INSTITUTUL NATIONAL DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ

CONTABILITATE FINANCIARĂ

Prof. univ. dr. Niculae FELEAGĂ

1
 ÎNTOCMIREA ŞI PREZENTAREA SITUAŢIILOR FINANCIARE

Utilizatorii îşi exprimă diverse necesităţi informaţionale, pe baza cărora ei îşi

fundamentează, în urma analizelor economice şi financiare, diferite decizii pe care apoi le iau.
Utilizatorii se confruntă cu perspective uneori divergente şi îşi exprimă puncte de
vedere divergente (de exemplu, perspectivele şi punctele de vedere ale salariaţilor şi ale
sindicatelor, ale consumatorilor şi ale acţionarilor sunt, nu în puţine cazuri, contradictorii).
De asemenea, afirmam că, datorită acţiunii principiului unicităţii bilanţului, va exista
întotdeauna un set comun de informaţii, structurate în documentele de sinteză. Este ceea ce
am putea numi informarea financiară de uz general. Ne putem pune întrebarea dacă acest
tip de informare răspunde în mod adecvat necesităţilor informaţionale ale anumitor grupuri de
utilizatori. Răspunsul negativ ne obligă să decelăm şi un al doilea tip de informare, pe care o
vom numi de uz particular, destinate unei categorii date de utilizatori.
Preparatorul de conturi dispune de trei locuri pentru a prezenta informarea relativă, în
principal, la poziţia financiară, performanţele şi mişcările de trezorerie ale întreprinderii:
- în corpul documentelor de sinteză;
- în notele complementare; şi
- într-un supliment de informaţii.
Documentele de sinteză constituie un mijloc de comunicare oficial şi structurat.
Pentru a fi prezent în documentele de sinteză, vom vedea mai târziu că un element de
informare trebuie să răspundă definiţiei rubricii respective şi să satisfacă o serie de criterii de
recunoaştere (constatare) şi de evaluare (măsurare). Totodată, el trebuie să fi fost înscris în
registrele contabile şi să fi fost trecut prin sistemul de contabilitate al partidei duble (aspecte
care, de asemenea, vor face obiectul studiului nostru).
Notele complementare dau, în general, explicaţii sau detalii ce vizează elementele
conţinute în cazul documentelor de sinteză. Dacă informarea conţinută în documentele de
sinteză furnizează o imagine incompletă a poziţiei financiare, a performanţelor şi a mişcărilor
de trezorerie ale întreprinderii, informarea necesară pentru a completa imaginile de sinteză
referitoare la entitatea descrisă va fi prezentată în note. Nu este absolut necesar ca informarea
prezentată în note să fie eminamente numerică. Ea poate să fie furnizată şi în limbajul curent.
Cu titlu de exemplu privind notele complementare, putem să cităm descrierea politicilor
(convenţiilor) contabile, a prelucrărilor (tratamentelor) utilizate pentru măsurarea şi
contabilizarea elementelor prezentate în documentele de sinteză, explicaţiile relative la
incertitudini şi eventualităţi cât şi la statisticile sau detaliile care ocupă prea mult loc pentru a
fi încorporate în documentele de sinteză. Informarea prezentată pe calea notelor este nu numai
utilă. Ea poate să se releve şi esenţială în înţelegerea datelor relative la averea şi activităţile
întreprinderii.
Suplimentul de informaţii cuprinde date care prezintă o perspectivă diferită de cea a
documentelor de sinteză. În acest sens, poate să fie vorba despre informaţii numerice foarte
relevante, dar mai puţin credibile (fiabile) sau despre informaţii utile, dar neesenţiale. Cel mai
bun exemplu de supliment de informaţii ne vine de la situaţia în care o întreprindere se
confruntă cu fenomene de creşteri de preţuri (inflaţioniste). „Suplimentul” se referă la date şi
tablouri care prezintă efectul variaţiilor de preţuri (informarea în costuri istorice indexate şi
informarea în costuri actuale). De asemenea, suplimentele de informaţii pot să conţină
explicaţii ale conducerii întreprinderii referitoare la datele financiare cât şi o analiză a
semnificaţiei acestora.
Europenizarea şi internaţionalizarea sunt cele două procese majore care influenţează
cadrul juridic al contabilităţii româneşti.

2
 Europenizarea trece prin retortele armonizării cu directivele legate direct şi indirect
de obiectivele de informare ale contabilităţii. Documentele contabile de sinteză sunt regăsite
sub denumirea de conturi anuale. Notele complementare se constituie şi ele într-un cont anual,
anexa, alături de bilanţ şi contul de profit şi pierdere. Din punct de vedere al câmpului de
aplicare, Directiva a IV-a are în vedere societăţile pe acţiuni, societăţile cu responsabilitate
limitată şi echivalentele lor. Se face o discriminare între întreprinderile mari, cele mijlocii şi
cele mici, pentru prezentarea, publicarea şi controlul conturilor. Delimitarea între cele trei
categorii de întreprinderi se face pe baza valorilor următoarelor trei criterii: totalul bilanţului,
mărimea netă a cifrei de afaceri şi efectivul mediu de personal utilizat în cursul exerciţiului. O
sursă de informaţii este şi raportul de gestiune care reprezintă o dare de seamă fidelă asupra
evoluţiei afacerilor şi a situaţiei societăţii. Raportul de gestiune trebuie să mai comporte
informaţii cu privire la: evenimentele importante survenite după închiderea exerciţiului,
evoluţia previzibilă a societăţii şi activităţile în materie de cercetare şi de dezvoltare.
În sfârşit, societăţile care cad sub incidenţa articolelor Directivei a IV-a supun
conturile lor anuale controlului, realizat de una sau mai multe persoane abilitate, în virtutea
legii naţionale referitoare la controlul conturilor. Totodată, persoana sau persoanele
însărcinată(te) cu controlul conturilor trebuie să verifice concordanţa raportului de gestiune cu
conturile anuale.
Cât priveşte Directiva a VII-a, aceasta vizează conturile anuale întocmite de societatea
aflată în fruntea unui grup (societatea-mamă), numite conturi consolidate. Aceste conturi
cuprind bilanţul consolidat, contul de profit şi pierdere consolidat şi anexa consolidată.
Internaţionalizarea presupune armonizarea cu referenţialul contabil internaţional.
Documentele contabile de sinteză sunt regăsite sub denumirea de situaţii financiare. De altfel,
pentru motive de omogenitate terminologică, în lucrarea noastră se va regăsi cu predilecţie
termenul de situaţii financiare (şi mai puţin termenii de conturi anuale şi de documente de
sinteză).
Un set complet de situaţii financiare1 include următoarele componente:
a) bilanţul;
b) contul de profit şi pierdere;
c) o situaţie care să arate:
(i) fie toate variaţiile capitalurilor proprii;
(ii) fie schimbările în capitalurile proprii, cu excepţia celor ce provin din
tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuirile în favoarea acestora;
d) tabloul fluxurilor de trezorerie;
e) politicile contabile şi notele explicative.
Dincolo de aceste situaţii financiare, întreprinderile sunt încurajate să furnizeze puncte
de vedere critice ale conducerii, prin descrierea şi explicarea trăsăturilor principale ale
performanţelor financiare şi ale poziţiei financiare, precum şi incertitudinile principale cu care
acestea se confruntă. Un atare raport trebuie să includă o trecere în revistă a:
-factorilor principali şi a influenţelor ce determină performanţele, inclusiv a
schimbărilor de mediu în care operează o întreprindere, a răspunsului acesteia la astfel de
schimbări şi efecte, a politicii ei în materie de investiţii pentru a menţine şi creşte
performanţele din care, în mod distinct, se cuvine să se prezinte politica referitoare la
dividende;
-surselor de finanţare a întreprinderii, a politicii referitoare la data îndatorării şi a
politicilor conducerii, în materie de risc;

1
Un astfel de set este cerut întreprinderilor româneşti care se „adresează” referenţialului internaţional prin
Ordinul Ministrului Finanţelor publice (OMF) 94, din 24 februarie 2001. De asemenea, un astfel de set este
solicitat şi de litera şi spiritual standardului IAS 1 revizuit „Prezentarea situaţiilor financiare”, ca o necesitate a
aplicării sistemului contabil bazat pe standarde internaţionale de raportare financiară (IFRS).

3
 -solidităţii întreprinderii şi resurselor acesteia, elemente a căror expresie valorică este
reflectată de bilanţ, în conformitate cu referenţialul contabil internaţional.
În materie de selectare a informării de prezentat în situaţiile financiare, practicile
contabile constau în furnizarea acestor elemente care sunt atât de importante încât să
influenţeze judecata profesională şi, implicit, deciziile unor utilizatori versaţi. Selecţia este
guvernată de acţiunea principiului pragului de semnificaţie sau al bunei informări. Prin
acest principiu se recunoaşte că natura şi sfera de cuprindere a informării prezentate prin
situaţiile financiare decurg foarte adesea dintr-o serie de compromisuri. Producătorul de
conturi trebuie să îşi catalizeze eforturile în vederea producerii de situaţii (i) suficient de
detaliate, pentru a prezenta toate aspectele care pot să influenţeze judecata utilizatorilor, şi
(ii) suficient de condensate, pentru a fi uşor de consultat şi interpretat, prin asigurarea unui
echilibru între costurile de întocmire, prezentare şi publicare, pe de o parte, şi avantajele
procurare de folosirea situaţiilor, pe de altă parte.
Prin recursul la principiul pragului de semnificaţie, informarea trebuie să evite cele
două extreme posibile:
-de a fi prea sintetice sau condensate, cu atât mai mult cu cât trebuie respectat
principiul necompensării, la care ne vom referi ulterior;
-de a fi prea abundente, deci de a „îneca” utilizatorii într-o „maree” de detalii inutile şi
nesemnificative.
Pragul de semnificaţie sau importanţa relativă afirmă că o informaţie este
semnificativă atunci când este probabil ca persoana care o utilizează să acţioneze în mod
diferit, în lipsa acesteia.
Scopul importanţei relative este de a simplifica prelucrarea, dar actului de simplificare
trebuie să i se acorde multă atenţie.
În practică este destul de dificil să se stabilească norme stricte privind condiţiile de
îndeplinit pentru ca o informaţie să fie semnificativă: într-adevăr semnificaţia (importanţa)
poate să fie interpretată, în acelaşi timp, în termeni de „valoare” (valoarea elementului
informaţional în cauză, în raport cu valoarea altor elemente informaţionale), în termeni de
„calitate” (natura elementului informaţional) şi în termeni de „influenţă cuantificată” a
elementului asupra coordonatelor cheie ale informării (poziţia financiară, performanţele,
lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii).
Principiul importanţei relative nu se aplică de o manieră indiscutabilă: în fiecare
exerciţiu trebuie să se ia decizii dificile din acest punct de vedere. Soluţiile cele mai
rezonabile nu pot să apară decât în urma exersării în timp a judecăţii profesionale a
specialistului contabil.
Trebuie să precizăm că pragul de semnificaţie este o mărime relativă: el depinde atât
de dimensiunile şi caracteristicile întreprinderii, cât şi de circumstanţele în care aceasta se
găseşte.
Pentru o valoare semnificativă universală, uzanţele se bazează pe o combinaţie a trei
criterii: rentabilitatea, solvabilitatea şi lichiditatea întreprinderii.
Noţiunea de prag de semnificaţie este larg utilizată şi de auditori (revizori), în actul lor
de verificare şi certificare a situaţiilor financiare. Ei trebuie să examineze cu multă atenţie
elementele situaţiilor financiare a căror importanţă este suficient de mare. O evaluare
defectuoasă a unor astfel de elemente ar avea consecinţe dezastroase asupra estimărilor sau
deciziilor conducătorilor şi terţilor utilizatori. Se vorbeşte atunci de „zone de risc”.

4
 Bilanţul şi poziţia financiară a întreprinderii

Repere privind conceptul de poziţie financiară

Pornind de la o interpretare simplă, bilanţul este documentul de sinteză care prezintă
situaţia afacerilor unei întreprinderi la un moment dat. Studentul şi profesionistul contabil
privesc tehnic bilanţul ca pe un moment culminant al unui proces complex şi lung de
înregistrare, clasificare şi evaluare. Multă vreme, bilanţul şi contul de profit şi pierdere şi-au
disputat întâietatea în materie de dominare a utilităţii situaţiilor financiare prezentate şi
publicate de o întreprindere. Astăzi, în această dispută, intervine cu argumentele sale şi
tabloul fluxurilor de trezorerie.
Remarcam într-o lucrare anterioară2 că, până în momentul în care în lumea capitalistă
dezvoltată s-au manifestat puternicele puseuri inflaţioniste şi prăbuşirea creditului, ale anilor
1970-1980, se părea că bilanţul a pierdut războiul cu contul de profit şi pierdere, utilizatorii şi,
în primul rând, investitorii acordând o atenţie mai mare unei situaţii financiare a rezultatelor şi
beneficiului pe acţiune. Se părea că în special investitorii începuseră să neglijeze utilitatea
bilanţului şi a evoluţiei poziţiei financiare pe care acesta o reprezintă. Totuşi, după deceniul
inflaţionist întreţinut de crizele petroliere, economiştii şi cei ce gestionau afacerile au realizat
că multe dintre variaţiile bruşte ale beneficiului pe acţiune ar fi putut să fie prevăzute dacă
acestui document de sinteză i s-ar fi acordat atenţia pe care o merită. Pentru că aceste categorii
de specialişti vizau rentabilitatea pe termen lung a întreprinderii, asigurată printr-o gestiune
eficace a trezoreriei şi prin flexibilitate financiară.
În economiile nord-americane, în multe situaţii practice, s-a probat tendinţa
întreprinderilor de a camufla scăderea beneficiilor, în vederea amorsării tendinţei de scădere a
cursurilor acţiunilor. Situaţiile ulterioare ale rezultatelor au probat aceste tendinţe. Pentru un
ochi avizat, disimularea informaţiilor reale ar fi fost depistată printr-o atenţie suplimentară
acordată bilanţului. Este cunoscut că un bilanţ deteriorat, deşi corect întocmit, este anunţul
unor dificultăţi financiare, în timp ce unul care arată, de asemenea în mod corect, o poziţie
financiară însănătoşită, este o stare precursoare ameliorării beneficiilor.
Acordând bilanţului rolul pe care îl merită în setul de situaţii financiare, specialiştii au
ajuns la concluzia că beneficiile nu sunt altceva decât consecinţa unor ipoteze filtrate prin
intermediul acestui document de sinteză.
Acceptat ca o situaţie financiară care redă capitalurile proprii prin diferenţa între active
şi datorii, se consideră că bilanţul furnizează informaţii privind natura şi sumele investite în
resursele (activele) întreprinderii, obligaţiile ei vizavi de creditori, precum şi partea
proprietarilor în aceste resurse.
Dincolo de rolul său în a completa informaţiile referitoare la compoziţia beneficiului,
bilanţul contribuie şi la furnizarea bazei informaţionale privind:
- calculul ratei de randament;
- evaluarea structurii capitalului întreprinderii;
- determinarea lichidităţii şi flexibilităţii întreprinderii.
Bilanţul permite formularea de judecăţi de valoare privind riscul pe care şi-l asumă o
întreprindere şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta ea analizează, pe
baza bilanţului, lichiditatea şi flexibilitatea financiară cu care se confruntă întreprinderea.
Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie
realizat sau convertit în disponibilităţi, sau pentru ca o datorie să fie achitată. Pentru o
întreprindere, se afirmă că, în general, cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât aceasta riscă
mai puţin să dea faliment.

2
Feleagă N., Controverse contabile. Dificultăţi conceptuale şi credibilitatea contabilităţii, Editura Economică,
1996, paginile 126-127.

5
 Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile
necesare, în vederea modificării valorilor şi calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel încât
să se poată face faţă nevoilor şi situaţiilor neprevăzute. Pentru o întreprindere, se afirmă că, în
general, cu cât flexibilitatea ei financiară este mai mare, cu atât ea riscă mai puţin să dea
faliment.
Să semnalăm, de asemenea, că bilanţul nu prezintă valoarea întreprinderii, deoarece nu
toate componentele valorii sunt active şi pentru că metodele utilizate în evaluarea activelor
sunt bazate, în mod normal, mai degrabă pe costuri istorice decât pe valori actuale de piaţă.
Această afirmaţie este paradoxală, dacă ţinem cont de faptul că, în urmă cu multe secole,
bilanţul era considerat ca fiind o situaţie a averii (bogăţiei) întreprinderii (afacerii).

Repere istorice privind bilanţul contabil

De mai mult de jumătate de mileniu, contabilitatea operează sub spectrul principiului
partidei duble. Cu toate acestea, abia în secolul al XIX-lea, graţie marilor întreprinderi
industriale şi comerciale, începe să se analizeze şi să se măsoare periodic patrimoniul, cu
ajutorul bilanţului, şi rezultatul, cu ajutorul contului de profit şi pierdere. O astfel de practică,
remarcă Bernard Colasse3, îşi găseşte explicaţia prin câteva fenomene: numărul societăţilor pe
acţiuni se multiplică; se separă conducerea întreprinderii de proprietari, managerii fiind
obligaţi să informeze periodic asupra modului în care au gestionat patrimoniul şi activitatea;
contabilul apare ca mediator între proprietari şi manageri, rămânând, totuşi, subordonatul
acestora din urmă etc.
Yamey, Pollard şi Brief4 afirmă că, până în secolul al XIX-lea, exista adesea tendinţa
de a confunda, în procesul contabil, bunurile întreprinderii cu cele ale proprietarilor săi.
Începând cu acest secol, se poate vorbi de acţiunea principiului entităţii în contabilitate.
Într-o formulă generală, care nu poate să fie decât una simplificatoare, bilanţul a fost şi
este considerat un document de sinteză ce permite să se cunoască, la un moment dat,
patrimoniul unui comerciant, persoană fizică sau juridică. O astfel de formulă consacră
patrimoniul ca ansamblul drepturilor şi obligaţiilor acestui comerciant.
De asemenea, bilanţul a fost, şi mai este încă, recunoscut ca un instrument static.
Abordării statice a bilanţului i s-a opus, o dată cu opera genialului profesor german Eugen
Schmalenbach (Dynamische Bilanz, 1920), o abordare diametral opusă, cea dinamică.
Viziunii tradiţionale despre bilanţ, asimilat unui inventar patrimonial condensat,
Schmalenbach i-a opus concepţia sa referitoare la un bilanţ ca reprezentare a „forţelor
întreprinderii”. El a constatat că este mult mai important pentru managerii întreprinderii să
măsoare sănătatea acesteia decât să cunoască valoarea intrinsecă a elementelor care compun
cele două părţi ale bilanţului, activul şi pasivul. Iată ce afirma Schmalenbach5 în acest sens:
„Pentru a lua decizii utile, şeful unei întreprinderi trebuie să ştie dacă afacerea sa prosperă,
dacă bate pasul pe loc sau dacă ea este în declin...Cu ocazia fiecărei mari crize, economiştii au
putut observa că foarte multe falimente sunt cauzate pur şi simplu de o cunoaştere prea tardive
a declinului afacerilor lor...Dar noi nu avem nevoie numai de a determina rezultatul, atunci
când o întreprindere începe să fie în primejdie; este indispensabil să luăm cunoştinţă de
prosperitatea ei. Un şef capabil trebuie să profite de o astfel de perioadă de înflorire, indiferent
că ea este provocată de conjunctură sau de structura economică. Nu putem lăsa să treacă
vânturile favorabile fără să ridicăm pânzele, căci ele (vânturile) nu vor sufla totdeauna.”

3
Colasse B., Comptabilité générale (PCG, IAS/IFRS et Enron), 9e édition, Economica, 2005, pagina 23.
4
Colasse B., Les trois âges de la comptabilité, Revue Française de Comptabilité, septembre – octobre 1998.
5
Jouanique P., En relisant Schmalenbach…ou l’histoire du plan comptable, la Revue du trésor, No. 8-9, août –
septembre 1991.

6
 Admirator al lui Schmalenbach, Jacques Richard6 contrapune contabilităţii care, pentru
a construi bilanţul, nu reţine decât valorile corespunzătoare lichidării întreprinderii, altfel spus
o contabilitate statică, o contabilitate care ţine cont de valorile în mişcare, independent de ce
se întâmplă cu ele în caz de lichidare a întreprinderii, adică o contabilitate dinamică. El
pledează pentru o contabilitate de tip dinamic.
Lucrarea „Bilanţul dinamic” a generat un alt mod de a gândi contabilitatea. Este
posibil ca multe din ideile lui Schmalenbach să se fi constituit în puncte de plecare pentru
reflecţii ulterioare. În definiţia dată astăzi elementelor reprezentând activul bilanţier, în
cadrele contabile conceptuale ale ţărilor anglo-saxone şi în cel internaţional, este prezentă
sintagma „resurse...susceptibile să genereze avantaje economice viitoare” („posturi în
suspensie ca forţe ce concură la formarea rezultatului”, pentru Schmalenbach).

Abordări contemporane privind bilanţul contabil

(i) O primă grupă de abordări sunt centrate pe conceptul de patrimoniu.
Determinarea, structura şi cunoaşterea patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanţului. Deşi
în literatura de specialitate, autohtonă şi străină, au fost formulate mai multe accepţii ale
conceptului de patrimoniu – juridică, economică şi economico-juridică – noi ne vom opri
numai asupra accepţiei economico-juridice, datorită caracterului ei integrator: „patrimoniul
este format din ansamblul bunurilor (corporale şi necorporale), al drepturilor şi
obligaţiilor ce caracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment dat”7.
Pentru a primi girul contabilităţii, componentele patrimoniului trebuie să fie exprimate în
etalon monetar. Totodată, patrimoniul trebuie să fie ataşat unei persoane fizice sau juridice,
care desfăşoară acte de comerţ, numită titular de patrimoniu.
Plecând de la conceptul de patrimoniu, bilanţul, la rândul lui, poate să fie interpretat în
mai multe moduri.
Din punct de vedere economic, bilanţul prezintă capitalurile titularului de patrimoniu.
Capitalurile sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele (aporturi la
capital, rezerve, datorii, beneficii etc.), cât şi al modului de utilizare (bunuri economice,
creanţe, pierderi etc.). Acest mod de interpretare generează ecuaţia bilanţieră de tip
economic:

Utilizări = Resurse

Pe plan procedural, forma cea mai simplă de regăsire a ecuaţiei bilanţiere este:
Active = Pasive

Modelul economic de bilanţ permite să se răspundă la întrebări ca: „de unde vin
fondurile necesare finanţării întreprinderii sau, altfel spus, de cine este ea finanţată?”; „care
sunt necesităţile întreprinderii sau, altfel spus, care a fost utilizarea dată resurselor de care
aceasta a dispus?”.
Din punct de vedere juridic, un bilanţ reflectă:
- în activ, drepturile de proprietate şi de creanţă, clasificate într-o ordine raţională;
- în pasiv, datoriile întreprinderii faţă de terţi (la modul general, creditori ai acesteia) şi
datoriile ei faţă de aportorii de capitaluri pe bază de risc (asociaţi), clasificate într-o ordine
raţională.
Din interpretarea juridică, rezultă următoarea ecuaţie bilanţieră:

6
Richard R., Comptabilités et pratiques comptables, Dalloz, 1996.
7
Feleagă N., Ionaşcu I., Contabilitate financiară, volumul 1, Editura Economică, 1993, pagina 71.

