
străinătate, adăugând rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu,
rugăciuni de cerere şi de ajutor pentru păstrarea credinţei ortodoxe, rugăciuni pentru sănătate şi
pentru înmulţirea dragostei între părinţi şi copii, precum şi între soţi şi rugăciuni pentru cei aflaţi
în călătorie. Rostul principal al acestei duminici este acela de a identifica nevoile reale ale
comunităţilor româneşti din diaspora şi de a spori dragostea creştinească.

II. Diaspora: O problematizare sociologică şi teologică a termenului

reprezentativ
Se pune sub semnul întrebării relevanţa sociologică şi deopotrivă teologică a termenului
consacrat, dar adeseori “atacat” de „Diaspora ortodoxă“. Bazat pe teoria diasporei în sociologie a
migraţiilor lui Robert Cohen, arată că diversele comunităţi ortodoxe etnice din vest, generate de
diferite contexte de migraţie, nu reuşesc să formeze o diaspora religioasă unică, mai presus de
toate că ortodoxia nu funcţionează ca un coagulant al conştiinţei şi ca o agenţie între diferitele
comunităţi etnice.

Noţiunea de diaspora este, de asemenea, incompatibilă cu teologia ortodoxă, la nivel

eshatologic cât şi la nivelul eclesiologic; dar, în practică, Biserica Ortodoxă a cunoscut abateri de
la aceste fundaţii teologice, adoptând modele diasporice de funcţionare. Având în vedere
inadecvarea paradigmei diasporei pentru a descrie prezenţa ortodoxă în vest, concluzionăm că este

3
nevoie de o soluţie terminologică, care este mai consistentă cu realitatea sociologică şi să se
bazeze pe teologia Bisericii Ortodoxe.

Analizarea cele două faţete ale „diasporei ortodoxe“, folosind perspective din cele două
discipline corespunzătoare: sociologie (migraţii şi a religiilor) şi teologia ortodoxă, observăm că
diaspora în domeniul sociologiei, deşi utilizarea sa a fost limitată la sfera teologică până în secolul
XX, noţiunea de diaspora a fost adoptată în domeniul ştiinţelor sociale numai în anii 1950.

Utilizat iniţial în teologie, termenul diasporă a fost adoptat de către ştiinţele sociale, în care
domeniul de conexiune original cu religia sa estompat, iar accentul a fost pus pe procesul de
migrare şi relaţia dintre un centru geo-politic şi cultural şi periferia acestuia ( populaţia care
trăieşte în afara graniţelor sale).

Biserica Ortodoxă a atras acest concept pentru a descrie comunităţilor sale de migranţi
stabiliţi în mod tradiţional pe teritorii non-ortodoxe. Am identificat aspectele sociologice şi
teologice acoperite de expresia „diaspora ortodoxă“. Cei doi converg în faptul că majoritatea
membrilor parohiilor ortodoxe şi eparhiile din vest sunt oameni cu o conştiinţă diasporică şi a
modului de funcţionare. Biserica a trebuit să dezvolte mijloace pastorale pentru a reacţiona la
nevoile lor. Procedând astfel, ea însăşi a adoptat modele de diasporă.

Diaspora nu este o categorie adecvată pentru a descrie o realitatea socială a prezenţei

ortodoxe în Occident din două motive: Se compune din diaspore etnice paralele, care nu se unesc
într-o entitate religioasă unică; În ciuda dependenţei lor puternice asupra Bisericilor mamă,
eparhiile ortodoxe din Occident depun eforturi pentru integrarea în ţările gazdă, mai degrabă decât
a planifica o mişcare de întoarcere în sânul celei dintâi.

La nivel teologic, diaspora, aşa cum am moştenit-o de la iudaism, presupune un centru

unic şi exclusiv (Templul). Acest concept nu poate fi aplicat la eclesiologiei ortodoxe, pentru că
„biserica locală nu este unică în aşa fel (exclusivitate), deoarece există o pluralitate de locaţi
Pentru creştini,«Templul este Trupul lui Hristos»(Ioan 2,20 ) şi Biserica există peste tot unde este
celebrată Euharistia.

Diaspora este mijlocul prin care este conservată identitatea naţională, aceasta nu este de
categorie ecleziologică. Un stat poate acorda o cetăţenie şi să emită un paşaport, dar Biserica nu

4
poate acorda „naţionalitatea eclezială“ şi oferi un „paşaport eclezial“ pentru credincioşii ei, atunci
când acestea sunt în afara graniţelor sale; diasporă este astfel folosit mai degrabă ca un termen
„catch-all” în scopul de a exprima ideea migraţiei populaţiilor care împărtăşesc Ortodoxia, dar nu
defineşte prezenţa ortodoxă în Occident. Prin urmare, este obligatoriu să creeze o terminologie
adecvată pentru a descrie această realitate, deoarece cuvintele pe care le folosim pentru a desemna
aceasta sunt strâns legate de esenţa ei. Este o sarcină dificilă, pentru că noi încă nu avem imaginea
completă a Bisericilor Ortodoxe şi a oameniilor din vest. Situaţia este recentă şi nu a atins încă o
stabilitate din cauza fluxurilor de migraţie repetate; Biserica Ortodoxă însăşi nu a rezolvat această
problemă spinoasă şi întârzie confruntarea cu Marele Consiliu. Mai mult decât atât, Bisericile
autocefale au creeat dialog în jurul problemei diasporei în cadrul procesului sinodal care menţine
în mod ironic statutul quo.

Unii preferă să vorbească despre „divizarea ortodoxă sau pur şi simplu despre «dispersia
ortodoxă». Papathomas propune „egatasporea“ (Egkataspora), termenul care mi se pare foarte
creativ, deoarece conţine ideea de dispersie a unei populaţii şi sugerează implantarea şi adaptarea
acestuia într-un nou teren. Mi se pare o soluţie terminologică echitabilă pentru realitatea
sociologică a ortodocşilor în vest, care să respecte baza eclesiologică a Bisericii Ortodoxe.

Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă în Occident nu a atins stadiul de „egataspore“, în timp

ce încă mai flirteaza cu un comportament diasporic. Într-adevăr, timpul trebuie să treacă în faţa
Bisericilor ortodoxe din Occident şi să ajungă la o coerenţă între realitatea lor sociologică, tipuri
de conştiinţă, moduri de organizare şi la eclesiologia lor.

