UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

DIDACTICA EDUCAŢIEI FIZICE

ROLUL PROFESORULUI DE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN ŞCOALĂ

NUMELE: CREŢIU

PRENUMELE: VASILE

SPECIALIZAREA: E.F.S

GRUPA:

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI

LOCALITATEA: CLUJ NAPOCA

2018
 ROLUL PROFESORULUI DE EDUCAŢIE FIZICĂ ÎN ŞCOALĂ

„Fără educaţie, ce este omul? Un spendid sclav, un sălbatic al raţiunii!”

(Joseph Addison)

Educaţia fizică are un caracter preponderent formativ, vizând pregătirea subiecţilor pentru
viaţă şi punând accent pe dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor motrice de bază
necesare în existenţa cotidiană, pe capacitatea de transfer a deprinderilor motrice dobândite în
lecţie în viaţa de zi cu zi, ca şi pe dezvoltarea trăsăturilor de personalitate.

În cadrul educaţiei permanente, profesorul de educaţie fizică şi sport este angajat întro muncă
de mare deliceteţe şi de o responsabilitate unică. Profesorul de educaţie fizică este un îndrumător
al tinerei generaţii, disciplina pe care o predă având un rol esenţial în formarea tinerei generaţii.
El este un model viu, deoarece expune exerciţiile fizice nu doar prin comandă şi indicaţii, ci şi
prin execuţii cu propriul corp.

În contextul social actual, statutul profesorului de educaţie fizică se prezintă ca un ansamblu

de atribuţii date în primul rând de poziţia de educator şi, în al doilea rând, pe profilul
specializării, care este educaşia fizică şi sportul, activităţi motrice diferenţiate cu alte activităţi cu
caracter instructiv formativ. Studiul ştiinţific al profesorului de educaţie fizică şi sport trebuie să
includă aspecte care privesc totalitatea comportamentelor pe care cel ce ocupă această funcţie
este îndreptăţit să le aştepte de la elevi, de la colegi, de la directorul şcolii, adică de la persoanele
în raport cu care se defineşte. În funcţie de acestea, profesorul trăieşte cu satisfacţie acceptarea şi
aprecierea sa de către alţii. Sentimentul de satisfacţie personală îi permite să avanseze cu
încredere în viaţă.

Performanţele elevilor sunt legate de dăruirea şi calitatea corpului profesoral, de dotarea

materială a şcolii. Elevii evoluează într-un mediu care le determină succesele şi eşecurile.
Eficienţa lor la învăţătură, chiar motivaţia, depind de mediul social organizat de adulţi. Statutul
social al profesorului în societatea contemporană pare să fie statutul clasei mijlocii. Meseria de
profesor nu se găseşte între cele mai solicitante, dar nici între cele evitate.
 Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere, influienţă sau venituri
superioare. Dar conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul dintre motivele de
bază în alegerea acestei profesiuni. Profesorul stimulează şi întreţine curiozitatea elevilor pentru
lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea în forţele proprii şi îi
ajută să îşi găsească identitatea.

Principala calitate a profesorului este vocaţia pedagogică. Cele mai multe discuţii care s-au
purtat asupra trăsăturilor de personalitate ale profesorilor au fost despre aptitudinea pedagogică.
Cerinţele faţă de pregătirea profesorului decurg din sarcinile sale, să aibă o comportare demnă în
şcoală, în familie, în societate, să se preocupe permanent de pregătirea sa. Pregătirea profesională
temeinică se realizează prin însuşirea cunoştinţelor de specialitate, este necesar ca profesorul să
fie un specialist apreciat, să se informeze cu tot ce apare nou în domeniul respectiv. Pregătirea de
specialitate trebuie completată cu o bogată cultură generală, cu cunoştinţe din diferite domenii
ale ştiinţei. Profesorul trebuie să ştie să se apropie de elevi, să manifeste încredere în forţele lor
creatoare, să acţioneze cu energie şi fermitate, să fie perseverent, consecvent şi prompt.
Stăpânirea de sine, spriritul de disciplină, simţul de răspundere, exugenţa faţă de sine şi faţă de
alţii, modestia, demnitatea sunt trăsături de caracter care alcătuiesc profilul moral al profesorului.
Pregătirea pedagogică a profesorului se concretizează în cultura şi măiestria pedagogică.
Profesorul trebuie să fie la curent cu toate noutăţile în domeniul ştiinţelor pedagogice.Măiestria
pedagogică este o însuşire care sintetizează toate calităţile pedagogice specifice ale profesorului
şi care implică priceperea de a actţona prompt şi eficient în diferitele situaţii.

