Hamlet-figura centrala a umanismului

renascentist in teatru

Cultura Renașcentismului

Numim Renaștere epoca ce începe în Europa în a doua jumătate a secolului al XV-lea și continuă
până în primele decenii ale secolului al XVI-lea. Denumirea aceasta se explică prin faptul că în
vremea respectivă a avut loc o reînviere a interesului față de monumentele culturale ale Greciei
și Romei antice. Ulterior ,sensul acestui termen a fost interpretat mai larg,astfel că noțiunea a
inclus întregul complex al fenomenelor care au caracterizat înflorirea culturii în Europa ,după
îndelungate veacuri de amorțire medievală.În această epocă apar științele naturii și se pun bazele
filozofiei materialiste . În Italia începu ,ca un reflex al antichității clasice, o înflorire nemaivăzută
a artelor ,care de atunci nu a mai putut fi atinsă niciodată . În Italia ,Franța , Germania se ivi o
literatură nouă , prima literatură modernă ; Anglia și Spania cunoscură curând după aceasta,
epoca literaturii lor clasice.

Epoca Renașterii s-a caracterizat prin crâncene lupte de clasă. În timp ce burghezia lupta
împotriva aristocrației , masele populare ,țăranii și meșteșugarii ,se ridicau împotriva
asupritorilor lor.

Acesta era decorul pe fondul căruia se dezvolta noua cultură. Deși Evul Mediu cunoștea
întrucâtva lumea antică și, din când în când ,se creau opere cu subiecte antice , totuși, în esență,
înțelegerea adevăratului spirit al filozofiei și artei din Grecia și Roma antică a dispărut sau a fost
denaturată . Ca urmare a schimbărilor produse în întreaga viață a societății europene la sfârșitul
Evului Mediu ,cultura antică a stârnit un interes deosebit in rândurile oamenilor înaintați din
secolele XV și XVI ,care au găsit în ea un foarte important sprijin ideologic în lupta împotriva
scolasticii și a teologiei . Din manuscrisele salvate după căderea Bizanțului , din statuile antice
dezgropate de sub ruinele Romei , în fața Apusului uimit, a apărut o lume nouă: antichitatea
greacă- în fața chipurilor ei luminoase, fantomele Evului Mediu dispărură.

Cel mai înaintat curent ideologic al epocii , apărut mai întâi în Italia unde s-a răspândit în
întreaga Europă, a fost umanismul .În Evul Mediu, știința se ocupa de studiul teologiei (divina
studia); în epoca Renașterii , în centrul preocupărilor intelectuale apare studierea a tot ceea ce
este legat de viața omenească (Humana studia ).Umaniștii, în sensul îngust al cuvântului , erau în
acea epocă oamenii care se dedicaseră studiului monumentelor ,filozofiei si literaturii antice .
Prima condiție pe care trebuia sa o îndeplinească un umanist era cunoașterea limbilor latină și
greacă . Într-un sens mai larg,umanismul era întregul sistem al concepțiilor filozofice, social –
politice ,etice si estetice ale oamenilor înaintați din Epoca Renașterii .

Umanistul italian Pico Della Mirandola a compus un imn entuziast închinat frumuseții și măreției
omului în lucrarea sa ,,Despre demnitatea omului,, . Idealul umaniștilor era omul dezvoltat
multilateral , deopotrivă de minunat în manifestările naturii sale fizice și spirituale . Ei afirmau
principiul egalității tuturor oamenilor indiferent de condiția lor socială. de rasă , națiune și
credință.

Cea mai strălucită realizare a noii culturi au fost înșiși oamenii remarcabili ai aceste epoci
.Engels a descris minunat acest lucru : ,,Aceasta a fost cea mai mare revoluție progresivă din cate
trăise omenirea până atunci , o epocă ce avea nevoie de titani și care a creat titani ,titani ca
gândire, pasiune și caracter , ca multilateralitate si erudiție…pe atunci aproape nu a existat om
de seamă care să nu fi făcut călătorii îndepărtate , să nu fi vorbit patru- cinci limbi , să nu fi
strălucit în câteva domenii de creație … Eroii acelui timp nu deveniseră încă sclavii diviziunii
muncii, care-i face pe oameni mărginiți si unilaterali si a cărei influență o observăm atât de des la
urmașii lor. Dar faptul deosebit de caracteristic acestor timpuri este că aproape toți trăiesc în
mijlocul frământărilor timpului lor , iau parte activă la lupta practică , iau atitudine și luptă într-o
tabără sau alta , unii cu pana și cuvântul , alții cu sabia , iar alții cu una și cu alta .