III. Diaspora Ortodoxă: O prespectivă canonică şi eclesiologică

Una dintre problemele majore şi dintre cele mai suparatoare legate de viitorul Sinod al
Marii Biserici Ortodoxe, cum să se ocupe şi în cele din urmă să rezolve problema diasporei
creştine ortodoxe. Diasporă, termenul provine din verbul grecesc diaspeiro, ceea ce înseamnă a se
împrăştia, a dispersa. Din punct de vedere istoric termenul a fost aplicat în multe ocazii diferite.
Acesta a fost folosit pentru a descrie mai întâi dispersia evreilor. În urma deportări asiriene şi
babiloniene a acestora în 722 şi 597, respectiv, evreii au fost dispersaţi în Persia, Armenia, şi în
altă parte. Câteva secole mai târziu, în perioadele eleniste şi romane, evreii au fost dispersaţi în

5
mai multe oraşe şi provincii ale lumii greco-romane. În al doilea rând, termenul a fost folosit de
evrei pentru alte naţiuni ca un reproş. Când Isus a spus „Eu sunt cu voi un pic mai mult, şi apoi mă
duc la Cel ce Ma trimis pe Mine...Evrei au spus unul faţă de celălalt, în cazul în care omul acesta
intenţionează să meargă unde noi nu îl putem găsi? El va merge în Diaspora grecilor, şi să înveţe
pe aceştia?,, în comentariul său la pasajul de mai sus, Ioan Gură de Aur scrie că evreii“ a dat
acest nume (diaspora) la alte naţiuni, pentru că au fost peste tot dispersate şi amestecate fără
frică, cu unul pe altul... Au numit neamurile o „diaspora“ reprosându-le.... " comentatori
bizantini au urmat interpretarea lui Hrisostom în timp ce unii exegeţi moderni şi-au exprimat
scepticismul cu privire la acest aspect al diasporei. De exemplu, W.F. Howard scrie că
„împrăştiaţi printre greci ar putea însemna, de asemenea... Neamurile dispersate .“

În al treilea rând, termenul de diasporă a fost folosit în vorbirea creştinilor care trăiesc
dispersaţi între diferite naţiuni, sau districte şi provincii ale Imperiului Roman, cum ar fi Pontos,
Galatia, Capadochia, Asia, Bitinia etc. Într-un sens larg, care trăiesc în diaspora, printre ne-
creştini au devenit asemănătoare cu trăind ca un venetic (parepidemos) şi pelerin (paroikos) pe
pământ. La figurat, diaspora a însemnat efemeritate, care trăiesc în exil, cu o nostalgie pentru
repatriere (pentru palinostesis), pentru o intoarcere acasa. În acest sens, toţi creştinii trăiesc în
diaspora, sunt „exilaţi“ de la adevărata lor patrie pentru că ei nu au aici un oraş. Rămânând în
timpurile moderne termenul a fost folosit nu numai de către ortodocşi, ci de alte naţiuni, de
asemenea. De exemplu, în Germania, diaspora este utilizat pentru a descrie membri ai unui grup
religios ca o minoritate printre alte credinţe.

IV. Un raspuns – Diaspora Ortodoxă, O Prespectivă eclesiologică și

canonică
În demersul său, autorul, în speţă Daniel J. Sahas, patrolog şi istoric ortodox de origine
greacă, profesor emerit la Universitatea Waterloo, Ontario (Canada), autor a peste 40 de studii
despre Părinţii Bisericii, islam şi iconoclasm, s-a alăturat celor care au discutat pe marginea
remarcilor scrise de către Părintele Constantelos, interesat în problema diasporei ortodoxe din
lumea nouă. După Daniel J. Sahas, diaspora ortodoxă este o chestiune mult mai complexă, care
are nevoie de o analiză cuprinzătoare. În mod concret, ortodocşii trebuie să caute în tradiţie şi în

6
ethosul nostru pentru a descoperi semnificaţia teologică şi implicaţiile diasporei. Acest fapt este
posibil prin utilizarea metodologie eclesiologice cu care se confruntă diaspora ortodoxă astăzi şi
de un consiliu care, din toate realităţile vizibile şi cu toate scopurile practice, este de fapt un
consiliu al Ortodoxiei în Diaspora! „Diaspora“ nu înseamnă pur şi simplu „împrăştiere peste tot“.
Evreii au folosit cuvântul grecesc diasporă şi l-au făcut echivalentul cu cuvântul ebraic (Galut),
ceea ce înseamnă „exil“. Un creştin nu mai poate percepe diaspora ca un blestem, ci ca un act
providenţial cu un scop şi un apel la martori. În caz contrar, creştinismului este dizolvat şi esenţa
lui este sărăcită, iar mesajul său devine unul diluat. Diaspora este cu siguranţă un fenomen istoric
şi sociologic, iar nu unul eminamente teologic. Distrugerea Ierusalimului şi a Templului a creat
diaspora evreiască de la începutul acestei ere. Un produs secundar al diasporei evreieşti a fost
consolidarea unui centru spiritual de referinţă, Sanhedrin (o distorsiune lingvistică a cuvântului
grecesc sinedriu), sau Consiliul rabinilor. “Diaspora“ postulează o Biserică (Ekklesia), ceea ce
implică „Sinod.“ Părintele Constantelos defineşte diaspora astfel: Creştinii ortodocşi care aparţin
Bisericilor care nu se potrivesc cu structura tradiţională a Europei de Est şi Orientul Apropiat sau
jurisdicţii administrative ecleziastice în zone care nu sunt istoric ortodoxe ori parohiile izolate sau
creştini ortodocşi care trăiesc în ţări şi continente care nu au un istoric ortodox, cum ar fi Franţa,
Statele Unite şi America Latină.

Diaspora este constituită din creştinii ortodocşi care, în urma imigraţiei, trăiesc în afara
graniţelor geografice ale scaunelor patriarhale tradiţionale sau autocefale ale creştinismului
ortodox, în ţările care nu sunt tradiţional ortodoxe.Diaspora în sine este foarte diversificată de pe
un continent şi de la o ţară la alta în cadrul aceluiaşi continent.