Măiestria pedagogică este determinată de:

- calitătile generale, cultura generală şi de specialitate;

- calitătile speciale specifice muncii sale;

- aptitudini pedagogice.

Măiestria pedagogică se exprimă prin pasiune si dăruire, prin priceperea de a găsi cele mai
adecvate metode şi procedee de instruire şi de educare, în funcţie de situaţiile şi condiţiile diferite
în care se desfăşoară munca profesorului, pe baza înţelegerii profunde a particularităţilor
psihologice ale elevilor.
 Tactul pedagogic este un element esential al măiestriei pedagogice definit prin: simţul măsurii
în exigenţă, atitudine, gesturi, limbaj, ton. Tactul pedagogic reprezintă capacitatea de a găsi la
momentul oportun forma cea mai adecvată de tratare a elevilor, priceperea de a exercita asupra
lor o influenţă pozitivă.

Tactul pedagogic sau lipsa de tact apar numai pe fundalul interacţiunii profesor- elev. Tactul
pedagogic se defineşte ca fiind gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev,
criteriile acestei calităţi fiind următoarele:

a) Gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev;

b) Gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţământ şi a comportamentului elevului;
c) Gradul de dezvoltare a personalităţii elevului;
d) Gradul de respectare a particularităţiilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat
psihic optim al activităţii instructiv- educative;
e) Rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor propuse în activitatea instructiv- educativă.

În opinia profesorilor, tactul pedagogic presupune: calm, echilibru, aprecierea corectă şi

obiectivă a elevilor, conştiinciozitate, perseverenţă, spirit de răspundere în activitatea
pedagogică.

Unul din criteriile după care pot fi diferenţiaţi profesorii înăuntrul organizaţiei şcolare este
experienţa pe care o posedă în munca cu elevii.

Aptitudinile pedagogice, considerate însuşiri psiho-pedagogice stabile ale personalităţii

profesorului, condiţionează succesul deplin în activitatea instructiv-educativă. Aptitudinile
didactice se referă la predarea, la transmiterea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi
deprinderilor elevilor. Personalitatea profesorului de educaţie fizică este definită ca ansamblul
calităţilor pe care trebuie să le posede şi să le afirme acesta, pentru a asigura eficienţa activităţii
desfăşurate în timpul lecţiilor. În procesul pedagogic de educaţie fizică, în afara calităţilor
generale sunt necesare unele însuşiri particulare cerute de faptul că profesorul de educaţie fizică
realizează concomitent dezvoltarea fizică şi psihică a elevilor, prin mişcarea lor permanentă pe
tot parcursul lecţiei. În conţinutul personalitătii profesorului de educaţie fizică, dragostea pentru
mişcare, pasiunea pentru educaţie fizică şi sport ocupă un rol important. El trebuie să-i convingă
pe elevi de necesitatea si utilitatea practicării educaţiei fizice, prin exemplul personal, să fie un
bun specialist şi pedagog. Profesorul de educaţie fizică activează atât pe tărâm social, cât şi
sportiv. În calitate de profesor al miscării sportive, el are datoria să-i convingă pe oameni despre
necesitatea şi utilitatea practicării sistematice a exerciţiilor fizice. În cadrul procesului instructiv
educativ, profesorul planifică, organizează activitatea elevilor, observă, ajută, cooperează,
îndrumă, controlează, evaluează, stimulează.

Profesorul de educaţie fizică şi antrenorul în diversele ramuri de sport dobândesc calitatea de

pedagog şi educator în contextul studiilor liceale şi universitare. Viaţa obligă la permanente
confruntări si cautări, tendinţe şi înnoiri în domeniul educaţiei fizice şi sportului. Elevii care se
orientează spre domeniul educaţiei fizice şi sportului ca în perspectiva lor să devină profesori şi
antrenori se familiarizează în şcoala cu diversele tehnici şi metode a sporturilor individuale şi
colective, priceperi şi deprinderi, işi formează o motivaţie intelectuală care facilitează admiterea
în viaţa studenţiei.

Profesorii de educaţie fizică au menirea să conştientizeze elevii de resursele formativ-

educative ale educaţiei fizice şi sportului, să le contureze relaţiile nemijlocite între eforturile
fizice şi intelectuale pe care le solicită diversele exerciţii fizice şi jocuri cu natura dezvoltării lor
fizice si intelectuale, cu posibilităţile lor minimale şi maximale.

