Perioada

paşoptistă
SOIMAN SILVIU
PRIPOAE MIHAI
STATESCU MARCO
 Paşoptismul
Ø Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale,
în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare
culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de
emancipare socială şi naţionala, de militare pentru realizarea Unirii.
Ø Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse
de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale,
în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.
Ø Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor
literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie.
Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism
incipient) sunt asimilate simultan.
 Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi
supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic,
deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică
şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului
şi a trezirii la acţiune.
 Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de
posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o
perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor
şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai
multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul
epocii.
 Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate
estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în
această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt
importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice.
Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a
adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei
clasicismului). 
 Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin
atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii
române moderne. „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru
că omoară în noi duhul naţional. [...] Traducerile însă nu fac o literatură." afirmă
Kogălniceanu în Introducţie la Dacia literară, în 1840. Articol-prograra al
romantismului românesc, Introductia se axează pe evidenţierea necesităţii de
realizare a unei literaturi naţionale originale şi pune în mişcare o schemă de idei
generale.
 Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi
parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în
adaptări după autorii străini, în special francezi, e de remarcat sincronismul
dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor
Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în
1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului
francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-
popular de la revista Dacia literară.
 Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au
ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent
şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura
populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie,
aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale
scriitorilor paşoptişti.
 Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt,
manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic şi predispus la
orice compromis stilistic sau simbioză tematică. Conceptul de romantism
Biedermeier se poate asocia produsului literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil
Nemoianu, respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a identifica fenomenul
hibridării estetice, conglomerat de forme şi motive vechi şi noi în cuprinsul
aceleiaşi opere. Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.
 Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi
epice. în unele opere se îmbină trăsături ale
mai multor specii.
 Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile
Alecsandri, Pasteluri),idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul
întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii, Vasile
Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La
Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda
şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani,
Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola
(Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului
Florescu).
 Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul), balada
istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii), poemul
(Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile
Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru
Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton
Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie
Bolintineanu, Traianida).
Cronologie
 Această epocă înţeleasă în sens larg se poate diviza în trei perioade:
 Prepaşoptismul (1830 -1840)
 Paşoptismul (1840 -1860)
 Postpaşoptismul (1860 – 1870)

În perioada prepaşoptistă au avut loc urmatoarele acţiuni:

 În 1816 a avut loc prima reprezentaţie de teatru la Iaşi;
 În 1829 apar primele ziare romaneşti;
 În 1840 apare Dacia literară;

În perioada paşoptistă s-au realizat:

 1840 Dacia literară
 1844 Propaşirea;
 1855 România literară;
 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi;
In perioada postpaşoptistă au avut loc urmatoarele acţiuni:
 1860 Apare prima universitate românească, universitatea de la Iaşi;
 1863 Al. Ioan Cuza dă o lege prin care invăţământul primar devine gratuit şi
obligatoriu;
 1864 Apare universitatea Bucureşti
Reprezentanţi : Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo,
Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, V. Carlova, D.Bolintineanu, Nicolae
Bălcescu.
 Paşoptiştii şi ideea unităţii