7
 S=A-D

în care: S = situaţia netă

A = active
D = datorii faţă de terţi
Situaţia netă reprezintă valoarea datoriilor întreprinderii faţă de asociaţii săi, altfel
spus, valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entităţii patrimoniale. În
principiu, situaţia netă este echivalentă capitalurilor proprii8. În literatura de specialitate, se
întâlnesc drept termeni echivalenţi patrimoniul şi, mai ales, patrimoniul net.
(ii) Abordările din a doua grupă sunt centrate pe finalitatea bilanţului, de a răspunde
nevoilor de interpretare prin metodologiile de analiză economico-financiară.
Această grupă de abordări, la rândul ei, plasează informaţia contabilă fie într-un câmp
de analiză de tip financiar-funcţional, fie într-un câmp de investigare orientat spre analizele de
tip solvabilitate-lichiditate. În cadrul grupei, întâlnim cele două scheme prevăzute în articolele
9 şi 10 ale Directivei a IV-a.
Schema descrisă de articolul 9, care prezintă bilanţul sub o formă bilaterală (forma
cont), prevede în partea stângă activul, descompus în şase mari rubrici, notate de la A la F, iar
în partea dreaptă pasivul, descompus în cinci mari rubrici, notate de la A la E:

A. Capital subscris nevărsat A. Capitaluri proprii

(rubrică de creanţă) B. Provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli
C. Datorii
B. Cheltuieli de constituire
D. Conturi de regularizare –
C. Activ imobilizat
pasiv
D. Activ circulant
E. Beneficiul exerciţiului
E. Conturi de regularizare –
activ
F. Pierderea exerciţiului

Remarci:
Directiva lasă posibilitatea înscrierii creanţei privind capitalul subscris nevărsat, ca
primă rubrică a activului (aşa cum rezulta din schema descrisă de articolul 9) sau ca un
element component al activului circulant.
Cheltuielile de constituire sunt înscrise distinct, înaintea activului imobilizat, dar
directiva lasă şi posibilitatea înscrierii lor ca un element component al imobilizărilor
necorporale.
Directiva prezintă beneficiul sau pierderea ca ultima rubrică a pasivului, respectiv, a
activului bilanţier. Totuşi, ea lasă legislaţiilor naţionale posibilitatea de a înscrie, cu semne
diferite, aceste elemente, în structura rubricii A din pasiv (în componenţa capitalurilor
proprii).
Schema cont a fost opţiunea sistemului contabil românesc, în prima etapă a reformei
(1994-2000), sub inspiraţie şi consiliere franceză. Schema a generat un model de bilanţ cu o
structură a activelor după destinaţia lor, iar a pasivelor, după originea lor. Printr-o regrupare a
posturilor9 bilanţiere după funcţiile întreprinderii, se poate ajunge la o abordare de tip
funcţional:

Prezentarea funcţională a bilanţului

8
Deşi între cele două noţiuni apar unele diferenţe.
9
Posturile sunt elemente informaţionale componente ale rubricilor.

8
 Funcţia Active imobilizate
de Capitaluri
investire proprii
Funcţia
Stocuri de
Funcţia (+) Creanţe finanţare
de (-) Datorii faţă de Datorii
exploatare furnizori financiare
Gestiunea Titluri de plasament
trezoreriei (+) Disponibilităţi

Printr-o prelucrare adecvată, se poate face trecerea de la bilanţul funcţional la bilanţul

financiar. În acest sens, elementele de activ şi de pasiv trebuie reclasificate după criteriul
duratei: cu o durată peste un an; cu o durată sub un an.
Pentru aceasta, fie prin informaţiile de la baza bilanţului (modelul francez), fie prin
anexe (modelul francez, dar şi cel românesc) se dau detalii asupra duratelor unor posturi din
bilanţ.
Sub aspect financiar, prezentarea funcţională a bilanţului permite descompunerea în
trei agregate:
- fondul de rulment;
- necesarul în fond de rulment;
- trezoreria netă.
În vederea acestei descompuneri, bilanţul funcţional este convertit într-un bilanţ
financiar, prin următoarea amenajare de posturi:

I IV
Active imobilizate Capitalurile permanente (capitaluri
700 u.m. proprii şi împrumutate pe termen
lung)
II 800 u.m.
Stocuri şi creanţe din exploatare
V
şi în afara exploatării
Datorii din exploatare şi din afara
200 u.m.
exploatării
140 u.m.
III
Disponibilităţi VI
100 u.m. Împrumuturi pe termen scurt şi
conturi bancare creditoare
60 u.m.

Total active = Total pasive = 1.000 u.m.

De aici, calculul celor trei agregate (indicatori) se prezintă astfel:
Fondul de rulment: IV – I = 800 – 700 = 100 u.m.
Necesarul în fond de rulment: II – V = 200 – 140 = 60 u.m.
Trezoreria netă: III – VI = 100 – 60 = 40 u.m.
Aceşti trei indicatori informează asupra echilibrului financiar al întreprinderii, prin
relaţia:

9
 Fondul de rulment (FR) – Necesarul în fond de rulment (NFR) = Trezoreria
netă (TN)
100 u.m. 60 u.m. 40 u.m.

O astfel de relaţie de echilibru, rod al abordării de tip financiar, evidenţiază faptul că

echilibrul financiar al întreprinderii este consecinţa deciziilor luate de aceasta, pe termen
scurt, privind gestiunea stocurilor, politica de credit comercial faţă de clienţi, relaţiile de
decontare cu furnizorii etc., cât şi pe termen mediu şi lung, privind investiţiile şi acoperirea
lor cu resurse de finanţare permanente.
În contextul puternicului caracter inflaţionist al economiilor occidentale, în anii 1970,
norma privind finanţarea totalităţii necesarului în fond de rulment structural, prin fondul de
rulment, s-a dovedit a fi inadecvată. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât, ulterior, în occident, s-
au manifestat tot mai pregnant economiile de credit. Practicile bancare au contribuit la o nouă
imagine a finanţării necesarului în fond de rulment structural: parţial, prin fondul de rulment
şi, parţial, prin credite bancare pe termen scurt. Mai mult, ele au probat că, de fapt, creditele
de trezorerie nu constituie o resursă excepţională, aşa după cum prevede regula de echilibru
financiar, ci o resursă permanentă.
Modelul financiar-funcţional de analiză a fost criticat pentru ambiguitatea şi
imprecizia sa deoarece, în lipsa unor definiţii riguroase, a confundat noţiunile de maturitate şi
de permanenţă. Ca atare, fondul de rulment net, calculat ca diferenţă între resursele durabile şi
utilizările stabile, este un concept a cărei măsură este afectată de convenţii imprecise şi
influenţată de alegerile de politici contabile.
Schema descrisă de articolul 10 al Directivei a IV-a, care prezintă bilanţul sub o
formă listă, permite calculul unor indicatori economico-financiari necesari gestiunii
întreprinderii şi facilitează analizele de tip solvabilitate-lichiditate. Rubricile listei sunt notate
de la A la L.

A. Capital subscris nevărsat

B. Cheltuieli de constituire
C. Activ imobilizat
D. Activ circulant
E. Conturi de regularizare – activ
F. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an (datorii curente)
G. Active circulante, respectiv datorii curente nete
H. Total activ minus datorii curente
I. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
J. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
K. Conturi de regularizare – pasiv
L. Capital şi rezerve

Modelul inspirat şi dezvoltat din schema articolului 10 al directivei a fost utilizat cu

succes de întreprinderile britanice. Prin consilierea experţilor scoţieni, în urma aplicării
Ordinului Ministrului finanţelor publice 94, din 2001, pentru aprobarea Reglementărilor
contabile armonizate cu Directiva A IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate, ţara noastră adoptă bilanţul listă pentru
întreprinderile care parcurg în aceşti ani a doua etapă a reformei contabile.
Într-o formă detaliată, schema articolului 10 al directivei se regăseşte în următorul
model listă din Ordin:

10
 BILANŢ
Încheiat la data de 31 decembrie...
mii u.m.
Rubrică/post Nr. Existent la
rând începu sfârşitul
tul anului
anului
A.ACTIVE IMOBILIZATE
I.IMOBILIZĂRI NECORPORALE
1.Cheltuieli de constituire 01
2.Cheltuieli de dezvoltare 02
3.Concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi 03
valori similare şi alte imobilizări necorporale
4.Fondul comercial 04
5.Avansuri şi imobilizări necorporale în curs 05
TOTAL (rd. 01 la 05) 06
II.IMOBILIZĂRI CORPORALE
1.Terenuri şi construcţii 07
2.Instalaţii tehnice şi maşini 08
3.Alte instalaţii, utilaje şi mobilier 09
4.Avansuri şi imobilizări corporale în curs 10
TOTAL (rd. 07 la 10) 11
III.IMOBILIZĂRI FINANCIARE
1.Titluri de participare deţinute la societăţile din 12

cadrul grupului 13
14
15
2.Creanţe asupra societăţile din cadrul grupului
16
3.Titluri sub formă de interese de participare
17
4.Creanţe din interese de participare
18
5.Titluri deţinute ca imobilizări
19
6.Alte creanţe
7.Acţiuni proprii
TOTAL (rd. 12 la 18)
ACTIVE IMOBILIZATE – TOTAL 20
(rd. 06 + 11 + 19)

11
B. ACTIVE CIRCULANTE
I.STOCURI
1.Materii prime şi materiale consumabile 21
2.Producţia în curs de execuţie 22
3.Produse finite şi mărfuri 23
4.Avansuri pentru cumpărări de stocuri 24
TOTAL (rd. 21 la 24) 25
II.CREANŢE
1.Creanţe comerciale 26
2.Sume de încasat de la societăţile din cadrul 27
grupului 28
3.Sume de încasat din interese de participare 29
4.Alte creanţe 30
5.Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat 31
TOTAL (rd. 26 la 30)
III.INVESTIŢII FINANCIARE PE TERMEN
SCURT 32
1.Titluri de participare deţinute la societăţile din
cadrul grupului 33
2.Acţiuni proprii 34
3.Alte investiţii financiare pe termen scurt 35
TOTAL (rd. 32 la 34) 36
IV.CASA ŞI CONTURI LA BĂNCI
ACTIVE CIRCULANTE – TOTAL 37
(rd. 25 + 31 + 35 + 36)
C. CHELTUIELI ÎN AVANS 38
D. DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O
PERIOADĂ DE UN AN
1.Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni 39
2.Împrumuturi datorate instituţiilor de credit 40
3.Avansuri încasate în contul comenzilor 41
4.Datorii comerciale 42
5.Efecte de comerţ de plătit 43
6.Sume datorate societăţilor din cadrul grupului 44
7.Sume datorate privind interesele de participare 45
8.Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi alte 46
datorii pentru asigurările sociale
TOTAL (rd. 39 la 46) 47
E. ACTIVE CIRCULANTE, RESPECTIV 48
DATORII CURENTE NETE
(rd. 37 + 38 – 47 – 62)

12
 F. TOTAL ACTIVE MINUS DATORII 49
CURENTE
(rd. 20 + 48)
G.DATORII CE TREBUIE PLĂTITE ÎNTR-O
PERIOADĂ MAI MARE DE UN AN
1.Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni 50
2.Împrumuturi datorate instituţiilor de credit 51
3.Avansuri încasate în contul comenzilor 52
4.Datorii comerciale 53
5.Efecte de comerţ de plătit 54
6.Sume datorate societăţilor din cadrul grupului 55
7.Sume datorate privind interesele de participare 56
8.Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi alte 57
datorii pentru asigurările sociale
TOTAL (rd. 50 la 57) 58
H.PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI
CHELTUIELI
1.Provizioane pentru pensii şi alte obligaţii 59
similare 60
2.Alte provizioane 61
TOTAL (rd. 59 + 60)
I. VENITURI ÎN AVANS 62
J.CAPITAL ŞI REZERVE
I.CAPITAL (rd. 64 la 66) 63
din care:
-capital subscris nevărsat 64
-capital subscris vărsat 65
-patrimoniul regiei 66
II.PRIME LEGATE DE CAPITAL 67
III.REZERVE DIN REEVALUARE -sold C 68
-sold D 69
IV.REZERVE (rd. 71 la 74) 70
1.Rezerve legale 71
2.Rezerve pentru acţiuni proprii 72
3.Rezerve statutare sau contractuale 73
4.Alte rezerve 74
V.REZULTATUL REPORTAT –sold C 75
-sold D 76
VI.REZULTATUL EXERCIŢIULUI–sold C 77
-sold D 78
Repartizarea profitului 79
TOTAL CAPITALURI PROPRII 80
(rd. 63 + 67 + 68 – 69 + 70 + 75 –76 + 77 – 78 – 79)
Patrimoniul public 81
TOTAL CAPITALURI (rd. 80 + 81) 82

Activul bilanţier este constituit din posturile rubricilor A, B şi C în timp ce pasivul

bilanţier din posturile rubricilor D, G, H, I şi J. Rubricile E şi F reprezintă indicatori
economico-financiari, implicaţi în analize şi, implicit, în fundamentarea unor decizii.

13
 Rubrica E reprezintă indicatorul „fond de rulment”. Anterior, în modelul bilanţului
financiar (derivat dintr-o abordare funcţională), fondul de rulment era calculat ca diferenţă
între capitalurile permanente şi activul imobilizat (posturi care exprimă resursele pe termen
mediu şi lung, respectiv utilizările pe termen mediu şi lung). Dar cum FR – NFR = TN, se
deduce că fondul de rulment se poate calcula ca sumă algebrică între necesarul în fond de
rulment şi trezoreria netă. În contextul bilanţului listă, promovat de articolul 10 al Directivei a
IV-a, suma algebrică a necesarului în fond de rulment şi a trezoreriei nete este dată tocmai de
suma algebrică a:
B + C – D – I.
Desigur că şi în acest model, se poate comenta perisabilitatea valenţelor cognitive ale
indicatorului „fond de rulment”.
La rândul ei, rubrica F reprezintă un alt indicator semnificativ în analizele financiare.
El exprimă capitalurile „permanente”, ca diferenţă între total active şi datorii curente (datorii
pe termen scurt). Optimizarea indicatorului „capitaluri permanente” este o problemă de primă
importanţă, deoarece excedentul sau insuficienţa resurselor pe termen lung influenţează
solvabilitatea, lichiditatea şi rentabilitatea întreprinderii. De asemenea, băncile pot calcula
gradul de acoperire a capitalurilor investite, prin rata:

Capitaluri permanente / Capitaluri investite x 100.

Prezentarea distinctă a datoriilor pe termen scurt (rubrica D) de datoriile pe termen

lung (grupa G), modul în care intenţia conducerii întreprinderii conduce la încadrarea
investiţiilor în investiţii pe termen lung (subrubrica A III) sau investiţii pe termen scurt
(subrubrica B III) probează orientarea modelului promovat de contabilitatea românească spre
analizele de tip exigibilitate – lichiditate.
(iii) A treia grupă de abordări privind bilanţul sunt de sorginte anglo-saxonă. Într-o
astfel de viziune sunt excluse judecăţile patrimoniale. Şi aceasta nu numai pentru faptul că, în
contabilităţile anglo-saxone, domină principiul prevalenţei economicului asupra juridicului,
dar şi pentru modul în care sunt definite elementele care compun situaţiile financiare. În mod
concret, prin intermediul referenţialului contabil internaţional, vom vedea că cele trei
elemente care compun bilanţul (activele, datoriile şi capitalurile proprii) şi cele două elemente
care compun contul de profit şi pierdere (cheltuielile şi veniturile), exclud acceptarea
abordării de tip patrimonialist.
Majoritatea firmelor nord americane întocmesc şi publică un bilanţ compus din trei
mase patrimoniale, activele (assets), datoriile (liabilities) şi capitalurile proprii (shareholders
equity sau owners equity), prezentate fie în formatul orizontal (cont), fie în cel vertical (listă).
Spre deosebire de multe ţări europene, în care activul bilanţier este prezentat în
ordinea crescătoare a lichidităţii lor, iar pasivele, în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor, în
Statele Unite şi în Canada, firmele îşi prezintă activele şi pasivele în ordinea descrescătoare a
lichidităţii, respectiv a exigibilităţii lor. Această clasificare denotă un element al culturii
contabile de tip nord american, accentul pus pe elementele pe termen scurt, altfel spus
lichidităţile şi exigibilităţile imediate, prezentate ca prime elemente ale structurii bilanţiere
(partea de sus a bilanţului).
Modelul de bilanţ prezentat în cele ce urmează este numai unul din formatele posibile.
În ţările nord americane nici măcar denumirea acestei prime situaţii financiare nu este
standardizată. Este drept, cel mai adesea se utilizează denumirea de „bilanţ” (balance sheet),
dar nu de puţine ori sunt întâlnite denumirile de „situaţia poziţiei financiare” (statement of
financial position) şi „situaţia condiţiei financiare” (statement of financial condition).
u.m.
Assets (Active) Liabilities (Datorii)

14
 Current assets (active pe Current liabilities (datorii
termen scurt) curente)
Cash (disponibilităţi) 60 Accounts payable 90
Accounts receivable 120 (furnizori) 30
(creanţe) 180 Accrued wages and taxes
Inventory (stocuri) 60 (datorii salariale şi taxe) 60
Prepaid expenses Estimated income taxes
(cheltuieli 420 payable (impozitul
constatate în avans) asupra beneficiilor: de 180
Total current assets (total plătit)
active pe termen scurt) Total current liabilities
(total datorii pe termen
90 scurt)
Tangible assets
(imobilizări corporale) 120
Land (terenuri) 360 Non-current liabilities 120
Plant (construcţii, (datorii pe termen
echipamente, maşini) (210) mediu şi lung)
Mortgage bonds
Less accumulated
150 (obligaţiuni) 180
depreciation (minus
Total liabilities (total
amortizări cumulate)
datorii)
Net plant (valoarea netă a
construcţiilor, 240 210
echipamentelor, Shareholders equity 390
maşinilor) (situaţia netă)
Total tangible assets (total Common stock (5,000
imobilizări corporale) shares outstanding)
30 (capital: 5.000 acţiuni)
Retained earning
Intangible assets
(rezerve)
(imobilizări
690 Total shareholders equity 690
necorporale)
(total situaţie netă)
Goodwill and patents
(fond comercial şi
brevete)
Total liabilities and
Total assets (total active)
shareholders equity (total
datorii şi situaţie netă)

Remarcă:
Postul bilanţier „retained earnings” ar putea să fie tradus şi prin „profituri (câştiguri)
nedistribuite”. De multe ori, el formează obiectul unei situaţii financiare distincte,
complementară bilanţului: situaţia profiturilor acumulate şi reţinute (nedistribuite) (statement
of accumulated and retained earnings), situaţie care prezintă următoarea structură:

Profiturile nerepartizate la începutul anului (exerciţiului) 300

(Retained earnings at January 1)
+ Profitul net al exerciţiului curent (Net income for the year) +100
= Total (Total) 400
- Dividende plătite referitoare la (Dividends paid on): -190

15
 Acţiuni preferenţiale (Preferred stocks): 40
Acţiuni ordinare (Common stocks): 150
= Profiturile nerepartizate la sfârşitul anului (exerciţiului) 210
(Retained earnings at December 31)

Acţiunile preferenţiale sunt acţiuni care conferă un drept prioritar la distribuirea de

dividende, dar nu şi drept de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor (AGA).
Acţiunile ordinare sunt acţiuni care conferă drept la distribuirea de dividende după
acţiunile preferenţiale, dar ele dau drept de vot deţinătorilor în AGA.
Uneori, acţiunile preferenţiale pot fi convertite în acţiuni ordinare, cu consecinţele de
rigoare pe linia drepturilor. Conversia generează fenomenul de diluare, care va fi analizată în
volumul al doilea.

Bilanţul şi referenţialul contabil internaţional

Referenţialul contabil internaţional analizează bilanţul în contextul cadrului conceptual
şi al standardului IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare”, în forma lui revizuită.
Cadrul conceptual internaţional defineşte şi caracterizează elementele care descriu
poziţia financiară a întreprinderii: activele, datoriile şi capitalurile proprii. Aceste elemente
vor face obiectul analizelor noastre în subparagraful 5.3.2. referitor la cadrul conceptual
internaţional. Pentru înţelegerea bilanţului, vor fi prezentate totuşi definiţiile şi alte câteva
consideraţii.
(a) Activele
● Definiţie: un activ este o resursă controlată de întreprindere:
-care provine din evenimente trecute;
-de la care se aşteaptă să genereze avantaje economice viitoare (beneficii; fluxuri de
trezorerie).
Remarcă: Tranzacţiile sau evenimentele viitoare nu dau naştere unui activ; astfel,
intenţia de a cumpăra stocuri nu răspunde definiţiei unui activ.

(b) Datoriile
● Definiţie: o datorie este o obligaţie actuală a întreprinderii:
-care provine din evenimente trecute;
-şi care trebuie să antreneze, cu ocazia plăţii (decontării) sale, o ieşire de resurse
(active) generatoare de avantaje economice.

c) Capitalurile proprii
●Definiţie: capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual al proprietarilor în activele
întreprinderii, după deducerea tuturor datoriilor.

O analiză comparativă a definiţiilor elementelor care compun situaţiile financiare, în

acest caz la nivelul bilanţului, demonstrează diferenţe de fond între abordarea juridico-
patrimonială prezentată în prima grupă de abordări, punct de vedere care a dominat
contabilitatea românească până la aplicarea reglementărilor armonizate cu Directiva a IV-a şi
standardele contabile internaţionale, şi punctul de vedere economic, de tip anglo-saxon, adus
de referenţialul contabil internaţional. De exemplu, este una să defineşti activul ca un
ansamblu de bunuri recunoscute prin drepturi de proprietate şi de creanţă şi altceva să accepţi
o definiţie în care relaţia de control prevalează asupra celei de proprietate iar recunoaşterea
elementului este condiţionată de probabilitatea mare ca el să genereze avantaje economice
viitoare, avantaje ce pot să fie măsurate în mod credibil.