Profesorul reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştiinţe şi educator, evaluator al

elevilor, partenerul părinţilor în sarcina educativă, membru al colectivului şcolii, coleg. Pentru
aceasta, el trebuie să aibă conştiinţa misiunii sale, are obligaţia de a observa şi evalua,
disponibilitatea de a primii sugestii, aptitudini de a organiza şi regiza procesul de instruire.

Exercitarea profesiunii de profesor presupune însuşirea a trei competenţe:

a) Profesională, constând într- o cultură tehnică specifică şi o competenţă interumană;

b) Capacitatea de a întreţine raporturi satisfăcătoare cu eşaloanele ierarhice superioare
directori, inspectori;
c) Competenţa de a dezvolta bune relaţii cu beneficiarii: elevi, părinţi, comunitate.
În activitatea sa, instructivă şi educativă, profesorul de educaţie fizică trebuie să acţioneze în
câteva direcţii pentru a sconta rezultate certe în diverse preocupări metodice:

a) Cunoaşterea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului şi a modalităţilor de materializare în

programele respective şi cu precădere în lecţiile de educaţie fizică şi antrenamentele
sportive;
b) Studiul permanent al domeniilor ştiinţifice care fundamentează bazele teoretice şi
pedagogice ale culturii generale şi culturii de specialitate;
c) Capacitatea de întelegere a unităţii în diversitate, a fenomenului interdisciplinar de relaţie
şi interrelaţie, a studiilor în domeniul ştiinţelor biologice, psihologice, pedagogice,
sociologice, filosofice;
d) Dorinţa proprie de creaţie, inovaţie, inedit, lupta cu pericolul rutinei şi a sablonismului, a
sclerozei pedagogice. Aceasta educă spiritul novator, lupta de opinii, capacitatea de
elaborare a unor studii generate de propria experientă pedagogică;
e) Studiul aprofundat a programelor de educaţie fizică şi al programelor pe ramuri de sport,
în dorinţa de a selecta sisteme de exerciţii şi jocuri sportive adecvate în care să se
realizeze nemijlocit unele valenţe ale educaţiei integrale;
f) Cunoaşterea naturii umane şi respectarea acesteia în procesul de instrucţie şi educaţie, în
lecţii, antrenamente, competiţii nationale şi internaţionale;
g) Familiarizarea elevilor cu unele tehnici de studii şi autocunoaşterea particulăritaţilor
morfofuncţionale şi psiho-intelectuale; cunoasterea legilor creşterii şi dezvoltării
organismului uman la vârstele preşcolare, şcolare, în dorinţa conştientizării de o
participare activă şi eficientă în realizarea rezultatelor scontate.

Educaţia fizică contribuie la formarea personalităţii elevilor; asigurarea prin tehnici şi metode
moderne a unui biologic riguros, capabili pentru muncă, formarea deprinderilor motrice,
calităţilor fizice de bază; realizarea unei ţinute impecabile, corecte la toate varstele; dorinţa de a
se realiza o mobilitate activă care facilitează reglarea şi autoreglarea la toate vârstele; călirea
organismului cu factori naturali – aerul, apa, soarele; cultivarea deprinderilor igienico-sanitare,
realizarea unui regim de viaţă corespunzător; edificarea unei culturi fizice reale care să suscite
interes în practicarea permanentă a exerciţiilor fizice, în participarea la excursii, drumetii. Se
impune pentru profesorul de educaţie fizică grija situării orei de educaţie fizică în programul
scolii după cerinţe pedagogice care să faciliteze elevilor reglarea şi autoreglarea, capacitatea de
adaptare rapidă de la eforturile fizice la cele intelectuale.

Conţinuturile lectiilor de educatie fizică şi antrenamentul sportiv impun varietate, posibilităţi

de participare activă şi constientă, multiple jocuri care să deconecteze, să faciliteze sporirea
forţelor fizice şi intelectuale. Lecţiile de educaţie fizica cu o densitate exagerată, realizate
monoton, cu tehnici empirice în care elevii nu sunt solicitaţi în procesul creării şi anticipării;
aplicarea unor metode rigide, standard, prea algoritmizate conduc la apatie, oboseală rapidă, la
fenomene care nu produc interes, dorinţa de manifestare şi integrare a posibilităţilor lor. În
lecţiile de educaţie fizică, profesorii işi pot realiza dezvoltarea proceselor cunoaşterii, proceselor
emoţionale şi voliţionale; incontestabil aceste preocupări să le dobândească elevii în actul
conştietizării lor în activităţile corporale. Multiple posibilităţi au profesorii de educaţie fizica în
educarea concepţiei despre lume şi viaţă. Condiţia obligă la cunoaştere a domeniului, la
interpretarea fenomenelor didactice, metodice şi educative, la înţelegerea cauzelor şi efectelor, a
metodelor educative şi pedagogice, la raportarea acestora permanentă asupra naturii umane care
se educă şi se formează personalitatea.

