În grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu

Termenul de tradiţionalism trimite la substantivul tradiţie şi presupune un ataşament profund

faţă de ceea ce înseamnă valorile trecutului. De regulă, tradiţionalismul evită însuşirea unei atitudini
critice faţă de aceste valori.

Tradiţionalismul se defineşte cel mai bine în raport cu modernismul, dar şi definiţia

modernismului evidenţiază strânsa legătură dintre aceste fenomene. Ideile tradiţionalismului trebuie
raportate la romantismul românesc, care descoperise folclorul şi istoria, trecutul ca locuri ale evadării;
tradiţionalismul presupune reîntoarcerea la aceste valori, promovate de paşoptişti. La începutul sec. al
XX-lea, în literatura română apar două curente literare de orientare tradiţionalistă: sămănătorismul şi
poporanismul.

Reprezentanţii tradiţionalismului preamăresc trecutul, neagă inovaţiile literare ( în special

simbolismul ), critică instituţiile moderne, fac elogiul ţărănimii ca singura clasă autentică, stabilesc o
opoziţie între sat şi oraş, duc la extrem preţuirea valorilor folclorice şi interesul pentru specificul
naţional. Promovând cu predilecţie valorile etnice, reprezentanţii tradiţionalismului vor întreţine
confuzia între etnic şi estetic ( sunt considerate valoroase numai operele care corespund programului ).

În perioada interbelică, ideile tradiţionalismului au fost reluate de revista Gândirea, condusă de

Nechifor Crainic. Gândirismul continuă să afirme şi să susţină valorile literar-artistice naţionale în
contextul nou al mişcării de idei din această epocă. Esenţială în această formă a tradiţionalismului este
dimensiunea religioasă ( componenta ortodoxă a spiritualităţii naţionale ). La aceasta se adaugă cultul
limbii naţionale, al ideii de neam şi preocuparea pentru miturile identităţii naţionale şi ale continuităţii.

Poezia În grădina Ghetsemani, de Vasile Voiculescu, a fost inclusă în volumul Pârgă ( 1921 ),
care depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei.

Punctul de plecare se află în Evanghelia Sfântului Luca : „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis:
Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind Se
ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!
Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Şi
sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit
la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare”. ( Luca, 22, 40-46 ).

Poezia lui Vasile Voiculescu se organizează în jurul elementelor care subliniază natura duală a lui
Isus. Fiul omului şi al lui Dumnezeu, Isus nu poate depăşi limitele unui destin implacabil. „Condamnat” să
ispăşească păcatele omenirii, Isus ezită înaintea martiriului. Îndoiala, neliniştea, teama de moarte sunt
ale omului. Depăşirea momentelor de zbucium, de teamă, ţine de natura divină.

Prima strofă compune imaginea iconică a lui Isus în grădina Ghetsemani. Poetul insistă, spre
deosebire de reprezentările picturale, pe imaginea zbuciumului omenesc, accentuând tragismul luptei
cu un destin înspăimântător. Imaginea lui Isus este înrudită cu o imagine argheziană: „Isus lupta cu
soarta şi nu primea paharul… / Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna”. Verbele care detaliază
atitudinile personajului biblic accentuează dorinţa umană de a trăi, irepresibilă şi violentă: lupta, nu
primea, se-mpotrivea. Primele trei versuri conturează un plan subiectiv, dominat de sentimentul durerii
sfâşietoare. „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul…”. Metafora ( de rezonanţă mioritică )
„sudori de sânge” şi paloarea indicată prin comparaţia plastică „alb ca varul” compun imaginea omului
Isus, care se revoltă împotriva destinului implacabil. Ultimul vers al primei strofe trimite la esenţa divină
a personajului. Corespondenţa care se stabileşte între planul subiectiv şi planul obiectiv ( imaginea
naturii dominate de zbucium ) subliniază esenţa divină a lui Isus: „Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi
furtuna”.

