Departamentul de FINANȚE

MANUAL ADMITERE
MASTERAT:
FISCALITATE

Cluj-Napoca 2012

1
 INTRODUCERE
Masteratul urmăreşte asigurarea unei depline corespondenţe între necesităţile pieţei
muncii şi formarea unor specialişti în domeniul fiscal, în contextul economic, social şi
politic, actual al ţării noastre. Existenţa unui mediu concurenţial normal şi preluarea
aquis-ului comunitar reprezintă fundamente ale consolidării opţiunii României pentru o
economie de piaţă.
Existenţa acestui masterat este justificată de nevoia tot mai presantă de formare de
personal specializat în domeniu, în special în contextul actual după integrarea României
în Uniunea Europeană, când în domeniul fiscal cerinţele alinierii la spaţiul european au
adus multiple transformări. Necesitatea armonizării continue a legislaţiei fiscale
româneşti, precum şi a practicii economice şi jurisdicţionale la cerinţele UE impune
pregătirea profesională adecvată a specialiştilor în domeniul fiscal.
În acelaşi timp, aprofundarea cunoştinţelor din domeniul fiscal prezintă o importanţă
deosebită pentru personalul societăţilor comerciale şi al instituţiilor publice pentru
aplicarea corectă şi unitară a legislaţiei specifice, în scopul asigurării colectării
integrale şi la termenele legale a veniturilor cuvenite bugetelor publice, realizării
resurselor financiare necesare vărsămintelor viitoare la bugetul comunitar şi
posibilitatea participării României la co-finanţarea proiectelor finanţate din fonduri
comunitare.
Integrarea fiscalităţii în procesul de decizie a agenţilor economici prezintă o deosebită
importanţă prin aceea că, sub influenţa acesteia, se produce o modificare a
comportamentului întreprinderii şi o schimbare a deciziei iniţiale, decizie considerată
optimă înainte de intervenţia presiunii fiscale. În cadrul economic actual, prevederile
legislative şi necesităţile practice pun în prim plan activitatea de consultanţă fiscală,
care apare ca un vector deosebit de important, având un rol de îndrumare a agenţiilor
economici, cât şi de corectare a sistemului fiscal, prin activităţi de modelare a politicii
instituţiilor abilitate.
Cursul de masterat se adresează absolvenţilor cu studii superioare care doresc să se
specializeze în domeniul fiscalităţii, componentă esenţială şi nelipsită a oricărei
activităţi economice şi în special celor care doresc să se orienteze spre activitatea de
consultanţă fiscală.
Noutăţile legislative în domeniu au adus în prim plan creşterea importanţei consultanţei
fiscale, care nu doar este benefică pentru orice societate comercială, ci devine
necesitate în contextul economic actual în care se impune atât cunoaşterea aspectelor
fiscale din legislaţia naţională, cât şi din fiscalitatea comunitară. Existenţa unui
asemenea program de masterat va crea şi lărgii posibilitatea unor viitoare colaborări
cu instituţii specializate de pe plan naţional dar şi la nivel european în vederea
stabilirii unor direcţii de cercetare şi formare împreună cu specialişti din domeniu, de
natură să ridice nivelul formativ al cursanţilor. Programul de masterat vine ca un
raspuns al cerinţelor Camerei Consultanţilor Fiscali de pregătire a viitorilor consultanti
fiscali.

2
Obiectivele masteratului. Masteratul îşi propune specializarea şi aprofundarea
cunoştinţelor în domeniul fiscal printr-o cât mai temeinică cunoaştere a legislaţiei din
România, dar şi pe cea comunitară în domenii fundamentale ale dreptului şi practicii
fiscale.
Prin modul de organizare şi prin conţinut, masteratul oferă şi posibilitatea cunoaşterii
acţiunii practice, politice şi diplomatice, pentru asimilarea şi consolidarea sistemului
legislaţiei fiscale comunitare în ansamblu. Programul de masterat în domeniul
fiscalităţii oferă, în acelaşi timp, cursanţilor posibilitatea familiarizării cu aspectele
concrete privind armonizarea legislaţiei fiscale române cu cerinţele de ordin juridic şi
economic ale Uniunii Europene, element deosebit de util în contextul actual când este
imperios necesară cunoaşterea noilor tendinţe ale fiscalităţii româneşti ca o
componentă a celei europene. De asemenea este orientat spre cunoasterea si analiza a
aspectelor ce tin de politica fiscala si impactul acesteia asupra economiei de piata.

Competenţe dobândite:
Planul de învăţământ este astfel conceput încât studenţii de la masteratul Fiscalitate să
acumuleze o serie de competenţe generale, cum ar fi: o bună însuşire a limbajului
economic; capacitatea de a transpune cunoştinţele teoretice în instrumente concrete de
abordare a realităţii; capacitatea de analiză şi sinteză a informaţiilor disponibile;
sporirea capacităţii de a lucra într-o echipă; sporirea potenţialului de înţelegere a
mediului de afaceri; sporirea capacităţii de a gândi creativ; dezvoltarea capacităţii
decizionale.
În acelaşi timp prin planul de învăţământ se urmăreşte însuşirea unor competenţe
profesionale specifice domeniului de finanţe publice şi fiscalitate, cum ar fi:
Cunoştinţe teoretice, metodologice şi practice privind fiscalitatea românească;
Cunoştinţe teoretice, metodologice şi practice privind fiscalitatea europeana si
internationala in conteztul globalizarii; Se formează capacitatea de gândire a
studenţilor prin abordarea corelată a aspectelor fiscale la nivel microeconomic şi
macroeconomic; Cunoaşterea legislaţiei şi a procedurii fiscale în contextul integrării în
spaţiul european sub impactul competiţiei şi armonizării fiscale; Abilitatea de a
organiza un bun management al fiscalităţii unei entităţi economice prin buna
gestionare a riscului fiscal; Analiza şi aplicarea practică a noţiunilor de drept fiscal în
cazul fuziunilor sau insolvenţei unei entităţi economice; Abilitatea de a gestiona
fondurile structurale; Analiza sistemului fiscal, a presiunii şi evaziunii fiscale în
România şi în Uniunea Europeană; Cunoaşterea şi evitarea dublei impuneri
internaţionale; Cunoaşterea si insusirea metodelor de control si evaziune fiscala;
Capacitatea de a aplica şi organiza fiscalitatea companiilor multinaţionale; Însuşirea
de competenţe de planificare şi management fiscal; Capacitate de gestionare a riscului
fiscal şi optimizare a presiunii fiscale asupra unei entităţi economice; Formarea
deprinderii de a construi diverse variante decizionale comparative pentru strategiile
fiscale ale organizaţiei
Conf.univ.dr. Adrian Mihai INCEU
Lect.univ.dr. Ramona MARA

3
 CUPRINS

1. POLITICA ECONOMICO-SOCIALĂ ŞI PÂRGHIILE FINANCIARE ........ 5

1.1. Noţiunea de pârghie financiară............................................................................. 5
1.2. Sistemul pârghiilor financiare ............................................................................ 14
1.3. Avantajele creşterii eficienţei mecanismului financiar ........................................ 19
1.4. Politica fiscală şi impozitul ca pârghie financiară ............................................... 22
1.5. Raportul dintre impozite şi alte metode economice de intervenţie ...................... 24
1.6. Impozitele şi creşterea economică ...................................................................... 29
1.7. Impozitul neutru şi discriminările fiscale ........................................................... 33
2. IMPOZITUL CA PRINCIPAL VENIT AL VENIT AL STATULUI ............ 35
2.1. Conţinutul şi rolul impozitelor. .......................................................................... 35
2.2. Clasificarea impozitelor. .................................................................................... 42
2.3. Elementele tehnice ale impozitelor..................................................................... 45
2.4. Asieta impozitelor.............................................................................................. 48
2.5. Principiile impunerii .......................................................................................... 51
3. OPŢIUNEA ECONOMICĂ ............................................................................. 64
3.1. Impozitul aşezat asupra venitului ....................................................................... 65
3.1.1. Probleme de definire a venitului impozabil .................................................................. 65
3.1.2. Problemele tehnice şi economice ale impozitului pe venit ............................................ 69
3.2. Impozitul asupra capitalului ............................................................................... 75
3.2.1. Noţiunea de impozit aşezat asupra capitalului .............................................................. 75
3.2.2. Impozitul sintetic (asupra patrimoniului global) ........................................................... 79
3.2.3. Impozite analitice, aşezate asupra diverselor elemente de patrimoniu ........................... 86
3.2.4. Efectele economice ale impozitului asupra capitalului .................................................. 89
3.3. Impozitele pe consum ........................................................................................ 93
3.3.1. Aspecte ale definirii consumului .................................................................................. 94
3.3.2. Impozitul sintetic asupra totalului cheltuielilor de consum ........................................... 95
3.3.3. Impozitele analitice asupra consumului...................................................................... 101
3.3.4. Problemele economice ale impozitelor pe consum ..................................................... 105

4. OPŢIUNEA JURIDICĂ ................................................................................. 108

4.1. Delimitarea impozitele directe de cele indirecte ................................................108
4.2. Impozitele directe .............................................................................................113
4.2.1. Problema determinării contribuabililor....................................................................... 114
4.2.2. Avantajele fiscalităţii directe ..................................................................................... 116
4.2.3. Inconvenientele fiscalităţii directe ............................................................................. 118
4.2.4. Impozitele directe o importantă sursă de venituri bugetare ......................................... 120
4.3. Problemele fiscalităţii indirecte .........................................................................121
4.3.1. Determinarea operaţiilor impozabile .......................................................................... 121
4.3.2. Impozitelor indirecte între avantaje şi dezavantaje ..................................................... 122
4.3.3. Fiscalitatea indirectă astăzi ........................................................................................ 125

GLOSAR DE TERMENI ........................................................................................ 127

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .............................................................................. 133

4
 1. POLITICA ECONOMICO-SOCIALĂ ŞI
PÂRGHIILE FINANCIARE

Libertatea conduce la impozite excesive; Efectul impozitelor excesive

este sclavia.1

1.1. Noţiunea de pârghie financiară

Finanţele, ca fenomen economic, cu anumite caracteristici particulare, ni se
înfăţişează ca un sistem şi funcţionează ca un adevărat mecanism. Cum fenomenul
financiar este o parte a fenomenului economic şi mecanismul financiar este o parte a
mecanismului economic de ansamblu. Mecanismul financiar poate fi înţeles ca un
ansamblu de structuri şi forme organizatorice, metode, principii şi pârghii, puncte de
control şi regulatoare de echilibru, specifice domeniului financiar.
Acest concept, de mecanism financiar, are un caracter preponderent pragmatic,
reflectând cadrul organizatoric, normativ de manifestare a finanţelor şi a relaţiilor
financiare. Conceptul de mecanism financiar ţine de forma concretă de manifestare a
fluxurilor şi relaţiilor financiare. Dacă relaţiile financiare există şi se manifestă în mod
necesar, înseamnă că obiectul conceperii şi construcţiei mecanismului financiar îl
reprezintă stabilirea modului de organizare şi conducere a fluxurilor financiare ...”2.
Printre elementele mecanismului financiar se regăsesc şi pârghiile financiare,
care au o importanţă deosebită în asigurarea funcţionalităţii acestuia.
Pârghiile financiare sunt prezentate ca elemente esenţiale ale finanţelor moderne, care au
ca şi caracteristică definitorie folosirea pârghiilor financiare ca mijloace de orientare şi
influenţare a activităţilor economico-sociale. Pe de altă parte, pârghiile financiare
reprezintă elemente componente ale mecanismului financiar, legate de asigurarea
funcţionalităţii acestuia. În ambele cazuri pârghiile financiare sunt indisolubil legate de

1
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Charles Louis de Secondat, baron de la Brede et de
Montesquieu (1689-1755), mare scriitor şi publicist francez.
2
Tulai Constantin, „Finanţele publice şi fiscalitatea”, Ed. Casa Cărţii de stiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pag.
67

5
implicarea statului în viaţa economico-socială. „Pârghiile financiare reprezintă categorii
valorice activizate de către stat, de către stat
Ce este cu adevărat o pârghie financiară, cum acţionează aceasta, se poate
explica astfel: fiecare relaţie economică, pentru a avea natură financiară îndeplineşte
anumite condiţii, are anumite trăsături specifice. Concomitent cu acestea, fiecare relaţie
financiară în parte, trebuie astfel concepută încât prin intermediul ei să se realizeze şi
anumite obiective de politică economică, să se asigure condiţiile necesare pentru
atingerea anumitor obiective.
Categoriile financiare se manifestă ca pârghii financiare atunci şi numai în măsura în
care ele contribuie la rezolvarea pe baze economice a unor obiective, probleme specifice.
Pârghiile financiare pot şi trebuie să fie utilizate în mod conştient ca instrumente de
intervenţie şi influenţare activă a proceselor economice în direcţia înfăptuirii obiectivelor
dorite3.
Noţiunea de pârghii financiare nu a fost prezentă întotdeauna în cadrul
mecanismului financiar. O bună perioadă de timp, în condiţiile liberalismului economic,
mecanismul financiar s-a comportat ca un “spectator pasiv” al vieţii economice. Cu atât
mai mult cu cât predomina concepţia că piaţa prin automatismele sale reuşea să-şi
asigure echilibrul fără intervenţii din afara ei, fără intervenţia vreunui decident
macroeconomic. Treptat însă, când economia a început să-şi arate dezechilibrele sale,
când acestea prin amploarea lor au devenit din ce în ce mai mult o mare problemă
socială, când automatismele pieţei s-au dovedit din ce în ce mai mult nişte construcţii
teoretice, statul şi-a făcut tot mai simţită prezenţa în economie. În aceste noi condiţii,
statul trebuie să intervină în viaţa economico-socială, trebuie să abandoneze poziţia de
“spectator pasiv” şi să încerce pe diferite căi economice sau chiar noneconomice să
influenţeze comportamentul “actorilor” vieţii economice. Astfel, statul trebuie să
“modeleze” comportamentul persoanelor fizice şi juridice, să tempereze tendinţele de
dezvoltare excesiv de rapidă, iar când economia se află în criză să repornească “motorul
economic”.
Statul este interesat în rezolvarea cât mai corespunzătoare a tuturor problemelor
economice pentru că stabilitatea socială se află într-o stare de strânsă dependenţă cu

3
Cornel Iuga, “Creşterea rolului finanţelor şi pârghiilor financiare în activitatea economică şi socială”, Ed.
Politică, Bucureşti, 1987, pag. 92-93

6
stabilitatea economică. Altfel spus statul este mai mult decât interesat în influenţarea
instabilităţii vieţii economice, de toate aspectele vieţii economice în general, pentru că
acestea atrag după sine probleme sociale şi politice.
Statul poate interveni în funcţionarea mecanismului economic, în principiu, în
două moduri diferite:
1. dirijând de la centru mersul activităţii economice, ca o soluţie specifică economiei de
comandă, ceea ce este incompatibil, cu sistemul economiei de piaţă;
2. stimulând sau descurajând tendinţele pozitive respectiv cele negative. Altfel spus de
a încuraja prin stimulente evoluţiile favorabile şi de a descuraja prin constrângere,
corecţii şi suprataxări fenomenele negative.
Corespunzător celor două modalităţi de intervenţie, statul dispune de mai multe
instrumente, care în funcţie şi de modurile de operare preferate, pot fi:
• planul economic care conţine decizii imperative, care implică centralism (excesiv) în
luarea deciziilor economice şi care presupune o anumită lipsă de autonomie a
agenţilor economici.
• pârghiile financiare care ca metode de conducere sunt metode indirecte, dar care prin
forţa lor de stimulare dar şi prin puterea lor coercitivă trebuie să încurajeze respectiv
să descurajeze anumite fenomene economice, ca să se realizeze un compromis cât
mai convenabil între interesele particulare şi interesul public, naţional.
Merită reţinut aici că aceste „categorii valorice folosite în procesul de constituire
şi repartizare a fondurilor de resurse financiare pot constitui pârghii numai în măsura
în care ele îndeplinesc realmente anumite funcţii economice, se angrenează organic în
mecanismul de funcţionare a economiei, contribuind la soluţionarea, pe baze
economice, a unor probleme în condiţii mai bune decât s-ar putea face prin metode
administrative”4.
Nu de puţine ori, preferinţele pentru diverse instrumente ale intervenţiei statului în
economie sunt legate de finalităţile şi programele adoptate de decidentul public, decident
influenţat de opţiunile politice specifice.5

4
Iulian Văcărel, etc., „Finanţe publice”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, pag.97
5
Gheorghe Manolescu (coordonator), “Politici economice”, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pag. 57-58

7
INSTRUMENTE SOCIAL - CENTRISTE CONSERVATOARE
DEMOCRATICE
DOMINANTE Investiţii publice Investiţii publice Impozite indirecte
Impozite directe Impozite Rata scontului
Controlul preţurilor indirecte
Naţionalizări Rata scontului
Reforme instituţionale Reforme
instituţionale
ACCEPTATE Controlul importurilor Impozite directe
Taxe vamale
Curs de schimb
Controlul
preţurilor
INDIFERENTE Controlul
importurilor
RESPINSE Impozite indirecte Naţionalizări Investiţii publice
Taxe vamale Impozite directe
Curs de schimb Taxe vamale
Rata scontului Curs de schimb
Controlul importurilor
Controlul preţurilor
Reforme instituţionale
Naţionalizări
Pârghiile financiare se pot caracteriza având în vedere următoarele lor trăsături:
1. Pârghiile financiare sunt metode economice de intervenţie a statului în
economie, spre deosebire de varianta alternativă a metodelor administrative, imperative.
Cu alte cuvinte prin metodele administrative statul, decidentul macroeconomic,
substituie cel puţin parţial, deciziile agenţilor economici cu propriile decizii. Spre
deosebire de metodele administrative, prin metodele economice statul respectă
autonomia decizională a agenţilor economici, dar se încearcă influenţarea lor, în consens
cu interesul public. Sub această formă, agenţii economici sunt lăsaţi, relativ liber, să
adopte orice decizii economice doresc. Statul va lua însă acele măsuri, pe care le crede
de cuviinţă pentru a crea cadrul necesar “favorizării” acelor decizii care sunt în consens
cu interesul public, respectiv al defavorizării deciziilor nedorite.
2. Pârghiile financiare sunt metode indirecte de conducere. În acest sens,
agenţii economici dispun de o autonomie managerială deplină, iar statul acţionează
indirect, „silenţios”, prin stimulente sau îngrădiri, încurajând sau descurajând acţiunile
acestora.

8
 3. Pârghiile financiare sunt înzestrate cu virtuţi stimulatorii, dar şi cu forţe
coercitive. Prin stimulente statul încurajează tendinţele dorite, iar prin latura de
constrângere inhibă comportamentele nedorite. Cele mai eficace sunt acele pârghii
financiare care influenţează deciziile economice prin intermediul stimulentelor. Pârghiile
financiare care realizează cointeresarea agenţilor economici în realizarea intereselor
publice, prin constrângere, sunt adesea criticate în literatura de specialitate ca având o
eficacitate limitată, redusă, sau chiar ca neavând calitatea de pârghii.
4. Pârghiile financiare trebuie să se caracterizeze prin stabilitate, elasticitate şi
flexibilitate.
• Pentru a se asigura stabilitatea pârghiilor fianciare, încă în faza de concepere a
acestora decidentul macroeconomic trebuie să trieze fenomenele conjuncturale,
interesele de moment de cele de durată şi să procedeze cu discernământ şi
profesionalism. Pârghiile financiare trebuie atent gândite şi astfel concepute încât să
corespundă oricărei conjuncturi economice, astfel încât să dovedească o mare
eficacitate, în timp.
• În timp, decidentul macroeconomic va păstra doar acele pârghii financiare care şi-au
dovedit eficacitatea. Din acest considerent pârghiile financiare trebuie să fie elastice,
căci ele se implementează în anumite condiţii economice, dar aceste condiţii sunt într-
o veşnică schimbare. Pârghiile financiare pentru a-şi menţine eficacitatea trebuie să se
poată remodela, adapta, noilor condiţii economice. De aceea, în timp, se impune
renunţarea la anumite pârghii financiare, pentru că ele devin anacronice sau devin
neutre şi nu-şi mai exercită virtuţile stimulative sau cele coercitive. La noi condiţii
economice se impun noi pârghii financiare sau dacă este posibil remodelarea celor
existente. Trăsătura elasticităţii pârghiilor financiare presupune, cel puţin principial,
ca acestea să se adapteze la orice noi fenomene şi condiţii economice care pot să
apară, după implementarea lor.
• Trebuie să existe un raport raţional între stabilitate şi elasticitate. Stabilitatea nu
înseamnă imobilism, iar flexibilitatea nu înseamnă că pârghiile financiare trebuie să
degenereze în rezolvări conjuncturale. Stabilitatea excesivă poate conduce în timp, la
fenomenul prin care pârghiile financiare să aibă chiar rezultate inverse decât cele
scontate. Pe de altă parte, pârghiile financiare de conjunctură nu rezolvă decât pe

9
 moment, anumite probleme, iar după schimbarea conjuncturii s-ar impune regândirea
sau chiar eliminarea lor. Nevoia de a menţine un anumit echilibru între stabilitatea şi
flexibilitatea pârghiilor financiare se poate exprima şi astfel: “Desigur că stabilitatea
nu înseamnă şi nu poate însemna în nici un caz imobilism. Procesul dezvoltării
generează posibilităţi şi cerinţe noi, evoluţia activităţii introduce elemente noi inedite
în realizarea obiectivelor strategice stabilite. Pe măsura îndeplinirii sau apropierii de
realizarea lor se impune stabilirea de noi obiective, superioare.”6
5. Acţiunea pârghiilor financiare trebuie să fie convergentă, îndreptată spre
atingerea aceloraşi obiective. Pentru a se atinge acest deziderat se impune ca efectele
pârghiilor financiare să fie complementare. Acest deziderat se poate explica, după cum
urmează: acţiunea unei pârghii financiare declanşează atât efecte directe cât şi efecte
indirecte, secundare. Acţiunea unei pârghii financiare nu trebuie să anihileze, direct sau
indirect, efectele directe sau indirecte ale celorlalte pârghii financiare. Sau altfel spus
acţiunile favorabile (directe sau indirecte) ale unei pârghii, să nu anuleze acţiunile
favorabile ale celorlalte pârghii financiare. Din considerentele arătate se impune ca
pârghiile financiare să se completeze, să se intercondiţioneze, să se încadreze în mod
armonios în ansamblul pârghiilor economice, al formelor şi metodelor de conducere.
În mod practic, sub o formă sau alta, direct sau indirect, pârghiile financiare
influenţează şi sunt influenţate de acţiunile celorlalte pârghii economice. Corelarea
multilaterală şi armonizarea acţiunilor pârghiilor economico-financiare - care în
ansamblul lor se cer tratate ca un sistem - este esenţială pentru ca acestea să fie în
măsură să reprezinte realmente instrumente de reglare conştientă a unor procese şi
fenomene economice. Apariţia unor contradicţii nesesizate şi neînlăturate la timp între
diferitele pârghii economico-financiare, poate avea ca efect anihilarea acţiunii unor
pârghii, diminuarea simţitoare a rolului lor în conducerea vieţii economico-sociale.7
Astfel, pârghiile financiare se integrează într-un adevărat sistem, formând
sistemul pârghiilor financiare.
Pârghiile financiare, aşa după cum am arătat deja, sunt categorii valorice. Trebuie
reţinut însă, că nu orice categorie valorică este şi în mod automat o pârghie economică
sau financiară.

6
Cornel Iuga, op.cit., pag 62
7
vezi şi Cornel Iuga, op.cit., pag 111-112

10
 În unele condiţii, alături de pârghiile financiare sau folosit şi alte categorii
valorice decât cele financiare, ca pârghii economice, noţiune care ar avea o sferă mai
cuprinzătoare. Cazul cel mai frecvent este cel al preţurilor şi al salariilor. Acestea pot fi
folosite şi ca instrumente de influenţare a vieţii economice. De exemplu printr-un preţ
ridicat se stimulează producătorii dar se limitează accesul cumpărătorilor şi invers. Dacă
însă preţurile se stabilesc pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă, aşa cum este normal în
condiţiile unui sistem economic de piaţă, atunci funcţia lor de pârghie este foarte mult
atenuată, punându-se chiar sub semnul întrebării calitatea lor de pârghii. Dacă totuşi
tranzitoriu, se mai impune intervenţia statului în acest domeniu varianta preferată nu este
preţul ca pârghie financiară, ci subvenţia indirectă prin preţ.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu salariul şi cursul valutar, ca pârghii economice.
Dacă nivelul salariului nu se stabileşte în funcţie de anumite restricţii sau cerinţe impuse
din considerente, în primul rând de politici de protecţie socială, ci în funcţie de situaţia
pieţei forţei de muncă, atunci salariul îşi pierde eficacitatea sau chiar şi calitatea de
pârghie. „Dacă cursul de schimb al monedei naţionale este stabilit pe piaţa valuatară şi
nu este fixat artificial de către autorităţile monetare, statutul lui de pârghie economică
este îndoielnic”.8
Se poate afirma că sistemul pârghiilor este format doar din elementele sale ce au
cu adevărat calitatea de pârghii şi acestea sunt de natură financiar-monetară. Această
dublă natură, financiar-monetară se poate explica prin caracterul interdependent al
măsurilor financiare propriu-zise cu cele de credit şi mai departe cu cele monetare.
Astfel, pârghiile financiar-monetare sunt strâns legate de diferitele politici
financiare şi monetare. Politicile financiare sunt iniţiate şi aplicate de către guvern iar
cele monetare de către banca centrală (de emisiune). În ambele cazuri forţa de decizie
aparţine, forţei legislative, Parlamentul.
În afară de cele arătate, mai trebuie subliniat că într-un sistem economic de piaţă
relaţia normală stat - agenţi economici se limitează doar strict la relaţiile financiare. Se
exclude astfel, din capul locului, posibilitatea ca statul să influenţeze activitatea agenţilor
economici, altfel decât prin intermediul pârghiilor financiare. De aceea statul apelează la

8
Tulai Constantin, op. cit. pag. 77

11
pârghiile financiare, înţelese în sens larg - incluzând aici alături de pârghiile financiare
propriu-zise şi pârghiile legate de credit.
Acţiunea pârghiilor financiare se circumscrie politicii financiare, sau altfel
spus pârghiile financiare sunt ataşate politicilor financiare specifice fiecărui domeniu al
finanţelor. De aceea se poate spune că pârghiile financiare sunt manevrate prin
intermediul politicilor financiare propriu-zise, iar cele ale creditului prin intermediul
politicilor de credit. De aici derivă o primă problemă, nesoluţionată încă complet,
problema preferinţei pentru pârghiile financiare (iar în cadrul acestora cu accent deosebit
pe cele de natură fiscală) sau pentru pârghiile monetare.
După cum am subliniat deja, pârghiile financiare sunt componente esenţiale ale
mecanismului financiar. S-a conturat totodată ideea că pârghiile financiare sunt strâns
legate de politica financiară, un alt concept ce conturează ştiinţa finanţelor.
Întrucît există o legătură vitală între pârghiile financiare şi politica financiară
considerăm nimerită şi analizarea câtorva chestini generale legate de politica financiară.
În înţelegerea politicii financiare şi a legăturilor sale cu pârghiile financiare
trebuie să ţinem seama de mai multe cerinţe:
◊ politica financiară este o parte componentă a politicii economice şi este circumscrisă
obiectivelor acesteia;
◊ politica financiară are propriile sale obiective şi prin mijloacele specifice ea trebuie
să influenţeze activ politica economică, prin asigurarea funcţionalităţii mecanismului
financiar;
◊ politica financiară trebuie astfel realizată încât, în primul rând, să asigure
funcţionalitatea mecanismului financiar, să asigure capacitatea acestuia de
autoreglare;
Politica financiară presupune în acelaşi timp atât decizii strategice şi tactice cât şi
chiar decizii operaţionale. Politica financiară, mai ales în ce priveşte pârghiile financiare,
este mai puţin o decizie operaţională ci mai ales decizie strategică şi tactică. “În cadrul
politicii financiare, se cer îmbinate armonios orientările şi măsurile cu caracter strategic
- cele ce definesc coordonatele activităţii financiare, cu cele de ordin tactic - cu actele şi
măsurile financiare curente”.9

9
Cornel Iuga, op.cit., pag. 61

12
 Prin bogata problematică pe care o abordează, politica financiară are un caracter
sistemic, global şi priveşte orientările pe termen lung. Ea nu se poate, în nici un caz,
limita la diferitele măsuri de natură financiară generate de cerinţele adaptării la unele
situaţii conjuncturale. O condiţie de bază ca obiectivele financiare să fie realizate cu
succes este tocmai aceea a integrării lor organice într-o politică financiară coerentă, de
ansamblu.
Putem înţelege politica financiară, ca un ansamblu de metode, tehnici şi principii
ce privesc operaţiile, raporturile, instituţiile şi reglementările specifice domeniului
financiar.
Politica financiară presupune conducerea ansamblului mecanismului financiar.
Dar prin deciziile politice, fie ele chiar şi financiare, se poate cu greu interveni asupra
participanţilor la viaţa economică, pentru că trebuie respectată autonomia lor
decizională, autonomie motivată în primul rând de proprietatea privată. Aceasta
înseamnă, totuşi, că statul poate sau mai mult trebuie să se amestece în viaţa economică.
Problemele economice au un impact mult prea mare, în primul rând social, pentru ca
statul să nu intervină, cumva, şi în acest domeniu. Totodată nu trebuie uitat că viaţa
economică rămâne nu numai problema esenţială a oricărei societăţi, “inamicul public
numărul unu” – cum o numea un om politic, ci şi un “inamic încăpăţânat”. Viaţa
economică nu este lipsită de convulsii, ci mai adevărat pare a fi contrariul. Ar părea că
este greu pentru decidentul macroecoonomic să nu intervină în viaţa economică şi mai
ales să realizeze intervenţia aceasta fără a se substitui deciziilor proprii ale agenţilor
economici. Soluţia care rămâne este aceea a pârghiilor financiare.
De fapt, principial, folosirea pârghiilor financiare de către stat, nu înseamnă
substituirea statului agenţilor economici. Chiar şi în aceste condiţii ale intervenţiei
statului, deciziile rămân domeniului celor cărora le aparţin de drept - agenţilor
economici.
Statul intervine, în deciziile economice ale agenţilor economici, într-un mod
indirect şi silenţios, prin crearea cadrului în care deciziile “actorilor” vieţii economice
favorabile macrodecidentului să fie stimulate, iar cele negative să fie inhibate.

13
 Finanţele, înţelese la modul cel mai general, acoperă o multitudine de domenii şi
de probleme. Corespunzător acestor domenii, mecanismele şi politicile fianciare aferente
sunt extrem de diverse.
Întrucât pârghiile financiare sunt strâns legate de domeniile politicii financiare,
fiecărui domeniu particular al finanţelor îi corespund decizii strategice specifice precum
şi modalităţi deosebite de rezolvare, respectiv pârghii adecvate de realizare.
1.2. Sistemul pârghiilor financiare
După cum am arătat deja, pârghiile financiare, prin efectele conjugate pe care le
generează, formează un adevărat sistem. Dată fiind complexitatea fenomenului financiar,
tratarea problematicii pârghiilor financiare se impune a fi realizată diferenţiat, pentru
fiecare domeniu în parte.
Pârghiile financiare, ca element complex şi esenţial al mecanismului financiar, se
află într-o strânsă legătură cu conceptele de mecanism financiar din care face parte, dar
şi cu cele de sistem şi politică financiară.
Finanţele ca fenomen complex cuprind cinci mari domenii: bugetul public, asigurări
sociale şi protecţia socială, asigurări de bunuri persoane şi răspundere civilă, creditul şi
piaţa capitalului. Corespunzător acestor mari domenii corespund şi fondurile aferente
conceptului de sistem financiar. Nu putem să nu amintim şi faptul că noţiunea de sistem
financiar cuprinde alături de fondurile precizate ce formează elementele sistemului şi
fluxurile financiare, ca legături şi interacţiuni între fonduri.
Finanţele ca fenomen complex, se comportă în funcţionarea lor ca un adevărat
mecanism. Mecanismul financiar este format din suma unor mecanisme parţiale,
corespunzătoare fiecărui element al sistemului financiar, dar în plus sunt incluse aici şi :
regulatoarele de echilibru, punctele de control, metodele şi principiile financiare şi nu în
ultimul rând pârghiile financiare. Între toate aceste elemente există multiple canale de
legătură şi interdependenţe reciproce.
În funcţie de domeniile mecanismului şi politicii financiare, principalele pârghii
financiare sunt următoarele:
1. în domeniul politicilor bugetare distingem cele trei mari domenii: politica
veniturilor bugetare, politica cheltuielilor bugetare şi politica echilibrul bugetar;
a) în domeniul veniturilor bugetare, impozitul este principala pârghie;

14
 b) în domeniul cheltuielilor bugetare apar două pârghii financiare: alocaţia
pentru resursele destinate sectorului public şi respectiv subvenţia acoradată
sectorului privat;
c) în domeniul echilibrului bugetar există pârghii aferente soluţiilor de realizare
a echilibrului bugetar: politicile contraciclice, politicile compensatorii sau
politica deficitului sistematic;
2. în domeniul asigurărilor şi protecţiei sociale pârghiile specifice sunt: contribuţiile
patronale şi salariale, pensiile de limită de vârstă, pensiile de invaliditate,
ajutoarele de şomaj, alte indemnizaţii şi ajutoare sociale acordate.
3. în domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă pârghiile
principale sunt primele de asigurare, despăgubirile acordate precum şi elemente ce
ţin de specificul reasigurării (cum ar fi suma asigurată);
4. pârghiile specifice creditului şi politicilor monetare sunt, în principal, dobânda,
rata scontului şi reescontului, rezervele obligatorii, prin reglarea nivelului cărora
banca de emisiuni reglementează piaţă creditului. Trebuie reamintită aici afirmaţia
că aceste pârghii trebuie completate de cele monetare.
În domeniul bugetar, al veniturilor bugetare pârghia cea mai importantă este dată
de cel mai substanţial venit al statului - impozitul. Deşi vom insista mai mult asupra
acestor chestiuni, câteva sublinieri se impun. Impozitul nu a fost dintotdeauna şi nu este
nici acum în toate cazurile, o pârghie financiară.
Prima sa funcţie, ce a condus la apariţia sa, este aceea de a mobiliza venituri la
dispoziţia statului pentru acoperirea cheltuielilor sale. Este astfel sugestivă definiţia
impozitului dată de Joseph Garnier, în lucrarea sa “Tratat de finanţe” apărută în 186210:
impozitul este ”preţul serviciilor prestate şi, în special, preţul servicului de securitate,
serviciu de interes universal sau prima de asigurare plătită pentru garanţia securităţii,
acest cuvânt de securitate fiind luat în sensul său general al garanţiei protecţiei, al
dreptului justiţiei, al ordinii, al proprietăţii, .... “.
În acelaşi sens se exprimă şi Alvin Hansen care afirmă că “impozitele sunt,
preţuri stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale” 11.

10
apud Petre Brezeanu, “Presiunea fiscală“, Finanţe Banci Asigurări, nr. 7-8, pag. 3, 1998
11
A.H. Hansen, “Fiscal Policy and Business Cycles” apud Iulian Văcărel, ”Finanţe”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965

15
 Mai mult chiar, impozitul ideal era considerat acel impozit care nu perturbă în
nici un fel activitatea “actorilor” vieţii economice”, care influenţează cel mai puţin
mecanismele pieţii. Aşa de exemplu referindu-se la efectele impozitelor asupra
producţiei, economistul american H.M. Groves scria următoarele: “în condiţii egale, cea
mai bună sursă fiscală este aceea care se amestecă cel mai puţin în producerea privată a
averii”. 12
Deşi afirmaţiile precedente par corecte, cu timpul însă, “din moment ce sarcinile
fiscale depăşesc o treime din P.I.B. (actualmente chiar mult mai mult, în unele ţări),
omul nu mai ia în serios teoria clasică în virtutea căreia statul ar aduce servicii în
schimbul impozitelor pe care le percepe.”13
În condiţiile actuale în care intervenţia statului în economie este obiectiv
necesară, impozitul a dobândit o funcţie nouă, suplimentară: modalitate de “amestec” în
viaţa economico-socială.
Impozitul dobândeşte calitatea de pârghie fiscală numai dacă pe lângă funcţia lui
tradiţională ... îndeplineşte şi o altă sau alte funcţii transformâdu-se dintr-o plată neutră
şi amorfă într-un instrument de orientare şi influenţare.”14
Aşa de exemplu, Pierre Lalumiére afirma că “impozitele pot fi folosite pentru a
încuraja (sub forma exonerării) sau pentru a descuraja (pe calea suprataxării) o anumită
activitate economică. Fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor
publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de intervenţie în domeniile economic şi
social”. 15
La rândul său, Gabriel Ardant scria că “rolul impozitului nu mai este acela de a
furniza bani guvernului ci de a limita consumul în perioada de penurie, de a-l lăsa să
crească ... de a-l frâna din nou atunci când economia cunoaşte pusee inflaţioniste.
Această funcţie de “echilibrare” impozitul nu o îndeplineşte singur. Sub forme vechi şi

12
Harold M. Groves, “Financing Government”, 6-ed., Winston, New York, 1964
13
Laufenburger Henry, “Histoire de l’impôt”, P.U.F., Paris, 1959, p.40 apud Văcărel op. cit. 1981. pag
102
14
Tulai Constantin, op. cit. pag. 78
15
Pierre Lalumiére, Les finances publiques, Librairie Armand Colin, Paris, 1970, p. 180-181 apud Văcărel
Iulian, op. cit. 2000. pag 398 ; vezi şi Nicolae Glăja (coordonator), “Finanţele statelor capitaliste”, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982

16
noi, el constituie nu mai puţin unul din instrumentele cele mai utile ale politicii de
16
folosire deplină a mâinii de lucru” .
Ţinând cont de cele arătate, raţiunea de a fi a impozitului nu mai este una pur
financiară, (funcţia sa clasică) acesteia adaugându-se şi altele: economică, socială sau
chiar şi politică. Astfel impozitul devine o pârghie fiscală, devine principalul instrument
al statului în “lupta” cu multiplele probleme ale vieţii economico-sociale.
Direcţiile de activizare ale impozitului ca pârghie financiară sunt: facilităţile
fiscale; suprataxarea.
Facilităţile şi exonerările fiscale pot viza mai multe soluţii tehnice: exonerarea
completă sau parţială a anumitor grupuri de contribuabili, exonerarea completă sau
parţială a anumitor elemente ce formează baza impunerii, reduceri de impozite sub
forma de niveluri speciale sau impuneri forfetare, reduceri de impozite sub formă de
credite speciale pentru un impozit datorat, reduceri de impozite sub forma suspendării
unor impozite.17
Suprataxarea are ca scop inhibarea, descurajarea anumitor activităţi sau
consumuri.
Tot în domeniul bugetar, dar de această dată, în domeniul cheltuielilor bugetare,
pârghia cea mai importantă este subvenţia. Subvenţiile pot fi acordate acelor agenţi
economici care desfăşoară anumite activităţi. Subvenţiile se acordă acelor agenţi
economici care desfăşoară activităţi considerate ca fiind de interes naţional, fie datorită
ramurii în care-şi desfăşoară activitatea, fie datorită numărului de locuri de muncă pe
care le asigură, fie datorită implicaţiilor asupra siguranţei naţionale, fie din alte motive.
Aceşti agenţi economici primesc subvenţii, în mod deosebit în fazele de criză
economică, când preţurile nu asigură o rentabilitate suficientă sau în extremis nici nu
acoperă costurile.
Acordarea de subvenţii se poate realiza direct sau indirect, mijlocit sau
nemijlocit. Acordarea de subvenţii, se poate face fie direct agenţilor economici care

16
Gabriel Ardant, “Histoire de l’impôt”, livre II, Du XVIII-e au XXI-e siécle, Librairie Arthéme Fayard,
1972, pag.519-520, apud Tulai Constantin, op.cit., pag 190
17
vezi şi Iulian Văcărel, “Finanţe Publice. Teorie şi practică”, Ed. Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, pag. 446-447

17
desfăşoară activitatea dorită a se încuraja, fie indirect acelor agenţi economici care au
legătură cu activitatea respectivilor agenţi economici.
De exemplu, dacă prin subvenţii s-ar dori atingerea unui obiectiv cum ar fi
creşterea producţiei agricole, subvenţiile pot fi acordate fie direct producătorilor agricoli,
fie acordate producătorilor de utilaje agricole, de îngrăşăminte chimice etc., adică
indirect producătorilor agricoli.
Pe de altă parte, subvenţia poate fi acordată nemijlocit agenţilor economici ale
căror activităţi sunt dorite a se încuraja (agenţi economici ce realizează activitatea
respectivă sau agenţi economici ce contribuie la realizarea activităţii respective) sau
mijlocit, fie băncilor şi diferitelor instituţii de credit, fie altor instituţii şi organisme. În
cazul subvenţiilor mijlocite, obiectul subvenţiei îl reprezintă acordarea, de exemplu, a
unor credite în condiţii preferenţiale.
În multe ţări acordarea de subvenţii vizează sectorul agricol, acei agenţi
economici, care lucrează cu costuri marginale. În acest caz, acordarea de subvenţii
dobândeşte o importanţă deosebită, mai ales în ţările în care condiţiile pedo-climatice nu
sunt prea favorabile, iar producţia agricolă nu acoperă nevoile naţionale. În aceste
condiţii se poate chiar vorbi de o subvenţionare a “securităţii naţionale (alimentare)”.
Subvenţiile pot viza şi alte domenii şi obiective specifice cum ar fi18:
◊ în transporturi şi telecomunicaţii beneficiază de subvenţii acei agenţi economici care
desfăşoară activităţi din aceste domenii şi care lucrează la costuri mai ridicate decât
preţurile impuse de stat (dacă există un asemenea caz) sau mai frecvent pentru
acoperirea unor reduceri de tarif pentru anumite categorii sociale defavorizate -
pensionari, şomeri, elevi şi studenţi, persoane cu handicap, etc.
◊ în construcţii se pot acorda subvenţii pentru construcţia de locuinte sau pentru diverse
construcţii edilitar-gospodăreşti, construcţii cu scop cultural, artistic sau chiar
religios.
◊ nu de puţine ori subvenţiile vizează protejarea producătorilor interni de concurenţa
externă.