Profesorii de educaţie fizică in excursiile si drumeţiile, în diverse forme ale turismului au

menirea de a explica elevilor frumuseţile, bogaţiile, monumentele istoriei, monumentele naturii,
a ţării noastre. Mari posibilităţi oferă lecţiile de educaţie fizică şi unor ramuri de sport-atletism,
gimnastică, jocuri sportive în educarea disciplinei elevilor..

Profesorul de educaţie fizică trebuie să aibă capacitatea de a şti să se stăpânească, de a aştepta

şi a întârzia în unele hotărâri care pot să violenţeze fiinţa umană, necesitatea de a avea încredere
în forţele proprii şi deosebita încredere în forţele celor pe care-i educă. Profesorul cultivă
dragostea pentru muncă, pentru munca de invăţătură, pentru munca fizică şi munca intelectuală.
Unele experimenţe conduc la concluzii fericite în transferul care se realizează între calităţile
fizice de bază – forţa, rezistenţa, îndemanare, viteză şi realizarea unor mişcări în diferite meserii.

Dragostea pentru muncă se realizează în procesul muncii, nu conteplând procesul muncii.

Ordinea şi disciplina în procesul muncii, în productie, facilitează calitatea, spiritul de iniţiativă,
curajul, responsabilitatea. Pasivitatea, imobilismul, tendinţa de a rezolva superficial şi de a trăi
din amintiri, toate acestea cultiva indiscplina, dezordinea, lenea şi nu puţine sunt cazuri care la
finele educaţiei pot fi caracterizate în context. Cunoaşterea elevilor este o cerinta de bază a
conducerii procesului instructiv-educativ, a cărei însemnătate creşte pe măsură ce se dezvoltă
participarea constientă a acestora la munca şcolară şi accentuează necesităţile unei corecte
orientări şcolare şi profesionale. Prin specificul muncii sale, profesorul este şi psiholog, în
direcţia cunoaşterii şi consilierii psihologice a propriilor elevi şi a conducerii pedagogice a
colectivului clasei. Funcţia de diriginte ridică şi mai sus pretenţiile de pregătire şi vocaţie psiho-
pedagogică a profesorului.

Cunoaşterea elevilor este o condiţie esentială a procesului pedagogic, întrucât ei constituie

subiectul acţiunii educaţionale care urmează a fi transformat în modele. Cunoaşterea elevilor
apare ca o activitate de maximă însemnătate pentru asigurarea eficienţei procesului instructiv-
educativ, ea raspunzând unor necesităţi concrete:

a) Cunoaştere a specificului particularităţilor de vârstă şi sex, pentru orientarea generală a

procesului pedagogic, stabilirea scopului, alegerea mijloacelor de instruire, selectarea
căilor de stimulare, cu alte cuvinte, adaptarea regimului şcolar-educaţional la
particularităţile individuale ale elevilor, pentru obţinerea randamentului maxim;
b) Formarea personalităţii elevilor în conformitate cu „modelul”;
c) Dezvoltarea la elevi, a dorinţei şi posibilităţilor de autocunoaştere, a nevoii de
autocunoaştere şi autoinstruire;
d) Individualizarea procesului instructiv-educativ atât sub aspectele de tratare individuală
cât şi sub aspectele armonizării individualităţii cu cerinţele sociale ale activitătii şcolare şi
profesionale a elevilor;
e) Înţelegerea şcolară şi profesională, prin cunoaşterea aptitudinilor, intereselor şi
motivaţiei şi în armonie cu nevoia socială;
f) Cunoaşterea colectivului de elevi prin cunoaşterea individualităţilor care-l compun şi a
relaţiilor dintre acestea.

Principalele activităţi manageriale ale profesorului sunt decizia, previziunea, organizarea,

conducerea, reglarea, coordonarea şi evaluarea.

În concluzie, eu consider că profesorul de educaţie fizică şi sport deţine un rol foarte important în
procesul intructiv educativ, principala calitate fiind vocaţia pedagogică.
Bibliografie

1. Cârstea, G. (2000). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi a sportului. Bucureşti, Editura AN-
DA.

2. Chirita, G.(1977). Pedagogie, Editura Sport-Turism;

3. Epuran, M.(1984). Psihologia educatiei fizice, IEFS-Bucuresti;