16
 În acest context, ne exprimăm, totodată, mirarea vizavi de acceptarea nenuanţată a
definiţiilor, conceptelor şi, implicit, a practicilor de tip internaţional, induse de organismul
românesc de normalizare contabilă. Considerăm că punctul de vedere internaţional ar trebui să
facă obiectul numai al întreprinderilor din ţara noastră deschise circuitului economic mondial,
în timp ce restul întreprinderilor (în fapt, numeric, cele mai multe), să prezerve punctul de
vedere juridico-patrimonial, abordare care ar respecta tradiţiile, fondul cultural al
contabilităţii româneşti. Desigur că, în timp, punctul de vedere internaţional va cuprinde o arie
de aplicare din ce în ce mai mare.
Standardul IAS 1, în forma anterioară revizuirii, a fost prezentat de noi în mai multe
lucrări. Reţinem dintre acestea: „Politici şi opţiuni contabile (Fair Accounting versus Bad
Accounting)”, Editura Economică, 2002, paginile 67-69 şi „Bazele contabilităţii: o abordare
europeană şi internaţională”, Editura Economică, 2002, paginile 60-63. În forma lui revizuită,
acest standard va fi aplicat în ţara noastră începând cu 1 ianuarie 2005 sau 2006, deci o dată
cu aplicarea sistemului contabil bazat pe standarde internaţionale de raportare financiară
(IFRS).
Revizuirea standardului IAS 1 s-a realizat, în urma criticilor adresate referenţialului
IASs de către persoanele care reglementau (regulators) pieţele financiare, profesioniştii
contabili şi de alte părţi interesate.
În principiu, bilanţul trebuie să prezinte separat următoarele patru categorii de active şi
datorii:
- activele curente (current assets);
- activele necurente (non-current assets);
- datoriile curente (current liabilities);
- datorii necurente (non-current liabilities).
Activele curente reprezintă:
- active destinate să fie vândute sau consumate în cadrul ciclului de exploatare al
întreprinderii;
- active deţinute, în mod esenţial, pentru a fi tranzacţionate;
- active destinate a fi realizate în următoarele 12 luni după închiderea exerciţiului;
- şi cele care fac parte din categoria lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi.
Toate celelalte active sunt considerate necurente.
Ar fi eronat ca să asimilăm activele curente activelor pe termen scurt. Atunci când
ciclul de exploatare este în mod special lung (de exemplu, fabricarea de produse spirtoase), în
activele curente sunt incluse stocuri a căror durată de deţinere depăşeşte un an.
De aceeaşi manieră, datoriile curente cuprind:
- datorii a căror decontare este prevăzută în cursul ciclului de exploatare al
întreprinderii;
- datoriile deţinute, în mod esenţial, în scopul tranzacţionării;
- datoriile ce trebuie să fie decontate în următoarele 12 luni care succed datei
închiderii exerciţiului;
- şi cele pentru care întreprinderea nu dispune de un drept necondiţional de a amâna
decontarea, dincolo de 12 luni care urmează închiderii exerciţiului.
Datoriile care nu răspund acestei definiţii sunt considerate ca fiind datorii necurente.
Trebuie precizat că o datorie ce era considerată iniţial necurentă şi care devine
exigibilă în următoarele 12 luni ce succed datei închiderii exerciţiului (partea pe termen scurt
a unui împrumut pe termen lung) se va înscrie la datorii curente.
În unele sectoare de activitate (de exemplu, bănci şi companii de asigurare), o
prezentare a bilanţului în ordinea lichidităţii poate să fie mai relevantă decât distincţia
„curent/necurent”. Într-un atare caz, precizăm că activele şi datoriile pot să fie clasificate în
ordinea lichidităţii, respectiv a exigibilităţii.

17
 Standardul IAS 1 face distincţie între elementele care prezintă poziţia financiară în
bilanţ şi cele care fac o astfel de prezentare fie în bilanţ, fie în notele explicative.
În cadrul bilanţului, vor fi structurate:
1) imobilizările corporale;
2) imobilele de plasament;
3) activele necorporale;
4) active financiare (cu excepţia celor înscrise în categoriile 5, 8 şi 9);
5) participaţiile contabilizate conform metodei punerii în echivalenţă;10
6) activele biologice;
7) stocurile;
8) clienţii şi debitorii diverşi;
9) lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi;
10) furnizorii şi creditorii diverşi;
11) provizioanele;
12) datoriile financiare (altele decât cele care figurează în categoriile 10 şi 11);
13) datorii şi active de impozite curente;
14) datorii şi active de impozite amânate;
15) interese minoritare (prezentate ca o componentă a capitalurilor proprii);
16) capitalul şi rezervele care revin acţionarilor întreprinderii.
De asemenea, bilanţul trebuie să cuprindă totalul activelor şi datoriilor ce aparţin
grupurilor considerate ca fiind deţinute în scopul tranzacţionării, în conformitate cu definiţiile
date în standardul internaţional de raportare financiară (IFRS) 5.11
Informaţiile care sunt prezentate fie în bilanţ, fie în notele explicative se referă la:
i) subdiviziunile rubricilor precedente;
ii) pentru fiecare categorie de acţiuni: numărul de titluri a căror emisiune a fost
autorizată; numărul de titluri emise şi integral eliberate; numărul de titluri emise dar care nu
sunt integral eliberate; valoarea nominală a acţiunilor (sau specificarea că este vorba de
acţiuni fără valoare nominală); o reconciliere între numărul de acţiuni în circulaţie la începutul
şi la sfârşitul exerciţiului; drepturile, avantajele şi restricţiile referitoare la acţiuni; acţiunile
proprii deţinute de întreprindere, filialele sale şi societăţile afiliate; acţiunile a căror emisiune
este rezervată în cadrul opţiunilor sau contractelor de vânzare;
iii) o descriere a naturii şi obiectului fiecărei rezerve ce este cuprinsă în capitalurile
proprii.
Problema intereselor minoritare
Standardul IAS 1 revizuit solicită ca în modelele de bilanţuri consolidate, interesul
minoritar să fie prezentat la capitaluri, deoarece el nu răspunde definiţiei de datorii din
cadrul conceptual.
Ţinând cont de rezultatul noilor reflecţii ale organismului internaţional (IASB),
bilanţul, conform cu standardul IAS 1 revizuit, se prezintă sub forma următorului model, la
nivelul unui grup de societăţi:

Bilanţul unui grup de societăţi

ACTIVE (ASSETS)
Active necurente (Non-current assets)
Imobilizări corporale (Property, plant and equipment)
Fond comercial (Goodwill)
Alte active necorporale (Other intangible assets)

10
metodă folosită, îndeobşte, în consolidarea conturilor.
11
Standardul IFRS 5 „Active necurente destinate cedării şi abandonurile de activităţi” va fi analizat în volumul 2
al lucrării.

18
 Investiţii în întreprinderile asociate (Investments in associates)
Investiţii disponibile pentru vânzare (Available-for-sale investments)
Total active necurente
Active curente (Current assets)
Stocuri (Inventories)
Creanţe comerciale (Trade receivables)
Alte active curente (Others current assets)
Lichidităţi şi echivalente de lichidităţi (Cash and cash equivalents)
Total active curente
Total active
CAPITALURI PROPRII ŞI DATORII
(EQUITY AND LIABILITIES)
Capitalul atribuibil deţinătorilor de capital ai societăţii-mamă
(Equity attributable to equity holders of the parent)
Capital emis (Share capital)
Alte rezerve (Other reserves)
Câştiguri nedistribuite (Retained earnings)
Total capitaluri atribuite deţinătorilor de capital ai societăţii-mamă
Interese minoritare (Minority interest)
Total capitaluri proprii
Datorii necurente (Non-current liabilities)
Împrumuturi pe termen lung (Long-term borrowings)
Impozite amânate (Deferred tax)
Provizioane pe termen lung (Long-term provisions)
Total datorii necurente
Datorii curente (Current liabilities)
Datorii comerciale şi alte datorii curente (Trade and other payables)
Împrumuturi pe termen scurt (Short-term borrowings)
Partea curentă a împrumuturilor pe termen lung (Current portion of long-term
borrowings)
Impozitul pe profit curent de plătit (Current tax payable)
Provizioane pe termen scurt (Short-term provisions)
Total datorii curente
Total datorii
Total capitaluri proprii şi datorii

Delimitări şi definiţii suplimentare referitoare la elementele care compun bilanţul

contabil
Obiectivul lucrării noastre este de a prezenta contabilitatea financiară într-o viziune
europeană şi internaţională. Plecând de la acest obiectiv şi în consonanţă cu reglementările
induse de OMF 94, din 20 februarie 2001, vom recurge la următoarele delimitări şi definiţii
impuse structurii bilanţului contabil:
a) Pentru active
Activele imobilizate au fost definite în contextul prezentării bilanţului conform
standardului IAS 1: termen echivalent, active necurente (non-current assets).
Imobilizări necorporale (Intangible assets): conform standardului internaţional IAS 38
„Imobilizări necorporale”, aceste bunuri sunt active nemonetare identificabile, fără substanţă
fizică, deţinute în vederea utilizării lor pentru producţia de bunuri sau prestarea de servicii,
pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative.

19
 În categoria imobilizărilor necorporale sunt incluse: cheltuielile de constituire (numai
conform Directivei a IV-a); cheltuielile de dezvoltare (numai în anumite condiţii);
concesiunile; brevetele; licenţele; mărcile; drepturi şi valori similare (know-how, modele,
schiţe); fondul comercial; programele informatice; imobilizările necorporale în curs etc.
Imobilizări corporale (Property, plant and equipment): conform standardului
internaţional IAS 16 „Imobilizări corporale”, aceste bunuri sunt active corporale deţinute de o
întreprindere fie pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau prestarea de servicii, fie pentru
a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative.
În categoria imobilizărilor corporale sunt incluse: terenurile şi amenajările de terenuri;
construcţiile; instalaţiile tehnice, mijloacele de transport, animale şi plantaţii; mobilier,
aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active
corporale; imobilizări corporale în curs etc.
Un element de imobilizări necorporale sau corporale (ca de altfel, orice element apriori
de activ) trebuie să fie contabilizat ca activ dacă:
- este probabil ca întreprinderea să beneficieze de avantajele economice viitoare
asociate acestuia; şi
- costul lui poate să fie determinat în mod credibil.
În principiu, recuperarea valorii imobilizărilor necorporale şi corporale se face prin
sistemul amortizărilor, conform standardelor internaţionale IAS 38 şi IAS 16. Deprecierea
suplimentară, dincolo de nivelul amortizărilor, se face conform standardului IAS 36
„Deprecierea activelor”.
O categorie distinctă de active necurente este constituită din imobilele de plasament.
Ele reprezintă bunuri imobiliare (terenuri sau clădiri) deţinute în scopul obţinerii de chirii sau
al realizării unor plusuri de valoare. Aceste active fac obiectul standardului IAS 40 „Imobile
de plasament”.
Imobilizările financiare reprezintă titluri şi creanţe financiare (creanţe, în special, sub
formă de împrumuturi acordate). În conformitate cu sistemul contabil practicat în prima etapă
a reformei, imobilizările financiare cuprindeau titlurile de participare, titlurile imobilizate în
activitatea de portofoliu, alte titluri imobilizate şi creanţe imobilizate. Pentru diferenţierea
titlurilor financiare se avea în vedere, în primul rând, intenţia pentru care ele au fost
achiziţionate, intenţie care se regăsea în definiţia fiecărei categorii. Modelul impus de OMF
94 (conform Directivei A IV-a) delimitează imobilizările financiare în primul rând ţinând cont
de necesităţile contabilităţii consolidate (grupurilor de societăţi). Sunt urmărite, în acest sens,
titlurile de participare deţinute la filialele din cadrul grupului, titlurile de participare deţinute
la societăţile din afara grupului, imobilizări financiare sub formă de interese de participare,
titluri puse în echivalenţă. La acestea se adaugă alte titluri imobilizate şi creanţe imobilizate.
În viziunea referenţialului contabil internaţional, imobilizările financiare şi investiţiile
financiare pe termen scurt se regăsesc în cele două categorii de plasamente: plasamente pe
termen lung (long-term investments) şi plasamente curente (current investments).
Contabilizarea şi evaluarea lor se fac în conformitate cu standardul IAS 39 „Instrumente
financiare: recunoaştere şi evaluare”.
În principiu, plasamentele sunt evaluate la valoarea justă.. Deprecierile constatate pe
parcursul existenţei lor se înregistrează în categoria provizioanelor.
Activele circulante au fost definite în contextul prezentării bilanţului conform
standardului internaţional IAS 1: termen echivalent, active curente (current assets).
Stocurile: conform standardului IAS 2 „Stocurile” (Inventories) sunt active:
- deţinute pentru a fi vândute în cursul normal al activităţii;
- în curs de producţie, pentru o astfel de vânzare;
- sub formă de materii prime sau de furnituri care trebuie să fie consumate în procesul
de producţie sau de prestare de servicii.

20
 Această definiţie nu ţine cont de natura elementului considerat, ci de destinaţia
acestuia, care este puternic influenţată de activitatea întreprinderii care deţine bunurile. De
exemplu, terenurile şi construcţiile constituie imobilizări în majoritatea întreprinderilor, dar
ele sunt stocuri pentru un comerciant de bunuri imobiliare.
Reglementările OMF 94, prin planul de conturi, prezintă stocurile conform clasificării
detaliate: stocuri de materii prime şi materiale, stocuri de producţie în curs de execuţie, stocuri
de produse, stocuri aflate la terţi, stocuri de animale, stocuri de mărfuri, stocuri de ambalaje.
Evaluate în cursul exerciţiului la nivelul costurilor lor de intrare, stocurile pot fi
provizionate12 la inventar, atunci când valoarea lor posibilă de vânzare (valoarea netă de
realizare) este inferioară costurilor la care sunt înregistrate.
Creanţele sunt drepturi ale întreprinderii faţă de terţii ei. Principala categorie de
creanţe este reprezentată de creanţele de natură comercială: creanţe-clienţi; efecte de primit;
clienţi incerţi sau în litigiu; clienţi-facturi de întocmit etc. La aceasta se adaugă creanţele
salariale, sociale, fiscale; creanţele faţă de asociaţi privind decontările referitoare la capital;
creanţele faţă de debitori etc.
Atunci când la închiderea exerciţiului la inventar valoarea posibilă de încasare este
inferioară valorii nominale exprimată în contabilitatea curentă, pentru diferenţă se constituie
un provizion pentru depreciere.
Disponibilităţile (casa şi conturi la bănci) sunt activele cu cel mai înalt grad de
lichiditate. Ele apar sub forma valorilor de încasat, conturilor curente la bănci (cu solduri
debitoare), dobânzilor de încasat, numerarului şi altor valori din casierie şi acreditivelor.
Referenţialul contabil internaţional numeşte aceste elemente lichidităţi. Lor le sunt ataşate
echivalentele de lichidităţi.
Activele necurente destinate cedării reprezintă active necurente la care
întreprinderea are intenţia să renunţe, prin vânzare sau schimb, în următoarele 12 luni care
succed datei închiderii exerciţiului. Ele trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre
valoarea contabilă şi valoare justă diminuată cu cheltuielile de vânzare.
b) Pentru datorii
Standardul internaţional IAS 1 defineşte şi realizează cele două mari categorii de
datorii, ţinând cont de gradul lor de exigibilitate: datoriile necurente şi datoriile curente.
Primele sunt datorii pe termen lung (scadenţă mai mare de un an) iar celelalte sunt datorii pe
termen scurt (scadenţă mai mică de un an). În categoria datoriilor curente este inclusă şi
partea pe termen scurt (achitabilă în următoarele 12 luni) a datoriilor pe termen lung.
În categoria datoriilor necurente apar speţe de datorii generate de noul mecanism
financiar impus de aplicarea standardelor internaţionale. Aşa sunt, de exemplu, pasivele de
impozit amânat (deferred tax), induse de aplicarea standardului IAS 12 „Impozitul asupra
rezultatului” (Income Taxes), şi datoriile privind pensiile (Retirement benefit obligation), ca
urmare a aplicării standardului IAS 19 (Employee Benefits).
Datoriile privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt consecinţa aplicării
standardului IAS 37 „Provizioane, active eventuale şi pasive eventuale” (Provisions,
Contingent Liabilities and Contingent Assets). Acest standard defineşte provizioanele ca fiind
datorii a căror scadenţă sau mărime este nesigură.
c) Capitalurile proprii, ca interes rezidual al proprietarilor în activele acesteia,
cuprind suma algebrică a: capitalului social (+), primelor de capital (+), rezervelor din
reevaluare (±), rezervelor (+), rezultatului reportat (±) şi rezultatului exerciţiului (±).

12
Provizionarea presupune constituirea unui provision pentru depreciere.

21
 Contul de profit şi pierdere şi performanţa financiară a întreprinderii

Repere privind conceptul de performanţă financiară13

Contul de profit şi pierdere este situaţia financiară care măsoară succesul sau
performanţa activităţii unei întreprinderi, referitoare la o perioadă dată. Este vorba despre
performanţa financiară a entităţii respective. Având în vedere faptul că rezultatele contabile
sunt consecinţa aplicării unei serii de postulate şi principii contabile, şi în primul rând a
independenţei exerciţiilor, constatării veniturilor şi conectării cheltuielilor la venituri,
importanţa pe care o acordăm acestui document de sinteză trebuie să fie însoţită de o doză de
prudenţă.
Contul de profit şi pierdere furnizează investitorilor şi creditorilor informaţii necesare
previziunii valorilor, calendarului şi capacităţii întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie.
În felul acesta, investitorii pot să evalueze cu mai mare exactitate valoarea economică a
întreprinderii, iar creditorii pot să determine măsura în care întreprinderea va fi capabilă să-şi
ramburseze datoriile.
Întrebarea care se pune este cum reuşeşte contul de profit şi pierdere să ajute
utilizatorii în previziunea fluxurilor de trezorerie? Mai întâi, această situaţie financiară oferă
informaţii care să permită evaluarea performanţelor trecute ale întreprinderii. Şi chiar dacă o
performanţă trecută pozitivă nu este o garanţie a succesului viitor, ea permite cel puţin o
actualizare a celor mai importante tendinţe. Pentru că atunci când există o corelaţie raţională
între performanţele trecute şi cele viitoare, estimarea rezultatelor şi fluxurilor de trezorerie
viitoare nu trebuie pusă la îndoială.
Pe de altă parte, contul de profit şi pierdere oferă utilizatorilor informaţia necesară
determinării riscului sau gradului de incertitudine, în legătură cu fluxurile de trezorerie
viitoare. Pentru că, furnizând informaţiile care explică elementele care conduc la beneficii –
venituri, cheltuieli, câştiguri şi pierderi – această situaţie financiară scoate în evidenţă, de fapt,
relaţiile existente între componentele evocate. Ea poate să fie utilizabilă şi de alte categorii de
utilizatori. Clienţii vor să fie informaţi asupra măsurii în care întreprinderea le poate furniza
bunurile şi serviciile de care au nevoie. Sindicatele vor să examineze rezultatele în vederea
negocierii de noi convenţii colective. La rândul ei, puterea publică utilizează informaţiile
privind rezultatele, pentru fundamentarea politicilor ei economice şi fiscale.
Limitele contului de profit şi pierdere
Adesea, economiştii au criticat definiţia pe care experţii cotabili au dat-o beneficiului.
Unii dintre experţii contabili consideră că beneficiul nu include elemente care contribuie la
creşterea generală şi la reuşita unei întreprinderi. Economistul J. R. Hicks defineşte beneficiul
ca fiind mărimea maximală pe care un individ o poate cheltui în cursul unei perioade, fără ca
poziţia sa financiară să fie modificată.14 Conform acestei definiţii, nu trebuie să se măsoare
numai beneficiul monetar, ci şi beneficiul fizic. Să presupunem că în vara anului 2005 aţi
lucrat şi aţi câştigat 5.600 u.m. După ce aţi plătit impozitul, taxele de şcolaritate şi serviciile
de subzistenţă, poate că, dacă aţi întocmit contul vostru de profit şi pierdere în termeni
monetari, acesta a arătat o pierdere. Dar aţi suportat efectiv o pierdere? La cât aţi evaluat
formarea pe care aţi primit-o în cursul anului? În acord cu definiţia lui Hicks, trebuie să ţinem
cont şi de beneficiul fizic. Acesta este măsura creşterii bogăţiei care provine din anumite
calităţi particulare. Dacă luăm exemplul de mai sus, ele s-ar regăsi în valoarea formării
primite. Experţii recunosc că măsurarea acestor elemente calitative ar putea fi utilă, dar
problema ridicată de o atare măsurare nu a fost rezolvată. Elementele care nu pot să fie

13
O parte din ideile acestui paragraf au făcut obiectul lucrării Controverse contabile. Dificultăţi conceptuale şi
credibilitatea contabilităţii, autor Feleagă N., Editura Economică, 1996, paginile 130-134.
14
Hicks J.R., Value and Capital, Clarendon Press, 1946, pagina 172.

22
cuantificate cu un anumit grad de certitudine au fost eliminate din procesul de contabilizare a
beneficiului, datorită imposibilităţii acestuia de a-l măsura.
Mai mult, mărimea beneficiului depinde, adesea, de politicile contabile care au fost
adoptate. Două întreprinderi similare care vor adopta, una metoda liniară de amortizare, iar
cealaltă, metoda degresivă, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt egali, vor oferi două
imagini diferite privind rezultatul (cea de a doua, un beneficiu mai mic, în primii ani de
utilizare a imobilizărilor). O analiză temeinică trebuie să ţină cont de calitatea beneficiilor
obţinute de o întreprindere. Dacă aceasta are tendinţa să utilizeze practici contabile liberale, ea
va obţine un beneficiu mai ridicat, pe termen scurt, dar calitatea acestui beneficiu va fi una
mediocră. Acelaşi lucru s-ar putea afirma despre o întreprindere care ar obţine beneficii mari
pe termen scurt, ca urmare a unor evenimente neobişnuite, fapte ce nu s-ar putea reproduce pe
o perioadă mai lungă.

Determinarea rezultatului: metoda prezervării patrimoniului sau metoda

operaţiilor?
Definiţia dată de Hicks beneficiului lasă să se înţeleagă că acesta (beneficiul) se poate
determina prin deducerea activului net (total active minus datorii) de la începutul exerciţiului,
din activul net, de la sfârşitul exerciţiului, urmând ca diferenţa să fie ajustată, ulterior, cu
aporturile şi retragerile de capital efectuate în cursul perioadei.
Atunci când calculul beneficiului este fundamentat prin acest algoritm, se spune că s-a
procedat la utilizarea metodei de prezervare a patrimoniului, numită, uneori, şi metoda
variaţiei activului net.
O importanţă deosebită în aplicarea acestei metode o joacă baza de evaluare folosită,
care ar putea fi: costurile istorice, valoarea actualizată a fluxurilor monetare (valoarea
economică), costurile actuale sau, în sfârşit, valoarea justă.
Iată, spre exemplificare, modelul calcului rezultatului, utilizând metoda de prezervare
a patrimoniului:15
în u.m.
Activul net la sfârşitul exerciţiului 500.000
(-) Activul net la începutul exerciţiului -450.000
(=) Variaţia activului net 50.000
(+) Dividendele declarate în timpul exerciţiului +20.000
(-) Aporturile proprietarilor în cursul exerciţiului -30.000
(=) Beneficiul net al exerciţiului 40.000

Aplicând această metodă, se poate calcula un rezultat fiabil (dacă metoda de evaluare
este adecvată), dar ea prezintă inconvenientul major al imposibilităţii de detaliere a
compoziţiei beneficiului. Acest inconvenient este explicat de lipsa informaţiilor privind
mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor.
Alternativa la metoda prezervării patrimoniului ar fi să se măsoare operaţiile generate
de gestiunea întreprinderii. Ea este numită metoda operaţiilor, metodă care pune accent pe
activităţile care au avut loc în cursul exerciţiului dat. Ca urmare, ea presupune utilizarea
conturilor de venituri, de cheltuieli, de câştiguri şi de pierderi.
Metoda operaţiilor prezintă avantajul separării elementelor normale (ordinare) de cele
extraordinare16, a activităţii financiare de activitatea de exploatare, precum şi cel de grupare a
rezultatelor pe clienţi, grupe de produse, funcţii ale întreprinderii etc.
Ambele metode fac apel la aplicarea postulatelor şi principiilor contabile17. Astfel,
metoda prezervării patrimoniului, fundamentându-se pe o evaluare cât se poate de fiabilă şi de
15
Exemplul şi concluziile sunt inspirate din Ménard, Chlala, op. cit. paginile 150-151.
16
În referenţialul internaţional IFRS nu se mai realizează distincţia elemente ordinare – elemente extraordinare.