18
vezi şi Iulian Văcărel, “Finanţe Publice. Teorie şi practică”, Ed. Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, pag. 442-446

18
◊ sunt destul de frecvente şi cazurile în care subvenţia are ca fundament alte obiective
decât cele economice. Astfel, nu de puţine ori, subvenţia poate avea ca fundament
obiective politice electorale.
În utilizarea pârghiilor financiare specifice domeniului bugetar trebuie ţinut cont,
în afară de avantajele şi limitele fiecărei pârghii în parte, şi de restricţiile specifice
acestui domeniu al politicii economice19:
restricţii dimensionale, înţelegând prin
aceasta faptul că dimensiunile politicii bugetare trebuie corelate, permanent cu
potenţialul financiar specific fiecărei ţări în parte;
restricţii legate de dezvoltarea pieţei
financiare, a creditului;
limitări structurale, legate de gradul diferit al dezvoltării
diferitelor componente ale economiei publice sau de structura diferită a bazei de
impozitare;
restricţii instituţionale, care impun abordarea instrumentelor specifice
politicii bugetare în strânsă corelaţie cu structura şi modul de organizare a aparatului
financiar, în mod deosebit a aparatului fiscal;
capacităţile informaţionale impun
corelarea politicii bugetare cu posibilităţile reale de asigurare a unor informaţii (corecte,
cuprinzătoare, rapide, etc.) specifice domeniului.
Pe de altă parte instrumentele politicii bugetare, pentru a putea fi folosite
corespunzător, trebuie să respecte şi câteva din condiţiile esenţiale ale unei politici
bugetare eficiente:
corelarea pârghiilor specifice domeniului bugetar cu celelalte
instrumente şi pârghii financiare;
trebuie asigurată şi menţinută o fiscalitate
suportabilă, în caz contrar, pârghiile bugetare pot genera efecte negative, nedorite:
inflaţie prin fiscalitate, reducerera activităţilor aducătoare de venit, evaziune şi fraudă
fiscală, “revoltă” fiscală, migraţia capitalurilor, reducerea competitivităţii, izolare
economică, etc.
respectarea tendinţelor înregistrate pe plan mondial şi regional,
asigurarea compatibilităţii cu politica bugetară a altor ţări.
1.3. Avantajele creşterii eficienţei mecanismului financiar
Nu putem, dezbătând problemele mecanismului şi sistemului financiar, să nu
facem referiri şi la avantajele şi implicaţiile lor, asupra eficienţei activităţii economice în
ansamblul ei.
După cum se afirmă adesea, un mecanism financiar bine aşezat şi eficient
asigură, în primul rând, prin funcţionarea sa, o alocare optimă a resurselor. Atunci când

19
vezi şi Gheorghe Manolescu (coordonator), op.cit., pag. 292-295

19
instituţiile şi pieţele financiare sunt eficiente, capitalurile sunt alocate către cele mai
promiţătoare proiecte de investiţii, care se aşteaptă să ofere cele mai mari randamente
(ajustate la riscurile implicite). O asemenea încredere în sistemul financiar necesită nu
numai reglementări, dar şi suficientă flexibilitate şi adaptare la cerinţele şi oportunităţile
pieţei, toate dublate de o atentă şi pertinentă manevrare a pârghiilor financiare. Dacă
toate aceste avantaje par clare şi reale, problema cuantificării lor este mult mai
complicată şi mai dificilă.
Un asemenea demers de a măsura eficienţa sistemului financiar a fost efectuat de către
organismele Pieţei Comune în 198820. Aceste studii aveau ca scop, măsurarea efectelor
directe şi indirecte, ale stabilirii unei singure pieţe financiare, pentru toate ţările
comunitare.
În acest caz, producătorii de servicii financiare (în mod deosebit instituţiile de
credit şi ale pieţei financiare), care actualmente înregistrează un cost mare, vor fi
înlocuiţi de cei ce înregistrează un cost mai redus. S-a încercat de aceea, măsurarea
câştigurilor pentru consumatorii de servicii financiare, câştiguri dintr-o presupusă
reducere de preţ, la costul unui număr de patrusprezece asemenea servicii. S-a presupus
că, după integrare, preţurile produselor financiare, din fiecare ţară, vor scădea la
aproximativ jumătate din preţul mediu, de dinainte de integrare. În aceste condiţii,
profitul direct din îmbunătăţirea structurii financiare a Pieţei Comune, a fost estimat la
25 miliarde $, adică 0,7% din totalul P.N.B. (din 1985) al celor 12 ţări.
Desigur, această sumă nu arată schimbarea în bunăstarea şi avuţia naţiunilor
Pieţii Comune, ci numai câştigul consumatorilor de servicii financiare. Aceasta întrucât,
suma menţionată nu ia în considerare, schimbările în profiturile furnizorilor de servicii
financiare, schimbările în distribuirea veniturilor, ajustarea costurilor serviciilor
financiare, elemente, care toate vor apare ca efecte indirecte, ale trecerii spre o piaţă
financiară mai eficientă.
Beneficiile indirecte ale acestei măsuri de unificare a pieţelor financiare, încearcă
să măsoare creşterile potenţiale ale P.N.B., creşteri datorate scăderii distribuţiei
dobânzilor şi scăderii preţurilor produselor financiare. Aceste beneficii indirecte, au fost
estimate la 55 miliarde $, adică 1,5% din totalul P.N.B. (din 1985) al celor 12 ţări.

20
note de curs, Wharton Business Scholl, U.S.A., 1993

20
 Cele două beneficii, directe şi indirecte (2,2% din totalul P.N.B.), arată cât de
profitabilă este, pentru economia reală, o îmbunătăţire a eficienţei sistemului financiar.
Ceea ce s-a măsurat anterior, a vizat doar, eficienţa îmbunătăţirii sistemului financiar, la
un moment dat. Ceea ce se neglijează, este că, pe termen lung, câştiguri substanţiale din
îmbunătăţirea sistemului financiar pot apare din flexibilitatea mărită a instituţiilor şi
titlurilor financiare la schimbările nevoilor investitorilor şi deţinătorilor de economii.
Toate aceste beneficii, pot fi diminuate dacă, în paralel, sistemul financiar nu va
fi destul de flexibil şi de dinamic.
Din toate aceste considerente, pare a fi extrem de dificil de a evalua eficienţa
totală a sistemului financiar, pentru că acesta ar implica şi evaluarea capacităţii
sistemului financiar de a se adapta la diferite evenimente viitoare, incerte. Rezultă de
aici că, grija pentru un sistem financiar, cât mai flexibil, trebuie să fie o preocupare
permanentă. Reglementările instituţiilor financiare, ar trebui să permită flexibilitatea şi
să nu impună o anumită structură organizaţională, decât dacă ea serveşte un obiectiv
public, clar şi real. Această idee apare şi mai clar, dacă subliniem că, o firmă cu o
structura organizaţională flexibilă poate să se adapteze, mult mai uşor, la un mediu de
afaceri dinamic.
Un sistem financiar eficient reclamă un sistem de legi, reglementări şi convenţii
corespunzătoare. Aceasta, apare şi mai evident, dacă avem în vedere că un sistem
financiar eficient, reclamă în primul rând, încredere în el. Încrederea în solvabilitatea,
realitatea şi soliditatea sistemului financiar, încurajează deţinătorii de capital temporar
disponibil, să-şi investească resursele, prin intermediul pieţelor şi instituţiilor financiare,
mai mult decât investirea în active reale, ca o modalitate de a-şi păstra, stoca, avuţiile.
Aceasta încredere, poate fi stimulată de o reglementare corespunzătoare a acestor pieţe şi
instituţii, pentru a asigura utilizatorii de servicii financiare de un tratament corect şi
cinstit. O structură financiară eficientă, cu o reglementare corespunzătoare, trebuie să
combine beneficiile concurenţei cu avantajele implicării şi supravegherii oficiale.
Oricum, mai important pare a fi de reţinut că, o reglementare mai proastă este de preferat
uneia inexistente şi totodată că o reglementare corespunzătoare, eficientă, conduce la o
economie prosperă.

21
 Din înţelegerea necesităţii reglementării sectorului financiar, s-a născut însă
suprareglementarea. Aceasta, cu efecte mai mult decât negative, s-a concretizat în
atrofierea sistemului şi mecanismului financiar. Dar, într-un climat economic din ce în
ce mai dinamic, mai internaţionalizat şi mai interdependent, suprareglementarea nu
numai că este nedorită, dar este şi imposibilă.
1.4. Politica fiscală şi impozitul ca pârghie financiară
Politica fiscală se circumscrie, ca sferă de cuprindere, în cadrul politicii bugetare, care la
rândul ei se încadrează în sfera politicii financiare şi mai departe în politica economică.

Locul politicii şi pârghiilor fiscale în cadrul politicii şi pârghiilor economice

POLITICA ECONOMICĂ pârghii

econo mice

POLITICA FINAN CIARĂ pârghii financ iare

POLITICA FIS CA LĂ pârghii fisca le

Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii economice a statului, cuprinde

ansamblul de metode, tehnici, principii ce privesc operaţiile, raporturile, instituţiile şi
reglementările specifice, pentru stabilirea şi perceperea impozitelor, materializând
opţiunile statului, la un moment dat, în acest domeniu.
În ansamblul ei, politica fiscală poate fi analizată, comparată şi înţeleasă, numai
ţinând cont de următorii factori:
starea şi nivelul de dezvoltare al economiei naţionale
respective. S-a pus în evidenţă, de exemplu, că nivelul impozitelor diferă de la o ţară la
alta, în raport cu gradul de dezvoltare al acestora. În ţările mai dezvoltate, din punct de
vedere economic, prin bugetul de stat şi prin intermediul impozitelor se redistribuie o
mai mare parte din produsul intern brut, decât în ţările mai puţin dezvoltate. Acest factor
determină şi raportul dintre impozitele directe şi cele indirecte, raportul dintre impozitele
pe avere şi cele pe venit, etc.;
raportul dintre sectorul public şi cel privat;
nevoile
bugetului de stat. Nivelul şi structura impozitelor diferă mult, de la o ţară la alta în

22
funcţie de structura şi amploarea nevoilor acoperite din bugetul de stat: acolo unde
cheltuielile cu învăţământul, sănătatea, cultura sunt importante şi implicarea statului în
aceste domenii este majoră, veniturile mobilizate la bugetul de stat sunt mai mari şi deci
şi impozitele vor fi mai ridicate;
nivelul impozitelor din celelalte ţări, similare ca nivel
de dezvoltare;
diferite acorduri şi înţelegeri internaţionale, în domeniul fiscal,
încheiate de ţara respectivă;
Toate aceste elemente se află într-o strânsă interdependenţă, care-şi pun serios
amprenta asupra sistemului impozitelor dintr-o anumită ţară şi determină particularităţi
ce fac din fiecare sistem fiscal un unicat.
Politica fiscală, la fel ca şi ansamblul politicii economice, este caracterizată prin
dinamism, pentru că şi viaţa economico-socială este într-o schimbare şi diversificare
continuă. Această caracteristică este cu atât mai importantă, pentru ţările aflate într-un
amplu proces de reformă economică, cum este exemplul ţărilor foste socialiste.
În procesul de reformă fiscală şi în analiza sistemului fiscal trebuie ţinut cont
cerinţele de mai jos:
tratamentul nediscriminatoriu, nediferenţiat, al agenţilor
economici, indiferent de forma de proprietate;
stimularea, şi prin intermediul
pârghiilor fiscale, a agenţilor economici mici şi mijlocii, a celor nou înfiinţaţi, a celor
aflaţi într-un puternic proces de dezvoltare şi consolidare, a celor ce desfăşoară acţiuni
economice de interes social, naţional;
obţinerea de venituri, relativ acoperitoare,
pentru bugetul de stat, confruntat cu mari cheltuieli legate de procesul general de
reformă economică şi socială;
simplificarea şi flexibilizarea sistemului fiscal,
eliminarea birocraţiei şi a abuzurilor;
protejarea producţiei indigene, numai dacă este
strict necesar;
compatibilizarea sistemului fiscal naţional, în primul rând, cu cel al
ţărilor europene;
stimularea cetăţenilor în dorinţa lor de a muncii, prin practicarea unei
progresivităţi moderate la impozitele pe venituri;
respectarea principiilor de echitate
fiscală;
În orice context, trebuie avut permanent în vedere un aspect important - politica
fiscală este doar una din compontentele politicii financiare, a celei economice.
De aceea, “politica fiscală nu poate, în mod singular, să rezolve problemele
disfuncţionalităţilor într-o economie cuprinsă de criză şi nici nu are posibilitatea de a
menţine procesul de stabilizare macroeconomică, în condiţiile unui şomaj în creştere şi a

23
 21
unei rate înalte a inflaţiei” . Sau cum se remarca: “… în sistemul capitalist, politica
guvernelor, atacă manifestările exterioare ale crizei economice, iar astfel problemele
sunt deplasate în domeniile financiar, de credit şi monetare, şi nicidecum rezolvate” 22.
În plus măsurile fiscale nu sunt suficient de “rapide” pentru a permite ajustări
operative la conjunctura economică extrem de dinamică a unei economii aflate în plină
reformă, în plin proces de restructurare economică.
Se impune astfel că, măsurile şi pârghiile fiscale să fie completate cu cele de
credit şi monetare.

1.5. Raportul dintre impozite şi alte metode economice de intervenţie

Principalele opinii, cu privire la metodele ce trebuie folosite pentru a se interveni

asupra vieţii economice, pot fi grupate în jurul şcolii “fiscaliste” şi al şcolii
“monetariste”. Confruntarea este desfăşurată, destul de aprins, mai ales în cercurile
academice, din S.U.A. Şcoala “fiscalistă”, are în vedere metoda economică de
intervenţie, cu precădere metoda de regularizare fiscală şi bugetară, iar principalii ei
reprezentanţi sunt Alvin H. Hansen, Paul A. Samuelson şi James Tobin. Şcoala
“monetaristă”, cu deviza “numai banii contează”, este reprezentată de Milton Friedman
şi Anna Schwartz. În Europa, şi nu numai, tot mai mulţi economişti înclină spre o
politică “mixtă”, care să îmbine pârghiile fiscale monetare şi de credit. Se încearcă
chiar, eşalonarea metodelor de intervenţie, a pârghiilor financiare, în raport cu felul de
declanşare a acţiunii lor (vezi schema care urmează).

21
Bălănescu Rodica, Bălăşescu Florin, Moldovan Elena, “Sistemul de impozite”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1994, pag. 44
22
Marglin Stephen, profesor la Universitatea Harvard, apud Babe Alecsandru, “Echilibrul financiar în
socialism”, Ed. Politică, Bucureşti, 1979, pag. 292

24
 METODE DE IN TERVENŢIE
ÎN ECONOMI E

A B
MECANISME CU MECANISME DE
ACŢIUNE AUTOMATĂ ACŢIUN I D IS CREŢIONA RE

A1 B1
MECANISMELE INTEGRATE METODELE POLITICII
ALE ELASTICITĂŢ II DE COMPENSARE
ex. Impo zitele progres ive pe BUGETARĂ ŞI FIS CALĂ
venit, contr ibuţii la asigu rările
sociale, etc.

A2 B2
STABILIZATORII INTEGRAŢI METODELE DE
ex. Schimbarea cotelo r de REG ULARIZA RE
MONETARĂ
impunere ŞI DE CREDIT
ex. polit ica scontu lui şi
reesco ntu lui,
o peraţiile de piaţă desc hisă,
s istemul
d e norme de rezerve ob ligatorii,
regular izăr i calit ative ş i se lect ive

A. metodele cu acţiune automată, formează “prima linie” a “războiului economic”.

Sunt metode, considerate a fi, caracteristice pentru şcoala fiscalistă şi cuprind aşa
numitele “mecanisme integrate ale elasticităţii” şi “stabilizatorii integraţi”.
A1. “Mecanismele integrate ale elasticităţii”, denumite şi mecanisme de
flexibilitate, sunt considerate că au proprietatea de a reacţiona, de la sine, în mod

25
automat, la schimbările din viaţa economică. Cel mai frecvent exemplu, de mecanism de
elasticitate, este sistemul progresiv al impunerii veniturilor. Acest mecanism
funcţionează astfel: deoarece, în perioadele de avânt economic, volumul impozitului
creşte mai rapid decât masa veniturilor impozabile, se reduc relativ, fondurile
întreprinzătorilor (şi ale persoanelor fizice pentru economisire) disponibile pentru
dezvoltare şi deci se diminuează fenomenul de expansiune economică prea rapidă;
fenomenul se inversează când economia se află într-o perioadă de declin.
Alvin A. Hansen, unul din cei mai proeminenţi keynesişti din S.U.A.,
recunoscând că ciclul economic, cu crizele sale, rămâne un fapt încăpăţânat al vieţii
economice contemporane, are o apreciere favorabilă asupra acestor mijloace. După
opinia sa, veniturile federale din impozite bazate mai ales pe impozitele progresive pe
venit plătite de întreprinderi, cresc şi se reduc în mod ciclic, astfel încât să modereze
salturile şi căderile afacerilor.
Sprijinindu-se pe datele statistice, el afirmă că, fluctuaţiile automate ale venitului
din impozite şi ale cheltuielilor publice, acţionând fără nici o intervenţie din partea
Congresului, au avut un rezultat fericit şi anume reducerea cu 35-40% a violenţei
oscilaţiilor economice după cel de-al doilea război mondial.23
Ideea acestor mecanisme, se bazează pe faptul că, o primă sarcină a intervenţiei
statului în economie, ar trebui să fie aceea de a “tempera” fluctuaţiile vieţii economice.
Este ştiut că, oscilaţiile, dezvoltare - regres, provoacă consecinţe negative pentru
activitatea economică. Cadenţa acestora, dacă nu poate fi oprită, atunci trebuie, cel puţin
încercat, să diminuăm “violenţa” oscilaţiilor. Cu alte cuvinte, acceptăm să rămână
această oscilaţie, dar manifestările celor două faze, trebuie măcar diminuate.

23
vezi şi Babe Alecsandru, op. cit., pag. 291

26
 Evoluţia economiei şi efectul mecanismelor “integrate ale elasticităţii”

nivelul evoluţia
economiei ideală
evoluţia
sperată

ciclul normal al economiei

fără intervenţia mecanismelor
integrate ale elasticităţii

timpul
Impozitul progresiv creşte, până la un punct, mai încet decât impozitele
proporţionale ceea ce avantajează întreprinzătorii (sau persoanele fizice) atunci când
viaţa economică se află în stare de depresiune. Atunci însă când, venitul brut creşte
foarte mult, impozitul progresiv devansează creşterea impozitelor proporţionale, ceea ce
limitează agenţii economici (sau persoanele fizice) în “avântarea” lor spre o dezvoltare,
bruscă şi nesănătoasă, cel mai adesea. Este evident, pentru impozitul progresiv, că atât
cu cât venitul este mai mare, cu atât mai repede scade venitul net şi deci posibilităţile
agenţilor economici şi persoanelor fizice de a susţine dezvoltarea atunci când economia
se “încălzeşte”, se află într-o stare de expansiune.
A2. “Stabilizatorii integraţi”- prin această metodă de intervenţie în economie, se are
în vedere schimbarea automată a cotelor de impozit, atunci când indicatorii
macroeconomici (preţurile, salariile, şomajul, etc.) ating un anumit nivel, dinainte
stabilit. Pe această cale, împreună cu mecanismele integrate ale elasticităţii, se consideră
că statul va reuşi, într-o bună măsură, să influenţeze fazele vieţii economice. Atunci când
se constată că, după acţiunea mecanismelor integrate ale elasticităţii, evoluţia ciclului
economic nu se apropie de tendinţa sperată, dacă cea ideală este mai greu de atins, atunci
vor intra în funcţiune aceşti “stabilizatori integraţi”.

27
 Altfel spus, atunci când se constată că progresivitatea (deja existentă) impozitelor
nu a fost suficientă, pentru a atenua suficient “violenţa” cadenţei dezvoltare – declin, se
apelează la modificarea progresivităţii, astfel încât să se stopeze şi mai accentuat,
tendinţele de “supraîncălzire” sau de “superdeclin”. Din punct de vedere tehnic,
creşterea progresivitaţii impozitelor se poate realiza în două variante: ► majorarea
tranşelor impunerii - care realizează doar o creştere “proporţională” a progresivităţii; ►
majorarea cotelor aferente tranşelor, care în funcţie de felul în care se realizează poate
spori mai pregnant progresivitatea, dar şi în mod diferenţiat pentru fiecare tranşă în
parte. Există desigur şi cazul în care cele două variante sunt combinate pentru a realiza
o majorare şi mai substanţială a progresivităţii unui impozit.
B. Metodele cu acţiune conştient dirijată, sunt cunoscute şi sub denumirea de “acţiuni
discreţionare” sau “metode discreţionare de regularizare”. Aceste metode au două
componente majore: fiscale şi credito-monetare
B1. Metodele politicii de compensare bugetară şi fiscală. Principalele instrumente
ale unei politici fiscale, după părerea majorităţii specialiştilor, pot fi următoarele: ►
ajustarea programelor de lucrări şi investiţii publice; ► modificarea cheltuielilor publice
de transfer; ► schimbarea contraciclică a cotelor impozitelor.
B2. Metodele de regularizare monetară şi de credit cuprind:
o politica scontului şi a reescontului;
o operaţiunile de piaţa deschisă;
o regularizările cantitative; ► sistemul normelor de rezerve bancare obligatorii:
normele rezervelor de casă; normele lichidităţii; normele rezervelor minime
obligatorii; ► coeficientul trezoreriei de casă; ► alte norme ce privesc
activitatea bancară: norma de solvabilitate, norma riscului;
o regularizările cu caracter calitativ sau selectiv, au drept scop exercitarea unei
anumite influenţe directe asupra diferitelor forme de credit: mobiliar, ipotecar, de
consum. Tot aici, s-ar mai putea aminti diferite forme de control direct - de
exemplu prin verificarea bilanţurilor - sau anumite forme de “recomandări” prin
care se stabilesc anumite “reguli” pentru derularea anumitor activităţii.
Pentru a lamuri controversa fiscalism - monetarism mai trebuie adăugată o
remarcă: literatura economică apreciază adesea că această dilemă a contribuit la

28
soluţionarea multor probleme economice actuale, dar ea nu a reuşit să rezolve o
problemă majoră contemporană: inflaţia. Inflaţia - o consecinţă a profundelor
dezechilibre economico-financiare actuale - este considerată de mulţi economişti
contemporani ca fiind “stânca submarină de care politica fiscală şi cea monetară se
izbesc şi adesea “se scufundă”. Atenuarea inflaţiei, pe fundamentul economiei
contemporane, este sinuoasă, fiind însoţită de stagnarea producţiei şi creşterea
şomajului.
Pe de altă parte, „în primii ai revoluţiei keynesiste macroeconomiştii susţineau că
politica fiscală este cel mai eficient şi mai bine echilibrat mijloc de gestionare a cererii.
Treptat, au ieşit la iveală o serie de neajunsuri ale acesteia. Ele se referă la sincronizare,
mecanismul politic, teoria macroeconomică şi deficitul în sine.”24
1.6. Impozitele şi creşterea economică
Prin intermediul politicii fiscale, cu ajutorul impozitelor, se pot exercita , de către
stat, influenţele dorite în două mari domenii: cel social şi cel economic.
În domeniul social, impozitul poate fi folosit pentru a modifica proporţiile
repartiţiei venitului naţional, în sensul reducerii inegalităţilor. Pentru atingerea acestui
obiectiv, se impune, în mod obligatoriu, impozitarea progresivă a veniturilor globale ale
contribuabililor, atât ale agenţilor economici cât şi ale persoanelor fizice.
Cel mai bun instrument, este considerat a fi impozitul direct, iar în general,
influenţarea vieţii economice este mai puţin preferată prin celelalte mijloace: stimularea
consumurilor, redistribuirea veniturilor.
În domeniul economic, pârghia fiscală este larg utilizată. De la caz la caz, prin
intermediul impozitelor, se încearcă acţiuni fie asupra structurilor economice, fie
asupra conjuncturii economice.
În primul caz, se urmăresc următoarele obiective: încurajarea acumulării şi
concentrării capitalului, favorizarea dezvoltării şi amenajării regionale, încurajarea
ramurilor considerate vitale. În cazul influenţării conjuncturii economice se fixează, în
general ca principal obiectiv, redresarea economiei. Cu anumite rezerve, se pare că lupta
pentru redresarea economică are şanse de reuşită, chiar dacă se ajunge astfel la creşterea
inegalităţilor fiscale. “Toate înlesnirile acordate investitorilor, pentru a nu conduce la

24
Samuelson Paul A., Nordhaus William D. , pag. 764

29
diminuarea veniturilor statului, vor impune compensarea lor, cu înăsprirea sarcinii
fiscale pentru cei care nu investesc … “25.
Există şi voci care afirmă că, intervenţionismul fiscal trebuie să fie limitat, pentru
că aplicarea lui este dificilă şi conduce la o mare complexitate, care favorizează
evaziunea şi frauda fiscală. Cu alte cuvinte, se justifică cuvintele “adevărul se află
întotdeauna, undeva la mijloc” – impozitul, ca pârghie a dezvoltării economice, trebuie
folosit cu prudenţă şi combinat cu celelalte pârghii financiare sau economice, în general.
Asupra problemei intervenţiei statului în economie, prin intermediul impozitelor,
pentru realizarea creşterii şi relansării economice, literatura economică acordă un spaţiu
amplu.
De aceea, nu ar trebui să ne surprindă că, “politica fiscală trebuie să urmărească,
în latura sa de influenţare a activităţii economice a unei ţări, probabil în primul rând,
26
stimularea creşterii economice” . Ca atare, măsurile fiscale, care vor influenţa
activitatea investiţională, trebuie să deţină un loc prioritar, faţă de orice alte obiective
economico-sociale urmărite de stat, în intervenţia sa în viaţa economică. Desigur, acest
gen de măsuri, nu trebuie privite singular, “rupte” de alte variante posibile de intervenţie,
cum ar fi: adoptarea unor măsuri pentru amortizarea accelerată a activelor imobilizate,
menţinerea unor rate relativ stabile ale dobânzii pe termen lung etc.
Trebuie amintit aici şi un alt aspect: dacă deciziile din domeniul economiei
publice se iau prioritar având în vedere raţiunile sociale, pe partea cealaltă, nu putem uita
că, acestea au şi destinaţia de a influenţa cererea solvabilă, prin redistribuirea veniturilor.
Dacă intervenţia statului în sprijinirea creşterii economice, prin intermediul
impozitelor, este prezentă frecvent în politica economică a ţărilor dezvoltate, cu atât mai
mult ea devine vitală pentru ţările mai puţin dezvoltate, pentru ţările angajate într-un
amplu proces de reformă economică.
Politica fiscală contribuie la creşterea economică, în patru variante, aflate într-
o strînsă interdependenţă : 1. cheltuielile publice, fie că aceasta înseamnă cheltuieli de
investiţii realizate direct de către sectorul public, fie că înseamnă sprijinirea investiţiilor
realizate de agenţii economici privaţi; 2. redistribuirea veniturilor diferitelor categorii
de contribuabili, care conduce la sporirea cererii solvabile, pe această cale la stimularea

25
Paysant Andre, op. cit., pag. 25
26
Hicks Ursula, “Public Finance”, ed.3-a, Cambridge University Press, 1968, pag. 295

30
creşterii ofertei şi a investiţiilor; 3. formarea şi acumularea capitalurilor necesare
pieţii, pentru formarea în mod direct a capitalurilor productive sau indirect, prin
creditarea activităţilor investiţionale; 4. organizarea şi planificarea activităţii
bugetare, influenţează şi ea, în mod indirect, stimularea dezvoltării economice.
Cheltuielile publice, ca mod de utilizare a veniturilor bugetare preponderent
provenite din impozite, influenţează dezvoltarea economică în două variante27:

statul este cel “responsabil”, în primul rând, de a furniza infrastructura de ordin
economic şi social, care este strict necesară pentru ca agenţii economici să se poată
dezvolta, să poată investi. La modul general, s-ar putea spune că statul prin infrastructura
economică şi socială pe care o creează, realizează cadrul pentru dezvoltarea economică,
pentru folosirea cât mai eficientă şi mai raţională a resurselor existente. Exemple de
asemenea cheltuieli: din domeniul cheltuielilor cu infrastructura economică, cheltuielile
pentru dezvoltarea şi întreţinerea căilor şi mijloacelor de transport şi comunicaţii, etc.;
din domeniul cheltuielilor cu infrastructura socială, cheltuielile cu învăţământul şi
sănătatea publică; Trebuie avut aici în vedere că, deşi cheltuielile publice reprezintă o
pârghie distinctă de cea a impozitelor, ele se află într-o strânsă corelaţie. Legat de
problema investiţiilor în infrastructura economică şi socială, nu trebuie uitat aspectul
esenţial, al procurării şi gestionarii fondurilor necesare unor asemenea activităţii.
Aceasta înseamnă, pe de o parte, “împovărarea” suplimentară a contribuabililor, iar pe
de altă parte, selectarea acelor activităţii de infrastructură ce urmează a fi dezvoltate -
date fiind multele şi variatele nevoi, dar şi restricţiile impuse de volumul limitat al
resurselor. Având în vedere cele arătate, se pune problema restricţionării acţiunilor de
infrastructură ce urmează a fi finanţate de către stat, ţinând cont de criteriile “cele mai
necesare”, respectiv “ cele ce răspund intereselor celor mai mulţi”, activitatea, probabil,
cea mai dificilă şi mai susceptibilă în inducerea de erori semnificative, de politică
economică.

cheltuielile statului pot contribui direct la susţinerea dezvoltării agenţilor
economici, prin cheltuielile care vizează susţinerea noilor ramuri economice, susţinerea
cercetării ştiinţifice fundamentale, etc.

27
vezi şi Hicks Ursula, op. cit., pag. 299-305

31
 Politica redistribuirii veniturilor poate avea şi ea, un impact major, în
promovarea cu succes, a creşterii economice28.
Măsurile de faţă, aflate într-o strânsă legătură cu cele ce vizează cheltuielile
publice, implică, în primul rând, nevoia de majorare a sarcinii contribuabililor. În ţările
dezvoltate, sporirea fiscalităţii întâmpină obstacole serioase, legate de o fiscalitate deja
ridicată, care conduce la diminuarea motivaţiei pentru afaceri, sporirea presiunii
inflaţioniste, etc., deci rezultate contrare celor dorite.
Partea de venit, în special impozitele, (care oricum formează majoritatea
veniturilor statului) se confruntă cu următoarele probleme majore: ► trebuie găsite
resursele financiare implicate în susţinerea cheltuielilor publice, necesare promovării
dezvoltării economice; ► să exercite suficientă influenţă asupra economiei, pentru a
elimina orice presiuni inflaţioniste pe care le implică realizarea primei laturi; ► însăşi
partea de venituri, poate exercita o influenţă directă asupra procesului dezvoltării
economice, prin stimularea activităţilor economice antreprenoriale sau considerate de
importanţă vitală.
Procesul formarii de capital, poate fi perturbat serios, de procesul de transferuri
de resurse de la contribuabili la stat, statul devenind un concurent pentru atragerea de
resurse pe piaţa capitalului sau pe piaţa financiară. Fenomenul este mai evident în ţările
mai puţin dezvoltate, în care şi capitalul disponibil este mai limitat.
Pentru ca transferurile respective de resurse, să nu conducă la urmările negative
enunţate, nevoia de capital a statului trebuie compensată prin existenţa pe piaţă a unor
resurse disponibile, în volum adecvat, care să depăşească nevoile agenţilor economici.
În adoptarea unei politici fiscale realiste trebuie luat în considerare şi factorul
politic, ca un important factor de decizie al ansamblului vieţii economico-sociale. Nu de
puţine ori, factorul politic este un factor perturbator, cei care fac politică sunt şi ei
oameni. Astfel adepţii măsurilor fiscale îşi fac probleme pentru faptul că este mai uşor
pentru Congres să crească cheltuielile cheltuielile şi să reducă impozitele decât să
procedeze invers.

28
vezi şi Hicks Ursula, op. cit., pag. 304 - 312

32
 1.7. Impozitul neutru şi discriminările fiscale
Aşa după cum se ştie intervenţionismul fiscal presupune diferenţierea tratamentului
fiscal în funcţie de diferite raţiuni economice sau sociale, inclusiv în varianta
discriminărilor fiscale în raport cu natura materiei impozabile.
Încurajarea sau descurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice
poate fi efectuată de către stat prin suprataxare sau reducere de impozite în mai multe
variante cum ar fi: stabilirea unor taxe vamale ridicate la importul mărfurilor de acelaşi
fel din alte ţări; reducerea sau scutirea de impozite indirecte a mărfurilor autohtone;
micşorarea impozitelor directe stabilite în sarcina producătorilor şi comercianţilor
autohtoni; facilitatea amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce conduce la
reducerea profitului impozabil al societăţilor de capital din ramura respectivă şi la
posibilitatea înlocuirii rapide a acestuia.
Tot în acest sens acţionează şi acordarea de subvenţii de la bugetul statului
întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea într-o anumită ramură sau subramură
economică.
Desigur soluţia acordării de subvenţii nu este una foarte simplă, deoarece aceasta are ca
sursă, de regulă impozitele încasate de stat. Altfel spus, încurajăm pe de-o parte,
descurajăm pe de alta.
Un alt caz este când impozitele sunt frecvent folosite în ţările capitaliste pentru a
influenţa comportamentul producătorilor agricoli în ceea ce priveşte producţia obţinută
şi veniturile realizate: un impozit stabilit în funcţie de venitul mediu (prezumat) la
hectarul de teren poate stimula interesul producătorilor să obţină o producţie sporită la
hectar şi cu costuri mai mici, ştiind că pentru venitul suplimentar astfel obţinut nu
datorează impozit suplimentar.
Pentru a influenţa creşterea consumului anumitor mărfuri, statul procedează la
micşorarea sau chiar la renunţarea la impozitele indirecte care se percep la vânzarea
acestora. Dacă, dimpotrivă, se urmăreşte reducerea consumului, atunci se recurge la
majorarea cotelor de impozit aplicat la vânzarea mărfii respective.
În vederea extinderii relaţiilor comerciale cu străinătatea, statul apelează la
încurajarea exportului prin restituirea parţială sau integrală a impozitelor achitate de
exportatori pentru mărfurile vândute în afară. În această direcţie poate acţiona, de

33
asemenea, reducerea taxelor vamale percepute la importul mărfurilor provenite din
diferite ţări.
În condiţiile în care economiile naţionale sunt confruntate cu crize economice,
şomaj, inflaţie, la care s-a adăugat şi criza energiei şi a materiilor prime, impozitele sunt
folosite, concomitent cu alte instrumente, în încercarea de redresare a situaţiei
economice.
Astfel, pentru stimularea investiţiilor particulare se procedează la reducerea
impozitului aferent venitului investit, de exemplu, în maşini, utilaje şi alte echipamente.
Discriminarea este o tehnică fiscală mai complexă decât impunerea uniformă, întrucât ea
se poate realiza fie prin folosirea unor cote reduse pentru anumite obiecte ale impunerii,
fie prin suprataxarea altora. Discriminarea este însă, în general, pe de-o parte, pozitivă
din punctul de vedere al contribuabililor şi pe de altă parte, oneroasă pentru fisc, în
sensul că acesta pierde, de obicei, mai mult prin folosirea cotelor reduse, decât câştigă
prin practicarea cotelor majorate.
Tratamentul fiscal discriminator poate fi legat şi de gradul de importanţă sau de
stringenţa obiectelor ce sunt supuse impunerii. În general, se acceptă ideea că bunurile
vitale, indispensabile traiului zilnic, ar trebui scoase de sub incidenţa taxelor de
consumaţie sau impozitate cu cotă redusă, iar consumul de lux sau de bunuri dăunătoare
sănătăţii ar trebui să suporte taxe mai ridicate.

34
 2. IMPOZITUL CA PRINCIPAL VENIT AL
VENIT AL STATULUI

In this world, nothing is certain but death and taxes. Benjamin

Franklin (1706-1790)29
Another difference between death and taxes is that death is frequently
painless. - Anonymous30

2.1. Conţinutul şi rolul impozitelor.

Sintetizând pluralitatea definiţiilor ce există în literatura de specialitate,
consideram că, impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziţia statului, fără
contraprestaţie directă, imediată şi cu titlu nerestituibil, a unei parţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice şi / sau juridice, în vederea acoperirii unor necesitaţi publice.
Aceasta definiţie relevă că impozitul are următoarele caracteristici31:
a) este o prelevare silită, cu caracter obligatoriu, care se efectuează în numele
suveranităţii statului, având la bază un temei legal;
b) impozitul nu presupune şi o prestaţie directă (şi imediată) din partea statului.
Prin aceasta, impozitele se deosebesc în mod esenţial de taxe, în cazul cărora
există un contraserviciu direct;
c) prelevările cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel că nici unul dintre
contribuabili nu poate pretinde o plată directă din partea statului, pe baza
impozitelor suportate. Prin aceasta, impozitele se deosebesc faţă de
împrumuturile publice, care sunt purtătoare de dobânzi şi rambursabile
(amortizabile).

