Universitatea “Dunărea de Jos” din Galaţi

Şef lucr. drd.ing.

LUIZA FLOREA

BOTANICA
Morfologie – note de curs

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN

GALAŢI
2000
 LUIZA FLOREA

BOTANICĂ
note de curs

Partea I
Morfologia

UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN

GALAŢI
GALAŢI 2000
 CUPRINS

Noţiuni introductive……………………………………………………………………………5
1. Originea şi evoluţia vieţii.............................................................................................................5
2. Asemănări şi deosebiri între plante şi animale………………………..………………………...6
3. Obiectul botanicii……………………………………………………….……………………....7

PARTEA I
ANATOMIA VEGETALĂ

Cap.1. Citologia sau studiul celulelor vegetale………………………………………............11

1.1. Celula – unitatea de bază a vieţii…………………………………………………………….11
1.2. Forma celulelor………………………………………………………………………………12
1.3. Constituienţii celulari……………………………………………………………………… .12
1.3.1. Membrana celulară………………………………………………………………...14
1.3.2. Citoplasma celulară………………………………………………………………..16
1.3.3. Nucleul……………………………………………………………………………..23
1.4. Înmulţirea celulelor…………………………………………………………………………26
1.4.1. Amitoza……………………………………………………………………………26
1.4.2. Mitoza……………………………………………………………………………..26
1.4.3. Meioza……………………………………………………………………………..28

Cap.2. Histologia sau studiul organelor vegetale……………………………………………30

2.1. Clasificarea ţesuturilor……………………………………………………………………….30
2.2. Ţesuturile meristematice, formative sau de origine………………………………………….31
2.3. Ţesuturile fundamentale, trofice sau de hrănire……………………………………………..33
2.4. Ţesuturile de protecţie ( de apărare sau de acoperire)……………………………………….35
2.5. Ţesuturile conducătoare……………………………………………………………………...39
2.6. Ţesuturile de susţinere (mecanice)…………………………………………………………..42
2.7. Ţesuturile secretoare…………………………………………………………………………44
 Cap.3. Organografia sau studiul organelor vegetale………………………………………...46
3.1. Caracteristicile organelor…………………………………………………………………….46

Cap.3.1. Rădăcina……………………………………………………………………………...49
3.1.1. Clasificarea rădăcinilor…………………………………………………………………….49
3.1.2. Morfologia rădăcinii……………………………………………………………………….51
3.1.3. Structura rădăcinii………………………………………………………………………….53
3.1.3.1. Structura primară a rădăcinii…………………………………………………….53
3.1.3.2. Structura secundară a rădăcinii…………………………………………………..55
3.1.4. Funcţiile rădăcinii………………………………………………………………………….56
3.1.5. Importanţa practică a rădăcinilor…………………………………………………………..56

Cap.3.2. Tulpina……………………………………………………………………………….57
3.2.1. Morfologia tulpinii………………………………………………………………………...57
3.2.2. Ramificarea tulpinii………………………………………………………………………..60
3.2.3. Clasificarea tulpinilor……………………………………………………………………...62
3.2.4. Anatomia tulpinii………………………………………………………………………….66
3.2.4.1. Structura primară a tulpinii………………………………………………….......66
3.2.4.2. Structura secundară a tulpinii……………………………………………………69
3.2.5. Comparaţie între structura tulpinii şi a rădăcinii…………………………………………..71
3.2.6. Funcţiile tulpinii…………………………………………………………………………...71
3.2.7. Importanţa practică a tulpinilor……………………………………………………………71

Cap.3.3. Frunza………………………………………………………………………………..73
3.3.1. Morfologia frunzei………………………………………………………………………...73
3.3.2. Tipuri de frunze……………………………………………………………………………81
3.3.3. Anatomia frunzei…………………………………………………………………………..84
3.3.4. Funcţiile frunzei……………………………………………………………………………87
3.3.5. Importanţa practică a frunzelor…………………………………………………………….87

Cap.3.4. Floarea………………………………………………………………………………..88
3.4.1. Morfologia florii…………………………………………………………………………..89
3.4.1.1. Pedunculul floral…………………………………………………………………89
3.4.1.2. Receptaculul floral……………………………………………………………….89
3.4.1.3. Caliciul…………………………………………………………………………...89
3.4.1.4. Corola……………………………………………………………………………89
3.4.1.5. Androceul………………………………………………………………………..91
3.4.1.6. Gineceul………………………………………………………………………….92
3.4.2. Anatomia florii…………………………………………………………………………….95
3.4.2.1. Structura grăunciorului de polen………………………………………………..95
3.4.2.2. Structura ovulului……………………………………………………………….97
3.4.2. Tipuri de flori şi de plante…………………………………………………………………99
3.4.3. Reprezentarea grafică a florii…………………………………………………………….100
3.4.4. Inflorescenţele……………………………………………………………………………102
3.4.5. Polenizarea şi fecundaţia…………………………………………………………………105
3.4.6. Importanţa florilor………………………………………………………………………..106
 Cap.3.5. Fructul……………………………………………………………………………....107
3.5.1. Morfologia şi anatomia fructului…………………………………………………………107
3.5.2. Tipuri de fructe…………………………………………………………………………...108
3.5.2.1. Fructe simple…………………………………………………………………...108
3.5.2.2. Fructe multiple…………………………………………………………………112
3.5.2.3. Fructe apocarpoide……………………………………………………………..113
3.5.2.4. Fructe false……………………………………………………………………..113
3.5.2.5. Fructe compuse…………………………………………………………………114
3.5.3. Importanţa fructelor………………………………………………………………………114

Cap.3.6. Sămânţa…………………………………………………………………………….115
3.6.1. Structura seminţei……………………………………………………………………….115
3.6.2. Răspândirea seminţelor………………………………………………………………….118
3.6.3. Germinaţia seminţelor…………………………………………………………………...118
3.6.4. Importanţa seminţelor……………………………………………………………………120

Bibliografie…………………………………………………………………………………..121

.
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Originea şi evoluţia vieţii

Apariţia vieţii pe pământ s-a produs în urmă cu 2,5 miliarde de ani în condiţiile
mediului primitiv. Conform ipotezei eleborate de Haldane şi Oparin, fenomenul
evoluţiei materiei de la anorganic la viu a fost foarte lent şi îndelungat.
Elementele chimice au trecut de la combinaţii anorganice la substanţe organice,
la început simple (glucide, acizi graşi, aminoacizi, baze) apoi, treptat la polimeri
din ce în ce mai complecşi, până la macromolecule de proteine, acizi nucleici.
Chimistul american S.L. Miller, reproducând experimental mediul terestru
primitiv a obţinut din oxigen liber, hidrogen, vapori de apă, amoniac şi dioxid de
carbon, sub influienţa descărcărilor electrice, mai mulţi aminoacizi dintre care
glicina şi alanina, doi componenţi importanţi ai substanţei vii.

Materia vie primitivă este superior organizată şi cu noi calităţi faţă de

coacervatele primitive (mici picături de substanţe macromoleculare), dar mult
mai simple decât celula vie cunoscută în prezent. Această materie vie a evoluat
dând naştere primelor organisme celulare dintre care unele au rămas la nutriţia
cu materie organică, iar altele şi-au sintetizat pigmenţi (algele albastre, algele
verzi) cu ajutorul cărora au captat energia solară şi au transformat substanţele
minerale în materie organică, prin procese interne de sinteză.

Ca structură formele vii primitive erau asemănătoare virusurilor, dar înzestrate

cu autoreproducere, nutrindu-se cu materie organică. Odată apărute, organismele
vii se nutreau la fel numai pe seama materiei organice existente, dar pe măsură
ce numărul lor a crescut erau necesare şi alte surse de nutriţie, cele vechi fiind
insuficiente. Unele forme au evoluat mai mult într-o direcţie, crescând mai mult
aveau nevoie de mai multă hrană, de mai multă materie organică, dar aceasta
neajungând au atacat organismele vii inferioare. Deoarece apariţia şi evoluţia
vieţii s-a produs în mediul acvatic, căutarea hranei a dus la perfecţionarea
diferitelor organite de mişcare. Astfel au luat naştere animalele, a căror nutriţie
se bazează pe materie organică gata sintetizată.

5
Paralel cu aceste forme altele s-au specializat pentru nutriţia din materie
anorganică, sintetizând substanţă organică proprie cu ajutorul unor pigmenţi şi a
radiaţiilor solare. Formele autotrofe şi structura celulară au apărut într-o altă
lungă perioadă de evoluţie, însoţită de producerea enzimelor. Astfel, pornind de
la o origine comună după modul de nutriţie s-a produs diferenţierea
organismelor vii în două direcţii diferite, în două regnuri, vegetal şi animal.

Formele primitive de organisme vii s-au înmulţit continuu, s-au diferenţiat, s-au
specializat ajungându-se la marea diversitate de forme care se cunoaşte în
prezent. Toate transformările materiei şi evoluţia ei până astăzi trebuie privite
prin prisma timpului scurs de la formarea pământului ( acum cca. 3 miliarde de
ani în urmă).

Regnul vegetal reprezintă cel mai puternic transformator al energiei cosmice de

pe pământ prin procesul de asimilaţie clorofiliană. Energia razelor solare este
înmagazinată în substanţa organică din corpul plantelor, care constitue astfel în
mod direct sau indirect cea mai importantă sursă de hrană pentru celelalte
vieţuitoare de pe pământ.

2. Asemănări şi deosebiri între plante şi animale

Plantele şi animalele deşi se deosebesc foarte mult ca înfăţişare prezintă câteva

trăsături comune esenţiale care arată originea lor comună. Trăsăturile comune
sunt: structura celulară, constituţia chimică, procesele fiziologice fundamentale
(asimilaţia şi dezasimilaţia, creşterea şi înmulţirea). Aceste asemănări între
plante şi animale fac ca lumea vie să prezinte o unitate sistemică, biochimică,
structurală, funcţională, genetică. Deosebirile dintre plante şi animale se
datoresc diferenţelor de organizare şi de nutriţie apărute în cursul dezvoltării
istorice. Nutriţia, mişcarea şi sensibilitatea pot fi luate drept criterii generale de
separaţie între plante şi animale.

Nutriţia este un criteriu fiziologic fundamental de separaţie a plantelor de

animale. Nutriţia plantelor este autotrofă şi se bazează pe fotosinteză. Plantele
care prezintă pigmenţi asimilatori produc substanţe organice (glucide, lipide şi
protide) cu ajutorul energiei solare din dioxid de carbon, apă şi săruri minerale.
În sintezele pe care le fac, plantele captează energie radiantă solară şi o
transformă în energie chimică potenţială. Animalele au o nutriţie heterotrofă,
folosind drept hrană substanţă organică pe care o transformă în alt tip de
substanţă organică. Animalele sunt incapabile să sintetizeze materia organică
plecând de la cea anorganică.

Mişcarea plantelor (în special cele superioare) este practic inexistentă, fiind
fixate de substrat prin rădăcini, rizoizi sau alte formaţiuni sunt imobile. Mişcarea
nu este însă proprietatea exclusivă a animalelor, printre plantele inferioare există
6
o mulţime de specii capabile să se deplaseze în mediul acvatic cu ajutorul cililor
sau flagelilor, la fel ca la animale. Deschiderea mugurilor, întinderea frunzelor,
desfacerea florilor, răsucirea cârceilor, sunt de asemeni forme de mişcare. Pe de
altă parte există şi animale fixate precum spongierii, coralii, care au la prima
vedere aspect de plantă.

Sensibilitatea, este însuşirea fundamentală a materiei vii de a reacţiona la

excitaţiile provenite din mediul extern, este caracteristică regnului animal, dar
este prezentă şi la unele plante. Experimentele realizate arată că plantele sunt
sensibile faţă de temperatură, substanţe chimice, curent electric, etc, întocmai ca
şi animalele.

Apropierea dintre plante şi animale, ca organisme vii, este mai mare decât
trăsăturile de separaţie. Astfel, clorofila, pigmentul verde al plantelor şi
hemoglobina, pigmentul roşu sanguin al animalelor sunt ambele constituite din
substanţe azotate. Diferenţiera acestor doi pigmenţi sunt legăturile cu elementul
metalic prins în molecula lor, care la clorofilă este magneziul, iar la
hemoglobină este fierul.

Hemoglobina = 4 nuclei pirolici + Fe

Clorofila = 4 nuclei pirolici + Mg

Din asociarea cu un element diferit provin diferenţele calitative ale celor doi
pigmenţi, clorofila fiind pigmentul sintezelor organice, pe când hemoglobina
este pigmentul proceselor de oxidare.

Reproducerea, ca proces de formare a unui organism nou, atât la plante cât şi la

animale se desfăşoară după aceleaşi legi biologice. Procesele fiziologice
fundamentale: asimilaţia şi dezasimilaţia, respiraţia, creşterea sunt comune la
plante şi animale, desfăşurându-se în linii generale la fel, contribuind la
întreţinerea şi perpetuarea vieţii. Asemănarile dintre procesele şi manifestările
vitale ale plantelor şi animalelor sunt datorate originiilor comune. Deosebirile
existente între plante şi animale se datoresc unei separaţii timpurii a lor, urmată
de o dezvoltare istorică în cursul căreia s-au produs diferenţieri de organizare şi
nutriţie, determinate de evoluţia aparte pentru fiecare, pe căi proprii şi cu o
independenţă relativă între ele.

3. Obiectul botanicii

Botanica este ştiinţa care studiază plantele, numele acestei ştiinţe biologice
provine de la grecescul botane, care se traduce prin cuvintele plantă, iarbă.
Botanica studiază organizarea externă şi internă a plantelor, înmulţirea şi

7
dezvoltarea lor, evoluţia, clasificarea, răspândirea pe suprafaţa pământului,
precum şi posibilitaţile de folosire a lor pentru satisfacerea necesităţilor omului
(gruparea în asociaţii).

Studiul botanicii se face în scopul cunoaşterii lumii vegetale, cu toate

manifestările ei de viaţă, în vederea însuşirii metodelor de folosire a
organismelor vegetale în scopuri practice pentru om. Botanica s-a dezvoltat
pornind de la cunoştinţele practice dobândite de-a lungul timpului si a izvorât
din necesitatea omului de a cunoaşte cât mai îndeaproape plantele pe care le-a
cultivat în diverse scopuri. Variatatea aspectelor ce pot fi studiate în legătură cu
plantele este foarte mare, ceea ce a dus la împărţirea botanicii în mai multe
ramuri:

• Morfologia plantelor (provine de la grecescul morfe = formă şi logos =

ştiinţă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul formelor vegetale, cu studiul
înfaţişării externe a plantelor.
• Anatomia plantelor (provine de la grecescul anatome = a diseca şi logos =
ştiinţă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul alcătuirii interne a corpului
plantelor.
• Fiziologia plantelor (provine de la grecescul phusis = natură şi logos =
ştiinţă) este ştiinţa care se ocupă cu studiul funcţiilor vitale ale plantelor,
funcţii care realizează schimbul de substanţă şi energie între plantă şi mediul
extern, înmulţirea, mişcarea, sensibilitatea. Fiziologia caută să explice
funcţiile pentru fiecare structură anatomică.
• Sistematica sau taxonomia plantelor (provine de la grecescul taxis =
rânduială, ordine şi nomos = lege) este ştiinţa care clasifică plantele,
stabilind ordinea lor naturală de apariţie şi evoluţie.
• Geobotanica este ştiinţa care studiază relaţiile plantelor între ele, cu pământul
şi în general cu mediul înconjurator.
• Paleobotanica sau fitopaleontologia este ştiinţa care studiază plantele fosile,
raportate la timpul istoric.
• Genetica plantelor este ştiinţa care se ocupă cu studiul eredităţii şi
variabilităţii plantelor, cercetează legile transmiterii şi modificării
caracterelor ereditare de la ascendenţi la descendenţi, cercetază structura
moleculară a substanţelor care deţin şi transmit informaţia ereditară.
• Ontogenia plantelor este ştiinţa care studiază dezvoltarea plantelor de la
stadiul de celulă ou până ajunge la stadiul de maturitate.
• Filogenia plantelor este ştiinţa care studiază istoria dezvoltarii unei specii.

Dintre ramurile speciale şi aplicate ale botanicii amintim:

• Dendrologia, ştiinţa care se ocupă cu descrierea, clasificarea, ecologia şi
fiziologia arbuştilor, noţiuni indispensabile în domeniul spaţiilor verzi.
• Fitopatologia, ştiinţa care studiază bolile provocate plantelor de agenţii
patogeni vegetali.

8
 Partea I

ANATOMIA VEGETELĂ

9
Anatomia plantelor are ca obiect studiul structurii organelor plantelor în raport
cu funcţiile speciale îndeplinite de ele sub influenţa diferiţilor factori de mediu.
Astfel, influenţa factorilor ecologici asupra plantelor se reflectă în structura sa
anatomică (anatomia ecologică), ca un rezultat al procesului de adaptare la
mediu. Modificând experimental intensitatea unor factori asupra plantelor
descoperim cauzele ce determină diferitele particularităţi de structură, gradul de
plasticitate, capacitatea de aclimatizare la strămutarea dintr-un mediu în altul
(anatomie experimentală). Odată cu schimbarea structurii morfoanatomice a
plantelor se modifică şi fiziologia plantelor.Ţinând seama de toate aceste aspecte
fitobotanica, prin ramurile ei, agricultura, horticultura, viticultura şi silvicultura
recomandă prezenţa de metode specifice pentru fiecare ramură, care să asigure
dezvoltarea plantelor în concordanţă cu necesităţile ecologice şi economice.

Anatomia vegetală cuprinde trei capitole:

1. Citologia sau studiul celulei vegetale
2. Histologia sau studiul ţesuturilor vegetale;
3. Organografia sau studiul organelor vegetale.

10
 Capitolul 1
CITOLOGIA SAU
STUDIUL CELULELOR VEGETELE

Citologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii, compoziţiei, originii şi

dezvoltării celulare. Cunoaşterea structurii celulare a plantelor a fost posibilă
numai după inventarea microscopului (de către fraţii Jansen din Olanda, în sec.
al-17-lea). Pentru prima dată (1665) fizicianul, matematicianul şi astronomul
Robert Hooke a descoperit şi descris celula după observaţiile făcute la
microscopul său autoconfecţionat.

Teoria privind alcătuirea din celule a organismelor vegetele şi animale este

cunoscută sub numele de “Teoria celulară a fiinţelor vii” (1838). Ideea că viaţa
este legată de organizarea celulară şi că “tot ce este viu este format din celule” a
stat şi este baza studiului structurii plantelor şi animalelor, respectiv a anatomiei
plantelor şi animalelor. Primele cercetări de anatomia plantelor făcute de
cercetătorii români aparţin lui E.C. Teodorescu şi A. Popovici (1866-1949).

1.1. Celula – unitatea de bază a vieţii

Celula este unitatea biologică, structurală şi funcţională a tuturor organismelor

vii. Celula este forma superioară a organizării materiei vii, care permite
manifestarea proceselor fundamentale ale acesteia: metabolismul şi
autoreproducerea. Celula prezintă o structură complexă încât poate constitui
singură organismul unor plante şi animale. Organismele realizează manifestările
vitale prin procesul de metabolism şi asigură continuitatea materiei vii şi deci a
vieţii prin procesul de reproducere. Plantele inferioare care au corpul alcătuit
dintr-o singură celulă se numesc plante unicelulare, însă cea mai mare parte a
plantelor au corpul alcăuit dintr-un număr mare de celule, ele numindu-se plante
pluricelulare.

11
 1.2. Forma celulelor

Formele celulelor sunt foarte variate, principalele tipuri de celule sunt cele care
sunt determinate de următoarele criterii:

• După raportul dintre dimensiunile lor există:

- celule parenchimatice care prezintă toate dimensiunile de acelaşi ordin de
mărime, fiind izodiametrice (poligonale, ovale) (figura nr.1.1 A);
- celule prozenchimatice care prezintă una din dimensiuni, mult mai mare
decât celelalte, fiind heterodiametrice (filiforme, fuziforme, tubuliforme)
(figura nr.1.1.B).