Anglia În Epoca Renașterii

Domnia reginei Elisabeta, de aproape o jumătate de secol s-a caracterizat printr-o strălucită
dezvoltare a culturii engleze ; de aceea figurile proeminente ale acelor vremuri sunt denumite
câteodată ,,elisabetane,, ,iar întreaga epocă -,,Epoca Elisabetană ,,. Această denumire îi atribuie
însă reginei un rol pe care ea , de fapt , nu l-a avut in dezvoltarea culturii engleze.Nu prin
pomenile regești ci prin largul sprijin al poporului , al păturilor democratice , ale societății
trebuie explicate activitatea și realizările gânditorilor și poeților din fruntea epocii. Monarhia
absolută s-a dezvoltat in secolul XVI, ca urmare a echilibrului temporar de forțe dintre
aristocrație si burghezie .Ca și în celelalte țări ale Europei apusene , la baza noilor fenomene
culturale din Anglia a stat înlăturarea rânduielilor vechi , feudale , și dezvoltarea relațiilor
burgheze.

Umanismul a fost in Anglia ideologia celor mai progresive pături sociale. La aprecierea
umanismului englez trebuie să ținem cont de condițiile specifice în care s-a dezvoltat acest curent
.El a apărut și a ajuns la înflorire atunci când elementele noii orânduiri burgheze se dezvoltaseră
mult mai mult decât în alte țări .De aici și cea mai însemnată particularitate a literaturii umaniste
engleze din epoca renașterii : ea nu a fost numai antifeudală ci , într-o măsura considerabilă, și
antiburgheză.

Ascensiunea burgheziei care avea loc în Anglia ,li se revela scriitorilor umaniști cu toate
contradicțiile sale. Cu toate că din punct de vedere cronologic Anglia nu a fost prima țară
capitalistă din Europa ,ea a fost țara care a cunoscut procesul dezvoltării capitaliste în forma cea
mai ,,clasica,, după expresia lui Marx .

Dezvoltarea relațiilor burgheze în Anglia a fost însoțită de fenomene care atingeau cele mai
vitale interese ale maselor populare . Acumularea primitivă era realizată de burghezie prin
jefuirea și exploatarea poporului ,în primul rând țăranilor .Ca urmare a dezvoltării cetelor feudale
,a închirierii mănastirilor și a izgonirii tăranilor din sate, din cauza ,, împrejmuirilor,, , uriașe
mase ale populației s-au pomenit lipsite de mijloace de existență .Industria nu era în stare să le
asigure munca și ,oamenii deveneau vagabonzi. Vagabondajul era atât de răspândit , încat însăși
regina Elisabeta ,în timpul unei călătorii prin țară a exclamat :,,(în latina clasică)Pauper ubicuie
jacet !(Peste tot zac săraci ),,. Tudorii au emis legi aspre împotriva vagabondajului .

În legătură cu această stare de fapte Marx a scris :,,Părinții clasei muncitoare actuale au fost
supuși pedepsei în primul rând pentru că în mod silit , ei au fost transformați în vagabonzi și
pauperi .Legislația îi considera drept niște criminali / voluntari/…,, Situația mizeră a maselor
populare nu putea să nu-i alarmeze pe umaniști și tocmai ei au fost primii apărători ai intereselor
tuturor oropsiților și asupriților.

Cele trei perioade ale literaturii umaniste din Anglia

Literatura umanistă engleză din Epoca Renașterii a parcurs în cursul dezvoltării sale trei etape
.Prima cuprinde sfârșitul secolului al XV- lea și prima jumătate a secolului XVI . În această
perioadă apar în Anglia primii învățați umaniști , care studiază monumentele filozofiei și
literaturii antice. Noua știință pătrunde în fostele cetăți ale scolasticii și teologiei medievale
universitățile de la Oxford și Cambridge. Aici au fost educate primele generații de umaniști
englezi , care mai târziu , au răspândit în rândul maselor această învațătură înaintataă. Un rol
uriaș în dezvoltarea culturii umaniste l-a avut introducerea tiparului .Prima tipografie a fost
înființată în Anglia de către Caston in 1476 .Trebuie să relevăm însă , că în această perioadă
literatura umanistă din Anglia avea un caracter prin excelență teoretic ,iar cercul influențelor sale
era încă foarte limitat .Cel mai important scriitor al umanismului englez în prima sa etapa a fost
Thomas Moore .