29
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; http://www.famous-quotations.com/ ; Două lucruri sunt
inevitabile în viaţă: moartea şi impozitele.; Un foarte cunoscut om de ştiinţă american. A activat de
asemenea ca un foarte bun om de stat, filozof şi publicist. S-a născut în Boston, la ianuarie 1706 şi a murit
la 17 aprilie 1790.
30
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; O altă diferenţa între moarte si impozite este că moartea este
cel mai adesea mai puţin dureroasă.
31
Vezi şi Hoanţă Nicolae, “Impozitarea veniturilor şi distribuirea acestora”, “Impozite şi taxe”, nr.1-2,
pag. 41-46, 1996; Hoanţă Nicolae, “Instituţia impozitului”, “Impozite şi taxe”, nr.10-11, pag. 131-136,
1996; Iulian Văcărel, op.cit., pag. 213.

35
 Faţă de cele arătate anterior, în completare, lucrările fiscale moderne, adaugă şi
alte elemente şi caracteristici, legate în primul rând de calitatea de pârghie fiscală pe care
impozitele o îndeplinesc din ce în ce mai mult. Această calitate nouă de-a fi o veritabilă
pârghie economică - este legată adesea de “armonizarea intereselor publice cu cele
individuale”. Credem că este mult mai potrivit de-a privi acest aspect mai curând ca un
“compromis” între interesele sociale şi cele individuale sau de grup, din moment ce
armonia este un ideal iar realitatea este, mai întotdeauna un compromis.
Merită reţinută aici şi o definiţie complexă şi completă a impozitului, care
sintetizează cele de mai sus: „impozitele reprezintă în zilele noastre obligaţii pecuaniare,
pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice şi juridice, în
raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate la bugetul statului în mod silit şi
fără contraprestaţie imediată şi folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea
cheltuielilor publice şi ca instrumente de influenţare a comportamentului plătitorilor,
astfel încât interesele acestora să fie armonizate cu interesul public.”32
Tot aici trebuie menţionată şi interpretarea lui Maurice Allais33, laureat al
premiului Nobel pentru economie, conform căreia principiile generale ale fiscalităţii,
într-o societate liberă şi democratică ar trebui să fie următoarele:
1. Individualitatea, în sensul că fiscalitatea trebuie să fie unul dintre mijloacele de
protejare a deplinei dezvoltări a personalităţii fiecărui cetăţean, corespunzător
propriei sale aspiraţii;
2. Nediscriminarea, prin promovarea unor reguli unitare, valabile pentru toţi, astfel
ca impozitele să fie stabilite fără discriminări, directe sau indirecte faţă de unii
dintre subiecţi sau faţă de unele grupuri sociale;
3. Impersonalitatea impozitelor principiu ce răspunde cerinţelor profunde ale
cetăţenilor democraţiilor occidentale şi presupune renunţarea la aşa-zisele
impozite sintetice asupra cifrei de afaceri sau asupra capitalului în favoarea
impozitelor analitice, aşezate asupra fiecărui bun sau asupra fiecărei activităţi în
parte, ele fiind mai puţin ofensatoare decât cele sintetice adresate persoanelor şi
nu lucrurilor;

32
Tulai Constantin, op. cit., pag 193
33
M. Allais, L’impôt sur le capital et la reforme monétaire, Hermann Editeurs des Sciences et des Arts,
Paris, 1989, p. 36 – 43, apud Tulai Constantin, op. cit., pag 211-212

36
4. Neutralitatea impozitelor, în sensul că acestea nu trebuie să modifice alegerile
cele mai eficiente ci, dimpotrivă, să fie favorabile unei gestionări cât mai
eficiente a economiei.
5. Diferenţierea tratamentului fiscal în raport cu legitimitatea veniturilor realizate
de plătitori - veniturile lor legitime (meritate) cum ar fi cele provenite din muncă,
etc., ar trebui să beneficieze de un tratament fiscal mai favorabil .
Nu de puţine ori impozitul este perceput, ca o pedeapsă, ca o amendă. Distincţia
dintre ele nu apare întotdeauna ca fiind foarte clară şi evidentă. Cu atât mai mult cu cât
destinatarule este întotdeauna statul.

O opinie interesantă şi demnă de remarcat34 este aceea că impozitele ar trebui să

îndeplinească următoarele caracteristici :
 acceptabilitatea definită ca şi caracteristica esenţială a impozitelor de-a fi agreate,
de plătitorii lor, impozitele să poată fi justificabile prin interesele sociale ce le

34
note de curs şi manualul cursului “Maximizarea şi managementul veniturilor pentru administraţia
publică locală”, consultant Joe Kelly, Programul de Asistenţă al Agenţiei SUA pentru Dezvoltare
Internaţională pentru Administraţia Locală din Europa Centrală şi de Est / România, în colaborare cu
Opportunity Associates - România şi Chemonics International

37
 promovează. Impozitul trebuie să asigure un tratament echitabil şi imparţial, tuturor
contribuabililor. Complexitatea şi diversitatea impozitelor trebuie păstrată în limite
rezonabile, prezentată explicit şi convingător
 stabilitatea definită ca şi calitatea impozitelor de-a asigura statului şi instituţiilor
sale, suficiente, in mod regulat şi stabil, veniturile necesare finanţării activităţilor lor.
În mod ideal, stabilitatea ar exclude imobilismul sistemului fiscal şi ar permite
adaptarea impozitelor la schimbările ce apar în viaţa economico-socială
 independenţa presupune ca prin intermediul impozitelor, beneficiarul lor, să-şi
asigure autonomia financiară, faţă de alte surse de venit.
 eficienţa costurilor presupune că pentru fiecare impozit în parte trebuie analizate
toate opţiunile legate de reducerea costurilor aşezării şi perceperii impozitului
respectiv. Astfel pentru orice impozit complexitatea şi costul veniturilor din aceea
sursa sunt un element important, ce trebuie luat în considerare atunci când se
introduce un nou impozit sau când se doreşte perfecţionarea unuia deja existent.
 diversitatea presupune ca fiecare impozit să realizeze atragerea de venituri la
dispoziţia statului, dacă este posibil, din impunerea unei alte forme de materie
impozabilă, decât impozitele deja existente. Această cerinţă mai este interpretată ca
impunând unui impozit să aibă o cât mai largă şi cât mai cuprinzătoare bază de
impunere
 echitabilitatea - povara sarcinii fiscale trebuie distribuită în mod echitabil între
contribuabili, atât pe orizontală cât şi pe verticală (aspecte abordate pe larg, în
această lucrare, la principiile impunerii). Interesantă este aici remarca: deoarece
echitatea în aplicarea impozitelor nu poate fi atinsă în mod perfect, se impune ca
aceasta să reprezinte un ţel, în realizarea politicii fiscale, ideal ce nu poate fi
abandonat datorită dificultăţilor de aplicare.
 neutralitatea economică impozitele ar trebui astfel aşezate încât perceperea
veniturilor statului, sub această formă, să nu se interfereze cu deciziile sectorului
economic privat sau să nu influenţeze utilizarea eficientă a resurselor. Chiar dacă
este discutabilă această trăsătură a impozitelor, în condiţiile intervenţionismului
statal de astăzi, ea ar trebui reconsiderată şi nu abandonată. Aceasta întrucât
impozitul ar trebui să aibă o influenţă minimă, la limita strictului necesar impus de

38
 realizarea anumitor obiective sociale, la un moment dat. În completare, poate
aspectul cel mai important, impozitul ar trebui să aibă doar aceea influenţă dorită, în
condiţiile definite şi eliminate cât mai mult consecinţele colaterale efectelor dorite.
 fezabilitatea administrativă presupune ca activitatea de colectare a impozitelor să
fie cât mai simplă, iar încasatorul să nu fie supus unor cheltuieli sau eforturi
nejustificate.
 posibilitatea impozitului relevă capacitatea economică a contribuabililor de a plăti
impozitele, precum şi baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii
impozitului
 suficienţa, practicabilitatea, suportabilitatea, trăsături într-un fel sau altul
cuprinse în trăsăturile amintite mai sus
Instituirea şi perceperea de către stat a impozitelor determina o importantă
redistribuire a produsului intern brut. Prin aceasta, se manifestă rolul impozitelor pe plan
financiar , economic şi social, rol ce diferă de la o ţara la alta.
Se poate spune că în concepţia clasică despre impozite, se atribuie impozitului o
menire pur financiară, singurul său scop fiind acela de a procura resursele necesare
acoperirii cheltuielilor publice. Ca efect impozitul trebuie să fie neutru din punct de
vedere economic şi social. „Preluând această idee şi declarându-se, fără rezerve, adeptul
neutralităţii absolute a impozitului Stourm avea să scrie în „Sistemes généraux
d’impôts” că impozitul nu trebuie să fie nici stimulativ, nici moralizator, nici protector,
el trebuie să fie exclusiv un izvor pentru trezorerie.”35
Taxation is, in fact, the most difficult function of government and that
against which their citizens are most apt to be refractory. - Thomas
Jefferson (1743-1826)36;
The power of taxing the people and their property is essential to the
very existence of government. - John Marshall37
În majoritatea ţărilor lumii, rolul cel mai important al impozitelor continuă să
se manifestă pe plan financiar, întrucât cea mai mare parte a resurselor financiare

35
Tulai Constantin, op. cit., pag 205
36
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Aceasta ar însemna într-o traducere aproximativă:
Impozitarea este, la urma urmei, cea mai dificilă funcţie a guvernului şi este aceea împotriva căreia sunt
cele mai mari şanse ca cetăţenii să se “revolte”; cel de-al 3-lea preşedinte al SUA, autor al Declaraţiei de
Independenţă şi Virginia Statute for Religious Freedom.
37
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Puterea de-a impozita oamenii şi proprietatea lor este
esenţială pentru existenţa guvernului

39
mobilizate de stat pentru acoperirea necesităţilor publice provin din încasările aferente
impozitelor.
De câte ori se vorbeşte despre impozite, o problemă revine, parcă obsesiv: dacă
impozitul este o plată acceptabilă pentru contribuabil. Merită astfel, aici, amintite câteva
elemente în sprijinul acestei idei:
o Taxes, after all, are dues that we pay for the privileges
of membership in an organized society. - Franklin D.
Roosevelt (1882 - 1945)38
o I like to pay taxes. With them, I buy civilization. - Oliver
Wendell Holmes Jr. (1841 –1935)39
o I like to pay taxes. It makes me feel less guilty. –
Anonymous40
Pe de altă parte, justificare impozitelor este o chestiune intim legată de folosirea
lor şi de „buna-credinţă” a guvernului. Un impozit, mărimea lui, apar ca justificate
atunci când ele sunt folosite ”corect”, conform intereselor cetăţenilor.
When a government is just, taxes are few. - Thomas Paine (1737-
1809)41; Why are the people starving? Because the rulers eat up the
money in taxes. - Lao Tzu42
În condiţiile complexe ale mecanismelor pieţei concurenţiale şi în legătură
directă cu încercările statelor moderne de a utiliza impozitele ca mijloc de intervenţie în
economie, în practica financiara contemporană se remarcă o anumita accentuare a
rolului impozitelor pe plan economic. În acest cadru, impozitele se folosesc ca pârghii
de politică economică - prin însuşi modul concret în care sunt aşezate şi percepute.
Astfel, impozitele se manifestă ca şi instrumente de stimulare sau de frânare a
activităţilor economice, a consumului anumitor mărfuri său / şi servicii. Totodată,

38
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Impozitele sunt, la urma urmei, datorate pentru a plăti
privilegiile de a fi membri unei societăţi organizate; cel de-al 32-lea preşedinte al SUA, în perioada 1933 -
1945
39
http://www.greentaxes.org; http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Îmi place să plătesc impozite. Cu
ele cumpăr civilizaţie; jurist american, membru al Curţii Supreme SUA
40
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Îmi “place” să-mi plătesc impozitele. Mă face să mă simt
mai puţin vinovat.
41
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Când statul este just, impozitele sunt puţine. Filozof politic,
american de origine engleza, membru marcant al revoluţiei americane.
42
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; De ce oamenii mor de foame? Deoarece “regii “ cheltuie
banii proveniţi din impozite; Lao Tzu (Old Master), filozof chinez taoist, cunoscut pentru dictonul “Stop
thinking, and end your problems.” Data naşteri este plasată undeva între 600 şi 300 Î.C. Acesta nu este
numele lui real, el a rămas cunoscut sub acest nume care înseamnă "Maestrul cel bătrân"

40
impozitele pot impulsiona sau îngrădi relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau
cu anumite ţări43.
Merită aici, amintită celebra remarcă “impozitul a încetat de a mai fi grăuntele de
nisip care să jeneze mecanismul pieţei, … , devenind unul dintre regulatoarele şi
motoarele acestui mecanism. Ca urmare, impozitul are atât rolul alimentării cu fonduri a
bugetului statului, cât şi pe acela al unui factor de echilibru în economie”44.
Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă prin utilizarea lor ca instrument al
redistribuirii unei parţi importante a produsului intern brut. Aceasta redistribuire apare în
procesul mobilizării la buget a impozitelor directe şi indirecte şi impune redistribuirea
resurselor bugetare, utilizarea lor, (şi) în raport cu criteriile de ordin social. Acest proces
are o influenţă mai mult sau mai puţin intensă asupra comportamentului economic al
diverselor categorii de contribuabili.
Efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl reprezintă, în ultimă
instanţă, creşterea presiunii fiscale globale în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă
concurenţială şi consolidată.
Taxes grow without rain. - Old Jewish Proverb45
Unquestionably, there is progress. The average American now pays
out almost as much in taxes alone as he formerly got in wages. Henry
Louis Mencken (1880-1956)46
Aceasta sporire a fiscalităţii este expresia următoarelor caracteristici ale evoluţiei
impozitelor în perioada contemporana:
• creşterea mai accentuata a încasărilor statului din impozite faţă de ritmul creşterii
produsului intern brut;
• sporirea absolută şi relativă a încasărilor din impozite, ca urmare a creşterii
numărului de contribuabili a materiei impozabile, precum şi a majorării unor cote de
impozit;
• devansarea ritmului de creştere a venitului mediu pe locuitor de către ritmul de
creştere al impozitului;

43
Hoanţă Nicolae, Instituţia impozitului, Impozite şi taxe, nr.10-11, 1996, pag.131-136,
44
Gabriel Ardant, “Histoire de l’impot”, Libraire Artheme Fayard, Paris, 1972, pag 136
45
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Impozitele cresc fără ploaie – vechi proverb evreiesc
46
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; http://www.famous-quotations.com/; Indiscutabil este un
progres. Americanul mediu plăteşte acum pentru impozite aproape jumătate din ceea ce obţine ca şi salariu

41
 Chiar dacă se constată o creştere „generalizată” a impozitelor, nu trebuie uitat că
fenomenul prezintă riscuri majore; de la o creştere „generală’ la una excesivă nu este
decât un pas, uneori foarte mic.
Liberty produces excessive taxes; the effect of excessive taxes is
slavery. - Charles Louis de Secondat, baron de la Brede et de
Montesquieu (1689-1755)47
2.2. Clasificarea impozitelor.
Impozitele se practică sub o diversitate de forme, corespunzător pluralităţii
formelor sub care se manifestă materia impozabilă şi numărul mare al subiecţilor în
sarcina cărora se instituie. Înţelegerea modului în care impozitul poate fi sau acţionează
ca o pârghie financiară, depinde în primă instanţă, de înţelegerea particularităţilor şi
categoriilor noţiunii de impozit. De aceea pentru a putea sesiza cu mai mare uşurinţă
efectele diferitelor categorii de impozite pe plan financiar, economic, social şi politic, se
impune clasificarea corespunzătoare a acestora, în funcţie de criteriile puse la dispoziţie
de ştiinţa finanţelor publice48.
Aceste criterii sunt următoarele:
1. trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
2. obiectul asupra cărora se aşează;
3. scopul urmărit de stat prin instituirea lor;
4. frecvenţa perceperii lor la bugetul public;
5. după instituţia care le administrează.
1. În funcţie de trăsăturile de fond şi de formă, impozitele sunt directe şi
indirecte. Acest criteriu poate fi reţinut şi drept criteriu al incidenţei impozitelor asupra
subiecţilor plătitori.
Impozitele directe sunt acelea care se stabilesc nominal, în sarcina unor
persoane fizice şi / sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, fiind
încasate la anumite termene precizate cu anticipaţie. La impozitele de acest tip, subiectul
şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoana, cel puţin în intenţia

47
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Libertatea conduce la impozite excesive; Efectul impozitelor
excesive este sclavia; mare scriitor şi publicist francez
48
vezi şi Conţu Constantin, Impozitele şi impozitarea - sinteza documentară, revista Impozite şi taxe, nr.8,
pag. 88-93, 1996; Iulian Văcărel, op. cit., pag. 225 - 227

42
legiuitorului. Tocmai de aceea, se spune că impozitele de acest tip au incidenţă directă
asupra subiectului plătitor.
Potrivit criteriului ce stă la baza aşezării lor, impozitele directe sunt reale şi
personale.
Impozitele directe reale se mai numesc şi obiective sau pe produs, deoarece se
aşează asupra materiei impozabile brute, fără a ţine cont de situaţia subiectului
impozitului. Aceste impozite se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte materiale
cum sunt pământul, clădirile, fabricile, magazinele, precum şi asupra capitalului
mobiliar. În această categorie se includ: impozitul funciar, impozitul pe clădiri,
impozitul asupra activităţilor industriale, comerciale şi profesiilor libere şi impozitul pe
capitalul mobiliar.
Impozitele directe personale se aşează asupra veniturilor sau averii, ţinându-se
cont şi de situaţia personală a subiectului lor, de aceea, ele se mai numesc şi impozite
subiective.
Impozitele indirecte sunt instituite asupra vânzării unor bunuri, prestării
anumitor servicii (la intern sau extern), fiind vărsate la bugetul public de către
producători, comercianţi sau prestatori de servicii şi suportate de către consumatorii
bunurilor şi serviciilor cumpărate. În funcţie de forma lor de manifestare, impozitele
indirecte se grupează în: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale şi taxe vamale.
2. Având în vedere obiectul asupra cărora se aşează, impozitele sunt clasificate
în:
◊ impozite pe venit;
◊ impozite pe avere;
◊ impozite pe consum sau pe cheltuieli.
3. În funcţie de scopul urmărit de stat prin instituirea lor, impozitele se clasifică:
∗ impozite financiare, obişnuite;
∗ impozite de ordine;
Impozitele financiare, obişnuite, sunt cele instituite de stat în scopul realizării
celei mai mari părţi a veniturilor bugetului public.
Impozitele de ordine sunt instituite în scopul limitării consumului unor bunuri
sau a restrângerii unor acţiuni, precum şi pentru realizarea unor deziderate ce nu au un

43
preponderent caracter fiscal. Astfel, pentru limitarea alcoolismului şi a consumului de
tutun statul instituie accize ridicate asupra alcoolului şi tutunului. Astfel după cum am
arătat, impozitele de ordine încearcă corectarea comportamentului persoanelor fizice şi
juridice atât prin forţa coercitivă, prin suprataxare, dar în mod deosebit prin forţa lor de
stimulare, prin intermediul scutirilor şi al detaxărilor.
4. Corespunzător frecvenţei perceperii lor la buget, impozitele se diferenţiază
în următoarele categorii:
► impozite permanente (ordinare);
► impozite incidentale (extraordinare).
Impozitele ordinare se percep cu regularitate, astfel că ele se înscriu în cadrul
fiecărui buget public anual.
Impozitele extraordinare se instituie şi se percep în mod excepţional, în
legătură cu apariţia unor obiecte impozabile ce se deosebesc esenţial de cele obişnuite.
(cazul supraprofitului de război).
5. Clasificarea impozitelor se realizează şi după instituţia care le
administrează. Astfel în statele de tip federal impozitele se delimitează în:
• impozite federale;
• impozite ale statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale
federaţiei;
• impozite locale.
În statele unitare impozitele se delimitează în:
∗ impozite încasate la bugetul administraţiei centrale de stat;
∗ impozite locale.

44
 Clasificarea impozitelor

1. trasaturile de fond si Impozitele directe

de forma ale impozitelor; Impozitele indirecte

2. obiectul asupra impozite pe venit;

carora se aseaza; impozite pe avere;
impozite pe consum sau pe cheltuieli.

3. scopul urmarit de stat impozite financiare, obisnuite;

prin instituirea lor; impozite de ordine;

4. frecventa perceperii lor impozite permanente (ordinare);

la bugetul public; impozite incidentale (extraordinare).

5. dupa institutia impozite încasate la bugetul central;

care le administreaza. impozite locale.

Un demers practic al clasificărilor noastre ar putea fi:

1. cunoaşterea caracteristicilor de bază – minimale – ale oricărui impozit;
2. înţelegerea legăturilor ce există între diferitele categorii evidenţiate de cele cinci
criteri de clasificare.
2.3. Elementele tehnice ale impozitelor
Modul practic în care un anumit impozit are valenţe de pârghie financiară îşi
găseşte reflectare în modul în care el este instituit. Pentru a înţelege acest aspect se pune
problema cunoaşterii elementelor specifice fiecărui impozit, în parte, cunoaşterea
elementelor tehnice.
Concepţia cu privire la un anumit impozit îşi găseşte reflectarea în legea de
instituire a acestuia. Mai întâi în aceste legi, în preambulul lor, se motivează, necesităţile
care au condus la introducerea noului impozit, funcţiunile pe care acesta le are de
îndeplinit. Ulterior, se precizează toate datele tehnice, pe care trebuie să le cunoască atât
contribuabilii cât şi organele fiscale, pentru ca impozitul să fie corect stabilit şi încasat la
timp.
Concretizarea şi individualizarea fiecărui impozit are o deosebită importanţă, atât
pentru organele fiscale, cât şi pentru contribuabilii în sarcina cărora se instituie.

45
 În acest scop, se folosesc următoarele elemente tehnice49:
 subiectul impozitului sau contribuabilul  suportatorul impozitului
 obiectul impozitului  sursa impozitului
 unitatea de impunere  cota impozitului
 asieta fiscală  termenul de plată.
În afară de elementele tehnice prezentate, actul legal de instituire a unui impozit
trebuie să mai cuprindă:
• autoritatea şi beneficiarul impozitului
• facilităţi fiscale acordate
• sancţiunile aplicabile şi căile de contestaţie.
♦ Subiectul impozitului sau contribuabilul, este persoana fizică sau juridică obligată
prin lege la plata impozitului. De obicei subiectul impozitului este, sau ar trebui să
fie, şi cel ce suportă plata lui. Dacă această incidenţă, subiect / suportator se verifică,
impozitele respective sunt impozite directe. Uneori însă, această coincidenţă nu se
verifică - cel care suportă efectiv plata, nu coincide cu cel care plăteşte impozitul.
Avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţa indirectă a impozitului. Se poate
constata aici şi fenomenul de repercusiune fiscala, transmiterea sarcinii fiscale.
Raţiunea pentru care contribuabilul este obligat la plata impozitului este faptul că el
deţine materie impozabilă.
♦ Suportatorul impozitului - este persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri
sau avere se suportă efectiv impozitul. Acest element este important în legătură cu
distincţia fundamentală dintre impozitele directe şi cele indirecte, aşa după cum
explicam la subiectul impozitului.
♦ Materia impozabilă (Obiectul impozitului) este bunul, venitul sau activitatea
pentru care se datorează impozitele directe, precum şi vânzarea - cumpărarea,
valorificarea sau punerea în circulaţie a unor produse, bunuri şi servicii în cazul
impozitelor indirecte. Altfel spus obiectul impozitului poate fi reprezentat de: -
veniturile realizate de contribuabili - averea pe care o deţine - sau cheltuielile -
consumurile pe care le realizează contribuabilii. Materia impozabilă, pentru a fi

49
vezi şi Conţu Constantin, Impozitele şi impozitarea - sinteza documentară, revista Impozite şi taxe, nr.8,
pag. 88-93, 1996 ; Bistriceanu Gheorghe D., Sistemul aşezării şi încasării impozitelor şi taxelor, revista
Impozite şi taxe, nr.1-2, pag. 109-112, 1996; Iulian Văcărel, op.cit., pag 215-216

46
 supusă impunerii, trebuie să fie măsurată şi evaluată şi de aceea prin lege trebuie
precizată în mod expres unitatea de impunere.
♦ Sursa impozitului - indică din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din
avere. Este un element mai rar precizat, în mod expres în lege, el fiind de cele mai
multe ori subînţeles. Ca sursă a impozitului, veniturile apar sub forma salariului, a
profitului, a dividendului sau a rentei, în timp ce averea se prezintă sub forma de
capital sau de bunuri mobile sau imobile. La impozitele pe venit, obiectul coincide în
toate cazurile cu sursa.
♦ Unitatea de impunere - este reprezentată de unitatea în care se exprimă mărimea
obiectului impozabil. Aceasta are fie o expresie monetară (cazul impozitelor pe
venit) fie diverse expresii fizice naturale (m2, hectar, etc.) în cazul impozitelor pe
avere.
♦ Cota impozitului50 - este mărimea impozitului, stabilită pentru fiecare unitate de
impunere. Aceasta poate să fie o sumă fixă sau o cotă procentuală - stabilite
proporţional, progresiv sau regresiv în raport cu materia impozabilă sau capacitatea
contributiva a subiectului impozitului. Cotele procentuale pot fi proporţionale
progresive sau regresive.
♦ Asieta fiscală dă expresie modului de aşezare a impozitului şi cuprinde totalitatea
operaţiunilor realizate de organele fiscale pentru identificarea subiecţilor impozabili,
stabilirea mărimii materiei impozabile şi a cuantumului impozitelor datorate statului.
♦ Termenul de plată precizează data până la care impozitul trebuie plătit. Acest
termen are caracter imperativ, astfel că în cazul nerespectării sale sunt percepute
majorări de întârziere. Periodicitatea de încasare a impozitelor este foarte diferită de
la un impozit la altul. Influenţează în acest sens volumul impozitului datorat,
periodicitatea realizării veniturilor - sunt impozite care se încasează zilnic, altele se
încasează la intervale regulate de timp (chenzina, luna, trimestru, an) iar altele nu
sunt stabilite termene de plata ci momentele în care se achită (ex. la accize, plata se
face odată cu cumpărarea mărfii)

50
vezi şi Gheorghe D. Bistriceanu, “Cotele de impozit”, revista Impozite şi taxe, nr.12, pag. 95-96, 1995

47
♦ Autoritatea şi beneficiarul impozitului - este puterea publică îndreptăţita să
instituie impozitul la care se adaugă organele care aşează şi percep în mod efectiv
impozitul.
♦ Facilităţile fiscale - se refera la posibilitatea că actul legal să prevadă unele
exonerări pentru anumite categorii de subiecţi, unele perioade de scutire, unele
reduceri de impozite sau unele restituiri de impozite după caz.
♦ Sancţiunile aplicabile - au în vedere întărirea responsabilităţii contribuabililor în
ceea ce priveşte stabilirea corecta a obligaţiilor fiscale şi plata acestora în favoarea
beneficiarului.
♦ Căile de contestaţie se refera la posibilitatea pe care o au contribuabilii de a se
adresa cu plângeri, întâmpinări sau contestaţii organelor Ministerului Finanţelor.
2.4. Asieta impozitelor
Asieta impozitelor este expresia ansamblului măsurilor întreprinse de către
organele fiscale pentru stabilirea obiectului impozabil, dimensionarea mărimii
impozitului şi perceperea la bugetul public a impozitelor.
A) Evaluarea materiei impozabile. Stabilirea obiectului impozabil presupune
constatarea existenţei materiei impozabile şi evaluarea acesteia. De-a lungul timpului
şi în funcţie şi de felul materiei impozabile, pentru evaluare s-au folosit mai multe
metode de percepere:
1) evaluarea indirectă întemeiată pe prezumţie se poate practica în
următoarele variante:
• evaluarea pe baza indiciilor exterioare ale obiectelor impozabile şi constă în
stabilirea cu aproximaţie a valorii obiectului impozabil (pământ, clădiri,
activităţii industriale) fără să se ţină seama de situaţia persoanei ce deţine
obiectul respectiv
• evaluarea forfetară - organele fiscale, de comun acord cu subiectul impozitului,
atribuie o anumită valoare obiectului impozabil, fără a se avea pretenţia de
exactitate. Pe lângă evidentul neajuns al aproximării, apar frecvente cazuri de
evaziune fiscală prin subevaluarea materiei impozabile prin înţelegere între părţi.
• evaluarea administrativă - se realizează pe baza datelor sau a elementelor de
care dispune aparatul fiscal în propriile evidenţe. Astfel, în cazul acestei metode

48
 agentul fiscal stabileşte unilateral volumul materiei impozabile, iar contribuabilul
dacă este nemulţumit poate să conteste evaluarea realizată fiind obligat să aducă
dovezi în acest sens.
2) evaluarea directă pe baza de probe are două variante de aplicare:
• evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se aplică atunci când
mărimea obiectului impozabil este cunoscută şi de o altă persoană decât subiectul
impozitului. Avantajul aplicării acestei metode este că se previn cazurile de
evaziune fiscală, pentru că terţa persoana nu are interesul să subevalueze materia
impozabilă. Principalul dezavantaj al metodei este aplicabilitatea limitată. Acest
tip de evaluare se foloseşte în cazul veniturilor salariale, a căror mărime este
declarată de către angajatorii care le plătesc, în cadrul veniturilor din chirii se
declară de către chiriaşi, etc.
• evaluarea pe baza declaraţiei contribuabililor, se foloseşte atunci când
subiecţii plătitori ai impozitelor sunt obligaţi să ţină o evidenţă cu privire la
veniturile şi cheltuielile ocazionate de activităţile desfăşurate, să întocmească un
bilanţ fiscal şi să prezinte declaraţii specifice. Uneori contribuabilii n-au
priceperea şi pregătirea necesară pentru a realiza toate aceste operaţiuni.
Problema este rezolvată prin posibilitatea de a apela la serviciul contabililor
autorizaţi şi al experţilor fiscali. În schimbul unei anumit tarif, aceştia întocmesc
în locul contribuabililor, declaraţia fiscală, uneori ţin şi evidenţele necesare şi
răspund de exactitatea datelor înscrise.
B) Modul de calcul al impozitelor numita adeseori şi dimensionarea mărimii
impozitului datorat este o operaţiune ce se realizează în mod diferit, după cum este
vorba de impozite de repartiţie sau de impozite de cotitate.
• Impozitele de repartiţie (sau de contingentare) se caracterizează prin aceea că
se stabilesc de către organele fiscale într-o sumă globală, ce trebuie încasată de
pe întreg teritoriul ţării. Aceasta sumă globală se defalcă de sus în jos de către
fiecare unitate administrativ-teritoriala, iar la nivelul unităţii de bază (oraş,
comună) se defalcă pe obiecte ale impunerii sau pe subiecţi plătitori. Era o
soluţie larg aplicată în trecut, dar presupunând şi numeroase inechităţi a fost
înlocuită treptat, de varianta care urmează.

49
 • Impozitele de cotitate - calcul, în acest caz, se face de jos în sus, pornind de la
nivelul fiecărui contribuabil. Sunt stabilite în cazul fiecărui obiect impozabil şi
pentru fiecare plătitor, prin utilizarea unor sume fixe sau cote procentuale sau
combinate după caz.
C) Perceperea impozitelor la bugetul public este operaţiunea finală a asietei, care
constă în încasarea impozitelor la termenele şi modalităţile specifice fiecăruia dintre
ele.
 Încasarea indirecta:
a) încasarea impozitelor de către unul din contribuabili, urmând ca ulterior să le
verse în visteria statului. Cu timpul, însă aceasta muncă a devenit laborioasă
şi soluţia deşi simplă şi economicoasă s-a dovedit neviabilă.
b) încasarea impozitelor de către concesionari, sau adesea numiţi şi “arendaşi de
impozite”. Ei avansează statului impozitele datorate de comunitate, ulterior
recuperând sumele avansate de la contribuabili. Neajunsul constă în faptul că
aceştia îşi însuşeau frecvent o parte din impozitele încasate, printr-o serie
abuzuri fiscale încasând mai mult decât vărsau statului.
 Perceperea impozitelor printr-un aparat fiscal specializat al statului se
realizează astfel:
În cazul impozitelor încasate de la persoanele fizice, după felul în care acestea
se încasează, pot fi:
• - impozite portabile - atunci când plătitorul este cel care se deplasează la
administraţia financiara şi achită impozitul
• - impozite cherabile - atunci când perceptorul ( funcţionarul administraţiei
financiare ) se deplasează la contribuabil şi încasează impozitul datorat
În cazul impozitelor încasate de la persoane juridice, la o serie de impozite,
legea prevede folosirea mai multor metode:
• stopajul la sursă constă în vărsarea impozitului la buget de către terţe
persoane (metoda reţinerii şi vărsării). Exemplul cel mai frecvent îl constituie
impozitul pe salarii. În acest caz, întreprinderea, patronul, calculează pe baza
legii şi a salariul brut cuvenit fiecărui angajat impozitul pe salariul legal
datorat, iar ceea ce rămâne, salariul net, datorează angajatului. Impozitul

50
 reţinut astfel trebuie virat la bugetul de stat. Şi pentru impozitul pe profit, pe
dividende sau alte plăţi obligatorii, tot persoana juridică are aceleaşi obligaţii:
calculul şi vărsarea directă către stat.
• aplicarea pe timbre fiscale sau cum mai este denumită metoda cumpărării şi
anulării de timbre fiscale. Aceasta metodă se aplică pentru impozitarea
anumitor venituri şi pentru încasarea unor taxe locale. Timbrul fiscal este
cumpărat şi aplicat pe documentul respectiv în locurile şi în valorile
prevăzute expres de legislaţia fiscala.

2.5. Principiile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii - efectuate în baza legii -
care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane
fizice sau juridice.
La baza politicii fiscale, a impunerii, stau nişte reguli ce se cer a fi respectate.
Aceste reguli, cu timpul s-au consacrat ca principii şi criterii ale impunerii. Vorbind
despre principii, clasicii finanţelor ( Adam Smith 1723 – 1790, Avuţia Naţiunilor51) au
formulat patru maxime (numite adesea şi canoanele impunerii) ce trebuie să
guverneze politica fiscală a statului şi anume:
1. Justeţea impunerii: impunerea trebuie să fie dreapta, să se asigure dreptate în
materie de impunere. Este ceea ce cu timpul se va consacra ca un principiu
fundamental: principiul echitaţii fiscale; „The subjects of every state ought to
contribute toward the support of government, as nearly as possible, in proportion
to their respective abilities; that is, in proportion to the revenue which they
respectively enjoy under the protection of the state.”52;

51
Adam Smith, „Avuţia Naţiunilor”, Editura Academiei R.P.R., 1962-1965; citatele următoare: pag. 242 -
243
52
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Trebuie ca supuşii fiecărui stat să contribuie, pe cât posibil,
la susţinerea statului, în raport cu posibilităţile lor respective, adică în raport cu venitul de care, sub
protecţia acelui stat, ei se pot bucura; Adam Smith este un bine cunoscut economist şi filozof scoţian. Una
dintre cele mai celebre , cugetări ale sale este “Virtue is more to be feared than vice, because its excesses
are not subject to the regulation of conscience.” (virtutea este mai de temut decât viciul, pentru că nu este
supusă “cenzurii” conştiinţei); născut în Kirkcaldy, Fife, Scotland. Data exactă a naşterii nu este
cunoscută, el fiind botezat la data de 5 iunie, 1723. A devenit faimos prin cartea sa “Avuţia Naţiunilor”
apărută în 1776

51
 2. Certitudinea impunerii: cuantumul impozitului trebuie să fie cert şi nu stabilit
în mod arbitrar, pentru a se evita abuzurile fiscale, cu alte cuvinte impunerea să
fie corectă; „The tax which each individual is bound to pay ought to be certain,
and not arbitrary. The time of payment, the manner of payment, the quantity to
be paid, ought all to be clear and plain to the contributor, and to every other
person, so that the taxpayer is not put in the power of the tax gatherer.”53;
3. Comoditate impunerii: modul de aşezare şi percepere să fie în aşa fel realizat
încât să fie convenabil pentru contribuabil - de exemplu să se coreleze termenele
de plata a impozitelor cu cele de realizare a venitului; „Orice impozit trebuie să
fie perceput la timpul şi în modul care reiese a fi cel mai convenabil pentru
contribuabil ca sa-l plătească”;
4. Impozitul să fie cât mai ieftin, să aibă un randament fiscal ridicat - într-o
accepţiune modernă aceasta implică realizarea celui mai convenabil raport între
încasările fiscale şi cheltuielile de percepere; „Orice impozit trebuie să fie astfel
conceput încât să scoată şi să înstrăineze din buzunarele populaţiei cât mai puţin
posibil, peste atât cât poate aduce în tezaurul public al statului”.
La aceste raţiuni de ordin fiscal, cu timpul s-au adăugat şi altele care vizează,
doar parţial raţiuni de aceeaşi natură. Astfel de-a lungul evoluţiei vieţii economice, a
celei fiscale îndeosebi, acestor raţiuni s-au adăugat altele noi, pe măsură ce impozitul a
dobândit funcţii noi.
Principiile impunerii reprezintă un subiect disputat şi controversat, deoarece de la
o perioadă la alta, de la o şcoală economică la alta, de la un autor la altul, termenii cheie
şi obiectivele sunt interpretate diferit. „ Principiile pot fi interpretate în moduri diferite,
... , în funcţie de cum este trată şi înţeleasă contradicţia dintre echitate şi eficienţă”.54
Astfel, impunerea are deopotrivă atât o latura de natura de politică economică,
cât şi una de ordin tehnic ce priveşte metode şi tehnici utilizate pentru stabilirea mărimii
obiectului impozabil şi a cuantumului impozitului.