23
relevantă, utilizează, cu predilecţie, cuantificarea monetară, costurile istorice (dar şi
alternativele sale) şi prudenţa.
Cu excepţia unor cazuri izolate în timp şi în spaţiu, sistemul costurilor istorice a fost
folosit, de-a lungul secolelor, deoarece este un sistem simplu, obiectiv şi prudent. Totuşi, în
condiţii de inflaţie, el este nerelevant sau, oricum, mai puţin relevant.
În schimb, în mediile inflaţioniste (la alegerea normalizatorilor) şi/sau în economiile
de piaţă autentice şi-a făcut loc un alt sistem, bazat pe valoarea curentă (actuală). El a făcut
obiectul unor utilizări mult mai recente şi, din punct de vedere metodologic, este mult mai
complicat. Totuşi, el este, în mod evident, mai relevant.
La rândul său, acest sistem poate utiliza mai multe baze de evaluare. În acest sens,
lucrări din literatura de specialitate occidentală (în special din lumea anglo-saxonă) enunţă,
adesea, trei baze: costul de înlocuire, valoarea justă şi valoarea economică.
Costul de înlocuire reprezintă ceea ce ar trebui să cheltuiască o întreprindere pentru a
obţine (a cumpăra) un bun „identic” sau „echivalent” bunului considerat (supus evaluării).
Specialiştii occidentali consideră că acest concept are toate avantajele, deoarece el poate fi
considerat „valoare”, pentru bilanţ, şi „cost”, pentru contul de profit şi pierdere.
Valoarea justă este mărimea la care un activ ar putea să fie schimbat între părţi bine
informate, care cad de acord şi acţionează în condiţii de concurenţă normală.
Valoarea economică este dată de valoarea prezentă netă a unui activ, obţinută prin
însumarea avantajelor (beneficiilor, încasărilor) viitoare pe care presupunem că le vom realiza
ca urmare a utilizării şi ieşirii sale. Este motivul pentru care mai poartă numele de valoare
actualizată a fluxurilor de trezorerie viitoare (present value).
Dincolo de metoda aleasă şi de implicaţiile politice, folosirea unei baze de evaluare
poate să depindă şi de circumstanţele referitoare la fiecare categorie de bunuri şi/sau de
utilizatori. În acest din urmă sens, punctele de vedere par a fi împărţite, iar evaluarea va fi
dominată de prioritatea acordată unui principiu contabil sau altul. Astfel, proprietarii
întreprinderii sau, eventual, viitorii cumpărători ai acesteia doresc cea mai realistă estimare a
patrimoniului, plecându-se la premisa continuităţii activităţii. În schimb, creditorii doresc, în
general, o evaluare mult mai prudentă, bazată pe valoarea cea mai mică a bunurilor
individuale, în eventualitatea în care întreprinderea ar fi în lichidare (starea de necontinuitate).
Cele trei baze alternative costurilor istorice au fost agreate şi de cadrul conceptual
internaţional.
În sfârşit, să remarcăm că evaluarea patrimonială presupune şi intervenţia altor
principii sau convenţii decât cele expuse anterior (costul istoric cu alternativele sale). Ne
referim la continuitatea activităţii, permanenţa metodelor, importanţa relativă, stabilitatea
monetară şi obiectivitatea. Pentru moment, să reţinem consideraţiile relative la ultimele două.
Convenţia stabilităţii este utilizată în conjuncţie cu, sau este implicată de, principiile
cuantificării monetare şi costului istoric. Ea presupune că moneda de contabilizare nu îşi
schimbă valoarea, ceea ce este invalidat, însă, de practicile ultimelor decenii şi, în ceea ce ne
priveşte, de situaţia economică a României în anii 1990-2003.
Convenţia obiectivităţii afirmă că faptele sigure (fiabile), relative la metodele de
evaluare a unui bun, duc la o evaluare mai bună decât estimările utilizate pe altă cale, chiar
dacă a doua metodă este mai realistă. În conformitate cu această convenţie, o contabilitate în
costuri istorice este mai obiectivă decât una în valori curente. Cu alte cuvinte, într-o ţară cu o
monedă stabilă, utilizarea costurilor istorice conduce la informaţii mai obiective.
Analiza metodei prezervării patrimoniului nu poate să fie lipsită de consideraţii
privind conceptele de capital şi de menţinere a capitalului. Cadrul contabil conceptual

17
Subiect ce va fi tratat de noi în capitolul 5.

24
internaţional operează cu două concepte de capital (financiar şi fizic) şi cu două concepte de
menţinere a capitalului (financiar şi fizic).18
Metoda operaţiilor prezintă avantajul că determină dar şi explică rezultatul activităţii.
Ea corespunde unui punct de vedere economic şi gestionar. Pe lângă principiile de evaluare,
ea presupune şi acţiunea altor postulate/principii. Este vorba, în primul rând, de postulatul
independenţei exerciţiilor şi de cele două principii ale sale: recunoaşterea (constatarea)
veniturilor şi conectarea cheltuielilor la venituri. Există numeroase controverse privind
definirea unui venit relevant. Pe aceeaşi lungime de undă se situează alegerea celui mai
adecvat model de conectare a cheltuielilor la venituri.
Creşterile de preţuri aduc noi întrebări în aplicarea acestor principii. De exemplu,
amortizarea continuă să se calculeze ţinând cont de costurile istorice de intrare ale
imobilizărilor sau de o valoare care să ia în calcul evoluţia preţurilor? În funcţie de răspunsul
dat, care sunt diferitele imagini ale rezultatului? Care dintre ele corespunde cel mai bine
aplicării regimului de impozitare şi deciziei de repartizare?
O altă controversă este adusă de Directiva a 4-a în materie de modelare a contului de
profit şi pierdere. Ea lasă ţărilor membre şanse egale: două scheme pentru contul de profit şi
pierdere care structurează cheltuielile după originea sau natura lor (articolele 23 şi 24) şi alte
două, după destinaţia sau funcţiile lor (articolele 25 şi 26). De exemplu, în Franţa, se preferă
un cont de profit şi pierdere cu cheltuieli structurate după natură, în timp ce, în lumea anglo-
saxonă, o structurare după funcţii. În fond, totul depinde de utilizările dominante care se dau
acestei situaţii financiare. În Franţa, primează vocaţia macro-economică şi analizele pe baza
„producţiei exerciţiului”, „valorii adăugate” şi celorlalte solduri intermediare de gestiune. În
lumea anglo-saxonă, primează managementul firmelor şi, mai ales, nevoile investitorilor.
Directiva a 4-a nu reţine noţiunea de rezultat curent, ci pe cea de „rezultat care provine
din activităţi ordinare”, noţiune care a fost transpusă în mare grabă (şi eronat) în dreptul
contabil francez, prin traducerea „résultat courant” (rezultat curent). Cele două noţiuni nu se
suprapun în totalitate. Noţiunea de activitate ordinară are un conţinut mai extins decât cea de
exploatare curentă.19
În legătură cu controversa „cheltuieli structurate după natură sau cheltuieli structurate
după funcţii” şi definind căile de ieşire din criză, în contabilitatea franceză, J. Richard
propunea conservarea specificului francez, dar amenda această structură, cu o descompunere
secundară a cheltuielilor, ţinând cont de funcţiile întreprinderii. Ceea ce ar corespunde unei
tentative de revenire la una din formele monismului contabil.
Controversa „rezultat determinat conform metodei prezervării patrimoniului sau pe
baza metodei operaţiilor” nu poate să genereze un răspuns definitiv. Pentru că, practic, cele
două metode sunt complementare, cu respectarea, în fiecare din cazuri, a principiilor contabile
corespunzătoare, şi cu condiţia clarificării diferitelor dificultăţi conceptuale.

Repere istorice privind contul de profit şi pierdere

Un contabil căruia, din păcate, istoria îi ignoră numele nu a ezitat să creeze un cont
special, ce nu era nici cont de încasări-plăţi, nici unul de patrimoniu. Dacă se cercetează
modul lui de alimentare, în sensul economic, se constată că era un cont de variaţie privind
valoarea patrimoniului. El va deveni un document fundamental pentru gestiunea întreprinderii
şi va purta numele de cont de profit şi pierdere.20 Aceasta se întâmpla în secolul al XV-lea.
Am putea crede că răspândirea partidei duble ar presupune şi utilizarea pe scară largă a

18
Ele vor fi prezentate în capitolul 5.
19
Din păcate, o astfel de eroare a fost făcută şi este menţinută şi de normalizatorii români.
20
Feleagă N., Controverse contabile. Dificultăţi conceptuale şi credibilitatea contabilităţii, Editura Economică,
1996, paginile 27-28.

25
bilanţului şi contului de profit şi pierdere. Ceea ce ar presupune aderarea la teza lui Sombart21.
Mai mulţi istorici ai contabilităţii, în primul rând B. S. Yamey22, pentru motive diverse,
resping însă o teză în care raţionalitatea economică prezentă în capitalism ar fi indisociabil
legată de partida dublă.
Prima obiecţie rezidă în faptul că au trebuit trei secole (XVI, XVII şi XVIII) ca
metoda partidei duble să fie adoptată peste tot, în Europa. În toată această perioadă, au fost
create mari întreprinderi capitaliste care au continuat să recurgă la practicile contabilităţii în
partidă simplă.
O a doua obiecţie, formulată de asemenea de Yamey, precizează că, până în secolul al
XIX-lea, contabilitatea de întreprindere, ţinută în partidă dublă, nu răspundea decât în mică
măsură necesităţilor de informare, bazate pe o gestiune raţională şi un calcul economic bine
fundamentat.
Pe aceeaşi undă, F. Braudel23 afirma că a privilegia relaţia între contabilitate şi
capitalism înseamnă a ignora importanţa în dezvoltarea unor instrumente deosebite, precum
cambia, andosarea şi scontul.
Consideraţii care ne fac să împărtăşim precizarea lui B. Colasse, anterior evocată
(paragraful 1.1.), conform căreia consacrarea bilanţului şi contului de profit şi pierdere s-a
realizat în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Conform aceluiaşi
autor, din punct de vedere patrimonial, rezultatul este definit ca variaţie a patrimoniului
întreprinderii, în cursul unui exerciţiu, variaţie ce reprezintă o consecinţă a activităţii acesteia:
ca atare, rezultatul nu este decât o rubrică a capitalurilor proprii, la sfârşitul exerciţiului, iar,
contul de profit şi pierdere, un cont de capitaluri proprii. Modalităţile de înregistrare a
elementelor care aparţin unui cont de profit şi pierdere sunt diferite, după cum întreprinderea
realizează gestiunea stocurilor pe baza inventarului permanent sau a inventarului intermitent.

Abordări contemporane privind contul de profit şi pierdere

(i)O primă grupă de abordări priveşte modelele corespunzătoare dispoziţiilor
Directivei a 4-a europene.
Directiva a 4-a a prevăzut patru scheme de prezentare a contului de profit şi pierdere
(articolele 23–26). Structurile celor patru modele şi concluziile degajate de analizarea acestor
structuri au făcut obiectul studiului nostru în lucrările anterioare24. Particularităţile economice,
financiare, juridice şi culturale ale fiecărei ţări europene au făcut ca normalizatorii şi
întreprinderile să opteze pentru modelul care corespunde cel mai bine solicitărilor
informaţionale ale utilizatorilor.
Cele patru scheme (modele) derivă din combinarea uneia dintre cele două forme de
prezentare, forma listă (articolele 23 şi 25) şi forma tabelară sau cont (articolele 24 şi 26), cu
una dintre cele două logici de structurare a cheltuielilor, structura după originea sau natura
cheltuielilor (articolele 23 şi 24) şi structura după destinaţia sau funcţiile acestora (articolele
25 şi 26).
Uzanţele franceze demonstrează că normalizatorii au recomandat şi întreprinderile au
întocmit, în majoritatea cazurilor, un cont de profit şi pierdere sub formă tabelară, care
corespunde mai bine gândirii carteziene din această ţară, şi cu o structură a cheltuielilor după

21
Prezentată de noi în paragraful 1.1.
22
Yamey B.S., Scientific book keeping and the rise of capitalism, in W.T. Baxter, Studies in accounting, Sweet
and Maxwell, paginile 13-20.
23
Braudel F., Civilisation matérielle, économie et capitalism: XVe – XVIIIe siècle, Colin 1979, tome 2, pagina
512.
24
Feleagă N., Îmblânzirea junglei contabilităţii – concept şi normalizare în contabilitate, paginile 204 – 209,
Editura Economică, 1996, Feleagă N., Ionaşcu I., Tratat de contabilitate financiară, vol. I „Contabilitatea ca joc
social”, paginile 139-144, Editura Economică, 1998, Feleagă N., Malciu L., Politici şi opţiuni contabile (Fair
Accounting versus Bad Accounting), Editura Economică, 2002, paginile 70-72.

26
natură (articolul 24 din Directivă). Această din urmă caracteristică permitea utilizarea contului
de profit şi pierdere pentru întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune şi
valorificarea informaţiilor degajate de astfel de solduri şi, implicit, deschiderea contabilităţii
întreprinderilor către calculul unor agregate macroeconomice (ale contabilităţii naţionale).
Reforma contabilităţii româneşti, în prima ei etapă, a condus, aşa cum era de aşteptat,
la un cont de profit şi pierdere cu o structură a cheltuielilor după natură (având în vedere
simplitatea şi obiectivitatea informaţiilor sale) şi o formă listă (articolul 23 din Directivă). Ca
şi în cazul bilanţului, pentru normalizatorii şi contabilii români, situaţiile financiare (conturile
anuale) au fost privite numai din punct de vedere procedural (produse finale ale contabilităţii)
şi al necesităţilor de control ale administraţiei publice şi nu ca instrumente de informare, de
facilitare a analizelor financiare şi de asistare a deciziilor economice.
De asemenea, ne-am fi aşteptat ca, sub o consiliere britanică, reglementările Ordinului
ministrului finanţelor publice 94, din februarie 2001, să promoveze o tendinţă care se impune,
astăzi, la nivel internaţional: marile întreprinderi să întocmească, să prezinte şi să publice un
cont de profit şi pierdere în care cheltuielile să fie structurate după funcţii. O atare opţiune ar
fi fost în acord cu imperativele celei de a doua etape a reformei contabilităţii, deschiderea
informării financiare spre necesităţile investitorilor şi managementului modern. Modelul
structurării cheltuielilor după natură se pretează, în mod adecvat, necesităţilor întreprinderilor
mici şi mijlocii sau celor mari, care nu depăşesc anumite praguri ale indicatorilor folosiţi în
delimitările europene: cifra de afaceri, totalul activelor şi numărul de salariaţi. Paradoxal,
normalizatorii români au generalizat structura după natură la nivelul tuturor agenţilor,
structura după funcţii regăsindu-se într-o notă explicativă. Pentru a nu mai vorbi de faptul că
modelul acestei note explicative ne arată cum poate fi elaborat şi promovat un „kitsch"
contabil: gama de funcţii alese combină informaţii regăsite în practicile internaţionale (costul
bunurilor vândute şi al serviciilor prestate, cheltuielile de desfacere, cheltuielile generale de
administraţie) cu informaţii care ne aduc aminte de gândirea contabilă înainte de decembrie
1989 (cheltuielile activităţii de bază, cheltuielile activităţilor auxiliare, cheltuielile indirecte de
producţie). Cum ar putea ca mărimea costului bunurilor vândute şi al serviciilor prestate, care
este un cost al vânzărilor, să fie calculată prin adiţionarea cheltuielilor activităţii de bază,
activităţilor auxiliare şi celor indirecte de producţie, când aceste din urmă trei categorii de
cheltuieli nu se referă la o producţie vândută? Sărmanul principiu al conectării cheltuielilor la
venituri!
Totuşi, modelul promovat prin reglementările „Ordinului” (articolul 23 din directivă)
cuprinde şi elemente de gândire şi de practică internaţională: se abandonează clasificarea
„curent – excepţional” şi se impune clasificarea „ordinar – extraordinar”. Este drept că şi aici
se face o confuzie între „elemente ordinare” şi „elemente curente”. În mod natural, fostele
venituri şi cheltuieli excepţionale (semnificaţiile anterioare ale conturilor din grupele 77 şi
67), cu excepţia celor care au o natură extraordinară, sunt prezentate în categoria veniturilor şi
cheltuielilor din/de exploatare (componente ale rubricilor: alte venituri din exploatare şi alte
cheltuieli din exploatare). Impunerea rubricii finale „rezultatul pe acţiune” (de bază şi diluat)
este şi ea o opţiune care atestă amatorismul (o atare informaţie nu poate să vizeze decât
întreprinderi circumscrise în perimetrul pieţelor financiare).
Pentru înţelegerea conformităţii cu directiva a 4-a, prezentăm în continuare modelul
articolului 23:
Structura contului de profit şi pierdere, format ,,listă”,
cu prezentarea cheltuielilor după natura lor
1. Mărimea netă a cifrei de afaceri
2. Variaţia stocurilor de produse finite şi lucrări în curs de execuţie
3. Lucrări efectuate de întreprindere, pentru sine, şi capitalizate
25
Corectările de valoare trebuie interpretate ca amortizări şi provizioane pentru depreciere, după caz.

27
 4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
b) Alte cheltuieli externe
6. Cheltuieli de personal
a) Salarii şi alte drepturi de personal
b) Cheltuieli sociale, cu menţionarea separată a celor referitoare la
pensii
7. a) Ajustările de valoare25 privind cheltuielile de constituire,
imobilizările corporale şi necorporale
b)Ajustările de valoare privind elementele activului circulant
8. Alte cheltuieli de exploatare
9. Venituri care provin din participaţii, cu menţionarea separată a
celor ce provin de la întreprinderi afiliate
10. Venituri care provin din alte valori mobiliare şi din alte creanţe
ale activului imobilizat, cu menţionarea separată a celor ce provin de
la întreprinderi afiliate
11. Alte dobânzi şi venituri asimilate, cu menţionarea separată a celor
ce provin de la întreprinderi afiliate
12. Ajustările de valoare privind imobilizările financiare şi valorile
mobiliare aparţinând activului circulant
13. Dobânzi şi cheltuieli asimilate, cu menţionarea separată a celor ce
vizează întreprinderile afiliate
14. Impozitul asupra rezultatului care provine din activităţile ordinare
15. Rezultatul care provine din activităţi ordinare, după impozitare
16.Venituri excepţionale
17. Cheltuieli excepţionale
18. Rezultatul excepţional
19. Impozitul asupra rezultatului excepţional
20. Alte impozite care nu figurează în posturile anterioare
21. Rezultatul exerciţiului

Sub o formă sintetică, modelul de cont de profit şi pierdere, regăsit în reglementările

„Ordinului” se prezintă după cum urmează:

I. Venituri din exploatare

II. Cheltuieli de exploatare
III. Rezultatul din exploatare (I–II)
IV. Venituri financiare
V. Cheltuieli financiare
VI. Rezultatul financiar (IV – V)
VII. Rezultatul curent (în fapt, rezultatul ordinar) (I+IV-II-V)
VIII. Venituri extraordinare
IX. Cheltuieli extraordinare
X. Rezultatul extraordinar (VIII-IX)
XI. Venituri totale (I+IV+VIII)
XII. Cheltuieli totale (II+V+IX)
XIII. Rezultatul brut (XI-XII)
XIV. Impozitul pe profit
XV. Rezultatul net al exerciţiului financiar
XVI. Rezultatul pe acţiune

28
 Susţinem această schemă generală cu următorul exemplu cifric:

Contul de profit şi pierdere la 31.12.N

u.m.
1.Cifra de afaceri: 25.960
• Producţia vândută
•Subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri
2.Variaţia stocurilor (sold C)
3.Producţia imobilizată
4.Alte venituri din exploatare
Total venituri din exploatare
5.a.Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile
b.Cheltuieli cu materiale nestocate
6.Cheltuieli cu personalul
7.a.Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale
a.1.Cheltuieli
a.2.Venituri
b.Ajustarea valorii activelor circulante
b.1.Cheltuieli
b.2.Venituri
c.Ajustări privind provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
c.1.Cheltuieli
c.2.Venituri
8.Alte cheltuieli de exploatare
8.1.Cheltuieli cu prestaţii externe
8.2.Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte
8.3.Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii, active cedate
Total cheltuieli de exploatare
Rezultat din exploatare
9.Venituri din participaţii
10.Venituri din alte investiţii financiare
11.Venituri din dobânzi
Total venituri financiare
12.Ajustarea valorii imobilizărilor financiare
a.Cheltuieli
b.Venituri
13.a.Cheltuieli privind dobânzile
b.Alte cheltuieli financiare (cheltuieli cu titluri de plasament)
Total cheltuieli financiare
Rezultat financiar
14.Rezultat curent
15.Venituri extraordinare
16.Cheltuieli extraordinare
17.Rezultat extraordinar

29
 Venituri totale
Cheltuieli totale
Rezultat brut
18.Impozit pe profit
19.Alte cheltuieli cu impozite
Rezultat net al exerciţiului

(ii)A doua grupă de abordări sunt de sorginte anglo-saxonă.26 Contul de profit şi

pierdere (income statement) este întocmit sub formă de listă. Prin structura lui, sunt distinse
operaţiile continue de activităţile abandonate sau necontinuate (discontinued operations).
Aceste din urmă activităţi includ rezultatele extraordinare şi efectul cumulat al schimbărilor
de metodă.
Spre deosebire de sisteme contabile precum cel francez, românesc etc., cheltuielile de
exploatare sunt analizate după funcţia lor. Astfel, funcţia de cumpărare conduce la
regruparea sub aceeaşi rubrică, am numit „costul mărfurilor, produselor sau serviciilor
vândute sau prestate”, costul acestei funcţii, cost care, dedus din veniturile nete generate de
vânzări, permite să se releve, în mod explicit, marja brută (gross margin). Funcţia comercială
regrupează costurile generate de vânzarea şi promovarea produselor: salarii şi alte cheltuieli
de personal, cheltuieli de publicitate, marketing, cheltuieli de distribuire. Funcţia
administrativă include cheltuielile generale: cheltuieli de personal, anumite impozite şi taxe,
anumite onorarii etc. Cât priveşte amortizările, acestea pot să fie analizate pe funcţiile
prezentate anterior sau pot să fie cumulate, uneori, într-o linie specifică a „cheltuielilor
operaţionale”.
Cheltuielile cu provizioanele referitoare la creanţele dubioase sunt deduse, uneori, în
mod direct din veniturile din exploatare.
Rezultatele financiare sunt menţionate, în general, în mod distinct: venituri şi
cheltuieli financiare, dividende încasate, partea ce revine în rezultatul societăţilor puse în
echivalenţă etc.
În mod separat este prezentat şi impozitul asupra rezultatului din activităţi
curente, astfel încât să se pună în evidenţă rezultatul net al operaţiilor curente.
Distincţia între rezultatele operaţiilor curente şi cele ale activităţilor abandonate
(discontinued) are în special rolul de a separa activităţile pentru care principiul continuităţii nu
mai operează, de celelalte activităţi. În cadrul rezultatului, activităţilor abandonate sau
necontinuate, trebuie să se distingă partea ce provine din încetarea exploatării de cea care
este legată de eventuala cesiune.
Noţiunea de rezultat al elementelor extraordinare trebuie înţeleasă de o manieră
restrictivă: elementul extraordinar trebuie să fie neobişnuit prin natura sa, adică anormal în
raport cu activităţile curente şi nefrecvent în raport cu apariţia sa. Aşa se face că plusurile sau
minusurile de valoare din cesiunea de elemente de activ nu sunt calificate în general ca fiind
elemente extraordinare. Dincolo de definiţia de mai sus, unele tranzacţii trebuie să fie
prezentate la rezultate extraordinare, dacă ele sunt semnificative. Ele includ cesiunile de
sectoare de activitate achiziţionate recent, profiturile legate de restructurările de datorii,
majoritatea pierderilor şi profiturilor ce provin din stingerea de datorii şi majoritatea
exproprierilor de active.
Incidenţa adoptării de noi reguli contabile asupra bilanţului de deschidere trebuie să
fie prezentată în mărimea ei netă de impozit, după elementele extraordinare.