Fig.1.1. Diferite forme de celule:

A- parenchimatice; B- prozenchimatice C-stelate;D-sifonate
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

• După prezenţa membranei există:

- celule dermatoplaste care prezintă o membrană celulozică consistentă
(aproape la toate celulele plantelor);
- celule gimnoplaste care sunt lipsite de membrană celulozică (zoosporii
unor alge verzi, spermatozoizii unor plante).

1.3. Constituienţii celulari

Celula, unitatea structurală şi funcţională a organismelor vii, este alcătuită din

(figura nr.1.2):
a) Membrană – înveliş rigid de natură celulozică ce nu manifestă
însuşirile vieţii.
b) Citoplasmă - este substanţa vie, vâscoasă care conţine o serie de
organite celulare (plastidomul, condriomul, cinetozomul, ribozomii, dictiozomii,
reticulul endoplasmatic, vacuomul, incluziunile ergastice), fiecare îndeplinind o
serie de funcţii specifice.
c) Nucleul – un organit viu al celulei, mai consistent şi mai refringent, de
activitatea căruia sunt legate toate manifestările vitale ale celulei, mijlocind
transmiterea informaţiei ereditare.

12
Citoplasma cu plastidomul, condriomul, cinetozomul, ribozomii, dictiozomii şi
reticulul endoplasmatic, împreună cu nucleul formează partea vie a celulei,
numită protoplast. Membrana celulară împreună cu vacuomul şi incluziunile
ergastice formează partea nevie a celulei, numită metaplasmă.

1.Reticulul endoplasmatic
vii 2.Complexul Golgii
3.Ribozomii
4.Condriomul
Organite celulare 5.Lizozomii
6.Cinetozomul
7.Plastidomul

nevii 8.Vacuomul
9.Incluziunile ergastice

Organitele celulare vii + nucleul = protoplastul (partea vie a celulei)

Organitele celulare nevii + membrana = metaplasma (partea nevie a celulei)

Fig.1.2. Ultrastructura celulei

vegetale (după Durand şi
Favard): 1-perete celular,
2-plasmalemă, 3-vacuolă
4-hialoplasmă, 5-RE rugos,
6-cloroplastă, 7-aparat Golgi,
8-ribozam, 9-mitocondrie,
10-grăsime, 11-nucleu,
12-cromatină,
13-nucleoplasmă,
14-membrană nucleară

13
 1.3.1. Membrana celulară

Membrana celulară este învelişul extern, care face legătura dintre conţinutul
celulei şi mediul înconjurător are o permeabilitate selectivă datorită căreia
reglează circulaţia substanţelor în spre celulă, de la o celulă la alta, de la celulă
spre exterior, având sub acest aspect un rol fiziologic activ în viaţa celulelor.
Membrana creşte numai legată de citoplasmă, iar dacă pierde contactul cu ea
încetează să mai crească. Acest lucru arată că membrana este produsul
protoplastului, secretată prin activitatea lui. Dacă celula se răneşte şi pierde o
porţiune din membrană, aceasta este regenerată de citoplasmă.

1. Structura membranei:
1. membrana primară – este constituită din doi pereţi celulozici foarte
subţiri şi lamele mijlocii
2. membrană secundară – este constituită dintr-o lamă mijlocie în centru
şi două membrane primare subţiri, de o parte şi alta a ei.
La celulele lignificate structura membranei se prezintă astfel (figura nr.1.3.)

Fig.1.3. Schema structurii membranei la celulele lignificate (după Baylel)

1 –lumenul celulei, 2 -membrana
a. lamelă mijlocie, b. membrană primară, c. stratul intern al membranei
secundare, d. stratul mijlociu al membranei secundare, e-stratul extern al
membranei secundare

14
Lamela mijlocie are proprietatea de a suda membranele, ceea ce face să aibă rol
foarte important în cimentarea celulelor vecine între ele, ducând astfel la
formarea şi funcţionarea ţesuturilor. Prin dizolvarea pectinei celulele se desprind
unele de altele, fenomen ce poartă numele de maceraţie. Fenomenul de
maceraţie intervine în topirea fibrei de in şi cânepă datorită unei activităţi
microbiene, sau în pulpa fructelor moi (pere, pepeni galbeni, piersici) în timpul
supracoacerii. În locul unde se întâlnesc trei celule, lama mijlocie se desface în
două părţi, care se îndepărtează lăsând între ele un gol numit meat, sau spaţiu
intercelular.

Membrana celulară are un rol protector, stabilind în acelaşi timp forma

protoplastului viu. Membrana creşte în suprafaţă (prin intussuscepţiune) şi în
grosime (prin apoziţiune).

2. Compoziţia chimică

După compoziţia chimică membrana poate fi de diferite naturi:

a) celulozică – în generel în seminţele de salcie, plop, floarea soarelui;
b) pectică – care prezintă pectine cu rol de cimentare a membranelor;
c) hemicelulozică

3. Modificările membranei.

Membranele celulelor vegetale se pot impregna cu o serie de substanţe organice

ca: lignina, suberina, ceara, gume, mucilagii precum şi cu o serie de substanţe
minerale. Iată câteva exemple (figura nr.1.4):
• cutinizarea – impregnarea cu cutină;
• suberificarea – impregnarea cu suberină, se observă la suprafaţa ramurilor,
trunchiurilor, rădăcinilor arborilor şi tuberculilor;
• cerificarea – impregnarea cu ceruri se observă în epiderma fructelor (mere,
pere, struguri);
• mineralizarea – impregnarea cu substanţe minerale, de exemplu, dioxidul de
siliciu se observă la graminee, iar carbonatul de calciu se observă la unele
alge şi plante superioare (ficus);
• gelificarea – reprezintă procesul de înmuiere şi umflare a membranelor în
contact cu apa, urmată de transformarea lor într-o materie gelatinoasă. Algele
roşii conţin cantităţi mari de astfel de substanţe gelatinoase, care sunt extrase
şi folosite în diverse domenii (un exemplu este agar-agarul folosit ca mediu
de cultură în microbiologie).

15
 Fig. 1.4. Modificările secundare ale membranei celulare
A- suberificarea la tuberculul de cartof, s-suber;
B- cerificarea la trestia de zahăr, c-ceară sub formă de fire
perpendiculare pe epidermă;
C- Suberificarea la celulele epidermice de la Dianthus plumarius;
D- Gelificarea membranei celulelor din tegumentul seminţei de in:
a- în balsam de Canada b- în apă (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

1.3.2. Citoplasma celulară

Citoplasma (numele provine de la grecescul kytos = cavitate şi plasma =

substanţă) este o substanţă vâscoasă sau hialină fluidă, uşor granulată ce
prezintă două zone. La exterior un strat subţire, omogen, consistent, lipsit de
granulaţii, numit plasmalemă. Plasmalema înconjură citoplasma din toate
părţile, ca un sac închis, purtând şi denumirea de sac protoplasmatic sau de
membrană externă. Ea serveşte ca regulator al schimburilor de substanţe dintre
celulă şi mediul extern, fiind semipermeabilă. La interior există un strat mai
gros, ce reprezintă cea mai mare parte a citoplasmei, neomogen, mai puţin dens
cu numeroase granulaţii numit endoplasmă.

În jurul vacuolelor se găseşte un strat subţire asemănător cu plasmalema, numit

tonoplast. Tonoplastul are un rol important în schimbul osmotic ce se realizează
între celulă şi mediul extern.

16
Între celule există prelungiri citoplasmatice subţiri, ce trec prin orificiile
membranei celulare, numite plasmodesme (figura nr.1.5). Plasmodesmele
asigură continuitatea, conductibilitatea, sensibilitatea, circulaţia substanţelor
nutritive între celulele apropiate contribuind la unitatea ţesuturilor

Fig.1.5. Plasmodesme
A-din pereţii celulelor endocarpului de curmal; B-din endocarpul seminţelor
de Strychnos nux vomica; pl.- plasmodesme; l.m.-lamelă mijlocie
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

Citoplasma celulelor tinere este continuă şi umple întreaga cavitate celulară, pe

când citoplasma celulelor bătrâne conţine numerosase vacuole în care se
acumulează substanţele provenite din activitatea metabolică a celulei.

Citoplasma este un sistem coloidal complex cu reacţie alcalină ce conţine:

• 60 – 90 % apă (la formele de rezistenţă cantitatea de apă este de
numai 5 – 15%)
• 10 – 40 % substanţe uscate constituite din: proteide 40-50%, glucide
12-24%, lipide 10-24%, săruri organice şi minerale.

Citoplasma este sediul unui întreg complex de reacţii chimice din care se degajă
energia necesară întreţinerii vieţii. Ca substanţă vie, citoplasma este înzestrată cu
toate proprietăţile vieţii: excitabilitate şi sensibilitate, nutriţie, creştere,
respiraţie, mişcare, înmulţire. Citoplasma conţine o serie de organite celulare.

Organitele celulare din citoplasmă sunt:

• Plastidomul este reprezentat de totalitatea plastidelor dintr-o celulă.

Plastidele sunt organite citoplasmatice proprii celulelor vegetale care asigură
procesul de fotosinteză. Plastidele poartă denumirea de leucoplaste (cele
incolore), cloroplaste (cele verzi ce conţin clorofilă), cromoplaste (cele colorate
ce conţin pigmenţi carotenoizi). Plastidele au o compoziţie proteică, conţin acizi
17
nucleici, ADN, ARN, deci au capacitatea de a sintetiza proteine şi sunt implicate
într-o serie de schimburi genetice de natură cromozomială în ereditatea
plantelor. Leucoplaste, plastide incolore sunt în general prezente în ţesuturile
tinere.

Cloroplastele, plastide verzi, care conţin

Fig. 1.6. Cloroplaste la plantele
superioare şi la plantele inferioare.
A-din frunza de Mnium (cl.); B-
cromatofori (cr.) la Spirogyra; C- la
Chlamydomonas; D- la Zygnema.
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
clorofilă, sunt prezente în organele aeriene
verzi ale plantei, în special în frunze.
Cloroplastele au proprietatea de a elebora
clorofila. La începutul formării lor, în
celulele şi ţesururile tinere ale plantelor,
cloroplastele sunt incolore, la fel ca
leucoplastele, dar în contact cu lumina
reacţionază intens producând clorofilă.
Cloroplastele au proprietatea de a se
mişca în interiorul celulelor. La plantele
superioare cloroplastele sunt mici, au
formă sferică sau alungită şi se găsesc în
număr mare într-o celulă (20 – 50). La
plantele inferioare (alge), forma lor este
foarte variată (stea, bandă, clopot, spirală,
etc.) şi se găsesc în număr mic în
interiorul unei celule (1 – 2), sunt mari şi
se numesc cromatofori (figura nr.1.6).

Cromoplastele, plastide colorate, conţin alţi pigmanţi decât clorofila. Ele conţin
pigmenţi roşii, purpurii, gălbui, portocali. Se găsesc în petalele şi staminele
florilor şi în fructele mature. Cromoplastele au în general formă sferică, dar pot
fi şi prismatice, rombice, triunghiulare. Pigmenţii produşi de cromoplaste sunt în
cea mai mare parte din grupa carotenoizilor, cu largă răspândire în organele
colorate în galben şi roşu. Cel mai răspândit pigment din această grupă este
carotenul.

Plastidele sunt omoloage, putându-se transforma unele în altele. Astfel,

plastidele tinere incolore, dacă se află într-un organ ce rămâne în pamânt îşi
păstrează acest aspect. În schimb, dacă se află în mediul aerian, expuse la
lumină, produc clorofilă, devin cloroplaste, unele din aceste cloroplaste putându-
se transforma în cromoplaste. Transformările acestea de culoare se produc
numai sub influenţa temperaturii şi sunt reversibile. Astfel, la arbuştii
ornamentali Thuja şi Buxus toamna frunzele iau un colorit galben roşcat datorită
temperaturilor scăzute. Clorofila acestora se transformă în alţi pigmenţi
(xantofilă, caroten), dar primăvara revine la culoarea verde intens, ca dovadă că
ele iarăşi şi-au refăcut clorofila. La fel la morcov şi cartof se produc fenomene
de schimbare a culorii datorită transformării plastidelor.
18
• Condriomul este reprezentat de totalitatea condriozomilor din celulă.
Condriozomii au formă sferică, alungită, de baghete sau de filament.
Condriozomii de formă sferică (granule de dimensiuni foarte mici) se numesc
mitocondrii, iar cei de formă alungită se numesc condrioconte. Rolul
condriomului este de foarte mare importanţă în procesele de metaboloism şi
respiraţie celulară. Mitocondriile sunt nişte corpuscule granulare ale citoplasmei
formate din două membrane, una externă, dublă, lipoproteică şi alta internă
cutată între care se găseşte plasma mitocondriilor. Compoziţia mitocondriilor
este următoarea: proteine, enzime respiratorii, vitamine, acizi nucleici, acizi
graşi, acizi organici, aminoacizi, ADN care are proprietatea de a se sintetiza
ARN. De aici rezultă că mitocondria are material genetic propiu care se
comportă asemănător materialului genetic cromozomial.

• Cinetozomul (centrul celular) se găeşte în celula vegetală la unele alge brune,

ciuperci, muşchi, ferigi, şi gimnosperme inferioare, nu a fost evidenţiat la
celulele plantelor angiosperme. Este alcătuit din unul sau mai mulţi corpusculi
numiţi centrioli situaţi în apropierea nucleului sau la un capăt al celulei. Rolul
cinetozomului este legat de mişcările ce au loc în celulă în timpul diviziunii
mitotice.

• Ribozomii (granulele lui Palade) sunt formaţiuni sferice din citoplasma

fundamentală constituiţi dintr-o membrană si ribozomi (sau granulele lui
Palade). In celule ribozomii sunt fie ataşaţi de membranele reticului
endoplasmatic, fie în stare liberă în citoplasmă.

• Dictiozomii au forma unor disculeţe suprapuse în pachete, înconjurate fiecare

de o membrană, sunt de diferite mărimi şi au rol în excreţia celulei. Aceştia au o
amplasare perinucleară sau nucleară cu posibilităti de mişcare de la un pol la
altul al celulei. Totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă formează aparatul Golgi.
Funcţiile aparatului Golgii sunt: secreţie, spermatogeneză, secreţie a vitelusului
la unele tipuri de ouă, acumularea unor substanţe toxice, secreţia şi sinteza
glucidelor, reglarea conţinutului de apă. Aparatul Golgii nu intervine direct în
metabolism, dar joacă rolul de regulator al presiunii osmotice şi în eliminarea
unor produse de secreţie.

• Reticulul endoplasmatic (RE) constă într-o reţea de canalicule delimitate de o

peliculă plasmatică sau membrană, asigură schimbul de substanţă între
citoplasmă şi nucleu, punând în legătură membrana nucleară cu pereţii
vacuolelor şi cu plasmodesmele. Reticulul endoplasmatic face legătura între
membrana nucleului şi membrana celulei având un rol important în pătrunderea
substanţelor din spaţiul intercelular în interiorul celulei. Reticulul endoplasmatic
este în strânsă legătură funcţională cu toate organitele citoplasmatice. Reticulul
endoplasmatic poate fi, în funcţie de structura sa: neted sau granular. Reticulul
endoplasmatic (RE) este aparatul circulator endocelular.

19
 • Lizozomii sunt organitele ce conţin enzimele digestive capabile să desfacă
lanţuri mari de macomolecule de proteine, acizi nucleici, lipide în catene mai mici
care pot fi oxidate de enzimele oxidative ale mitocondriilor. Constituie un sistem
de apărare al celulei deoarece membranele lor izolează fermenţii de digestie de
restul citoplasmei. Ruperea membranei şi eliberarea fermenţilor de digestie duce
repede la liza celulei. Lizozomii sunt implicaţi în schimbări de natură
necromozomială în ereditate.

• Vacuomul este reprezentat de totalitatea vacuolelor dintr-o celulă. Vacuolele

sunt nişte vezicule sferice, ovoidale. În interiorul vacuolelor se află un fluid
numit suc celular ce conţine în soluţie apoasă diferite substanţe minerale şi
organice (enzime, vitamine, fitohormoni, pigmenţi, săruri organice şi minerale,
substanţe de rezervă, etc.). În celulele tinere vacuolele sunt numeroase şi foarte
mici, în cele mature sunt mai puţine dar mai mari, iar la sfârşitul vieţii celulei,
vacuomul este alcătuit dintr-o vacuolă mare, care ocupă aproape în întregime
conţinutul celular (figura nr. 1.7).

Cât timp celula este vie,

Fig.1.7. Evoluţia vacuomului
1- celulă tânără, lipsită de vacuole; 2- cu
vacuole mici; 3,4 – cu vacuole contopite; 5- cu
o singură vacuolă centrală; 6- celulă moartă
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
schimburile de substanţe dintre
vacuole şi citoplasmă reglate de
tonoplast (membrana care
delimitează vacuola de conţinutul
celular) joacă rol de reglare a
presiunii osmotice în celulă. Prin
moartea celulelor se produce
coagularea albuminelor,
separarea lor de lichidul apos al
coloidului, se distruge structura
existentă odată cu pelicula de la
suprafaţa vacuolelor, substanţele
din plasmă şi vacuole se
amestecă, reacţionează în mod
dezordonat şi atfel se schimbă
conţinutul celular.

Compoziţia chimică a sucului celular este foarte variată şi depinde de plantă şi

de familia din care face parte. Cele mai importante substanţe (lichide) din sucul
celular sunt următoarele:
-zaharurile (glucoza, fructoza zaharoza, inulina) sunt substanţe ce servesc ca
materie primă în nutriţia plantei, un rol energetic important, dau gustul dulce
fructelor;
-acizii organici (oxalic, malic, citric, tartric, fumaric, succinc) care dau
gustul acru fructelor necoapte;
-glucozizi, formaţi din combinarea glucozei cu alcooli, aldehide, fenoli,
etc., sunt substanţe cu miros plăcut, se găsesc în ceai, cafea, cacao, vanilie, etc.;
20
 -autociani sunt diferiţi pigmenţi, de culori variate, din care se extrag culori
vegetale;
-taninurile sunt compuşi fenolici complecşi, în stare coloidală, cu gust
amar, astringent, au proprietăţi de apărare. Se întrebuinţează în tabacărie,
vopsitorie şi la fabricarea cernelei;
-alcaloizi precum nicotina, atropina, opiul, cofeina, cocaina, theina (la
ceai), theobramina (la cacao) sunt produse finale ale metabolismului plantelor,
având diferite întrebuinţări medicamentoase.

• Incluziunile ergastice sunt produse lichide sau solide rezultate în urma

activităţii vitale a protoplastului. Cele lichide sunt transportate şi depozitate în
vauole, iar cele solide (amidonul, aleurona, cristalele minerale, etc.) rămân
înglobate în citoplasmă. Unele dintre ele sunt substanţe de rezervă utilizate din
nou de către celulă, altele sunt substanţe de excreţie, care ies din circuitul
nutritiv. Principalele incluziuni ergastice sunt:

-grăuncioarele de amidon (C 6O 5H 10)n, sunt substanţele de rezervă la

parenchimurile organelor subterane, a seminţelor, sunt produse prin
polimerizarea glucozei cu eliminare de apă. Amidonul se depune fie în stroma
unei plastide, fie sub formă de straturi în jurul unui punct numit hil aşezat
central (grâu, porumb) sau excentric (cartof) (figura nr.1.8).