A doua perioadă a Renașterii – așa numita epocă elisabetană –cuprindea a doua jumătate a
secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII- lea. Este perioada celei mai mari înfloriri
ale literaturii renașterii , care parcurge în numai câteva decenii o cale uriașă –de la primii pași
modești pe tărâmul creerii unor noi forme artistice , pâna la măiestria matură .În această
perioadă intră și activitatea lui Shakespeare .

A treia perioadă – după moartea lui Shakespeare până la începutul celui de-al V- lea deceniu al
secolului al XVII –lea, s-a caracterizat prin decăderea literaturii renașterii engleze. În acești ani
au continuat să apară unele opere importante ale literaturii umaniste , dar în general , perioada s-a
caracterizat printr-o criză a umanismului .Privind într-o largă perspectivă istorică , renașterea
engleză a constituit de fapt prologul revoluției burgheze care a avut loc în Anglia la mijlocul
secolului al XVII lea.

Drama umanista înainte de Shakespeare

Caracterul popular al dramei engleze din epoca renașterii .

Drama engleză din epoca renașterii a apărut pe baza sintezei ideilor umaniste înaintate și a
dramei populare .A fost o artă democratică autentică .În ea și-au găsit reflectarea cele mai bune
năzuințe ale poporului ,ostilitatea lui față de toate formele de asuprire a omului. Populară prin
spiritul ei ,drama aceasta a fost populară și în formă .Ea s-a dezvoltat pe solul celor mai bune
tradiții ale dramei orășenești ,medievale îmbogățite de noua atitudine umanistă față de viață
.Folosind moștenirea clasică a antichității, umaniștii au aprofundat conținutul și au desăvârșit
formele artei dramatice .

Teatrul a jucat rolul generator al noilor idei , de propovăduitor al noii morale umaniste . În ciuda
ordinelor guvernamentale care interziceau tratarea problemelor politice la ordinea zilei,
dramaturgii, ocolind cenzura , găseau metode și procedee care le permiteau să se folosească de
dramă ca de un mijloc de agitație politică.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI -lea se manifestă o transformare evidentă a

vechilor forme dramatice și se introduc forme dramatice noi .Studierea clasicilor antici în
universitate a deschis accesul către bogătiei dramaturgiei antice .Studenții joacă piesele lui Plaut
, Terențiu și Seneca .Apar imitații ale modelelor create de autori antici . Cu toate acestea , drama
,,savant,, influențată de modelele clasicismului antic nu a căpătat în Anglia o dezvoltare cât de
cât importantă .Umanistișii englezi au folosit moștenirea dramaturgiei antice în măsura în care
aceasta putea contribui la decoltarea unei drame naționale indepente.

William Shakespeare

Fiind inutil si obositor sa aduci cat mai multe informatii asupra biografiei dramaturgului William
Shakespeare, majoritatea bazate pe legende sau pe surse care se pun la indoiala ele insele si
recunosc si alte surse ca fiind adevarate, voi schita o biografie sumara a acestui scriitor, dandu-i
dreptate criticului George Calinescu :”Intelegem ce vrea sa zica „viziune shakesperieana” dar de
biografia lui Shakespeare n-avem trebuinta, precum ne este indiferent a sti cine a coplit pe Apolo
din Belvedere.Marile creatii sunt lipsite de stil personal ca si natura insasi, sau cu mult prea
covarsitor sublime si universale pentru ca viata autorului sa le poata explica.Creatiile cu adevarat
geniale sunt paricide.”