26
Consideraţiile sunt prezentate în lucrarea Sisteme contabile comparate, vol 1 Contabilităţile anglo-saxone,
autor Feleagă N., Editura Economică, 1999, paginile 184-188.

30
 De asemenea, este solicitată publicarea rezultatului pe acţiune. Este vorba despre
rezultatul pe o acţiune ordinară, determinat, după cum este şi normal, după remunerarea
acţiunilor privilegiate, care, se ştie, dau dreptul, în general, la un dividend fix. Calculul
rezultatului pe acţiune este regizat de aplicarea unor reguli precise.
În Statele Unite, formarea rezultatului net a făcut obiectul unor abordări conceptuale
diferite: (i) abordarea extensivă şi (ii) abordarea bazată pe performanţa operaţională curentă.
Conform abordării extensive, rezultatul net trebuie să cuprindă toate elementele care
au contribuit la variaţia netă a capitalurilor proprii, cu excepţia dividendelor vărsate şi a
operaţiilor ce afectează capitalul.
Conform abordării bazate pe performanţa operaţională curentă, elementele
extraordinare (adică elementele ce nu rezultă din tranzacţiile operaţionale curente) trebuie să
fie excluse din formarea rezultatului, deoarece ele nu rezultă din tranzacţiile operaţionale
curente ale întreprinderii. O dată cu agrearea prezentării rezultatului global (comprehensive
income), inclusiv a părţii constatate direct prin capitalurile proprii, cea de a doua abordare va
avea întâietate.
Rezultatul net trebuie să includă toate elementele de cheltuieli şi de venituri, de
câştiguri şi de pierderi ale perioadei, cu excepţia ajustărilor asupra exerciţiilor anterioare,
dividendele şi operaţiile ce afectează capitalul, adică: (i) cheltuielile şi veniturile ce provin din
tranzacţii asupra capitalului propriu al întreprinderii; (ii) transferurile la rezerve şi mişcările
între rezerve; (iii) ajustările ce rezultă din reorganizare (de exemplu, prime de fuziune).
Exemplu de prezentare a contului de profit şi pierdere în lumea anglo-saxonă:27

Cont de profit şi pierdere al întreprinderii STMPID (multiple step),

pentru un exerciţiu care se încheie
la 31. Decembrie, anul N+1 (în mii de dolari)
N+1 N
VÂNZĂRI (SALES) 32.650 29.100
Minus: Restituiri de bunuri vândute şi reduceri
comerciale (Less: Sales returns and allowances) (200)
Reduceri financiare (Sales discounts) (150)
Lipsuri constatate de clienţi (Customer
defaults) (400)
Vânzări nete (Net sales) 32.050 28.725
COSTUL BUNURILOR VÂNDUTE (COST OF
GOODS SOLD) 15.180 14.060
Stocuri la 1/01/N+1 (Inventories) 2.500 1.500
Plus: Cumpărări (Add: Purchases) 16.300 14.900
Cheltuieli cu transportul (Freight in) 1.200 1.010
20.000 17.410
Minus: Stocuri la 31/12/N+1 (Less: Inventories) 3.000 2.500
Sconturi privind cumpărările (Purchases
discounts) 620 250
Restituiri de bunuri cumpărate (Purchases
returns) 1.200 600
4.820 3.350
MARJA BRUTĂ (GROSS MARGIN) 16.870 14.665
Minus:cheltuielile de exploatare
27
Feleagă N., Sisteme contabile comparate, vol 1 Contabilităţile anglo-saxone, Editura Economică, 1999,
paginile 184-188 ; sursă de origine : Langot J., Comptabilité anglo-saxonne. Normes, Mécanismes et Documents
financiaers, 3e édition, 1997, pagina 54.

31
 (Less: operating expenses)
Cheltuieli cu distribuţia, generale şi
administrative
(Selling, general and administrative expenses)
Cheltuieli de cercetare şi de dezvoltare (11.100) (10.915)
(Research and development expenses)
PROFITUL DIN EXPLOATARE (2.400) (2.300)
(OPERATING INCOME) 3.370 1.450
Alte venituri (Other incomes)
Cheltuieli cu dobânzile (Interest expenses) 334 400
Profitul înaintea impozitării (Income before income (600) (590)
taxes)
Provizioane pentru impozitul pe profit (Provision for 3.104 1.260
income taxes)
PROFITUL NET AL ACTIVITĂŢILOR (1.086) (441)
ORDINARE SAU DIN ACTIVITĂŢI
MENŢINUTE (NET INCOME ON ORDINARY
ACTIVITIES OR FROM CONTINUING
ACTIVITIES)
ACTIVITĂŢI CEDATE SAU ABANDONATE 2.018 819
(DISCONTINUING OPERATIONS)
Pierderi din activităţi cedate (abandonate) din care s-
a dedus efectul fiscal (Loss from operation of
discontinued business segment net of income tax
effect)
Câştiguri din cesiunea activităţilor abandonate (110)
diminuate cu efectul fiscal (Gain on disposal of
discontinued business segment net of income tax) -
PROFITUL NET înaintea elementelor extraordinare 500
şi efectul cumulativ al schimbărilor de metode
contabile (NET INCOME before extraordinary items
and cumulative effect of changes in accounting
principles)
Elementele extraordinare din care s-a dedus efectul 2.408 819
fiscal (Extraordinary items (loss) net of income tax
effect)
Profitul net înaintea efectului cumulativ al (95) (83)
schimbărilor de metode contabile (Net income
before cumulative effect of accounting changes)
Efectul cumulativ al schimbărilor de metode 2.313 736
contabile (Cumulative effect of changes in
accounting principles)
PROFITUL NET (NET INCOME) - -
Dividende privind acţiunile preferenţiale 2.313 736
(Dividends on preferred shares)
Numărul mediu de acţiuni ordinare în circulaţie (în (25) (33)
mii) (Weighted average common shares outstanding)
Câştigul pe acţiune stabilit la nivelul activităţilor (1.010) 995
ordinare, după acordarea dividendelor prioritare
(Earning per share on ordinary activities after

32
preferred dividends)
Câştigul pe acţiune stabilit pentru activităţile $ 1,97 $ 0,79
discontinue (Earning per share on discontinuing
activities) $ 0,38 -
Pierderea pe acţiune privind elementele
extraordinare (Loss per share on extraordinary items) $ (0,10) $ (0,09)
Câştigul pe acţiune (Earnings per share) $ 2,25 $ 0,70

Contul de profit şi pierdere în referenţialul contabil internaţional

Cadrul conceptual internaţional defineşte şi caracterizează, în legătură cu contul de
profit şi pierdere, elementele care descriu performanţa financiară a întreprinderii: veniturile şi
cheltuielile.
a) Veniturile
● Definiţie: Veniturile reprezintă creşteri de avantaje economice, în cursul
exerciţiului, sub formă de intrări sau creşteri de active, sau de diminuări de datorii, ce au ca
rezultat creşterea capitalurilor proprii sub alte forme decât creşterile care provin din aporturile
participanţilor la capitaluri proprii.
Definiţia veniturilor înglobează atât veniturile propriu-zise cât şi alte venituri şi plusuri
de valoare. Veniturile propriu-zise sunt generate de activitatea curentă a întreprinderii şi
poartă diferite nume: vânzări, onorarii, comisioane, dobânzi, dividende, redevenţe şi chirii.
Elementele privind alte venituri pot să fie generate sau nu de activităţile curente ale
întreprinderii. Ele reprezintă creşteri de avantaje economice şi, în această calitate, nu diferă
din punct de vedere al naturii de veniturile propriu-zise. Spre exemplificare, elementele
privind alte venituri şi plusurile de valoare includ sumele obţinute în urma cesiunii activelor
pe termen lung. Definiţia include, de asemenea, plusurile latente de valoare ca, de exemplu,
cele care provin din reevaluarea valorilor mobiliare cotate şi cele care provin din reevaluarea
imobilizărilor necorporale şi corporale.
În contrapartida veniturilor pot să apară diferite tipuri de active, ca urmare a intrării
sau creşterii valorii acestora: lichidităţi, creanţe, bunuri şi servicii primite în schimbul
bunurilor şi serviciilor furnizate. De asemenea, veniturile pot să rezulte din achitarea
datoriilor. De exemplu, o întreprindere poate să furnizeze unui creditor bunuri şi servicii, ca
expresie a decontării obligaţiei de rambursare a unui împrumut.
b) Cheltuielile
● Definiţie: Cheltuielile reprezintă diminuări de avantaje economice, în cursul
exerciţiului, sub formă de ieşiri sau de diminuări de active, sau de creşteri de datorii, care au
ca rezultat diminuarea de capitaluri proprii pe alte căi decât distribuirile în favoarea
participanţilor la capitalurile proprii.
Prin cheltuieli se înţeleg atât pierderile şi minusurile de valoare, cât şi cheltuielile care
se referă la activităţile curente ale întreprinderii. Cheltuielile care apar în cursul activităţilor
ordinare ale întreprinderii se referă la costul vânzărilor, cheltuielile de personal, amortizări
etc. În mod obişnuit, ele iau forma unei ieşiri sau unei diminuări de valoare a activelor ca, de
exemplu, lichidităţi şi echivalente de lichidităţi, stocuri, bunuri imobiliare, echipamente etc.
Pierderile şi minusurile de valoare pot să releve sau nu activităţi curente ale
întreprinderii. Ele reprezintă diminuări de avantaje economice şi, în această calitate, nu sunt
diferite, din punct de vedere al naturii, de alte cheltuieli.
În categoria pierderilor regăsim, de exemplu, consecinţe ale unor fenomene (naturale
sau nu), precum şi pierderile rezultate din vânzarea activelor imobilizate. Definiţia pierderilor
cuprinde, de asemenea, pierderi latente ca, de exemplu, pierderile care sunt generate de

33
efectele creşterilor cursului unei monede străine, atunci când întreprinderea a contractat
împrumuturi externe în moneda respectivă.
În standardul IAS 1 revizuit „Prezentarea situaţiilor financiare” sunt date orientările
privind prezentarea contului de profit şi pierdere. În ceea ce priveşte conţinutul, ca şi în cazul
bilanţului, standardul se mărgineşte să dea o listă minimală de informaţii care trebuie să
figureze în această situaţie.
În ceea ce priveşte formatul său, standardul impune prezentarea fie în contul de profit
şi pierdere propriu-zis, fie în notele explicative, a unei analize a cheltuielilor după natură sau
după funcţii. Totuşi, el încurajează întreprinderile să prezinte o atare analiză în contul de
profit şi pierdere însuşi.
Ca şi în cazul bilanţului, în standardul IAS 1 revizuit, se disting două categorii de
elemente. Elementele care figurează în contul de profit şi pierdere propriu-zis sunt
următoarele:
1) veniturile;
2) cheltuielile financiare;
3) cota-parte în rezultatul întreprinderilor afiliate şi al asociaţiilor în participaţie puse
în echivalenţă;
4) câştigul sau pierderea înaintea impozitării constatat(ă) cu ocazia vânzării activelor
sau decontarea obligaţiilor relative la activităţile abandonate;
5) impozitul asupra beneficiilor;
6) câştigul sau pierderea după impozitare, constatat(ă) la activităţile abandonate;
7) rezultatul exerciţiului.
De asemenea, contul de profit şi pierdere trebuie să prezinte rezultatul exerciţiului,
distingând în acest sens:
- partea ce revine acţionarilor întreprinderii; şi
- partea care reprezintă interesele minoritare.
Celelalte venituri şi cheltuieli semnificative pot să fie prezentate fie în contul de profit
şi pierdere, fie în notele explicative, ca şi mărimea (brută şi pe acţiune) a dividendelor
distribuite în cursul exerciţiului.
Remarcă: Multă vreme, organismul internaţional de normalizare a solicitat ca să fie
prezentate în mod separat elementele considerate a fi „extraordinare”. Cu ocazia revizuirilor
din 2003 (în cazul nostru, IAS 1 revizuit), orice referinţă la elementele extraordinare a fost
suprimată. De aici înainte, în sistemul bazat pe standarde internaţionale de raportare
financiară, este interzis să se mai utilizeze această denumire.
În anexa la standardul IAS 1 revizuit, sunt prezentate modele ilustrative privind contul
de profit şi pierdere al unui grup de societăţi, atât în cazul clasificării cheltuielilor după funcţii
cât şi în cazul clasificării lor după natură.

Contul de profit şi pierdere al unui grup de societăţi

(cazul clasificării cheltuielilor după funcţii)
Venituri (Revenues)
(-)Costul vânzărilor (Cost of sales)
=Profitul brut (Gross profit)
(+)Alte venituri (Other income)
(-)Costurile distribuirii (Distribution costs)
(-)Cheltuieli administrative (Administrative expenses)
(-)Costurile finanţării (Finance costs)

34
 (+)Partea din profitul întreprinderilor asociate (Share of profit of associates)28
=Profitul înaintea impozitării (Profit before tax)
(-)Cheltuieli privind impozitul pe profit (Income tax expense)
=Profitul perioadei (Profit for the period)
Atribuibil (Attributable to):
Deţinătorilor de capital ai societăţii-mamă (Equity holders of the parent)
Intereselor minoritare (Minority interest)
Total profit atribuit

Contul de profit şi pierdere al unui grup de societăţi

(cazul clasificării cheltuielilor după natură)
Venituri (Revenues)
(+)Alte venituri (Other income)
(±)Variaţia stocurilor de produse finite şi producţie în curs
(Changes in inventories of finished goods and work in progress)29
(+)Producţia imobilizată (Work performed by the entity and capitalised)
(-)Consumuri de materii prime şi materiale consumabile
(Raw material and consumables used)
(-)Cheltuieli de personal (Employee benefits expense)
(-)Cheltuieli privind amortizările (Depreciation and amortisation expense)
(-)Deprecierea imobilizărilor corporale (Impairment of property, plant and equipment)30
(-)Alte cheltuieli (Other expenses)
(-)Cheltuieli financiare (Finance costs)
(+)Partea din profitul întreprinderilor asociate (Share of profit of associates)31
=Profitul înaintea impozitării (Profit before tax)
(-)Cheltuieli privind impozitul pe profit (Income tax expense)
=Profitul perioadei (Profit for the period)
Atribuibil (Attributable to):
Deţinătorilor de capital ai societăţii-mamă (Equity holders of the parent)
Intereselor minoritare (Minority interest)
Total profit atribuit

28
Această rubrică reprezintă partea din profitul întreprinderilor asociate care este atribuită deţinătorilor de capital,
într-o astfel de întreprindere; în mod evident, ea se calculează după ce au fost deduse impozitul pe profit şi
interesele minoritare în întreprinderile asociate.
29
Este aproximativ echivalentul „producţiei stocate”, cu deosebirea că, în gândirea anglo-saxonă, creşterile de
stocuri sunt prezentate ca valori negative iar descreşterile de stocuri, ca valori pozitive.
30
Într-un cont de profit şi pierdere, în care cheltuielile sunt clasificate după natură, o depreciere a imobilizărilor
corporale este prezentată într-o rubrică distinctă. Dimpotrivă, dacă astfel de cheltuieli sunt clasificate după
funcţii, deprecierea este inclusă la funcţia la care se referă. Oricum, conform IAS 36, această cheltuială se
înregistrează în categoria provizioanelor pentru depreciere.
31
Aceeaşi semnificaţie dată în cazul clasificării cheltuielilor după funcţii.

35
 Tabloul fluxurilor de trezorerie"

Regulile de întocmire a tabloului fluxurilor de trezorerie pe plan internaţional face

obiectul normei IAS 7 "Tabloul fluxurilor de trezorerie".
Expresia fluxuri de trezorerie (cash flows) desemnează ansamblul intrărilor (inflows)
şi ieşirilor (outflows) de lichidităţi şi de echivalente de lichidităţi.
Lichidităţile (cash) se referă la fondurile disponibile (cash on hand) şi la depozitele la
vedere (demand deposits). Echivalentele de lichidităţi (cash equivalents) sunt plasamente pe
termen scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de lichidităţi şi
care sunt supuse la un risc neglijabil de schimbare a valorii.
Tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie ale
exerciţiului clasificate în activităţi de exploatare, de investiţii şi de finanţare.
(a)Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de exploatare
Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de exploatare sunt, în mod esenţial,
consecinţa principalelor activităţi generatoare de venituri ale întreprinderii şi, ca urmare, ele
rezultă din tranzacţiile şi alte elemente care concură la formarea rezultatului net.
Deşi definiţia anterioară a acestei categorii de fluxuri este lipsită de precizie, norma
IAS 7 o clarifică prin forţa câtorva exemple:
-încasările care decurg din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii;
-încasările care provin din redevenţe, onorarii, comisioane şi din alte venituri;
-plăţile privind datoriile faţă de furnizorii de bunuri şi de servicii;
-plăţile în favoarea salariaţilor şi în contul acestora;
-încasările şi plăţile relative la prime şi calamităţi, la anuităţi şi la alte prestaţii legate
de poliţele de asigurare, în cazul unei instituţii de asigurări;
-plăţile şi rambursările de impozite asupra profitului, cu condiţia ca ele să nu poată fi
în mod specific asociate activităţilor de finanţare şi de investiţii.
Unele tranzacţii, precum cesiunea unei imobilizări de tipul instalaţiilor de producţie,
pot să genereze un plus sau un minus de valoare, care afectează rezultatul net. Totuşi,
fluxurile de trezorerie legate de astfel de tranzacţii nu aparţin exploatării, deoarece operaţiile
în cauză intră sub incidenţa activităţilor de investiţii.
O întreprindere poate să deţină titluri în scopuri comerciale, caz în care acestea sunt
asemănătoare stocurilor achiziţionate pentru a fi revândute. Ca atare, fluxurile de trezorerie
care provin din achiziţia de titluri deţinute în scopuri comerciale sunt incluse în categoria
activităţilor de exploatare. În mod asemănător, avansurile de trezorerie şi împrumuturile
acordate de instituţiile financiare, din perspectiva acestor entităţi, sunt clasificate, în general,
în categoria activităţilor de exploatare, ştiut fiind că ele se referă la principala activitate
generatoare de venituri.
(b)Fluxuri de trezorerie generate de activităţile de investiţii
Norma IAS 7 arată că fluxurile care rezultă din activităţile de investiţii indică în ce
măsură plăţile au fost efectuate pentru achiziţia de active destinate să genereze venituri şi
fluxuri de trezorerie viitoare.
Fluxurile de trezorerie generate de activităţile de investiţii oferă informaţii privind
maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi creşterea. Ele se referă la:

36
 -plăţi efectuate pentru achiziţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi a
altor active pe termen lung, inclusiv cheltuielile de dezvoltare capitalizate şi plăţile
implicate de imobilizările produse de întreprindere pentru sine;
-încasări care decurg din vânzarea de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi a
altor active pe termen lung;
-plăţi efectuate pentru achiziţia de titluri de participare şi de titluri de creanţă emise de
sau de la alte întreprinderi, precum şi plăţile efectuate pentru achiziţia de participaţii
la întreprinderile de tip joint-venture (altele decât plăţile efectuate pentru instrumente
considerate ca fiind echivalente de lichidităţi sau deţinute în scopuri comerciale);
-încasări relative la vânzarea de titluri de participare şi de titluri de creanţă emise de
sau provenite de la alte întreprinderi, precum şi încasări relative la vânzarea de
participaţii în întreprinderile de tip joint-venture (altele decât încasările generate de
instrumente considerate ca fiind echivalente de lichidităţi sau deţinute în scopuri
comerciale);
-avansurile de trezorerie şi împrumuturile acordate terţilor (altele decât avansurile şi
împrumuturile acordate de o instituţie financiară, care aparţin fluxurilor generate de
activităţile de exploatare, pentru astfel de entităţi);
-încasări care decurg din rambursarea avansurilor de trezorerie şi împrumuturilor
acordate terţilor (altele decât avansurile şi împrumuturile acordate de o instituţie
financiară); etc.
(c)Fluxuri de trezorerie generate de activităţile de finanţare
Activităţile de finanţare sunt acele activităţi care antrenează schimbări în mărimea şi
structura capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii.
Prezentarea separată a acestor fluxuri în tabloul de trezorerie este dată de posibilitatea
utilizării lor în previziunea sumelor pe care aportorii de capitaluri le vor retrage din fondurile
(capitalurile) viitoare.
Mişcările de trezorerie generate de activităţile de finanţare se referă la:
-încasări din emisiunea de acţiuni şi de alte instrumente de capitaluri proprii;
-vărsămintele efectuate acţionarilor pentru achiziţia sau răscumpărarea acţiunilor
întreprinderii;
-încasări din emisiunea de împrumuturi obligatare, bancare, de bilete de trezorerie, de
împrumuturi ipotecare şi de alte împrumuturi pe termen scurt sau lung;
-rambursarea sub formă de lichidităţi a sumelor împrumutate;
-vărsăminte efectuate de locatar pentru reducerea soldului datoriei referitoare la un
contract de locaţie–finanţare.
●Unele probleme particulare privind prezentarea tabloului fluxurilor de
trezorerie
Prezentarea unor fluxuri de trezorerie în mărime netă
În principiu, fluxurile de trezorerie trebuie să fie prezentate la nivelul mărimii lor
brute. Altfel spus, nu este posibil să se compenseze încasările şi plăţile din aceeaşi categorie
şi chiar din categorii diferite.
Totuşi, norma IAS 7 admite două excepţii de la această regulă. Astfel, unele fluxuri
de trezorerie care provin din activităţi de exploatare, de investiţii sau de finanţare pot să fie
prezentate (nu este o obligaţie) în mărime netă. Este vorba despre:
(i)încasări şi plăţi în contul clienţilor, atunci când fluxurile de trezorerie decurg din
activităţile clientului, dar nu decurg din cele ale întreprinderii; şi
(ii)încasări şi plăţi referitoare la elemente ce au un ritm de rotaţie rapid, o valoare mare
şi scadenţe scurte.