53
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; „Impozitul pe care fiecare persoană este obligat să-l
plătească trebuie să fie bine precizat şi nu arbitrar. Epoca de plată modalitatea de plată suma de plată,
acestea trebuie să fie clare şi evidente, atât pentru contribuabil cât şi pentru orice altă persoană”.
54
Juraj Nemec, Glen Wright, Public Finance: Theory and Practice in The Central European Transition”,
Ed. NISPAcee, 1997, pag. 140

52
 Din punct de vedere al politicii
economice, actualmente, prin impunere se
urmăreşte ca fiecare impozit nou introdus,
sau existent în practica fiscală, să răspundă
cerinţelor mai multor principii 55:
• principii de echitate;
• principii de politică financiara;
• principii de politică economică;
• principii social-politice.
Principiile impunerii reprezinta un subiect
disputat si controversat, deoarece de la o
perioada la alta, de la o scoala economica la
alta, de la un autor la altul, termenii cheie si
obiectivele sunt interpretate diferit.
„Principiile pot fi interpretate în moduri
diferite, ... , în functie de cum este trata si
înteleasa contradictia dintre echitate si
eficienta”.
Astfel, impunerea are deopotriva atât o latura

Principiul echităţii fiscale

Ideea justiţiei în materie de impunere a fost întotdeauna acceptată. În timp însă,
noţiunea a primit interpretări diferite (chiar divergente), iar practic oricât s-a perfecţionat
politica fiscala, impozitele n-au reuşit să fie absolut echitabile.
Mathematical equality . . . cannot be reached in any system of
taxation, and it is useless and idle to attempt it. - Rufus W. Peckham
(1838-1909)56
Teoretic, echitatea fiscală a fost înfăţişata în mod diferit de către diferiţii
susţinători ai şcolilor de finanţe. În Evul Mediu, se considera echitabil existenţa
privilegiilor fiscale pentru nobili, biserica şi cler. În Franţa, circula chiar aforismul
"Nobilii servesc regele cu spada, clerul cu rugăciunile iar starea a treia cu banii”.
De-a lungul istoriei, noţiunea de echitate, care dă substanţă noţiunii de dreptate
socială în domeniul impozitelor, a fost interpretata diferit. Timpul a condus la abolirea
privilegiilor fiscale, înţelegându-se inechitatea lor.
In the matter of taxation, every privilege is an injustice. - Voltaire
(1694 – 1778)57
Tax exemption is a privilege derived from legislative grace, not a
constitutional right. - Lapsley W. Hamblen Jr. (1926 -)58

55
vezi şi Nicolae Glaja, etc., “Finanţele statelor capitaliste” Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982; Conţu Constantin, Impozitele şi impozitarea - sinteza documentară, revista Impozite şi taxe, nr.8,
pag. 88-93, 1996; Iulian Văcărel, op. cit., pag. 216 - 223
56
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Echitatea matematică (perfectă) … nu poate fi atinsă în nici
un sistem fiscal şi nu are nici un rost sau motivaţie de-a încerca să o obţii; jurist america, judecător Curtea
de Apel New York 1895-1909
57
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; În materie de impozite orice privilegiu este o injusteţe; autor
şi filozof francez.

53
Considerându-se că impunerea trebuie să fie universală, toţi contribuabilii trebuie să
plătească impozit şi toţi să fie trataţi fiscal la fel - deci se pretindea o aşa-zisa egalitate
în faţă impozitelor.
Egalitatea în faţă impozitelor porneşte de la ideea mai veche, că serviciile publice
sunt în folosul tuturor şi de aceea plata lor ar trebui să fie egală pentru toţi cetăţenii. Cu
timpul însă acest principiu a fost încălcat, devenind discutabil, incompatibil cu evoluţia
şi dezvoltarea vieţii şi gândirii economice. Astfel, în unele ţări, anumite venituri, cum
sunt cele realizate de pe urma plasamentelor în obligaţiuni ale împrumuturilor de stat, nu
se supun impunerii. De asemenea, tot o încălcare a principiului echitaţii o constituie şi
practica de a scuti de impozit partea din veniturile societăţilor de capital destinată
finanţării unor investiţii din capital. Ceea ce părea discutabil sau chiar inacceptabil, într-
un anumit mod de interpretare al echităţii fiscale apare însă într-o altă lumină dacă avem
în vederea necesitatea obiectivă că impozitul trebuie să devină şi o pârghie fiscală.
Astfel egalitatea în faţă impozitului a fost înlocuită cu egalitatea prin impozite.
Acestea din urmă presupune un tratament fiscal diferenţiat în funcţie de mărimea
venitului şi averii, de provenienţa lor, în raport cu starea socială, cu situaţia personală a
fiecărui plătitor.
Echitatea fiscala ne este înfăţişata şi ca echitate aparentă (sau matematică)
respectiv efectivă (sau reală). De exemplu, aparent este echitabil ca doi angajaţi care
pentru munca lor primesc acelaşi salariu să plătească acelaşi impozit pe salariu. Cei doi
contribuabili ar fi astfel egali în faţă impozitului. În realitate, însă dacă ei au un număr
diferit de persoane în întreţinere - dacă au o situaţie socială diferită - capacitatea lor
contributivă diferă şi de aceea echitatea reală este alta decât cea aparentă. Ei sunt egali
din punct de vedere al echităţii muncii, dar, din punct de vedere al echităţii fiscale ei ar
trebui trataţi diferit. Soluţiile alternative, în realizarea unei echităţi fiscale reale, în cazul
enunţat anterior ar fi:

diferenţierea sarcinilor fiscale, la aceeaşi materie impozabilă realizată, în funcţie de
situaţia socială;

păstrarea egalităţii sarcinilor fiscale, dar diferenţierea diferitelor ajutoare sociale, în
funcţie de situaţia socială.

58
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Scutirile fiscale sunt privilegii din voia legislativului, nu un
drept constituţional; Jurist american, membru din 1982 “Board of Tax Appeals”

54
 Se consideră, de către majoritatea specialiştilor, că ultima soluţie este cea mai
convenabilă, chiar dacă echitatea socială nu se mai realizează prin intermediul
impozitelor ci ea este “împinsă” spre domeniul ajutoarelor sociale.
The Treasury is constantly presented with proposals to accomplish all
sorts of desirable social objectives through the tax system. In general,
these objectives can be accomplished more effectively and
economically by other means. - Stanley S. Surrey59
Echitatea fiscala ne este înfăţişata şi ca echitate pe orizontală respectiv echitate
pe verticală.
Echitatea orizontală presupune compararea sarcinii fiscale pentru doi
contribuabili ce realizează aceeaşi mărime de venit, dar din surse diferite. Pornind de
aici, interpretările sunt însă diferite. Astfel într-o variantă se consideră echitabil
diferenţierea sarcinii fiscale, pe când în cealaltă variantă se consideră echitabil stabilirea
unei sarcini fiscale egale. Fiecare variantă are avantaje şi dezavantaje, susţinători şi
adversari. Greu de decis care dintre variante ar fi cea mai echitabilă, cu atât mai mult cu
cât o soluţie de compromis pare imposibil de găsit. Ne exprimăm opinia că o anumită
diferenţiere a sarcinilor fiscale în funcţie de sursele şi de condiţiile în care se realizează
materia impozabilă este de multe ori justificată. De exemplu, ar părea ca justificată, cel
puţin la prima vedere, o anumită diferenţiere a sarcinilor fiscale atunci când este vorba
de venituri obţinute din muncă sau din depuneri bancare sau alte situaţii similare.
Spre deosebire de varianta precedentă echitatea pe verticala presupune
compararea impozitele datorate de două persoane ce realizează venituri de mărime
diferita, dar din aceeaşi sursa. Se considera echitabil, în acest caz, ca cei ce realizează
venituri mai mari să plătească impozit (procentual) mai mare. Este una dintre chestiunile
cele controversate:
That which angers men most is to be taxed above their neighbors. - Sir
William Petty (1623-1687)60
Deşi discutabilă, a asemenea cerinţă pare pe deplin justificată:

59
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Trezoreria(SUA) prezintă constant propuneri pentru
îndeplinirea a tot felul de obiective sociale prin intermediul sistemului fiscal. În general, aceste obiective
pot fi îndeplinite mai economic şi mai complet prin alte mijloace; american, profesor de drept la
Universitatea Harvard, din 1996, reputat specialist în impozite şi securitate socială
60
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Lucrul cei enervează cel mai tare pe cei mai mulţi oameni
este de-a fi impozitaţi mai aspru decât vecinii lor.; Englez-irlandez, născut la Romsey, Hampshire, Anglia,
la 26 mai 1623, decedat în Londra, la 16 decembrie 1687, un foarte apreciat fizician, doctor si, nu în
ultimul rând economist.

55
 When people ask, "Why should the rich pay a larger percent of their
income than middle-income people?" - my answer is not an answer
most people get: It's because their power developed from laws that
enriched them. - Ralph Nader (1934-)61
Pentru a putea fi respectată echitatea în materie de impozite se cer a fi îndeplinite
mai multe condiţii:
• echitatea presupune existenţa unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de
impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict
necesare. Acest minim trebuie să se justifice din punct de vedere economic - de
exemplu la impozitul pe profit, la taxa pe valoarea adăugată s-ar cere ca minimul
neimpozabil să-i asigure întreprinzătorului “supravieţuirea”. Minimul neimpozabil
este întâlnit numai în cazul impozitelor directe (mai ales la impozitele pe venit)
neavând aplicabilitate în domeniul impozitelor indirecte, ceea ce atestă lipsa de
echitate a acestor impozite;
• Impunerea trebuie să fie universală, generală, adică toate peroanele fizice sau
juridice ce deţin materie impozabilă - venituri dintr-o anumită sursă, care posedă un
anume gen de avere sau fac anumite cheltuieli - trebuie să plătească impozit.
Aceasta condiţie presupune şi inexistenţa posibilităţilor de sustragere a unei părţi a
materiei impozabile de la impunere, altfel spus, impunerea să fie astfel stabilită şi
realizată încât să se evite evaziunea fiscală;
• sarcina fiscală - absolută şi relativă - a fiecărui contribuabil în parte, este necesar să
fie stabilită în funcţie de puterea contributiva pe care acesta o deţine : mărimea
venitului sau a averii şi sarcinile sociale;
• trebuie asigurată comparabilitatea sarcinii fiscale pe verticală şi pe orizontală.
Respectarea sau nerespectarea echitaţii fiscale rezultă în ultimă instanţă din felul
cotelor de impozit folosite62.
a) Echitatea fiscala la impunerea în sume fixe se caracterizează prin aceea că
organele fiscale stabilesc un impozit în sumă fixă în sarcina fiecărei persoane. Acest
fel de impunere nu este echitabil, deoarece la stabilirea impozitului nu se are în

61
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Atunci când oamenii întreabă, “ De ce bogaţii plătesc un
procent mai mare din venitul lor decât oamenii din clasa medie?” – răspunsul meu este diferit de cel
obişnuit: Se întâmplă asta pentru ca ei (cei bogaţi) îşi trag puterea din legile care i-au îmbogăţit; jurist
american, candidat la preşedenţia SUA în 1996 şi 2000
62
aspecte prezentate pe larg într-un paragraf anterior, comportamentul cotelor de impunere

56
 vedere nici mărimea venitului sau averii şi nici situaţia personala, socială a
contribuabilului.
b) Echitatea fiscala la impunerea în cote procentuale. Impunerea în cote procentuale
poate fi realizata în: * cote proporţionale; *cote progresive * cote regresive.
b1) Echitatea fiscala la impunerea în cote proporţionale este o manifestare directa a
principiului egalităţii în faţă impozitelor, principiu proclamat odată cu trecerea la
modul de producţie de tip capitalist. În cazul impunerii proporţionale, deoarece cota
de impozit rămâne neschimbata, se păstrează în permanent aceaşi proporţie între
impozit şi venit (avere). Astfel, deşi prin introducerea impunerii în cote
proporţionale s-a făcut un pas înainte în asigurarea echitaţii, faţă de impunerea în
sumă fixă, totuşi nici în acest caz nu se respecta principiile echitaţii fiscale.
Impunerea în cote proporţionale nu ţine cont de faptul că puterea contributiva a
diferiţilor contribuabili, diferă în funcţie de mărimea absolută a veniturilor şi de
valoarea averii pe care fiecare din aceşti le realizează, respectiv o posedă.
b2) Echitatea fiscala la impunerea în cote progresive Impunerea progresiva consta în
aceea că odată cu creşterea venitului (averii) are loc şi creşterea cotei impozitului
astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. * impunerea în
cote progresive simple (globale) * impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe)
b21) Echitatea fiscala la impunerea în cote progresive simple (globale) Fiind vorba
de o impunere progresiva, înseamnă că cota de impozit va fi cu atât mai mare, în
limitele progresivităţii stabilite prin lege, cu cât venitul sau averea respectiva va fi
mai mare. Impunerea în cote progresive simple, deşi a condus la o apropiere
importantă de ceea ce înseamnă respectarea echitaţii în domeniul impozitelor, are
totuşi unele neajunsuri. Astfel, această modalitate de impunere îi dezavantajează pe
contribuabilii care realizează venituri al căror nivel se situează la limita imediat
superioară celei până la care acţionează o anumita cota.
b22) Echitatea fiscala la impunerea în cote progresive compuse Impunerea în cote
progresive compuse înlătură neajunsurile menţionate la impunerea în cote progresive
simple. Acest gen de impunere se utilizează mai ales pentru impunerea veniturilor
realizate de persoanele fizice.

57
c) Echitatea fiscala la impunerea în cote regresive. Acest fel de impunere
avantajează contribuabilii care realizează venituri mari sau deţin averi importante şi
îi determină la sporirea materiei impozabile brute.
În concluzie, dintre sistemele de impunere cel mai echitabil sistem de impunere
pare a fi cel care se bazează pe aplicarea cotelor progresive compuse (pe tranşe). Ar fi
însă ireal să se afirme că utilizarea unei anumite progresivităţi în impunere, chiar dacă
aceasta este destul de ridicată, rezolvă de la sine problema echitaţii în acest domeniu.
Astfel, legislaţia fiscala fiind destul de elastică oferă fie “portiţe de evaziune fiscala
legala” fie se oferă o serie întreaga de facilitaţi sau chiar privilegii fiscale. Echitatea
fiscală impune cerinţe fireşti, dar este doar unul dintre principiile impunerii.
Noţiunea de echitate, interpretată strict, poate aduce atingeri grave celorlalte
principii, de exemplu principiilor sociale.

Principii de politică financiară

În cadrul principiilor de politică financiara se urmăreşte ca sistemul fiscal, să se
caracterizeze prin: randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic, tip şi număr de
impozite.
Randamentul fiscal, ca orice randament presupune raportarea rezultatelor la
efort (sau invers), în cazul nostru raportarea sumelor atrase printr-un impozit la
cheltuielile ocazionate. Pentru a se realiza un randament fiscal ridicat trebuie găsit
raportul optim între încasările realizate prin intermediul unui impozit şi cheltuielile de
percepere. Pentru ca încasările să fie mari, trebuie respectate aceleaşi condiţii ca şi la
echitate: impunere universală, să nu existe evaziune fiscala, iar aparatul fiscal să nu fie
costisitor.
Astfel pentru ca un impozit să poată avea un randament fiscal ridicat se cer a fi
îndeplinite mai multe condiţii:
⇒ Impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele
(fizice sau juridice) care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi
gen de avere. Universalitatea impozitului presupune, în aceeaşi măsură, ca
întreaga materie impozabilă a unei persoane, să fie supusă impunerii.

58
 ⇒ Pentru eliminarea evaziunii fiscale este necesar să nu existe posibilităţi de
sustragere de la impunere (pe căi legale sau frauduloase) a unei parţi din
materia impozabilă.
⇒ volumul cheltuielilor legate de stabilirea şi perceperea impozitelor să fie
redus la minimul necesar •
Aceste cerinţe sunt indiscutabil raţionale, dar practic, sunt greu de realizat.
Un impozit poate fi apreciat ca fiind stabil, dacă nu este influenţat, într-un sens
sau altul, de mutaţiile de ordin conjunctural ale economiei - să nu crească în perioadele
de prosperitate, respectiv să nu scadă în perioadele de recesiune.
Aceasta înseamnă că randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie să
sporească concomitent cu creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioada de
înflorire economică şi nici să scadă în perioadele nefavorabile ale ciclului economic. De
menţionat însă că, practic, în condiţiile economice actuale stabilitatea impozitelor este
dificil de realizat. În plus, de multa vreme, cerinţa stabilităţii a fost corelată cu
necesitatea elasticităţii impozitelor.
În ceea ce priveşte elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca impozitul să
poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri ale bugetului de stat. Un impozit
este elastic dacă el poate să fie mărit sau micşorat în funcţie de evoluţia cheltuielilor
statului sau altfel spus, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare este
necesar ca impozitele să poată fi majorate corespunzător şi invers.
Legat de tipul şi numărul impozitelor, se poate spune că, teoretic, s-ar putea
folosi unul sau mai multe impozite. Ideea cu privire la utilizarea unui singur impozit, s-a
întâlnit atât în perioada capitalismului premonopolist (de exemplu, fiziocraţii s-au
pronunţat pentru introducerea unui impozit financiar unic, apoi, mai târziu, odată cu
dezvoltarea marii industrii au apărut păreri privind instituirea unui impozit unic asupra
materiilor prime), cât şi în condiţiile capitalismului contemporan.
Astfel, industriaşul francez M.Schuller a sugerat ideea unui singur impozit asupra
energiei, care să se substituie tuturor impozitelor de tip declarativ (bazate pe declaraţia
contribuabililor). Acest impozit conceput a fi perceput pe unele produse (hidrocarburi,

•
într-o interpretare strictă, această condiţie poate conduce la concluzii absurde: aparatul fiscal să fie cât
mai redus (costurile sale să fie cât mai mult reduse), dar atunci şi încasările fiscale vor fi (foarte probabil)
mici pentru că evaziunea fiscală va fi foarte ridicată.

59
electricitate, cărbuni), se considera că ar evita cheltuielile de încasare pe care le
presupun celelalte impozite şi ar suprima fraudele. Totodată, se considera că un astfel de
impozit ar merge în întimpinarea progresului tehnic, deoarece cantitatea de energie
consumata creşte pe măsura ce se dezvolta industria.
George Bernard propune un sistem de impozite concretizat într-un impozit anual
direct, cu rate variabile, asupra valorii reale a capitalului fizic şi asupra bunurilor de
consum durabile. După părerea lui, acest impozit prezintă o seria de avantaje, cum sunt:
posibilitatea unui control public; problemele capitalului fizic sunt mult mai bine studiate;
ratele impozitului pe ramuri pot fi ajustate în funcţie de unele criterii economice, sociale,
politice, tehnologice, ecologice; sistemul de impozitare este mai ieftin.
În elaborarea acestei propuneri, autorul ei a avut în vedere faptul că toate
impozitele existente în prezent sunt în final reflectate în preţuri, apreciind că nu este
eficient să se stabilească impozit pe venit. Totodată, se considera că prin introducerea
acestui impozit veniturile publice nu vor mai fi colectate pe baza fluxurilor monetare, ci
pe baza mijloacelor productive (adică orice mijloc care face mai productivă activitatea
omului). Cu alte cuvinte impunerea bazată în special pe factorul muncă ar fi, după
părerea sa, inadecvată, considerând că este mai eficient şi mai just ca ea să se bazeze pe
munca trecută, pe factorul capital.
De menţionat că, practic, idei de genul celor de mai sus n-au fost transpuse în
viaţa, iar statele folosesc un număr mai mare sau mai mic de impozite în funcţie de
condiţiile economice, politice şi sociale existente în fiecare ţară.
Practicarea unui singur impozit este apreciată de către majoritatea specialiştilor
din ţările capitaliste contemporane ca fiind irealizabilă şi ineficientă. În acest sens se
considera că un singur impozit stabilit pe baza puterii contributive a plătitorilor ar
conduce la multe nemulţumiri, la accentuarea tendinţelor evazioniste şi de repercusiune
a sarcinilor în seama altora.
Cu toate cele arătate, se considera de majoritatea specialiştilor că pluralitatea
impozitelor este soluţia momentan cea mai corespunzătoare, cu atât mai mult cu cât
impozitul este activizat ca pârghie fiscală şi fiecare obiect impozabil trebuie tratat într-un
mod specific.

60
 În concluzie, se poate afirma că un sistem fiscal poate fi apreciat numai prin
prisma tuturor consecinţelor sale pe plan economico-social şi nu doar în funcţie de tipul
şi numărul impozitelor.
Aprecieri privind consecinţele şi implicaţiile de ordin economico-social ale unui
sistem fiscal pot fi făcute urmărind aspecte, cum sunt: ce obiect are impunerea;
veniturile (averea), cheltuielile sau amândouă; ce fel de cote de impozit se folosesc: fixe,
proporţionale, progresive sau regresive; ale căror clase şi paturi sociale sunt veniturile
(averea) şi din consumul căror clase sau paturi sociale fac parte bunurile sau serviciile
supuse impunerii; în ce măsura poate apărea sau nu, în unele cazuri, o dubla impunere,
iar în altele o sustragere de la impunere a veniturilor sau averii, etc.

Principii de politică economică

There are some taxes that are good for our economy, because they
discourage harmful activities. - David M. Roodman63
De foarte multă vreme impozitul a devenit o veritabilă pârghie economică şi de
aceea prin introducerea unui nou impozit, statul urmăreşte deseori nu numai procurarea
veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci şi exercitarea unei anumite
influenţe în ceea ce priveşte impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau subramuri
economice, stimularea ori reducerea producţiei sau consumului unor mărfuri, extinderea
sau dimpotrivă, restrângerea relaţiilor comerciale cu străinătatea.
Încurajarea sau descurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice
poate fi efectuată de către stat prin suprataxare sau reducere de impozite în mai multe
variante cum ar fi: stabilirea unor taxe vamale ridicate la importul mărfurilor de acelaşi
fel din alte ţări; reducerea sau scutirea de impozite indirecte a mărfurilor autohtone;
micşorarea impozitelor directe stabilite în sarcina producătorilor şi comercianţilor
autohtoni; facilitatea amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce conduce la
reducerea profitului impozabil al societăţilor de capital din ramura respectivă şi la
posibilitatea înlocuirii rapide a acestuia.

63
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Sunt câteva impozite care sunt “bune” pentru economie,
pentru că descurajează activităţile “rele”; economist american, specialist în reforma fiscală şi “impozite
verzi”, autor al unor materiale, cum ar fi Vital Signs 2001: The Environmental Trends That Are Shaping
Our Future, 2001 Edition - Worldwatch Institute, Getting the Signals Right : Tax Reform to Protect the
Environment & the Economy

61
 Tot în acest sens acţionează şi acordarea de subvenţii de la bugetul statului
întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea într-o anumita ramură sau subramură
economică.
If you want more of something, subsidize it; if you want less, tax it. -
Old Economic Adage64
Desigur soluţia acordării de subvenţii nu este una foarte simplă, deoarece aceasta are ca
sursă, de regulă impozitele încasate de stat. Altfel spus, încurajăm pe de-o parte,
descurajăm pe de alta.
All taxes are a drag on economic growth. It's only a question of
degree. - Alan Greenspan (1926-)65
Un alt caz este când impozitele sunt frecvent folosite în ţările capitaliste pentru a
influenţa comportamentul producătorilor agricoli în ceea ce priveşte producţia obţinută
şi veniturile realizate: un impozit stabilit în funcţie de venitul mediu (prezumat) la
hectarul de teren poate stimula interesul producătorilor să obţină o producţie sporită la
hectar şi cu costuri mai mici, ştiind că pentru venitul suplimentar astfel obţinut nu
datorează impozit suplimentar.
Pentru a influenţa creşterea consumului anumitor mărfuri, statul procedează la
micşorarea sau chiar la renunţarea la impozitele indirecte care se percep la vânzarea
acestora. Dacă, dimpotrivă, se urmăreşte reducerea consumului, atunci se recurge la
majorarea cotelor de impozit aplicat la vânzarea mărfii respective.
În vederea extinderii relaţiilor comerciale cu străinătatea, statul apelează la
încurajarea exportului prin restituirea parţială sau integrală a impozitelor achitate de
exportatori pentru mărfurile vândute în afară. În această direcţie poate acţiona, de
asemenea, reducerea taxelor vamale percepute la importul mărfurilor provenite din
diferite ţări.
În condiţiile în care economiile naţionale sunt confruntate cu crize economice,
şomaj, inflaţie, la care s-a adăugat şi criza energiei şi a materiilor prime, impozitele sunt
folosite, concomitent cu alte instrumente, în încercarea de redresare a situaţiei
economice.

64
http://www.greentaxes.org; http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Dacă vrei, din ceva mai mult,
subvenţionează-l; dacă veri mai puţin, impozitează-l – veche pildă economică.
65
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; Toate impozitele sunt o frână în calea creşterii economice.
Este numai o chestiune de (cât este) nivel; economist american, preşedinte Consiliul Guvernatorilor
Oficiul Federal de Rezerve, începând cu anul 2000, mandatul durează patru ani

62
 Astfel, pentru stimularea investiţiilor particulare se procedează la reducerea
impozitului aferent venitului investit, de exemplu, în maşini, utilaje şi alte echipamente.
Toate cele arătate anterior sunt modalităţi şi cazuri în care impozitul este şi
trebuie să aibă calitatea de pârghie financiară.

Principii social - politice

In general, the art of government consists of taking as much money as
possible from one class of citizens to give to the other. - Voltaire (1694
– 1778)66
Politica fiscală promovata de stat vizează, în mod frecvent, şi realizarea unor
obiective social-politice67. Aceste principii cer ca în impunere să se ţină seama de
situaţia personală – socială - a plătitorului. Este cunoscută, de exemplu, practica
acordării unor facilităţi fiscale persoanelor cu venituri reduse şi celor care întreţin un
anumit număr de copii şi bătrâni.
Impozitele sunt folosite, de asemenea, pentru limitarea consumului unor produse
care au consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii (tutun, băuturi alcoolice). Există şi ţări în
care, pentru a se influenţa creşterea natalităţii se practică un impozit special asupra
celibatarilor şi persoanelor căsătorite fără copii.
Trebuie aici precizat că uneori politica fiscala este marcată şi de interese pur
politice: în perioada alegerilor, cei de la putere încearcă să atenueze (sau să promită
reducerea ei) fiscalitatea sau să acorde privilegii şi facilitaţi fiscale unor categorii de
contribuabili. După alegeri, se constată că situaţia economică, fiscală este cea cunoscută
de fapt şi în perioada alegerilor şi trebuind să-şi reconsidere poziţia uită promisiunile
electorale şi impozitele cresc din nou.
A government that robs Peter to pay Paul can always depend upon the
support of Paul. - George Bernard Shaw68
Aici am putea adăuga însă ca promisiunile electorale, nu numai că de foarte
multe ori nu sunt îndeplinite, ci chiar mai mult,

66
http://www.tax.org/quotes/quotations.htm; În general, arta guvernării constă în strângerea a cât mai
mulţi bani, de la o clasă socială şi de a “da” alteia; autor şi filozof francez
67
pentru o opinie interesantă vezi şi Hoanţă Nicolae, Impozitarea veniturilor şi distribuirea acestora,
revista Impozite şi taxe, nr.1-2, pag. 41-46, 1996
68
http://www.aphids.com/quotes/index.shtml; Un guvern care fură de la Peter pentru a-l plăti pe Paul,
poate întotdeauna să se bazeze pe sprijinul lui Paul.

63
 3. OPŢIUNEA ECONOMICĂ

În acest caz, opţiunea macrodecidentului în materie fiscală, presupune luarea în

considerare a următoarelor variante: impozite pe venit, pe capital sau pe consum.
Această selecţie derivă din faptul că impozitul vizează întotdeauna forme ale avuţiei,
care însă au o natură economică diversă. Impunerea poate fi realizată în diverse
momente, cum ar fi:
• fie atunci când elementele de bogăţie intră în patrimoniul contribuabilului, caz în
care se vorbeşte de o impunere la sursă, aşa cum se realizează ea în cazul impozitului
pe venit
• fie este cazul în care impozitul “atacă” elementele de avuţie ce formează şi
conturează patrimoniul contribuabilului, impozitul pe capital
• fie impozitul este aşezat asupra elementelor de bogăţie, în momentul în care acestea
ies din patrimoniul contribuabilului, caz în care se vorbeşte de un impozit asupra
consumului
Variantele alese atrag după sine mai multe consecinţe tehnice şi economice, iar la
urma urmei acestea trebuie să reprezinte şi elementele ce trebuie să ghideze decidentul
macroeconomic în alegerea diferitelor variante, în deciderea celei mai nimerite
combinaţii între cele trei materii impozabile (şi cele trei forme ale impozitelor). În cele
ce urmează ne propunem să analizăm pe rând, implicaţiile şi caracteristicile celor trei
tipuri de impozite.

 Impunerea poate fi realizata în diverse momente,

 În acest caz, optiunea macrodecidentului în materie cum ar fi:
fiscala, presupune luarea în considerare a urmatoarelor
variante:  fie atunci când elementele de bogatie intra în
patrimoniul contribuabilului, caz în care se vorbeste de o
impunere la sursa, asa cum se realizeaza ea în cazul
 Impozite pe venit;
impozitului pe venit
 Impozite pe capital;  fie este cazul în care impozitul “ataca” elementele de
avutie ce formeaza si contureaza patrimoniul
 Impozite pe consum. contribuabilului, impozitul pe capital
 fie impozitul este asezat asupra elementelor de bogatie,
în momentul în care acestea ies din patrimoniul
Aceasta selectie deriva din faptul ca impozitul vizeaza contribuabilului, caz în care se vorbeste de un impozit
întotdeauna forme ale avutiei, care însa au o natura asupra consumului
economica diversa.

64
 3.1. Impozitul aşezat asupra venitului
Alegerea ca materie impozabilă a venitului, implică rezolvarea unor multiple
probleme, ce cunosc soluţii diverse: probleme de definire, aspecte tehnice, implicaţii
economice şi soluţii pozitive.
3.1.1. Probleme de definire a venitului impozabil
Primele probleme legate de alegerea impozitului pe venit sunt cele legate de
definirea venitului, ca o formă de bogăţie şi în raport cu alte forme ale bogăţiei în mod
deosebit faţă de capital şi faţă de consum.
Noţiunea de venit, din punct de vedere al dreptului civil. În dreptul civil,
această noţiune - venituri - a fost definită de foarte mult timp. În această ramură a
dreptului, definirea acestei noţiuni are o importanţă majoră pentru rezolvarea unor
probleme diverse (succesiuni, matrimoniale, incapacităţi, etc.), iar regimul juridic al
veniturilor este distinct de cel al capitalului. Preluarea acestor noţiuni, din dreptul civil în
cel fiscal, nu ar trebui să pară deloc surprinzătoare.
În aceste circumstanţe, venitul este definit ca o sumă de bani, provenită dintr-
o sursă permanentă, în mod constant. Astfel de exemple de venituri pot fi: chiria din
închirieri de imobile, veniturile din titlurile mobiliare, salariul, etc. Din această definiţie
se pot desprinde şi caracteristicile de bază ale venitului:
a) venitul are o formă monetară. Venitul este o sumă de bani, sau orice formă de
bogăţie susceptibilă de a fi transformată în bani; din contră de exemplu, posesia sau
contemplarea unui tablou nu reprezintă venit pentru că aceste acţiuni nu sunt
convertibile în mod direct, în bani.
b) venitul este o formă a bogăţiei care provine dintr-o sursă fixă, care are ca şi
contrapondere o formă a capitalului. Venitul este astfel întotdeauna legat de o formă a
capitalului, din care el se obţine. Aşa de exemplu, chiria este legată de (deţinerea de)
imobile, dividendele de deţinerea de acţiuni, dobânzile de creanţe, etc. Tot ca o sursă
de venituri se prezintă şi capacitatea de muncă şi aptitudinile de a procura resurse:
capacitatea de muncă este cea care este la baza formării veniturilor salariale.
Permanenţa sursei venitului nu implică imposibilitatea dispariţiei sau distrugerii
capitalului; imobilul ca sursă a chiriei poate suferii distrugeri şi deteriorări, angajatul
se poate îmbolnăvi sau să ajungă şomer. Permanenţa sursei venitului implică pur şi

65
 simplu, că realizarea veniturilor nu atrage după sine deteriorarea, distrugerea, formei
de capital din care se obţine.
c) venitul se caracterizează prin periodicitate. Venitul este o formă a bogăţiei care
“revine”, cu anumită periodicitate: salariul este plătit în fiecare lună, dividendele sunt
plătite la fiecare sfârşit de an sau semestru, etc. Periodicitatea venitului nu implică
obligatoriu, regularitatea lui: acţiunile nu generează (obligatoriu) în fiecare an
dividende, un imobil poate rămâne fără chiriaşi, un angajat poate deveni şomer, etc.
Ceea ce este important, este că şi în condiţiile în care sursa venitului poate “seca” la
un moment dat, ea va procura în viitor venituri, atâta timp cât sursa respectivă rămâne
în posesia contribuabilului: chiar dacă o persoană este în şomaj în viitor, prin angajare
capacitatea de muncă va fi din nou fructificată, ea va procura din nou venituri, etc.
Având în vedere elementele de mai sus, noţiunea “venituri” apare ca având un
sens relativ extrem de restrâns, înglobând următoarele forme: venituri din capital
imobiliar sau mobiliar, salarii şi pensii, beneficiile agricole, industriale, comerciale sau
non-comerciale.
Autonomia dreptului fiscal. Pentru aşezarea impozitului pe venit, în dreptul
fiscal, noţiunea “venituri” trebuie (puţin) înţeleasă diferit decât în dreptul civil, în sensul
lărgirii ariei de cuprindere. În sprijinul idei înţelegerii nuanţate a noţiunii de venit, în
dreptul fiscal, este adus ca şi argument suprem “principiul autonomiei dreptului fiscal”.
Autonomia dreptului fiscal, este principiul în virtutea căruia legiuitorul fiscal, în
utilizarea conceptelor juridice, poate aduce modificări şi ajustări categoriilor şi
noţiunilor utilizate, faţă de modul în care sunt înţelese şi aplicate în alte ramuri ale
dreptului. Aşa de exemplu, noţiuni cum ar fi domiciliul, salariul, comerciantul etc. au în
dreptul fiscal, înţelesuri relativ diferite faţă de dreptul civil sau comercial. Acest
principiu are o dublă justificare:
• în primul rând, o explicaţie ştiinţifică: Autonomia dreptul fiscal marchează
dobândirea calităţii de ramură a ştiinţei dreptului. Ţinându-se cont de specificul şi
tehnica aparte ce sunt caracteristice dreptului fiscal, conceptele trebuie şi ele
particularizate, comparativ cu sensurile atribuite aceloraşi noţiuni, în alte ramuri ale
dreptului.

66
• în al doilea rând, există şi o explicaţie ce ţine de ştiinţa fiscalului: dreptul fiscal este
un instrument la îndemâna aparatului fiscal, pentru a se specifica mai clar şi mai exact
elementele tehnice ale impozitelor, astfel încât să se asigure o îmbunătăţire a
randamentului fiscal.
În concluzie, autonomia dreptului fiscal constituie o armă precisă şi preţioasă
aflată în primul rând, la îndemâna organelor fiscale, care au astfel posibilitatea aplicării
corespunzătoare a forţei de constrângere ce este specifică problemelor de această natură.
Desigur există şi voci contrare acestui principiu, dar cei mai mulţi specialişti comentează
acest aspect particular, cerând limitarea aplicabilităţii acestuia. Argumentul acestor
specialişti ţine de neplăcerile provocate contribuabililor de această aplicare distinctă a
unor concepte, utilizate şi în alte ramuri ale dreptului. Combaterea sau limitarea acestui
principiu ţine şi de necesitatea ca noţiunile ce ţin de fiscalitate să fie relativ, accesibile
oricărui contribuabil, la urma urmei obligat să cunoască toate aceste elemente şi noţiuni,
pentru a-şi plătii obligaţiile faţă de stat.

Sensul fiscal al noţiunii de venit. Principiul autonomiei fiscale este aplicat în

primul rând, în lărgirea conceptului de venit faţă de felul în care este el utilizat în dreptul
civil. Deşi necesară, această modificare de conţinut a acestei noţiuni poate fi chiar
periculoasă, în anumite cazuri. Lărgirea acestei noţiuni, se face pornind de la cele trei
caracteristici fundamentale ale noţiunii de venit:
1. caracteristica venitului de-a avea natură monetară este privită mai puţin
restrictiv, este abordată ca având un conţinut mai larg. Ca atare, sensul fiscal al
noţiunii de venituri este extins, cuprinzând şi venituri în natură; astfel chiar dacă un
agricultor consumă o parte din produsele propriei recolte şi astfel acestea nu mai
furnizează nici un venit, dar cu toate acestea, produsele respective sunt cuprinse în
veniturile (fiscale) impozabile - aici funcţionează principiul impozitării
autoconsumului agricol - principiu acceptat de foarte multă vreme, dar greu de aplicat
în practică datorită dificultăţilor legate de evaluarea acestor autoconsumuri. Acelaşi
regim se aplică şi altor diferite avantaje în natură de care beneficiază anumiţi
contribuabili: locuinţa de serviciu, automobil de serviciu, precum şi alte diferite
bunuri şi servicii gratuite. Mai mult chiar, nu sunt puţine cazurile când veniturile sunt

67
 abordate chiar şi sub forma veniturilor virtuale, desemnând acele venituri pe care
contribuabilul nu le încasează efectiv, dar care în alte condiţii ar fi trebuie să le
încaseze, pentru a-l cheltui pentru destinaţiile respective. Aşa de exemplu, în istoria
impozitului pe venit a existat impozitarea proprietarului pentru locuinţa pe care o
foloseşte pentru uzul personal, pornind de la principiul că proprietarul ar fi realizat un
anumit venit dacă respectivul imobil ar fi fost închiriat. Este un exemplu de venit
virtual pentru că, în mod efectiv, contribuabilul-proprietar nu a încasat (în mod real)
nici un venit sub formă bănească. Datorită aspectelor discutabile privind impozitarea
veniturilor virtuale, nefiind venituri efective, impozitarea acestora a scăzut ca
importanţă. Discuţiile apar pentru că veniturile virtuale sunt adeseori privite şi
comparate cu veniturile fictive, ajungându-se chiar la situaţii absurde cum ar fi:
impozitarea activităţilor recreative pentru că, în aceeaşi perioadă de timp
contribuabilul ar fi putut obţine venituri - din munca sa - care în mod normal ar fi fost
impozitate; impozitarea deţinerii de obiecte de artă şi bijuterii, în virtutea veniturilor
pe care contribuabilul le-ar fi obţinut din vânzarea acestor bunuri; impozitarea
activităţilor lucrative pe care contribuabilul le realizează pentru sine (pentru
gospodăria sa), în virtutea veniturilor pe care le-ar fi realizat, dacă ar fi prestat
aceleaşi activităţi pentru alţii.
2. distincţia între sursa permanentă a venitului şi venitul însuşi este diminuată.
Astfel, creşterea de capital este impozitată, deşi această creştere de valoare nu poate fi
disociată de capitalul care a generat-o. În acelaşi fel, plus valuta imobiliară generată
de vânzarea cu titlu oneros este şi ea supusă impozitului pe venit. De acelaşi regim se
“bucură” plus-valoarea ocazionată de cesiunea elementelor de activ care este supusă
impozitului pe profit. Toate aceste elemente sunt impozitate ca elemente de venit,
deşi ele sunt inseparabile de capitalul - forma de avuţie, ce le-a produs.
3. periodicitatea nu mai este considerată o caracteristică definitorie a venitului. La
urma urmei în limba franceză, etimologia cuvântului venit (revenu) arată chiar
această caracteristică, de periodicitate. Chiar raţiunea de a fi a impozitului pe venit
este legată de neafectarea formei de avuţie care generează venitul respectiv. Cu toate
acestea, în sensul fiscal al noţiunii de venit impozabil, nu este cuprinsă şi
caracteristica de periodicitate. Aşa de exemplu, este impozitat ca venit şi creşterea

68
 valorii elementelor patrimoniale deşi aceasta are un caracter excepţional şi nu
“revine”: plus-valuta funciară, plus valoarea fondului de comerţ, primele de
răscumpărare anticipată legate de retragerea unor tipuri de obligaţiuni şi acţiuni
preferenţiale, etc.
Critici. Aceste elemente arătate anterior, au condus la imposibilitatea definirii
corespunzătoare (exacte, precise şi ştiinţifice) a noţiunii de venit impozabil, în mod
deosebit atunci când este cazul impozitului pe venitul global. Extinderea imprecisă şi
discutabilă a noţiunii de venit impozabil a condus la consecinţe imprevizibile şi chiar
regretabile.
• impunerea plus-valorii (plus-valutei) cu titlu de impozit pe venit, ar trebui în mod
logic, să atragă după sine şi rambursare (sau deducere) de impozit aferentă cazurilor
de scădere sau dispariţie de valoare. Cu toate acestea, o regulă de acest gen, nu a fost
niciodată recunoscută, legislaţia fiscală acceptând o foarte limitată şi rară
compensare între creşterea şi diminuarea de valoare.
• extinderea noţiunii fiscale de venit impozabil, creează dificultăţi în asimilarea
câştigurilor excepţionale ca venituri normale (încasate cu regularitate) şi impunerea
lor ca atare: impozitarea câştigurilor cu caracter excepţional este cel mai adesea, mult
prea aspră, ceea ce face ca de multe ori să se acorde unele înlesniri sau reduceri de
impozit. De cele mai multe ori plus-valoarea realizată prin cedarea unui element de
activ, care este inclusă în profitul impozabil, beneficiază de anumite deduceri şi
scutiri astfel încât impozitarea să nu fie prea aspră - cu atât mai mult, în condiţiile în
care cotele impunerii sunt progresive.
Având în vedere cele de mai sus, este evident că extinderea “forţată” a noţiunii
de venit prezintă pericolul îndepărtării de ceea ce înseamnă în mod real noţiunea de venit
şi apropierea de noţiunea de câştig (de capital).
Deşi din cele arătate s-ar putea desprinde concluzia că impozitul pe venit are
numeroase şi complexe probleme de definire, acestea nu sunt singurele probleme:
probleme tehnice ale impozitului pe venit prezintă şi ele numeroase aspecte particulare.
3.1.2. Problemele tehnice şi economice ale impozitului pe venit
Problemele tehnice. Impozitul sintetic sau impozitul analitic. Odată ales
impozitul pe venit el ne pune în faţa a două alternative tehnice:

69
 • fie un impozit sintetic, aşezat asupra venitului global (sintetic, de unde şi
denumirea acestei forme de impozit), care “atacă” ansamblul veniturilor
realizate de un contribuabil,
• fie impozite analitice, fiecare dintre ele aşezate în mod distinct
(independent), asupra diferitelor categorii de venituri.
Alegerea uneia sau a alteia dintre variante, se poate realiza numai în condiţiile în
care cunoaştem implicaţiile şi consecinţele fiecărei variante.