Strofa a doua se deschide cu o perspectivă cosmică, sugerând, printr-un epitet, destinul

implacabil: „O mână nendurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…”
Imposibilitatea opţiunii este sugerată de verbul se cobora. Grozava cupă, simbol al păcatelor omenirii, îi
este impusă lui Isus prin forţă divină. Revenirea la planul subiectiv, în ultimele două versuri ale celei de-a
doua strofe, reia simbolurile din prima strofă. Suferinţa intensă a omului este exprimată prin intermediul
epitetului cu valoare hiperbolică: „Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă…” Atitudinea este aceeaşi:
revolta ( „Dar nu voia s-atingă infama băutură” ). Simetria inversiunilor – „grozava cupă” şi „infama
băutură” – conferă unitate strofei, care închide, ca într-un cadru, detaliile suferinţei umane.

Strofa a treia reia imaginile din strofele anterioare. Aspectul înşelător al băuturii infame,
asocierea veninului cu mierea accentuează natura duală a lui Isus. Vasile Voiculescu insistă însă pe
imaginea omului, atât de înspăimântat de suferinţele care îl aşteaptă, încât uită că supliciul este urmat
de accesul în împărăţia veşnică: „În apa ei verzuie jucau sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea
că e dulceaţă…. / Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere / Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”.
Raportându-se preponderent la planul subiectiv, strofa a treia detaliază atitudinea de revoltă împotriva
destinului. Deşi ştie că moartea aduce izbăvire ( „Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…” ), Isus
refuză mântuirea, alegând viaţa trecătoare în locul celei veşnice. Sensul revoltei sale poate fi pus în
legătură cu sensul unui vers din lirica lui Lucian Blaga: „Fetele au îndrăgit balaurul”, în care balaurul
reprezenta universul dominat de trăirea intensă, patronat de Pan, universul peste care nu trecuse încă
„umbra palidă, de culoarea lunii, a lui Crist”.

Ultima strofă este dominată de simboluri aparţinând planului obiectiv. Imaginea „furtunii” din
prima strofă este reluată şi amplificată prin antiteza dintre simbolul măslinilor ( pacea, liniştea
sufletească) şi zbuciumul de care este cuprinsă grădina: „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii, /
Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”. Grădina devastată amplifică tragismul viziunii şi trimite
la o imagine argheziană, exprimând aceeaşi teamă profundă de moarte: „S-au stârpit cucuruzii, / S-au
uscat busuiocul şi duzii, / Au zburat din streaşina lunii, / Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii. / Ştiubeiele-
s pustii, / Plopii cărămizii, / S-au povârnit păreţii. A putrezit ograda…” „Vraiştea grădinii” voiculesciene
dezvoltă aceeaşi semnificaţie tragică. Imaginea paradisului devastat prevesteşte moartea. Ca şi la Blaga,
imaginea este nocturnă: „Trece printre sori vecii / Porumbelul Sfântului Duh, / cu pliscul stinge cele din
urmă lumini. / Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân…”
 Ultimul vers amplifică dramatismul condiţiei umane: „Şi uliii de seară dau roate după pradă”.

Lupta cu moartea depăşeşte limitele unei drame omeneşti, reprezentând alegoric esenţa
eternului conflict dintre trup şi suflet. Circumscris unui trup efemer, care îi împiedică aspiraţia spre
desăvârşire, Isus al lui Vasile Voiculescu trăieşte o dramă a suferinţei de intensitate cosmică. Profund
uman prin atitudine, personajul liric voiculescian sfârşeşte prin a-şi asuma destinul dominat de
singurătate. Absenţa îngerului, menţionat în scena biblică, amplifică intensitatea suferinţei asumate
tragic.

Ritmul iambic, măsura amplă a versurilor ( 14-15 silabe ) şi rima încrucişată (a-b-a-b) amplifică
tonul solemn, grav al poemului.

Poezia se înscrie în limitele tradiţionalismului, la nivelul conţinutului, prin tema abordată –

substratul religios – , prin motivele care susţin tema – jertfa, condiţia omului, relaţia uman – divin, iar la
nivel formal prin simplitatea expresiei artistice, preferinţa pentru simbol, parabolă, comparaţia simplă.
Organizarea textului în secvenţe poetice riguros construite, care amplifică drama trăită de personajul cu
valoare simbolică, preocuparea pentru aspectul formal ( rima consecventă, măsura amplă a versurilor )
sunt tot atâtea elemente de tradiţionalism la nivel exterior.