In primul rand nu există nici o descriere scrisă a aspectului fizic al lui Shakespeare și nici o
dovadă că el a comandat vreodată un portret, astfel gravura Droeshout, pe care Ben Jonson a
aprobat-o ca fiind foarte asemănătoare cu chipul real, și monumentul lui din Stratford furniza
cele mai bune dovezi legate de aspectul său.William Shakespeare s-a născut în data de 23 aprilie
1564 și a murit în 23 aprilie 1616. A fost un dramaturg și poet englez și este considerat cel mai
mare scriitor al literaturii de limbă engleză. El este adesea numit poet național al Angliei și “Poet
din Avon” (“Bard of Avon”) sau Lebăda de pe Avon, (The Swan of Avon). Lucrările sale au
supraviețuit, incluzând unele colaborări, alcătuite din aproape 38 de piese de teatru, 154 de
sonete, două lungi poeme narative, și alte multe poezii. Piesele lui de teatru au fost traduse în
fiecare limbă vorbită și sunt jucate mai des decât cele ale oricărui alt dramaturg. Multe dintre
piesele sale au fost montate pe scena teatrului Globe, unul din cele mai populare ale epocii
Elisabetane, a cărui deviză era "Totus mundus agit histrionem", reluată în “Cum vă place“ sub
forma metaforei lumii ca scenă de teatru: "All the world's a stage, And all the men and women
merely players: They have their exits and their entrances". "Lumea întreagă este o scenă iar
bărbații și femeile sunt actorii ei, ei intră și ies pe rând din ea"

Shakespeare a scris majoritatea muncii sale cunoscute între 1589 si 1613. Piesele lui de început
au fost în special comedii și istorii, genuri pe care el le-a ridicat la punctul maxim de rafinament
și artă până la sfârșitul secolului al 16-lea. . După aceea, el a scris în special tragedii înainte de
aproximativ 1608, incluzând Hamlet, "Regele Lear" si Macbeth, considerate unele dintre cele
mai strălucite lucrări în limba engleză. În ultima parte a vieții, el a scris comedii tragice, de
asemenea știute ca aventuri romantice, și a colaborat cu alți dramaturgi.

După 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de teatru și nici una nu îi sunt atribuite după
1613. Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat
ca dramaturg pentru "Oamenii regelui". A murit la 23 aprilie 1616.

Pe piatra lui funerară stă scris: Binecuvântat fie cel ce lasă (în tihnă) aceste pietre și blestemat fie
cel ce-mi mișcă oasele (în limba engleză modernă: "Blest be the man that spares these stones,
and cursed be he that moves my bones").

Shakespeare a fost un poet si dramaturg respectat în acea vreme, dar reputația lui nu a crescut la
înălțimile sale actuale înainte de secolul al 19-lea. Ideile romantice, în particular, întâmpină
genialitatea lui Shakespeare, si Victorianii s-au închinat lui Shakespeare cu o stimă pe care
George Bernard Shaw a numit-o “Idolatrizarea lui Shakespeare” . În secolul XX, munca lui a
fost în repetate rânduri recunoscută și redescoperită de noi mișcări în performanță. Piesele lui de
teatru rămân cât se poate de populare astăzi și sunt permanent studiate, jucate și reinterpretate în
diverse contexte culturale și politice în întreaga lume.

Hamlet
"Tragedia lui Hamlet, prințul Danemarcei", sau, mai simplu, "Hamlet", este o operă tragică,
scrisă de William Shakespeare. Intriga poveștii, petrecută în Danemarca, relatează felul în care
prințul Hamlet pretinde răzbunare împotriva unchiului sau, Claudius, pentru ca l-ar fi ucis pe
bătrânul Rege Hamlet, fratele lui Claudius si tatăl tânărului Hamlet, Luandu-i locul la tron si
căsătorindu-se cu Gertrude, văduva defunctului rege și mama prințului. Piesa ilustrează extrem
de viu episoade de nebunie reală și prefăcută - de la jelire zdrobitoare până la furie scelerată -
explorând teme precum trădarea, răzbunarea, incestul și coruperea morală.