V. Fenomenul etnofiletismului din ultimii ani

Gândirea europeană modernă, în special Revoluţia Franceză, prin votul din 27 august 1789
al Adunării Constituante, a decretat că „principiul oricărei suveranităţi rezidă în principal în
naţiune, şi nici o altă adunare ori individ nu poate exercita autoritate dacă nu este delegată explicit
de către naţiune”. Astfel, naţiunea, după Abbè Sieriès, este reprezentată de a treia stare. Aşadar,
naţiunea a fost instituită ca uniune politică, ca Staatsnation.

7
 Aceste idei ale iluminismului european au pătruns şi în spaţiul creştinismului răsăritean,
desfăcând legătura armonică dintre naţiune şi credinţa creştină, trăită prin intermediul experienţei
vieţii duhovniceşti a Bisericii. Conştiinţa naţională a luat amploare, accentuând particularităţile
proprii faţă de alte naţionalităţi şi dezvoltarea unei autorităţi de stat hipertrofiate. Acest lucru a
avut drept consecinţă dezvoltarea unei geopolitici moderne a Ortodoxiei, urmaşă a celei
postbizantine.

Principiile ştiinţei geopoliticii, aşa cum au fost ele stabilite de către François Thual, pot fi
rezumate la trei categorii: a. naţiunea şi statul se constituie complementar, întărindu-se unul pe
celălalt, în vederea alcătuirii unui teritoriu, a unui areal naţional, precum în cazul Franţei, Marii
Britanii, Spaniei etc.; b. autodeterminare reconstitutivă, urmată de înfiinţarea unui stat naţional,
care să cuprindă un teritoriu geografic, în cadrul unei eliberări naţionale şi a conflictelor cu
vecinii, situaţie întâlnită în Balcani şi în Caucaz; c. constituirea unui stat, apoi rezolvarea
conflictuală a situaţiei teritoriale şi, în faza finală, alcătuirea şi instituirea unei identităţi naţionale,
lucru realizat mult mai târziu, precum în cazul Americii Latine. Aceşti factori stabilesc o tipologie
generală a relaţiilor dintre spaţiul geografic şi autodeterminare.

Dezvoltarea unui anume tip de naţionalism sub influenţa Iluminismului a nutrit ideea unor
comunităţi bisericeşti naţionale, autocefale şi autonome în cadrul Bisericii. Naţionalismul
contemporan a dus, după cum consideră părintele Ioan Meyendorff, la transformarea localismului
bisericesc canonic într-o justificare a duhului separatist naţional.

Noua ideologie naţionalistă a identificat naţiunea –înţeleasă atât din punct de vedere
lingvistic, cât şi rasial – cu obiectul devotamentului social şi cultural, procedând cu totul altfel
decât prevede Creştinismul universal. Esenţa „fenomenului naţionalist” rezidă în specificitatea
diverselor lui instanţe, în interdependenţa istorică a „naţionalismelor” din interiorul conflictelor
sau al mimetismului altor modele naţionale, iar scindările şi schimbările de tabere constituie, în
principal, conflictele interne dintre diversele versiuni conflictuale ale aceleiaşi „naţiuni”.

Declaraţiile de independenţă naţională au fost însoţite de declaraţiile de autonomie ale

bisericilor ortodoxe, care s-au întemeiat de atunci pe principiile autocefaliei şi independenţei, în
dauna Patriarhiei Constantinopolului, căreia secolul al XIX-lea i-a adus restrângerea teritoriului
aflat în jurisdicţie (în favoarea Bisericilor Greciei, României, Bulgariei etc.).
8
 În epoca contemporană, transformarea bisericilor naţionale în autocefalii a fost considerată
ca o consecinţă naturală a procesului de trezire naţională. Astfel, secolul al XIX-lea va însemna
abrogarea principiului Pentarhiei, respectiv al Tetrarhiei de după 1054 şi trecerea la rânduiala
canonică a autocefaliei şi a bisericilor naţionale, făcându-se diferenţierea între patriarhiile
originare şi cele moderne. Dar instituirea unei biserici naţionale în urma declaraţiei de
independenţă politică a constituit, pentru fiecare ţară balcanică, încununarea întoarcerii la
independenţă şi la suveranitate naţională, simbol al absolutei restauraţii, fenomen al lumii
ortodoxe. Ieşirea de sub jugul otoman aducând libertate, acelaşi model de gândire va fi preluată şi
în vederea eliberării de sub Patriarhia Constantinopolului, care întrupa, în ochii popoarelor
balcanice, „aservirea” şi dependenţa eclesiastică, fapt cu adevărat anti-bisericesc şi anti-ortodox.

Pătrunderea acestor învăţături pe tărâmul bisericesc a adus cu ea semnificaţia anti-

bisericească a filetismului (a naţionalismului rasist), care a încercat să-şi găsească o bază
canonică, răstălmăcind tradiţia canonică ortodoxă.

Astfel, Biserica a condamnat etno-filetismul în Sinodul local al Patriarhiei

Constantinopolului din 29 august – 17 septembrie 1872, sub prezidiul Patriarhului Ecumenic
Antim. Hotărârea sinodală explicitează eclesiologia ortodoxă şi condamnă „filetismul,
discriminările filetiste, disputele etnice, invidiile şi discordiile” în Biserica lui Hristos.

Problema etnifiletismuluieste cauzată de Bisericile naţionale: Rusă, Sârbă, Bulgară şi

Română, dar şi din alte ţări ortodoxe, precum Patriarhia Antiohíei, care, sub umbrela activităţii
misionare, instaurează mitropolii în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice: în America de
Nord, sub titlul Orthodox Church of America, în Australia, Europa etc. Motivele invocate sunt
liturgice şi de cult (pe criterii etnice şi lingvistice), în vederea deservirii credincioşilor care provin
din ţările acestea dar locuiesc în diaspora, şi care, în marea lor majoritate, sunt emigranţi politici
sau economici.