Fig.1.8. Grăuncioare de amidon din:

a,c-tuberculul de cartof; d- cotiledoanele seminţei de fasole; e- albumenul seminţei
de grâu; f- albumenul seminţei de ovăz, g- albumenul seminţei de porumb, h- latexul
de Euphorbia sp. A-F etapele succesive ale formării grăunciorilor de amidon
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

21
 -grăuncioarele de
aleuronă sunt substanţe
albuminoide, ce se
depun formând rezerve
în seminţele unor
specii de leguminoase
(fasole, linte, mazăre)
şi cereale. La cereale
Fig.1.9. Grăunciori de aleurona se depozi-
aleuronă din: tează sub tegument şi
A-cotiledoanele
Fig.1.9. seminţei de
Grăunciori de reprezintă materia
fasole; B- albumenul seminţei
aleuronă din: A-cotiledoanele
de ricin; C-albumenul cleioasă din făina de
seminţei de fasole;semin- B-
ţei de grâu. grâu (figura nr. 1.9.);
albumenul seminţei de ricin;
al-aleuronă, gl-globoid,
C-albumenul seminţei de
cr-cristaloid,
grâu. ol-picături de
grăsime, a-grăunciori de
al-aleuronă, gl-globoid, cr-
amidon (după
cristaloid, RăvăruţdeM., şi
ol-picături
Turenschi E.)
grăsime, a-grăunciori de

-grăsimi şi uleiuri se găsesc ca rezervă în seminţele de nuci, alune,

migdale, arahide, floarea soarelui, ricin, cânepă, rapiţă, etc. sub formă de
emulsii, picături, sau chiar sub formă solidă;

-cristalele minerale de oxalat de calciu, carbonat de calciu, sulfat de

calciu, bioxid de siliciu de diferite dimensiuni şi forme se găsesc depozitate în
vacuole şi în membrana celulozică (figura nr. 1.10.);

Fig.1.10. Cristale minerale

A-rafide din celulele de Lemna trisulca; B-ursini din celulele peţiolului de Begonia;
C-diferite forme de cristele; D-cristoliţi din celulele frunzei de Ficus elestica; E-
scheletul cristolitului (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

22
 -uleiuri eterice sau volatile cu miros puternic sunt amestecuri heterogene
de terpene, esteri, alcooli, fenoli, cetone, se găsesc în plasma sau vacuolele
anumitor celule numite secretoere (dafin, scorţişoară, lămâie), sau în special sunt
răpândite în petalele florilor;
-răşinile au aceaşi compoziţie cu uleiurile eterice, în schimb au o
consistenţă vâscoasă, în contact cu aerul se solidifică (la conifere);
-latexurile sunt amestecuri foarte complexe de substanţe minerale şi
organice, de consistenţă vâscoasă, de culoare albă sau gălbuie. Se găsesc în
vacuolele celulelor laticifere. Din latexul unor plante se extrage cauciucul
natural, droguri.

1.3.3. Nucleul

Nucleul este un corpuscul de dimensiuni mai mari decât celelalte organite ale
celulei, de formă sferică, ovoidală sau lenticulară, ce ocupă o poziţie centrală în
celulele tinere şi o poziţie periferică în celulele bătrâne. Într-o celulă nucleul
poate să-şi modifice poziţia în raport cu desfăşurarea proceselor vitale,
deplasându-se de obicei în regiunea în care creşterea sau activitatea fiziologică
este mai intensă. Nucleul a fost descoperit în 1831 de către R. Brown în celulele
epidermice de orhidee. Dimensiunile nucleului variază în limite extrem de largi
(de la 1μ la 600μ), în general fiind de 5-10 μ, însă între volumul nucleului şi cel
al citoplasmei există un raport nucleoplasmatic destul de constant. Majoritatea
celulelor au un singur nucelu (celule mononucleate), însă există şi celule cu doi
sau mai mulţi nuclei (celule polinucleate).

1. Structura nucleului

În interiorul nucleului au fost

puse în evidenţă următoarele
elemente constituţionale
(figura nr. 1.11.):
- membrana nucleară;
- nucleoplasma;
- nucleolul.

Fig.1.11. Structura nucleului celular (după

Sajonski şi Smollich)
ER-reticul endoplasmatic; PR- spaţiu perinuclear;
N-nucleol; Kp-por, Km-membrană nucleară

23
Membrana nucleară delimitează conţinutul nucleului, este dublă, lipoproteică,
prezintă numeroşi pori cu diametrul de 30 – 70 milimicroni, care asigură
comunicarea dintre nucleu şi citoplasmă şi permite trecerea macomoleculelor cu
diametru de până la 10 milimicroni. Membrana nucleară externă se combină cu
membrana reticulului endoplasmatic, pe suprafaţa căreia sunt fixaţi un număr
mare, peste 10.000, de ribozomi..

După prezenţa sau absenţa membranei nucleare există două mari categorii:
-celule procariote – la care membrana nucleară este absentă, materialul nuclear
este răspândit în citoplasmă, nucleul nu se găseşte sub forma unui nucleu bine
delimitat. Sunt prezente la organismele inferioare: bacterii şi alge albastre.
-celule eucariote – la care membrana nucleară este prezentă, nucleul este bine
delimitat de citoplasmă. Sunt prezente la toate celelalte plante inferioare şi
superioare şi la tot regnul animal.

Nucleoplasma sau carioplasma este formată din particule de diferite forme şi

dimensiuni care formează în ansamblu cromatina nucleară. Aceste particule,
uşor colorabile cu coloranţi bazici, alcătuite din AND şi ARN asociate cu
proteine în complexe caracteristice, se găsesc dispersate în aşa numita
cariolimfă, formată din apă, proteine, ARN-solubil, etc. Cromatina nucleară se
prezintă sub două aspecte diferite ca formă şi dimensiuni: fibre de cromatină şi
granule de cromatină

Nucleolul este un constituient al nucleului (poate fi unul sau mai mulţi), care se
formeză prin condensarea cromatinei nucleare, fiind mai dens decât nucleul. În
carioplasmă se găseşte unul
sau mai mulţi nucleoli de
formă sferică sau elipsoidală,
care sunt lipsiţi de membrană
proprie. Nucleolul ia forma
unor elemente filamentoase.
Din punct de vedere chimic
este constituit din ARN (5-
15%), ribonucleoproteine,
fosfoproteine, fosfolipide,
etc., fiind un depozit
important de ARN. Nucleolul
este partea vitală a nucleului,
celulele care şi-au pierdut
nucleolul nu pot supravieţui
Fig. 1.12. Ultrastructura nucleolului (după Bernard (figura nr. 1.12).
şi Dinculescu)
a-partea fibroasă, b-partea granulară, c-matricea,
d-cromatina asociată nucleolului

24
2. Compoziţia chimcă a nucleului

Interiorul nucleului cuprinde masa fundamentală numită carioplasmă, care

conţine: apă (50-80% din greutatea totală a nucleului), AND (localizat la nivelul
cromatinei, respectiv a cromozomilor), fosfolipide, lipoproteine, gliceride,
cantităţi reduse de glicogen, şi ARN, substanţe macroenergetice (ATP),
substanţe minerale (Ca, Mg, Fe, etc.), ş.a.. În carioplasmă se găseşte cromatina,
care are o structură granulară şi este alcătuită din ADN şi o cantitate mică de
ARN.

Acizi nucleici din nucleu sunt componente esenţiale cu funcţii hotărâtoare în

metabolismul celular şi în ereditatea organismului, ei se găsesc sub următoarele
forme:
- ADN (acid dezoxiribonucleic), este caracteristic numai nucleului,
molecula de ADN este constituită dintr-un glucid (pentoză sau dezoxiriboză) şi
bazele adenină, guanină, citozină şi timină
- ARN (acid ribonucleic), este prezent atât în nucleu cât şi în citoplasmă,
dar sinteza lui se produce numai în nucleu. Molecula de ARN este constituită
dintr-un glucid (riboză) şi din bazele adenină, guanină, citozină şi uracil. În
nucleu există ARN sub cele trei forme cunoscute: ARN-ribozomal, ARN-
solubil, ARN-mesager.

Funcţiile nucleului:

• Nucleul coordonează desfăşurarea funcţiilor vitale ale celulei participând

activ la toate procesele vitale din celulă: creştere, diviziune, formarea
membranei, vindecarea rănilor, etc., jucând rolul unui coordonator al
acestora.
• Nucleul asigură transmiterea informaţiei genetice la urmaşi.

Toate aceste activităţi sunt posibie ca urmare a faptului că în nucleu se află

stocată informaţia genetică cu privire la planul general de organizare şi
funcţionare a structurilor celulare şi a modului de reproducere. Informaţia este
transmisă de-a lungul ciclurilor celulare datorită proprietăţii nucleului de a
transcrie această informaţie în moleculele de ARN-mesager, transferate apoi în
citoplasmă, unde vor servi drept matrice în procesul sintezei proteice specifice.
Nucleii sunt dependenţi de citoplasma omoloagă care oferă nucleului energia
necesară, astfel, puşi în contact cu altă citoplasmă prezintă o scădere bruscă a
potenţialelor metabolice şi pierderea capacităţii genetice.

25
 1.4. Înmulţirea celulelor

Înmulţirea celulelor este o caracteristică a materiei vii, consecinţă a nutriţiei şi

creşterii lor, care se realizează atunci când celulele ajung la anumite dimensiuni,
la maturitate, prin trei modalitaţi:

1.4.1. Amitoza

Amitoza sau diviziunea directă, se întâlneşte la plantele inferioare şi constă în

împărţirea întregului conţinut al celulei în două părţi egale, prin sugrumarea
nucleului şi împărţirea celulei prin gâtuire. Se întâlnesc cazuri de amitoză şi la
plantele superioare.
1.4.2. Mitoza

Mitoza sau diviziunea indirectă sau diviziunea cariocinetică se caracterizează

prin faptul că mai întâi se divide nucleul, în urma unor transformări şi mişcări
complicate, şi numai după nucleu se divide şi citoplasma. Din cauza acestei
succesiuni provine numele de diviziune celulară indirectă. Numele de mitoză
provine de la cuvântul grecesc mitos, care înseamnă filament. În cadrul acestei
diviziuni pornind de la o celulă mamă cu 2n cromozomi rezultă două celule fice
diploide, cu 2n cromozomi.

Cromozomii sunt formaţiuni structurale nucleare de cea mai mare însemnătate

din punct de vedere citologic şi genetic. Cromozomii există la toate vieţuitoarele
care posedă nucleu şi se formează din cromatină dispusă sub forma unei reţele
de fibre din care se constituie filamente distincte, cromoneme. Cromozomii sunt
constituiţi din ADN, ARN, şi proteine histamice. Prin capacitatea lor de
autoreproducere şi diviziune, asigură transmiterea unor caractere şi însuşiri
deţinute de sistemul lor informaţional, de la celula mamă la celulele fice, de la o
generaţie la alta.

Numărul cromozomilor variază în funcţie de specie. Normal, celulele somatice

conţin cromozomi dispuşi în perechi, unul fiind de origine maternă, altul de
origine paternă, având aceaşi formă şi mărime şi valoare genetică. Aceasta este
starea diploidă şi se notează cu “2n”. În celulele sexuale mature se găseşte
numai câte un cromozom din fiecare pereche, numărul lor fiind redus la
jumătate. Aceasta este sarea haploidă, care se notează cu “n”.
Fiecare cromozom este constituit din
- două filamente de cromatină (cromatide);
- un ax;
- un punct de unire a celor două cromatide
surori (centromer);
- punţi de legătură între cele două filamente.
Fig.1.13. Structura unui cromozom (figura nr. 1.13):
ce-centromer; cr-cromoneme; chr-
cromomere; ma-matrix
26
Cromozomii sunt corpuscule filiforme, scurte, inegale, drepte sau curbe. Forma
cromozomilor este specifică genului şi speciei, existând următoarele tipuri de
cromozomi:
- metacentrici – au centromerul amplasat la mijlocul cromozomului, împărţindu-
l în două părţi egale, şi ia forma literei V;
- submetacentrici – când centromerul este amplasat alături de zona mediană a
cromozomului, împărţindu-l în două părţi inegale, şi ia forma literei Y ;
- talocentrici sau acrocentrici - când centromerul este amplasat terminal şi ia
forma de bastonaş.

După numărul de centromeri cromozomii pot fi:

- acentrici – când nu au centromer;
- dicentrici – când au doi centromeri;
- policentrici – când au mai mulţi centromeri.

Mărimea cromozomilor diferă de la specie la specie şi este influienţată de

volumul şi funcţia celulei, precum şi de numărul cromozomilor din celulă.
Lungimea cromozomilor este în funcţie de numărul de gene pe care îl conţin, iar
grosimea lor este influienţată de condiţiile de mediu, care pot determina un grad
mai mare sau mai mic de condensare a materialului cromatic. De exemplu,
temperatura scăzută şi colchicina determină scurtarea cromozomilor.

Etapele diviziunii indirecte ( figura nr.1.14.)

1. Interfaza este perioada de refacere a celulei între două diviziuni. La sfârşitul

interfazei fiecare cromozom este dublat şi prin aceasta mesajul ereditar este
copiat. În timpul acestei etape nucleul îşi dublează cantitatea de ADN şi are loc
reconstituirea unei noi cromatide pentru fiecare cromozom, iar în ansamblu
celula creşte în volum. Interfaza este perioada unei activităţi intense, o perioadă
de acumulări cantitative.

2. Profaza se caracterizează prin evidenţierea cromozomilor. Cromatidele devin

vizibile, nucleolul se resoarbe, membrana nucleară se fragmentează, citoplasma
şi carioplasma se amestecă rezultând mixoplasma, se individualizează
filamentele fusului nuclear.

3. Metafaza Filamentele fusului nuclear sunt individualizate. Cromozomii se

prind de filamente prin cetromer. Se diferenţiază placa ecuatorială la mijlocul
fusului nuclear. Cromozomii se aşează pe placa ecuatorială şi se despică în două
părţi egale de-a lungul lor.

4. Anafaza Cromatidele se separă şi alunecă spre polii fusului nuclear alcătuind

astfel două formaţiuni cu aspect de stea. S-au format cromozomii
monocromatidici.

27
5. Telofaza Se formează doi nuclei fii. Are loc despiralizarea cromozomilor şi
apar nucleolii şi membrana nucleară, având loc şi diviziunea citoplasmei.

Fig. 1.14. Diviziunea cariocinetică (după Munteanu G)

Profaza (A, B, C): 1-nucleul, 2-nucleol, 3-granulaţii de cromatină, 4-apariţia
filamentului nucleat sau de diviziune; 5-cromozomi rezultaţi din filamentul nuclear.
Metafaza (D, E): 6-firişoare citoplasmatice, 7-alcătuirea fusului nuclear sau de
diviziune; 8-formarea plăcii ecuatoriale sau de diviziune, 9-despicarea cromozomilor
în lung (dublarea lor). Anafaza (F): 10-alunecarea cromozomilor rezultaţi către cei doi
poli ai celulei. Telofaza (G,H): 11-formarea noului filament nuclear; 12-formarea
celor două celule fice.

1.4.3. Meioza

Meioza sau diviziunea reducţională are loc în organele de reproducere ale

plantelor, în celulele mamă ale sporilor, grăunciorilor de polen, în sacul
embrionar. În urma acestei diviziuni dintr-o celulă mamă diploidă, cu 2n
cromozomi, rezultă patru celule fice haploide, cu n cromozomi. Meioza se
desfăşoară în următoarele etape (figura nr.1.15):

1. Etapa I constă în reducerea la jumătate a numărului de cromozomi prin

gruparea acestora în perechi şi dispunerea lor în zona plăcii ecuatoriale. După
aceea fiecare cromozom se depărtează de perechea sa şi alunecă spre polii
fusului de diviziune, ceea ce face ca la fiecare pol al celulei să se adune doar
jumătate din numărul cromozomilor caracteristic celulelor speciei respective. Se
obţin astfel două celule cu numărul cromozomilor redus la jumătate.
28
2. Etapa II constă într-o mitoză obişnuită care începe din metafază, cromozomii
din nucleii celor două celule se despică în lungul lor, rezultând un număr dublu
de cromozomi. Astfel, la sfârşit, din cele două celule rezultate iau naştere patru
celule cu un număr de cromozomi redus la jumătate.

Fig. 1.15. Diviziunea reducţională (după Munteanu G.)

Prima etapă: A-poziţia cromozomilor în celulă; B-apropierea cromozomilor perechi (placa
ecuatorială); C-prin reducerea cromozomilor la jumătate se formează două celule.
Etapa doua: D-despicarea cromozomilor în lungimea lor şi formarea unui număr dublu de
cromozomi; E-formarea plăcii ecuatoriale; F-formarea a patru celule fice.

29
 Capitolul 2
HISTOLOGIA SAU
STUDIUL ŢESUTURILOR VEGETELE

Histologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii, compoziţiei, originii şi

dezvoltării ţesuturilor. Ţesutul este o grupare de celule care au aceeaşi origine
ontogenetică, au structură asemănătoare şi care îndeplinesc aceeaşi funcţie.
aceeaşi formă
Ţesut aceeaşi origine = unitate anatomică şi fiziologică
aceeaşi funcţie

Unitatea anatomică - se realizează prin intermediul plasmodesmelor, celulele din

dintr-un ţesut se formează prin diviziunea celulelor iniţiale.
Unitatea fiziologică - se realizează prin specializare şi adaptarea lor în vederea
îndeplinirii unei anumite funcţii.

2.1. Clasificarea ţesuturilor

a) După forma celulelor

- parenchimuri: sunt ţesuturile ale căror celule sunt egale,
izodiametrice;
- prozenchimuri: sunt ţesuturile ale căror celule sunt inegale,
heterodiametice.
b) După stadiul de evoluţie:
- ţesuturi de origine
- ţesuturi definitive

30
c) După funcţia pe care o îndeplinesc:
- ţesuturi de origine (formative sau meristeme)
- ţesuturi acoperitoare ( de protecţie)
- ţesuturi trofice (de nutriţie sau fundamentale)
- ţesuturi conducătoare
- ţesuturi mecanice ( de susţinere)
- ţesuturi şi celule secretoare - excretoare

2.2. Ţesuturile meristematice, formative sau de origine

Sunt formate din celule mici, strâns unite între ele, cu membrane subţiri, nucleu
mare, citoplasmă densă, cu o reţea endoplasmatică dezvoltată, cu numeroşi
ribozomi, condriozomi, dictiozomi şi vacuole extrem de mici şi numeroase.
Caracteristica lor de bază este capacitatea lor ridicată de diviziune.

Clasificare:

a) După origine şi gradul de dezvoltare:

- meristeme primordiale - provin din diviziunea celulei ou, fiind cele mai tinere
ţesuturi ce alcătuiesc embrionul. Sunt generatoatre de noi celule şi ţesuturi, pe
măsura dezvoltării plantei aceste ţesuturi ocupă poziţii terminale (vârful rădăcinii şi
al tulpinii) (figura nr.2.1).

Fig.2.1. Ţesuturi meristematice primordiale

31
- meristeme primare - provin din meristemele primordiale, fiind ţesuturi
generatoare de meristeme din care se vor forma părţi ale unor organe (rădăcină,
tulpină). Determină creşterea în lungime a organelor.
- meristeme secundare - provin din celulele parenchimatice, care au dobândit
capacitatea de a se divide şi de a genera spre exterior noi ţesuturi. Determină
creşterea în grosime a organelor plantei, din activitatea acestor ţesuturi rezultă
structura secundară a organelor palntelor superioare. Meristemele secundare apar
numai la gimnosperme şi angiospermele dicotiledonate. Meristemele secundare
sunt de două feluri: cambium şi felogenul (figura nr.2.2).

Cambium sau zona generatoare libero-lemnoasă se dezvoltă în cilindrul central,

între fasciculele lemnoase şi liberiene primare, are forma unui manşon şi prin
diviziuni sucesive celulele cambiului vor genera ţesuturi conducătoare (spre
exterior vase liberiene secundare, iar spre interior vase lemnoase secundare).

Felogenul sau zona generatoare subero-felodermică se dezvoltă de obicei în

scoarţă, concomitent cu cambium, având o poziţie nedefinită (fie sub epidermă, fie
în profunzimea scoarţei, fie în periciclu, fie în liberul secundar). Prin diviziuni
succesive celulele felogenului vor genera spre exterior un ţesut protector numit
suber, iar spre interior un ţesut numit feloderm.