Hamlet a fascinat cititorii si auditorii timp de secole si primul lucru care trebuie menționat este
faptul ca personajul este enigmatic. El are întotdeauna ceva de ascuns,ceva ce nu pot descoperi
nici măcar celelalte personaje ale tragediei ;chiar si cel mai atent si isteț cititor nu pot afla tot ce
este de aflat despre print. Chiar Hamlet afirma ca el are ceva…ceva ce nu se poate vedea cu
ochii…ceva dincolo de aparente. Când el vorbește, îți dă impresia ca exista un lucru important pe
care Hamlet omite să-l menționeze , poate chiar un lucru de care nici măcar el nu este conștient.
Abilitatea lui Shakespeare de a scrie monologuri si dialoguri este poate cea mai mare realizare a
sa. Printul Danemarcei este student la universitate, ale cărui studii sunt intrerupte de moartea
tatălui sau. Hamlet este foarte contemplativ si are o gandire extrem de psihologica. El este
interesat de întrebări la care nu se poate găsi un răspuns clar. Pus in fata dovezilor faptului ca
unchiul sau , Claudius , i-a omorât tatăl , dovezi pe care orice alt personaj al tragediei le-ar crede
, Hamlet devine obsedat sa dovedească vinovata unchiului sau înainte de a acționa. Faptul ca
unchiul sau este cel vinovat este pur si simplu inacceptabil pentru el. El este de asemenea
pasionat de întrebări ce vizează viața după moarte ,sinuciderile , ce se întâmpla cu corpul după ce
murim si lista poate continua. Hamlet acționează cu graba si este impulsiv. Când acesta
acționează , cu premeditare sau fără , reușește chiar sa-l nimerească pe Polonius, care se afla
după o perdea , cu o sabie fără nici măcar sa se uite daca este sau nu cineva acolo. Printul tinde
sa pășească foarte repede spre rolul de „ om rău „ acționând irațional si supărând celelalte
personaje cu discursurile sale sălbatice. Este foarte important de spus ca Hamlet este extrem de
melancolic si nemulțumit de situația din Danemarca si din propria familie si chiar de întreaga
lume. Nu este deloc de acord cu mama sa , Gertrude , in privința căsătoriei cu Claudius. O renegă
pe Ophelia , femeia pe care odată spunea ca o iubește din toata inima .Cuvintele personajului
indica dezgust si neîncredere in femeie in general. Dar, in ciuda tuturor faptelor care provoacă
dezaprobare , fapte făcute de prinț , este remarcabil ca acesta si urmașul aparent al Danemarcei
se gândesc la aceste lucruri personale numai in termeni psihologici. Hamlet petrece relativ puțin
timp gândindu-se la amenințările care vin din afara țării și au în vizor securitatea națională a
Danemarcei , dar si la amenințările care provin din interiorul statului ( si prințul ajuta la
construirea acestora tocmai prin nepăsarea lui ).Evoluția sa de la ființa echilibrata, iubitoare de
adevăr si dreptate , dornic de viața in armonie cu ceilalți si totodată într-o fireasca armonie
interioara la peonajul dornic de răzbunare , necruțător și cuprins de o furie oarba , se petrece pe
fundalul descoperirii răului si viciului din lume si mai ales din Curtea Regala , loc in care si
traiste propria drama. Șovăielile si tărăgănările lui înainte de a-și răzbuna tatăl au fost investite
de autor cu valori simbolice. Ele sunt proprii ființei umane , ca si zbuciumul interior de altfel.
Conștiința propriei drame este data de conștiința ca aceasta e drama lumii in general , iar omul
,vorba cronicarului „ se afla supt vremii,,
Hamlet –motivul principal al tragediei ,,Hamlet ,, este conștiința faptului că ,,vremea a ieșit din
țâțâni,, (The Time Is out of joint) . Istoria prințului danez reprezentată pe scenă încă înaintea lui
Shakespeare a fost prelucrată de acesta in așa fel, încât o dramă sângeroasă a răzbunării s-a
transformat intr-o tragedie de înaltă generalizare social-filozofică a contradicțiilor epocii. Eroul
tragediei, Hamlet, este un umanist ,,e înflăcărat ca toate sufletele nobile :tot ce e Rau trezește in
el o indignare energica , tot ce e bun îl face fericit,,. In existenta liniștita, armonioasă, a acestui
om, intervin ,unul după altul evenimente care îl zguduie profund: moartea tragică a tatălui sau si
pripita recăsătorire a mamei sale . Privind in jur , el vedea ceea ce nu observase înainte si anume
că peste tot domnește Raul , viciul, cruzimea. După cum arata Bielinski,Hamlet a văzut ,,ca
visele despre viața si viața însăși nu sunt câtuși de puțin unul si același lucru..