Fluxurile în monede străine

37
 Câştigurile şi pierderile nerealizate (latente) (unrealised gains and losses), ce
rezultă din variaţia cursului între data fluxurilor şi data închiderii exerciţiului, nu constituie
fluxuri monetare. Totuşi, efectul variaţiilor cursurilor lichidităţilor şi echivalentelor de
lichidităţi deţinute sau datorate este prezentat în tabloul fluxurilor de trezorerie, pentru a
permite comparaţia între lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi aferente deschiderii şi
închiderii exerciţiului. Prezentarea se face separat de fluxurile de trezorerie generate de
activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare.
Exemplu:
La începutul exerciţiului N, o întreprindere deţinea 50.000 $. Cursul dolarului la 1
ianuarie N era de 27.000 lei. Pe parcursul exerciţiului au fost înregistrate următoarele fluxuri
monetare în monede străine:
-încasări:
80.000 $ (cursul zilei: 26.800 lei)
20.000 $ (cursul zilei: 28.000 lei)
-plăţi:
60.000 $ (cursul zilei: 29.000 lei)
La închiderea exerciţiului N, cursul dolarului era 32.000 lei.
Calculul câştigului sau pierderii latente şi comparaţia între lichidităţile şi echivalentele
de lichidităţi aferente deschiderii şi închiderii exerciţiului rezultă din următorul tabel:
Informaţii Sume în $ Sume în mii
lei
Trezoreria în monede străine la începutul exerciţiului N 50.000 1.350.000
Fluxurile de trezorerie aferente exerciţiului N:
Încasări 100.000 2.704.0001
Plăţi -60.000 -1.740.000
90.000 2.314.000
Diferenţa de curs nerealizată (câştigul sau pierderea latentă) 566.0002
Trezoreria în monede străine la sfârşitul exerciţiului N 90.000 2.880.0003
1
80.000x26.800 + 20.000x28.000 = 2.704.000 mii lei
2
Diferenţa de curs nerealizată se calculează astfel:
-Diferenţa referitoare la trezoreria la începutul exerciţiului:
50.000 x (32.000-27.000) = 250.000 mii lei
-Diferenţa referitoare la fluxurile de trezorerie în monede străine, aferentă exerciţiului N:
[(100.000x32.000)-2.704.000.000]-[(60.000x32.000)-1.740.000.000]=316.000 mii lei
Total diferenţă de curs nerealizată = 250.000 + 316.000 = 566.000 mii lei.
3
90.000x32.000 = 2.880.000 mii lei

Dobânzile şi dividendele

Dobânzile plătite şi dobânzile şi dividendele primite pot să fie clasificate în

fluxurile de trezorerie din exploatare, deoarece ele intră în calculul rezultatului net. Ca
alternativă, dobânzile vărsate şi dobânzile şi dividendele primite pot să fie clasificate la
fluxurile de trezorerie din finanţare, respectiv la cele de investiţii, deoarece ele reprezintă
resurse financiare sau câştiguri asupra investiţiilor.
Dividendele vărsate pot să fie clasificate în fluxurile de trezorerie din finanţare,
deoarece ele reprezintă costul obţinreii resurselor financiare. În mod similar, dividendele
vărsate pot să fie clasificate printre fluxurile de trezorerie ale activităţilor de exploatare, în

38
scopul de a ajuta utilizatorii în determinarea capacităţii întreprinderii privind degajarea de
dividende dincolo de fluxurile de trezorerie de exploatare.

Impozitul asupra rezultatului

Plăţile privind impozitul asupra beneficiilor trebuie să fie clasificate în categoria
fluxurilor de trezorerie din exploatare. Totuşi, atunci când este posibil să se conecteze fluxul
generat de impozit la o operaţie ce dă naştere unui flux de trezorerie clasificabil în categoria
activităţilor de investiţii sau de finanţare, acest flux va fi prezentat, după caz, în rubricile
activităţilor de investiţii, respectiv de finanţare.

Elementele extraordinare
Fluxurile implicate de elementele extraordinare nu constituie o rubrică particulară, aşa
cum se prezintă elementele extraordinare în contul de profit şi pierdere, atunci când apar
(foarte rar) evenimente generatoare. Altfel spus, ele nu reprezintă o rubrică distinctă de cele
trei categorii de fluxuri ale tabloului de trezorerie. Ele trebuie să fie prezentate separat, în
cadrul fluxurilor din exploatare, din investiţii şi din finanţare, pentru a permite utilizatorilor să
înţeleagă natura şi incidenţa lor asupra fluxurilor de trezorerie actuale şi viitoare ale
întreprinderii. Acestă prezentare vine în completarea informaţiilor distincte relative la natura
şi mărimea elementelor extraordinare, aşa cum cere norma IAS 8.

Tranzacţii fără contrapartidă în trezoreria întreprinderii

Tranzacţiile referitoare la investiţii şi finanţare, care nu implică lichidităţi şi
echivalente de lichidităţi, trebuie să fie excluse din tabloul fluxurilor de trezorerie. Astfel de
tranzacţii trebuie să fie indicate în situaţiile financiare (în notele explicative) pentru a se
furniza orice informaţie relevantă relativă la aceste activităţi de investiţii şi de finanţare.

●Metodele de prezentare a fluxurilor de trezorerie referitoare la activităţile de

exploatare
O întreprindere trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie, aferente activităţilor de
exploatare, făcând apel:
-fie la metoda directă, conform căreia informaţiile furnizate se referă la încasări şi
plăţi în mărimile lor brute;
-fie la metoda indirectă, conform căreia rezultatul este corectat pentru a ţine cont: (i)
de influenţa operaţiilor care nu au un caracter monetar; (ii) de elementele de venituri şi
cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie care vizează activităţile de investiţii sau de
finanţare; (iii) de influenţa variaţiilor elementelor necesarului în fond de rulment asupra
trezoreriei.
Cât priveşte variaţia elementelor necesarului în fond de rulment, pentru înţelegerea ei,
se pleacă de la următoarea relaţie de calcul:

Necesarul în fond de rulment = Activele de exploatare – Pasivele de exploatare

Activele de exploatare cuprind stocuri, creanţe-clienţi şi conturi asimilate, alte creanţe

din exploatare şi, prin asimilare, cheltuielile în avans.
Pasivele de exploatare cuprind datoriile faţă de furnizori şi conturile asimilate, alte
datorii din exploatare şi, prin asimilare, cel puţin parţial, veniturile în avans.
Fiecare element al necesarului în fond de rulment variază între momentul deschiderii
exerciţiului şi cel al închiderii, iar diferitele creşteri sau diminuări influenţează asupra fluxului
net de trezorerie degajat de activităţile de exploatare.

39
 Norma IAS 7 încurajază întreprinderile să prezinte informaţiile privind fluxurile de
trezorerie generate de activităţile de exploatare prin metoda directă. Această metodă utilizează
numai informaţii de tip fluxuri de trezorerie (încasări şi plăţi), informaţii ce pot să fie utile
pentru estimarea fluxurilor de trezorerie viitoare. Ea este preferată de investitori, chiar dacă
preparatorii de conturi consideră că metoda indirectă le este mai la îndemână pentru
întocmirea tabloului.

Pe baza exemplelor oferite de normă se ajunge la următoarea prezentare tip:

Fluxuri de trezorerie relative la activităţile de exploatare (metoda directă)
+Încasări generate de relaţiile cu clienţii
+Încasări care provin din redevenţe, onorarii şi alte venituri
-Plăţi în favoarea furnizorilor
-Plăţi în favoarea şi în numele personalului
-Dobânzi şi dividende plătite1
-Plăţi TVA
+Alte încasări generate de exploatare
-Alte plăţi generate de exploatare
-Plăţi privind impozitul asupra beneficiilor2
±Elemente extraordinare
=Fluxul net de trezorerie din activităţi de exploatare
1
Aceste fluxuri ar putea să fie incluse, de asemenea, în categoria activităţilor de finanţare.
2
Aceste fluxuri ar putea să fie repartizate între activităţile de exploatare, cele de investiţii şi
cele de finanţare.

Prezentarea informaţiilor aferentea plicării metodei directe nu reprezintă o procedură

prea dificilă în cazul managerilor întreprinderii şi preparatorilor de conturi, deoarece diferitele
încasări şi plăţi reprezintă, în general, rulajele creditoare ale conturilor de terţi. Reconstituirea
fluxurilor metodei directe, pentru utilizatorii externi, atunci când întreprinderile întocmesc,
prezintă şi publică un tablou pe baza metodei indirecte, este o problemă mai delicată, care
impune utilizarea unor algoritmi susţinuţi de o logică economică şi contabilă, plecând de la
bilanţ, de la contul de profit şi pierdere şi de la notele explicative.
Metoda indirectă este în fapt întocmirea unui tablou de reconciliere a rezultatului net
înaintea impozitării şi a elementelor extraordinare cu fluxul net de trezorerie din activităţile de
exploatare. Aplicarea metodei indirecte este uşurată de faptul că o contabilitate modernă este
o contabilitate de angajamente, în ciuda faptului că informaţiile degajate de ea au un pronunţat
caracter convenţional. O prezentare tip, în acord cu norma IAS 7, a procedurii dezvoltate prin
metoda indirectă, este prezentată în tabelul de mai jos.

±Rezultatul înaintea impozitării şi a elementelor extraordinare

Eliminarea veniturilor şi cheltuielilor fără incidenţă asupra trezoreriei
+Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele
-Venituri din amortizări şi provizioane
Eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nelegate de exploatare
±Rezultatul din cesiunea imobilizărilor
±Rezultatul din cesiunea titlurilor de plasament
+Cheltuielile cu dobânzi
-Venituri din dobânzi şi dividende

40
 -Subvenţii pentru investiţii virate la venituri
=±Rezultatul din exploatare înaintea variaţiei necesarului în fond de rulment
±Variaţia stocurilor
±Variaţia conturilor-clienţi şi a altor creanţe de exploatare
±Variaţia cheltuielilor în avans
±Variaţia conturilor furnizori şi a altor datorii din exploatare
±Variaţia veniturilor în avans (din exploatare)
Alte prelucrări care presupun informaţii de tip încasări şi plăţi
-Dobânzi şi dividende plătite1
-Plăţi privind impozitele asupra beneficiilor2
±Elemente extraordinare
=Fluxul net de trezorerie relativ la activităţile de exploatare
1
Aceste fluxuri ar putea să fie incluse, de asemenea, în categoria activităţilor de finanţare.
2
Aceste fluxuri ar putea să fie repartizate între activităţile de exploatare, cele de investiţii şi
cele de finanţare.

Explicaţii preliminare înţelegerii metodei indirecte:

(i)Cheltuielile eliminate sunt luate cu semnul plus iar veniturile eliminate, cu semnul
minus, deoarece în calculul rezultatului (în contextul contului de profit şi pierdere) ele au fost
luate cu semnul minus, respectiv semnul plus.
(ii)Rezultatul din cesiune este un venit net sau o cheltuială netă şi urmează linia de
eliminare expusă la (i).
(iii)În cazul variaţiei elementelor necesarului în fond de rulment se foloseşte
următoarea logică:
-în cazul unui element de activ, creşterea are o influenţă negativă asupra trezoreriei, în
timp ce o micşorare, o influenţă pozitivă;
-în cazul unui element de pasiv, judecăţile sunt diametral opuse.
Cu toate că norma IAS 7 recomandă utilizarea metodei directe, mai ales pentru
satisfacerea necesităţilor informaţionale ale investitorilor (care pot proceda, astfel, la
estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie şi, implicit, a dividendelor pe care ar putea să le
încaseze în exerciţiile viitoare), multe întreprinderi preferă folosirea metodei indirecte,
datorită concordanţei ei cu o contabilitate de angajamente şi a caracterului ei mai "discret"
(mai ales atunci când publicarea de fluxuri de trezorerie cerute de aplicarea metodei directe nu
ar fi în avantajul imaginii entităţii în cauză).

Modul general de prezentare a tabloului fluxurilor de trezorerie este sugerat de

următoarea schemă:
Fluxurile de trezorerie relative la activităţile de exploatare

Indiferent că se utilizează metoda directă sau indirectă, informaţia finală este:

…
…
I.Fluxul net de trezorerie din activităţi de exploatare

Fluxurile de trezorerie relative la activităţile de investiţii

Întreprinderile folosesc numai informaţii de tip încasări şi plăţi.1

…
…

41
II.Fluxul net de trezorerie din activităţi de investiţii

Fluxurile de trezorerie relative la activităţile de finanţare

Întreprinderile folosesc numai informaţii de tip încasări şi plăţi.1

…
…
III.Fluxul net de trezorerie din activităţi de finanţare
IV.Variaţia netă a lichidităţilor şi echivalentelor de lichidităţi (I+II+III)
V.Efectul variaţiilor cursurilor monedelor străine
VI.Lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi la începutul exerciţiului (conform bilanţului)
VII.Lichidităţile şi echivalentele de lichidităţi la închiderea exerciţiului (VI+IV+V)
1
Pentru cei care beneficiază doar de bilanţ, cont de profit şi pierdere şi note explicative,
reconstituirea fluxurilor de trezorerie se face mai dificil (a se vedea exemplificarea noastră).

Situaţia variaţiilor capitalurilor proprii

Organismul internaţional de normalizare contabilă a preluat uzanţele anglo-
saxone, în materie de raportare a variaţiilor capitalurilor proprii, iar situaţia prevăzută în IAS
1 cuprinde, într-o variantă (metodă) exhaustivă (all changes in equity):
(a)beneficiul net sau pierderea netă al/a exerciţiului;
(b)pierderile şi câştigurile, cheltuielile şi veniturile care au fost direct afectate
capitalurilor proprii, în virtutea unei norme speciale, cât şi totalul acestor elemente;
(c)efectul cumulat al schimbărilor de metode contabile şi corectări de erori
fundamentale, conform metodei de referinţă (de bază) prevăzute prin norma IAS 8;
(d)operaţiile ce afectează capitalul, efectuate cu proprietarii întreprinderii (investiţiile
proprietarilor şi rambursările de capital), şi distribuirile de dividende în favoarea
acestora;
(e)rezultatele nedistribuite, la deschiderea şi închiderea exerciţiului, cât şi explicarea
fluxurilor reprezentând variaţiile;
(f)o reconciliere între soldurile iniţiale şi finale ale fiecărui post de capitaluri proprii,
precum capitalul, primele de emisiune, rezervele etc., cu precizarea separată a
fiecărei mişcări.
Prin utilizarea celei de a doua variante (metode), situaţia variaţiei capitalurilor proprii
cuprinde numai informaţiile (a) – (c), celelalte informaţii ((d) – (f)) fiind indicate în notele
explicative. Această variantă se apropie de conţinutul indicatorului "rezultat economic" şi deci
de "situaţia rezultatului economic", care fac obiectul normalizării şi practicilor americane, sau
de conţinutul situaţiei financiare britanice "situaţia tuturor câştigurilor şi pierderilor
contabilizate", care exprimă aproximativ acelaşi lucru ca situaţia americană.

42
 STUDIU DE CAZ

Societatea Alpha S.A. prezintă următoarele situaţii financiare la sfârşitul exerciţiului N

în u.m.:

Bilanţ
N-1 N
A. Active imobilizate
Cheltuieli de constituire (valoare brută) 200 200
-Amortizarea cheltuielilor de constituire -50 -100
= valoare netă 150 100
Imobilizări corporale (valoare brută) 2.330 6.030
-Amortizarea imobilizărilor corporale -680 1.190
= valoare netă 1.650 4.840
Titluri de participare (valoare brută) 300 400
-Provizion de depreciere a titlurilor -20 -50
= valoare netă 280 350
Total active imobilizate (valoare netă) 2.080 5290
B. Active circulante
Stocuri (valoare brută) 430 1.030
-Provizion de deprecierea stocurilor -80 -120
=valoare netă 350 910
Clienţi şi conturi asimilate (valoare brută) 1.950 2.610
-Provizion de depreciere a creanţelor -160 -230
= valoare netă 1.790 2.380
Titluri de plasament 70 55
Disponibil 60 70
Total active circulante 2.270 3.415
C. Cheltuieli în avans 40 50
D. Datorii ce trebuie plătite în mai puţin de 1 an
Furnizori 500 1.180
Furnizori de imobilizări 260 200
Credite bancare 1.110 550
Impozit pe profit 40 55
Total dat. ce trebuie plătite în mai puţin de un an 1.910 1.985
E. Active circulante (obligaţii curente) nete (B+C-D-I) 250 1.240
F. Total active minus obligaţii curente (A+E) 2.330 6.530
G. Datorii ce trebuie plătite în mai mult de 1 an
Împrumuturi din emisiunea de obligaţiuni 1.000 2.910
Total dat. ce trebuie plătite în mai mult de 1 an 1.000 2.910
H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
Provizioane pentru litigii 35 55
I. Venituri în avans 150 240
J. Capital şi rezerve
Capital social 1.000 3.200
Rezerve 220 275
Rezultatul exerciţiului 75 90
Total capital şi rezerve 1.295 3.565

43
 Contul de profit şi pierdere la 31.12.N
1.Cifra de afaceri: 25.960
• Producţia vândută 25.800
•Subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri 160
2.Variaţia stocurilor (sold C) 340
3.Producţia imobilizată -
4.Alte venituri din exploatare 572
Total venituri din exploatare 26.872
5.a.Cheltuieli cu mat. prime şi mat. consumabile 5.990
b.Cheltuieli cu materiale nestocate 1.500
6.Cheltuieli cu personalul 11.781
7.a.Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale
a.1.Cheltuieli 985
a.2.Venituri -
b.Ajustarea valorii activelor circulante
b.1.Cheltuieli 200
b.2.Venituri 90
c.Ajustări privind proviz. pt. riscuri şi cheltuieli
c.1.Cheltuieli 30
c.2.Venituri 10
8.Alte cheltuieli de exploatare
8.1.Cheltuieli cu prestaţii externe 3.210
8.2.Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte 2.510
8.3.Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii, active cedate 499
Total cheltuieli de exploatare 26.605
Rezultat din exploatare 267
9.Venituri din participaţii 25
10.Venituri din alte investiţii financiare -
11.Venituri din dobânzi 8
Total venituri financiare 33
12.Ajustarea valorii imobilizărilor financiare
12.a.Cheltuieli 45
12.b.Venituri 15
13.a.Cheltuieli cu dobânzi 65
b.Alte cheltuieli financiare (cheltuieli cu titluri de plasament) 5
Total cheltuieli financiare 100
Rezultat financiar (67)
14.Rezultat curent 200
15.Venituri extraordinare -
16.Cheltuieli extraordinare -
17.Rezultat extraordinar -
Venituri totale 26.905
Cheltuieli totale 26.705
Rezultat brut 200
18.Impozit pe profit 110
19.Alte cheltuieli cu impozite -
Rezultat net al exerciţiului 90

44
Informaţii suplimentare:
- stocurile totale cuprind produse finite în valoare de 100 u.m. în exerciţiul N-1, respectiv 440
u.m. în exerciţiul N; restul stocurilor reprezintă materii prime şi materiale consumabile;
- în exerciţiul N s-a vândut un utilaj în următoarele condiţii: preţ de vânzare 500 u.m., cost de
achiziţie 890 u.m., amortizare calculată până în momentul vânzării 425 u.m.;
- în exerciţiul N s-a rambursat un împrumut obligatar de 240 u.m.;
-majorarea capitalului s-a realizat integral prin aport în numerar;
- în exerciţiul N s-a încasat o subvenţie pentru investiţii de 100 u.m.
-alte venituri din exploatare cuprind: venituri din penalizări 32 u.m., venituri din cedarea
activelor 500 u.m., subvenţii pentru investiţii virate la venituri 40 u.m.
-veniturile în avans cuprind subvenţii pentru investiţii de 100 u.m. în N-1 şi 160 u.m. în N;
restul veniturilor în avans privesc activităţile de exploatare.
-titlurile de plasament sunt considerate investiţii.

Să se întocmească tabloul fluxurilor de trezorerie în N.

45
 CALCUL ŞI PREZENTARE A INDICATORULUI REZULTAT PE ACŢIUNE

Mediul financiar consideră rezultatul pe acţiune un indicator foarte util pentru

măsurarea performanţelor unei întreprinderi. Informaţiile publicate pe acest subiect au variat
însă în timp şi spaţiu. Ca urmare, organismul internaţional de normalizare şi-a fixat drept
obiectiv să uniformizeze, prin norma IAS 33 "Rezultatul pe acţiune", modul de calcul al
rezultatului pe acţiune.
IAS 33 se aplică întreprinderilor ale căror acţiuni ordinare sau potenţiale sunt cotate la
o bursă de valori, precum şi întreprinderilor care, deşi nu sunt obligate, furnizează informaţii
privind rezultatul pe acţiune. Aceste întreprinderi trebuie să publice un rezultat pe acţiune de
bază (nediluat) şi un rezultat pe acţiune diluat.
Rezultatul pe acţiune de bază (basic earnings per share) se calculează ca raport între
rezultatul net al perioadei aferent acţiunilor ordinare şi numărul mediu ponderat al acţiunilor
ordinare în circulaţie pe parcursul anului.
Rezultatul net al perioadei aferent acţiunilor ordinare se determină ca diferenţă între
rezultatul net al perioadei, din care au fost excluse interesele minoritare şi elementele
extraordinare, şi dividendele preferenţiale. Numărul mediu de acţiuni în circulaţie se
calculează prin adăugarea la numărul de acţiuni în circulaţie la începutul exerciţiului a
emisiunilor noi de acţiuni şi deducerea rambursărilor de acţiuni sau a achiziţiilor de acţiuni
proprii. Ponderarea se face în funcţie de prorata temporis.