Această problemă s-a ivit din momentul în care principiul naţional a început să fie
predominant, adică în secolul al XΙX-lea, consecinţa fiind apariţia noilor state naţionale europene
şi balcanice. Acest fapt a avut un întreg şir de urmări pentru diaspora ortodoxă. Noile biserici
naţionale au revendicat drepturi asupra eparhiilor mitropolitane din America, Australia şi nordul
Europei, pe baza criteriilor naţionale şi filetiste.
9
 Dar aceste eparhii aparţin Tronului Ecumenic, din moment ce are jurisdicţie canonică
asupra ortodocşilor din toate ţările „barbare”, şi constituie arealul lui geografic, fără, însă să fie
avută în vedere exercitarea drepturilor canonice asupra tuturor ortodocşilor din aceste ţări ca
asupra unora care sunt „în exterior”.

În încheiere, conform cu tradiţia ortodoxă, se propune ca rezolvarea acestei probleme a

diasporei ortodoxe formate din populaţii etnic eteroclite, să fie întoarcerea la canonicitate şi
rânduirea Bisericii locale după principii bisericeşti. Condiţia prealabilă este respectul specificităţii
şi al identităţii culturale a fiecărei grupări din cadrele enoriei, sub tutela duhovnicească Patriarhiei
Ecumenice, conform Canonului 28 al celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic.

VI. Relația de opoziție dintre Biserica locală și Biserica "Diaspora"

Dacă primul mileniu al existenței Bisericii este tulburat de certurile lui de natura hristică in
acest caz, întregul mileniu al doilea este înconjurat de probleme eclesiologice, care, până în
prezent, rămân fără nici o soluție rudimentară. Într-adevăr, cele trei probleme majore ale acestui al
doilea mileniu sunt:

A. "ruptura comuniunii" de o mie de ani a Bisericii de Est și de Vest (1054);

B. nașterea confesionalismului (1517) în Occident
C. apariția etno-fitletismului ecleziologic (1872) în est.

Ultimele două constituie, după cum se va arăta în cele ce urmează, o problemă

eclesiologică dublă și constituie o abatere simetrică tocmai din cauza ruperii unității ecleziastice și
a comuniunii. Dacă, de altfel, sinoadele ecumenice și locale au tratat cu succes problemele
hristologice precise și sistematice formulate în primul mileniu, problemele ecleziologice ale celui
de-al doilea mileniu au urmat diferite căi, au luat forme diferite, au devenit autonome și au pierdut
în imprecizie. Nu există nici posibilitatea, nici chiar voința sinodala de a le rezolva (deși sinoadele
sunt convocate în acest scop). După ce am subliniat aceste observații de bază, este clar că
problema examinată se referă, în timp, la cel de-al doilea mileniu, în principal în anii următori,
deși, rădăcinile sale revin în primul mileniu.

10
 a) Co-teritorialitatea confesională și multi-jurisdicția etno-ecleziastică

Analiza acestei probleme ecleziologice arată că co-teritorialitatea multijurisdicțională este

una precedată. Se poate vedea influența teologiei confesionale asupra eclesiologiei ortodoxe.
Într- adevăr, ecleziastic multi - competență este posibilă numai atunci când există deja co
-teritorialitate, dar nu și invers. Multi - competența nu poate justifica existența, pentru că nu are
suport eclesiologic. Din acel moment, cu toate acestea, faptul că co-teritorialitatea se impune de
facto, multi- competență constată cu ușurință în suportul pentru fondarea sa, existența și
dezvoltarea acesteia. Și tocmai această co -teritorialitate care, în eclesiologia ortodoxă recentă și
practica devine, mutatis mutandis, cu mai multe jurisdicții.

Acceptarea acestei noi concepții ecleziologice din partea poporului ortodox sau, mai bine
încă, adoptarea fără precedent a acestei practici ecleziologice când ar schimb au fost respinse ca
nejustificate, disident, heteroclit și anti-canonice, generate, în aceleași locuri , paralel sau, mai
precis, care se suprapun eclesiale „jurisdicții“, așa cum este folosit în mod eronat astăzi la plural,
dar, de fapt, a generat, de asemenea, mai multe Biserici locale care se suprapun și juxtapuse, în
aceleași teritorii, în același oraș, în aceeași provincie geoecclesiastic, în cadrul acelorași frontiere
și sub aceeași denumire. Experiența istorică, acest secol trecut, a arătat că este Biserici ortodocși
care mențin și încurajează, în afara limitelor lor canonice, etno-eclezial mai multe jurisdicții în
regiunea mai largă a „Diaspora“ și din acest motiv, nu să ne ne înșelăm singuri, în aceste regiuni
corpul eclesial nu va găsi soluția eclesiologică și consecința acesteia, adică unitatea eclezială, așa
cum se dorește prin toată lumea, atâta timp cât există aceste proceduri și să prospere.

b) Biserica locală sau stabilită pe plan local și „Diaspora“

În esență, Biserica a fost întotdeauna euharistică și, în ceea ce privește zonele geografice,
teritoriale în exprimarea identității și a prezenței ei în istorie. Ecleziologia ecleziologică, precum
și întreaga eclesiologie patristică care a urmat, nu a desemnat niciodată o biserică "locală" sau
"stabilită local" în alt mod decât printr-o denumire geografică, după cum indică înșiși termenii.

Ȋn legătură cu Bisericile Ortodoxe Naționale: există un ataşament prea mare de trecut și de

centrul național. În mod evident, ei susțin ideea că "moștenitorul" ar trebui să rămână acolo,
pentru a asigura continuitatea "patrimoniului", în timp ce Regatul este clar în altă parte și vine, nu
11
din trecutul glorios național, ci din viitor. De aceea, exclusivitățile și excluderile determină
acțiunile noastre, în timp ce cunoaștem foarte bine și, de obicei, chiar o declarăm oficial, că
distincțiile sunt desființate în cadrul Bisericii, o comuniune de iubire și de auto-depășire.

Deși Templul este unic în iudaism, acest concept nu poate fi aplicat creștinismului,
eclesiologiei creștine sau eclesiologiei noastre, deoarece nici Biserica locală, nici cea stabilita pe
plan local nu este unică în așa fel (exclusivitate), deoarece există o multitudine de locații (biserici
locale și locale).

. Cu alte cuvinte, Diaspora presupune un centru, un centru unic și exclusiv, în timp ce

pentru poporul lui Dumnezeu, "Templul este Trupul lui Hristos”, Biserica sa, care există acolo
unde există un altar al unei Biserici locale. Cu toate acestea, este întotdeauna aceeași Biserică
peste tot, chiar dacă locațiile diferă.