Fig.2.2. Meristemele secundare: cambium şi felogen la rădăcină

32
b) După poziţia ocupată:

- meristeme apicale - localizate la polul bazal şi apical al plantelor (vârful rădăcinii

şi radicelelor, vârful tulpinii şi lăstarilor). Aceste meristeme determină creşterea în
lungime a rădăcinilor şi tulpinilor.
- meristeme intercalare - localizate în diferite porţiuni ale plantei, determină
creşterea în lungime;
- meristeme laterale - localizate în lungul diferitelor organe ale plantei sub formă de
cilindrii paraleli cu axul spre vârf (cambiu, felogenul). Au rol în creşterea în
grosime a plantelor.

2.3. Ţesuturile fundamentale, trofice sau de hrănire

Sunt formate din celule parenchimatice vii cu membranele subţiri, celulozice, cu

spaţii intercelulare mici, cu vacuole mari şi cu protoplastul redus la un sac periferic.
Forma lor este foarte variată. Sunt cele mai răspândite ţesuturi la plantele
superioare, servind la nutriţia plantei.

După rolul ce-l îndeplinesc există:

a) Parenchimuri de absorbţie, care absorb apa şi substanţele nutritive din mediul

înconjurător şi le transportă spre vasele conducătoare (figura nr.2.3).

Fig.2.3. Parenchim absorbant din

rădăcină
p.a.-păr absorbant; rz.-rizodermă;
sc.-scoarţă; end.-endoderm;
c.C.-cordoanele lui Caspary;
p.-periciclu; x-xilem; fl.-floemul
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

b) Parenchimuri de depozitare sunt cele în care se acumulează apă, aer sau

substanţe nutritive. Nu au clorofolă şi după tipul substanţei acumulate deosebim:
- parenchimuri acvifere în care se acumulează apa (la plantele suculente, sau
la cereale, unde se formează celule buliforme);
- parenchimuri aerifere sau aerenchimuri, la plantele acvatice (figura nr.2.4);
- parenchimuri de rezervă cu substanţe organice (amidon, zaharoză, substanţe
proteice, lipide) (figura nr.2.5).
33
Fig.2.4. Parenchim aerifer

Fig.2.5. Parenchim de rezervă

34
c) Parenchimuri de asimilaţie sau clorofilian (colenchim) sunt foarte bogate în
cloroplaste, sunt cele în care prin procesul de fotosinteză se realizează funcţia de
sinteză a substanţelor organice. Se găsesc mai ales în frunze, sub epidermă, sub
două forme (figura nr.2.6).:
- parenchim palisadic: cu celule prismatice, alungite, lipite una lângă alta,
bogate în cloroplaste, cu axul longitudinal perpendicular pe epidermă;
- parenchim lacunos: cu celulele neregulate, cu spaţii libere între ele, cu mai
puţine cloroplaste, având rol secundar în procesul de asimilaţie, cu rol în
circulaţia gazelor şi în transpiraţie.

Fig.2.6. Parenchimuri de asimilaţie: A-palisadic şi B-lacunos

2.4. Ţesuturile de protecţie ( de apărare sau de acoperire)

Sunt ţesuturile localizate la exteriorul organelor plantei, constituind învelişul

acestora. După originea şi natura celulelor sunt de două tipuri:
- primare (provin din activitatea meristemelor primare) şi sunt reprezentate
de epidermă, rizorermă şi formaţiunile sale;
- secundare (provin din activitatea meristemelor secundare) şi sunt
reprezentate de suber.

35
 a) Epiderma Este ţesutul ce acoperă organele aeriene tinere ale plantelor, format din
celule vii, poliedrice strâns unite între ele.
Celulele epidermice propiu-zise sunt în
general tabulare, heterosimetrice,
strâns unite unele de altele. Pereţii
externi sunt bombaţi şi îngroşaţi,
pereţii laterali sunt subţiri şi plani la
plantele acvatice, subţiri şi ondulaţi la
plantele aeriene. Pereţii exteriori, mai
îngroşati pot fi acoperiţi de o cuticulă
din ceară, substanţe minerale, etc,
modificări care asigură o mai bună
izolare şi protecţie a ţesuturilor interne
(figura nr. 2.7). Celulele nu au
cloroplaste (conţin cloroplaste numai la
plantele de umbră, ferigi, plante
Fig.2.7. Epiderma la diferite plante
acvatice), au o vacuolă mare şi
A-la frunza de Dianthus; B-la tulpina de
Cactus; C- epidermă stratificată la Nerium. leucoplaste.
c.-cuticulă; m.-membrană celulozică (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

Formaţiunile anexe ale epidermei sunt: stomatele, perii, hidatodele, buzunarele

secretoare, emergenţele.

Stomatele (figura nr. 2.8) se găsesc în epidermă sub forma unor deschideri ce
permit legătura între ţesuturile interne şi atmosferă, înlesnind schimbul de gaze şi
eliminarea apei.
Complexul stomatic este alcătuită din
celule stomatice, sau de închidere (cu
conţnutul bogat în cloroplaste), în număr
de două sau mai multe, care lasă o
deschidere reniformă între ele, osteola,
care se poate închide sau deschide după
nevoile plantei. Osteola este înconjurată
de celulele anexe, care se formează fie din
celulele epidermice vecine cu celulele
mame ale stomatelor, fie din aceleaşi
celule mame cu cele ale stomatelor. Sub
celulele stomatice se află un spaţiu mare
plin cu aer, numit cameră substomatică,
care este în legătură cu sistemul de lacune
al organului plantei, prin care se asigură
Fig.2.8. Stomată: vedere de sus şi secţiune un sistem de aerisire.
36
Deschiderea ostiolei se datoreşte turgescenţei (saturaţiei) în apă a celulelor
staomatice. Acestea au pereţii dinspre ostiolă îngroşaţi, pe când cei opuşi rămân
subţiri. Din această cauză, celulele în turgescenţă se umflă în afară şi se curbează
spre ostiolă, care se deschide. La pierdera apei ostiola se închide.

Perii (figura nr. 2.9) sunt formaţiuni ale celulelor epidermice ce iau naştere prin
creşterea şi alungirea membranei externe. Când sunt mai puţin proeminenţi se
numesc papile. Perii morţi sunt plini cu aer şi au un aspect cenuşiu, alburiu (aspect
tometos). De exemplu la seminţele de plop, salcie, servesc la plutirea în aer. Dintre
funcţiile perilor (protectori, agăţători, absorbanţi, senzitivi, secretori) una
importantă este cea de apărare contra acţiunilor directe ale radiaţiilor solare, care ar
provoca transpiraţia prea intensă şi ar vătăma cloroplastele.

Fig. 2.9. Peri epidermici

A-unicelulari: 1-simpli, 2-
ramificaţi, 3-stelaţi, 4-încârligaţi;
B-pluricelulari: 1-uniseriali, 2-
ramificaţi, 3-masivi
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

Emergenţele sunt alte formaţiuni epidermice la formarea cărora participă şi celulele

subepidermice, de exemplu spinii la măceş, mur, perii de la plantele parazite.

Epiderma este cel mai important ţesut primar protector al plantelor împotriva
diferiţilor factori de mediu. Rolul protector este posibil datorită dispoziţiei
longitudinale a microfibrilelor în pereţii tangenţiali externi şi orientării transversale
a acestora în pereţii radiali, îngroşării pereţilor externi, prezenţei canaliculelor ce
dirijează transpiraţia, caracterului meristematic al epidermei (formarea calusului în
cazul rănirii plantei), etc.

37
b) Rizoderma este ţesutul de apărare al rădăcinilor tinere format dintr-un singur
strat de celule vii, bogate în citoplasmă, cu membranele subţiri permeabile la apă.
Rizoderma este prezentă la rădăcinile tinere şi la perişorii absorbanţi, la rădăcinile
mai groase rolul de apărare este preluat de primele straturi de celule ale scoarţei
care alcătuiesc exodermul sau cutisul.

c) Suberul este un ţesut caracterizat prin impregnarea membranei celulare cu

suberină. Ţesutul suberos constă din celule moarte lipsite de spaţii intercelulare, cu
membranele subţiri sau îngroşate, posedând însuşirea de a fi elastic, flexibil, rău
conducător de călduă şi puţin permeabil pentru apă şi gaze. Suberul acoperă
organele care au o existenţa de mai mulţi ani şi care iernează. Celulele suberului
sunt pline cu răşini, taninuri, aer. La plantele perene se acoperă cu suber tulpinile,
rădăcinile, ramurile, rizomii, tuberculii. La arbori suberul este este foarte gros (de
exemplu pluta), el se formează la toţi arborii la căderea frunzelor lor.

După originea lui suberul este de două feluri:

- suber primar - provine din impregnarea cu suberină a membranelor celulare
şi se întâlneşte la rădăcină, unde exodermul şi endodermul din scoarţă sunt
suberificate;
- suber secundar – ia locul ţesuturilor de apărare primare (epidermă,
rizodermă, exodermă) care se exfoliază şi cad, şi se formează datorită activitatăţii
meristemului secundar numit felogen.
Prin diviziunea celulelor din
felogen rezultă spre exterior un
ţesut cu celulele strâns unite între
ele ale căror membrane la început
celulozice se îngroaşă treptat prin
depuneri de suberină, devin
impermeabile şi ca urmare mor.
Astfel se formează suberul
secundar care se formează nu
numai la tulpini şi rădăcini ci şi la
fructe (mere, rodii), tuberculi
(cartof figura nr.2.10.), sau suber
de cicatrizare

Fig. 2.10. Suber la tuberculul de cartof

Deoarece suberul este impermeabil nu permite schimburile de gaze dintre

atmosferă şi ţesuturile interne, pentru aceasta existând nişte formaţiuni secundare
numite lenticele care apar în dreptul stomatelor din fosta epidermă şi sunt alcătuite
din celule rotunjite, libere cu spaţii între ele (figura nr. 2.11). Macroscopic aceste
38
formaţiuni apar pe scoarţa plantelor lemnoase sub formă de ridicături lenticulare,
circulare sau ovale.

Fig.2.11. Structura unei lenticele din tulpina de soc.

ep.-epidermă; l-lenticelă; sub.-suber; fg.-felogen; fd.-felodermul; B- modul de
funcţionare al felogenului (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

2.5. Ţesuturile conducătoare

Sunt ţesuturi ce conţin celule alungite, în formă de tuburi aşezate în continuare, cap
la cap, astfel încât in ansamblu alcătuiesc nişte conducte sau vase conducătoare,
care după structura şi natura funcţiilor lor se împart în:
- vase lemnoase prin care circulă seva brută;
- vase liberiene prin care circulă seva eleborată.

a) Vasele lemnoase formate din celule moarte la maturitate, articulate prin capetele
lor una de alta, alungite, tubuliforme, cu pereţii transversali lichefiaţi sau subţiaţi,
iar pereţii laterali îngroşati spre interior cu lignină astfel încât lichidele circulă cu
mare viteză. Prin vasele lemnoase circulă apa şi sărurile minerale în sens ascendent,
de la rădăcină spre frunze, de la tulpină spre ramuri.

După formă şi dimensiuni vasele lemnoase se împart în două categorii:

- trahei - sau vase perfecte sau vase deschise sunt cele la care peretele
transversal ce delimitează celulele unui tub a dispărut, astfel că seva brută
circulă cu mare rapiditate. Pot avea lungimi de până la10 cm şi diametre de 10-70
microni;

39
 - traheide - sau vase imperfecte sau vase închise
(figura nr. 2.12.) sunt cele la care peretele
transversal este prezent, capetele celulelor fiind
ascuţite sau oblice, prin ele circulaţia sevei se
face mai încet, prin difuzia de la o celulă la alta.

Fig.2.12 Traheidă scalariformă

Caraceristica comună vaselor lemnoase

A B1 B2 C D
Fig.2.13 Tipuri de vase lemnoase
A-inelat; B1, B2- spiralate; C-reticulat; D-
punctat. (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
perfecte şi imperfecte este prezenţa la
interior a îngroşărilor cu lignină, care
după forma lor dau naştere la
următoarele tipuri de vase: inelate,
spiralate, reticulate, scalariforme, etc.
Vasele inelate şi spiralate iau naştere în
organele tinere şi au proprietatea de
contribui la creşterea în lungime a
organelor plantei. În schimb, vasele
scalariforme prezintă îngroşări
transversale şi nu mai dă voie plantei să
crească în lungime, ele apar în organele
în care creşterea a încetat (figura nr.
2.13).

Traheele şi traheidele sunt asociate cu celule vii de formă prismatică, cu pereţii

puţin îngroşaţi, care alcătuiesc parenchimul lemnos, şi cu fibre lemnoase
reprezentate de celule prozenchimatice moarte, lungi, cu pereţii lignificaţi, cu rol
mecanic. Această formaţiune alcătuită din vase lemnoase, parenchim lemnos şi
fibre lemnoase se numesşte fascicul lemnos sau xilem.

b) Vasele liberiene sau tuburile ciuruite sunt formate din celule prozenchimatice
vii, celulozice, aşezate cap la cap, care nu prezintă îngroşări de lignină. Prin vasele
liberiene circulă în sens descendent seva eleborată, de la frunze spre punctele de
creştere, la seminţe şi fruct şi spre locurile de depozitare.
40

Fig.2.14. Ţesut conducător liberian (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
A – secţiune longitudinală printr-un vas liberian; p.c.-placă ciuruită, v.pl.-conţinutul vasului
liberian plasmolizat, c.a.-celule anexe.
B, C –placă ciuruită
D, E – placă ciurrrruită multiplă la viţa de vie
Fig.2.15. Placă ciuruită multiplă la viţa-
de-vie văzută lateral şi din faţă
Forma celulelor din vasele liberiene este
cilindrică sau prizmatică, alungită,
alcătuind tuburi lungi (figura nr. 2.14),.
Celulele vaselor liberiene sunt vii, conţin
un strat subţire de citoplasmă, aşezat pe
lângă pereţii laterali, celulozici sau puţin
îngroşaţi, fiind într-o mişcare vizibilă. Prin
centrul tuburilor ciuruite circulă, în
decursul perioadei vegetative, un lichid
vâscos format din materii proteice, amidon,
dextrine şi grăsimi. Acest suc, ce conţine
produsele procesului de asimilaţie
clorofiliană realizat la nivelul
cloroplastelor se numeşte sevă elaborată.
La vasele liberiene, pereţii transversali ai
celulelor ce formează tuburile se păstrează,
dar sunt străbătuţi de numeroase perforaţi,
astfel încât au forma unor plăci ciuruite
(figura nr. 2.15),de unde le vine şi numele
de tuburi ciuruite. Toamna, când
temperatura scade, plăcile ciuruite se
acoperă cu o placă numită calus, şi
circulaţia sevei elaborate se opreşte.
Primăvara caloza se resoarbe şi circulaţia se
reia
41
Vasele liberiene posedă proprietatea de a secreta latexuri. Aceste tuburi, formate
din celule cu funcţia specială de a produce latex, se numesc laticifere. Latexul se
prezintă sub forma unui lichid lăptos, galben, roşu, etc, care conţine sub formă de
emulsie grăsimi, cauciuc, răşini, gume, fiind o materie primă de foarte mare
importanţă pentru practică, ca de exemplu: cauciucul, o hidrocarbură ce se găseşte
sub formă de corpusculi mici, de formă globuloasă şi gutaperca ce are acelaşi
conţinut ca şi cauciucul, dar are unele proprietăţi mai importante, şi anume
rezistenţă la curentul electric şi la acţiunea apei sărate.

Vasele liberiene sunt însoţite în general de celule anexe, celule vii bogate în
citoplasmă, care comunică prin plasmodesme cu tuburile ciuruite, de parenchimul
liberian, care are adeseori rol de depozitare a substanţelor de rezervă şi de fibrele
liberiene, care formează un ţesut mecanic cu rol de susţinere. Această formaţiune
alcătuită din vase liberiene, celule anexe, parenchim liberian şi fibre liberiene se
numeşte fascicul liberian sau floem.

Fasciculele conducătoare. Vasle conducătoare, atât lemnoase cât şi liberiene, nu se

află izolate în organele plantelor ci sunt grupate împreună şi cu alte ţesuturi
alcătuind fascicule conducătoare, care pot fi simple şi mixte. Fasciculele simple
sunt fie liberiene, fie lemnoase. Fasciculele mixte, se mai numesc şi fascicule
libero-lemnoase sunt formate atât din vase lemnoase cât şi din vase liberiene a
căror dispoziţie poate fi diferită (colaterale, concentrice)

2.6.Ţesuturile de susţinere (mecanice)

Tesuturile mecanice au rolul de susţinere a plantelor, de apărare împotriva acţiunii

unor factori de mediu precum gravitaţia, vântul, ploaia, zăpada, care exercită asupra
plantelor forţe de presiune, de doborâre, de distrugere. Plantele erbacee, care nu au
ţesuturi mecanice foarte dezvoltate, se protejează împotriva acestor forţe prin
turgescenţa celulelor şi prin fasciculele conducătoare. La pierderea prin transpiraţie
a unor mari cantităţi de apă, ele se încovoaie spre pământ. Plantele lemnoase
posedă în schimb ţesuturi mecanice bine dezvoltate, care în totalitatea lor alcătuiesc
steromul plantei.

Steromul este alcătuit din celule prozenchimatice vii sau moarte, cu membranele
îngroşarte sau lignifiate, cu capetele ascuţite, strâns unite între ele. Steromul unei
plante se prezintă sub următoarele forme:
- fibrele lemnoase;
- fibrele liberiene;
- colenchim;
- sclerenchim.

42
Fibrele lemnoase se prezintă sub forma unor celule prozenchimatice moarte, lungi,
cu pereţii lignificaţi care, alături de vasele lemnoase şi parenchimul lemnos
alcătuiesc fascicolul lemnos sau xilemul

Fibrele liberiene se prezintă sub forma unor celule prozenchimatice, ascuţite, cu

membrana foarte îngroşată care, împreună cu vasele liberiene, parenchimul liberian
şi celulele anexe alcătuiesc fasciculul liberian sau floemul.

Colenchimul este un ţesut viu, apare în organele tinere care încă nu şi-au terminat
creşterea. Celulele colenchimului sunt capabile de creştere. Colenchimul este
localizat în zonele periferice, subepidermice, unde pătrunde lumina, în organele
plantelor tinere dar şi în tulpinile şi frunzelor plantelor ierboase mature. Adeseori
conţine clorofilă şi pe lângă funcţia de susţinere poate participa şi la asimilaţie. Este
un ţesut flexibil dar puţin elestic, asigurind plantelor flexibilitatea necesară îndoirii
şi revenirii la poziţia iniţială. Celule colenchimului au membranele puternic şi
inegal îngroşate cu celuloză şi protopectină. După modul de dispunere a
îngroşărilor colenchimul este de mai multe tipuri (figura nr.2.16.):
- colenchim unghiular - îngroşările sunt dispuse în colţurile celulei;
- colenchim tangenţial - îngroşările sunt dispuse de-a lungul pereţilor
tangenţiali ai celulei.

Fig.2.16. Colenchim
A) tangenţial B) unghiular
C) secţiune longitudinală prin colenchimul unghiular.
p.tg.-perete tangenţial; p.l.- perete lateral (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
D) colenchim tabular

43
Scerenchimul este un ţesut mort, cu celulele alungite, cu membranele puternic şi
uniform îngroşate, lumenul redus, lipsite de conţinut celular. Este un ţesut flexibil
şi elestic prezent în tecile de apărare a vaselor conducătoare secundare, în periciclul
tulpinilor, în pulpa şi sâmburii fructelor. Sclerenchimul se prezintă sub două forme
(figura nr.2.17):
-sclerenchim scleros - format din celule parenchimatice (izodiametrice) cu
pereţii foarte lignificaţi şi străbătute de canalicule fine (scleride). Este prezent la
fructele de păr, gutui, în tegumentul seminal la fasole.
-sclerenchim fibros - format din celule prozenchimatice (hetrodiametrice) cu
lumenul redus. Este prezent la cereale, plante furajere;

A B

Fig.2.17. Sclerenchim A) scleros B) fibros

2.7. Ţesuturile secretoare

În diferite organe ale plantelor se întâlnesc unele ţesuturi sau celule izolate care, în
urma procesului de metabolism, eleborează o serie de substanţe cu acţiune
biochimică importantă sub formă de uleiuri volatile, răşini, balsamuri, gume,
mucilagii, alcalorizi, taninuri, nectar, etc.