A. Impozitul general pe venit

Trebuie precizat încă de la început, că această variantă tehnică prezintă marele
avantaj de-a lua în considerare situaţia contribuabilului, în ansamblu. Astfel dacă
impozitul ar presupune repartizarea cheltuielilor publice pe contribuabili, după
capacităţile lor contributive, atunci devine evident faptul că impunerea cea mai
echitabilă este realizată printr-un impozit global asupra venitului total. Numai în această
formă, în impunere, se poate realiza cea mai bună comensurare a capacităţii contributive.
Acest element ne conduce şi spre concluzia că impozitul general pe venit, se pretează cel
mai bine pentru personalizare. Practicarea unor cote progresive devine nu numai
posibilă, pentru acest tip de impozite, dar totodată este şi cea mai “corectă”
progresivitate luând în considerare totalul veniturilor contribuabilului - şi nu o
progresivitate separată, pe fiecare tip de impozit.
Deşi importante avantajele arătate mai sus, nu trebuie uitate şi dezavantajele -
neajunsurile - acestui tip de impozite. Astfel impozitul pe venitul global nu permite
diferenţierea impozitului, după natura veniturilor realizate - ori aceasta este o cerinţă
importantă a principiilor echităţii fiscale. Acest dezavantaj poate fi atenuat prin aplicarea
diferitelor reguli de evaluare a venitului, în funcţie de natura veniturilor respective. Prin
aceasta, impozitul general pe venit se apropie tot mai mult de impozitele aplicate
distinct, pe diferite forme de venit.

B. Impozite separate, pe diferitele forme de venituri

În această variantă, impozite distincte (şi separate) sunt aplicate asupra diferitelor
venituri pe care contribuabilul le realizează: venituri din (deţinerea şi tranzacţionarea de)

70
valori mobiliare, venituri din activităţi industriale şi comerciale, etc. Acest sistem
permite diferenţierea cotelor impunerii, în funcţie de natura veniturilor. Putem distinge
astfel trei categorii de bază, ale acestui sistem:
• impozitarea veniturilor obţinute din muncă de regulă, caracterizată printr-o
impunere mai “lejeră”
• impozitarea veniturilor din capital, la care se practică o impunere mai “aspră”
• impozitarea altor diverse venituri
Această variantă tehnică permite aplicarea diferenţiată a metodelor de evaluare şi
de impunere, precum şi particularizarea lor în funcţie de natura veniturilor. Aşa de
exemplu, pentru veniturile uşor comensurabile - aşa cum este salariul - se poate aplica
metoda declarării materiei impozabile, iar pentru veniturile mai greu de evaluat - aşa
cum este cazul veniturilor agricole - se poate aplica sistemul forfetar.
Se pot aplica diferite sisteme de încasare a impozitelor, pentru fiecare tip de
impozit în parte: astfel, dacă pentru impozitarea veniturilor din valorile mobiliare se
poate aplica metoda reţinerii la sursă, pentru beneficiile agricole această metodă devine
neaplicabilă.
Dacă acest sistem de impunere distinctă a veniturilor prezintă avantajul
posibilităţii diferenţierii tratamentului fiscal, el prezintă marele dezavantaj al
imposibilităţii personalizării impozitului. Aceasta deoarece, sistemul impunerii separate
a veniturilor permite alegerea veniturilor ce vor fi impozitate şi nu a contribuabilului, cu
capacităţile sale contributive. Acest sistem nu permite aplicarea progresivităţii
impunerii, întrucât el ia în considerare separat, fiecare venit al contribuabilului şi nu
totalul lor (aşa cum ar impune o progresivitate “veritabilă”).
Ţinând cont de cele arătate, devine evident de ce un sistem al impozitării separate
a veniturilor este rar folosit singur: el este dublat, cel mai adesea, de un sistem al
impunerii globale a veniturilor. Aşa de exemplu, în Franţa, odată cu reforma fiscală din
1914-1917, sistemul impozitelor cedulare pe diferitele tipuri de venituri a fost asociat şi
cu un sistem al impunerii progresive a veniturilor globale.
Acelaşi sistem este aplicat şi în Anglia, unde impozitul pe venit cuprinde şase
cedule distincte, împărţite în şaisprezece subdiviziuni, pentru fiecare în parte aplicându-
se tehnici fiscale diferite, dar fiind supuse unui singur impozit - income tax (impozitul pe

71
venit)- la care se adaugă surtax (suprataxă), progresivă şi globală, pentru veniturile ce
depăşesc minimul neimpozabil (care este scutit).
În S.U.A. se aplică un impozit normal - normal tax - asupra diverselor forme de venit,
după care se aplică o suprataxă, ca un impozit progresiv pe tranşe, asupra venitului
global.
Trebuie precizat că în cazul aplicării sistemului impozitului unic, pe venitul
global, unicitatea impozitului nu împiedecă aplicarea asupra diverselor venituri ce
formează venitul global, diverse şi diferite tehnici de evaluare a materiei impozabile
precum şi de mecanisme fiscale ce să asigure diferenţieri.
Ca urmare, combinarea sistemelor - impunerea venitului global şi impunerea
separată - aplicarea unui tratament fiscal diferenţiat pe diversele forme de venituri,
conduc la posibilitatea combinării avantajelor celor două variante. În această formulă –
mixtă - este posibilă atât diferenţierea fiscală cât şi personalizarea impunerii.
Cu toate acestea, impozitul pe venit, aşezarea şi perceperea lui, ridică şi
numeroase probleme economice.

Problemele economice ale impunerii veniturilor. Pentru înţelegerea deplină a

valenţelor şi limitelor impozitului aşezat asupra venitului, trebuie analizate şi
consecinţele economice ale acestei tip de impuneri.
Eficienţa impozitului pe venit. Din punct de vedere al importanţei în formarea
veniturilor statului, impozitul pe venit se încadrează în categoria impozitelor ce deţin o
pondere importantă. Astfel, în ţările industrializate, un astfel de impozit deţine până la
cincizeci la sută din totalul veniturilor fiscale.
Din punct de vedere al echităţii fiscale, acest tip de impozit este un impozit
relativ echitabil, pentru că ia în considerare materia impozabilă relevantă pentru
stabilirea capacităţii contributive a contribuabilului, permite personalizarea şi
progresivitatea. Acest tip de impozit poate deveni însă, inechitabil, dacă nu este dublat
de un control fiscal riguros şi substanţial, pentru că evaziunea fiscală poate deveni o
practică curentă şi astfel o mare masă de venituri impozabile, să fie sustrasă impunerii.
Având în vedere pericolul de mai sus, se constată o tot mai pronunţată tendinţă în ţările

72
industrializate, de diminuare a importanţei veniturilor atrase la dispoziţia statului prin
intermediul impozitului pe venit.
Critici. În numeroase ţări, cum ar fi Franţa, Suedia, Statele Unite, etc., până în
anii ’80, impozitele pe venit se bucurau de o importanţă deosebită, creând o relativ mare
presiune fiscală asupra contribuabilului. Începând cu 1980, în toate aceste ţări, datorită
consecinţelor economice ale acestei impozitări “aspre” a veniturilor, s-au întreprins
majore reforme fiscale, care au pus sub semnul întrebării oportunitatea importanţei de
care se bucurau acest tip de impozite. Cele mai importante consecinţe nefaste ale unei
impozitări “împovărătoare” a veniturilor sunt:
1. impozitul pe venit fiind aşezat mai ales asupra veniturilor băneşti ale persoanelor
fizice, în mod deosebit asupra veniturilor obţinute din muncă, descurajează
productivitatea şi diviziunea muncii. Acest tip de impozit constituie o incitare spre
o viaţa domestică, spre o economie naturală închisă, spre gospodăria de tip feudal.
Astfel acest tip de impozit apare ca o piedecă în realizarea progresului economic. Din
punct de vedere fiscal, contribuabilul este îndemnat spre o viaţă domestică ce
presupune venituri “virtuale” dar care scapă de sub incidenţa impozitului. Aceasta în
dauna unor activităţi specializate, mai bine retribuite, dar care sunt afectate de
impozitare, în defavoarea angajării de personal care să realizeze activităţile casnice.
Aşa după cum bine se ştie, specializarea şi individualizarea salariaţilor este un
element fundamental al progresului economic. Dar aceasta presupune şi salarizarea
corespunzătoare a unor angajaţi cu o pregătire profesională şi un randament al muncii
superioare, faţă de angajaţii mai puţin specializaţi. Salariu mai mare presupune însă,
un impozit mult mai mare (impozitul fiind progresiv) ceea ce evident, va descuraja
specializarea forţei de muncă. S-ar putea obiecta că, specializarea forţei de muncă se
desfăşoară mai rapid decât creşterea impozitului pe venit, ceea ce ar conduce la
concluzia - discutabilă - că această creştere de impozit nu va descuraja specializarea.
O asemenea concluzie ar putea fi reală, dar aceasta nu diminuează piedicile pe care
impozitarea veniturilor le ridică în calea progresului economic.
S-ar putea de asemenea, ridica obiecţii asupra impozitului pe venit, legate de
descurajarea femeilor în desfăşurarea de activităţi retribuite şi încurajarea orientării
lor spre activităţi casnice. Fenomenul menţionat mai sus este cu atât mai prezent cu

73
 cât impunerea se realizează, într-un fel sau altul şi în funcţie de veniturile întregii
familii (în mod deosebit în ţările industrializate).
2. Cum impozitul pe venit este aşezat asupra câştigurilor din muncă şi beneficiilor
industriale, care toate au ca sursă activitatea agentului economic, acest tip de impozit
apare ca un factor de malthusianism economic. Datorită impozitului pe venit, cu
cât contribuabilul munceşte mai mult, cu cât are o carieră profesională mai bună şi cu
cât agentul economic merge mai bine, cu atât este mai aspru impozitat. Nu este astfel
încurajat contribuabilul să nu întreprindă nimic? În aceeaşi măsură, un om de afaceri
cu cât se angajează mai mult în ceea ce întreprinde, cu cât afacerile merg mai bine, cu
atât mai mult o mai mare parte din veniturile sale sunt “confiscate” prin impozitul pe
venit. Într-o situaţie similară se află şi angajatul care refuză o muncă suplimentară
(plătită), pentru că o prea mare parte din câştigul devine impozit. Ţinând cont de cele
subliniate anterior nu apare deloc gratuită afirmaţia că, impozitul pe venit
descurajează activităţile lucrative.
Astfel guvernul suedez în anii ’80, a “aplatizat” progresivitatea impozitului pe venit,
prin reducerea cotei maxime de la 85% la 50%. S-a constat, în Franţa, că factorii de
mai sus constituie principala cauză a muncii “la negru” sau a clandestinismului.
3. Impozitul pe venit, ca un impozit progresiv, are tendinţa de a concentra sarcina
fiscală asupra acelei părţi din venituri care ar putea fi economisită sau destinată
unor investiţii. Astfel, impozitul pe venit, poate constitui un obstacol serios în calea
economisirii şi al realizării de investiţii private.
Aceasta nu ar trebui să ne conducă obligatoriu, la concluzia că efectul menţionat mai
sus conduce implicit şi la diminuarea investiţiilor totale, dintr-o economie naţională.
Aceasta, în condiţiile în care impozitul cu care s-au diminuat investiţiile private este
orientat spre finanţarea unor investiţii publice. Dar cum cel mai adesea impozitul este
o sursă de finanţare pentru cheltuielile de funcţionare ale statului şi instituţiilor sale,
impozitul va conduce la diminuarea investiţiilor totale dintr-o economie. În aceste
condiţii, o amploare deosebită a impozitului pe venit este îngrijorătoare, pentru că
prin aceasta se diminuează investiţiile private.
4. În fine, trebuie subliniat şi faptul că impozitul pe venit are şi un efect anti-
inflaţionist. Acest tip de impozit are un efect important asupra puterii de cumpărare a

74
 contribuabililor, în sensul reducerii ei, conduce la diminuarea semnificativă a
consumului cetăţenilor. Dar aici, se impun şi anumite nuanţări. În cazul când
impozitul pe venit este aşezat îndeosebi asupra veniturilor mici, care altfel ar fi
destinate consumurilor, efectul anti-inflaţionist este foarte puternic. Dimpotrivă, dacă
impozitul pe venit “atacă” îndeosebi veniturile mari, efectul anti-inflaţionist este
minor, pentru că un astfel de impozit nu diminuează în general, consumurile acestor
contribuabili, ci reduce doar capacitatea lor de economisire. Prin aceste efecte
diferite, impozitul pe venit devine o controversă între politica socială - de reducere a
impozitului pe venit, pentru categoriile defavorizate - şi între politica economică - de
stagnare şi diminuare a inflaţiei.
Ţinând cont de efectele negative ale impozitelor pe venit, nu ar trebui să ne
surprindă că acest tip de venituri fiscale a scăzut ca importanţă, cel puţin în ţările
dezvoltate. Acolo unde, acest tip de impozit deţine o pondere semnificativă în totalul
veniturilor statului, ar trebui acordată atenţie specială acestor efecte negative, căutate
mijloace de compensare a acestor efecte sau luată serios în considerare varianta reducerii
lor şi găsirea altor variante de finanţare a cheltuielilor publice.
3.2. Impozitul asupra capitalului
3.2.1. Noţiunea de impozit aşezat asupra capitalului
Noţiunea de capital. Definirea noţiunii de capital, ca element al materiei
impozabile, nu apare ca fiind complicată: capitalul este un element ce prezintă o anumită
stabilitate; capitalul este un element de avuţie consolidată în patrimoniul
contribuabilului; capitalul reprezintă avuţia sau patrimoniul contribuabilului.
Cu toate acestea, noţiunea de capital nu este deloc aşa de clară şi de precisă,
atunci când aceasta este legată de aceea de venituri sau de consum. Aşa de exemplu,
anuităţile unei rente viagere, apar pentru beneficiar ca un venit, pe când în fapt ele au la
origine un capital vărsat, un capital care dispare (cu timpul), prin plăţile viagere
efectuate. În acest caz, s-ar impune o delimitare în cadrul sumei plătită cu titlul de rentă
viageră, între sumele ce reprezintă dobânzi şi cele ce înseamnă rată rambursată din
capitalul - renta viageră ar reprezenta astfel atât o formă de venit cât şi un fragment din
capital.

75
 În acelaşi fel, diverse forme de câştig ataşate diferitelor valori mobiliare au o
natură incertă: pentru beneficiarul lor ele reprezintă elemente de capital, cu caracter
excepţional, dar ele au la originea lor, o distribuire de venit pentru societatea comercială
ce le-a emis.
Câteodată, este greu de făcut distincţie între capital şi obiecte ale consumului: aşa
de exemplu, un autoturism sau un aparat casnic, care este practic amortizat în câţiva ani,
poate fi considerat atât ca element de capital ce trebuie rapid amortizat, cât şi ca un bun
de consum. Criteriul ar putea fi durata de amortizare.
Făcându-se abstracţie de cazurile de mai sus, în care noţiunea de capital apare ca
şi confuză, putem distinge mai multe categorii de capital:
• capitalurile imobiliare: păduri, terenuri, construcţii, etc., unde există o
evidenţă clar şi unde aşezarea impozitului este relativă facilă
• capitaluri mobiliare: creanţe, valori mobiliare, obiecte de artă, lingouri de
aur, drepturile de proprietate intelectuală, etc., unde evidenţa şi aşezarea
impozitelor este mult mai dificilă.
sau
♦ capitaluri productive, aducătoare de venit, impozabile fără a distruge
substanţa capitalului, impozitul putând fi plătit din veniturile ce le procură:
construcţii de locuit, acţiuni, creanţe, etc.
♦ capitaluri neproductive, mai greu de evaluat şi inventariat, deci mai greu
impozabile: obiecte de artă, bijuterii, etc. În acest caz impozitarea lor ar
pune în pericol însăşi substanţa acestor forme ale capitalului, ar descuraja
deţinerea lor.
Impozitele aşezate asupra capitalului şi cele prelevate din capital. Distincţia
între cele două categorii este relativ simplă:
• impozitele aşezate asupra capitalului sunt suportate din veniturile furnizate de acest
capitaluri
• impozitele din capital sunt aşezate tot asupra capitalurilor, ca materie impozabilă,
dar sunt suportate din substanţa capitalului.

76
 Impozitele aşezate asupra capitalului pot fi, cel puţin câteodată, suportate din
veniturile capitalului: este cazul în care impozitul asupra capitalului este relativ modest.
Aşa de exemplu în Franţa, impozitul asupra operaţiunilor de bursă este suficient de
redus pentru a fi suportat de către investitori din veniturile furnizate de titlurile negociate
la bursă. Similar, în Germania, există un impozit anual asupra capitalului, de 0.5%,
pentru persoanele fizice şi de 0.6% pentru persoanele juridice - nivelul lor redus face
posibilă suportarea lor din veniturile capitalurilor respective.
În anumite cazuri, impozitul asupra capitalului, conduce spre efecte similare
celor evidenţiate la impozitul asupra veniturilor. Fie o persoană care deţine un capital de
100.000 u.m. care furnizează un câştig de 5.000 u.m. Presupunând că obligaţiile fiscale
sunt de 500 u.m., acestea pot reprezenta fie un impozit asupra capitalului de 0.5%
(0.5%*100.000) sau un impozit asupra venitului de 10% (10%*5.000). În concluzie, cele
două impozite au exact acelaşi efect.
În funcţie de anumite situaţii concrete, impozitul asupra capitalului, care este
redus, şi care deci poate fi suportat din veniturile capitalului, poate avea şi consecinţe
diferite de impozitul pe venit, prezentând şi anumite avantaje. Trebuie menţionat, în
primul rând, un avantaj financiar: acest impozit pe capital permite prin efectele sale
impozitarea elementelor de avuţie care nu sunt supuse impozitului pe venit, pentru că ele
nu furnizează venituri; în plus se impune precizarea că aceste elemente de capital, poate,
nu ar trebui să scape de “grija” fiscalităţii, în condiţiile în care ele reprezintă obiecte de
lux: colecţii, iahturi, etc. La toate cele arătate se mai poate adăuga şi un argument
economic: acest impozit asupra capitalului poate asigura protecţia avuţiilor în formare şi
în plus nu este o frână - aşa cum este impozitul pe venit - în calea acţiunilor productive,
desfăşurate de cetăţeni. Se poate adăuga şi un argument de ordin politic şi social:
impozitul asupra capitalului afectează oamenii de afaceri, întreprinzătorii, în timp ce
impozitul asupra veniturilor afectează angajaţii; din punct de vedere social este
preferabilă impozitarea primei categorii decât a celei de-a doua. În fine, se impune în
anumite cazuri, evidenţierea unui element de ordin de tehnică fiscală, în favoarea
impozitului asupra capitalului: impozitele asupra capitalului obligă întocmirea unor
evidenţe, recensăminte, cât se poate de riguroase, a acestor elemente de avuţie. În aceste
condiţii, se poate institui un control excepţional asupra declaraţiilor de impunere, practic

77
imposibil de realizat, pentru alte tipuri de impozite. Acest ultim argument este cu atât
mai evident cu cât capitalurile impozitate sunt mai însemnate.
În condiţiile în care cotele impunerii, pentru impozitul asupra capitalului, sunt
ridicate, impozitul nu mai poate fi suportat din veniturile aduse de capital şi el devine
astfel un impozit din capital (asupra substanţei capitalului).

Impozitele din capital au, cel mai adesea, efecte periculoase, pentru că afectând
capitalul, “distrug” materia impozabilă. Această consecinţă, este legată de o
A1. Prelevari asupra caracteristică
capitalului fundamentală a
Impozit
în timp de criza
SINTETIC capitalului -
A2. Prelevari asupra
asezat asupra
capitalului sub forma spre deosebire
Impozit capitalului
drepturilor de
asezat succesiune de venit - de-a
Impozit
ASUPRA B1. Impozitele asezate nu se reînnoi,
pe
capitalului Impozit asupra posesiei de
capital reface.
ANALITIC capital
asezat asupra Amputarea
B2. Impozitele asupra
elementor de
transferurilor de periodică a
patrimoniu capital
capitalului prin
Impozit DIN capital impozitul din
capital, nu poate
conduce în final decât la dispariţia capitalului. Impozitul din capital are astfel caracter de
confiscare a capitalului.

Problemele tehnice. Impozit sintetic sau impozit analitic. În mod similar cu cele puse
în evidenţă la impozitul pe venit, prelevările asupra capitalului pot fi stabilite sub două
forme:
• impozit sintetic, aşezat asupra întregii averi a contribuabilului
• impozite analitice, instituite asupra diverselor elemente de patrimoniu

78
 3.2.2. Impozitul sintetic (asupra patrimoniului global)
Acest tip de impozit a fost instituit, în mod deosebit, în perioadele de criză
economică, cu ocazia transmiterii patrimoniului fie pe calea succesiunii, fie pe calea
donaţiilor cu uzufruct viager. Exemple de acest gen în Franţa, sunt legate de legea
finanţelor publice din anul 1982, care a instituit impozitul asupra marilor averi - impozit
suprimat în 1986 şi reintrodus sub o formă puţin diferită, din 1989.
Acest impozit era însă deosebit69, de cele similare practicate în alte ţări, prin baza sa impozabilă,
mult redusă, prin numeroasele exonerări practicate: obiectele de antichitate, artă şi colecţie, drepturi
de proprietate literară şi artistică, trei sferturi din valoarea pădurilor plantaţiilor şi livezilor, o mare
parte din valoarea bunurilor rurale ipotecate pe termen lung, valoarea capitalizată a pensiilor şi
rentelor viagere, bunurile profesionale legate de derularea activităţilor industriale, comerciale,
agricole sau profesii libere, o parte a drepturilor sociale, etc.
Erau supuse unui asemenea impozit numai averile foarte mari (care depăşeau 3,6 milioane FF),
însemnând în jur de 100.000 de contribuabili. În concluzie, impozitul ce a funcţionat în perioada
1982-1986 nu întrunea, cu adevărat, caracteristicile unui impozit sintetic, pe ansamblul averii.
Impozitul asupra marilor averi instituit în 1988, păstrează şi el, în linii mari, caracteristicile
menţionate mai sus, nereprezentând un veritabil impozit sintetic.

Impozitul sintetic asupra capitalului se regăseşte în practică sub două forme:

A1. Prelevări asupra capitalului în timp de criză
A2. Prelevări asupra capitalului sub forma drepturilor de succesiune

A1. Prelevările asupra capitalului în timp de criză

Principiul. Stabilirea unei prelevări asupra capitalului, cu scopul de a lichida
(criza în sine sau urmările ei) o criză financiară, pare extrem de tentantă pentru stat,
pentru macrodecidentul economic. Cum în orice ţară, totalul capitalurilor private
reprezintă o materie impozabilă substanţială, pare cel puţin la prima vedere, că ar putea
reprezenta o foarte importantă sursă pentru veniturile fiscale ale statului. În plus, totalul
patrimoniului unui contribuabil poate reprezenta o foarte bună măsură a capacităţii
contributive, este posibilă aplicarea unor cote progresive, este realizabilă o personalizare

69
Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien,
Paris, 1997, pag. 104

79
a impozitului şi de aceea acest gen de impozit - sintetic, pe totalul patrimoniului, - pare a
fi un impozit ideal.
Cu atât mai mult, apare ca extrem de tentantă ideea instituirii unui asemenea gen
de impozit, cu cât economia se află într-o stare de criză financiară sau în mod particular,
atunci când este cazul unui război. În asemenea situaţii, de acută insuficienţă a resurselor
publice, Guvernul se află pus în faţa a două alternative:
• fie contractează împrumuturi şi ca urmare “povara” cheltuielilor publice este
suportată, în viitor, prin majorarea impozitelor clasice
• fie impune un sacrificiu, imediat şi dureros, în primul rând pentru acele
categorii ce dispun la acel moment de capitaluri însemnate, prin instituirea
unui impozit, excepţional, asupra marilor averi. Astfel, cu acest preţ (deloc
neglijabil), economia se relansează, iar în viitor sarcinile fiscale nu vor spori
(aşa cum s-ar fi întâmplat în prima variantă).
Aplicabilitate. Istoria fiscală demonstrează că adesea, mai ales legat de situaţiile
de război, instituirea unui impozit excepţional asupra capitalului, este o practică curentă.
Aşa de exemplu, după primul Război Mondial, în Germania, a fost instaurat aşa numitul
“impozit de sacrificiu, pentru refacere”, un impozit asupra capitalului. Pentru capitalul
funciar el a reprezentat 5.5%, plătibil în 50 de anuităţi şi 6.5%, plătibil în 30 de anuităţi,
pentru capitalurile mobile. Acest impozit, a înregistrat un lamentabil şi răsunător eşec,
datorită inflaţiei galopante şi a dezastrului monetar de după război.
În Italia anilor 1920, s-a instaurat un impozit excepţional asupra capitalului, în
cote progresive de la 4.5% la 50%, plătibil în 50 de anuităţi. Nici în acest caz, impozitul
de acest gen, nu a furnizat resursele financiare sperate.
Această practică, a continuat şi după cel de-al doilea Război Mondial. În Italia, s-
a instaurat un impozit asupra averilor personale cu cote progresive cuprinse între 6% şi
41%, plătibil în cinci ani, precum şi un impozit asupra capitalului societăţilor
comerciale, în cote progresive cuprinse între 2 şi 4%, plătibil tot în cinci ani.
În Franţa, prin ordonanţa din 15 august 1945, s-a instituit “impozitul pentru
solidaritate naţională”, ce cuprindea două componente: - un impozit asupra
patrimoniului, stabilit în cote progresive, relativ moderate; - un impozit asupra creşterii
patrimoniului, creştere realizată după 1 ianuarie 1940, cu cote progresive mult mai mari,

80
mergând până la 100%. Acest impozit a fost plătit în patru fracţiuni, în decursul a
doi ani. După expirarea celor doi ani s-a impus o plată suplimentară, de încă o pătrime
din suma iniţială, ca urmare a devalorizării monetare.
Dificultăţi. Cele menţionate mai sus, relevă dificultăţile tehnice de care se loveşte
aplicarea unui impozit sintetic asupra capitalului.
În primul rând dificultăţi de aşezare: recensământul materiei impozabile
presupune un volum considerabil de muncă, pentru că ar trebui să cuprindă patrimoniile
tuturor cetăţenilor. Aşa de exemplu, la data introducerii acestui impozit, în Franţa (15
august 1945), se poate spune că nu exista nici o evidenţă de acest gen. Pentru rezolvarea
acestor probleme, s-a impus angajarea unui numeros personal fiscal care să controleze
declaraţiile de impunere şi vărsarea impozitului. Contribuabilii s-au văzut puşi în faţa
necesităţii întocmirii unor complicate declaraţii de impunere, pentru că trebuia declarată
nu numai averea deţinută la acea dată, ci şi cea deţinută la 1 ianuarie 1940 - pentru a se
putea evidenţia îmbogăţirea apărută după această dată. Şi bineînţeles, ca totul să fie mai
complicat, nu trebuie uitat că economia se afla după război şi astfel multe documente (ce
atestau proprietatea) erau distruse sau pur şi simplu nu au mai fost păstrate. Întocmirea
unor asemenea declaraţii fiscale a obligat contribuabilii să apeleze la serviciile unui
personal specializat şi astfel costul declaraţiilor a devenit semnificativ, pentru o
populaţie sărăcită de ocupaţie şi de război.
Impozitarea proprietăţilor imobile nu a ridicat probleme aşa de delicate deşi aici
au existat suficiente reclamaţii legate de valoarea de evaluarea acestor proprietăţi, dat
fiind faptul că la data respectivă nu funcţiona efectiv, o piaţă imobiliară. Cu toate
acestea, recensământul proprietăţilor imobiliare a fost însă mult mai complicat şi mai
dificil, cu atât mai mult cu cât nu a existat practic niciodată o evidenţă şi un control al
acestor tipuri de proprietăţi. Aşa de exemplu, problemele legate de evaluarea Bonurilor
de Tezaur apăreau ca insurmontabile, dacă avem în vedere că anonimatul lor a constituit
pentru creditori un avantaj major şi o caracteristică esenţială a acestor proprietăţi. S-a
introdus astfel obligativitatea ştampilării lor şi cu această ocazie proprietarii lor au fost
obligaţi să-şi decline identitatea şi astfel să se efectueze recensământul lor. Dar aceasta a
avut consecinţe dezastruoase o bună perioadă de timp, asupra încrederii cetăţenilor în
acest tip de investiţie.

81
 O altă problemă complicată a reprezentat-o recensământul banilor lichizi, care
sunt foarte uşor de ascuns, atât în ce priveşte cantitatea cât şi posesorul lor real. Ca atare
s-a impus efectuarea unei conversiuni monetare, ceea ce a obligat deţinătorii de bani
lichizi să-şi declare identitatea. Şi aici consecinţele asupra vieţii economice au fost dintre
cele mai dezastruoase.
Desigur fenomenele prezentate anterior, nu sunt legate doar de dificultăţile
aşezării unui impozit de acest gen ci şi de fenomenele specifice oricărei perioade de
după război.
Dacă s-ar fi impus plata impozitului într-un termen relativ scurt, impozitul nu s-
ar fi putut plăti decât prin înstrăinarea unei părţi din proprietate, datorită faptului că
contribuabilii dispuneau de modeste lichidităţi băneşti. Aceste vânzări masive de
proprietăţi imobile sau mobile ar fi condus la prăbuşirea pieţei, în condiţiile în care
oferta de proprietăţi ar fi fost mare, iar cererea mai mult decât limitată. Ca efect, plata
impozitului a fost eşalonată, în cele mai multe cazuri, pe doi ani.
Plata impozitul pentru solidaritate naţională, a ridicat şi ea probleme deosebite, în
condiţiile unei inflaţii galopante. Inflaţia opera în favoarea contribuabilului: evaluarea
impozitului s-a făcut la valoarea însemnelor monetare de la data introducerii impozitului,
iar plata s-a făcut în monedă devalorizată.
Nu trebuie uitat şi un alt inconvenient major al impozitelor de acest gen: aşa cum
a fost instituit acest tip de impozit, în Italia anului 1920, plătibil în 20 de ani, s-a realizat
o periculoasă disociere între impozitul (stabilit) în 1920 şi capacitatea contributivă (din
următorii 20 de ani).
Ţinând cont de toate cele arătate, se poate concluziona că impozitul asupra
proprietăţii globale, în variantele prezentate, are un randament scăzut. În Franţa ele a
adus statului resurse infime: 10,6% din totalul veniturilor bugetare în 1943, 6% în 1947,
1.6 în 1948 şi 0.6% în 1949. Toate aceste venituri nu au compensat pe deplin,
cheltuielile ocazionate de efectuarea recensămintelor proprietăţilor. Aceasta justifică
afirmaţia: “este ca şi cum ai vâna iepuri cu o mitralieră grea”70.
Cu toate acestea, trebuie subliniat şi faptul că impozitul pentru solidaritate
naţională a avut şi efecte benefice: el a permis asanarea dezordinii financiare ce exista

70
Maurice Duverger, Fnances Publiques, Ed. P.U.F., Paris, 1968, pag 627

82
după război şi a procurat resurse statului, într-o perioadă în care resursele curente erau
modeste. Acest impozit a avut şi un alt efect benefic: a obligat proprietarii de bunuri
productive să “pună la lucru” aceste proprietăţi, pentru a avea resurse pentru plata
impozitului şi astfel economia s-a relansat. Nu putem astfel decât să fim de acord cu
afirmaţia: “ Rolul impozitului pentru solidaritate naţională este comparabil cu cel al
câtorva stropi de apă deversaţi într-o pompă pentru a o reamorsa: nu ei vor asigura
funcţionarea pompei dar fără ei pompa niciodată nu ar funcţiona”.71

A2. Prelevările asupra capitalului sub forma drepturilor de succesiune

Avantaje. Aceasta este forma cea mai uzuală de impozit asupra capitalului şi
urmăreşte cu totul alte obiective decât arătate la impozitul pe capital, în timp de criză.
Succesiunea se prezintă pentru beneficiar ca un câştig, ca o creştere de capital.
Aceasta face ca un impozit asupra acestei creşteri de avere, să fie mai uşor de suportat,
decât un impozitul asupra creşterii excepţionale a averii, în timp de criză.
Deşi el este un impozit ordinar pentru stat, el afectează excepţional, ocazional,
transmiterea succesorală, astfel încât nu se riscă dispariţia substanţei averii - patrimoniul
are şansa să se refacă între două transmiteri succesorale.
Impozitul asupra succesiunilor nu pune probleme aşa de complicate, în evaluare
şi încasare ca impozitul asupra creşterii excepţionale a averii, pentru că numărul
succesiunilor rămâne limitat, în fiecare an.
Acest tip de impozit prezintă şi marele avantaj de a fi personalizabil: el permite
stabilirea impozitului în funcţie de situaţia personală a defunctului, a moştenitorului şi
gradul de rudenie dintre cei doi. În calcularea acestui impozit se pot aplica cote
progresive care, de exemplu în Franţa, au fost introduse încă de la începutul acestui
secol.
Toate avantajele enumerate explică de ce impozitul pe succesiuni este una dintre
cele mai vechi forme ale impozitelor directe. Originile sale sunt conturate în perioada
feudală, când acest tip de impozit era perceput ca o taxă ce trebuia plătită suveranului ca
şi contrapartidă pentru avantajele revenite moştenitorului, pentru intrarea în posesia
bunurilor defunctului.

71
Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien,
Paris, 1997, pag 105

83
 În numeroase ţări, impozitul asupra succesiunilor deţine o pondere importantă în
cadrul sistemului fiscal. Acest tip de impozit este perceput ca un important instrument de
redistribuire, ca un instrument împotriva acumulării de avere în mâinile câtorva
privilegiaţi. Un asemenea rol, a fost atribuit acestui tip de impozit în Anglia, de către
guvernul laburist, după cel de-al doilea război mondial.

Critici. Cel puţin în Franţa, impozitul asupra succesiunilor face obiectul unor
critici vehemente. O campanie de presă foarte susţinută ce avea ca obiect desfiinţarea
acestui tip de impozit, a relevat câteva dintre dezavantajele majore ale impozitului
asupra succesiunilor:
1. Argumentul financiar: adversarii acestui tip de impozit subliniază că randamentul
fiscal al impozitului asupra succesiunilor este scăzut. Aşa de exemplu, în Franţa în
anul 1997, impozitul asupra succesiunilor a furnizat 29,5 miliarde, însemnând 1,6%
din totalul veniturilor bugetului general al ţării. Aceste date nu pot conduce decât la
o concluzie: sunt venituri mult prea mici pentru un impozit cu cheltuieli mari de
percepere. În plus ar trebui subliniat că, de-a lungul timpului, randamentul acestui tip
de impozit a scăzut constant.
2. Argumentul uman: impozitul asupra succesiunilor este un impozit asupra unei
situaţii nefericite în viaţa unei familii: decesul. Este fals să privim succesiunea ca
reprezentând întotdeauna o sursă de îmbogăţire sau de îmbunătăţire a situaţiei
financiare a moştenitorului. Pentru membrii familiei defunctului, decesul nu este, sub
nici o formă, un eveniment fericit pentru că situaţia economică nu se îmbunătăţeşte
nicidecum, ca urmare a moştenirii, ci dimpotrivă se înrăutăţeşte, ca urmare a
pierderii unei surse de venit. Fără îndoială, există şi alte situaţii, în care moştenitorul
este o rudă mai îndepărtată sau mai puţin cunoscută, dar asemenea cazuri sunt rare,
pentru că cel mai adesea, decesul reprezintă un fenomen cu consecinţe negative,
inclusiv din punct de vedere economic. Pentru cazurile discutate, există posibilitatea,
cel puţin din punct de vedere tehnic, ca impozitul pe succesiuni să fie diferenţiat
după gradul de rudenie al moştenitorului cu defunctul. Această soluţie tehnică, care
face mai mult obiectul disputelor ştiinţifice decât al practicii, prezintă dezavantaje
majore ce ţin de echitatea fiscală şi de economisire. Echitatea fiscală, ar impune

84
 diferenţierea impunerii şi în funcţie de contribuţia, aportul, moştenitorului la
realizarea averii moştenite, la implicarea acestuia în viaţa defunctului, etc. Toate
acestea fac ca această soluţie să fie prea puţin aplicabilă.
3. Din punct de vedere social: adversarii impozitului asupra succesiunilor arată că,
acest tip de impozit, poate avea semnificative efecte negative asupra relaţiilor dintre
membrii familiei şi incită la risipirea patrimoniului familial. În loc ca patrimoniul să
fie “amputat” prin impozitul asupra succesiunilor va fi preferată risipirea, cel puţin
parţială, a agoniselii de o viaţă.
4. Argumente economice: trebuie remarcată aici, posibilitatea ca prin prelevări masive
asupra activului succesoral, să se ajungă chiar la dizolvarea unor activităţi
economice, mai ales în cazul în care moştenirea nu conţine suficient capital lichid
pentru a face faţă obligaţiilor fiscale. Situaţia devine şi mai complicată, în cazurile în
care înstrăinarea unei părţi din patrimoniul succesoral înseamnă o fracţiune dintr-o
întreprindere unitară. Există desigur şi soluţia contractării unui credit dar, de cele mai
multe ori, momentul nu este deloc prielnic în condiţiile în care potenţialii creditori
manifestă serioase reţineri legate de dispariţia fondatorului sau conducătorului acelei
afaceri. Impactul acestor situaţii critice ar putea fi cel puţin diminuat, dacă impozitul
asupra succesiunilor s-ar putea plăti într-un termen mai lung sau cu o eventuală
eşalonare. Un alt pericol indus de impozitul asupra succesiunilor este acela ca
persoanele în vârstă să-şi plaseze patrimoniul în plasamente uşor de disimulat,
plasamente ce pot fi transmise moştenitorilor, direct, fără plată de impozite. Aşa se
explică, tendinţă persoanelor în vârstă de a tezauriza bani, aur, etc., valori “sterile”
(din punct de vedere productiv) ce sunt mai greu de urmărit de către organele fiscale.
Justificări. În ciuda multitudinii contrargumentelor arătate, impozitul asupra
succesiunilor este prezent în sistemele fiscale din aproape orice ţară. Toate criticile
aduse, unui asemenea impozit, au avut şi un rol pozitiv: impozitul a fost diminuat pentru
moştenitorii apropiaţi defunctului sau pentru micile moşteniri şi în compensare a fost
majorat în celelalte cazuri.
Se subliniază adesea că, cel mai mare avantaj al impozitului asupra succesiunilor,
este acela de-a impozita o sursă de venit aşa cum este impozitat, cel puţin în principiu,
orice venit. Acest aspect devine şi mai evident, dacă avem în vedere faptul că veniturile

85
din muncă sunt destul de aspru impozitate şi ar fi inechitabil ca moştenirile să nu fie
impozitate.
3.2.3. Impozite analitice, aşezate asupra diverselor elemente de patrimoniu
Instituirea unor impozite distincte (analitice), aşezate asupra diferitelor elemente ale
patrimoniului, permite realizarea unei fiscalităţi diferenţiate, face posibilă o discriminare
fiscală între elementele ce formează capitalul. Aceste tipuri de impozit, pot fi aşezate:
fie asupra posesiei de capital;
fie asupra transmiterii acestuia.