Viața lui Hamlet o alcătuia credința si aceasta credința a fost ucisa întransul,sau cel puțin
puternic clătinata ; de ce ? pentru ca el a văzut lumea si oamenii nu așa cum ar fi vrut sa-i vadă ci
așa cum sunt ei in realitate. Din acest punct de vedere tragedia lui Hamlet nu a fost numai
tragedia lui personala , ci tragedia întregii generații de umaniști din care a făcut parte
Shakespeare însuși .

Hamlet se întreabă cum trebuie sa reacționeze fata de răul din jurul lui .Aflând cauza morții
tatălui sau, el ajunge de îndată la o concluzie generalizatoare .Problema răzbunării pe care umbra
tatălui sau ii cere s-o înfăptuiască este înțeleasă de Hamlet ca o problemă a luptei împotriva
râului in general . Aceasta îl si tulbura .

,, Ieșit-a vremea din titani si , vai !

Am fost născut ca tocmai eu s-o dreg . "

In loc sa acționeze ,Hamlet începe sa cugete si conflictul exterior dintre erou si mediul
înconjurător se intensifică o data cu conflictul lăuntric pe care Bielinski îl explica astfel:

,,Îngrozitoarea descoperire a tainei morții părintelui sau , in loc sa-l facă pe Hamlet sa se
pătrundă de un singur sentiment si de un singur gând – sentimentul si gândul răzbunării – care sa
fie gata in fiecare clipa sa se transforme in acțiune, această grozava descoperire nu l-a făcut sa-si
iasă din lumea sa lăuntrică,ci , dimpotrivă , sa intre mai mult in sine si sa se concentreze asupra
străfundurilor sufletului sau , a trezit in el problemele vieții si ale morții , ale timpului si ale
veșniciei , ale datoriei si ale lipsei de voință , i-a îndreptat atenția asupra propriei sale
individualități , asupra nimicniciei si a rușinoasei sale neputințe a zămislit in el ura si disprețul
fata de sine însuși. Hamlet a încetat a mai crede in virtute si moralitate , deoarece s-a văzut pe
sine incapabil si neputincios sa pedepsească viciul si imoralitatea si sa înceteze sa mai fie virtuos
si moral .

În actul II disimulează gândul răzbunării şi la adăpostul măştii de nebun poate observa, analiza,
interpreta, evalua faptele celor din jur. Nici măcar Ofelia nu-l înţelege şi de aici misoginismul lui
generat mai întâi de mama incestuasă. La fiecare intervenţie a lui Hamlet apare
noncomunicarea,o dramă a limbajului cu cel puţin două motivaţii: cei din jur sunt trădători sau
gata să trădeze, de aici refuzul de a se comunica; masca nebuniei trebuia susţinută printr-o
retorică a limbajului incoerent.„Danemarca e o închisoare” e un fel de laitmotiv al discursului
dramatic. Unul dintre prietenii lui rosteşte un adevăr profund: „Atunci numai spiritul preaavântat
al domniei- voastre o face să fie altfel:e preastrâmtă ca să-l încapă”. Observaţia care se impune
aici este aceea că Hamlet este idealul renascentist, iar pentru cei de astăzi este arhetipul.Hamlet
pierde o iubită, doi prieteni, este suspectat de rege, se retrage în sine chinuit de întrebăti, îndoieli,
resentimente provocate nu numaide pierderea tronului. Nu setea de putere îl chinuie. Omul,
chintesenţă a ţărânii, este definit de Hamlet între cele contrarii:lut şi desăvârşire.

Hamlet cunoaşte foarte bine teatrul şi forţa lui terapeutică şi în actul trei pregătește o capcană:
”prin piesa aceasta laţ întind/ În care-al rigăi cuget va să-l prind,,

În plin conflict lăuntric, măcinat de dorinţa de răzbunare şi luciditate,Hamlet este dornic de

cunoaştere, vrea să înlăture orice urmă de suspiciune referitoare la criminal şi pentru aceasta
teatru în teatru este pentru el investigaţie a renascentistului care vrea un act de dreptate ,nu
cruzime.

Actul III începe cu versul devenit celebru:” To be, or not to be: iată întrebarea.”