După locul de depunere a produşilor de excreţie ţesuturile şi celulele secretoare

sunt de trei tipuri:
- cu secreţie externă;
- cu secreţie intercelulară;
- cu secreţie intracelulă.

a) Ţesuturile cu secreţie externă se prezintă sub urmatoarele forme:

- papile secretoare - celule epidermice în formă de con pe petalele florilor
(pansele, trandafiri, etc);
- peri secretori - formaţiuni ale frunzelor şi tulpinilor (muşcată, ciuboţica
cucului, rosmarin) (figura nr.2.18);

44
 - solzi glandulari – produc de exemplu la mentă mentholul, la hamei
lupulina, la plante carnivore fermenţi proteolitici ce hidrolizează carnea insectelor;
- glande nectarifere - specializate în producerea nectarului, se găsesc în
floare sau în afara florii având poziţii foarte diferite (figura nr.2.18).

b) Ţesuturi cu secreţie intercelulară se formează în parenchimuri şi sunt de

următoatele tpuri:
- buzunare secretoare - la citrice (figura nr.2.18);
- canale secretoare - formate din celule secretoare dispuse în jurul unui spaţiu
colector de formă cilindrică, se găsesc la de conifere.

c) Ţesuturi cu secreţie intracelulară

- laticiferele - se prezintă sub forma unor celule mari care secretă latex, de
exemplu la rostopască, laptele cucului.

Importanţa ţesuturilor secretoare este foarte mare, ele având o importanţă practică
foarte mare, atât în diferite ramuri industriale, cât şi în medicimă, farmacie.

1 2

Fig.2.18. Celule şi ţesuturi

secretoare:
1.păr glandular: c.s-celulă
secretoare, sec.-produs de
secreţie, cut.-cuticulă
2.buzunar secretor
3.glande nectarifere: A-la
muştar, B-la piciorul
cocoşului, C-la viţa-de-
vie, D-la jugastru; g.n.-
glande nectarifere, d.n.-
disc nectarifer 3

45
 Capitolul 3
ORGANOGRAFIA SAU
STUDIUL ORGANELOR VEGETELE

Organografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei organelor plantelor, cu

structura lor anatomică, cu stabilirea regulilor generale privind simetria şi dispoziţia
organelor pe axă, precum şi cu dezvoltarea lor filogenetică şi ontogenetică.

Organele plantelor superioare sunt grupate după funcţiile pe care le îndeplinesc în

două mari grupe:
- organe vegetative - responsabile de nutriţia şi creşterea plantelor,
reprezentate de rădăcină, tulpină şi frunze;
- organe reproductive - responsabile de perpetuarea speciei, reprezentate de
floare, fruct, sămânţă.

3.1. Caracteristicile organelor

Organele plantelor prezintă o serie de trăsături generale precum:

1. Polaritatea organelor care reprezină caracterul general ce se manifestă prin

diferenţierea morfologică şi funcţională a extremităţilor opuse. De exemplu, la un
fragment de ramură, totdeauna la partea bazală se formează rădăcinile adventive,
iar la partea superioară (apicală) se vor forma frunzele.

2. Simetria organelor reprezintă însuşirea unui organ de a putea fi împărţit prin

planuri de simetrie, în părţi asemănătoare, simetrice. După numărul planurilor de
simetrie există mai multe tipuri de simetie şi anume:

46
 - simetrie radiară, proprie organelor cilindrice (rădăcină, tulpină) care pot fi
împărţite în două jumătăţi simetrice printr-un număr foarte mare de planuri care
trec prin axa organului;
- simetrie bilaterală caracterizează organele ce se pot împărţi în două jumătăţi
simetrice numai prin două planuri de simetrie perpendiculare unul pe altul;
- organe monosimetrice sunt acelea care au un singur plan de simetrie, cum
sunt frunzele, la cele mai multe plante;
- organe asimetrice, lipsite de simetrie, cum sunt unele frunze şi flori.

3. Orientarea în spaţiu. După orientarea în spaţiu există două tipuri de organe:

- ortotrope - orientate vertical faţă de pământ.
- plagiotrope -orientate paralel sau cu un anumit unghi faţă de pământ.

4. Creşterea. După zona în care are loc creşterea poate fi:

- terminală - la tulpină;
- subterminală - la rădăcină.

5. Regenerarea este o însuşire caracteristică tuturor organelor prin care, bucăţi de

rădăcină, frunze, porţiuni de ţesuturi sau chiar pornind de la celule izolate se poate
regenera o plantă. Acest fenomen se bazează pe totipotenţa celulelor.

6. Ramificarea este însuşirea legată de creştere şi poate fi de următoarele tipuri:

- dicotomică - se realizează la vârful plantei şi detrmină o creştere continuă
în lungime a plantei;
- laterală, care poate fi de două feluri:
- monopodială - se caracterizează prin aceea că axul principal are o
creştere importantă spre vârf, iar lateral se formează ramificaţii mai subţiri ( de ex.
la conifere);
- simpodială - se caracterizează prin aceea că axul principal îşi
încetează la un moment dat creşterea, care se realizeză prin ramificaţiile laterale
care devin foarte puternice (de ex. la măr, păr).

7. Metamorfozarea reprezintă însuşirea unui organ de a putea substitui total sau

parţial funcţiile altui organ. De exemplu, tulpina şi rădăcina pot înlocui sau
completa frunzele în procesul de fotosinteză. Schimbarea funcţiei duce la
schimbarea formei organului respectiv, aceste schimbări fiind cunoscute sub
denumirea de metamorfoze. Exemple de metamorfoze:
- organe asimilatoare: tulpinile suculente de cactus;
- organe tuberizate: - rădăcinile la morcov, sfeclă;
- tulpinile aeriene la varza de Bruxele, gulii;
- tulpinile subpământene: tuberculi, rizomi, bulbi,
bulbotuberculi.
47
Organele plantelor care apar diferite ca înfăţişare şi au funcţii diferite, însă au
aceeaşi origine embrionară se numesc organe omoloage. De exemplu staminele şi
carpelele florilor sunt omoloage cu frunzele obişnuite, deşi sunt deosebite ca formă
şi funcţii.

Organele plantelor care au funcţie şi de multe ori şi aceaşi formă, însă nu au

aceeaşi origine embriologică se numesc organe analoage. De exemplu spinii au
cam aceeaşi formă şi îndeplinesc aceeaşi funcţie de apărare, însă ei s-au format fie
din frunze modificate, fie din ramuri modificate, fie din stipele transformate.

8. Plasticitatea ecologică reprezintă însuşirea unui organ de a putea fi modelat de

factorii de mediu în vederea unei mai bune adaptări. De exemplu, la planta acvatică
Sagittaria sagittifolia (săgeata apei), datorită contactului atât cu mediul acvatic cât
şi cu mediul aerian sunt prezente trei tipuri de frunze: frunze submerse de formă
liniară, frunze plutitoare de formă reniformă şi frunze aeriene de formă sagitată.
Acest fenomen se numeşte heterofilie ecologică.

9. Corelaţia reprezintă însuşirea unui organ de a se forma în strânsă interdependenţă

cu celelalte organe, în aşa fel încât modificarea unui organ determină şi modificarea
altora. De exemplu, în cazul tăierilor la viţa de vie, reducerea frunzelor determină
transformarea ramurilor în organe asimilatoare.

48
 Capitolul 3.1.
RĂDĂCINA

Rădăcina (radix) este un organ cu simetrie radiară, care prezintă o creştere

geotropică pozitivă şi care are ca principale funcţii fixarea plantei în substrat şi
aprovizionarea ei cu apă şi săruri minerale. În plus, rădăcina poate servi ca organ de
depozitare şi la regenerarea plantei uneori. A apărut pentru prima oară la ferigi şi se
dezvoltă din radicela embrionului.

3.1.1. Clasificarea rădăcinilor

Rădăcinile se pot clasifica după mai multe criterii.

a) După forma exterioară şi sistemul de înrădăcinare. Raportul dintre rădăcina

principală şi radicele poate fi diferit şi întâlnim astfel următoarele tipuri de rădăcini
(figura nr.3.1.1):

- rădăcini pivotante - la care

Fig.3.1.1. Tipuri de rădăcini
1- pivotantă; 2-rămuroasă; 3-fasciculată
pivotul (rădăcina principlală) este mult
mai dezvoltat (alungit, îngroşat) faţă de
radicele, pătrunzând la mari adâncimi
în sol (la lucernă, cânepă, pătrunjel).
- rădăcini rămuroase - la care
pivotul este aproximativ de aceeaşi
formă şi grosime cu ramificaţiile de
ordinul I (la pomii fructiferi).
- rădacini fasciculate - la care
pivotul lipseşte, prezentând însă
numeroase rădăcini simple, subţirei,
filiforme, de aceeaşi grosime şi
lungime (la graminee).

49
b). După mediul în care se dezvoltă:
- rădăcini subterane - la plantele terestre;
- rădăcini acvatice - la plantele plutitoare, sunt lipsite de ţesuturi mecanice şi
conducătoare;
- rădăcinile aeriene - la plantele epifite, ce cresc pe scoarţa copacilor.

c) După consistenţa lor:

- rădăcini ierboase - la plantele anuale şi la plantele care nu formează
îngroşări secundare;
- rădăcini lemnoase - la arbori şi arbuşti cu puternice îngroşări secundare;
- rădăcini cărnoase – în care se acumulează diferite substanţe de rezervă
(amidon, zaharuri, inulină).

d) După origine şi funcţii:

- rădăcini normale - cele care au originea în embrion şi ocupă o poziţie
terminală la capătul inferior al tulpinii.
- rădăcini adventive - cele care se găsesc pe tulpini, pe ramuri sau pe frunze.
Ele apar după germinaţie, au aceeaşi structură şi funcţii cu rădăcinile normale, fiind
stimulate de contactul tulpinii sau al ramurilor cu pământul. Pot avea un rol
deosebit în înmulţirea vegetativă prin fragmente de ramuri sau tulpini, fiind
utilizate în practică în activaitatea de butăşire, marcotaj. De exemplu apar pe
tulpinile subterane (la bulbul de ceapă), pe tulpinile aeriene la iederă, pe ramuri la
Ficus, pe frunze la Begonia.
- rădăcini metamorfozate - cele care au forma şi funcţiile modificate faţă de
rădăcinile normale. Principalele tipuri de rădăcini metamorfozate sunt:

• Rădăcinile tuberizate - sunt rădăcinile la care încetază creşterea în lungime

(se pierde piloriza), se îngroaşă foarte mult prin acumularea de substanţe de
rezervă zaharuri, inulină, amidon, etc). Tuberizarea se poate produce prin
îngroşarea rădăcinii principale şi se numeşte napiformă (la morcov, sfeclă),
sau a rădăcinilor laterale (Dahlia, Filipendula).

• Rădăcini simbiotice - sunt rădăcinile pe care se dezvoltă unele

microorganisme prin a căror activitate se asigură unele din necesităţile
plantei. Câteva exemple de rădăcini simbiotice sunt: nodozităţile bacteriene
ce apar la plantele leguminoase, în care se dezvoltă bacteriile Rizobium
leguminosumm, capabile să fixeze azotul atmosferic şi micorizele ce se
întâlnesc la numeroşi arbori şi arbuşti (arţar, stejar, plop, tei, prun, măr,
mesteacăn, alun, nuc, dud, viţa de vie, ş.a.), la numeroase plante ierboase
(graminee, liliacee, trifoi, lucernă, etc.), în care se dezvoltă ciupercile, care
furnizează apa şi sărurile minerale necesare plantelor superioare.

50
 • Rădăcini drajonate - purtătoare de muguri şi drajoni, care pot produce
muguri precum tulpinile (la salcâm, prun, plop, liliac, măceş, alun şi la unele
plante ierboase).

• Rădăcini aeriene metamorfozate, care au diferite funcţii:

- de fixare: cârcei de la iederă, de la plantele tropicale;
- de sprijinire: rădăcinile proptitoare de la arborii din regiunile calde;
- de respiraţie: pneumatofori plantelor din zone mlăştinoase;
- rol de sugători: haustori de la plantele parazite;
- rol de asimilare: la unele orhide la care frunzele lipsesc;
- rol de înmagazinare a apei la plantele epifite.

3.1.2. Morfologia rădăcinii

La exterior o rădăcină este împărţită în următoarele zone (figura nr.3.1.2.):

1. Piloriza (scufia) - este zona de protecţie a vârfului rădăcinii, împotriva presiunii

particulelor tari de sol, ajutând la penetrarea solului. Grosimea pilorizei este mai
mare la vârf, celulele extreme ale pilorizei se gelifică, umezesc pământul şi îl
înmoaie. Celelalte celule rămân însă tari şi turgescente înlesnind pătrunderea în
profunzime. Pe măsură ce se distrug celulele externe ale pilorizei, în partea internă
se regenerează altele, astfel încât grosimea ei se menţine tot timpul, cât rădăcina
creşte.

2. Regiunea netedă - este zona de creştere în lungime a rădăcinii. Creşterea în

lungime se face pe seama măririi volumului celulelor din această zonă.

3. Regiunea piliferă - este zona în care sunt prezenţi perişorii absorbanţi, care au
rolul de a absorbi apa şi sărurile minerale dintre particulele de sol. Formarea
perişorilor absorbanţi începe de la zona netedă şi se dezvoltă în spre vârf şi mor
către zona aspră. Pe măsură ce perişorii mor se formează alţi perişori astfel încât
zona perişorilor absorbanţi se menţine constantă în permanenţă. Pe măsură ce
rădăcina se alungeşte, întreaga zonă se deplasează spre vârful rădăcinii, menţinând
aceeaşi distanţă între perişori şi piloriză.

Lungimea zonei pilifere este variabilă în funcţie de specie dar, datorită numărului
mare de perişori (câteva sute pe mm2 ) zona piliferă are o suprafaţa de contact cu
solul foarte mare (400 m2 ) şi o lungime de cca. 10.000 km. Creşterea zilnică a
perişorilor absorbanţi produce o alungire de 80 km. Suprafaţa formată de perişorii
absorbanţi este de până la 15 ori mai mare decât suprafaţa părţii aeriene a plantei.

51
4. Zona aspră - este zona de trecere spre tulpină şi asigură ţesutul de regenerare a
regiunii pilifere. În acestă zonă are loc suberificarea straturilor externe şi tot aici
apar ramificaţiile rădăcinii.

5. Colet este zona de legătură cu tulpina.

Fig.3.1.2. Regiunile rădăcinii

1-piloriza; 2- regiunea netedă; 3 – regiunea piliferă; 4- regiunea aspră

52
 3.1.3. Structura rădăcinii

3.1.3.1. Structura primară a rădăcinii

Structura primară caracterizează rădăcinile alcătuite din ţesuturi provenite din

diviziunea meristemelor primare. Aceste rădăcini se îngroaşă foarte puţin şi sunt
prezente la toate plantele în primele faze de vegetaţie. Ţesuturile acestor rădăcini
sunt grupate în trei zone concentrice: rizoderma, scoarţa, cilindrul central (figura
nr.3.1.3.).

Fig.3.1.3. Structura primară a rădăcinii

53
1. Rizoderma - este zona exterioară a rădăcinii, formată dintr-un singur strat de
celule strâns unite între ele. Pereţii celulelor rizodrmei sunt subţiri, celulozici,
permeabili apei şi sărurilor minerale, nu sunt cutinizaţi ca la epidermă. Fiecare
celulă formează peri absorbanţi, iar odată cu moartea lor celulele rizodermei se
distrug.

2. Scoarţa - este zona alcătuită din celule parenchimatice vii, cu pereţi subţiri,
celulozici, cu spaţii intercelulare, împărţită la rândul ei în trei subzone:

2.1. Exoderma - sau cutis, este subzona alcătuită din celule cu pereţii
suberificţi, strâns unite între ele, având rol de protecţie a rădăcinii.

2.2. Mezoderma - sau scoarţa propiu-zisă este partea centrală a scoarţei,

celulele din această zonă au un rol important în absorbţia şi împingerea apei spre
tulpină.

2.2. Endoderma - este subzona alcătuită din celule mici, alipite, cu perţii cu
dungi suberificate, în formă de cute ce se îmbină şi alcătuiesc un manşon rezistent
în jurul cilindrului central. Excepţie fac celulele de pasaj, care au pereţii subţiri,
celulozici, acestea se găsesc în dreptul fasciculelor lemnoase şi permit treceaea apei
şi sărurilor minerale din scoarţă în vasele lemnoase.

3. Cilindrul central - sau stelul, este subzona centrală a rădăcinii formată la rândul
ei din:
a) periciclu - este format dintr-un singur strat de celule mici, cu membranele
subţiri, care vin în contact cu celulele din endoderm, fiind zona ce delimitează
cilindrul central de scoarţă.. Acestă zonă constituie zona de naştere a ramificaţiilor
rădăcinii.

b) vase lemnoase şi vase liberiene - dispuse separat şi în alternanţă, numărul

vaselor de liber fiind egal cu numărul vaselor de lemn. Vasele lemnoase cu lumenul
mic, dispuse la exterior alcătuiesc protoxilemul, iar cele formate ulterior, dispuse
mai spre centru, alcătuiesc metaxilemul. Vasele liberiene conţin un protofloem,
dispus spre periciclu, format cel dintâi, şi un metafloem, dispus spre centru, format
mai târziu, după ce a încetat creşterea rădăcinii în lungime.

c) raze medulare – formează ţesutul ce desparte vasele lemnoase şi liberiene

între ele.

d) măduva sau zona medulară - formează ţesutul din partea centrală a

rădăcinii.

54
Concluzii:

- rizoderma este lipsită de stomate şi cuticulă şi are însuşirea de a produce peri

absorbanţi;
- prezenţa unui endoderm distinct şi diferenţiat ce protejeagă cilindrul central;
- fasciculele de vase lemnoase şi liberiene sunt aşezate separat şi în alternanţă şi
sprijinite pe periciclu;
- dezvoltarea elementelor, atât în fasciculele lemnoase, cât şi în cele liberiene se
produce în sens centripet, adică plecând de la pericilu spre interior.

3.1.3.2. Structura secundară a rădăcinii

Structura secundară este caracteristică plantelor perene, la care rădacina creşte în

grosime datorită meristemelor secundare cambiul şi felogenul ( vezi figura 2.2.).

Cambiul - sau zona generatoare libero-lemnoasă este un ţesut meristematic

secundar care, prin activitatea sa produce noi fascicule liberiene secundare, noi
fascicule lemnoase secundare şi noi raze medulare secundare. Cambiul ia naştere
în cilindrul central şi are formă de arcuri concave spre interior (fasciculele
liberiene) şi de arcuri convexe spre exterior (fasciculele lemnoase).

Fasciculele lemnoase şi liberiene secundare se dispun cu lemnul secundar spre

partea internă a cilindrului şi cu liberul secundar spre partea externă a cilindrului.
În acest fel liberul secundar împinge la exterior liberul primar, iar lemnul secundar
împinge spre interior lemnul primar. Cambiul rămâne acelaşi toată viaţa rădăcinii,
intrând în fiecare primăvară din nou în activitate.