B1. Impozitele aşezate asupra posesiei de capital

Dacă impozitul este “aspru” astfel încât să constituie o prelevare asupra
capitalului, el va deveni o incitare pentru înstrăinarea sau transformarea capitalului, în
mod deosebit în cazul în care este cazul unui capital neproductiv şi care deci nu
furnizează deţinătorului un venit din care să fie suportată obligaţia fiscală. Din cele
arătate se poate desprinde şi un posibil efect benefic, deloc neglijabil, al unui asemenea
impozit: stimularea deţinătorului de capital neproductiv de a-l transforma într-unul
productiv.
Există un caz, în care impozitul aşezat asupra posesiei de capital apare pe deplin
justificat: atunci când impozitul este aşezat asupra terenurilor de construcţii. În acest caz,
se exercită o puternică stimulare a deţinătorilor de asemenea terenuri de-a le găsi o
destinaţie productivă, rentabilă, fie prin construcţii, fie prin vânzarea lor. Acelaşi
raţionament, pare a fi real şi pentru impozitele aşezate asupra plus valorii funciare sau
pentru terenurile în paragină (abandonate).
Asemenea cazuri, în care impozitele sunt aşezate asupra posesiei diferitelor
elemente de capital, suportate din substanţa capitalului şi cu efecte dezirabile, sunt
relativ rare. Cu totul altfel stau lucrurile, atunci când un asemenea impozit nu este foarte
mare, astfel încât să poată fi achitat din veniturile - efective sau presupuse - ocazionate
de posesia respectivelor elemente de capital. Este cazul impozitului aşezat asupra
deţinerii de mijloace de transport, ca un impozit diferenţiat pe categorii de asemenea
active. Un asemenea impozit, are un randament fiscal relativ ridicat, date fiind:
cuantumul lor per mijloc de transport, numărul mare şi în creştere al acestor bunuri,

86
cheltuielile relativ mici de percepere, evaziunea fiscală limitată (sau poate chiar
inexistentă).
Aici s-ar putea ivi, numeroase controverse, privind natura acestei obligaţii de plată, pentru
deţinerea de mijloace de transport: este un impozit sau o taxă, respectiv are natură fiscală sau
parafiscală.

B2. Impozitele asupra transferurilor de capital

Impozitele asupra transferurilor de capital se constituie ca un impozit aşezat asupra
capitalului şi are ca obiect transferul acestuia. Sub această formă, impozitul asupra
transferurilor de capital, prezintă avantajul că el poate fi pentru stat, un impozit ordinar -
permanent - în timp ce pentru capitalul asupra căruia este aşezat, reprezintă o prelevare
excepţională (fiind datorat statului numai în măsura în care capitalul respectiv face
obiectul unui transfer).
Există mai multe forme în care se pot realiza aceste transferuri de capital, forme
care determină tot atâtea forme ale impunerii, după cum urmează:
Impozitele asupra transferurilor de capital, cu titlu oneros. Obiectul acestor
impozite îl reprezintă, cel mai adesea, bunurile mobile şi fondul comercial.
Problemele legate de impunerea transferurilor acestui tip de capitaluri sunt
legate, în mod deosebit de controlul acestor tranzacţii, control dificil de executat, dată
fiind natura acestor bunuri - bunuri mobile. Un control fiscal riguros poate fi exercitat
numai asupra vânzărilor de bunuri mobile din patrimoniul public, asupra licitaţiilor
organizate sau al tranzacţiilor cu titlu judecătoresc.
Riscurile unei impozitări “prea aspre” a unor asemenea tranzacţii sunt legate de
posibilitatea transferării acestora în alte ţări, cu o fiscalitate mai redusă. Este aici cazul,
în mod deosebit, licitaţiilor cu obiecte de artă, antichităţi, etc. Aşa de exemplu, s-a
constat că piaţă pariziană a antichităţilor, înregistrează o serioasă concurenţă din partea
pieţei londoneze sau de data asta în sens invers, piaţa olandeză a diamantelor îşi menţine
supremaţia şi prin faptul că asemenea tranzacţii sunt scutite.
Un loc special, în transferurile cu titlu oneros ce au ca obiect bunurile mobile, îl
deţin tranzacţiile efectuate prin bursele de valori. Impozitarea ar putea fi facilitată de
faptul că există o evidenţă foarte strictă şi exactă al acestor tipuri de tranzacţii. Dar cu
toate acestea, în ţările în care există un asemenea impozit, s-a observat că randamentul

87
fiscal este relativ scăzut. Trebuie precizat că specificul acestor transferuri de bunuri
mobile este necesitatea existenţei unei mari lichidităţi, fluidităţi. Un impozit “prea
aspru” ar avea ca efect paralizarea tranzacţiilor bursiere: ca şi consecinţă se impune ca
un asemenea impozit să fie relativ redus şi să existe numeroase facilităţi şi exonerări,
toate cu scopul de-a nu diminua semnificativ “apetitul” pentru asemenea operaţiuni.
Transferurile cu titlu oneros de bunuri imobile, fac de asemenea obiectul
impunerii. Ele sunt supuse fie T.V.A.-ului, fie taxelor de înregistrare sau notariale.
Specificul acestor tranzacţii este că ele sunt, relativ, uşor de urmărit şi controlat,
posibilităţile de mascare fiind destul de limitate. Ca efect, randamentul acestui tip de
impozit poate fi ridicat. Randamentul depinde însă şi de cota impunerii. Cu toate acestea,
ţinând cont de avantajele menţinerii unui interes ridicat faţă de tranzacţiile cu bunuri
imobiliare, o impozitare “aspră” apare ca fiind nedorită. Faţă de cele arătate mai sus,
trebuie subliniată şi tendinţa constatată oriunde în lume, ca tranzacţiile cu bunuri imobile
cu destinaţie de locuinţe să fie chiar exonerate.
Impozitele asupra transferurilor de capital, cu titlu gratuit. Asemenea
transferuri pot avea loc, fie între vii, fie având ca motiv decesul.
Transferurile cu titlu gratuit între vii, mai cunoscute sub denumirea de donaţii,
pot face obiectul unor impozite particulare, distincte. Acest gen de tranzacţii, au însă un
volum limitat, iar în ce priveşte tranzacţiile cu bunuri mobile o problemă suplimentară
apare legată de urmărirea acestora. De aceea impozitarea donaţiilor, oriunde în lume,
furnizează statului un volum, relativ, scăzut de resurse.
Transferurile cu titlu gratuit, având ca motiv decesul proprietarul, reprezintă de
fapt succesiunile, iar impozitul are caracteristicile unui impozit sintetic şi nu unul
analitic şi de aceea a fost tratat deja, ca un impozit sintetic, global.

Cu toate că, după cum am arătat, există numeroase variante şi procedee tehnice
de impunere a capitalului, randamentul acestei categorii de impozite rămâne scăzut. Aşa
de exemplu în Franţa anului 1997, acest gen de impozite aducea statului 154,4 miliarde
franci francezi, 8,6% din totalul veniturilor fiscale brute. În aceste condiţii, disputele
privind mărimea şi implicaţiile acestui gen de impozite ar putea părea ca fiind lipsite de

88
importanţă, dar cu toate acestea, ţinând cont de implicaţiile lor economice, problema nu
este deloc neglijabilă.
3.2.4. Efectele economice ale impozitului asupra capitalului
False probleme. În Franţa, datorită incoerenţei şi insuficienţei sistemului de
impozite asupra capitalului, unii specialişti au ridicat problema modernizării acestui
sistem, prin introducerea unui impozit asupra capitalului permanent, de genul celui
existent în Germania. O asemenea idee este alimentată şi de existenţa unei evidenţe
relativ stricte şi exacte a proprietăţilor de acest gen, element ce ar facilita aşezarea unui
asemenea impozit. În urma studiilor efectuate, care au pus în evidenţă şi dezavantajele
majore ale acestui gen impozite, concluzia formulată, a fost aceea a neaplicării lor.
Transpunerea lor în practică, ar fi ridicat probleme deosebite, la care adăugând şi
reticenţa unor forţe politice, explică abandonul lor total.
Partizanii acestui impozit global, asupra capitalului permanent, invocă în
sprijinul ideilor lor, un pseudo-argument, legat de echitatea fiscală: ar fi mai corectă
impozitarea “aspră” a terenurilor de construcţii, a colecţiilor de mare valoare, etc., decât
impozitarea veniturilor salariale, unica sursă de venituri pentru cea mai mare parte dintre
contribuabili.
Nici adversarii, unui asemenea impozit, nu sunt cu mult mai corecţi,
contracarând tot cu pseudo-argumente, de data asta de ordin economic: ei pretind că un
impozit asupra capitalului prezintă riscul de a diminua substanţa capitalului însuşi, care
spre deosebire de venit nu se reînnoieşte automat. Ori, afirmă aceştia, capitalul
reprezintă puterea economică a unei naţiuni, iar un impozit asupra acestuia nu poate să
conducă decât la diminuarea potenţialului economic. Un asemenea argument, nu poate fi
acceptat decât poate, în cazul în care cotele unui asemenea impozit ar fi relativ, ridicate.
Consecinţele asupra potenţialului economic al unei ţări, pot fi însă diferite decât cele
arătate anterior, în măsura şi în condiţiile în care aceste impozite, servesc la finanţarea
investiţiilor publice şi astfel transferarea investiţiilor private către investiţiile publice -
transfer deloc condamnabil din punct de vedere economic. (poate discutabil însă, din
punct de vedere politic)

89
 Efectele impozitului asupra capitalului. În înţelegerea efectivă şi corectă a
implicaţiilor economice ale impozitului asupra capitalului se conturează următoarele
elemente:
1. Ar putea fi interesantă combinaţia dintre existenţa unui impozit pe capitalul total
şi cea a unui impozit pe venit global, sistem ce ar permite o dorită nediscriminare
fiscală.
Într-un asemenea sistem veniturile din muncă ar fi supuse unui singur impozit:
impozitul pe venitul (global). Impunerea acestor venituri este absolut firească, date
fiind importantele venituri atrase la buget pe această cale, venituri de care sub nici o
formă, statul nu s-ar putea dispensa. Cu toate acestea, nu trebuie uitată cerinţa,
absolut firească, ca asemenea venituri să nu fie impozitate prea aspru, date fiind
însemnatele eforturi de-a obţine asemenea venituri precum şi efectul malthusianist
asupra stimulentelor de a muncii, muncă ce constituie baza formării venitului
naţional.
Pe de altă parte, coexistenţa unui impozit pe venit şi unul asupra capitalului, ar avea
ca şi importantă consecinţă, dubla taxare a veniturilor obţinute de pe urma posesiei
de capital: pe de-o parte ca venituri fiind supuse impozitului pe venit, iar pe de altă
parte legat de capitalul care-l furnizează, venitul va fi supus şi impozitului global
asupra capitalului. Această dublă impozitare ar părea justificată, pentru că veniturile
din capital ar trebui mai aspru impozitate (decât cele din muncă), pentru că ele se
obţin fără prea mare efort, doar ca urmare a posesiei de capital.
Pe de altă parte, capitalurile productive (care aduc venituri) ar părea că pot suporta
un impozit, pentru că acest impozit poate fi suportat din venituri, fără să afecteze
substanţa capitalului.
Capitalurile care nu produc venituri, ar fi în acest sistem supuse impunerii, în timp ce
dacă ar exista doar impozitul pe venit el ar scăpa de sub incidenţa impozitului. Din
această perspectivă ar fi absolut firească şi justificabilă impunerea acestor capitaluri.
Oricum, chiar şi într-un sistem dual - impozit asupra veniturilor şi impozit asupra
capitalurilor - capitalurile neproductive vor face exclusiv obiectul impozitului pe
capital, în condiţiile în care prin specificul lor, aceste capitaluri nu produc venituri.
În plus trebuie subliniat că, aceste gen de capitaluri, ar trebui impozitate mai “lejer”,

90
 în condiţiile în care aceste capitaluri nu produc venituri din care să fie suportat
impozitul.
2. Impozitarea capitalului are ca efect implicit, impunerea celor ce posedă
proprietăţi. În acest context, trebuie acordată o atenţie specială, următoarele două
categorii de proprietari:
a. Sarcina fiscală, rezultată ca urmare a impozitului asupra capitalului apasă, în
mod deosebit, pe umerii persoanelor de vârsta a treia. În mod firesc şi natural,
persoanele de vârsta a treia sunt cele care deţin mai frecvent şi mai des
proprietăţi decât alte categorii, fie prin economisire îndelungată, prin moştenire.
Aşa de exemplu în Franţa, 70% dintre plătitorii de impozit pe avere şi
aproximativ 70% din sumele încasate sunt plătite de contribuabili care au peste
60 de ani. Asta, în timp ce pentru impozitul pe venit în 70% din căminele fiscale
declarantul are sub 60 de ani, impozit care înseamnă 75% din veniturile
bugetului de stat. Se poate astfel afirma că, impozitul asupra capitalului este un
“impozit al bătrâneţii”, ceea ce constituie un element de inechitate fiscală. Cum
însă, această categorie a populaţiei este, în general, mai puţin activă şi dinamică,
efectul malthusianist evidenţiat la impozitul pe venit este mai puţin prezent.
b. Impozitul pe capital are tendinţa de-a plasa sarcina fiscală, în mod deosebit,
asupra proprietăţilor funciare. Aşa după cum s-a mai arătat, proprietatea
imobiliară este cea mai dificil de disimulat şi de aceea este foarte uşor de
impozitat. În condiţiile în care, lucrătorul agricol este şi proprietarul terenului
agricol, el va suporta impozit pentru această proprietate, pentru mijlocul din care
îşi asigură existenţa. Aici se produce, o discriminare fiscală faţă de lucrătorii
industriali. Pe de altă parte, impozitul pe capital, este aşezat asupra construcţiilor
şi terenurilor de construcţii, iar în acest caz consecinţele acestui impozit, pot fi şi
mai delicate - decât în cazul anterior - în condiţiile în care aceste tipuri de
proprietăţi nu aduc venituri sau veniturile sunt modeste. Comparând efectele
impunerii celor două categorii de proprietăţi, dacă impozitul pe proprietăţile
agricole apare ca una din cauzele dificultăţilor în care se află agricultura în ţările
dezvoltate, impozitul pe construcţii şi terenuri de construcţii, apare mult mai
firesc şi justificabil, în condiţiile expasiunii demografice şi ale creşterii

91
 substanţiale a valorii acestor proprietăţi. Cu toate acestea, impozitul pe
construcţii şi terenuri de construcţii devine mai puţin firesc, în condiţiile unor
crize din ce în ce mai acute şi mai frecvente, pe plan imobiliar.
3. Un al treilea efect economic, deloc neglijabil, al impozitului asupra capitalului este
descurajarea investiţiilor. Astfel, dacă un agent economic doreşte să-şi mărească
producţia, el va prefera să angajeze forţă de muncă decât să-şi sporească capitalul
fix, care este supus impozitului pe capital. Această tendinţă nu poate fi considerată
decât una cu efect nefast: se opune tendinţelor normale de progres tehnic, deşi n-ar
trebui uitat efectul imediat de diminuare a şomajului.
4. Dacă impozitul asupra capitalului vizează, cum se întâmplă frecvent, transferurile şi
tranzacţiile, acest gen de impozit va influenţa destul de semnificativ în sens negativ,
volumul acestor operaţiuni. Acest efect poate conduce, fie la “sclerozarea” pieţelor
respective, fie în cazul succesiunilor, la încordarea relaţiilor familiale.

Soluţiile pozitive.
Tinând cont de efectele negative ale impozitelor pe
venit, nu ar trebui sa ne surprinda ca acest tip de După cum arătam, în
venituri fiscale a scazut ca importanta, cel putin în Franţa, impozitele pe
tarile dezvoltate.
capital (impozitele pe
transferuri de capital,
Acolo unde, acest tip de impozit detine o pondere impozitul de solidaritatea
semnificativa în totalul veniturilor statului, ar trebui
naţională, impozitul pe
acordata atentie speciala acestor efecte negative,
cautate mijloace de compensare a acestor efecte sau tranzacţiile bursiere şi
luata serios în considerare varianta reducerii lor si taxele de înregistrare şi
gasirea altor variante de finantare a cheltuielilor
publice. notariale), percepute ca
venit al bugetului de stat,
ocupă un loc modest. Cu toate acestea, impozitul funciar ca venit al bugetelor locale,
exercită o presiune fiscală triplă faţă de Germania şi dublă faţă de Anglia. El reprezenta
în 1984, 42,52% din totalul impozitelor pe capital şi 2,08% din totalul prelevărilor
obligatorii.
În Statele Unite, veniturile bugetului federal provin, în proporţie de aproximativ
80%, din impozite pe venit. O particularitate deosebită a sistemului fiscal american este

92
că donaţiile sunt, fie exceptate (în majoritatea cazurilor), fie sunt foarte mici. Această
particularitate se explică prin aplicarea principiului liberei şi neîngrădite circulaţii a
capitalului. Aşa se explică şi faptul că, între anii 1939-1959, sumele prelevate prin
impozitele pe venit au crescut de 30 de ori pe când sumele ce provin din impozitele pe
succesiuni au crescut doar de 4 ori. Specific sistemului fiscal american este şi existenţa
impozitului pe proprietate – property tax – ca un impozit permanent asupra averii, cu
cote reduse şi care poate fi suportat din veniturile aduse de proprietate. Acest impozit
prezintă mari dificultăţi de aşezare, datorate faptului că valorile mobiliare şi
disponibilităţile băneşti nu sunt impozitate. Odată cu creşterea valorii bunurilor
imobiliare, impozitul pe capital a devenit mai greu suportabil, ceea ce a nemulţumit
contribuabilii. Ca efect, cotele au fost diminuate şi astfel acest impozit reprezenta în
1995, 12 % din totalul prelevărilor obligatorii.
În Anglia, impozitul pe capital se prezintă sub forma impozitului pe succesiuni
sau a impozitului pe transferul de capital – capital transfer tax. Cotele cu o
progresivitate ridicată au reprezentat, după cel de-al doilea război mondial, un
instrument al politicii sociale laburiste. După reforma fiscală din 1954 – Finance Act – s-
a înregistrat o tendinţă de reducere a impozitului pe succesiuni (mai ales pentru
succesiunile de valoare mică). În 1988, cotele progresive cuprinse între 15% şi 75% au
fost înlocuite cu o cotă unică de 40% pentru succesiuni şi 20% pentru donaţii. Aceste
impozite reprezentau în 1995, 0,53% din totalul prelevărilor obligatorii, pentru ca toate
impozitele pe capital să reprezinte 10,5%.

În Germania, impozitul pe capital – Vermöngenster – care în principiu “loveşte”

aceeaşi contribuabili ca şi impozitul pe venit – Einkommensteur. Cotele sunt cuprinse
între 0,5-0,6%, iar scopul principal este acela de-a suprataxa veniturile din capital şi de-a
impozita şi capitalurile neproductive. Specific este că impozitele pe capital reprezintă un
venit al bugetelor locale (ale landurilor). Impozitele pe capital reprezentau în 1995, doar
2,8% din totalul prelevărilor obligatorii.
3.3. Impozitele pe consum
Impozitele pe consum, mai explicit spus - pe cheltuieli de consum, reprezintă cea
de-a treia latură a opţiunii economice, de care trebuie să ţină cont decidentul
macroeconomic, în conturarea unei politici fiscale coerente.

93
 Impozitul unic asupra producţiei
Impozitul sintetic
asupra totalului Impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor
cheltuielilor de consum
Impozit pe Impozitul pe valoarea adăugată
consum Impunerea bunurilor de primă necesitate
Impozitele analitice
Impunerea bunurilor de lux
asupra consumului
Impunerea bunurilor de consum curent

3.3.1. Aspecte ale definirii consumului

Acest al treilea aspect al opţiunii economice permite macrodecidentului să
perceapă impozite asupra avuţiei contribuabililor, în momentul ieşirii lor din patrimoniu.
Impozitele astfel percepute sunt denumite impozite pe consum, pentru că ieşirea
valorilor din patrimoniul contribuabilului înseamnă în fapt consumarea avuţie, respectiv
cumpărarea de bunuri şi servicii.
Cheltuielile de consum pot reprezenta un foarte valoros instrument de
comensurare a capacităţii contributive. Astfel cu cât capacitatea contributivă este mai
ridicată cu atât contribuabilul respectiv îşi va putea permite un volum mai mare de
mărfuri şi servicii. Apare astfel firească considerarea volumului mărfurilor şi serviciilor
ca un element al aşezării de impozite.
Cheltuieli, capital şi venituri. Cu toate cele arătate până acum, noţiunea de
consum nu este chiar aşa de clară şi de explicită. Dacă pare foarte simplă definirea
consumului ca fiind orice înstrăinare de bogăţie, consimţită de contribuabil, pentru
procurarea unui bun sau a unui serviciu, lucrurile pot fi mult mai complicate în condiţiile
în care se doreşte a se face o delimitare clară între consumuri, capital şi venituri. Aceste
dificultăţi sunt legate de inexistenţa unei delimitări clare între cele trei noţiuni. Aşa de
exemplu, graniţa dintre consum şi capital poate fi chiar imposibil de precizat:
cumpărarea de automobile, aparate menajere, cărţi, etc., ar trebui considerată un consum
sau o achiziţie de capital ?
Dificultatea delimitării cheltuielilor de consum de cheltuielile de investiţii, a
condus la taxarea unor cheltuielile de investiţii ca şi cheltuieli de consum şi includerea
lor în sfera de cuprindere a T.V.A.-ului.

94
 Clarificarea noţiunii de cheltuieli de consum impune şi delimitarea cheltuielilor
cu serviciile cumpărate de cheltuielile cu salariile. Se consideră că şi cheltuieli de
consum, deci impozabile ca atare, cheltuielile efectuate de contribuabil pentru
procurarea serviciilor respective, cum ar fi: cheltuielile de transport, cheltuielile cu
diversele reparaţii, etc., dar nu şi plăţile salariale efectuate de angajator către angajaţii
săi. Mult mai complicată se prezintă situaţia onorariile activităţilor prestate pe bază de
liberă iniţiativă, care intră în sfera de cuprindere a T.V.A.-ului, deci sunt considerate ca
fiind consumuri. Cu toate acestea, activităţi similare cum ar fi sănătatea şi învăţământul
ies de sub incidenţă taxelor de consum. Toate aceste exemple nu fac decât să justifice
ideea că este greu de trasat demarcaţia dintre cheltuielile şi celelalte noţiuni.
Cu toate aceste incertitudini, impozitele pe consum au un element cât se poate de
clar definit - incidenţa, care este în toate cazurile indirectă: persoana care efectuează
consumul nu este cea care plăteşte impozitul, deoarece costul suportat de consumator
este grevat, în stadiul anterior, de impozitul ce va fi plătit de către subiectul stadiului
anterior.
Cele de mai sus explică simplu de ce întotdeauna impozitul pe consum este
asociat, cel puţin din punct de vedere juridic, cu impozitul indirect.

Problemele tehnice. Sunt numeroasele problemele de definirea noţiunii de

consum, dar la fel de importante sunt şi dificultăţile legate de aşezarea acestui impozit
specific. La fel ca şi la impozitele pe venit sau cele pe capital, impozitele pe consum,
cunosc două mari tehnici de aşezare:
 Impozit sintetic, aşezat asupra totalului cheltuielilor de consum
efectuate de contribuabil;
 Impozite analitice, aşezate distinct asupra elementelor ce formează
consumul
3.3.2. Impozitul sintetic asupra totalului cheltuielilor de consum
Acest tip de impozit mai este cunoscut şi sub denumirea de impozit pe cifra de afaceri,
aşezat asupra totalului vânzărilor, care realizează astfel impozitarea ansamblului
consumurilor. Aplicarea efectivă a impozitului sintetic asupra totalului cheltuielilor de
consum, a cunoscut, de-a lungul timpului, trei variante:

95
 1. Impozitul unic aplicat asupra producţiei
2. Impozitul cumulativ asupra tranzacţiilor
3. Impozitul pe valoarea adăugată

1. Tehnica impozitului unic aşezat asupra producţiei

Tehnica impozitului unic pe producţie, pleacă de la ideea că toate cele necesare
existenţei, care fac obiectul cheltuielilor de consum, sunt bunuri produse. Dacă obligăm
la plata unui impozit producătorul acestora, el va include impozitul în preţ şi astfel
consumatorul va suporta impozitul. Impozitul este perceput o singură dată - la
producător, şi de aceea el trebuie să fie destul de ridicat, pentru a avea un randament
fiscal corespunzător.
Tehnica menţionată anterior, pare seducător de simplă şi de tentantă. Cu toate
acestea, varianta tehnică de faţă, ridică două dificultăţi majore:
1. Impozitul unic, aşezat asupra producţiei riscă să stimuleze fraudele fiscale:
astfel dacă producţia respectivă nu este adusă la cunoştinţa organelor fiscale,
impozitul riscă să nu fie achitat. Tentaţia este cu atât mai mare cu cât
impozitul este mai ridicat, iar impozitul fiind aşezat doar într-o singură fază
ar trebui să fie mare. Altfel spus, frauda este cu atât mai tentantă cu cât suma
impozitului este mai mare, atât ca sumă absolută cât şi ca sumă pe produs.
Astfel, pentru a se diminua aceasta tendinţă de evaziune, organele fiscale
trebuie să efectueze controale sistematice, riguroase, care devin costisitoare.
Punând în balanţă, de această dată nu numai sumele posibile de încasat ci şi
costurile încasării lor, randamentul unui asemenea impozit ar putea fi destul
de redus.
2. O dificultate majoră este legată de definirea activităţilor productive, de
precizarea momentului în care o fază a realizării unui anumit produs sau
serviciu este producţie. O soluţie ar putea fi regula de-a considera ca stagiu al
producţiei în care se plăteşte impozit, stadiul final, faza în care bunul
respectiv este pus la dispoziţia consumatorului final. De exemplu, un parfum,
se consideră a fi produs, nu în stadiul în care el este efectiv fabricat, ci atunci
când el este ambalat şi deci poate fi vândut consumatorului final. Această

96
 regulă este foarte avantajoasă pentru stat: impozitul este perceput în acel
stadiu în care produsul are cea mai mare valoare. În concluzie, randamentul
impozitului ar trebui să fie mare, dacă neglijăm faptul că impozitul este
încasat cu o anumită întârziere, care în condiţii de inflaţie ar diminua
valoarea reală a sumelor încasate. Cu toate acestea o dificultate majoră
persistă: acelaşi bun poate fi vândut atât unui alt producător cât şi unui
consumator. Soluţia deloc simplă, este aceea că agenţii economici urmau să
declare statutul lor, să beneficieze astfel de tratament fiscal diferenţiat:
producători sau consumatori. Soluţiile descrise anterior sau aplicat în Franţa
începând cu 1936, pentru ca în 1948 să se opereze o schimbare majoră:
impozitul să fie plătit printr-un mecanism de plăţi parţiale. Fiecare producător
suportă impozitul calculat la valoarea produselor vândute, din care se
deduceau impozitele plătite de către producătorii de la care s-au cumpărat
bunurile înglobate în produsele vândute.
Având în vedere inconvenientele impozitului unic asupra producţiei, s-a încercat
o altă variantă: aceea a impozitului cumulativ asupra tranzacţiilor.

2. Impozitul cumulativ, asupra tranzacţiilor

Principiul impozitului cumulativ este acela că orice bun care este produs, pentru
a ajunge să fie consumat, face obiectul unei tranzacţii. Impozitul va fi perceput la fiecare
tranzacţie pe care o marfă o ocazionează, până ajunge la consumatorul final.
Această tehnică conferă acestui tip de impozit un triplu caracter:
1. Este un impozit multiplu: el este perceput la fiecare tranzacţie, în cascadă, atât în
aval cât şi în amonte;
2. Impozit cumulativ: impozitul este adăugat de fiecare dată, la fiecare tranzacţie,
calculat la totalul valorii bunului în stadiul respectiv;
3. Impozitul este redus: fiind un impozit perceput în fiecare stadiu al circuitului
mărfii până la consumatorul final, dacă în fiecare fază el ar fi substanţial, în final
ar fi greu de suportat pentru consumator.
Un major avantaj al acestei tehnici, faţă de varianta anterioară, este că aici
evaziunea fiscală este mai puţin prezentă, tentaţia ei fiind mult diminuată. Dacă o

97
anumită fază a ciclului productiv “scapă”, într-un fel sau altul, de sub incidenţa
impozitului, pierderea de venituri la bugetul de stat nu poate fi majoră. Dacă un
producător scapă de sub incidenţa impozitului, impozitul neplătit nu va fi remuneratoriu
pentru riscurile asumate.
Un alt avantaj important este acela de a fi rezolvat problemele: cine este
producătorul, care este stadiul pe care-l considerăm ca fiind obligat la plata impozitului –
impozitul este datorat în fiecare fază a ciclului productiv.
Această variantă a impozitului unic pe consum, cumulativ asupra tranzacţiilor, a
fost aplicată în Franţa, în perioada 1920-1936. Ea este aplicată şi astăzi în foarte multe
ţări, dar în multe altele a fost abandonată datorită multiplelor dezavantaje:
1. În această variantă sunt penalizate circuitele de producţie lungi, care ocazionează
multiple tranzacţii. Sunt stimulaţi agenţii economici productivi integraţi pe verticală
şi dezavantajaţi cei integraţi pe orizontală. Impozitul asupra tranzacţiilor cauzează
anumite distorsiuni economice, favorizează practicile concurenţiale anormale şi este
contrar cerinţelor fireşti ale neutralităţii fiscale.
2. Implică mari dificultăţi atunci când se doreşte rambursarea impozitelor incluse în
preţurile bunurilor exportate. Cu atât mai mult cu cât, o asemenea practică nu este
considerată o măsură de dumping comercial. Rambursarea impozitului inclus în
preţul bunurilor exportate, implică cunoaşterea sumei totale a impozitului, care însă
depinde şi diferă, de la caz la caz, de numărul tranzacţiilor efectuate. Imprecizia
determinării impozitului de rambursat exportatorilor atrage dispute, atât între stat şi
producătorul-exportator, cât şi între statul exportatorului şi statele în care marfa este
importată. Pentru ca lucrurile să fie şi mai dificile, probleme extrem de delicate apar
la bunurile importate, care trebuie supuse unui impozit identic celui pe care îl suportă
mărfurile similare indigene. Şi aici apar numeroase controverse, între importatorii
bunurilor respective şi stat, importatorii pretinzând că impozitul perceput este prea
mare comparativ cu produsele indigene, impozitul reprezentând de fapt o taxă
vamală mascată, discriminatorie.
3. Sistemul impozitelor asupra tranzacţiilor are marele inconvenient de-a suprataxa
investiţiile. Aceasta se datorează unei duble taxări: pe de-o parte investiţiile sunt

98
 impozitate direct ca şi investiţie, iar pe de altă parte fragmentat, prin includerea
aceleiaşi valori în costul produselor fabricate, ca amortisment.
Din nevoia, foarte firească de altfel, de a elimina majorele dificultăţi ale acestui
sistem, s-a conturat impozitul pe valoarea adăugată.

3. Impozitul pe valoarea adăugată

Principiu. Impozitul pe valoarea adăugată constituie, într-un fel, o sinteză între
impozitul unic aplicat asupra producţiei şi impozitul cumulativ asupra
tranzacţiilor. De aceea nu apare surprinzător faptul că, în toate ţările, odată cu
introducerea Taxei pe Valoarea Adăugată, impozitul pe producţie şi / sau cel asupra
tranzacţiilor au fost eliminate.
Ideea de bază este că, ori de câte ori o marfă trece de la un intermediar la altul, el
adaugă o anumită valoare produsului respectiv. Taxa pe valoare vizează tocmai
impozitarea acestei valori adăugate de fiecare intermediar, în parte.
Obţinerea unui asemenea rezultat, presupune următoarea tehnică: la efectuarea
unei tranzacţii impozitul este plătit la valoarea (calculată la preţul de vânzare) bunului
(serviciilor) care fac obiectul acelei tranzacţii; din această sumă a impozitului se scade
taxa asupra valorii adăugate plătită deja, la cumpărarea elementelor încorporate în bunul
respectiv. Dacă iniţial aceste deduceri erau legate doar de elementele “fizice”, ulterior
sistemul a fost perfecţionat prin deducerea taxei plătite anterior pentru toate elementele
(fizice sau servicii şi utilităţi) incluse în produsul fabricat şi vândut. Sunt incluse şi aşa
numitele deduceri financiare, legate de investiţii, de amortizarea imobilizărilor
corporale.
Avantaje. Acest sistem prezintă multiple şi incontestabile avantaje:
1. Impozitul fiind stabilit asupra fiecărei faze a circuitului economic, incitaţia la
fraudă fiscală este mult diminuată, comparativ cu cazul impozitului asupra
producţiei - avantaj evidenţiat la impozitul cumulativ asupra vânzărilor. Oricum,
producătorii şi comercianţii fiind obligaţi să ceară furnizorilor lor facturi care să
justifice deducerile operate şi controlul fiscal este mult mai facil şi mai riguros.
2. Tehnica impozitului pe valoarea adăugată nu provoacă distorsiunile menţionate la
impozitul cumulativ asupra vânzărilor: este neutru la lungimea circuitului

99
 economic, la numărul agenţilor economici implicaţi în circuit, la valoarea adăugată
de fiecare în parte – este neutru la integrare economică, fie ea pe orizontală fie pe
verticală
3. Permiţând deduceri aferente imobilizărilor, se evită astfel dubla taxare a
investiţiilor, aşa cum se întâmplă la impozitele asupra producţiei sau cele asupra
tranzacţiilor.
4. Obligând la o evidenţă riguroasă pentru fiecare produs, pe fiecare stadiu în parte,
permite cunoaşterea exactă a sumei impozitului inclus în preţ. Această tehnică
permite rambursarea exactă, incontestabilă, a sumei impozitului cuprins în preţurile
bunurilor exportate – spre deosebire de problemele relevate la impozitul cumulativ
asupra vânzărilor
Având în vedere avantajele menţionate anterior, varianta impozitului pe valoarea
adăugată pare pe de parte cea mai convenabilă, atât pentru stat cât şi pentru contribuabil.
Cu toate acestea nu trebuie uitat că această tehnică este destul de complexă şi
complicată.

100
 C A ZU L A
A G EN T I
E C ON O M IC I / 1 2 3 4 5 T O T AL
DA T E
A PR O V IZ IO N AR I 0 ,0 0 1 1 5 ,5 0 2 3 6 ,7 8 3 6 4 ,1 1 4 9 7 ,8 2 -- -
V AL O A R E
A DA U G AT A 1 0 0 ,0 0 1 0 0 ,0 0 1 0 0 ,0 0 1 0 0 ,0 0 1 0 0 ,0 0 5 0 0, 0 0
PR O F IT 1 0 ,0 0 1 0 ,0 0 1 0 ,0 0 1 0 ,0 0 1 0 ,0 0 5 0, 0 0
PR E T V IN Z A R E 1 1 0 ,0 0 2 2 5 ,5 0 3 4 6 ,7 8 4 7 4 ,1 1 6 0 7 ,8 2 -- -
IM P OZ IT 5 ,5 0 1 1 ,2 8 1 7 ,3 4 2 3 ,7 1 3 0 ,3 9 8 8, 2 1
PR E T V IN Z A R E C U
IM P OZ IT -- -
1 1 5 ,5 0 2 3 6 ,7 8 3 6 4 ,1 1 4 9 7 ,8 2 6 3 8 ,2 1
C A ZU L B
A G EN T I
E C ON O M IC I / 1 2 3 4 5 T O T AL
DA T E
A PR O V IZ IO N AR I 0 ,0 0 5 7 ,7 5 1 1 8 ,3 9 2 3 9 ,8 1 4 2 5 ,0 5 -- -
V AL O A R E
A DA U G AT A 5 0 ,0 0 5 0 ,0 0 1 0 0 ,0 0 1 5 0 ,0 0 1 5 0 ,0 0 5 0 0, 0 0
PR O F IT 5 ,0 0 5 ,0 0 1 0 ,0 0 1 5 ,0 0 1 5 ,0 0 5 0, 0 0
PR E T V IN Z A R E 5 5 ,0 0 1 1 2 ,7 5 2 2 8 ,3 9 4 0 4 ,8 1 5 9 0 ,0 5 -- -
IM P OZ IT 2 ,7 5 5 ,6 4 1 1 ,4 2 2 0 ,2 4 2 9 ,5 0 6 9, 5 5
PR E T V IN Z A R E C U
IM P OZ IT -- -
5 7 ,7 5 1 1 8 ,3 9 2 3 9 ,8 1 4 2 5 ,0 5 6 1 9 ,5 5
C A ZU L C
Exemplificarea comportamentului impozitului multifazic

A G EN T I
E C ON O M IC I / 1 2 3 4 5 T O T AL
DA T E
A PR O V IZ IO N AR I 0 ,0 0 1 7 3 ,2 5 3 5 5 ,1 6 4 8 8 ,4 2 5 7 0 ,5 9 -- -
V AL O A R E
A DA U G AT A 1 5 0 ,0 0 1 5 0 ,0 0 1 0 0 ,0 0 5 0 ,0 0 5 0 ,0 0 5 0 0, 0 0
PR O F IT 1 5 ,0 0 1 5 ,0 0 1 0 ,0 0 5 ,0 0 5 ,0 0 5 0, 0 0
PR E T V IN Z A R E 1 6 5 ,0 0 3 3 8 ,2 5 4 6 5 ,1 6 5 4 3 ,4 2 6 2 5 ,5 9 -- -
IM P OZ IT 8 ,2 5 1 6 ,9 1 2 3 ,2 6 2 7 ,1 7 3 1 ,2 8 1 0 6, 8 7
PR E T V IN Z A R E C U
IM P OZ IT -- -
1 7 3 ,2 5 3 5 5 ,1 6 4 8 8 ,4 2 5 7 0 ,5 9 6 5 6 ,8 7
C A ZU L D
A G EN T I
E C ON O M IC I / 1 2 3 T O T AL
DA T E
A PR O V IZ IO N AR I 0 ,0 0 1 9 1 ,7 3 3 9 4 ,2 0 - --
V AL O A R E
A DA U G AT A 1 6 6 ,0 0 1 6 7 ,0 0 1 6 7 ,0 0 5 0 0 ,0 0
PR O F IT 1 6 ,6 0 1 6 ,7 0 1 6 ,7 0 5 0 ,0 0
PR E T V IN Z A R E 1 8 2 ,6 0 3 7 5 ,4 3 5 7 7 ,9 0 - --
IM P OZ IT 9 ,1 3 1 8 ,7 7 2 8 ,9 0 5 6 ,8 0
PR E T V IN Z A R E C U
IM P OZ IT - --
1 9 1 ,7 3 3 9 4 ,2 0 6 0 6 ,8 0

3.3.3. Impozitele analitice asupra consumului

Această categorie a impozitelor indirecte pe consum, cunoscute şi sub denumirea
de accize, ridică două probleme majore: ► O problemă de politică fiscală, legată de

101
alegerea cheltuielilor de consum ce vor fi impozitate’ ► O problemă de tehnică fiscală:
alegerea metodei de impozitare

1. Problema cheltuielilor impozitate

Alegerea cheltuielilor de consum ce urmează a fi impozitate, vizează aspecte şi
implicaţii diferite, în funcţie de natura bunurilor respective:
• Bunuri de primă necesitate;
• Bunuri de lux;
• Bunuri de consum curent

Impunerea bunurilor de primă necesitate. Dacă impozitul pe elemente de

consum vizează bunurile de primă necesitate, impozitul va avea următoarele patru
caracteristici:
1) Are un mare randament, chiar dacă impozitul (pe produs) este redus, dat
fiind volumul consumurilor respective.
2) Este extrem de inechitabil, pentru că volumul cheltuielilor pentru bunurile
de primă necesitate nu este, în nici un fel, legat de capacitatea contributivă.
Consumul bunurilor de primă necesitate este relativ constant, nedepinzând de
veniturile sau avuţia consumatorilor.
3) Este lipsit de elasticitate economică: consumul bunurilor de primă
necesitate nu depinde de conjunctura economică – indiferent dacă este
prosperitate sau regres, consumul bunurilor de strictă necesitate este relativ
constant.
4) Dispune de elasticitate legală: consumul bunurilor de primă necesitate fiind
constant (necontractabil), o creştere a cotelor impunerii antrenează
proporţional, o creştere a veniturilor statului.
Cu toate că impunerea bunurilor de primă necesitate a fost folosită pe scară largă,
actualmente ea este mult diminuată, datorită multiplelor şi flagrantelor inechităţi. Acest
gen de impozite mai este utilizat frecvent doar în unele ţari în curs de dezvoltare, cu
motivarea că există mult prea puţină materie impozabilă. Mai mult chiar, tendinţa

102
generală în lume, este aceea de a subvenţiona aceste produse, ceea ce face şi mai
anacronică impunerea lor.