Dacă este așa, este clar că problema mult discutată a "diasporei ortodoxe" este, din punct
de vedere eclesiologic, un mit. Este o fabricare a Bisericii Nationale în secolele XIX și XX, sub
influența ideologiei statului și prin imitarea politicii externe a statului națiunii. Nu există
"problema diasporei" în cadrul Bisericii.

Ceea ce avem este un etnofiletism latent, dar prosper, totuși, din cauza condamnării sale
sinodale (1872), nu avem întotdeauna curajul să recunoaștem acest lucru, deoarece consecințele ar
trebui să fie confruntate și, mult mai mult, responsabilitățile eclesiologice ar trebui să fie asumate
fără a se ține cont de faptul că trăim într-o epocă în care există o lipsă considerabilă de
sensibilitate ecleziologică.

Iată de ce Biserica și Diaspora sunt doi termeni antithetici și incompatibili: termenul

"diaspora" se referă exclusiv la o entitate cu un anumit punct de referință, unică în lume (stat,
granițe naționale), în timp ce Biserica are un punct de referință euharistică, altarul fiecărei Biserici
locale reprezentând imaginea Imparatiei.

În practică, Diaspora este mijlocul prin care identitatea națională este păstrată. În esență,
aceasta înseamnă, prin definiție, că diaspora nu este o categorie ecleziologică, ci o categorie
etnonistă, așa că conceptul ei implică o situație etnofiletică, repercusiunea nerecunoscută a

12
acțiunilor și atitudinii etnocratice. Prezenta imaginii Împărăției este cea care exclude practica
diasporei în sânul Bisericii.

Prin urmare, un stat-națiune poate avea în mod legitim o diasporă națională proprie. Dar, prin
definiție, o Biserică locală sau locală nu poate să aibă, să cultive și să nu pretindă o Diasporă. Din
același motiv, un stat acordă o cetățenie și oferă un pașaport cetățenilor săi, în timp ce o biserică
locală, patriarhală sau autocefală, nu poate acorda "cetățenie eclesială" și să ofere un "pașaport
eclesial" credincioșilor săi, atunci când sunt departe , În afara limitelor sale. Acest lucru se
datorează parțial faptului că își exercită competența doar în limitele sale canonice, dar și pentru
că, în afara acestor limite, există o altă Biserică locală și așa mai departe, în întreaga lume.

Aceasta înseamnă că atunci când credincioșii părăsesc limitele lor canonice in mod automat
devin corpul și membri ai corpului bisericesc în noua locație, o parte a corpului eclezial al
Bisericii unice, trupul unic al lui Hristos. Aceasta este tocmai viziunea și spiritul celui de-al 28-lea
canon al celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

c) Dispoziții constituționale de conținut non-eclesiologic

Unitatea Bisericii constă în numeroase aspecte. Este exprimată prin unitatea credinței, prin
comuniunea existentă între membrii săi etc., dar în primul rând prin participarea credincioșilor la
misterul unicității Euharistiei, așa cum este prin participarea comună la acestă taină că strângerea
comuniunii a credincioșilor cu Hristos și între ei se poate realiza.

Prin primirea Trupului lui Hristos, fiecare membru al comunității ecleziale intră într-o
comuniune perfectă cu Hristos și cu toți cei care împărtășesc același Trup. Nu este întâmplător
faptul că, în primii ani de creștinism, sinaxisul euharistic și Biserica erau sinonime.

Cuvântul "Ecclesia" (Biserica) nu avea același înțeles ca astăzi, adică cel al întregului
organism creștin crezând în doctrinele creștine adevărul și conformându-se cu el. Cuvântul a
însemnat, în primul rând, adunarea euharistică a credincioșilor în care au participat toți membrii
Bisericii locale. Dacă conținutul semantic al cuvântului "Ecclesia" (Biserica) sa dezvoltat cu
timpul, esența sa a rămas aceeași. Sfânta Euharistie, fiind unirea credincioșilor cu Hristos și între
ei, constituie Biserica însăși și consecința directă a acestei identificări este conservarea unei
singure Euharistii în fiecare Biserică locală. Prin extensie, unitatea credincioșilor în vederea

13
Euharistiei este o condiție prealabilă pentru unitatea fiecărei Biserici locale și o realitate identică
cu ea.

Pentru a rezolva această problemă ecleziologică particulară și pentru a restabili textele

canonice, este esențial și indispensabil ca organizarea creștinilor ortodocși și a "diasporei" să fie
asigurată de o autoritate ecleziastică unică, responsabilă de organizarea lor în dieceze. Conștiința
eclesială trebuie să devină din ce în ce mai sensibilă la această necesitate, luând deoparte abaterea
eclesiologică, atât de răspândită astăzi în practica noastră eclezială. Într-adevăr, având în vedere
că organizarea ecleziologică administrativă a episcopilor "diasporei" trebuie să se bazeze pe
criterii teritoriale și nu pe cele naționale, ceea ce presupune existența unui episcop unic în fiecare
district eclezial mono-jurisdicțional, întrebarea care apare este: care autoritate eclesială îi va numi
pe acești episcopi și sub autoritatea căreia vor fi plasați? Canoanele Bisericii arată în mod clar
calea și oferă o soluție definitivă la problema "diasporei", așa că este o minciună deliberată de a
afirma că aceste canoane au fost promulgate pentru un timp trecut ... Câtă vreme se insistă asupra
acestei minciuni, Biserica Ortodoxă va rămâne împărțită între apariția ei și existența ei, cu
coexistența, în același și același district jurisdicțional eclezial, a mai multor păstori diferiți și a mai
multor comunități de credincioși diferiți, o realitate subminând, prin definiție, unitatea Bisericii
sau chiar subminând Biserica însăși.

Credința noastră este o Persoană, este legată de Persoane și de comuniunea persoanelor; Nu

este o patrie eonistă, nici nu este legată de pământ (jus soli) sau de sânge (jus sanguinis) Este
legată de aventura mantuirii omenirii. O aventură în care umanitatea este, după Apostolul Pavel, o
imagine umană a lui Dumnezeu și un cetățean al Împărăției, fie el evreu sau grec ...