Felogenul - sau zona generatoare subero-felodermică este un ţesut meristematic

secundar care, prin activitatea sa dă naştere la două tipuri de ţesuturi suberul şi
felodermul, care alcătuiesc scoarţa secundă. Felogenul se găseşte în scoarţă, de
obicei în periciclu, şi determină îngroşarea scoarţei. Felogenul poate să-şi înceteze
activitatea după un număr de ani, înlocuit fiind de un alt felogen nou, situat mai în
profunzime.

55
 3.1.4. Funcţiile rădăcinii

Rădăcina plantelor îndeplineşte următoarele funcţii:

¾ fixează planta în sol şi susţine părţile aeriene dându-le rezistenţă;
¾ absoarbe apa şi sărurile minerale (seva brută), care ajung prin fasciculel
lemnoase la frunze datorită presiunii radiculare şi forţei de aspiraţie a frunzelor;
¾ depozitează substanţe de rezervă la unele plante perene;
¾ realizează simbioze cu bacteriile şi ciupercile din sol;
¾ regenerează unele plante.

3.1.5. Importanţa practică a rădăcinilor

Rădăcinile multor plante au o importanţă deosebită pentru alimentaţia omului

(morcov, ridiche, sfeclă, cicoare, pătrunjel, păstârnac, hrean, ţelină, ş.a.), pentru
animale (sfecla furajeră), pentru industrie (sfecla de zahăr), pentru medicina
tradiţională (Saponaria officinalis, Ononis spinosa, Althaea officinalis, Atropa
belladonna, Valeriana officinalis, ş.a.).

56
 Capitolul 3.2.
TULPINA

Tulpina este un organ vegetativ articulat format din noduri şi internoduri, are rol
de susţinere a frunzelor, florilor şi fructelor şi de conducere a sevelor brute şi
eleborate.Tulpina face legătura morfologică şi fiziologică între organele
fundamentale ale nutrţiei rădăcină şi frunze. Tulpina are o creştere de jos în sus,
are geotropism negativ şi simetrie radiară. Apare ca organ distinct şi perfecţionat
pentru prima dată la ferigi. Originea tulpinii este în embrionul seminţei.

3.2.1. Morfologia tulpinii

La o plantulă rezultată după germinarea unei seminţe se pot diferenţia

următoarele componente (figura nr.3.2.1.):

Fig.3.2.1. Morfologia tulpinii

1. Hipocotil- este practic tulpina aflată în continuarea rădăcinii, între colet şi

locul de creştere a cotiledoanelor. Hipocotilul poate fi lung la plantele cu
creştere epigee (cotiledoane supraterane, exemplu la fasole), şi scurte la cele cu
creştere hipogee (cotiledoane subterane).
57
2. Epicotil - este internodul prezent între cotiledoane şi muguraş. Se dezvoltă la
plantele cu cotiledoane hipogee.

3. Zona mugurilor - formează cea mai mare parte a tulpinii, şi este alcătuită din
noduri şi internoduri. Nodul reprezintă zona de inserţie a frunzelor şi ramurilor,
iar internodul reprezintă porţiunea de tulpină cuprinsă între două noduri.
Procesul de creştere în lungime a tulpinii are loc nelimitat în vârful vegetativ al
mugurelui terminal (figura nr.3.2.2.), cât şi intercalar prin unele zone aflate sub
vârful vegetativ. La baza vârfului vegetativ, meristemele apicale formează nişte
excrescenţe care sunt primordiile organelor laterale ale tulpinii. Din unele,
numite primordii foliare, se vor forma frunzele, iar din altele, situate la
subsuoara celor foliare, se dezvoltă primordiile mugurilor axilari ce vor da
naştere ramurilor laterale.

Fig. 3.2.2. Schema mugurului terminal

v.vg.-vârful vegetativ; p.f.-primordii foliare; f.-frunze în
diferite stadii de dezvoltare; p.m.a.-primordiile mugurilor
axilari (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

Mugurii - sunt formaţiuni tinere ale tulpinii formate dintr-un ax longitudinal cu

internoduri scurte, care poartă în vârf un meristem primordial urmat de
meristeme primare din care se realizează creşterea în lungime a tulpinii,
formarea frunzelor şi a mugurilor laterali sau axilari. Clasificarea mugurilor se
poate face după mai multe criterii:

58
a) după poziţia lor pe tulpină:

- muguri terminali, în vârful tulpinilor şi ramurilor;

- muguri laterali, dispuşi la nodurile tulpinilor şi ramurilor sunt şi ei de

mai multe categorii, şi anume:

- mugurii axilari sunt cei situaţi la subsuoara frunzelor şi dau

naştere la ramurile laterale. Mugurii terminali au o acţiune inhibitoare asupra
celor axilari, de aceea pentru dezvoltarea unor ramuri viguroase în pomicultură,
viticultură sau arboricultură se practică tăierea vârfului tulpinii.

- mugurii adventivi sunt cei care apar în locuri nedeterminate pe

tulpină, ramuri, rădăcini sau chiar frunze şi au origine endogenă.

- mugurii dorminzi sunt muguri axilari care rămân inactivi mai

mulţi ani, ei reprezintă o rezervă a plantei în cazul în care ramurile, aparatul
foliar a fost distrus din diferite cauze.

b) după natura organelor la care vor da naştere:

- mugurii foliari sunt cei care vor genera ramuri producătoare numai de
frunze;

- mugurii florali sunt cei care vor genera flori;

- muguri micşti sunt cei care vor genera ramuri pe care se află atât frunze
cât şi flori;

- muguri metamorfozaţi sunt formaţi prin procesul de tuberizare a

diferitelor componente ale mugurelui. Sunt prezenţi la plantele adaptate la
înmulţirea vegetativă, mugurii se desprind cad pe pământ şi dau naştere la noi
plante. Se pot tuberiza atât mugurii axilari (la Ranunculus ficaria sub formă de
tuberule, la Dentaria bulbifera sub formă de bulbili), cât şi cei florali ( la Allium
sativum), cât şi cei terminali (căpăţâna de varză la Brassica oleracea var.
capitata), şi cei laterali (căpăţânele la varza de Bruxelles Brassica oleracea
var.gemifera).

Cunoaşterea mugurilor este necesară în practicile din pomicultură pentru

dirijarea dezvoltării raţionale a ramurilor pentru obţinerea de producţii mărite,
pentru obţinerea diferitelor forme ale coroanelor.

59
 3.2.2. Ramificarea tulpinii

La majoritatea plantelor tulpinile se ramifică în mod diferit în funcţie de tipul şi

poziţia mugurilor care sunt determinate ereditar, existând următoarele trei tipuri
principale de ramificare (figura nr.3.2.3.):

Fig.3.2.3. Tipuri de ramificare ale tulpinii

60
1.Ramificarea dichotomică – este un mod primitiv de ramificare prezent la alge,
ciuperci şi la feriga Lycopodium şi constă în bifurcarea vârfului vegetativ,
fiecare ramură bifurcându-se la rândul ei în ramuri de ordinul II şi apori în
ramuri de ordinul III.

2. Ramificarea monopodială - constă în creşterea continuă a axului principal,

prin mugurele terminal. Din mugurii axilari ai tulpinii principale se dezvoltă
ramuri laterale de ordinul I, care la rândul lor dau naştere la ramuri de ordinul II
şi aşa mai departe. Se întâlneşte mai ales la conifere, dar şi la unii arbori foioşi
(fag, stejar, etc.)

3. Ramificarea simpodială - creşterea în lungime a tulpinii principale se opreşte

după un anumit timp prin dispariţia mugurelui terminal, sau prin prin
transformarea lui în floare sau inflorescenţe. Mugurii laterali formează
ramificări laterale, care se comportă ca şi tulpine principale. Se întâlneşte la
pomii fructiferi, la majoritatea arborilor şi arbuştilor de la noi, la tomate, cartofi,
etc.

Alte tipuri de ramificare mai puţin

frecvente sunt: ramificarea fals
dichotomică (dicaziu) (figura
nr.3.2.4.) întâlnită la liliac, vâsc,
castan porcesc, ramificarea mixtă
la bumbac, şi înfrăţirea la
graminee, prin care încă din
embrion se formează mai mulţi
muguri axilari care vor forma
tulpini, astfel că dintr-o sămânţă
va rezulta o tufă cu mau multe
tulpini.

Fig.3.2.4. Ramificarea fals dichotomică a tulpinii de liliac

I-tulpina principală; II-ramuri de ordinul întâi; III- ramuri de
ordinul doi; m.ax.- muguri axilari; m.ap.- mugur apical
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

Factorii care influenţează forma tulpinii pot fi următorii: lumina, vântul, gradul
de tasare a solului care influenţează ramificarea tulpinilor la bază, unele
accidente (tăieri, ciuperci).

61
 3.2.3. Clasificarea tulpinilor

3.1. După durata vieţii plantelor acestea şi respectiv tulpinile lor se împart în
două mari grupe:
1. Plante erbacee sau ierboase care pot fi: -anuale;
-bianuale;
-perene;
2. Plante lemnoase care pot fi: -subarbuşti;
-arbuşti;
-arbori.
Plantele anuale se dezvoltă într-o singură perioadă vegetativă, fructifică apoi
pier, iernând sub formă de seminţe.

Plantele bianuale au ciclu de vegetaţie de doi ani. În primul an dezvoltă o rozetă

de frunze, acumulează substanţe de rezervă, iar în al doilea an formează tulpina,
fructifică şi apoi pier, rămânând seminţele.

Plantele perene sau vivace trăiesc ani îndelungaţi prin organele subterane, doar
părţile aeriene sunt cele care mor în fiecare an.

Subarbuştii au caracter intermediar între plantele erbacee şi lemnoase, au baza

tulpinii lignificată, acoperită cu suber, de aceea nu degeră iarna (afinul).

Arbuştii se caracterizează prin lignificarea tulpinii în întregime. Trunchiul

lipseşte la acest gen de plante (socul, păducelul, lemnul câinesc).

Arborii sunt plantele lemnoase de talie înaltă ce au un trunchi bine dezvoltat,

atât în lungime, cât şi în grosime, ce susţine o coroană formată din crăci, ramuri
şi frunze.

Simbolurile folosite pentru tipurile de tulpină

Tip de tulpină: anuală bianuală perenă subarbust arbust arbore
Simbol:

3.2. După mediul de dezvoltare

1. Tulpini aeriene – ce se dezvoltă în mediul aerian, pot fi prezente sub

următoarele forme (figura nr. 3.2.5.):

a) Caul – este tulpina ramificată formată din noduri şi internoduri, verde,

plină, nelignificată, prezentă la plantele erbacee.
b) Pai sau culm – este tulpina simplă, împărţită în noduri şi internoduri,
goală la interior, cu pereţii bogaţi în substanţe de susţinere (la graminee).

62
 c) Scap sau lujer – este tulpina ce se termină cu un ax în cap cu o floare,
este lipsită de frunze (la păpădie, ghiocel, ceapă, ciuboţica cucului).

d) Stip sau stipite – este o tulpină uniformă pe toată lungimea ei, ca o

coloană, cu frunze numai în vârf, în jurul mugurelui terminal ( la palmier).

Fig.3.2.5. Tipuri de tulpini aeriene

63
Tulpinile aeriene pot suferi o serie de transformări şi să se prezeinte sub
următoarele aspecte:
• Tulpini tuberizate – porţiuni din tulpina aeriană se transformă având
capacitatea de a înmagazina substanţele de rezervă. Astfel, tuberizarea se
poate face pe următoarele porţiuni ale plantei:
-tuberizare din tulpină, la gulie;
-tuberizare din muguri, la varză;
-tuberizare din inflorescenţă, la conopidă;
-tuberizare din muguri florali, la usturoi ( se formează tuberuli).
• Tulpini asimilatoare – iau naştere prin reducerea aparatului foliar, ramurile se
alungesc şi iau forma unor nuieluşe verzi, lungi şi subţiri având capacitate
asimilatoare ( la coada calului).
• Spini şi cârcei – spinii sunt organe cu creştere redusă, terminate printr-un
vârf ascuţit (la păducel), iar cârceii provin în majoritatea cazurilor din ramuri
cu inserţie laterală (la viţa de vie).
• Tulpini reduse – metamorfozarea tulpinilor din cauza condiţilor nefavorabile.

2. Tulpinile subterane se caracterizează prin absenţa clorofilei şi a frunzelor

verzi, frunzele lor sunt sub formă de solzi bruni sau incolori ce poartă la
subsioara lor muguri, caracter morfologic prin care se deosebesc de rădăcini.
Tulpinile subterane îndeplinesc funcţiile de depozitare şi de hibernare şi se
prezintă sub următoarele forme:

a) Rizomii – sunt nişte tulpini subterane cu internoduri scurte, la noduri cu

frunze reduse la solzi, cu rădăcini adventive, precum şi cu muguri din care se
vor dezvolta tulpini aeriene (la păpădie, ciuboţica cucului, lăcrămioare,
stânjenel, stuf, etc.).

a) Tuberculii – sunt porţiuni scurte de tulpini îngroşate ce înmagazinează

substanţe de rezervă. Tuberizarea se produce prin îngroşarea unei porţiuni de
tulpină, a unei ramuri sau a unui mugure. Ţesuturile cu o dezvoltare puternică
sunt parenchimurile în care se depozitează hidraţi de carbon (amidon), ca
rezerve nutritve (la cartof, etc.).

b) Bulbotuberculii – sunt tuberculi scurţi acoperiţi cu tunici membranoase şi

uscate (la brânduşa de toamnă, gladiole, etc.).

c) Bulbii – sunt formaţiuni cărnoase în care se depozitează substanţe de rezerve,

iar pe dinafară sunt învelite în foi pergamentoase, protectoare. Tulpina este
scurtă, în formă de disc. Pe ea se află în partea centrală un mugure din care se
dezvoltă tulpina floriferă şi frunzele verzi (la ceapă, usturoi, zambilă, lalea
narsise, ghiocel).

3. Tulpini acvatice – prezintă unele caractere specifice şi anume reducerea

numărului de fascicule conducătoare lemnoase, slaba dezvoltare a ţesuturilor de
64
apărare şi de susţinere, prezenţa în scoarţă a unui sistem de lacune aerifere (
spaţii intercelulare mari pline cu aer), epiderma lipsită de cuticulă şi stomate,
dimensiuni mici şi consistenţă ierboasă. După poziţia pe care o au în raport cu
mediu acvatic tulpinile acvatice se prezintă sub urmatoarele forme:

a) Submerse - sunt în totalitate situate în apă, unele fiind fixate de fundul apei
altele plutesc liber în masa apei ( la ciuma apei, brădiş, peniţă)

b) Natante – sunt situate la suprafaţa apei, bine adaptate la plutirea la suprafaţa

apei (la lintiţă, peştişoară).

c) Amfibii – trăiesc în apă, dar prin secarea apei se dezvoltă bine şi pe uscat (la
troscot de baltă, piciorul cocoşului).

3.3. După orientarea tulpinii

1. Tulpini drepte sau erecte – sunt tulpinile ce se ridică vertical, fiind susţinute
de ţesuturi mecanice.
2. Tulpini geniculate – la bază se dezvoltă pe orizontală, iar de la un nod se
îndreaptă brusc în sus;
3. Tulpini agăţătoare – sunt tullpini lungi şi sărace în elemente de susţinere ce se
prind de un suport, cu ajutorul unor organe agăţătoare: peri mucilaginoşi, cârcei
. (la viţa de vie, la mazăre), rădăcini adventive (la iederă), etc
4.Tulpini volubile – sunt tulpinile ce se ridică în sus răsucindu-se sub formă de
spirală în jurul suprafeţelor (la hrişcă, fasole, hamei).
5. Tulpini culcate – sunt tulpinile ce nu se ridică de la pământ. Dintre acestea
tulpinile târâtoare sunt cele care se alipesc de pământ şi formează rădăcini în
regiunea nodurilor (la fragi, căpşuni şi la grâu sistemul de înfrăţire).

3.4. După consistenţă

După proporţia în care sunt dezvoltate ţesuturile lignificate mecanice şi
parenchimatice, tulpinile se împart în trei mari categorii:
1. Tulpini ierboase;
2. Tulpini lemnoase;
3. Tulpini cărnoase.

3.5. După prezenţa perilor pot fi:

- glabre – lipsite de peri;
- glabrescente – foarte puţin păroase;
- pubescente – acoperite cu peri scurţi şi moi;
- hirsute – acoperite cu peri lungi şi rigizi;
- scabre – acoperite cu peri scurţi şi apre;
- lanuginoase – acoperite cu peri lungi, moi şi foarte încâlciţi;
- tometoase – acoperite de peri deşi, încâlciţi, argintii.

65
3.6. Dimensiunile şi vârsta tulpinilor

Cele mai înalte tulpini aeriene aparţin următorilor arbori:

- Sequoia gigantea- cu 142 m înalţime şi 35 m circumferinţă;
- Eucalipt – cu 155 m înalţime.
Cele mai longevive tulpini aparţin următorilor arbori:
-mărul – în medie 200 de ani;
-nucul – în medie 300 – 400 de ani;
-pinul – în medie 500 de ani;
-măslinul – în medie 700 de ani;
-stejarul – în medie 1200 de ani;
-tisa – în medie 3000 de ani;
-arborele mamut (Sequoia gigantea) – în medie 500 de ani.

3.2.4. Anatomia tulpinii

Tulpina, organ embrionar format în perioada dezvoltării embrionului, prezintă

mai târziu o creştere în lungime şi în grosime prin activitatea ţesuturilor
meristematice primare şi secundare, existând plante ce au o structură primară şi
plante se au o structură secundară.

3.2.4.1. Structura primară a tulpinii

Tulpinile cu structură primară se întâlnesc la monocotiledonatele şi

dicotiledonatele anuale, luând naştere din ţesuturile de origine situate în vârful
tulpinii sau a ramurilor. O secţiune transversală printr-o tulpină cu structură
primară pune în evidenţa prezenţa a trei zone concentice (figura nr.3.2.6.):
epiderma, scoarţa, cilinrul central.

1. Epiderma – este învelişul extern, transparent format dintr-un singur starat de

celule de formă prizmatică, strâns unite între ele lateral. Membrana externă este
îngroşată şi cutinizată, uneori impregnată cu săruri minerale (siliciu, calcar),
care sporesc capacitatea de protecţie. Celulele epidermei sunt lipsite de
clorofilă. Culoarea verde a tulpinii se datorează clorofilei din scoarţa, care este
vizibilă prin transparenţa epidermei. Epiderma prezintă ca formaţiuni anexe
stomatele şi perii. Epiderma este întreruptă de stomate, dispuse rar, prin care se
asigură schimbul de substanţe cu mediul extern. Celulele stomatice sunt mai
mici decât celulele epidermice, cu îngroşări particulare şi conţin numeroşi
grăunciori de clorofilă, care joacă rol fiziologic în mişcările de deschidere şi
închidere a osteolei. Epiderma aderă slab la scoarţă şi adeseori se poate
desprinde cu uşurinţă.

66
2. Scoarţa – sau parenchim cortical, sau cortex este regiunea cilindrică cuprinsă
între epidermă şi cilindrul central care este alcătuită din celule parenchimatice
mari, de formă poliedrică, cu pereţii subţiri, cu spaţii intercelulare. Între aceste
celule ale scoarţei se află meaturi. Straturile externe ale scoarţei conţin clorofilă,
iar cele interne substanţe de rezervă. Deseori straturile periferice ale scoarţei,
sau şi cele interne se transformă în colenchim sau sclerenchim. Acestea
alcătuiesc manşoane de jur împrejurul tulpinii şi îndeplinesc funcţia mecanică de
susţinere şi protecţie. Stratul intern al scoarţei este diferenţiat la unele specii de
plante într-un endoderm evident format din celule cu pereţi îngroşaţi şi
sclerificţi. Când endodermul nu este diferenţiat nu se distinge nici limita dintre
scoarţă şi cilindrul central. În acest caz se consideră drept endoderm ultimul strat
intern al scoarţei. Scoarţa poate prezenta la unele specii modificări ca:
emergenţe care devin spini, peri urticanţi, celule secretoare, pungi cu uleiuri
eterice sau răşini. Tot în scoarţă se mai află localizate vasele laticifere.