Impunerea bunurilor de lux. Impunerea bunurilor de lux pare, cel puţin la

prima vedere, foarte tentantă, întrucât afectează doar veniturile destinate cumpărării de
asemenea bunuri şi pentru că ar trebui să aibă un randament foarte ridicat, dat fiind
preţul lor ridicat.
Cu toate acestea un asemenea impozit are mari neajunsuri şi riscă mari obiecţii:
1) Noţiunea de bunuri de lux este extrem de imprecisă. Trebuie precizat în primul rând,
că noţiunea suferă transformări multiple, de-a lungul timpului. Aşa de exemplu,
zahărul care era considerat un bun de lux în secolul al XVIII-lea, a devenit un bun de
primă necesitate. Noţiunea de bunuri de lux suferă interpretări multiple şi în funcţie
de utilizarea dată bunurilor respective de către consumatorul lor. Un automobil poate
fi un bun de strictă necesitate pentru un medic din mediul rural – care este obligat la
numeroase deplasări, în condiţiile inexistenţei altor mijloace de transport, pe când
pentru deplasările din interiorul unui oraş pot fi folosite mijloacele de transport în
comun, iar în acest caz automobilul ar deveni un bun de lux.
2) Au randament fiscal scăzut. Consumul de bunuri de lux, constituie un mic procent
din consumul total de bunuri şi în plus un asemenea consum poate fi mascat sau
ocolit. Consumul de bunuri de lux nu are elasticitate legală, întrucât majorarea
cotelor impozitului atrage după sine reducerea consumului.
3) Impozitul pe bunurile de lux nu sunt foarte echitabile, aşa cum s-ar constata la prima
vedere: în fapt, aceste taxe au consecinţe nu numai asupra consumatorilor de bunuri
de lux ci şi asupra industriei producătoare. De foarte multe ori, în foarte multe ţări,
impozitele pe bunurile de lux au fost aplicate pe scară largă, mai ales în timpul
războaielor. Ele au fost abandonate în perioadele următoare, datorită atât
randamentului lor scăzut cât şi influenţelor pe care le exercită asupra producătorilor.
O variantă deosebită o reprezintă impunerea bunurilor de lux, nu printr-un impozit
distinct, ci prin majorarea impozitului pe consumul global, mai ales în varianta taxei pe
valoarea adăugată.

103
 Impunerea bunurilor de consum curent. Impunerea consumului poate fi
orientată şi spre bunuri de consum, care nu au nici caracterul bunurilor de necesitate, nici
al celor de lux. Cele mai frecvente bunuri de consum curent, ce cad sub incidenţă unui
asemenea impozit sunt: băuturi alcoolice (inclusiv berea şi vinul), tutun, cafea, produse
petroliere, etc.
Un asemenea impozit ar părea ca având un randament ridicat, datorită consumului
relativ însemnat, de asemenea bunuri. Impozitul pare relativ echitabil, în condiţiile în
care consumul unor asemenea bunuri nu este de importanţă vitală, cum era cazul
bunurilor de strictă necesitate. Echitatea s-ar putea explica şi prin lipsa proporţionalităţii
unor asemenea consumuri, în totalul veniturilor. Nu este lipsit de importanţă şi faptul că
un asemenea impozit – uneori – reduce consumul bunurilor respective; în aceste cazuri
se pune în evidenţă aşa numitul “rol moralizator” al acestui impozit. Este însă falsă ideea
că întotdeauna majorarea cotelor impozitului ar atrage după sine reducerea
consumurilor: există numeroase exemple când deşi cotele au fost majorate, consumul
bunurilor nu s-a redus, decât eventual într-o mică măsură.
Asemenea impozite sunt prezente practic în aproape toate sistemele fiscale ale diferitelor
ţări, dar cu motivaţia procurării de resurse pentru bugetul de stat şi nicidecum cu rolul
influenţării consumului bunurilor respective.

2. Metodele de impozitare
În impunerea cheltuielilor legate de anumite bunuri există mai multe procedee tehnice,
care diferă în funcţie de forma acestor impozite:
Impunerea taxelor vamale se realizează la frontieră, diferenţiat pe categorii de bunuri.
Trebuie făcută aici o importantă diferenţiere între două categorii:
♦ Taxele vamale fiscale: sunt aplicate asupra acelor bunuri care nu sunt produse pe
teritoriul naţional. Aceasta este soluţia cea mai comodă de-a impozita asemenea
bunuri, cu evident scop fiscal, pentru că nu se poate pune problema protejării unui
sector indigen, pentru că acesta nici nu există, în cazul de faţă.
♦ Taxele vamale protecţioniste: sunt aplicate acelor categorii de bunuri care fac atât
obiectul importului cât şi al producţiei indigene. Ca atare acest impozit afectează toţi
consumatorii bunurilor respective, indiferent de locul în care sunt produse.

104
 Cumpărătorul bunurilor importate va suporta – direct - taxa vamală inclusă în preţ,
iar cumpărătorul bunurilor indigene va suporta acelaşi preţ, în condiţiile în care
producătorul indigen se aliniază la preţurile bunurilor importate. Deci consumatorul
va suporta acelaşi preţ, practic statul va beneficia doar de taxa vamală aferentă
bunurilor importate, pentru că în cazul bunurilor indigene singurii care beneficiază
de pe urma situaţiei create sunt producătorii indigeni (practicând un preţ mai mare,
aliniat la preţul produselor importate). În perioada actuală, rolul protecţionist al
taxelor vamale este mult diminuat, prin măsuri concertate la scară internaţională,
fiind considerate mult mai importate beneficiile liberalizării şi dezvoltării comerţului
internaţional (decât cele ale protecţionismului)
Accizele, prin specificul lor sunt stabilite în sarcina anumitor produse. Cel mai
adesea acestea vizează circulaţia şi consumul băuturilor alcoolice şi al tutunului şi sunt
stabilite pe unitatea de măsură şi nu ad-valorem. Această tehnică fiscală permite
diminuarea substanţială a posibilităţilor de fraudă, pentru că în cazul stabilirii taxelor
vamale ad-valorem există posibilitatea diminuării valorii în vamă şi astfel plata unor
accize (şi taxe vamale) mai mici. Dezavantajul soluţiei este că valorile pe unitatea
cantitativă nu se pot adapta automat la oscilaţiile cursului monedei.
Monopolurile fiscale. Monopolurile fiscale permit obţinerea de resurse
importante pentru bugetul de stat, în condiţiile practicării unor preţuri ridicate pentru
bunurile ce fac obiectul lor. Această soluţie tehnică a cunoscut, pe o anumită treaptă a
dezvoltării sistemelor fiscale, o răspândire destul de largă, aducând statului venituri
relativ însemnate. Utilizarea ei s-a restrâns cu timpul, pe de-o parte datorită dezavuării
principiului dar şi datorită folosirii altor metode de combatere a tabagismului şi
alcoolismului.
Taxa pe mijloacele de transport. Folosită pe scară largă s-a constat o diminuare
a importanţei acesteia, prin extinderea bazei de cuprindere a T.V.A.-ului şi asupra
acestor activităţi.
3.3.4. Problemele economice ale impozitelor pe consum
Randamentul. Impozitele pe consum, au incontestabilul merit de-a avea un
randament fiscal ridicat. În multe ţări, mai ales dezvoltate, acestea furnizează peste

105
jumătate din veniturile statului. Acest volum important de resurse justifică importanţă
care li se acordă.
Inechitatea. Trebuie subliniat un aspect esenţial al impozitelor indirecte: sunt
total inechitabile, deoarece nu ţin cont de capacitatea contributivă. Ele “apasă” mai greu
pe umerii celor săraci, care-şi cheltuiesc aproape totul pentru a-şi asigura existenţa
zilnică, pentru că cei cu venituri mai ridicate îşi pot permite să facă chiar economii. Deşi
dezavuate, chiar desfiinţate în anumite perioade, ele sunt o prezenţă semnificativă, având
un rol major în obţinerea de venituri pentru stat. Criticile sunt însă prezente pentru că
asemenea impozite, prin efectele lor inechitabile, sunt antisociale, antidemocratice şi
antifamiliale, constituind veritabile arme politice, îndeosebi pentru partidele de orientare
social-democrată, populistă.
Asemenea critici, dezavantajele evidenţiate, la adresa impozitelor pe consum, pot
fi atenuate prin practicarea unui sistem de alocaţii bugetare. Aceste alocaţii pot fi
considerate ca o rambursare de impozit, iar extinderea sistemului - “impozitul negativ” -
, poate chiar anihila total inechitatea impozitelor indirecte. O asemenea discriminare, de
nuanţare a sarcinilor fiscale, are ca efect agravarea consecinţelor pentru consumatorii
bunurilor de lux, în condiţiile detaxării bunurilor de primă necesitate.

Consecinţe economice. Cele mai importante implicaţii ale impozitelor indirecte

sunt de natură economică:
Impozitele pe consum reprezintă un factor de creştere a preţului, pentru că un
asemenea impozit se încorporează în preţul bunurilor respective, pe când celelalte
impozite se suportă din venit sau avere. Majorarea preţurilor are consecinţe negative
asupra trezoreriei firmelor producătoare, pentru că de regulă impozitele se plătesc înainte
de încasarea preţului mărfii.
1. Creşterea de preţ, menţionată anterior, are ca efect tendinţa de-a reduce consumul
bunurilor respective. Cu toate acestea, trebuie amintit aici şi un avantaj major, legat
de un anumit temporar efect deflaţionist, ceea ce poate reprezenta un element major
al unei politici fiscale conjuncturale.
2. Impozitele pe cheltuieli pot atrage după sine, reducerea exporturilor, în condiţiile
în care preţurile majorate – prin impozitele respective – conduc la reducerea
competitivităţii bunurilor respective. Ca efect, rambursarea impozitelor indirecte nu
este privită de către GATT-OMC ca o măsură mascată, de politică de dumping
comercial internaţional. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în majoritatea ţarilor, este

106
 practicat sistemul taxei pe valoarea adăugată, iar suma impozitului de rambursat este
înscrisă în documentele de livrare. Un caz deosebit îl reprezintă cumpărările de
mărfuri de către străini, pe teritoriul altei ţări, caz în care aceştia vor fi obligaţi să
plătească impozitele pe consum incluse în preţ. Soluţia practicată este aceea a
prezentării mărfurilor respective (şi a documentelor de însoţire) la vamă şi
rambursarea impozitului. Soluţia are neajunsul că în ceea ce priveşte serviciile
rambursarea devine imposibilă.
3. Impozitele pe consum stimulează economisirea. Pentru a nu plăti impozit pe
consum, venitul nu trebuie consumat şi deci trebuie economisit. Această tendinţă
este cu atât mai evidentă dacă investiţiile, cheltuielile cu investiţiile, nu sunt
impozitate. Efectele arătate pot fi potenţate de adoptarea unei fiscalităţi reduse pentru
bunurile alimentare, pentru a evita creşterea costului vieţii, menţinerea unui cost
rezonabil al forţei de muncă.
Politica fiscală selectivă. Dacă se întreprinde o detaxare a bunurilor de primă
necesitate şi o suprataxare a bunurilor de lux, efectele sociale obţinute sunt
semnificative. Ca efect, rezultă o creştere a puterii de cumpărare a celor care
achiziţionează bunuri de primă necesitate şi o diminuare pentru cei ce cumpără bunuri de
lux. O asemenea acţiune a fost întreprinsă de către guvernul laburist, după cel de-al
doilea război mondial. O asemenea combinaţie poate va avea şi un rol moral, atunci când
suprataxarea vizează alcoolul şi tutunul iar detaxarea cărţile şi alte bunuri similare. O
asemenea discriminare fiscală poate să conducă şi la delicate probleme de delimitare a
celor două categorii.
Discriminarea fiscală poate avea şi consecinţe economice nedorite: detaxarea
untului ca produs agricol, cu menirea favorizării agriculturii are ca efect stimularea
consumului acestuia în dauna grăsimilor industriale, care în mod curent sunt mai bine
vândute.
Complicaţii pot apare legate de aplicarea T.V.A.-ului, în condiţiile în care un
produs ar beneficia de o cota redusă dar componentele din care este produs, sunt supuse
unei cotei mai ridicate. O asemenea situaţie antrenează disfuncţionalităţi legate de
sistemul deducerilor şi impune dublarea lui de un sistem al rambursărilor.
Consecinţele unei discriminări fiscale legate de impozitele pe consum, a făcut ca
numărul cotelor T.V.A. să cunoască reduceri succesive.

107
 4. OPŢIUNEA JURIDICĂ

Această opţiune vizează tehnica juridică ce permite stabilirea impozitului. Opţiunea

constă de fapt în a alege între impozitele directe şi cele indirecte, cele două mari tehnici
de aşezare a impozitelor. Opoziţia dintre fiscalitatea directă şi cea indirectă constituie
una dintre problemele tradiţionale ale fiscalităţii.
4.1. Delimitarea impozitele directe de cele indirecte
Fundamentele distincţiei. Pentru aşezarea impozitelor, de-a lungul timpului, s-au
conturat două tehnici:

O metodă care este strâns şi direct legată de capacitatea contributivă a
contribuabililor, în funcţie de situaţia lor concretă: venituri, avere, etc. Este
tehnica impozitelor directe care se regăseşte într-o mare măsură în noţiunea
economică a impozitului asupra venitului şi impozitul asupra capitalului.

A doua metodă aproximează capacităţile contributive ale contribuabilului –
indirect - prin intermediul diferitelor acte sau al diferitelor operaţiuni, care ar
releva existenţa diferitelor elemente de bogăţie; este tehnica impozitelor
indirecte, aplicată pentru impunerea consumurilor.
Astfel distincţia dintre impozitele directe şi cele indirecte, pare simplă; dar aşa
cum vom preciza în cele ce urmează, ea devine mai puţin exactă datorită multiplicării
criteriilor de delimitare.
Criteriul administrativ. Criteriul registrului de rol nominativ. Acesta
constituie criteriul administrativ prin care se distinge fiscalitatea directă de cea indirectă.
După acest criteriu, impozitele directe sunt acelea care sunt percepute pe baza unui
registru de rol nominativ, o listă alfabetică a contribuabililor cu materiile impozabile
deţinute şi impozitele ce trebuie plătite. Din punct de vedere juridic, registrul de rol are
natura unui act administrativ de impunere. În mod diferit, impozitele indirecte nu sunt
percepute pe baza unui asemenea document, ci pe măsura în care evenimentele ce se
produc ocazionează plata de asemenea impozite.

108
 Această delimitare are marea calitate de-a fi una foarte exactă şi precisă: dacă
există un registru de rol vorbim de fiscalitate directă, dacă nu de fiscalitate indirectă.
Datorită clarităţii sale este cel mai vechi criteriu utilizat de administraţia fiscală, pentru o
asemenea delimitare. Aşa de exemplu în Franţa, acest criteriu este menţionat încă de la
data de 8 ianuarie 1790: “Impozitul direct este cel care este aşezat direct asupra
fondurilor şi persoanelor, care se încasează prin intermediul cadastrului sau al rolului
nominativ.72
Cu toate acestea, acest criteriu, are dezavantajul de a nu avea o bază ştiinţifică şi
deci de-a nu fi cel mai convenabil şi mai adecvat criteriu. Aşa de exemplu, stabilirea şi
încasarea impozitului pe profit, impozit direct, apare independent de întocmirea unui rol
fiscal.
Criteriul economic. Criteriul repercusiunii. Criteriul economic este legat de
fenomenul incidenţei impozitelor. În problemele fiscale, trebuie să facem distincţie între
cel ce plăteşte impozitul şi cel suportă în ultimă instanţă, sarcina fiscală. Este distincţia
între ceea ce numim plătitor de impozit (taxpayer) şi suportator de impozit (taxbearer).
Această distincţie apare în situaţia în care cel ce plăteşte un anumit impozit, poate să
transmită sarcina fiscală, unei terţe persoane – este fenomenul incidenţei indirecte, care
se impune a fi analizat în continuare.
Repercusiunea impozitelor este un fenomen complex. Aşa de exemplu, un
importator de grâu, va include taxele vamale în preţul perceput morarului; morarul îl va
include în preţul făinii, brutarul în preţul pâinii şi de aici la consumator, care va suporta
sarcina economică a taxei vamale. Prin jocul repercusiunii sarcina fiscală apasă, în cele
din urmă, pe umerii consumatorului.
S-ar impune aici delimitări terminologice, foarte delicate: atunci când impozitul
îl suportă cel care-l plăteşte, s-ar spune că avem de-a face cu “percusiunea impozitelor” ;
atunci când sarcina fiscală se transmite diferiţilor intermediari succesivi s-ar vorbi de
“translatarea sarcinii fiscale”; cel ce suportă, în ultimă instanţă impozitul, care nu mai
poate translata sarcina fiscală s-ar numi “incidentul impozitului”; în cazul în care
translatarea sarcinii fiscale nu este decât parţială, când mai multe persoane, fiecare în

72
Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien,
Paris, 1997, pag. 134

109
parte, suportă impozitul, se vorbeşte de “difuzarea impozitelor”.73 Analiza fenomenului
şi mecanismului repercusiunii a dobândit şi o scară macroeconomică, legată de
repercusiunea economică prin intermediul cheltuielilor bugetare finanţate din impozite.
Această nouă dimensiune nu modifică însă, criteriul delimitării impozitelor după
incidenţă.
Fenomenul repercusiunii constituie criteriul economic de delimitare a
impozitelor directe de cele indirecte. Astfel, dacă contribuabilul legal suportă definitiv
impozitul, este cazul unui impozit direct. Invers, de fiecare dată când plătitorul legal al
unui impozit are posibilitatea translatării sarcinii fiscale este cazul unui impozit indirect.
Critici. Acest criteriu, faţă de cel juridic, are fără nici o îndoială, meritul de-a fi
ştiinţific, pentru că el leagă delimitarea celor două categorii de natura economică internă
a obligaţiilor fiscale, de mecanismele economice pe care le declanşează. Cu toate
acestea, criteriului economic îi sunt formulate următoarele obiecţii:
 Cea mai vehementă critică adusă acestui criteriu este că el ocazionează
multiple confuzii privind natura unor impozite directe, care conform
acestui criteriu ar putea fi considerate indirecte, şi invers. Astfel dacă ne
referim la impozitul pe beneficiile industriale şi comerciale, el este
considerat pe bună dreptate, ca un impozit direct: are ca obiect venitul, este
încasat prin rol nominativ, prin trezorerie. Dacă aplicăm însă criteriul
economic, acest impozit pare a fi unul indirect: fabricanţii şi industriaşii au
în general, posibilitatea de-a translata acest impozit consumatorilor, prin
majorarea preţului. Taxa pe mijloacele de transport este considerată un
impozit indirect, în condiţiile în care posesorul mijlocului de transport care
este şi plătitor, nu are cum să translateze sarcina fiscală. Cu toate aceste
critici, criteriul economic are o mare importanţă, iar delimitarea deja
tradiţională - impozite directe, indirecte – nu poate fi abandonată, chiar dacă
se dovedeşte a fi imprecisă (cel puţin conform acestui criteriu).

73
termenii utilizaţi, lasă loc la multe interpretări în limba română, cu atât mai mult cu cât asemenea
“nuanţe” ale fenomenului repercusiunii au fost puţine tratate în literatura de specialitate; astfel termenul de
“percusiune” ca şi complementar la repercusiune, apare ca inexistent, dar folosirea lui devine necesară
pentru a preciza că în acest caz impozitul “loveşte” în mod direct contribuabilul, pe când în cazul
repercusiunii “lovitura” este transferată mai departe, unor terţe persoane. Incidentul are sensul de persoana
asupra căreia se regăseşte incidenţă impozitului, care suportă infinal impozitul.

110
  Criteriul economic suferă de neajunsul de-a se baza pe fenomenul
repercusiunii, care este un fenomen economic extrem de complex:
repercusiunea este un fenomen economic foarte strâns legat de conjunctura
economică; în funcţie de conjunctura economică, un anumit impozit se poate
translata sau nu; aşa de exemplu, impozitul pe clădiri care are ca şi plătitor
proprietarul de clădiri poate fi translatat sau nu chiriaşilor, prin intermediul
chiriei, în funcţie de conjunctura economică de pe piaţă închirierilor.
Repercusiunea este un fenomen conjunctural în funcţie şi de regiunile ţării:
la un moment dat, într-o anumită parte a ţării, un anumit impozit poate fi
repercutat, pe când în acelaşi moment, într-o altă parte a ţării, nu.
Incidenţa de drept. Ţinând cont de imperfecţiunile arătate, mai mulţi autori au
propus diferite soluţii de ameliorare a criteriului. Merită menţionată aici, iniţiativa lui
Maxime Chrétien: el a propus substituirea noţiunii de incidenţă economică cu noţiunea
de incidenţa de drept (juridică). Conform acestei concepţii, nu trebuie să ne preocupe
dacă repercusiunea impozitelor se realizează efectiv sau nu, ci numai intenţia
legiuitorului – dacă prin legislaţia fiscală este prevăzută repurcusiunea impozitelor,
atunci este cazul unui impozit indirect, iar dacă plătitorul (conform legii) şi suportă
impozitul este un impozit direct. Aşa de exemplu, în cazul T.V.A.-ului, este evident că a
fost în intenţia legiuitorului ca un asemenea impozit să fie translatat dintr-o fază a
circuitului în alta, până la consumatorul final – un asemenea impozit va fi catalogat ca
impozit indirect; în cazul impozitelor pe venit este evidentă intenţia legiuitorului ca
asemenea impozite să fie suportate de cel ce le plăteşte, neprecizând posibilitatea
repercusiunii şi de aceea sunt impozite directe.
Un asemenea criteriu pare mult mai exact decât abordarea economică a incidenţei.
Fundamentarea delimitării impozitelor în directe şi indirecte, pe baza incidenţei de drept,
presupune că voinţa legiuitorului este cât se poate de explicită. În multe cazuri intenţia
legiuitorului este cât se poate de clară, fiind precizată ca atare, dar în destule cazuri
intenţiile reale rămân incerte. Astfel de multe ori, legislaţia fiscală nu precizează nici că
repercusiunea este dorită nici că ea ar fi interzisă. Neprecizarea suportatorului real este
în multe cazuri intenţionată, mai ales în condiţiile în care nu se doreşte, din motive
politice, precizarea celor pe umerii cărora apasă fiscalitatea.

111
 Întrucât nici criteriul administrativ şi nici economic nu sunt total satisfăcătoare,
merită să ne îndreptăm atenţia aspra următorului criteriu, cel fiscal.
Criteriul fiscal. Principiul. Criteriul fiscal este legat de stabilitatea materiei
impozabile. Conform acestui criteriu, impozitele directe sunt acelea care sunt aşezate
asupra unui element de bogăţie, care are o anumită durabilitate, permanenţă. Impozitele
directe vizează un anumit statut: sunt legate cel mai adesea de verbele a fi sau a avea.
Impozitele indirecte sunt legate de anumite situaţii intermitente, accidentale, tranzitorii,
cum ar fi fabricarea unor bunuri, consumarea acestora, transportul lor sau tranzacţiile cu
acestea. În loc să vizeze o stare sau un fapt ele sunt legate de acţiuni: impozitele
indirecte apar astfel ca fiind legate de verbul a face.
Raportul cu criteriul administrativ. Acest criteriu are meritul de se apropia
major de criteriul administrativ. Astfel dacă un rol nominativ poate fi stabilit pentru
aşezarea şi perceperea anumitor impozite, este pentru că materia impozabilă prezintă un
anumit grad (clar) de stabilitate, ceea ce face posibilă stabilirea listei contribuabililor şi a
obligaţiilor lor fiscale. În asemenea circumstanţe, este evident că atât criteriul
administrativ cât şi cel fiscal conduc spre aceeaşi concluzie: impozitele respective sunt
impozite directe.
Dimpotrivă, dacă impozitul este aşezat asupra faptelor ocazionale, intermitente, nu
este posibilă întocmirea unei liste a contribuabililor – astfel tehnica rolului nominativ
trebuie abandonată. În acest caz cele două criterii – administrativ şi fiscal – conduc spre
o singură concluzie: este cazul unor impozite indirecte.
Dacă în general, cele două criterii conduc la concluzii identice, există şi cazuri
când delimitarea realizată este diferită. La impozitele ce au ca subiect societatea
comercială, perceperea nu se realizează după tehnica rolului nominativ şi deci conform
criteriului administrativ nu este un impozit direct, dar după criteriul fiscal, pentru că
vizează impunerea unei situaţi prezente, cu un anumit grad de stabilitate, este în mod
cert un impozit direct.
În concluzie, s-ar putea spune că acest criteriu fiscal permite fundamentarea
ştiinţifică a criteriului administrativ. În general, dacă există o stabilitate a materiei
impozabile sau dimpotrivă ea are un caracter ocazional, în actul impunerii, prin tehnica
administrativă, se utilizează tehnica fiscalităţii directe sau a celei indirecte. Dar cu toate

112
că criteriul fiscal permite, într-o anumită măsură, fundamentarea ştiinţifică a criteriului
administrativ, trebuie să admitem că nici acesta nu este extrem de riguros şi de precis.
Impunerea unei situaţii sau a unui fapt, impunerea lui a fi sau a avea faţă de a face, nu
este foarte precisă întrucât, de exemplu, şi pentru impozitele directe şi pentru cele
indirecte, încasarea lor presupune întocmirea unor documente fiscale, atestarea unei
situaţii. În aceste condiţii este evident că nici criteriul fiscal nu este foarte exact, nu
realizează o delimitare riguroasă între fiscalitatea directă şi cea indirectă.
Ar trebui precizată aici o importantă constatare: nici unul dintre criteriile arătate –
administrativ, economic şi fiscal – nu realizează o delimitare absolut satisfăcătoare între
impozitele directe şi cele indirecte.
Critici. Datorită eşecurilor delimitării exacte între impozitele directe şi cele
indirecte, unii autori au propus chiar a se renunţa la ea. O asemenea soluţie radicală nu a
avut însă niciodată ecou, în practica fiscală. Chiar dacă acestei delimitări, între
fiscalitatea directă şi cea indirectă, îi lipseşte o rigurozitate ştiinţifică perfectă, practica
fiscală continuă în mod firesc, să o folosească pe scară largă. Mai mult chiar, practica şi
chiar şi teoria fiscală, acordă mai puţină importanţă acestei delimitări, focalizându-şi
atenţia spre o problemă considerată mult mai importantă: rolul pe care cele două
categorii de impozite îl au în cadrul sistemului fiscal, care dintre cele două să aibă un rol
mai important.
Merită amintită aici o exprimare destul de plastică, pentru domeniul fiscal:
”Fiscalitatea directă şi cea indirectă sunt ca două iubitoare fiice, pe care trebuie să le
curtăm în mod egal, fără a le face geloase”74. Această exprimare, n-ar trebui să ne
conducă la ideea ca cele două forme ale fiscalităţii, ar trebui să aibă o importanţă egală
în cadrul sistemul fiscal, problema fiind de o mult mai mare complexitate şi importanţă.
4.2. Impozitele directe
Impozitul direct este legat de capacităţile contributive, care prezintă o anumită
stabilitate. În acest fel este posibilă întocmirea unui rol nominativ al contribuabililor care
trebuie atât să plătească impozitul – sarcina juridică a impozitului - cât şi să-l suporte –
sarcina economică a impozitului. Bogăţia, aşa după cum arătam, se prezintă sub forma

74
Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, Finances publiques, tome 2 - Fiscalite, 6-ed., Ed. Montchrestien,
Paris, 1997, pag. 138

113
veniturilor şi a capitalului. Ca atare, impozitele directe ridică două probleme
fundamentale:
Problema juridică a determinării contribuabilului;
Problema politică
a valorii şi semnificaţiei acestui tip de impozit
4.2.1. Problema determinării contribuabililor
Impozitul direct fiind un impozit a cărui plată se face de către contribuabilii
cuprinşi într-un rol nominativ, se pune problema cunoaşterii acestor categorii de
persoane supuse impozitării: persoane fizice sau juridice, persoane publice sau private,
etc.
Problema impunerii persoanelor fizice sau juridice. Problema ce se pune în
acest caz este dacă un anumit impozit direct este aşezat numai în sarcina persoanelor
fizice, dacă sunt incluse şi persoanele juridice, dacă anumite unităţi economice sau
sociale, fără personalitate juridică, cad sub incidenţa impozitului. O lungă perioadă,
fiscalitatea directă era concepută esenţialmente pentru impunerea persoanelor fizice. În
situaţia în care impunerea privea şi persoanele juridice, ele aveau acelaşi regim fiscal ca
şi persoanele fizice. Aşa de exemplu, în Franţa până în 1948 iar în Anglia până în 1965,
profiturile societăţilor comerciale erau impozitate în aceleaşi condiţii ca şi profiturile
realizate de persoanele fizice. Ceea ce conta era realitatea de activitate profitabilă şi nu
statutul juridic. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice nu “atinge” însă şi veniturile
societăţilor comerciale.
Impozitarea persoanelor juridice. De multă vreme, în majoritatea ţărilor,
dreptul fiscal operează diferenţieri nete şi exacte între impunerea persoanelor juridice şi
a celor fizice. Astfel există impozite asupra profiturilor societăţilor comerciale şi
impozite distincte asupra veniturilor persoanelor fizice. Această diferenţiere, impunerea
distinctă a persoanelor juridice, se justifică din următoarele motive:
a) Impunerea persoanelor juridice este necesară pentru a evita distorsiunile
economice de natură fiscală, în favoarea acelor activităţi economice ce nu au o
asemenea formă juridică de organizare.
b) Impunerea persoanelor juridice, distinctă de cele fizice, este pe deplin justificată
de imposibilitatea aplicării aceloraşi elemente de personalizare a impozitului
(minim necesar subzistenţei, progresivitate, situaţie familială) şi de diferenţele de
capacitate contributivă. Legat de ultimul argument, este evident că o persoană

114
 juridică, prin acumulări majore de capital, prin integrare pe verticală şi pe
orizontală, prin producţie de serie mare, poate obţine profituri substanţiale,
imposibile pentru o persoană fizică şi ar fi inechitabil ca persoanele fizice şi cele
juridice să dispună de acelaşi regim fiscal. S-ar mai putea adăuga aici şi faptul că
patrimoniul persoanelor fizice poate fi afectat şi de problemele decesului şi
transmiterii patrimoniului, probleme cu care nu se confruntă o persoană juridică.
Pe de altă parte, la cele comentate mai sus, s-ar putea adăuga încă o nuanţă:
persoanele juridice ar putea fi privite ca fiind un “paravan” ce “maschează”, din motive
juridice, persoanele fizice, în raporturile lor cu societatea. Dacă aplicăm aici principiul
transparenţei fiscale, ar părea că este mai firească impunerea persoanelor fizice care
formează o persoană juridică, decât să impozităm persoana juridică. Ar fi ceva similar cu
impunerea coproprietarilor de imobile, fiecare pentru partea care o deţine.
Impunerea entităţilor economice şi sociale. Realismul fiscal ca principiu, s-a
născut nu numai din delimitarea (clasică) dintre persoanele fizice şi cele juridice, ci şi
din evidenţierea diferitelor entităţi economice şi sociale. Aşa de exemplu, impozitarea
veniturilor persoanelor fizice se realizează şi la nivelul persoanelor ce compun un cămin
fiscal. O asemenea practică îşi are rădăcinile în realităţile economico-sociale, pentru că
este anormal să iei în considerare, independent, fiecare membru al unui cămin fiscal, să
nu iei în calcul ansamblul cheltuielilor familiale, să nu se ţină cont de situaţiile
particulare familiale. Astfel căminul fiscal se constituie în cel mai bun exemplu de
entitate economico-socială, supusă impozitării, deşi nu are personalitate juridică.
Problema impunerii persoanelor publice sau private. Impozitul are ca şi obiectiv
fundamental, prelevarea resurselor persoanelor private, pentru acoperirea cheltuielilor
publice. De aici, reiese că impozitul se constituie într-un mijloc de transfer de bogăţie
dinspre sectorul privat spre sectorul public. Ţinând cont de cele arătate, impozitarea
persoanelor publice, în ansamblul lor, nu apare ca justificabilă. Pare absurd ca statul să-
şi plătească lui însuşi impozit. Cu atât mai mult cu cât, multe dintre persoanele publice,
cum ar fi colectivităţile locale, aşezămintele publice, sunt elemente componente, ce
formează instituţia numită stat.
Ca o consecinţă a celor de mai sus, mult timp, în multe ţări, persoanele publice
beneficiau de exceptare de la plata impozitelor. Cu toate acestea, în multe ţări, acolo

115
unde coexistă sectorul public cu cel privat, exceptarea sectorului public, provoacă
majore distorsiuni economice de natură fiscală - sectorul public fiind în mod evident
avantajat. În aceste condiţii, apare foarte normală nediscriminarea fiscală a
contribuabililor, în funcţie de tipul de proprietate, pentru a nu crea avantaje
concurenţiale, nejustificate, sectorului public.
Impozitul direct între avantaje şi inconveniente. Impozitul direct prezintă
avantaje şi inconveniente, în general cunoscute şi recunoscute. Cu toate acestea, se pare
că tendinţa zilelor noastre este de-a diminua aceste avantaje, iar inconvenientele să
devină mult mai acceptabile.
4.2.2. Avantajele fiscalităţii directe
Fiscalităţii directe îi sunt recunoscute, în general, patru avantaje:
1. Stabilitatea randamentului. Trebuie remarcat în primul rând că, impozitele
directe au avantajul de-a avea un randament relativ stabil, care nu depinde major, de
conjunctura economică. Chiar dacă, poate, randamentul impozitelor directe nu este
foarte ridicat, este un avantaj incontestabil că acesta este stabil. Caracterul constant al
randamentului impozitelor directe este explicat prin esenţa fiscalităţii directe de-a
impozita situaţii şi stări care au o anumită stabilitate.
Această stabilitate a randamentului impozitelor directe este dată şi de tehnica
utilizată în impunere. Dacă ne referim la mecanismul stabilirii sumei impozitului de sus
în jos, prin mecanismul repartizării sumelor, aceasta în mod foarte clar conduce la o
mare fixitate, la insensibilitatea impozitelor directe la conjunctura economică. Dar
această tehnică, actualmente a devenit anacronică. În secolul al XIX-lea, evaluarea
materiei impozabile nu era o operaţiune foarte exactă şi precisă, stabilirea impozitului
făcându-se după indicii exteriori stabili. Aceşti indici exteriori nu depind de conjunctura
economică şi de aceea impozitele directe astfel stabilite se caracterizau prin stabilitate.
Şi această tehnică a fost însă abandonată. În fine, mai trebuie subliniat şi că în
fiscalitatea din perioadele anterioare, impozitele directe se caracterizau prin stabilitate şi
datorită utilizării cotelor proporţionale. Dar în zilele noastre şi acestea au fost
abandonate, în favoarea cotelor progresive care au condus, după cum era şi normal, la o
mai mare sensibilitate a impozitelor directe, la conjunctura economică.

116
 Cu toate cele arătate, deşi stabilitatea impozitelor directe a scăzut faţă de
perioadele anterioare, ea rămâne incontestabil mult mai mare decât în cazul impozitelor
indirecte.
2. Elasticitatea legală. Este cel de-al doilea avantaj tradiţional al fiscalităţii
directe. Elasticitatea legală a unui impozit reprezintă sensibilitatea randamentului
acestuia la la modificarea cotelor sale legale. Întrucât impozitul direct este aşezat asupra
unor situaţii stabile este evident că o creştere a cotei impunerii, nu conduce în general, la
diminuarea materiei impozabile. Creşterea cotei impunerii conduce la creşterea
corespunzătoare a sumei impozitelor, datorită aceleiaşi stabilităţii specifice impozitelor
directe.
Pentru legiuitor, această elasticitate legală a impozitelor directe constituie un
avantaj major, întrucât sumele încasate depind de voinţa şi intenţiile acestuia.
Oricum nici elasticitatea legală, astăzi nu mai este la fel de mare, ca şi în
perioadele anterioare - elasticitatea legală are limitele ei. Majorarea impozitelor, în
anumite limite, poate conduce la majorarea sumelor atrase la buget, dar peste acestea se
pot declanşa fenomene nedorite cum ar fi revolta şi evaziune fiscală.
3. Reducerea cheltuielilor de percepere. Fiscalitatea directă satisface una din
regulile formulate de Adam Smith: cheltuieli minime de percepere – “impozitul ieftin”.
Un impozit direct este un mijloc economicos de formare a veniturilor statului;
impozitele directe fiind aşezate asupra unor materii impozabile stabile (prin natura lor),
nu necesită numeroase verificări şi de aceea nu antrenează cheltuieli însemnate de
percepere.
Şi acest avantaj, ca şi celelalte prezentate anterior, nu mai este aşa de evident.
Dacă evaluarea materiei impozabile se realiza după indici exteriori, este evident că
stabilirea impozitului era simplă şi puţin costisitoare. Actualmente, tehnica fiscală este
mult mai complexă, întrucât evaluarea materiei impozabile se pretinde a fi exactă, ceea
ce necesită verificări mai complexe, repetate, un aparat fiscal mai numeros şi mai
competent, ceea ce impune cheltuieli ridicate. În plus, cum actualmente povara fiscală
este mult mai însemnată şi tentativele de fraudă fiscală sunt mai însemnate şi deci şi
controalele fiscale trebuie să fie mai frecvente, mai complexe şi mai costisitoare.