În viața noastră, astăzi și întotdeauna, ne-am născut ca monofiziți, ne-am născut ca

precalcedonieni și suntem chemați să participăm la întreaga viață bisericească precum
calcedonienii, sau si mai bine, ca post-calcedonieni, chemată să experimenteze relația dialectică a
ecleziasticului "neconfundat și nedivizat", personal, dar și instituțional, și, în acest caz, statutar,
"peste tot, întotdeauna și de toți".

În caz contrar, vom rămâne pentru totdeauna monofiziți și pre-calcedonieni.

14
 VII. Diaspora, relațiile inter-bisericeşti și ipoteza ecumenică
În trecutul recent, am fost martori ai inițiativei Patriarhiei Constantinopolului în încercarea
de a introduce un nou fel de relații nu numai între bisericile autocefale ortodoxe, ci și în ceea ce
privește diaspora lor din întreaga lume. Aceste chestiuni similare cu semnificație universală
pentru Ortodoxie au fost discutate în trecut în cadrul Sinoadelor Ecumenice care au fost convocate
în Bizanț de către anumiți împărați, care doresc să aducă ordine și pace atât Bisericii, cât și
statului. Cu toate acestea, astăzi trăim într-o lume a cărei putere dominantă și, în consecință,
guvernele anumitor țări nu împărtășesc aceleași sentimente despre credința ortodoxă ca împărați
bizantini și, în plus, mulți dintre ei nu au nici măcar un termen prietenos cu creștinismul ortodox
ca atare.

Poate că acesta este unul din multele motive pentru care, pentru o perioadă considerabilă
lungă de timp, Patriarhia de Constantinopol a încercat să joace rolul de "coordonator" și "difuzor"
al tuturor celorlalte biserici ortodoxe și să devină centrul al Ortodoxiei, atât în sensul canonic, cât
și în cel administrativ. Astfel, unii dintre reprezentanții Patriarhiei de Constantinopol încearcă să
dezvolte chiar o nouă eclesiologie ortodoxă, promovând o interpretare nouă și ciudată a vechilor
canoane ale Sinoadelor Ecumenice.

Porinim de la premiza gandirii ca: "Vaticanul este inima romano-catolicismului. Patriarhia

Ecumenică a Constantinopolului este inima creștinismului ortodox!". Următoarea continuă:
"Funcția sa de centru principal al unității în viața Bisericii Ortodoxe derivă nu numai din
prerogativele ei canonice excepționale de a se bucura de o participare egală cu Biserica Vechiului
Roma, în onoarea Primului Tron (Prima Sedes), în ordinea vechimea Tronurilor Patriarhale (Cf.
Canoanele Sinoadelor Ecumenice: 3 din Constantinopolul I și 28 din Calcedon), dar și din
lucrarea ei îndelungată de martor la tutela și diseminarea credinței ortodoxe ".

"Biserica Constantinopolului, fiind primul tron dintre Bisericile Ortodoxe autocefale și

având dreptul istoric și teologic și responsabilitatea de a iniția și coordona acțiuni de magnitudine
inter-ortodoxă, continuă să constituie și o biserică locală a cărei jurisdicție este limitată în limite
geografice specifice . Acesta este un lucru care, conform canoanelor, se aplică tuturor Bisericilor,
inclusiv Romei, cu excepția faptului că Biserica din Constantinopol are privilegiul exclusiv de a
funcționa într-o capacitate supra-teritorială în ceea ce privește bisericile diasporei și dreptul de a

15
arbitra căile de atac. Acest drept a fost acordat Bisericii din Constantinopol prin Canonul 28 al
celui de-al 4-lea Sinod Ecumenic ținut la Chalcedon în anul 451".

Nu există nicio îndoială că aceste aspirații ale Patriarhiei de Constantinopol vor fi sprijinite
și chiar asistate de puterile globalizării în cercurile internaționale. Este incontestabil că tendințele
globalizării din lume se află într-o mișcare puternică și, după cum am văzut, acestea ar putea
influența chiar și eclesiologia reprezentanților Patriarhiei de Constantinopol.

Este interesant faptul că celelalte Biserici Ortodoxe nu au prea multă dorință de a se

implica sau chiar de a reacționa la un nou val de tendințe și interpretări de modă nouă ale
canoanelor. Cu toate acestea, pentru mulți se pare că aceste tendințe ale Patriarhiei de
Constantinopol intervin asupra trecutului, pentru că, probabil, unii "bizantini" nu au renunțat
niciodată la ideea unei Biserici universale pentru toți ortodocșii (construită pe model în Bizanț),
sub doar un împărat și un singur patriarh.

O idee generalizată globalizată este o invenție a globaliștilor moderni care, cred, ar prefera
să pună pe toți într-un singur sac și să facă cu ei așa cum vor ei.

De aceea, generalizarea ca aceasta ar fi mai potrivită pentru politicienii noilor tendințe

globalizante, nu numai subminând și dezmembrand fiecare noțiune de suveranitate, dar evitând,
de asemenea, ori de câte ori este posibil să precizeze statele și națiunile, folosind în schimb
numele geografic sau preferând cuvinte precum " Această regiune "," acest bloc de țări "," aliații
noștri "," comunitatea mondială "etc. Pare să aibă grijă de întreaga omenire, care, de fapt, este
scopul lor principal și final.

Deși grija lor față de națiuni și state, inclusiv pe cele proprii, este în general redusă la
afacerea de a le aduce în linia tendințelor globale prin diverse procese de "democratizare",
"libertăți" politice și sociale, "societăți deschise" etc. - toate în numele "libertăților omului și
progresului întregii rase umane". Într-o cursă generală a unui popor secularizat spre bogăție și
creștere materială, acest mod de gândire este introdus în Biserica Ortodoxă.

Cum putem îndeplini sarcina de a ne transfigura noi și această lume dacă devenim parteneri
și chiar asistenți în tendințele și afacerile lumii? Este din ce în ce mai evident că obiectivul și
efortul puterilor acestei lumi este de a pune pe toata lumea sub jurisdicția și coordonarea lor.

16
 De aceea, avertismentul apostolului Pavel sună chiar și astăzi foarte proaspăt și
contemporan: "Nu vă îngrijiți într-o echipă neuniformă cu necredincioșii! Cum pot fi
corectitudinea și încălcarea legii, parteneri?" (2 Corinteni 6, 14). Întemeiată pe experiența
Bisericii ca Cer pe Pământ, teologia Părinților a fost întotdeauna liberă de această lume și, prin
urmare, capabilă să se confrunte cu lumea, să o aprecieze și să o schimbe.