Dihotomia este încă ireconciliabilă. Hamlet trebuie să trăiască îndurând sau neîndurând să
moară. Moartea rezolvă dilema, acţiunea este respinsă din teama de necunoscut. Soluţia este
găsită în moarte comparată cu un somn adânc. Misoginismul, explicat prin elemente de biografie
interioară devine agresiv în actul III faţă de Ofelia, iar în actul V se va transforma în durere
sinceră când aceasta se sinucide. Conflictul exterior se acutizează. Claudius nu-l crede nebun, îl
propteşte la castel, apoi va pune la cale un complot din care Hamlet va scăpa. Uzurpatorul se
autodemască în timpul când piesa,„Capcana de guzgani” este jucată de actori. Prima încercare de
a-l ucide pe regele vinovat este reprimată pentru că acesta se ruga şi în opinia lui Hamlet acesta
se căieşte, regretă, crede că momentul judecăţii lăuntrice a început. Jocul aparenţei şi esenţei se
manifestă şi la Claudiu. Un epicureu prin formaţie, nu poate renunţa la ceea ce a câştigat prin
omucidere.

(Hamlet III) Dialogul cu mama se organizează într-o opoziţie puternică între egocentrismul
mamei şi frustrarea dureroasă a fiului. Ceea cea încercat prin teatru în teatru repetă. Acuzaţiile
cad una după alta şi au ca scop trezirea conştiinţei mamei înrobite pasiunii. Hamlet rupe brutal
vălul iluziei mamei despre Claudiu. Culpa lui Hamlet generată de atâtea amânări se manifestă
prin explozia necontrolată a sentimentelor. În actul IV este acelaşi indecis, măcinat de aceeaşi
întrebare: „To be, or not to be.”

Abia in actul V Hamlet devine activ, mama incestuoasă plăteşte prin otrăvire, Claudiu o sacrifică
fără regrete, dar va fi otrăvit şi prin vârful floretei şi prin băutura pregătită. Claudiu primeşte
pedeapsa cuvenită .Poetica aristotelică, mimesisul şi chatarsisul, se evidenţiază acum:mama se
reabilitează în ochii fiului, se purifică, Hamlet se purifică şi el,răzbunarea nu mai este un act
individual, ci unul colectiv al pedepsei. Finalul este simbolic, drama noncomunicării ia sfârşit.
Eroul devine el însuşi, nu mai este singur, nu mai este captiv într-o lume egoistă, murdară,care îl
condamnă la tăcere. Înainte de a trece dincolo, revenit rege, lasă lui Fortinbras succesiunea la
tron, deci opţiunea pentru acţiune ,şi lui Horaţio un testament al spunerii tragediei prinţului:

"E glasul ce moare; spune-i asta/Şi spune-i de-ntâmplările mari, mici/ Ce-nrăurit-au…restul e
tăcere ".

"O, Doamne aş putea fi închis în coaja unei nuci şi m-aş putea simţi regele infinitului, dacă n-aş
avea vise urâte. "

Când nu te mai temi de moarte, când nu te mai cramponezi de viaţă, devii invulnerabil, aceasta
este lecţia pe care a învăţat-o Hamlet şi a lăsa-o moştenire urmașilor. Trebuie să subliniem că
încercările unor critici si regizori de al transforma pe Hamlet intr-un om care nu cunoaște
îndoiala care și-a rezolvat deja toate îndoielile chinuitoare contrazic însăși esența personajului .O
prelucrare a lui Hamlet de Shakespeare căreia ii lipsea nu numai melancolia printului danez ci si
printul însuși .,, O atitudine la fel de exagerata ar fi si absolutizarea slăbiciunii eroului pentru că
slăbiciunea nu este o caracteristica a lui Hamlet ci o stare in care se găsește si întreaga
dezvoltare a caracterului sau , sta in dorința eroului de a învinge dureroasa destrămare lăuntrică.
De aici si profunda umanitate a acestui personaj precum si sentimentul de simpatie pe care îl
trezește.

Lupta dintre Hamlet si Claudius nu este o lupta dintre oamenii a doua epoci si a doua structuri
diferite. Amândoi sunt oameni ai Renașteriii . Hamlet este întruchiparea înfloririi individualității
umane, a culturii intelectuale , a moralei noi umaniste care au caracterizat Renașterea; Claudius
este purtătorul egoismului , al cupidității , al necruțătoarei sete de putere, al nihilismului moral
.Al tuturor viciilor existente în Evul Mediu dar care s-au dezvoltat cu deosebita forță pe solul
individualismului burghez.