3. Cilindru central – sau sistemul vascular, sau stelul este format din: periciclu,
fascicule libero-lemnoase, parenchim medular (măduvă şi raze medulare).

3.1. Periciclu – la tulpină nu deosebim periciclu decât în cazul existenţei

endodermului. Periciclul este format dintr-un strat sau mai multe straturi de
celule.
3.2. Fasciculele conducătoare libero-lemnoase Spre periferia cilindrului
central se află vasele liberiene constituite din tuburi ciuruite, iar spre intreior se
află vasele lemnoase, astfel că vasele lemnoase se dezvoltă în direcţie
centrifugă, iar vasele liberiene în direcţie centripetă.
3.3. Parenchim medular – Sub periciclu, interiorul cilindrului central este
acoperit de un ţesut parenchimatic, care reprezintă măduva în zona centrală şi
razele medulare printre fasciculele de vase ocupă centrul tulpinii. Membranele
celulelor acestui ţesut sunt uneori subţiri, alteori îngroşate sau sclerificate.
Uneori parenchimul medular se resoarbe rămânând o lacună medulară. Razele
medulare despart fasciculele libero-lemnoase şi sunt situate între periciclu şi
măduvă. Razele medulare au un parenchim format din celule vii, prismatice,
alungite în sensul razelor tulpinii, cu membranele puţin îngroşate, cu punctuaţii.
Razele medulare sunt:
- primare, care pornesc din măduva tulpinii şi străbat lemnul în toată
grosimea lui;
- secundare, care pornesc de la un nod oarecare de xilem.
Funcţia razelor medulare este de a conduce de la liber spre centru, în sens radiar,
glucidele, grăsimile, apa, pentru nutriţia elementelor vii şi pentru depozitare.
Razele medulare sunt prevăzute şi cu spaţii intercelulare prin care se asigură
schimbul de gaze între elementele vii, situate profund în tulpină şi atmosferă
prin intermediul lenticelelor.

67
Fig.3.2.6. Structura primară a tulpinii

68
La Monocotiledoneae structura primară diferă faţă de Dicotiledoneae prin
următoarele aspecte:
- scoarţa este foarte subţire în raport cu cilindru central;
- celulele scoarţei au membranele lignificate şi nu posedă endoderm;
- cilindrul central este lipsit de periciclu.
- cilindrul central este foarte dezvoltat, fasciculele libero-lemnoase se
găsesc împrăştiate fără nici o simetrie, spre exterior mici şi dese, spre interior
mari şi rare.

3.2.4.2. Structura secundară a tulpinii

Structura secundară a tulpinii este datorată activităţii meristemelor secundare

cambiul şi felogenul, situate la nivele diferite, care determină apariţia atât în
cilindrul central cât şi în scoarţă de noi ţesuturi care duc la creşterea în grosime a
tulpinii.

Felogenul este meristemul secundar, sau zona generatoare secundară care

acţionează în scoarţă. În urma activităţii acestui meristem rezultă în scoarţă două
noi ţesuturi secundare şi anume:
- suberul – spre exteriorul scoarţei;
- felodermul – sau scoarţa secundară, spre interiorul scoarţei.

Cambiul sau zona generatoare libero-lemnoasă apare în fasciculul primar al

tulpinii, între liber şi lemn, este capabil să intre în diviziune şi să producă celule
vii. Cambiul de la baza tulpinii fuzionează cu cambiul rădăcinii, iar la vârfuri se
întinde în fiecare an pe o nouă porţiune de creştere.

Cambiul este constituit dintr-un singur strat de celule tinere a căror însuşire
esenţială este de a se divide. Celulele cambiale sunt turtite şi alungite în sensul
axului longitudinal al tulpinii. Fiecare celulă cambială creşte în sens radiar şi se
divide după un plan tangenţial. În urma fiecărei diviziuni una din celule rămâne
mai departe meristematică şi capabilă de diviziune, iar cealaltă se alipeşte
alternativ, de stratele interne şi de cele externe.

Ţesutul tânăr situat spre exteriorul cambiului se diferenţiază de asemenea, dar

rămâne mai moale, celulele păstrează pereţii subţiri, celulozici şi formează
liberul secundar. Porţiunea intrafasciculară de cambiu produce iniţial lemn şi
liber, pe când cea interfasciculară dă naştere de ambele părţi, mai ales la un
parenchim medular, care merge radiar în prelungirea razelor medulare primare,
ca nişte benzi până în scoarţă, păstrându-şi grosimea iniţială. Porţiunea
cambiului dintre fasciculele noi produce prin activitatea ei şi lemn şi liber
secundar. În timpul creşterii tulpinii în grosime mai apar în lemn şi alte raze
medulare secundare, care vor pleca din măduvă şi se termină în scoarţă.

69
Cambiul fiind un ţesut continuu el generează în cilindru central fascicule
lemnoase şi liberiene secundare, care se dispun în pături concentrice. În general
volumul de liber secundar este mult mai mic faţă de volumul de lemn secundar.
La un strat de liber corespunde de obicei 3 – 10 straturi de lemn. Funcţionarea
cambiului se opreşte toamna, din cauza frigului şi reâncepe primăvara. Vasele
de lemn, formate primăvara, au un diametru mai mare prin faptul că seva brută
este mai abundentă primăvara. Vara se formează vase cu diametru din ce în ce
mai redus, iar către toamnă diametrul lor este foarte redus. Alternanţa dintre
aceste două feluri de vase la o tulpină, secţionată transversal, dă aspectul de
inele anuale, după numărul cărora se poate aprecia vârsta copacilor.
În urma activităţii acestui meristem rezultă în cilindrul central următoarele noi
ţesuturi secundare:
- liber secundar – spre exteriorul cilindrului, compus din noi vase
liberiene secundare, parenchim liberien secundar, fibre liberiene secundare;
- lemn secundar – spre interiorul cilindrului, compus din:
a) vase lemnoase secundare (trahei şi traheide);
b) fibre lemnoase secundare;
c) parenchim lemnos secundar.
Toate aceste noi ţesuturi sunt caracterizate prin lignificarea pereţilor celulari.

a) Vasele lemnoase secundare sunt formate din trahee şi traheide diferite între
ele prin structură şi etapa de evoluţie la care au ajuns. Traheele sunt largi, lipsite
de pereţi transversali, formate din celule scurte, suprapuse, cu punctuaţii arcolate
dispuse pe pereţii radiari. Traheidele sunt ascuţite şi închise la capete, având
membrane transversale foarte oblice. Ele sunt mai înguste decât traheele şi mai
lungi, prevăzute cu punctuaţii arcolate.

b) Fibrele lemnoase secundare sunt celule de sclerenchim lungi, subţiri şi

ascuţite la capete. Ele reprezintă elemente cu caractere anatomice şi fiziologice
de tranziţie spre parenchimul lemnos. Deplin dezvoltate sunt celulele moarte cu
pereţi îngroşaţi, lignificaţi, străbătuţi de punctuaţii simple în formă de
butonieră.

c) Parenchimul lemnos secundar se află amestecat printre elementele xilemului

secundar, cât şi în razele medulare. El este format din celule vii, alungite în
sensul tulpinii, cu membranele puţin îngroşate şi cu punctuaţii simple, circulare.
În parenchimul lemnos se depozitează în decursul verii amidon, uleiuri şi alte
substanţe de rezervă utilizate intens la începutul perioadei următoare de
vegetaţie pentru înfrunzire şi înflorire.

70
 3.2.5. Comparaţie între structura tulpinii şi a rădăcinii

Rădăcină Tulpină
Meristemul din vârful vegetativ este Meristemul din vârful vegetativ este
mai distinct. mai puţin distinct.
Zona de creştere este mai scurtă. Zona de creştere este mai lungă.
Axele laterale, respectiv radicelele au Ramurile au origine exogenă (din
origine endogenică (imediat după meristemele apicale).
regiunea piliferă).
Rădăcina nu este articulată. Tulpina este articulată în noduri şi
internoduri.
Rădăcina este lipsită de ţesut În tulpina este prezent ţesutul
medular. medular.
Fasciculele conducătoare sunt Fasciculele conducătoare sunt
dispuse separat în fascicule lemnoase dispuse împreună în fascicule libero-
şi fascicule liberiene. lemnoase.
În rădăcină endodermul este În tulpină endodermul lipseşte.
diferenţiat.
Xilemul primar se maturizează Xilemul primar se maturizează
centripet. centrifugal.

3.2.6. Funcţiile tulpinii

Tulpina plantelor îndeplineşte următoarele funcţii:

¾ susţine frunzele, florile şi fructele;
¾ conduce seva brută, prin vasele lemnoase, la frunze şi seva eleborată,
prin vasele liberiene, la diferite organe;
¾ tulpinile verzi pot îndeplini şi funcţia de fotosinteză;
¾ tulpinile subterane, precum şi unele tulpini aeriene au rolul unor
organe de depozitare a materiilor de rezervă;
¾ unele ramuri ale tulpinii se transformă în spini, cârcei şi servesc la
apărarea, la susţinera plantei.

3.2.7. Importanţa practică a tulpinilor

Datorită structurii, compoziţiei lor chimice, sau substanţelor acumulate în

tulpini, acestea sunt întrebuinţate în mod direct sau ca materii prime în diverse
industrii prelucrătoare. În scopuri practice se întrebuinţează atât tulpinile aeriene
cât şi cele subterane, metamorfozate, iar diversitatea utilizărilor este determinată
de natura lor.

71
Numeroase plante sunt folosite în alimentaţie ca legumele sau salatele pentru că
au tulpini cărnoase sau numai vârfurile lor fragile şi gustoase. Printre acestea se
numără sparanghelul, hameiul, urzicile şi spanacul. În regiunile tropicale se
consumă mugurii terminali de la mai multe specii de palmieri, dar mai ales de la
palmierul de cocos, palmierul de saga. În China se mănâncă cu predilecţie
mugurii de bambus, iar în Japonia cei de ferigă. Din tulpinile unor plante
tropicale se extrage o substanţă alimentară făinoasă, bogată în amidon şi alte
glucide, numită saga. Tulpinile tuberizate care acumulează substanţe de rezervă
au de asemenea întrebuinţări alimentare, atât cele aeriene (guliile), cât şi cele
subterane (cartofii). Plantele cu tulpini cu conţinut ridicat de albumine şi hidraţi
de carbon constituie furaje preţioase pentru creşterea animalelor (leguminoasele
şi gramineele).

O serie de plante au fibre elastice de scerenchim în scoarţa tulpinii, care se

întrebuinţează ca materie primă pentru industria textilă (inul, cânepa, iuta, teiul).
Tulpinile plantelor mari, îngroşate şi lignificate produc lemn preţios pentru
construcţii, mobilier, etc. În climatul nostru specii importante de lemn sunt:
molidul, bradul, pinul, stejarul, fagul, nucul, teiul. Puţin lignificat, deci mai
bogat în celuloză, lemnul se întrebuinţează pentru fabricarea celulozei şi hârtiei.
Din tulpinile unor plante se mai obţin: cauciucul, pluta, răşini, substanţe aromate
(coaja de scorţişoară), zahărul ( trestia de zahăr).

72
 Capitolul 3.3.
FRUNZA

Frunza este un organ vegetativ sub forma unei expansiuni laterale a tulpinii, de
formă lăţită, ce ia naştere din frunzuliţele interne ale mugurilor foliari, numite
primordii. Frunzele au apărut pentru prima dată la ferigi. Frunza are o origine
exogenă, adică din meristemele apicale, ia naştere din meristemul conului de
creştere al tulpinii şi are o creştere limitată. Frunzele au simetrie lungitudinală şi o
poziţie orizontală faţă de muguri şi ramuri şi nu poartă direct alte organe axiale sau
foliare.

3.3.1. Morfologia frunzei

O frunză este alcătuită din trei elemente (figura

nr.3.3.1.), şi anume:
• limb,
• peţiol,
• teacă,
fiecare din cele trei părţi prezintă o mai mare
variabilitate morfologică, cea mai variabilă fiind
limbul. Frunza care posedă toate cele trei elemente
se numeşte frunză completă.. Dacă peţiolul poartă o
singură foliolă avem de-a face cu o frunză simplă,
dar dacă peţiolul poartă mai multe foliole avem de-
a face cu o frunză compusă.

Fig..3.3.1. Elementele unei frunze

l- limb; p- peţiol; t- teacă

73
1. Limbul sau lamina sau foliola, reprezintă partea lăţită a frunzei, are o suprafaţă
mare, culoarea verde şi rol asimilator. Limbul prezintă două feţe, o faţă superioară
(faţa frunzei) şi o faţă inferioară (dosul frunzei). Suprafaţa limbului este străbătută
de nervuri (fascicule libero-lemnoase). De obicei culoarea limbului este aceeaşi pe
ambele feţe, dar poate să fie şi diferită. Forma şi alte caracteristicile morfologice
ale limbului diferă foarte mult, existând astfel mai multe tipuri de limb, clasificate
după următoarele criterii:

a) După forma limbului, luându-se în consideraţie raportul dintre lungime şi lăţime,

se disting patru tipuri de bază şi o serie de subtipuri (figura nr. 3.3.2.).

Frunze de formă rotundă, atunci când lungimea frunzei este aproximativ

egală cu lăţimea (L = l). Principalele subtipuri de frunze rotunde sunt: subrotundă,
romboidală, reniformă, triunghiulară, deltoidă, cordiformă.
Frunze de formă eliptică, atunci când lungimea frunzei este aproximativ de
două ori lăţimea (L = 2l). Principalele subtipuri de frunze eliptice sunt: ovată,
obovată, cordată, deltoidă,
Frunze de formă oblognă, atunci când lungimea frunzei este aproximativ de
3 - 5 ori lăţimea (L = 3-5 l), iar lăţimea maximă este la mijloc. Principalele
subtipuri de frunze oblongne sunt: lanceolată, oblanceolată, spatulată.
Frunze de formă alungită, atunci când lungimea frunzei este cu mult mai
lungă faţă de lăţime (L > > l). Principalele tipuri de frunze alungite sunt: liniară
(cereale), aciculară (pin, molid), fistuloasă (cilindrică şi goală ca la ceapă),
eusiformă ( formă de sabie, ca la stânjenel).
ALUNGITĂ

74
ROTUNDĂ

ELIPTICĂ

OBLOGNĂ

Fig.3.3.2. Forma limbului: tipuri şi subtipuri

75
b) După forma vârfului limbului există următoarele tipuri de vârfuri
(figura nr.3.3.3)
- acut (ascuţit);
- acuminat (îngustat brusc şi ascuţit);
- obtuz ( teşit);
- rotunjit;
- retezat sau trunchiat;
- emarginat;
- mucronat (cu nervura principală prelungită spre vârf);
- spinos.
Fig.3.3.3.. Forma vârfului la limb

c) După forma bazei limbului există urmatoarele tipuri de baze de limb

(figura nr.3.3.4.):
- rotundă;
- acută (ascuţită la salcie);
- cumată;
- obtuză (plat);
- cordată;
- sagitată;
- halsată (lobată);
- auriculată. Fig.3.3.4. Forma bazei limbului

76
 d) După forma marginii limbului există frunze cu marginea întreagă sau
marginea cu incizii de forme şi profunzimi diferite (care formează lobi de diferite
mărimi figura nr.3.3.6):
- margini cu incizii mici, din acest tip avem următoarele subtipuri: dinţată,
serată, crenată, ondulată, sinuată.
- margini cu incizii mari se denumesc ţinând cont de două aspecte (figura
nr.3.1.5):
• după aşezarea lobilor faţă de axul principal există forma penată şi forma
palmată;
• după adâncimea inciziilor există formele: sinuată, fidată, partită, lobată.
Când inciziile ating nervura principală, frunza este sectată.

DINŢATĂ PARTITĂ LOBATĂ SECTATĂ

Fig.3.3.5. Margini cu incizii mari

77
 Fig 3.3.6. Exemple de margini ale limbului (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-întreagă la liliac; B-serată la tei; C-dinţată la dîrmoz; D-crenată la silnic; E-

penat lobată la stejar; G-palmat lobată la viţa-de-vie; H-penat fidată la scoruş; I-
palmat fidată la ricin; J-penat-partită la traista ciobanului; K-palmat partită la
piciorul cocoşului; L-penat sectată la odolean; M-palmat sectată la cânepă; N-
rucinată la păpădie; O- lirată la ridiche; P-întrerupt penat-sectată la cartof

78
e) După numărul de foliole, există două tipuri principale:
1. Frunze simple cu un singur limb.
2. Frunze compuse, care se formează când segmentele unei frunze sectate
ajung total idependente, cu peţiol propiu, formând mai multe foliole (frunzişoare
mici). După numărul lor există următoarele tipuri de frunze compuse (figura nr.
3.3.7):
- trifoliată (trifoi), are trei foliole;
-palmat compusă (castan), cu mai multe foliole prinse în aceleaşi loc pe peţiol;
- imparitat penat compusă - foliolele dispuse lateral de o parte şi alta a peţiolului se
termină cu o foliolă în vârf;
- paripenat compusă (salcâm), foliolele dispuse lateral de o parte şi alta a peţiolului
nu se termină cu o foliolă în vârf;
- dublu penat compusă.

Fig. 3.3.7. Frunze compuse

1.1. Nervurile limbului sunt nişte vine mai groase şi mai rezistente, proieminente,
mai ales pe faţa inferioară. Ele sunt străbătute de fascicule libero-lemnoase
asigurând în primul rând circulaţia sevelor în spre frunze şi dinspre frunze , dar şi
susţinera frunzelor pe ramuri. Modul în care sunt dispuse nervurile într-o frunză
poartă numele de nervaţiune. Cele mai întâlnite moduri de nervaţiune sunt (figura
nr.3.3.8.) uninervă, dichotomică, curbinervă sau arcuată, paralelă, palmată, penată.

79
 Fig. 3.3.8. Dispoziţia nervurilor (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-uninervă la pin; B-dichotomică la Ginkgo biloba; C-curbinervă la pecetea

lui Solomon; D-paraleleă la golomăţ; E-palmată la paltin; F-penată la fag

2. Peţiolul sau codiţa are rolul de a susţine frunza şi de a o expune luminii. Poate
avea diferite secţiuni: cilindric, comprimat lateral sau dorsoventral, în formă de
jgheab, etc. Frunzele fără peţiol se numesc sesile şi pot fi de mai multe feluri
(figura nr.3.3.9.) şi anume:
- amplexicaulă, cînd baza limbului cuprinde parţial tulpina;
- perfoliată, când baza limbului înconjură complet tulpina; - -
- decurentă, când baza limbului se prelungeşte pe tulpină;
- conată, când mai multe frunze sunt unite prin baza lor.

Fig. 3.3.9. Tipuri de frunze sesile (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-amplexicaule B-perfoliate; C-decurente; D- cornate

80
3. Teaca sau baza frunzei este porţiunea mai dilatată decât peţiolul care fixează
frunza pe ramură. Unele frunze nu au teacă. Frunzele care au teaca mare se numesc
frunze vaginate.

4. Anexele frunzelor La baza limbului la unele specii se dezvoltă anumite anexe de

natură foliară precum: stipele, ochrea, ligula urechiuşele.

Stipelele sunt organe foliforme, de regulă mai mici decât frunzele, aşezate de o
parte şi de alta a punctului de inserţie pe tulpina unor frunze fie peţiolate, fie sesile.
Rolul stipelelor este, în principal, de a proteja mugurii axilari. În majoritatea
cazurilor stipelele sunt persistente, însă la mulţi arbori ele sunt caduce (cad în
timpul deschiderii mugurilor).

Orchea este un manşon membranos la baza internodului unde se inseră frunza.

Ligula este o membrană albă ce porneşte de la linia de separaţie dintre teaca şi

limbul frunzei şi se ridică alipită pe tulpină. Este întâlnită la plantele din familia
Graminaceae, şi are rolul de a împiedica pătrunderea corpurilor străine între teacă
şi internod.