Trăind din această experiență, teologia contemporană se află într-o criză a identității, în
căutarea propriilor sale fundații, presupuneri și metode, în căutarea propriei legitimități, cu toate
acestea, fără efecte creative în mod egal în Biserică și în lume.

Ceea ce este necesar acum pentru a rezolva astfel de întrebări teologice este, în primul
rând, o experiență nouă, dar adevărată și sobră a lumii noastre contemporane, dar eliberată de
influența sa fatala. O evaluare sobră a realității contemporane, capabilă să renunțe la orice balast
istoric inutil care nu exprimă esența Bisericii, ci mai degrabă reflectările sale în societate și în
circumstanțe istorice.

Căci viitorul Bisericii nu poate fi construit pe baza cooperării și parteneriatului cu această

lume sau chiar asupra unui trecut strălucitor, ci numai cu Duhul Sfânt, pe baza adevărată și reală
pusă o dată pentru totdeauna - care este Hristos Însuși .

VIII. Diaspora ortodoxă în Europa

Începutul secolului XXI este un moment de schimbări profunde și multiple în întreaga
lume. Pentru mulți, viitorul lumii pare plin de incertitudini politice, sociale și economice. Chiar
dacă valori precum democrația, libertatea și securitatea sunt larg acceptate și proclamate,
amenințările și provocările contemporane fac ca oamenii și țările să se simtă mai nesigure și mai
vulnerabile decât înainte. Dinamica schimbătoare a puterii geopolitice și dominația unei economii
de piață liberale la scară globală creează noi provocări sociale, economice și politice. Evident,
aceste provocări au implicații directe asupra peisajului eclezial și ecumenic al timpurilor noastre.

În consecință, fluxurile de migrație intra-naționale sau internaționale sporesc numărul de

noi biserici "diasporei" în toate țările și regiunile lumii. În timp ce înmulțirea bisericilor ortodoxe
din întreaga lume a reprezentat o dezvoltare eclezială relativ cunoscută pe parcursul secolului XX,

17
astăzi prezența a numeroase biserici de origine africană în țările nordice, precum și creșterea
spectaculoasă a comunităților ortodoxe în multe țări europene este destul de nouă Și realitatea în
creștere rapidă.

Bisericile pentru migranți, pentru comunitățile din diasporă, au existat întotdeauna; totuși,
o nouă tendință "calitativ" poate fi acum discernată. Acest lucru este vizibil în special în orașele
mari, unde bisericile migranților oferă spațiu cultural, afirmarea identității, oportunitatea
exprimării religioase, dar și un paradis și o casă pentru cei mai vulnerabili, oferind suport
material. Bisericile din diasporă, inclusiv ortodocșii, creează o dinamică radicală nouă intra-
ecclesială și inter-eclezială, care, în mod firesc, duc la noi probleme ecleziologice și ecumenice.

Experiența diasporei modifică atât bisericile "gazdă", cât și cele "oaspete", precum și
abordările lor teologice sau ecleziologice obișnuite. Acest lucru este demonstrat de întrebările
ridicate de creștinii migranți, de rețelele ministerelor multiculturale, precum și de noile posibilități
de relații și dialog ecumenic.

Referirea la realitatea mai largă a diasporei este făcută aici, ca prefață, deoarece acest
studiu intenționează să ofere o imagine tentativă a situației actuale și a provocărilor din diaspora
ortodoxă. Cea mai recentă a urmat, într-o foarte mare măsură, modelul general al persoanelor
dispersate și a evoluat foarte rapid, în special după schimbările politice din Europa de Est, la
începutul anilor '90. Această primă parte a studiului va avea un caracter descriptiv, încercând să
demonstreze problemele vechi și noi cu care se confruntă Bisericile ortodoxe ca urmare a
dispersării lor în întreaga lume.

Într-adevăr, răspândirea geografică a bisericilor ortodoxe autocefale și autonome

demonstrează că doar trei dintre aceste biserici (vechile Patriarhii ale Alexandriei, Antiohia și
Ierusalimul) nu sunt stabilite pe teritoriul european. Ortodoxia în ansamblul ei este foarte strâns
asociată și, de fapt, face parte integrantă din moștenirea religioasă și culturală europeană.

Vorbind din punct de vedere politic, după cea mai recentă expansiune, Uniunea Europeană
cu 25 de națiuni are acum cinci state membre cu populație creștină ortodoxă și Biserici Ortodoxe
autocefale locale (Grecia, Cipru, România, Bulgaria, Polonia), comparativ cu o singură dată
înainte.

18
 Orice biserică ortodoxă este unanim deacord că problema diasporei ortodoxe ar trebui
rezolvată cât mai repede posibil și că diaspora ortodoxă ar trebui organizată într-un mod care să
fie în concordanță cu tradiția ecleziologică și cu practica canonică a Bisericii Ortodoxe.

Din păcate, singura declarație posibilă ca modalitate de concluzie este că lucrarea extrem
de importantă realizată de cele două întâlniri ale Comisiei de pregătire inter-ortodoxă nu a
continuat cu ritmul dorit. Destinul său era inevitabil identic cu întreaga mișcare spre Sfântul și
Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a fost încetinită dramatic de la mijlocul anilor '90.

IX. Ortodoxia într-o nouă Europă: probleme și perspective

Multă lume asociază Europa în principal cu tradițiile catolice și protestante. Recent,
islamul, o religie care a atras mult atenția în mass-media, a fost adăugată pe această listă și de
multe ori lumea încearcă să facă predicții ale rezultatelor creșterii sale în țările europene. Se
vorbește însă puțin despre ortodoxie și rolul ei în formarea identității europene și chiar și termenul
de ortodox este mai adesea asociat cu iudaismul decât cu creștinătatea.

Creștinătatea ortodoxă cuprindea și continuă să cuprindă o parte integrală a identității

europene pe parcursul a multor secole. Acest aspect este confirmat nu numai de numărul de
credincioși ortodocși care trăiesc în Lumea Veche, dar și de contribuțiile pe care creștinătatea
ortodoxă le-a avut și continuă să le aibă în dezvoltarea culturii și spiritualității europene.