Exemplu
Se cunosc următoarele informaţii privind exerciţiul încheiat la 31.12.N:
Profit din activităţile ordinare (curente) înainte de impozitare: 4.567.000 de lei
- Impozit pe profitul din activităţi ordinare: 744.000 de lei
= Profit din activităţile ordinare (curente) după impozitare: 3.823.000 de lei
- Interese minoritare: 469.000 de lei
= Profit atribuibil acţionarilor societăţii mamă: 3.354.000 de lei
Dividendele în valoare de 654.000 de lei au fost repartizate astfel: pentru acţiuni
ordinare 490.000 de lei şi pentru acţiuni preferenţiale 164.000 de lei.
La începutul exerciţiului N, existau în circulaţie 11.000 de acţiuni ordinare. La 30
iunie N, au fost emise încă 5.000 de acţiuni ordinare.
Rezultatul pe acţiune de bază = Rezultatul net al exerciţiului aferent acţiunilor ordinare
/ Numărul mediu ponderat al acţiunilor ordinare în circulaţie în cursul exerciţiului
Rezultatul net al exerciţiului aferent acţiunilor ordinare = 3.354.000 – 164.000 =
3.190.000 de lei.
Numărul mediu ponderat al acţiunilor ordinare în circulaţie în cursul exerciţiului =
11.000 + 5.000 x 6/12 = 13.500 de acţiuni
Rezultatul pe acţiune de bază = 3.190.000 / 13.500 = 236,30 de lei/acţiune
În cazul modificării numărului de acţiuni, pentru a asigura comparabilitatea datelor,
este necesar să se recalculeze rezultatul pe acţiune aferent exerciţiului precedent.
Exemplu
Societatea X a publicat în cursul exerciţiului N un rezultat pe acţiune de 300 de lei.
Numărul de acţiuni ordinare în circulaţie a fost de 300.000. La începutul exerciţiului N+1, au
fost emise încă 200.000 de acţiuni ordinare. Rezultatul atribuibil acţiunilor ordinare în
exerciţiul N+1 a fost de 100.000.000 de lei.
Rezultatul pe acţiune de bază în exerciţiul N+1 = 100.000.000/500.000 = 200 de lei
/acţiune

46
 Pentru exerciţiul N se recalculează rezultatul pe acţiune de bază, acesta fiind egal cu
Rezultatul exerciţiului N / Număr de acţiuni = 300.000 acţiuni x 300 de lei / 500.000 acţiuni =
180 de lei/acţiune.
Rezultatul pe acţiune diluat (diluted earnings per share) se calculează prin ajustarea
rezultatului pe acţiune de bază cu efectul acţiunilor potenţiale. Astfel, rezultatul net al
perioadei se majorează cu următoarele elemente nete de impozit: dividendele ce revin
acţiunilor preferenţiale în cazul conversiunii acestora în acţiuni ordinare, dobânzile aferente
obligaţiunilor convertibile în acţiuni ordinare şi toate celelalte elemente care nu ar putea fi
incluse în rezultat dacă emisiunea de acţiuni potenţiale nu ar fi avut loc. În plus, la numărul de
acţiuni ordinare se adaugă numărul de acţiuni ce ar rezulta din conversiunea tuturor acţiunilor
potenţiale în acţiuni ordinare.

Exemplul 1
În exerciţiul N-1 au fost emise 30.000 de obligaţiuni convertibile în acţiuni. Valoarea
nominală a unei obligaţiuni 1.000 de lei, dobânda nominală 10%. La data emisiunii
obligaţiunilor s-a stabilit că pe 30 iunie N+1 fiecare 100 obligaţiuni pot fi convertite în 105
acţiuni. La începutul exerciţiului N, societatea X avea în circulaţie 200.000 de acţiuni
ordinare. Rezultatul exerciţiului N a fost de 800.000.000 de lei. Cota de impozit pe profit
25%.
Rezultatul pe acţiune de bază = 800.000.000 / 200.000 = 4.000 de lei/acţiune
Calculul rezultatului pe acţiune diluat:
Rezultat de bază: 800.000.000 de lei
+ Dobândă economisită (30.000.000 x 10%): 3.000.000 de lei
-Reducerea de impozit de care nu se mai beneficiază:
(3.000.000 x 25%) 750.000 de lei
= Rezultatul diluat: 802.250.000 de lei
Acţiuni ordinare în circulaţie: 200.000
Acţiuni potenţiale (30.000 x 105 /100): 31.500
= Număr total de acţiuni: 231.500
Rezultatul pe acţiune diluat = 802.250.000 / 231.500 = 3.465,44 de lei /acţiune

47
 DIMENSIUNI ALE ANALIZEI SITUAŢIILOR FINANCIARE ÎNTOCMITE ŞI
PREZENTATE DE ÎNTREPRINDERE

Analiza situaţiilor financiare este arta de a analiza şi de a interpreta informaţiile

prezentate în diferitele rapoarte întocmite de o întreprindere. Indiferent că situaţiile financiare
sunt analizate de persoane competente (analişti financiari) ale conducerii întreprinderii
(utilizatorii interni) sau ale terţilor (utilizatorii externi), scopul principal al analizei este
acelaşi: să se furnizeze o bază pentru luarea unor decizii raţionale. Dacă investitorul decide să
cumpere sau să vândă titluri emise de întreprindere, dacă finanţatorul bancar decide să acorde
sau să refuze acordarea unui împrumut, dacă partenerii comerciali decid să-şi reînnoiască sau
nu contractele cu entitatea în cauză, aceasta depinde în mare măsură de rezultatele unei
analize financiare competente. Desigur că fiecare categorie de utilizatori ai informaţiilor
contabile va pune accente pe diferite structuri ale situaţiilor financiare. Finanţatorul bancar
este mai interesat asupra lichidităţii pe termen scurt , în timp ce investitorul potenţial sau
actual va fi mai atent asupra profitabilităţii pe termen lung şi structurii capitalului. Un alt scop
al analizei situaţiilor financiare este de a dezvolta o bază raţională pentru a prevedea viitorul.
Deşi analiza situaţiilor financiare se poate face prin apelul la unul/una sau mai multe
instrumente/tehnici, cel mai adesea analiştii fac apel la analiza pe bază de rate. Ratele
financiare pot fi utilizate pentru a dezvolta un set de statistici care să pună în evidenţă
caracteristicile financiare cheie ale întreprinderii în cauză. În aproape toate cazurile, ratele
sunt utilizate în două moduri fundamentale:
(i)făcând apel la comparaţii: în acest sens, ratele pot fi comparate cu valorile standard
ale sectorului respectiv de activitate32 sau, atunci când valorile standard nu sunt încă
disponibile pentru un sector de activitate, analiştii îşi dezvoltă propriile standarde, prin
calcularea ratelor medii ale întreprinderilor lider din acelaşi sector de activitate; comparaţiile
trebuie să vizeze acelaşi sector de activitate şi întreprinderi aproximativ de aceeaşi mărime.
(ii)făcând apel la determinarea tendinţelor în timp, pentru o anunită întreprindere: de
exemplu, tendinţa marjei profitabilităţii după impozitare poate să fie determinată pentru o
perioadă de 5 sau 10 ani.
Adesea, este util să utilizeze analiza bazată pe rate, după una sau două recesiuni
economice. În felul acesta, se poate stabili cât de bine se prezintă întreprinderea în cursul
perioadelor de adversitate economică.
Manualele de contabilitate şi de analiză financiară33 grupează ratele financiare, de
obicei în patru categorii:
a)Ratelele de profitabilitate
Astfel de rate sunt desemnate să măsoare capacitatea întreprinderii de a câştiga. În
mod obişnuit, ratele de profitabilitate îmbracă trei expresii:
Câştigul raportat la vânzări (CRV) (Return on sales)
Această rată este determinată prin raportarea profitului net la volumul net al
vânzărilor. Volumul net al vânzărilor este conectat cu reducerile comerciale şi cele financiare:
CRV = Profitul net/Volumul net al vânzărilor
Câştigul raportat la investiţii (CRI) (Return on investment)
Această rată este detrminată prin raportarea profitului net la totalul activelor:
CRI = Profitul net/Totalul activelor

32
În ţările dezvoltate, astfel de valori standard sunt furnizate de servicii comerciale specializate.
33
Noi ne-am inspirat din lucrarea Finance and Accounting for Nonfinancial Managers, Fourth Edition, autor
William G. Droms, Addison-Wesley 1998, paginile 83-88.

48
 Ea mai poartă numele de "câştigul raportat la active" (CRA)
Câştigul raportat la capitalurile proprii (CRCP) (Return on equity)
Această rată este determinată prin raportarea profitului net la capitalurile proprii. În
mod normal, din capitalurile proprii sunt excluse efectele imobilizărilor necorporale (de
exemplu, brevete, licenţe, mărci comerciale, fond comercial etc.). Altfe spus, capitalurile
proprii sunt calculate prin deducerea datoriei şi imobilizărilor necorporale din totalul
activelor:
CRCP = Profit net/(Total active-Datorii-Imobilizări necorporale)
CRCP este considerat adesea cea mai importantă rată a profitabilităţii, deoarece ea
măsoară răsplata capitalului investit. Ca regulă generală, o rată de cel puţin 15% este o
mărime raţională a furnizării de dividende suficiente şi a finanţării creşterii viitoare aşteptate a
se realiza.
Dincolo de cele trei rate, întreprinderile cotate în bursă în situaţiile financiare, pentru
uzul investitorilor publică:
Câştigul (rezultatul) pe acţiune ordinară (CRAO) (Earning per share of common
stock)
Această rată este determinată prin raportarea profitului net, din care s-au dedus
dividendele cuvenite acţiunilor preferenţiale, la numărul mediu de acţiuni ordinare.
Raportul între preţul de piaţă al acţiunilor ordinare şi câştigul (rezultatul) pe o
acţiune ordinară (PPAO/CRAO) (Price/earnings ratio)
Această rată indică preţul de piaţă (cursul) al unei unităţi monetare de câştig (1 leu de
câştig).
b)Ratele de lichiditate
Cele mai întâlnite rate de lichiditate sunt:
-Rata curentă a lichidităţii (RCL) (Current ratio)
Această rată este determinată prin raportarea activelor curente (casa şi conturile la
bănci, investiţiile financiare pe termen scurt, creanţele şi stocurile) la datoriile curente (în
special, datoriile comerciale, efectele de comerţ de plătit şi partea scadentă a datoriilor pe
termen lung).
-Rata rapidă a lichidităţii (RRL) (Quick ratio)
Numită şi testul acid (acid test), această rată este determinată prin raportarea activelor
rapide (activele care se convertesc rapid în disponibilităţi) la datoriile curente. Activele rapide
exclud stocurile din activele curente. Ca regulă generală, finanţatorii bancari cer ca această
rată să fie cel puţin 1 la 1.
-Capacitatea întreprinderii de a încasa creanţe (CÎÎC) (Average collection period)
Această rată măsoară viteza cu care creanţele sunt convertite în disponibilităţi. În
acest sens se determină mai întâi vânzările zilnice medii (VZM) (Average daily sales):
Volumul net al vânzărilor/365 zile
Apoi, se procedează la calculul CÎÎC:
Creanţe/VVZ
De regulă, CÎÎC nu trebuie să depăşască scadenţa netă. Experienţa internaţională arată
că acest indicator să se situeze între 10 şi 15 zile.
-Capacitatea întreprinderii de a vnde stocurile (CÎVS) (Days sales in inventory)
Această rată măsoară numărul de zile de stocare a acestor active şi se determină prin
raportarea stocurilor la vânzările zilnice medii.
c)Ratele de eficienţă a exploatării
Aceste rate măsoară relaţia între vânzările anuale şi investiţiile în diferite clase de
active. Cele mai întâlnite rate de eficienţă a exploatării sunt:

49
 -Costul bunurilor vândute34 raportat la mărimea stocurilor (the cost of goods sold
to inventory ratio)
Această rată măsoară cât de eficient au fost gestionate stocurile. În acest sens,
numărătorul raportului poate să fie înlocuit cu diferenţa între volumul net al vânzărilor şi
marja (profitul) brut(ă).
-Volumul net al vânzărilor raportat la totalul activelor (the sales to total assets
ratio)
Această rată măsoară raportul între volumul net al vânzărilor şi activele utilizate
pentru a realiza aceste vânzări. Ea este adesea utilizată pentru a compara structura şi cerinţele
de capital în diferitele sectoare industriale. Întreprinderile din industria grea prezintă adesea o
rată situată între 1,5 şi 1, ceea ce arată că aceste sectoare sunt intensiv capitalizate.35
Dimpotrivă, în comerţul cu amănuntul rata este în medie un raport de 20 la 136, ceea ce indică
faptul că investiţiile în active pentru a sprijini noi vânzări sunt destul de modeste.
-Volumul net al vânzărilor raportat la fondul de rulment (the sales to working
capital ratio)
Această rată furnizează măsura raportului între volumul net al vânzărilor şi sumele
investite în fondul de rulment (să reamintim că, într-o formulă simplificată, fondul de rulment
este dat de diferenţa între activele curente şi datoriile curente).
d)Ratele referitoare la structura capitalurilor (Capital structure (Leverage) ratio)
Termenul anglo-saxon de "leverage" se referă la măsura în care o întreprindere
utilizează datoriile pentru a-şi finanţa activităţile.
Cele mai importante rate încadrate în această categorie sunt:
-Totalul datoriilor raportat la totalul activelor (Debt ratio)
Această rată măsoară raportul între totalul activelor şi mărimea datoriilor utilizate
pentru a finanţa aceste active.
-Totalul datoriilor pe termen lung raportat la totalul activelor (The long-term debt
to total assets ratio)
Această rată măsoară procentajul din totalul activelor care este finanţat din datorii pe
termen lung (capitaluri împrumutate).
-Totalul datoriilor raportat la mărimea capitalurilor proprii (The debt equity
ratio)
În ţara noastră, această rată mai poartă denumirea de rata îndatorării. Ea măsoară
raportul între capitalurile puse la dispoziţie de creditori (debt) şi capitalurile asigurate de
proprietari (equity).
-Profitul înaintea dobânzilor şi impozitului pe profit raportat la cheltuielile cu
dobânzile (Earnings before interest and taxes (EBIT) ratio)
Această rată măsoară numărul de unităţi monetare (lei) reprezentând profit înaintea
dobânzilor şi impozitului pe profit, disponibil să acopere o unitate monetară (1 leu)
reprezentând cheltuieli cu dobânzile.
Pentru a calcula această rată, se poate proceda la însumarea profitului net cu mărimea
cheltuielilor cu dobânzile şi mărimea cheltuielilor cu impozitul pe profit (informaţii prezentate
în contul de profit şi pierdere). Totalul obţinut este raportat la cheltuielile cu dobânzile.
La nivel internaţional, cele mai multe dintre întreprinderile industriale prezintă o rată
cuprinsă între 4,5 şi 6, nivel considerat foarte puternic. O rată cuprinsă între 3 şi 4 ar putea fi

34
Costul bunurilor vândute este o informaţie care apare în contul de profit şi pierdere structurat după funcţii
(destinaţii). El se calculează astfel: stocurile existente la începutul anului (+) cumpărările exerciţiului (-) stocurile
existente la sfârşitul anului.
35
O rată de 1 la 1 indică faptul că unei investiţii suplimentare de 1 leu în active i se "cere" să conducă la o
creştere a volumului net al vânzărilor cu 1 leu.
36
Este vorba de constatări la nivel internaţional.

50
considerată protectoare. Altfel spus, la acest nivel, EBIT permite să se efectueze plăţi cu
dobânzile în perioade de dificultate economică.
Deşi analizele şi interpretările generate de fiecare rată prezentată mai sus conduc la
concluzii şi decizii semnificative, preparatorul de conturi şi analistul recurg, cel mai adesea, la
analize mai complexe, prin care sunt studiate concomitent mai multe rate aflate în relaţie. De
exemplu, sistemul de analiză Du Pont pune în relaţie "câştigul raportat la investiţii", "câştigul
raportat la vânzări" şi "volumul net al vânzărilor raportat la totalul activelor":

Profitul net = Profitul net x Volumul net al vânzărilor

Totalul activelor Volumul net al vânzărilor Totalul activelor

Această relaţie între cele trei rate se dovedeşte de o importanţă şi de o forţă deosebită
deoarece performanţa măsurată prin primul indicator (câştigul raportat la investiţii) este
produsul a doi factori: profitabilitatea întreprinderii (măsurată prin cel de-al doilea indicator:
câştigul raportat la vânzări) şi eficienţa exploatării (măsurată prin cel de-al treilea indicator:
volumul net al vânzărilor raportat la totalul activelor).
În concluzie, informarea bazată pe întocmirea, prezentarea şi publicarea situaţiilor
financiare trebuie să fie completată de analiza acestor documente de sinteză. Analiza
financiară a situaţiilor financiare este realizată îndeobşte de analişti. Ei îşi pun arta lor în
slujba conducătorilor de întreprinderi, dar şi a utilizatorilor externi, în primul rând a
finanţatorilor bursieri (investitori) şi bancari (creditori), în vederea fundamentării deciziilor pe
care aceştia le iau, cea mai comună formă de analiză financiară este cea bazată pe rate. Ratele
reprezintă raportul între două mărimi. Ele pot compara elementele bilanţului (pentru o
caracterizare mai profundă a poziţiei financiare a întreprinderii în cauză) sau elementele
contului de profit şi pierdere (pentru o caracterizare mai profundă a performanţei respectivei
întreprinderi) sau, în sfârşit, elemente ale bilanţului cu elemente ale contului de profit şi
pierdere (pentru analize mai complexe).
Ratele permit:
-să se măsoare profitabilitatea întreprinderii;
-să se măsoare capacitatea întreprinderii de a plăti datorii curente şi datorii pe termen
lung;
-să se măsoare capacitatea întreprinderii de a-şi încasa creanţele şi de a-şi vinde
stocurile;
-să se măsoare raportul între elementele din structura capitalurilor;
-să se analizeze acţiunile întreprinderii ca o investiţie etc.
Contabilitatea şi analiza financiară sunt domenii indispensabile pentru realizarea unui
management modern.

51
 CONTRACTELE DE LOCAŢIE FINANŢARE

Un contract de locaţie (a lease) este un acord prin care locatorul cedează locatarului,
pentru o perioadă determinată, dreptul de utilizare a unui activ, în schimbul unei plăţi sau unei
serii de plăţi.
Un contract de locaţie-finanţare (a finance lease), numit şi contract de leasing
financiar, este un contract de locaţie care are ca efect transferarea la locatar a cvasitotalităţii
riscurilor şi avantajelor inerente proprietăţii unui activ. La sfârşitul contractului, poate să
intervină sau nu transferul de proprietate.
Încadrarea unui contract de locaţie în categoria leasingului financiar depinde, mai
degrabă, de realitatea tranzacţiei decât de forma contractului. Norma IAS 17 prezintă exemple
de situaţii care ar conduce, în mod normal, la încadrarea unui contract în categoria locaţiilor-
finanţare:
(i)contractul transferă proprietatea activului la locatar, la terminarea duratei de locaţie;
(ii)contractul conferă locararului opţiunea de cumpărare a activului la un preţ, care ar
trebui să fie suficient de avantajos (suficient de mic în raport cu valoarea sa justă), pentru ca
locatorul să fie practic sigur că partenerul său va exercita opţiunea sa.
(iii)durata contractului de locaţie acoperă cea mai mare parte din durata de viaţă
economică a activului, chiar dacă nu apare transferul de proprietate;
(iv)valoarea actualizată a plăţilor minimale, în numele locaţiei, la data intrării în
vigoare a contractului, este egală cu sau mai mare decât cvasitotalitatea valorii juste a bunului
primit în locaţie; şi
(v)activele primite în locaţie au o natură specifică, astfel încât numai locatarul poate să
le utilizeze, fără să le aducă modificări majore.

Contabilizarea contractelor de locaţie-finanţare

●În situaţiile financiare ale locatarului
La începutul contractului de locaţie-finanţare, bunul primit de locatar, care este o
imobilizare corporală sau necorporală, trebuie să se înregistreze în activul bilanţului său;
totodată, operaţia de locaţie este tratată ca o operaţie de finanţare. Este ca şi când locatarul ar
primi un împrumut de la locator. Ca urmare, în pasivul bilanţier, se va înregistra o datorie pe
termen mediu sau lung. Este vorba despre obligaţia de a efectua plăţile viitoare, în numele
locaţiei. Imobilizarea şi datoria se înregistrează la cea mai mică valoare dintre valoarea justă a
bunului şi valoarea actualizată a plăţilor minimale.
Rata de actualizare trebuie să fie rata implicită a dobânzii referitoare la contractul de
locaţie, dacă aceasta poate să fie determinată. În caz contrar, se va utiliza rata marginală de
împrumut a locatarului.
Plăţile în numele locaţiei trebuie să fie repartizate în două componente: cheltuiala
financiară şi amortizarea soldului datoriei. Cheltuiala financiară trebuie să fie repartizată
asupra diferitelor perioade acoperite de contractul de locaţie, astfel încât să se obţină o rată
periodică a dobânzii de natură constantă, în numele fiecărei perioade, aplicabilă soldului
datoriei referitoare la contractul de locaţie finanţare.
Pentru fiecare exerciţiu contabil, un contract de locaţie-finanţare generează o
cheltuială privind amortizarea activului şi o cheltuială financiară. Dacă nu există o certitudine
raţională ca locatarul să devină proprietarul activului la sfârşitul contractului de locaţie,
activul trebuie să fie integral amortizat pe cea mai scurtă durată dintre durata de locaţie şi
durata sa de utilitate. În caz contrar, activul se va amortiza pe durata sa de utilitate.

52
 ●În situaţiile financiare ale locatorului
Pentru locator, operaţia generată de o locaţie-finanţare este tratată ca o operaţie de
investiţii. El trebuie să contabilizeze, în bilanţul său, activele deţinute în virtutea contractului,
şi să le prezinte în categoria creanţelor pentru mărimea corespunzătoare investiţiei nete.
Într-un contract de locaţie-finanţare, locatorul transferă cvasitotalitatea riscurilor şi
avantajelor inerente proprietăţii legale; în consecinţă, el contabilizează încasările în numele
locaţiei (redevenţele), repartizate în două componente: partea de recuperare a creanţelor şi
veniturile financiare, pentru remunerarea investiţiei şi serviciilor sale.
Plăţile în numele locaţiei, corespunzătoare exerciţiului, sunt imputate, excluzând
costul serviciilor, asupra investiţiei brute care rezultă din contractul de locaţie, pentru a
diminua atât creanţa imobilizată cât şi veniturile financiare neachiziţionate (creanţa privind
aceste venituri).
Cu ocazia negocierii şi întocmirii contractului de locaţie, locatarul angajază, adesea,
costuri directe iniţiale, ca de exemplu comisioanele şi onorariile juridice. Pentru contractele
de locaţie-finanţare, aceste costuri directe iniţiale sunt angajate în vederea degajerii de
venituri financiare şi sunt contabilizate fie imediat la rezultate, fie imputate respectivelor
venituri financiare, pe toată durata contractului de locaţie.

STUDIU DE CAZ
Între o societate ALFA (locator) şi societatea BETA (locatar) se încheie un contract cu
următoarele caracteristici:
-data semnării contractului: 30 iunie, exerciţiul N;
-durata contractului: 4 ani;
-obiectul contractului: un mijloc de transport;
-valoarea justă a mijlocului de transport: 27.510.000 u.m.;
-vărsământul iniţial: 6.000.000 u.m.;
-sunt prevăzute 16 redevenţe trimestriale, de 1.500.000 u.m. fiecare, achitabile în
ultima zi a trimestrului;
-opţiunea de cumpărare se exercită la sfârşitul celui de-al patrulea an, iar preţul de
vânzare-cumpărare, aferent opţiunii, este de 1.000.000 u.m.;
-valoarea reziduală a bunului este de 3.000.000 u.m.;
-valoarea negarantată: 3.000.000 – 1.000.000 = 2.000.000 u.m.
Presupunem că locatarul a estimat o durată de utilitate pentru bunul primit în locaţie-
finanţare, de 6 ani.
Să se realizeze calculele şi înregistrările în contabilitatea locatarului sau locatorului.