117
 Având în vedere cele arătate, se pare că avantajul impozitelor directe de-a avea
cheltuieli de percepere mai mici (decât impozitele indirecte) este foarte mult diminuat,
dar cu toate acestea, în condiţiile în care multe cheltuieli de impunere şi percepere sunt
transmise dinspre organele fiscale spre contribuabili, avantajul este important.
4. Echitatea impozitului. Vizând situaţii stabile, fiind posibilă evidenţierea
individuală a contribuabilului, fiscalitatea directă face posibilă personalizarea
impozitului. În acest fel este realizabilă adaptarea sarcinilor fiscale la capacităţile
contributive individuale. Prin personalizare, prin luarea în considerare a cheltuielilor
familiale, prin aplicarea unui sistem de cote progresive, a deducerilor şi a minimului
impozabil, impozitele directe pot fi caracterizate ca fiind cele mai echitabile.

Aceste avantaje tradiţionale ale fiscalităţii directe sunt astăzi mai puţin reale
şi prezente, faţă de perioadele precedente. Pentru ca fiscalitatea directă să fie echitabilă
este mai mult decât necesar ca evaziunea fiscală să fie limitată, dacă nu chiar inexistentă.
În cazul impozitelor directe evaziunea fiscală este cea mai perfecţionată, cunoaşte
formele cele mai evoluate. În măsura în care, materia impozabilă asupra căreia este
aşezat impozitul direct este susceptibilă la disimulări şi sustrageri, controlul fiscal devine
costisitor.
Astfel în măsura în care fiscalitatea directă lasă loc evaziunii fiscale, ea devine
inechitabilă. În condiţiile actuale, în care evaluarea materiei impozabile are pretenţia de-
a fi exactă (şi de aceea complexă), când sarcina fiscală este majoră, fiscalitatea directă
incită la fraudă şi evaziune.
În concluzie ar trebui să precizăm că deşi diminuate faţă de perioadele anterioare,
avantajele fiscalităţii directe sunt prezente şi au o mare importanţă în conceperea unui
sistem fiscal modern.
4.2.3. Inconvenientele fiscalităţii directe
Dacă avantajele fiscalităţii directe s-a diminuat în timp, inconvenientele acesteia
au devenit din ce în ce mai substanţiale. În mod tradiţional fiscalităţii directe i se atribuie
următoarele patru inconveniente esenţiale:
1. Încasarea lentă. Impozitele directe sunt impozite cu exigibilitate relativ
îndepărtată - din momentul apariţiei materiei impozabile şi până la încasarea impozitului

118
este o perioadă relativ lungă. Acesta constituie unul din inconvenientele majore ale
impozitelor directe, din punct de vedere al statului, care trebuie să facă faţă de multe ori,
unor cheltuieli înainte ca să se încaseze venituri. Acest dezavantaj devine cu atât mai
evident în perioadele de inflaţie (în funcţie şi de amploarea fenomenului): evaluarea
materiei impozabile şi stabilirea impozitului se face la o dată, iar încasarea mai târziu, în
monedă devalorizată.
Actualmente, datorită perfecţionării mecanismelor de încasare a impozitelor, acest
dezavantaj a putut fi diminuat într-o anumită proporţie, fie prin prelevări la perioade mai
mici, fie prin plăţi provizorii în avans
2. Plata este făţişă. Un al doilea inconvenient major al fiscalităţii directe este că
ea este evidentă, făţişă: fiscalitatea directă afectează contribuabilii în mod direct, evident
şi fără menajamente – contribuabilul primeşte extrasul de rol cu obligaţiile fiscale
aferente şi astfel se cunoaşte foarte evident şi exact, amploarea sarcinii fiscale, fără nici
o posibilitate (legală) de repercusiune.
Acest inconvenient a fost din totdeauna unul foarte sensibil, dar în zilele noastre
el a devenit şi mai evident, în condiţiile în care amploarea prelevărilor fiscale pretinse de
către stat a devenit foarte mare. Dacă contribuabilul percepe ca firească o anumită
prelevare din avuţia sa, cu totul altfel stau lucrurile în condiţiile de astăzi. Astfel dacă
fiscalitatea apăsătoare de astăzi, ar fi directă, ea ar antrena reacţii dintre cele mai violente
din partea contribuabililor.
3. Inechitatea prelevării Aşa după cum am mai arătat, unul din dezavantajele
impozitelor directe este că ele afectează inegal diferitele clase sociale. Astfel, diferenţiat
şi după natura veniturilor, fiscalitatea directă impozitează integral un anumit venit al
unui contribuabil, pe când pentru un alt contribuabil impunerea este parţială sau chiar
beneficiază de scutire.
Acest inconvenient a devenit cu atât mai evident cu cât s-a renunţat la evaluarea
materiei impozabile după indici exteriori care a fost înlocuită de o evaluarea mai exactă
a venitului real. Astfel în zilele noastre, fiscalitatea directă are tendinţa de-a impozita
mai aspru veniturile salariale sau cele din valorile mobiliare, în condiţiile în care aceste
forme de venit sunt integral şi exact cunoscute de organele fiscale. În mod diferit, atunci
când este cazul impozitării veniturilor din agricultură sau diverse profesii libere,

119
impunerea este mai lejeră datorită dificultăţilor de evaluare, a deselor subevaluări şi a
multiplelor deduceri, mai mult sau mai puţin reale.
4. Complexitatea impunerii. Un alt inconvenient al fiscalităţii directe de dată
relativ recentă, este că datorită tehnicilor perfecţionate de aşezare, percepere şi încasare,
este necesar un aparat fiscal numeros, bine pregătit profesional şi deci costisitor. Ţinând
cont de acest dezavantaj se spune adesea că fiscalitatea directă modernă este posibilă şi
firească, numai în ţările în care aparatul fiscal şi contribuabilii sunt bine instruiţi (în
primul rând din punct de vedere fiscal).
4.2.4. Impozitele directe o importantă sursă de venituri bugetare
Ţinând cont de avantajele şi dezavantajele impozitelor directe este acum posibil să
precizăm locul cuvenit acestora în cadrul unui sistem fiscal modern.
Multă vreme impozitele directe au fost, pe de parte, principala sursă de venituri
bugetare. În condiţiile în care nevoia de resurse a crescut foarte mult, mai repede decât
creşterea materiei impozabile, acesta a condus la creşterea fiscalităţii, care dacă ar fi
rămas preponderent directă şi deci făţişă ar fi părut inacceptabilă contribuabililor. În
general, un indicator al nivelului de dezvoltare economică (ce înseamnă şi resurse
bugetare importante) îl poate reprezenta ponderea impozitelor directe în totalul
impozitelor (sau în totalul veniturile statului sau în totalul prelevărilor obligatorii).
Aceasta în condiţiile în care trebuie acceptate şi câteva excepţii (de exemplu Franţa).
Locul fiscalităţii directe în cadrul unui sistem fiscal depinde şi de conjunctura
politică: în funcţie de opţiunile politice, impozitele directe permit o discriminare fiscală,
între diferitele clase şi categorii sociale, în funcţie de tipul veniturilor realizate şi de
mărimea acestora.
Conjunctura economică are şi ea un rol major în precizarea locului fiscalităţii
directe: o politică de relansare economică, ar putea conduce la diminuarea impozitelor
directe şi astfel la creşterea puterii de cumpărare a consumatorilor-contribuabili. O
asemenea soluţie a fost prefigurată de preşedintele Kennedy, aplicată începând cu 1981
de preşedintele Reagan.
Locul fiscalităţii directe depinde şi de conjunctura financiară: un loc important
al fiscalităţii directe se poate lega şi nevoia de a procura resurse fiscale importante şi

120
stabile la bugetul de stat. Aceasta ţinând cont şi de elasticitatea legală a acestui tip de
prelevări fiscale.
În concluzie la cele arătate mai sus, se impun următoarele precizări:
1. Contrar a ceea ce se afirmă adesea, avantajele fiscalităţii directe, deşi diminuate în
perioada actuală, ele rămân importante şi definitorii. O problemă majoră rămâne
însă frauda şi evaziunea fiscală, care în condiţiile prezenţei lor provoacă serioase
distorsiuni fiscale. Astfel, fiscalitatea directă nu trebuie să submineze locul cuvenit
firesc fiscalităţii indirecte, fiecare având un loc şi un rol bine determinat, în
fiscalitatea modernă.
2. Este discutabilă ideea că impozitele directe sunt, în mod clar şi absolut,
(singurele impozite) echitabile şi că ele pot redresa activitatea economică. Dacă
impozitele indirecte sunt uneori inechitabile întrucât impozitează prea aspru
contribuabilii săraci şi familiile numeroase, impozitele directe pot fi inechitabile
pentru că impozitează prea aspru contribuabilii cei mai bogaţi, cei în vârstă şi
celibatarii.
3. Cum impozitele directe au caracter făţiş, contribuabilii vor putea fi conştienţi de
amploarea poverii fiscale pe care o suportă, vor deveni conştienţi de adevărul
sloganului “ Să-ţi plăteşti impozitele, înseamnă să participi ”.

4.3. Problemele fiscalităţii indirecte

Impozitele indirecte sunt aşezate asupra unor acte şi fapte şi nu asupra unor
situaţii. Ele nu afectează contribuabilii decât în măsura în care aceştia participă la
anumite operaţii materiale sau acte juridice. Ca obiect, cel mai adesea, vizează
cheltuielile sau transferurile. Astfel prima problemă majoră a fiscalităţii indirecte este de
ordin tehnic: determinarea operaţiilor supuse impunerii. A doua este de ordin politic şi
este legată de valoarea fiscalităţii indirecte.

4.3.1. Determinarea operaţiilor impozabile

Problema tehnică de faţă, spre deosebire de problema determinării
contribuabililor la impozitele directe, este aceea a determinării actelor şi faptelor supuse
impunerii. Alegerea operaţiilor impozabile trebuie să ţină cont de următoarele două

121
consideraţii fundamentale:
Trebuie selectate acele operaţii care relevă (sunt legate de)
capacitatea contributivă;
Trebuie alese operaţii uşor de stabilit, detectat şi evidenţiat
Întrucât pentru impozitele indirecte nu se poate întocmi un registru de rol
nominativ, sarcina fiscală fiind transmisă de la plătitori prin intermediari la suportatori,
în funcţie de criteriile menţionate sunt alese faptele impozabile şi astfel cunoscuţi şi cei
ce vor plăti aceste impozite (cei care fac, participă la aceste acte şi operaţii). Aceste acte
pot fi acte juridice sau operaţiuni materiale.
a) Actele juridice. Impozitul indirect este perceput, câteodată, legat de existenţa
unui act care constată o operaţie juridică. Este cazul “actelor de drept” în materie
de înregistrare, acte – de cele mai multe ori notariale – care trebuie să
îndeplinească anumite condiţii de formă, pentru a avea valoare juridică.
b) Operaţiile materiale. Impozitele indirecte aşezate cel mai adesea asupra unor
fapte materiale, cum ar fi: producţia, transformarea, transportul, expediţia,
inclusiv import-exportul, prestările de anumite servicii.
4.3.2. Impozitelor indirecte între avantaje şi dezavantaje
Aşa cum impozitele directe aveau avantaje şi dezavantaje şi impozitele indirecte
au anumite avantaje, dar şi unele dezavantaje. Spre deosebire însă de impozitele directe,
la impozitele indirecte tendinţa manifestată este aceea a creşterii importanţei avantajelor
şi a estompării dezavantajelor.

A. Avantajele fiscalităţii indirecte

1. Randamentul. Fiscalitatea indirectă are un mare randament, avantaj
semnificativ în condiţiile în care “foamea” bugetului de resurse este tot mai mare. Este
unul din motivele pentru care, oricât s-ar dori suprimarea sau diminuarea importanţei
impozitelor indirecte, este practic imposibil.
2. Anestezia fiscală. Impozitele indirecte beneficiază de o mare facilitate la
plată, un avantaj incontestabil pentru contribuabil: cum impozitele indirecte sunt
încorporate în preţul bunurilor sau serviciilor consumatorul le suportă, cel mai adesea,
fără să le perceapă. ”Drepturile (impozitele) asupra mărfurilor sunt acelea pe care
oamenii le simt cel mai puţin, pentru că formal nu li se cere plata lor. Ei le ignoră pentru
că nu sunt conştienţi de plata lor. Aceasta este posibil pentru că persoana care vinde şi

122
cea care plăteşte dreptul (impozitul) sunt una şi aceeaşi persoană. Dar el ştie foarte bine
că nu plăteşte pentru el, pe când cumpărătorul confundă dreptul cu preţul”75. Sau după
cum se spune despre impozitele indirecte: “este arta de a jumuli gâsca în aşa fel încât să
obţii maximumul dorit fără să omori gâsca.”
Un asemenea caracter deghizat al impozitelor indirecte, nu poate fi decât un
avantaj major pentru stat, în condiţiile de astăzi, în care fiscalitatea este mai mult decât
împovărătoare.
3. Elasticitatea. Fiscalitatea indirectă beneficiază de o anumită elasticitate. Fără
îndoială însă, elasticitatea legală a impozitelor indirecte, facultatea de-a oscila după cum
se modifică cotele impunerii, este mai puţin prezentă ca la fiscalitatea directă. O creştere
a cotelor impozitului atrage după sine diminuarea operaţiilor impozabile şi deci creşterea
cotelor nu va antrena o creştere proporţională a sumei impozitului. Elasticitatea legală a
impozitelor indirecte depinde şi de elementele consumului care fac obiectul impunerii:
dacă impozitele indirecte sunt aşezate asupra unor bunuri de consum de strictă
necesitate, aceste impozite vor beneficia de elasticitate legală, întrucât consumul lor nu
poate fi evitat.
Fiscalitatea indirectă beneficiază şi de o elasticitate economică. Este un fenomen
natural şi firesc: fiscalitatea indirectă vizează acte juridice şi fapte materiale, care
constituie însăşi viaţa economică şi de aceea este normal ca fiscalitatea indirectă să
oscileze odată cu variaţiile activităţii economice.
Această corelaţie între randamentul fiscalităţii indirecte şi conjunctura economică
este atât de strânsă încât ea serveşte ca indicator al conjuncturii economice.
Această sensibilitate a impozitelor indirecte la conjunctura economică este
extrem de favorabilă statului, în perioadele de prosperitate şi expansiune economică. La
fel de avantajoasă este şi situaţia inflaţiei, care conduce la creşterea preţurilor şi pe
această bază şi a sumei impozitului indirect. Bineînţeles că există şi un “revers al
medaliei” : în perioada crizelor economice, produsul impozitelor indirecte scade
dramatic. Dar şi în condiţiile unei uşoare relansări economice este foarte posibil ca
resursele statului, provenite pe această cale să nu sporească corespunzător.

75
Montesquieu, De l”Esprit des Lois, Livre XIII, cap. 7

123
Mai trebuie remarcat aici că nu întotdeauna impozitele urmează proporţional, mersul
economiei. Aşa de exemplu, cheltuielile de consum curent nu “copiază” mersul
economiei: în fazele de prosperitate consumul acestora creşte mai repede (decât se
dezvoltă economia), iar în fazele de regres nu scade în acelaşi ritm – este mai mult decât
evident că în asemenea condiţii, produsul impozitului asupra acestor bunuri se va
modifica şi el corespunzător modificării consumului.
4. Încasarea rapidă. Un alt avantaj al fiscalităţii indirecte este rapiditatea cu care
acestea sunt plătite. Impozitul este perceput în momentul în care operaţia asupra căreia
este aşezat se produce, fără nici o întârziere. Este un avantaj considerabil mai ales în
perioadele de inflaţie, când orice întârziere la plată poate prejudicia semnificativ
veniturile statului.

B. Inconvenientele fiscalităţii indirecte

1. Costul perceperii. Costul perceperii unor impozite indirecte poate fi uneori
chiar foarte ridicat, încât să conducă la dispariţia unora dintre ele. Aşa de exemplu,
taxele de acces în comune ca venit al bugetelor locale, au fost desfiinţate tocmai datorită
costurilor ridicate de percepere. Aceeaşi problemă s-ar putea ridica şi în cazul taxelor
vamale, care au cost de percepere foarte ridicat, dar la a căror încasare nu s-a renunţat
din motive economice şi nu fiscale. Trebuie totuşi acceptată ideea că impozitele
indirecte, faţă de cele directe, au costuri de percepere mult mai ridicate. Chiar dacă unele
impozite indirecte au dispărut tocmai datorită costului lor ridicat şi cele care sunt
prezente astăzi au costuri ridicate (taxele vamale) sau medii(T.V.A.). De multe ori,
menţinerea unor impozite indirecte se poate justifica doar prin prisma altor argumente
decât cele fiscale, pentru că din punct de vedere fiscal ele au costuri de percepere mult
prea ridicate.
2. Incomodarea contribuabililor. Impozitele indirecte sunt adesea foarte
incomode din punct de vedere al contribuabilului, întrucât ele presupun formalităţi şi
controale, care reprezintă adevărate piedici în dezvoltarea economică. De exemplu,
controlul vamal din dorinţa de-a fi eficace devine adeseori stânjenitor. Este unul din
motivele pentru care taxele vamale, între ţările membre C.E.E., au fost suprimate. Cu
toate acestea, trebuie remarcat că actualmente nici impozitele directe nu sunt mai puţin

124
jenante din punct de vedere al formalităţilor. Aşa s-a ajuns la situaţia paradoxală, cel
puţin la prima vedere, să fie preferate impozitele indirecte în defavoarea celor directe.
Tehnici fiscale moderne au permis reducerea formalităţilor şi inconvenientelor specifice
impozitelor indirecte. Este de exemplu, cazul aplicării de timbre fiscale pentru
producerea şi desfacerea ţigărilor şi a băuturilor alcoolice.
3. Inechitatea. Principala critică adusă impozitelor indirecte este aceea că ele
sunt inechitabile. Ele sunt adesea regresive, suprataxând practic contribuabilii cu
posibilităţi modeste şi familiile mai numeroase. Oricum, în zilele noastre inechitatea
impozitelor indirecte nu mai este aşa de supărătoare, comparativ cu perioadele în care
impozitele indirecte vizau în principal bunurile de strictă necesitate. Pe de altă parte,
impozitele indirecte operează actualmente o discriminare fiscală între bunurile de lux
suprataxate şi între bunurile de strictă necesitate care sunt scutite sau beneficiază de
subvenţii. Având în vedere cele arătate, devine evident că inechitatea impozitelor
indirecte este mult atenuată. Devenind mai puţin inechitabile, impozitele indirecte devin
o prezenţă din ce în ce mai agreată în sistemele fiscale moderne, ale multor ţări.
4. Obstacol în dezvoltarea economică. Fiscalitatea indirectă este acuzată adesea
că frânează dezvoltarea economică, pentru că impozitează acte şi operaţiuni care
constituie însăşi activitatea economică. Fiscalitatea indirectă conduce la “sclerozarea”
pieţii sau poate genera o scădere a competitivităţii naţionale. Şi la acest dezavantaj s-au
găsit anumite corective. Aşa de exemplu, rambursarea impozitelor indirecte în cazul
exportului conduce la restabilirea competitivităţii produselor autohtone; rambursarea
T.V.A.-ului poate fi un foarte bun stimulent pentru dezvoltarea turismului.

4.3.3. Fiscalitatea indirectă astăzi

Cunoscând avantajele şi inconvenientele fiscalităţii indirecte, în funcţie şi de
conjunctura economică socială şi financiară, se poate determina rolul şi locul acesteia
într-un sistem fiscal modern. Aşa de exemplu, o relaxare a fiscalităţii indirecte permite o
reducere a preţurilor; invers, o înăsprire conduce la importante consecinţe sociale, la
creşterea sarcinilor fiscale pentru cei cu venituri modeste şi familiile numeroase, în
condiţiile în care măsura fiscală nu este însoţită de corective.

125
În condiţii de criză financiară, creşterea fiscalităţii indirecte, într-o anumită măsură,
conduce la creşteri substanţiale şi rapide de venituri bugetare, fără prea eforturi, fără
reacţii virulente din partea contribuabililor. Un asemenea efect este practic imposibil de
obţinut prin intermediul fiscalităţii directe, întrucât efectele nu sunt la fel de rapide.
Impozitul indirect reprezintă un instrument al politicii conjuncturale – prin
efectele de frânare a consumului şi prin efectele antiinflaţioniste este un bun instrument
de frânare a declinului economic. În condiţiile unei relansări economice, impozitul
indirect este un foarte bun instrument prin efectele sale de creştere a consumurilor, prin
creşterea puterii de cumpărare.
În concluzie, rolul fiscalităţii indirecte poate fi caracterizat prin următoarele:

Impozitul indirect are un rol esenţial în atragerea rapidă de importante resurse la
dispoziţia Statului;
Impozitul indirect permite “afectarea” micilor contribuabili, care
de obicei “scapă” impozitului pe venit, în condiţiile în care o exonerare totală ar părea
inechitabilă.;
Impozitul indirect poate compensa o personalizare excesivă şi abuzivă a
impozitelor directe.

126
 Glosar de termeni
alte venituri. În această categorie se cuprind veniturile obţinute din jocuri de noroc, din transferul
dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare şi părţilor sociale, din premii şi prime în bani
şi/sau în natură, precum şi diverse venituri care nu se regăsesc în mod expres menţionate în alte
categorii
an bugetar - anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic
care începe la data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie;
angajament bugetar - orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează fonduri
publice unei anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate;
angajament legal - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând orice act juridic din care
rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice;
articol bugetar - subdiviziune a clasificaţiei cheltuielilor bugetare, determinată în funcţie de
caracterul economic al operaţiunilor în care acestea se concretizează şi care desemnează natura
unei cheltuieli, indiferent de acţiunea la care se referă;
autorităţi ale administraţiei publice locale - consiliile locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, consiliile judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, ca autorităţi deliberative, primarii, primarii de sectoare şi primarul
general al municipiului Bucureşti, ca autorităţi executive;
autorizare bugetară - aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau de a efectua plăţi,
într-o perioadă dată, în limita creditelor bugetare aprobate;
baza fixă reprezintă locul prin intermediul căruia activitatea unei persoane fizice române care nu
are domiciliul în România sau a unei persoane fizice străine pe teritoriul României se desfăşoară,
în totalitate sau numai parţial, în scopul obţinerii de venit.
buget - document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau,
după caz, numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice;
buget general consolidat - ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi
consolidate pentru a forma un întreg;
buget local - documentul prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi
cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale;
buget local pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti - totalitatea bugetelor
locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi bugetului propriu al judeţului, respectiv ale
sectoarelor şi al municipiului Bucureşti;
cheltuieli bugetare - sumele aprobate în bugete, în limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite prin
bugetele respective;
cheltuielile aferente deductibile sunt acele cheltuieli efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate
în scopul realizării venitului, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare;
clasificaţie bugetară - gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi
după criterii unitare;
clasificaţie economică - gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic;

127
clasificaţie funcţională - gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a evalua alocarea
fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice;
cofinanţare - finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi altele asemenea, parţial
prin credite bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse externe;
compartiment financiar-contabil - structura organizatorică din cadrul instituţiei publice în care
este organizată execuţia bugetară (serviciu, birou, compartiment);
consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente
ale bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora;
contabil - denumirea generică pentru persoana şi/sau persoanele care lucrează în compartimentul
financiar-contabil, care verifică documentele justificative şi întocmeşte/întocmesc instrumentele
de plată a cheltuielilor efectuate pe seama fondurilor publice;
contribuţie - prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau
fără posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii;
cotă defalcată din unele venituri ale bugetului de stat - procentul stabilit din unele venituri ale
bugetului de stat, care se alocă bugetelor locale;
credit bugetar - sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot
ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul
exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot
angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru celelalte acţiuni;
credit de angajament - limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul exerciţiului
bugetar, în limitele aprobate;
credit fiscal extern reprezintă impozitul plătit în străinătate şi care conferă dreptul la deducerea
din impozitul pe venit datorat în România, în anumite limite prevăzute de lege
credite destinate unor acţiuni multianuale - sume alocate unor programe, proiecte, subproiecte,
obiective şi altele asemenea, care se desfăşoară pe o perioadă mai mare de un an şi dau loc la
credite de angajament şi credite bugetare;
creditul fiscal extern reprezintă suma plătită în străinătate cu titlu de impozit şi recunoscută în
România, care se deduce din impozitul pe venit datorat în România;
deducerile personale reprezintă o sumă neimpozabilă acordată contribuabilului, cuprinzând
deducerea personală de bază şi deducerile personale suplimentare, în funcţie de situaţia proprie
şi/sau a persoanelor aflate în întreţinere, după caz;
deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an bugetar;
deschidere de credite bugetare - aprobare comunicată ordonatorului principal de credite de către
Ministerul Finanţelor Publice prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de
credite bugetare şi plăţi;
dividendul este orice distribuire făcută de o persoană juridică, în bani şi/sau în natură, în
favoarea acţionarilor sau asociaţilor, din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil anual şi a
contului de profit şi pierderi;
dobândă - preţul folosirii temporare a capitalului împrumutat;
donaţie - fonduri băneşti sau bunuri materiale primite de o instituţie publică de la o persoană
juridică sau fizică cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie;

128
echilibrare financiară - transferul de resurse financiare din unele venituri ale bugetului de stat
către unităţile administrativ-teritoriale în vederea asigurării fondurilor necesare furnizării de
servicii publice, în condiţiile legii;
echilibru bugetar - egalitatea dintre veniturile bugetare şi cheltuielile bugetare în cadrul unui
exerciţiu bugetar;
excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-un an
bugetar;
execuţia de casă a bugetului - complex de operaţiuni care se referă la încasarea veniturilor şi
plata cheltuielilor bugetare;
execuţie bugetară - activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii
cheltuielilor aprobate prin buget;
exerciţiu bugetar - perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se
execută şi se raportează bugetul;
fond de rezervă bugetară - fondul prevăzut la partea de cheltuieli a bugetelor locale;
fond de risc - fondul constituit în afara bugetului local de către autorităţile administraţiei publice
locale din comisioanele suportate de beneficiarii împrumuturilor garantate de aceste autorităţi şi
din alte surse, destinat acoperirii riscurilor financiare care decurg din garantarea împrumuturilor
respective;
fond de rulment - partea din excedentul anual bugetar definitiv al bugetului local, care se
constituie la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi se utilizează potrivit prevederilor
prezentei legi;
fonduri publice - sume alocate din bugetele de orice fel, centrale sau locale;
fonduri publice locale - sumele alocate din bugetele locale, precum şi cele gestionate în afara
bugetului local;
fonduri speciale - venituri publice constituite prin legi speciale prin care se stabilesc şi
destinaţiile acestora;
garanţie locală - angajamentul asumat de o autoritate a administraţiei publice locale, în calitate
de garant, de a plăti la scadenţă obligaţiile neonorate ale garantatului, operatorilor economici şi
serviciilor publice din subordinea acesteia, în condiţiile legii;
impozit - prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către
administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;
împrumut - obligaţia generată de încheierea unui contract între o instituţie publică, în calitate de
împrumutat, şi o persoană fizică sau juridică creditoare de a plăti la termenele menţionate în
contract rata de capital, împreună cu dobânda şi cu alte costuri aferente;
insolvenţă - incapacitatea unei unităţi administrativ-teritoriale de a-şi achita obligaţiile de plată
lichide şi exigibile, cu excepţia celor care se află în litigiu contractual;
instituţii publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială,
ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice,
instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul
de finanţare a acestora;
instituţii publice locale - denumirea generică, incluzând comunele, oraşele, municipiile,
sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice

129
din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii
acestora;
lege bugetară anuală - lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi
cheltuielile bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar;
lege de rectificare - lege care modifică în cursul exerciţiului bugetar legea bugetară anuală;
lichidarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa
angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de
exigibilitate ale angajamentului, pe baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile
respective;
obligaţiuni - titluri de credit pe termen mediu şi lung, emise de o autoritate a administraţiei
publice locale, a căror rambursare este garantată prin veniturile proprii ale unităţilor
administrativ-teritoriale;
ordonanţarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de
bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi
realizată;
persoana fizică rezidentă (contribuabil, în contextul de faţă), este fie o persoana fizica română cu
domiciliul în România, fie o persoana fizica romana sau nu, dar care obţine venituri prin
intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depăşeşte în total
183 de zile în cadrul unui an calendaristic
plata cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin care
instituţia publică achită obligaţiile sale faţă de terţi;
proces bugetar - etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi raportare ale
bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia;
program - o acţiune sau un ansamblu coerent de acţiuni ce se referă la acelaşi ordonator principal
de credite, proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de obiective definite şi pentru care
sunt stabiliţi indicatori de program care să evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de
finanţare aprobate;
rectificare bugetară locală - operaţiunea prin care se modifică, în cursul exerciţiului bugetar,
bugetele locale, cu obligativitatea menţinerii echilibrului bugetar;
registru al datoriei publice locale - documentul care evidenţiază situaţia datoriei publice locale
contractate direct, în ordine cronologică, şi care are două componente: subregistrul datoriei
publice interne locale şi subregistrul datoriei publice externe locale;
registru al garanţiilor locale - documentul care evidenţiază situaţia garanţiilor locale acordate de
autorităţile administraţiei publice locale, în ordine cronologică, şi care are două componente:
subregistrul garanţiilor interne locale şi subregistrul garanţiilor externe locale;
reprezentant fiscal - persoana împuternicită să îndeplinească obligaţiile persoanelor fizice care
nu au domiciliul în România, faţă de organele fiscale, pentru perioada în care sunt absenţi din
România’
secţiune de dezvoltare - partea complementară a unui buget local, care cuprinde veniturile
afectate cheltuielilor de capital, potrivit politicilor de dezvoltare la nivel naţional, regional,
judeţean, zonal sau local, după caz, precum şi cheltuielile de capital respective, pe bază de
programe şi proiecte. Prin nivel zonal se înţelege teritoriul corespunzător a două sau mai multe
unităţi administrativ-teritoriale învecinate pe a căror rază se realizează o acţiune, o lucrare, un
serviciu, un program sau orice alt obiectiv, în înţelesul colectivităţilor locale respective;

130
secţiune de funcţionare - partea de bază, obligatorie, a unui buget local, care cuprinde veniturile
necesare acoperirii cheltuielilor curente pentru realizarea atribuţiilor şi competenţelor stabilite
prin lege, specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale/subdiviziuni administrativ-teritoriale,
precum şi cheltuielile curente respective;
şeful compartimentului financiar-contabil - persoana care ocupă funcţia de conducere a
compartimentului financiar-contabil şi care răspunde de activitatea de încasare a veniturilor şi de
plată a cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele care îndeplineşte aceste atribuţii în
cadrul unei instituţii publice care nu are în structura sa un compartiment financiar-contabil sau
persoana care îndeplineşte aceste atribuţii pe bază de contract, în condiţiile legii;
sistem bugetar - sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele inclusiv bugetele locale;
subdiviziuni ale unităţilor administrativ-teritoriale - sectoarele municipiului Bucureşti sau alte
subdiviziuni ale municipiilor, ale căror delimitare şi organizare se stabilesc prin lege;
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat - sumele defalcate pentru echilibrarea
bugetelor locale şi sumele defalcate cu destinaţie specială, alocate pentru finanţarea unor servicii
publice descentralizate sau a unor noi cheltuieli publice;
taxă - sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia
de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;
unităţi administrativ-teritoriale - comunele, oraşele, municipiile şi judeţele;
vărsământ - modalitate de stingere a obligaţiei legale, prin virarea unei sume de bani, efectuată
de un agent economic sau de o instituţie publică ori financiară;
venit din România, în acest context, îl reprezintă orice venit, dacă locul de provenienţă a
veniturilor persoanei fizice, a exercitării activităţii sau locul de unde aceasta obţine venit se află
pe teritoriul României, indiferent dacă este plătit în România sau din / în străinătate.
venit din străinătate. Orice venit care nu respecta condiţiile de a fi venit din România.
venitul brut aferent fiecărei categorii de venit cuprinde sumele încasate şi echivalentul în lei al
veniturilor în natură;
venitul brut din salarii reprezintă suma veniturilor realizate de salariat pe fiecare loc de realizare
a venitului.
venitul net / pierderea pentru fiecare categorie de venit reprezintă diferenţa dintre venitul brut şi
cheltuielile aferente deductibile;
venitul net deţinute în comun, este considerat ca fiind obţinut de proprietari, uzufructuari sau alţi
deţinători legali, înscrişi într-un document oficial, şi se atribuie proporţional cu cotele-părţi pe
care aceştia le deţin în acea proprietate sau în mod egal, în situaţia în care acestea nu se cunosc.
venituri bugetare - resursele băneşti care se cuvin bugetelor, după caz, în baza unor prevederi
legale, formate din impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat, precum şi altele;
venituri comerciale sunt considerate a fi veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, din
prestări de servicii precum şi din practicarea unei meserii.
venituri din profesii liberale veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat,
notar, expert-contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect
sau a altor profesii asemănătoare, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii.
venituri din salarii (salarii), reprezintă toate veniturile în bani şi/sau în natură, obţinute de o
persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de

131
perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă, inclusiv
indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate şi pentru concediul
privind îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani. Tot aici sunt incluse şi o serie de venituri ca
reprezentând venituri asimilate veniturilor din salarii
veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii
liberale şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual şi/sau
într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente
veniturile din drepturi de proprietate reprezintă veniturile din valorificarea sub orice formă a
drepturilor de proprietate intelectuală care provin din brevete de invenţie, desene şi modele,
mostre, mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi
drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea
virare de credite bugetare - operaţiune prin care se diminuează creditul bugetar de la o
subdiviziune a clasificaţiei bugetare care prezintă disponibilităţi şi se majorează corespunzător o
altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente, cu respectarea dispoziţiilor legale de
efectuare a operaţiunilor respective.

132
 Bibliografie selectivă
1. Adams, C., 2003, A Historian Looks at Tax Haven,
http://www.freedomandprosperity.org/
2. Afonso A., Schuknecht L., Tanzi V., 2005, Public Sector Efficiency: Evidence for
New Member States and Emerging Markets, disponibil la www.ssrn.com
3. Atkinson Anthony B., Stiglitz Joseph, „Lectures on Public Economics”, Ed. Mc
Graw Hill Book, New York, 1982
4. Baker Samuel H., Elliot Catherine, “Readings in Public Sector Economics”, Ed.
D.C. Heath and Company, Lexington, 1990
5. Basno Cezar, „Introducere în teoria finanţelor publice”, Ed. Centrul editorial
A.S.E., Bucureşti, 1994
6. Bird Richard M, Vaillacourt Francois, „Fiscal Decentralization in Developing
Countries”, Ed. Cambridge Press, 1998
7. Corduneanu C., „Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor”, Ed. Codecs, Bucureşti,
1998.
8. Drăcea M., Sichigea N., Berceanu D, Ciurezu T., „Finanţe publice”, Ed.
Universitaria, Craiova, 1999
9. Gaudemet Paul Marie, Molinier Joel, „Finances publiques, tome I:
Budget/Tresor”, „Finances publiques, tome 2 – Fiscalite”, 6e ed., Ed.
Montchretien, 1992-1997
10. Gliga Ioan, “Drept financiar”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
11. Harvey Rosen, „Public Finance”, Ed. Mc Graw Hill, New York, 2002
12. Hoanţă N., „Economie şi finanţe publice”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.
13. Hyman, David, N., 2000, Public Finance-A Contemporary Application of Theory
to policy, North Carolina State University, Ediţia a şasea
14. Inceu Adrian Mihai, „Pârghiile fiscale şi forţa lor de orientare”, Ed. Accent, Cluj
Napoca, 2005
15. Inceu Adrian Mihai, Lazăr Dan Tudor, „Finanţe şi bugete publice”, ISBN 973-
8915-01-5 Ed. Accent, Cluj Napoca, 2009
16. Inceu Adrian Mihai, Lazăr Dan Tudor, „Managementul financiar al comunităţilor
locale”, ISBN 973-99690-3-8, Ed.Gewalt, Cluj-Napoca, 2000; Ed. Marineasa,
Timişoara, 2003
17. Inceu Adrian Mihai, Lazăr Dan Tudor, în colaborare, „Administraţie publică”,
ISBN 973-99821-2-3, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2000
18. Istrate, C., 2000, Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Editura Polirom, Iaşi
19. Matei Gheorghe, „ Finanţe publice”, Ed. Universitaria, Craiova, 1998
20. Minea, M.Ş., Costaş, C.F., 2006, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului
III, Editura Rosetti, p. 273
21. Morar Dan Ioan, „Sistemul fiscal românesc, tradiţie şi capacitate de adaptare”, Ed.
Dacia, Cluj Napoca, 2000
22. Moşteanu, T., ş.a., 2005, Finanţe Publice, Editura Universitară, Bucureşti

133
23. Musgrave R. & P., „Public Finance in Theory and Practice”, Ed. Mc. Graw-Hill
Book Company, 1973.
24. Musgrave, P. B., 1967, Harmonisation of Direct Business Taxes: A Case Study, in
CS Shop, „Fiscale Harmonisation in Common Markets”, Vol II, Practice,
Columbia University Press
25. Mutaşcu Mihai Ioan, “Finanţe publice”, Ed. ArtPress, Timişoara, 2005
26. Muzellec R., „Finances publiques”, 8-eme édition Ed. Dalloz, 1993. , Bucureşti,
1995.
27. Paysant Andre, „Finances publiques”, 2-ed Ed. Masson Paris, 1988.
28. Rubin Irene S., „The Politics of Public Budgeting : Getting and Spending,
Borrowing and Balancing”, 1997
29. Scholes Myron S., Wolfson Mark A., “Taxes and Business Strategy”, Ed. Prentice
Hall, New Jersey, 1992
30. Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, „Macroeconomia”, Ed. Sedona, Timişoara,
1997.
31. Stiglitz Joseph E., „Economics of The Public Sector”, 3rd ed., Ed. W.W.
Norton&Company Inc., 2000
32. Suta-Selejan, Sultana, “Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi
contemporană”, Ed. All, Bucureşti, 1992
33. Talpoş, Ioan, 1995, Finanţele României, Editura Sedona, Timişoara, Vol.
34. Tanzi, V., Schuknecht, L., 2000, Public Spending in the 20th Century, London:
Cambridge University Press.
35. Tiebout, Charles M., 1956, A Pure Theory of Local Expenditures, Journal of
Political Economy 64 (5), pag 416-424
36. Tulai Constantin, “Finanţele publice şi fiscalitatea”, Ed. Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2003
37. Tulai, C., Şerbu, S., 2005, Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, p.133
38. Văcărel Iulian, etc., „Finanţe publice, ed. III-a, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2001
39. Zaharia Vasile, „Finanţe publice”, Ed. Gheorghe Bariţiu, Cluj-Napoca, 2002

134