Tragedia lui Hamlet rămâne unul din marile semne de întrebare puse omenirii. În ce constă, de
fapt, tragedia lui Hamlet? În neputinţa lui de a atinge tragicul? În încercarea de a sparge limitele
unei lumi în care se simte închis? În încercarea de a sparge limitele unei fiinţări în care se simte
prizonier? În neputinţa de a se afla pe sine, ca esenţă, simţindu-se stingher într-o lume şi într-un
corp care nu-i aparţin? În faptul că i s-a dat ca misiune să aşeze lumea la loc „în ţâţâni”? În
neputinţa de a alege între a fi şi a nu fi? În nevoia de a pune laolaltă apolinicul şi dionisiacul din
fiinţa lui, astfel încât să atingă Fiinţa?Mulţi au încercat să descifreze semnele lumii în această
piesă şi textul s-a lăsat citit în diverse chipuri, fiind cel mai ciudat palimpsest al veacurilor.
Sisteme filosofice, realităţi sociale sau culturale ale diverselor epoci s-au găsit perfect reflectate
în ea ca-ntr-o oglindă care arată mereu alte chipuri, ea rămânând neschimbată şi conţinându-le în
acelaşi timp pe toate."Hamlet este un mare prinţ, nu numai al gîndirii, ci şi al existenţei"
Concluzie
Hamlet este figura centrala a umanismului renascentist deoarece reprezintă omul ce se zbate între
bine și rău, între lumină și întuneric, între alb și negru. Deși fontul sufletului lui Hamlet este bun
,dorința de răzbunare eclipsează și pătează în același timp inima nobilă a prințului.

Omul renașcentist descoperă un nou univers:universul interior. Cel mai aproape de om si totuși
cel mai departe. Omul renașterii se descoperă pe sine. Conștientizează , simte , trăiește intens.
Asta se întâmpla și cu Hamlet .Pană în momentul în care se produce tragedia , Hamlet este un om
obișnuit ce traiste într-o adevărată rutină, trăiește fără a avea un scop. În momentul în care
Hamlet află adevărul despre moartea tatălui său, în el se întâmplă un adevărat miracol . Acesta
devine viu : o paletă largă de sentimente tocmai a explodat in ființa lui .Hamlet ajunge sa simtă
furie ,dragoste ,melancolie la o intensitate mult mai mare .Mintea și corpul lui Hamlet ajung la
extaz. Sentimentele lui Hamlet ajung sa fie deasupra rațiunii .

Consider că specific Renașterii este cunoașterea. Cunoașterea a ceva ce oamenii nici nu credeau
ca au .Oamenii ajung sa-si exploreze simțurile și sa creeze pe marginea lor ,fără a mai tine cont
de reguli . Își ascultă inima. De aici si zbuciumul lui Hamlet :să-și asculte inima sau sa recurgă la
o metodă ce este concepută a fi corectă in viziunea celor învățați ce însă nu-l va satisface
sufletește. Epoca renașterii este plină de întrebări , de sentimente .În existența lor limitată plină
de reguli apare sentimentul, ceva ce satisface sufletul intr-un mod misterios.

Hamlet , este personajul cel mai reprezentativ pentru această epocă datorită curajului creionat de
către Shakespeare , datorită dramei puternice interioare , datorită circumstanțelor în care se
petrec lucrurile .Datorita alegerilor pe care acesta le face ,Hamlet, de fapt prin el, putem înțelege
așa cum trebuie această epocă a înfloririi , o epocă a exploziilor de sentimente , a eliberării mintii
cat si a sufletului . Prin tot ce însemna Hamlet putem spune ca intr-adevăr este figura centrală a
Renașcentismului.
Bibliografie: „Hamlet ( Prince of Danmark)”, William Shakespeare, editie bilingva, editura
Pandora-M, 2009

Ionescu, E., Tufeanu-Livintz, R. –Literatura universala si comparata antologie critica, Editura

Universitatii din Bucuresti, 2008

Knight, G.Wilson, Studii shakespeariene, trad. de Ioana Comino, Univers, Bucuresti 1975

„Trandafir de mai: eseu despre temele vietii in Hamlet”