53
 EFECTELE VARIAŢIILOR CURSURILOR MONEDELOR STRĂINE

IAS 21 "Efectele variaţiilor cursurilor monedelor străine" tratează două probleme:

-contabilizarea tranzacţiilor în monede străine; şi
-conversiunea situaţiilor financiare ale activităţilor în străinătate, care sunt cuprinse în
situaţiile financiare ale întreprinderii, prin integrare globală, integrare proporţională sau
punere în echivalenţă.
Tranzacţii în monede străine
O tranzacţie în monedă străină trebuie să fie înregistrată, cu ocazia contabilizării
iniţiale în moneda de prezentare, prin aplicarea la suma în monedă străină a cursului de
schimb între moneda de prezentare şi moneda străină, la data tranzacţiei.
La fiecare dată de închidere:
(a)elementele monetare, în monede străine, trebuie să fie contabilizate prin utilizarea
cursului de închidere;
(b)elementele nemonetare, care sunt evaluate la costul istoric exprimat într-o
monedă străină, trebuie să fie contabilizate prin utilizarea cursului de schimb aferent datei
tranzacţiei; şi
(c)elementele nemonetare, care sunt evaluate la valoarea justă exprimată într-o
monedă străină37, trebuie să fie contabilizate prin utilizarea cursului de schimb ce exista la
data la care au fost determinate aceste valori.

Exemplu:
La închiderea exerciţiului N, activele societăţii A cuprind:
-un mijloc fix a cărui valoare netă contabilă este de 40.000 $; acest mijloc fix a fost
achiziţionat la 1.05.N-2, atunci când un dolar valora 29.000 u.m.;
-un teren achiziţionat la un cost de 10.000 $, în N-4 (cursul dolarului, la data achiziţiei
fiind de 26.000 u.m.), şi reevaluat la 31.12.N-1, la nivelul sumei de 25.000 $, dată la care
dolarul valora 30.000 u.m.;
-un stoc de mărfuri cumpărat la 30.06.N, la un cost de 5.400 $ (cursul zilei: 30.500
u.m.) şi depreciat pentru 1/6 din valoare, la închiderea exerciţiului N;
-o creanţă de 5.000 $, privind drepturile asupra unui client străin, corespunzătoare unei
vânzări efectuate la 1.10.N, atunci când dolarul era cotat la nivelul de 30.800 u.m.;
-suma de 2.000 $, în casierie.
Cursul dolarului, la 31.12.N, este de 31.000 u.m.
Să se precizeze la ce valoare sunt evaluate activele societăţii A în bilanţul la 31.12.N.

Diferenţele de curs, care rezultă din decontarea (încasarea sau plata) generată de
elemente monetare sau din prezentarea de elemente monetare ale unei întreprinderi, la cursuri
diferite de cele care au fost utilizate pentru a le contabiliza iniţial, în cursul exerciţiului, sau
pentru a le prezenta în situaţiile financiare anterioare, trebuie să fie contabilizate la
veniturile sau cheltuielile exerciţiului în cursul căruia diferenţele au survenit, exceptând
cazul diferenţelor de curs referitoare la investiţia netă într-o entitate străină.

37
Este vorba despre elemente care au făcut obiectul unei ajustări de valoare (depreciere sau reevaluare).

54
 Exemplu
O întreprindere românească a cumpărat de la un furnizor francez, la 5 noiembrie N,
mărfuri în valoare de 50.000 euro. Decontarea contravalorii mărfurilor a fost efectuată la 5
februarie N+1. Întreprinderea îşi închide conturile sale la 31 decembrie N.
Cursul monedei europene a suportat următoarea evoluţie:
-la 5 noiembrie N: 27.300 de lei;
-la 31 decembrie N: 27.000 de lei;
-la 5 februarie N+1: 27.200 de lei.
Să se calculeze diferenţele de curs aferente exerciţiilor N şi N+1.

Situaţiile financiare ale activităţilor în străinătate

Metoda utilizată pentru conversiunea situaţiilor financiare ale unei activităţi în
străinătate depinde de maniera în care ea este finanţată şi administrată, în raport cu
întreprinderea ce prezintă situaţiile financiare. Pentru a atinge acest obiectiv, activităţile în
străinătate sunt clasificate fie în activităţi în străinătate care fac parte integrantă din activităţile
întreprinderii ce prezintă situaţiile financiare, fie ca entităţi străine.
O activitate în străinătate care face parte integrantă din activităţile întreprinderii ce
prezintă situaţiile financiare realizează activitatea sa ca şi cum ea ar fi o extensiune a
activităţii întreprinderii ce prezintă situaţiile financiare. De exemplu, o astfel de activitate în
străinătate poate să vândă numai bunuri importate de la întreprinderea ce prezintă situaţiile
financiare şi să remită acesteia veniturile corespondente.
În schimb, o entitate externă acumulează trezorerie şi alte elemente monetare, suportă
cheltuieli, generază venituri şi, eventual, negociază împrumuturi exprimate în moneda sa
locală. De asemenea, ea poate să încheie tranzacţii în monedă străină, inclusiv tranzacţii în
moneda de prezentare.

55
 STUDIU DE CAZ
Societatea românească M deţine o filială F în străinătate. La sfârşitul exerciţiului N,
bilanţul şi contul de profit şi pierdere ale filialei F se prezintă astfel:

Bilanţul societăţii F, la 31.12.N ( în monedă străină: MS)

Activ Valori Pasiv Valori
Imobilizări corporale 2.400.000 Capital social 1.200.000
-Amortizarea imobilizărilor (400.000) Rezerve 480.000
Stoc de mărfuri 500.000 Rezultatul exerciţiului 120.000
-Provizioane pentru deprecierea (20.000) Datorii 2.000.000
mărfurilor
Creanţe-clienţi 1.200.000
Disponibil 120.000
Total activ 3.800.000 Total pasiv 3.800.000

Contul de profit şi pierdere al societăţii F, la 31.12.N (în MS)

Elemente Valori
Vânzări de mărfuri: 2.400.000
Costul mărfurilor vândute (1.920.000)
Cheltuieli privind amortizarea (240.000)
Cheltuieli privind provizioanele pentru
deprecierea stocurilor (20.000)
Alte cheltuieli (100.000)
Rezultatul exerciţiului 120.000

Informaţii suplimentare:
-filiala F a fost înfiinţată la începutul N-2;
-societatea M deţine 100% capitalul societăţii F;
-rezervele de la sfârşitul exerciţiului N provin din rezultatele exerciţiului N-2
(200.000) şi N-1 (280.000);
-imobilizările au fost achiziţionate pe data de 20.02.N-2;
-cursul de schimb al monedei străine a evoluat astfel:

Data Cursul în lei

31.12.N-3 22.800
20.02.N-2 23.000
31.12.N-2 23.200
31.12.N-1 24.000
31.12.N 25.000

-cursul mediu al exerciţiului N este de: (24.000 + 25.000) / 2 = 24.500;

-cursul mediu al exerciţiului N-1 este de: (23.200 + 24.000) / 2 = 23.600;
-cursul mediu al exerciţiului N-2 este de: (22.800 + 23.200) / 2 = 23.000.

Să se convertească situaţiile financiare ale societăţii F în cazul în care aceasta

reprezintă:
a)este o activitate în străinătate;
b)este o entitate străină.

56
 PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI CHELTUIELI

Prudenţa s-a dovedit a fi atitudinea fundamentală a contabililor din întreaga lume.

Totuşi, pesimismul sistematic al prudenţei a creat o tendinţă de proliferare a provizioanelor, în
general, şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, în special. Norma IAS 37 "Provizioane,
pasive eventuale şi active eventuale", prin prevederile sale, încearcă să restrângă posibilităţile
de provizionare oferite întreprinderilor.
●Probleme generale privind definirea, evaluarea şi contabilizarea provizioanelor
Un provizion este o datorie a cărei mărime şi a cărei scadenţă sunt nesigure.
Conform normei IAS 37, un provizion se înregistrează doar atunci când întreprinderea
trebuie să facă faţă unui angajament de a transfera avantaje economice, ca o consecinţă a unor
evenimente trecute, şi când provizionul poate să fie estimat.
De regulă, este evident dacă un eveniment trecut a determinat o obligaţie actuală. În
situaţia în care producerea anumitor evenimente sau generearea unei obligaţii actuale de către
acestea poate fi repusă în discuţie, întreprinderea va ţine cont de toate probele existente,
inclusiv de opinia experţilor, pentru a stabili în ce măsură există o obligaţie actuală la data
închiderii conturilor. Obligaţia poate rezulta din dispoziţii juridice (dintr-un contract, din
dispoziţii legale sau reglementare, din elemente de jurisprudenţă) sau din acţiunile
întreprinderii atunci când, prin practici anterioare, prin politica sa făcută publică sau printr-o
declaraţie, ea a indicat terţilor şi, ca atare, le-a creat o speranţă acestora, că îşi va asuma
anumite responsabilităţi (obligaţie implicită).
Pentru a recunoaşte un provizion, existenţa unei obligaţii actuale trebuie să fie
susţinută de manifestarea probabilă a unei reduceri de resurse care încorporează beneficii
economice. O reducere a resurselor este considerată probabilă atunci când şansele de realizare
sunt mai mari decât probabilitatea de nerealizare.
Valoarea provizionului trebuie să reprezinte cea mai bună estimare a costurilor
necesare stingerii obligaţiei actuale la data bilanţului. Pentru estimarea acestor costuri, se va
ţine cont de experienţa unor tranzacţii similare şi, în unele cazuri, de opiniile unor experţi
independenţi.

Exemplul 1
Conform contractului, o societate acordă garanţie de un an tuturor bunurilor pe care le
vinde. Statisticile arată că 2% din produsele vândute sunt returnate în vederea reparării. Costul
mediu al reparaţiei este 50.000 lei. În exerciţiul N, societatea a vândut 100.000 bucăţi de
produs.
• Există o obligaţie actuală ca rezultat al unui eveniment trecut: vânzarea produsului
care dă naştere unei obligaţii legale.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
costurile cu reparaţiile.
• Este necesar un provizion de 100.000 buc x 2% x 50.000 lei = 100.000.000 de lei.

Exemplul 2
O societate din industria petrolieră contaminează mediul prin activităţile sale. În ţara
în care îşi desfăşoară activitatea, nu există o reglementare care să oblige societăţile poluante
să suporte costurile cu decontaminarea. Societatea este însă cunoscută pentru politica sa
ecologică, prin care ea îşi asumă de fiecare dată responsabilitatea decontaminării zonelor

57
afectate de activităţile ei. Pe baza experienţei, se estimează că, pentru decontaminare, se vor
angaja cheltuieli de 80 mil. de lei.
• Există o obligaţie actuală ca rezultat al unui eveniment trecut: contaminarea solului -
obligaţie implicită, deoarece comportamentul anterior al întreprinderii i-a făcut pe cei afectaţi
să spere că întreprinderea va îndepărta efectele poluării.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
costurile cu decontminarea.
• Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a costurilor de
decontaminare: 80 mil. de lei.

Exemplul 3
O societate exploatează un câmp petrolier. Contractul de licenţă prevede că, la finalul
exploatării, societatea trebuie să îndepărteze sonda şi să restaureze vegetaţia. Se esimează că,
pentru îndepărtarea sondei şi pentru restaurarea vegetaţiei, sunt necesare cheltuieli de 150 mil.
de lei.
• Există o obligaţie prezentă ca rezultat al unui eveniment trecut: construcţia sondei
crează o obligaţie legală, deoarece contractul de licenţă prevede înlăturarea acesteia şi
restaurarea vegetaţiei.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
costurile cu înlăturarea sondei şi refacerea vegetaţiei.
• Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a costurilor cu înlăturarea
sondei şi restaurarea vegetaţiei: 150 mil. de lei.

Exemplul 4
Un magazin de vânzări cu amănuntul are o politică de rambursare a contravalorii
bunurilor returnate de către clienţii nemulţumiţi, chiar şi atunci când nu are obligaţia legală de
a o face. Politica sa este cunoscută pe piaţă. Statisticile arată că, anual, sunt returnate produse
a căror valoare reprezintă 1% din cifra de afaceri. În anul N, cifra de afaceri a fost de 900 mil.
de lei.
• Există o obligaţie prezentă ca rezultat al unui eveniment trecut: vânzarea produselor -
obligaţie implicită, deoarece comportamentul anterior al magazinului i-a făcut pe clienţi să
spere că, în caz de nemulţumire, le va fi rambursată contravaloarea mărfurilor cumpărate.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
contravaloarea mărfurilor returnate.
• Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a contravalorii bunurilor
returnate: 1%x 900 mil. = 9 mil. de lei

În cazul în care o nouă lege propusă se află în stadiul de discutare a anumitor aspecte,
se recunoaşte o obligaţie doar în momentul în care este sigur că legea va fi promulgată. O
astfel de obligaţie este considerată obligaţie legală.
Exemplul 5
O societate din industria chimică poluează mediul prin activităţile sale. Deşi ţara în
care îşi desfăşoară activitatea nu dispune de o reglementare care să prevadă obligativitatea
societăţilor poluante de a suporta costurile cu decontaminarea, există dezbateri asupra unui
proiect de lege în acest sens şi este aproape sigur că proiectul respectiv va fi, în curând,
promulgat. Se estimează costuri cu decontaminarea în valoare de 40 mil. de lei.
• Există o obligaţie prezentă ca rezultat al unui eveniment trecut: contaminarea solului
- obligaţie legală, deoarece este în curs adoptarea unei reglementări în acest sens.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
costurile cu decontminarea.

58
 • Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a costurilor de
decontaminare: 40 mil. de lei.

Dacă provizionul ce trebuie trebuie estimat implică o gamă largă de elemente, se va

ţine cont de ponderarea tuturor rezultatelor posibile cu probabilităţile de realizare ale
fiecăruia.

Exemplul 6
Conform contractului, o societate acordă garanţie de un an tuturor bunurilor pe care le
vinde. Statisticile arată că 70% din produsele vândute sunt fără defect, 25% au defecte minore
şi 5% au defecte majore. Dacă toate produsele ar avea defecte minore, cheltuielile cu
reparaţiile ar fi de 2.000.000 de lei. Dacă toate produsele ar avea defecte majore, cheltuielile
cu reparaţiile ar fi de 80.000.000 de lei.
• Există o obligaţie prezentă ca rezultat al unui eveniment trecut: vânzarea produsului
care dă naştere unei obligaţii legale.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
costurile cu reparaţiile.
• Este necesar un provizion de 70%x0 + 25%x2.000.000 + 5%x80.000.000 = 4,5 mil.
de lei.
Norma IAS 37 precizează că se vor înregistra la provizioane doar acele obligaţii
generate de evenimente trecute care sunt independente de acţiunile viitoare ale întreprinderii.
Există cazuri în care o întreprindere intenţionează sau este nevoită să realizeze cheltuieli
pentru a putea acţiona într-un anumit mod. Deoarece întreprinderea poate evita cheltuielile
viitoare prin diverse acţiuni, ca de exemplu modificarea procesului de producţie, ea nu are o
obligaţie actuală aferentă acelei cheltuieli viitoare şi, în consecinţă, nu va recunoaşte un
provizion.

Exemplul 7
Societatea X îşi desfăşoară activitatea în domeniul transporturilor aeriene. Prin lege, ea
este obligată ca, la fiecare 4 ani, să procedeze la revizia aparatelor de zbor.
Societatea nu are o obligaţie actuală, deoarece nu există o obligaţie de revizie
independentă de acţiunile viitoare ale societăţii. Aceasta, prin modul său de acţiune, de
exemplu, vânzarea avioanelor, poate evita cheltuielile viitoare.
Cheltuielile legate de întreţinerea avioanelor vor fi tratate în conformitate cu norma
IAS 16.

●Provizioane pentru contracte deficitare

De regulă, orice contract stabileşte atât drepturi cât şi obligaţii pentru fiecare parte
contractantă. În cazul în care un contract devine deficitar, se va constitui un provizion pentru
obligaţia actuală corespunzătoare acestuia.
Un contract este considerat deficitar atunci când costurile inevitabile ale unui contract
sunt mai mari decât beneficiile economice estimate a fi obţinute de pe urma acestuia.
Costurile inevitabile ale unui contract sunt reprezentate de valoarea cea mai mică dintre costul
îndeplinirii contractului şi orice compensaţie sau penalizare, generată de neîndeplinirea
contractului.
Exemplu
La începutul exerciţiului N-3, societatea X a semnat un contract de închiriere a unei
secţii de producţie. Durata contractului: 7 ani. Redevenţa anuală: 12 mil. de lei. X nu poate
rezilia contractul şi nici nu poate subînchiria secţia altui beneficiar. La sfârşitul exerciţiului N,
societatea şi-a transferat activitatea într-o secţie nouă.

59
 • Există o obligaţie prezentă, ca rezultat al unui eveniment trecut: semnarea
contractului de închiriere care dă naştere unei obligaţii legale.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
redevenţele aferente ultimelor 3 exerciţii.
• Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a plăţilor inevitabile de
redevenţe: 3x12 mil. = 36 mil. de lei.

●Provizioane pentru restructurare

Restructurarea reprezintă un program elaborat şi controlat de către conducerea
întreprinderii, prin care se vizează o schimbare esenţială a scopului activităţilor realizate de
întreprindere sau a modalităţilor sale de exploatare.
O restructurare poate să corespundă:
-vânzării sau lichidării unei activităţi;
-închiderii de zone şi realocării activităţilor;
-unei schimbări a structurilor de conducere (de exemplu, suprimarea unui nivel al
conducerii);
-unei reorganizări profunde ce are o influenţă majoră asupra naturii exploatării.
Un provizion pentru restructurare este constatat atunci când întreprinderea este
angajată în mod irevocabil în restructurare. Acest fapt se întâmplă atunci când:
-întreprinderea dispune de un plan detaliat pentru restructurare; şi
-s-a demarat implementarea planului de restructurare sau caracteristicile acestuia au
fost comunicate de asemenea manieră încât să inducă părţilor afectate (salariaţi, clienţi şi
furnizori) aşteptarea că întreprinderea va implementa procesul de restructurare.
Provizionul pentru restructurare va fi estimat doar pe baza costurilor directe generate
de restructurare, şi anume, cele care îndeplinesc concomitent două condiţii: (i)sunt generate în
mod necesar de procesul de restructurare; şi (ii)nu sunt legate de desfăşurarea continuă a
activităţii întreprinderii.

Exemplu
Societatea îşi desfăşoară activitatea în domeniul transportului intern şi internaţional.
Pe 5 decembrie N, Consiliul de Administraţie decide ca, începând cu 1 ianuarie N+1, să
lichideze activităţile de transport internaţional. Pe 8 decembrie N, s-a aprobat un plan detaliat
pentru aplicarea acestei decizii. În zilele următoare s-a procedat la informarea clienţilor şi a
personalului asupra procesului de restructurare.
Se estimează că, pentru lichidarea activităţilor de transport internaţional, se vor angaja
cheltuieli directe de 50 mil. de lei.
• Există o obligaţie prezentă ca rezultat al unui eveniment trecut: comunicarea deciziei
de restructurare clienţilor şi personalului – obligaţie implicită deoarece induce aşteptarea că
activităţile de transport internaţional vor fi lichidate.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
cheltuielile cu lichidarea activităţilor de transport internaţional.
• Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a cheltuielilor directe
angajate de restructurare: 50 mil. de lei.

●Datorii şi active eventuale

O datorie eventuală este: a) o obligaţie ce rezultă din evenimente trecute şi a căror
existenţă nu va fi confirmată decât prin manifestarea sau nemanifestarea unui eveniment viitor
nesigur, care nu este integral sub controlul întreprinderii; sau b) o obligaţie actuală ce rezultă
din evenimente trecute atunci când fie, pentru stingerea obligaţiei, nu este probabilă ieşirea de

60
resurse generatoare de avantaje economice, fie mărimea obligaţiei nu poate fi evaluată în
mod fiabil.
Un activ eventual este un activ potenţial ce rezultă din evenimente trecute şi a căror
existenţă nu va fi confirmată decât prin manifestarea sau nemanifestarea unui eveniment viitor
nesigur, care nu este integral sub controlul întreprinderii.
Datoriile eventuale şi activele eventuale nu trebuie contabilizate. Ele trebuie să facă
însă obiectul informării în anexă.

Exemplul 1
Pe 1 iunie N, societatea A garantează creditele bancare contractate de societatea B. La
acea dată, situaţia financiară a societăţii B era solidă. În cursul exerciţiului N+1, situaţia
financiară a societăţii B se agravează iar, pe 30 noiembrie N+1, se declară falimentul. La
31.12.N+1, se estimează că sumele ce trebuie acoperite în numele partenerului comercial sunt
de 80 mil. de lei.
La 31.12.N:
• Există o obligaţie actuală ca rezultat al unui eveniment trecut: garantarea creditelor -
obligaţie legală.
• Nu este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare,
deoarece situaţia financiară a societăţii B este solidă.
• Nu este necesar un provizion, dar există o datorie eventuală.
La 31.12.N+1:
• Există o obligaţie actuală ca rezultat al unui eveniment trecut: garantarea creditelor -
obligaţie legală.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
resursele necesare acoperirii creditului garantat.
• Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a costurilor necesare
acoperirii creditului garantat: 80 mil. de lei.

Exemplul 2
În luna aprilie exerciţiul N, în timpul unei petreceri au decedat 5 persoane ca urmare a
prăbuşirii plafonului restaurantului. Societatea care a construit restaurantul a fost acţionată în
justiţie pentru plata de despăgubiri. La 31.12.N, consultanţii juridici ai societăţii sunt de
părere că aceasta nu va fi făcută responsabilă. La 31.12.N+1, ţinând cont de evoluţia
procesului, avocaţii consideră că societatea va fi făcută răspunzătoare şi va trebui să plătească
despăgubiri în valoare de 70 mil. de lei.
La 31.12.N:
• Pe baza datelor disponibile, se constată o obligaţie probabilă a cărei existenţă nu va fi
confirmată decât de decizia tribunalului .
• Nu este necesar un provizion, dar există o datorie eventuală.
La 31.12.N+1:
• Pe baza datelor disponibile, există o obligaţie prezentă.
• Este probabilă ieşirea de resurse generatoare de avantaje economice viitoare:
resursele necesare acordării despăgubirilor.
• Este necesar un provizion pentru cea mai bună estimare a costurilor necesare
acoperirii despăgubirilor: 70 mil. de lei.

Exemplul 3
În cursul exerciţiului N, societatea românească A a început exportul de curse pentru
şoareci în SUA. Sloganul publicitar pentru aceste produse este "cea mai bună prietenă a
femeilor". Una dintre organizaţiile feministe americane reclamă despăgubiri de 1 milion $,

61
deoarece sloganul publicitar utilizat lezează demnitatea femeilor. Avocaţii societăţii A
estimează că există o probabilitate de 70% ca instanţa să respingă plângerea organizaţiei
feministe.
Probele disponibile furnizate de către avocaţi indică faptul că este mai mult probabil
decât improbabil (70%) să nu existe o obligaţie la închiderea exerciţiului N. Ca urmare, în
acest exerciţiu, nu se constituie provizion dar, în anexă, se prezintă o datorie eventuală.
Norma IAS 37 nu rezolvă în mod definitiv şi exhaustiv problema provizioanelor. Ea
îşi propune doar să stabilească dispoziţiile generale de contabilizare şi de evaluare a
provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, modul de aplicare a acestor dispoziţii şi criteriile de
recunoaştere a datoriilor eventuale şi a activelor eventuale. Mingea este aruncată astfel în
terenul experţilor în domeniul contabilităţii…

62
 Surse documentare de consultat:
L. Feleagă (Malciu), N. Feleagă, Contabilitate financiară – o abordare europeană şi
internaţională, vol. 1 şi 2, Editura Infomega, 2005.

63