Există cincisprezece Biserici Locale Ortodoxe autocefale, independente, al căror număr

total cuprinde, conform unor statistici, aproximativ 226,500,000 de credincioși.

Cel mai mare număr de creștini ortodocși există în Europa de Est. Doar două din țările
vestice sunt ortodoxe: Grecia și Cipru. Totuși, nu mai puțin de două milioane de credincioși
trăiesc în țări vestice ne-ortodoxe.

În Vest există o percepție cum că Biserica Ortodoxă este din punct de vedere al structurii
un fel de analogie estică a Bisericii Catolice. Deci, Patriarhul Constantinopolului este văzut ca un
fel de corespondent al Papei de la Roma sau ca un „Papă Estic”.

19
 Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă nu a avut niciodată un singur prim ierarh. A fost
întotdeauna compusă din Biserici Locale autocefale, în comuniune canonică și de rugăciune una
cu alta, dar fiecare Biserică bucurându-se de independență administrativă.

Patriarhul Constantinopolului se bucură de o întâietate de onoare între cele 15 conduceri

ale Bisericilor Locale. Până în 1054, dreptul de întâietate în Biserica Universală era deținut de
episcopul Romei, în timp ce episcopul „Celei De-a Doua Rome” (Constantinopolul) ocupa al
doilea loc în pomelnice.

După separarea Bisericilor, întâietatea în lumea ortodoxă a mers către Patriarhul

Constantinopolului, căruia titlul de Patriarh Ecumenic i-a fost oferit încă din vremurile Bizanțului
– un titlu care totuși nu are nicio implicație administrativă și nu indică niciun fel de jurisdicție
universală.

În momentul de față apar noi oportunități pentru Biserica Ortodoxă legate de creșterea
Uniunii Europene. Până acum, UE avea doar un stat membru care era tradițional ortodox: Grecia,
pe care Samuel Huntington în mult discutata sa carte „Ciocnirea Civilizațiilor” o caracteriza drept
o „anomalie”, „un ortodox din exterior între civilizațiile vestice”.

O dată cu creșterea Uniunii Europene, ortodoxia va înceta să mai fie un jucător extern
atunci când trei țări cu tradiții ortodoxe vor deveni membre: România, Bulgaria și Cipru. Mai
mult, țări cu diaspore ortodoxe semnificative precum Polonia, Estonia, Letonia, Lituania și
Slovacia vor intra în Uniune.

Toate aceste evenimente vor întări poziția ortodoxiei în UE și vor crește semnificativ
posibilitatățile de mărturisire ortodoxă în Noua Europă. După ce aceste țări vor intra în Uniunea
Europeană, numărul comunităților ortodoxe existente pe teritoriul UE va fi de zeci de mii și
numărul credincioșilor va fi de zeci de milioane. În viitorul depărtat (poate chiar foarte îndepărtat)
există posibilitatea ca alte țări ortodoxe să intre în UE: Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia,
Serbia și Albania.

Este important ca ortodocșii să participe activ la dialog cu structurile politice europene,

într-un moment în care identitatea Noii Europe este încă în procesul de formare și când legislația
care definește Uniunea Europeană este creată. Este de asemenea important să prevenim

20
monopolul unei singure viziuni asupra lumii care ar putea dicta condițiile sale asupra tuturor
rezidenților Uniunii, inclusiv asupra celor care aparțin confesiunilor religioase tradiționale.

În momentul de față există o reală amenințare ca ideologia liberală vestică să fie declarată
singurul model legitim de a guverna societatea din Europa Unită. Această ideologie nu presupune
participarea activă a bisericilor și organizațiilor religioase în viața socială și politică, văzând
religia ca pe o chestiune extrem de personală a individului care nu ar trebui să îi influențeze
comportamentul în societate. O asemenea înțelegere a religiei contrazice imperativul misionar al
majorității religiilor, inclusiv al creștinătății.

Hristos a fondat Biserica nu doar pentru ca oamenii să-și practice religia acasă, ci ca cei
credincioși să fie membri activi ai societății, apărând valorile tradiționale spirituale și morale.
Deci, un dialog constant între religii și lumea seculră este necesar, un dialog în care Biserica
Ortodoxă poate juca un rol semnificativ.

X. Concluzii

Realizarea unităţii ortodoxe a diasporei a fost mereu o prioritate a Bisericii. Conferinţa

Presinodală Panortodoxă de la Chambesy (2009), Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici de la
Chambesy (2016), precum şi Sfântul şi Marele Sinod desfăşurat în perioada 16/26 iunie 2016 în
Creta au luat în discuţie situaţia diasporei ortodoxe, cu dorinţa de fi organizată în conformitate cu
acrivia canonică.

Deoarece contextul istoric şi pastoral nu permite prezenţa unui singur episcop ortodox într-
o anumită zonă geografică, prin iconomie sau pogorământ, s-a hotărât înfiinţarea Adunărilor
episcopale cu scopul final de a se forma Biserici locale.

S-a decis, astfel, întrunirea Adunărilor episcopale în Canada, Statele Unite ale Americii,
America Latină, Australia şi Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda, Franţa,
Benelux, Austria, Italia, Elveţia, Germania, Ţările Scandinave, Spania şi Portugalia.

21
 Episcopii ortodocşi canonici se adună pentru a găsi soluţii la problemele diasporei din
respectiva regiune, sub preşedenţia episcopului aflat sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol,
sau în lipsa acestuia, în ordinea dipticelor.

Activitatea Bisericii Ortodoxe Române poate fi considerată una jertfelnică pentru că

slujeşte cu timp şi fără timp interesele românilor din diaspora. Prin ierarhi şi preoţi, pe lângă
biserica din suflet, se construieşte şi biserica de zid, pentru ca românii aflaţi departe de ţară să
păstreze vie legătura cu Biserica naţională şi cu cei dragi rămaşi acasă.

Biserica se îngrijeşte atent de fiii ei duhovniceşti din afara graniţelor ţării şi se roagă la
fiecare sfântă slujbă pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, dorind ca fiecare
credincios român, oriunde s-ar afla, să aibă parte de bucurie şi împlinire sufletească şi să-şi
păstreze credinţa ortodoxă, apărând astfel valorile cele veşnice, spre slava lui Dumnezeu.

22