naţionale
 Ideea de unitate naţională, deşi nu figurează în mod expres printre paragrafele Proclamaţiei
de la Islaz, este un lait-motiv al ideologiei paşoptiste. Articolele din Poporul suveran
semnate de principalii colaboratori ai ziarului, poeziile publicate de Bolintineanu în
“Albumul Pelerinilor Români de la Paris” (1851), Manifestele Comitetului revoluţionar
emigrat in Franţa (condus de N. Bălcescu, C.A. Rosetti şi N. Golescu), corespondenţa
emigranţilor, toate aceste documente istorice atestă ideea unitaţii naţionale. Un
asemenea manifest, ca cel din 1 iulie 1851, tiparit la Paris, se încheie cu urarea “Traiască
Romania liberă, una şi nedesparţită!”. Dar cea mai elocventă ilustrare a acestei viziuni ne-
o dă Nicolae Bălcescu prin “Istoria Românilor subt Mihai Voda Viteazul”. Aceste idei ale
paşoptiştilor, oameni de baricade dar şi oameni de carte, au favorizat dezrobirea naţională
a românilor şi formarea unei organizări democratice a statelor româneşti. Genurile şi
ţelurile cultivate de paşoptişti erau numai cele adecvate propagandei ideologice: genul
dramatic punea în contact direct pe scriitori cu poporul; poezia lirică dădea glas
entuziasmului tineresc al generaţiei; istoria constituia un exemplu de luptă şi de afirmae a
unităţii naţionale. Dar gândind unitatea naţională în termeni noi, paşoptiştii reformau
istoria. În locul istoriei regilor şi a războaielor puneu istoria popoarelor şi a dezvoltării
claselor sociale. În literatură şi artă, aceste idei se traduceau printr-o noua estetică.
Paşoptiştii români, romantici prin tot ce au dat ca opera literară, după cum am văzut, au
înţeles istoria ca o frenetizare, ca o mitologizare eroică a unor idealuri. 
  Revista „Dacia literară”
 Dacia literară este revistă apărută pe 30 ianuarie 1840 la Iaşi, sub redacţia lui Mihail
Kogălniceanu. În ciuda titlului, revista nu şi-a propus să se axeze exclusiv pe literatură. Pe
parcursul apariţiei, ea a avut următoarea rubricaţie, marcată prin supratitluri:
1. Scene istorice din cronicile Moldaviei (text:Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul),
Scene pitoreşti din obiceiurile poporului(M. Kogălniceanu, Nou chip de a face curte),
Alegeri din alte foi româneşti (texte reproduse din „Foaie pentru minte, inimă şi
literatură”, „Curierul Românesc” şi „Albina românească”),Telegraful Daciei (ştiri
culturale);
2. Scene pitoreşti din obiceiurile Moldaviei (studiul lui C. Negruzzi, Cîntece populare a
Moldaviei), Literatură străină (fragmente din jurnalul de călătorie în Banat, Valahia şi
Moldave D. A. Damidoff, şambelan al împăratului Rusiei, cu prezentare şi comentarii de
M. Kogălniceanu), Poezie (Cavalerul C. Stamate, A.Donici), alegere din alte foi româneşti
(„Arhiva românească”, „Curierul românesc”), Critica, Telegraful Daciei;
3. Scene contemporane (C. Negruzzi, O alergare de cai), Suvenire din Italia (Vasile Alecsandri,
Buchetiera de la Florenţa), Literatură străină (continuare Damidoff), Poezie (Grigore
Alexandrescu), Alegeri din alte foi româneşti („Mercur”, „Curierul românesc”, „Albina
românească”), Telegraful Daciei. Din porunca domnitorului, după primele trei numere,
revista este suspendată şi va mai apărea abia după 1859, în ediţia a doua.
COSTACHE NEGRUZZI

 Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul

Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu
şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales
primar al oraşului Iaşi. În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela istorică. Nuvela
Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi este prima nuvelă istorică din literatura română, o
capodoperă a speciei şi un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al.
Odobescu). Publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al Daciei literare (1840), nuvela
ilustrează două dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogălniceanu, conducătorul revistei,
în articolul-program întitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului
românesc: - promovarea unei literaturi originale; - inspiraţia din istoria naţională: „Istoria
noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile
noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris,
fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţi". Face parte din
comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Kogălniceanu şi de Alecsandri.
Negruzzi scoate revista Săptămâna. Ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras
din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul
domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca
deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon. Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este
înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi.
 ALECU RUSSO

 A fost poet, prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia), ideolog
al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului „Cântarea României”, tipărit anonim. Fără a
revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai cunoscute litigii de
paternitate literară din istoria literaturii române. Dacă e hazardat a vorbi despre Cântarea
României ca de o lucrare colectivă, e în schimb îndreptăţită considerarea ei drept operă în cel
mai înalt grad reprezentativă pentru generaţia paşoptistă. Ea adună principalele teme şi
motive ce străbat literatura acestei perioade şi duce la cea mai înaltă expresie retorismul
romantic, modalitate stilistică tot atât de caracteristic paşoptistă, constituindu-se într-un
veritabil manifest revoluţionar. Patria, ca temă centrală a poemului, privită în perspectiva
gândirii şi sentimentalităţii romantice paşoptiste, e prezentă sub faţete diverse. Pe băncile
institutului scrie primele sale încercari literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba
franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri. Russo se dovedeşte un revoltat, cu
un deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un liberal în gândire, fiind, mai apoi, ideologul
mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova. Adept al unui conservatorism literar şi
lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor apusene, înverşunat critic al „restauratorilor“ limbii,
al latiniştilor şi al „ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluţia limbii şi a literaturii române cu
o cumpănită gândire, ţinând seama de tradiţie.
GRIGORE ALEXANDRESCU

 S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, insă rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o
memorie extraordinară. Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la Bucureşti, este elev la pensionul
Sfântul Sava. Heliade îi va publica prima poezie ,,Miezul nopţii’’ în „Curierul Românesc”. O
vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat(1837). Din pricina unor scrieri ( ,,Anul 1840’’ şi „Lebăda
şi puii corbului”) este întemniţat. Este ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-
ne peste 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (,,Câinele şi
caţelul‘’, ,,Boul şi viţelul‘’, ,,Dreptatea leului‘’). A debutat cu poezii publicate în Curierul
Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au
pregătit Revoluţia din 1848, scrie mai întâi meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine.
Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La
Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).
 E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul
e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele și căţelul, Boul și viţelul, Dreptatea leului,
Vulpea liberală, ș.a.). Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română
ca specii literare autonome epistola, meditaţia și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
Apreciere critică: ,, Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru...”
( D. Popovici). 
NICOLAE BĂLCESCU

  Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu Petre şi al
„serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Studiază la Colegiul „Sfântul Sava”, începând cu
1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii,
pe Ion Heliade Rădulescu. Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului
Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de
unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În Franţa se va implica în revoluţia
din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a
participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar
de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor,
dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Se exilează la Paris, unde încearcă să
coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei
confederaţii europene. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai- Voievod
Viteazul”, pe care a scris-o începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de
Alexandru Odobescu. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. 
ANDREI MUREŞANU

 Andrei Mureşanu a fost un poet şi revoluţionar român din Transilvania. Născut într-o
familie de ţărani, a studiat filozofia şi teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la
Braşov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista „Foaia pentru
minte,inimă şi literatură” . A fost printre conducătorii Revoluţiei din 1848, participând
în delegaţia Braşovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul său „Un răsunet”
scris la Braşov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele) şi
denumit ulterior „Deşteaptă-te, române!” , a devenitimn revoluţionar – fiind numit de
Nicolae Bălcescu „Marseilleza” românilor. Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu
caracter social protestatar. În ultimii ani ai vieţi traduce ,,Nopţiile lui Young’’, precum
şi o bună parte a ,, Analelor‘’. Cu timp in urmă scrisese şi o gramatica româneasca in
limba germană. În 1862, poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea
precară, a murit în 1863 la Braşov.
 Concluzie
 În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori moderni în cadrul curentului naţional
popular, „Dacia literară”. Apărând ideea de originalitate în literatură, mentorul generaţiei
paşoptiste dezvoltă în acelaşi timp şi spiritual critic, exercitând, în acest fel, o influenţă
hotărâtoare asupra fizionomiei culturii româneşti de la mijlocul secolului trecut. Critica
noastră – spunea Mihail Kogălniceanu – va fi nepărtinitoare: „vom critica cartea, iar nu
persoana”. Poezia paşoptistă este o poezie socială, adaptată la momentul istoric şi chiar
politic, conformă cu idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de
pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul naţional, încrederea în valorile tradiţionale,
populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum, alături de evenimentele
social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe scriitorii
paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevărate
manifeste pentru împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială. Se
dezvoltă astfel o poezie retorică, declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor
şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj adecvat înţelegerii de către marea masă de
cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea, moartea, se completează cu
meditaţia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al
creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor orânduirii
feudale şi evocarea realitaţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste,
scriitorii ironizând cu severitatea moravurile societaţii, condamnând cu fermitate abuzurile şi
nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în ansamblu, doua tendinţe de ordin cultural
şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii. Scriitorii devin conştienţi că literatura şi
cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru naţional, a
surselor tematice şi de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.
 Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşopstişti împletesc romantismul cu
clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii
literare: ode, elegii, meditaţii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Ideea
naţională poate fi considerată nucleul tematical poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma
ataşamentului la valorile poporului, ale pamântului şi ale tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, “La
patrie”, C.Bolliac, “O dimineaţă de Caraiman”, I.Heliade-Radulescu, “Zburatorul”), a elogiului
realizărilor poporului (Gh.Asachi, La introducerea limbii naţionale în publica învaţătura, C.Bolliac,
“La cea întâi corabie românească”), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr.
Alexandrescu, “Umbra lui Mircea”. “La Cozia”, I.Heliade-Radulescu, “O noapte pe ruinele
Târgoviştei”). Un loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de
elemente epice, lirice şi dramatice, poate cea mai complexă specie a momentului, în care,
sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului
glorios ( D.Bolintineanu, “Muma lui Ştefan cel Mare”, Gh. Asachi, “Dochia şi Traian”). Un alt pilon
tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh. Alexandrescu, “Satira
duhului meu”, Gh. Asachi, “Soţie de modă”) şi a fabulei (Gr.Alexandrescu, “Câinele şi caţelul”, Gh.
Asachi,” Musca şi carul”, I.Heliade-Rădulescu, “Cumatria cioarei, cand s-a numit privighetoare”).
Iau avânt: lirica filosofică ( I.Heliade-Radulescu, “Visul”, D.Bolintineanu, “Scopul omului”), cea
religioasă ( I.Heliade Radulescu, “Cântarea dimineţii”, Gr. Alexandrescu, “Candela”) şi cea erotică
( Gh. Asachi, “Dorul”, Gr. Alexandrescu,“Aşteptarea”, D.Bolintineanu, “O fată tânără pe patul
morţii”). Se afirmă artistul-cetăţean, exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în
poezia “Un răsunet” a lui Andrei Mureşanu “Anul 1840” a lui Gr. Alexandrescu.