Urechiuşele sunt expansiuni laterale ale limbului la nivelul articulaţiei cu teaca,

prezente la speciile din familia Graminaceae.

3.3.2. Tipuri de frunze

Clasificarea frunzelor după alte criterii, faţă de cele morfologice, evidenţiază

următoarele tipuri de frunze

a) După modul de dispunere a frunzelor pe tulpini, aspect cu care se ocupă

filotaxia, deosebim următoarele tipuri de frunze:
- alterne - sunt frunzele ce se inserează câte una la un nod;
- opuse - sunt frunzele ce se inserează câte două, faţă în faţă la un nod;
- verticilate - sunt frunzele ce se inserează trei sau mai multe frunze pe nod.

Dispoziţia alternă presupune aşezarea frunzelor de-a lungul unei linii în spirală
numită spirală generatoare sau ontogenetică. Partea din spirală care uneşte punctele
de inserţie a două frunze exact suprapuse poartă numele de ciclu foliar. Dacă se
unesc prin linii verticale paralele cu axa, punctele de inserţie ale frunzelor
suprapuse, se obţine un număr constant de linii verticale echidistante numite
ortostihuri. După numărul orzostihurilor, dispoziţia frunzelor alterne pe tulpină
poate fi: pe două şiruri (distihă), pe trei şiruri (tristihă), pe cinci şiruri (penta
81
stitihă), etc. (figura nr.3.3.10.). Aşezarea frunzelor pe tulpină este exprimată de
mărimea unghiului de divergenţă, calculat cu fomula:

C
d = ---- x 360 în care:
O
d = unghiul de divergenţă;
C = numărul spirelor unui ciclu;
O = numărul de ortostihuri (numărul de linii verticale de pe tulpină pe care se
găsesc toate inserţiile frunzelor), sau numărul total al frunzelor dintr-un ciclu.

Fig. 3.3.10. Schema dispoziţiei frunzelor alterne (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-distihă; B-tristihă; C-pentastihă; a-axa tulpinii; d-unghi de divergenţă; I –ciclul foliar

În natură se întâlnesc adeseori o serie de variaţii privind forma, mărimea şi modul

de aşezare a frunzelor unei aceleaşi specii precum:
- anisofilia constă în prezenţa de frunze de forme şi mărimi diferite la acelaşi
nod, de exemplu la Atropa belladona (mătrăgună);
- heterofilia constă în prezenţa de frunze de forme şi mărimi diferite la
noduri diferite. Exemple sunt foarte numeroase atât la plantele aeriene: Hedera
helix (iederă), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), etc, cât şi la plantele
acvatice: Sagittaria sagittifolia (săgeata apei), care prezintă un caz tipic de
heterofilie ecologică datorită prezenţei unor medii de viaţă diferite. Astfel frunzele
submerse sunt liniare, frunzele plutitoare sunt reniforme, iar cele aeriene sunt
sagitate.
- mozaicul foliar constă în dispunera în acelaşi plan a frunzelor de mărimi şi
vârste diferite pentru a primi o cantitate de lumină cât mai mare. Se întâlneşte la
plantele din locurile umbroase, cele mai tipice exemple se întâlnesc la arţar (Acer
platanoides), viţa-de-vie (Vitis vinifera), castan porcesc ( Aesculus hippocastanum)
şi la o serie de plante ierboase.
82
b) După succesiunea frunzelor, începând cu embrionul până la planta matură,
deosebim în ordinea apariţiei şi după gradul lor de dezvoltare următoarele patru
tipuri de frunze (figura nr.3.3.11):
- frunze embrionare (cotiledoane) sunt primele frunze care apar încă în embrionul
seminţei şi au o viaţă foarte scurtă;
- frunze inferioare (catafile) sunt sub formă de solzi sau frunze membranoase care
acoperă şi protejează mugurii, bulbii (la bulbul de ceapă), având rol de apărare;
- frunze mijlocii (nomofile) sunt frunzele normale cu rol asimilator, cu o mare
plasticitate şi variabilitate morfologică;
- frunze superioare (hipsofile) sunt reduse, situate în vârful tulpinii, la nivelul
florilor. Sunt considerate hipsofile bracteele florilor, caliciul şi caliculul florilor,
cupa fructelor, involucrul inflorescenţelor, glumele, etc.

Fig. 3.3.11. Tipuri de frunze după succesiunea lor (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-embrionare la fasole; B-catafile la mugurii de paltin; br-bractee; f-frunzuliţe;

C-monofile la bob; D-hipsofile la tei; E-hipsofilela rodul pământului; F-hipsofile la
stejar; G-hipsofile la fag.

c) După metamorfozarea frunzelor. Frunzele prezintă o mare plasticitate putând

suferi o serie de modificări anatomomorfologice transformându-se, cel ai frecvent,
în următoarele tipuri de frunze:
- frunze agăţătoare, sub formă de cârcei, care ajută la agăţarea de diferite
suporturi, de exemplu la mazăre, la curpenul de pădure, etc.

83
 - frunze protectoare, sub formă de spini, care au funcţia de apărare, de
exemplu la ciulin, la scai, la dracilă, la cactuşi, etc.
- filodiile sunt peţioluri lăţite cu rol asimilator;
- frunze suculente, care reţin o cantitate mare de apă, de exmplu la Aloe,
Agve, Sempervivum, etc.
- frunze carnivore, care prezină o serie de adaptări pentru reţinerea unor
insecte pe care, cu ajutorul unor fermenţi secretaţi de glandele frunzelor, le
descompun şi le utilizează în nutriţa lor. De exemplu Drosera rotundifolia (roua
cerului), Aldrovanda vesiculosa, Utricularia vulgaris (otrăţelul de baltă).
- frunze reduse sunt frunzele transformate în solzi ce se întâlnesc pe rizomi,
pe tuberculi sau la unele plante de sărătură, de exemplu la brâncă (Salicornia).
Există şi plante complet lipsite de frunze, de exemplu cactusul Opuntia (limba
soacrei).

3.3.3. Anatomia frunzei

În principal structura limbului frunzei este alcătuită din două tipuri de ţesuturi, care
diferă foarte mult funcţie de gen şi specie:
- epiderma superioară şi inferioară;
- mezofilul.

1. Epiderma – este un ţesut format dintr-un singur strat de celule, sau mai multe
straturi ce variază ca formă, structură, lipsite de clorofilă (excepţie plantele acvatice
şi cele de umbră). Peretele extern al epidermei este mai gros şi uneori prevăzut cu
ectodesme, cei interni sunt mai subţiri şi prevăzuţi cu plasmodesme. În general
epiderma frunzelor este acoperită de o cuticulă, acoperită cu ceară, săruri sub formă
de cristale de cauciuc, uleiuri, răşini sau silice şi la unele specii epiderma este
lignificată (graminee, juncacee), sau uneori la malvaceae şi moraceae, anumite
secţiuni din pereţii celulelor epidermice se impregnează cu apă şi devin
mucilaginoase. Celulele epidermice propiu-zise sunt celule vii, în care se află pe
lângă leucoplaste, cromoplaste, mitocondri, dictiozomi, etc. şi autociani (la ceapă şi
varză roşie), taninuri, mucilagii, flavonide şi cristale de oxalat de calciu.
Formaţiunile caracteristice epidermei sunt stomatele, care se găsesc pe ambele feţe
sau nu, şi a căror dispoziţie variază. Numărul stomatelor este de regulă mai mare pe
faţa inferioară a frunzei. Stomatele se găsesc numai deasupra parenchimurilor
asimilatoare, nu în dreptul fasciculelor conducătoare. În privinţa nivelului la care
sunt dispuse faţă de celelalte celule epidermice se întâlnesc: la acelaşi nivel cu
celulele epidermice, sub nivelul epidermei şi deasupra nivelului epidermei.

Alături de stomate se mai găsesc perii, care pot avea diferite aspecte şi funcţii,
emergenţele, papilele, celulele buliforme, etc. La unele specii (graminee) în
epiderma superioară se află celule mari, pline cu apă, numite celule buliforme, ce
84
au rolul de a reduce suprafaţa de transpiraţie prin răsusirea sau cutarea limbului.
Acest fenomen se produce ca urmare a eliminării apei din celulele buliforme şi
micşorarea accentuată a volumului acestora.

2. Mezofilul - este alcătuit din totalitatea ţesuturilor ce se găsesc între cele două
straturi de epidermă. Celulele mezofilului sunt parenchimatice, vii, cu membrana
subţire, bogate în cloroplaste, cu spaţii intercelulare. În mezofil există două
categorii de ţesuturi:
- ţesut conducător cu rol în aprovizionarea şi susţinerea frunzei format din
fasciculele libero-lemnoase din nervură, la care liberul se află spre epiderma
inferioară şi lemnul spre epiderma superioară. Sistemul conducător este format din
nervurile mari (vase ciuruite) şi nervurile mici (traheide cu îngroşări inelare şi
spirale). În jurul fasciculelor, sau în dreptul lor se găseşte un ţesut mecanic ce
susţine întreaga arhitectură a frunzei.
- ţesut asimilator numit şi ţesut parenchimatic, care după modul în care sunt
dispuse celulele, după numărul de cloroplaste este format din două tipuri de
ţesuturi:
- ţesut palisadic - alcătuit din celule alungite, strâns unite între ele, cu
axul lungitudinal perpendicular pe epidermă, cu un număr foarte mare de
cloroplaste, dispuse pe un singur rând, sau pe mai multe, de formă variată. Celulele
sunt dispuse imediat sub epidermă, spaţiu intercelular este mare şi asigură
schimbul de gaze. Are rol principal în procesul de asimilaţie.
- ţesut lacunos - alcătuit din 2-7 straturi de celule hetrogene cu contur
rotund, străbătute de un sistem aerifer dezvoltat. Celule acestui ţesut sunt
neuniforme, cu spaţii largi între ele, cu un număr mai mic de cloroplaste. Are rol
secundar în procesul de asimilaţie, îndeplineşte un rol important mai mult în
procesul de circulaţie a gazelor şi în procesul de depozitare.

După prezenţa, sau nu a celor două tipuri de parenchimuri, după modul lor de
distribuţie în mezofil frunzele pot avea următoarele structuri ale mezofilului (figura
nr.3.3.12.):
1. Mezofil bifacial - când parenchimul palisadic se găseşte sub faţă
superioară, care este de culoare verde închis, iar parenchimul lacunos se găseşte
sub faţă inferioară, care este de culoare verde deschis. Aceste frunze au limbul
orientat astfel încât razele luminoase cad perpendicular pe el.
2. Mezofil acvifacial - când parenchimul palisadic se găseşte atât sub faţa
superioară cât şi sub faţa inferioară, care au culoarea verde închis, la mijloc fiind
prezent parenchimul lacunos. Aceste frunze au limbul orientat astfel încât razele
luminoase cad paral cu el.
3. Mezofil omogen - când parenchimul ce se găseşte între cele două
epiderme nu este diferenţiat în cele două tipuri de parenchimuri.
85
 Structură bifacială
ep-epidermă; p.p.-parenchim palisadic; p.l.-parenchim lacunos; f.lm.-fascicul lemnos;
f.lb.-fascicul liberian; st.-stomate; m.-mezofil

Structură ecvifacială
ep-epidermă; p.p.-parenchim palisadic; p.l.-parenchim lacunos; m.-mezofil

Structură omogenă
ep-epidermă; c.b.-celule buliforme; p.l.-parenchim lacunos; f.lm.-fascicul lemnos; f.lb.-
fascicul liberian; scl.-sclerenchim; end.-endoderm; p-păr.

Fig..3.3.12. Structura frunzei (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

86
 3.3.4. Funcţiile frunzei

Frunza îndeplineşte trei funcţii principale:

- asimilaţia corofiliană sau fotosinteza;
- transpiraţia;
- respiraţia.
Pe lângă acestea, frunza poate îndeplinii şi alte funcţii precum:
- de depozitare a substnţelor nutritive;
- de înmulţire vegetativă.

3.3.5. Importanţa practică a frunzelor

Frunzele diverselor plante au importanţă alimentară fiind consumate în stare crudă

sau preparate în diferite moduri (salată, varză, spanac, urzici, ştevie, lobodă, etc.).
Frunzele unor plante sunt folosite drept condiment (pătunjel, mărar, cimbru,
leuştean, dafin), pentru ceaiuri şi siropuri medicinale (mur, zmeur, afin, frasin,
etc.), pentru extragerea mentolului (mentă, levănţică), pentru fabricatea ţigărilor
(tutunul), ca furaje pentru animale (trifoi, lucernă, etc.), pentru decorarea spaţiilor
verzi şi a locuinţelor, etc.

87
 Capitolul 3.4.
FLOAREA

Floarea este un lăstar scurt (microblast), cu creştere limitată, ale cărei frunze
metamorfozate s-au transformat în organe de reproducere, adaptate pentru formarea
de gameţi care asigură realizarea fecundaţiei în urma căreia se formează fructele şi
seminţele. Floarea ca organ de reproducere, se întâlneşte la plantele care se
înmulţesc prin seminţe numite Spermatophytae, care se împart în două grupe mari:
Gymnospermae – plante ale căror seminţe sunt dezvelite şi Angiospermae – plante
ale căror seminţe sunt închise în fruct şi care sunt cele mai evoluate şi mai
numeroase specii de plante. Floarea la Angiospermae prezintă cea mai avansată
specializare a organelor de reproducere şi este alcătuită din următoarele părţi
componente: peduncul, receptacul, caliciu, corolă, andoceu, gineceu (figura nr. 56).

Fig.3.4.1. Schema structurii unei flori

1-peduncul floral
2-axa florală (receptacul);
3-sepale;
4-petale;4
5-stamine;
6-pistil;
7-glande nectarifere

88
 3.4.1. Morfologia florii

3.4.1.1. Pedunculul floral

Pedunculul sau pedicelul este porţiunea prin intermediul căreia floarea se inseră pe
tulpină. Pedunculul poate fi mai lung, sau mai scurt, sau poate lipsi, caz în care
floarea se numeşte sesilă.

3.4.1.2. Receptaculul floral

Receptaculul sau axul floral se află la partea superioară, mai dezvoltată a

pedunculului şi pe el se inseră celelalte componente ale florii. El poate avea formă
tronconică, conică, alungită, putând fi cărnos sau uscat. La unele flori în receptacul
se găsesc glandele nectarifere.

3.4.1.3. Caliciul

Caliciul sau învelişul exterior al florii, reprezintă totalitatea frunzişoarelor verzi,

transformate, care se numesc sepale. Sepalele pot avea forme variate: perişori,
dinţi, ţepi. Sepalele pot fi membranose, incolore, verzi, colorate.

Tipuri de calciu:
- foliaceu - cu sepalele verzi;
- petaloid - cu sepalele colorate;
- dialisepal - cu sepalele complet libere între ele;
- gamosepal - cu sepalele unite între ele;
- persistent - cu sepalele prezente pe toată durata existenţei florii;
- caduc - cu sepalele prezente doar până la înflorire;
- actinomorf- cu sepalele egale între ele;
- zigomorf- cu sepalele inegale între ele;
- erect- cu sepalele în sus;
- patent - cu sepalele perpendiculare pe receptacul;
- răsfrânt - cu sepalele în jos.

3.4.1.4. Corola

Corola sau învelişul interior al florii, reprezintă totalitatea frunzişoarelor colorate,

transformate, care se numesc petale. Petalele pot avea forme variate: orbiculare,
oval-lanceolate, bilobate, cornet, tetralobate, etc. Corola poate prezenta nişte mici
pliuri sau franjuri pe partea internă.

89
Tipuri de corole:
- dialipetală - cu petalele complet libere între ele;
- gamopetală - cu petalele unite între ele;
- actinomorfă- cu petalele egale între ele;
- zigomorfă- cu petalele inegale între ele;
- gamopetale actinomorfă (polisimetrice): infundibuliformă, campanulată,
hipocrateriformă, urceolată, tubuloasă (figura nr.3.4.2.);
- gamopetale zigomorfă (asimetrice): bilobată (urzică), personată (gura leului),
pâlnie asimetrică (figura nr.3.4.3.);
- dialipetale actinomorfe şi zigomorfe (figura nr.3.4.4.).

Fig.3.4.2. Corole gamopetale actinomorfe (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-tubuloasă; B-infundibuliformă; C-campanulată; D-urceolată; E-rotată; F-
hipocrateriformă

Fig.3.4.3. Corole gamopetale zigomorfe

(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
A-bilabiată;
B-personată;
C-ligulată;

Fig.3.4.4. Corole dialipetale (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-dialipetală actinomorfă;
B-dialipetală zigomorfă; s-sepele; p-petale; st-stindard; ar-aripioare; c-carena

90
Caliciu împreună cu corola alcătuiesc învelişul floral sau periantul florii. Periantul
poate fi dublu, caz în care floarea are şi petale şi sepale, sau poate fi simplu
(perigon), caz în care floarea are numai tepale. Învelişul floral are rolul de a proteja
organele interne ale florii, de a atrage insectele pentru polenizare. Structura
anatomică a sepalelor şi petalelor este asemănătoare cu a frunzei.

3.4.1.5. Androceul

Androceul reprezintă totalitatea staminelor dintr-o floare. Stamina este organul

mascul al florii, a cărei funcţie este de a produce polenul. Stamina este formată
din filament şi anteră (figura nr.3.4.5.). Fiamentul sau codiţa staminei poate avea
diferite forme şi lungimi. Antera este împărţită prin conectiv în două jumătăţi
numite loje, în fiecare lojă existând doi saci polenici ce conţin grăuncioare de
polen.

Fig.3.4.5.. Părţile unei stamine

(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
f-filament;
a-anteră;
c-conective;

Tipuri de androceu:
- dialistemon- staminele sunt libere;
- gamostemon – staminele sunt concrescute astfel:
- monoadef- într-un singur mănunchi;
- diadef - în două mănunchiuri;
- triadef- în trei mănunchiuri;
- monandru – cu o singură stamină;
- diandru, triandru, tetrandru, etc – cu două, trei, patru, etc. stamine;
- didinam – cu două filamente mai lungi faţă de restul;
- tetradinam – cu patru filamente mai lungi faţă de restul;

91
- haplostem – staminele dispuse ciclic pe un singur verticil;
- diplostem - staminele dispuse ciclic pe două verticile;
- polistem - staminele dispuse ciclic pe mai multe verticile;

3.4.1.6. Gineceul

Gineceul numit şi pistil, se găseşte în partea centrală

a florii şi este alcătuit din totalitatea organelor
sexuale feminine, numite carpele, care sunt frunze
metamorfozate. O floare poate avea o singură carpelă
sau mai multe carpele. Gineceul sau pistilul este
format din ovar, stil şi stigmat (figura nr.3.4.6).
Fig.3.4.6. Părţile componente
ale gineceului
Ov.-ovar; st.-stil; stg.-stigmat

Gineceul alcătuit din mai multe carpele este de două feluri (figura nr.3.4.7.), după
raporturile dintre carpele:
- gineceu apocarpic – când carpelele dintr-o floare sunt libere între ele, caz în
care din fiecare carpelă rezultă un pistil format din ovar, stil, stigmat. Este un
caracter de inferioritate.
- gineceu sincarpic – când carpelele dintr-o floare sunt unite între ele. Se
întâlneşte la majoritatea angiospermelor.

Fig.3.4.7. Carpele libere şi concrescute

(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
A-gineceu apocarpic
B, C – gineceu sincarpic

92
1. Ovarul este partea bazală, mai umflată a gineceului şi conţine ovulele prinse de
pereţii ovarului printr-un ţesut specializat, numit placentă. Ovarul poate fi alcătuit
dintr-o singură carpelă (monocarpelar) cu o singură lojă (unilocular). Dacă este
alcătuit din mai multe carpele (pluricarpelar), ovarul poate avea o singură lojă sau
mai multe loje (plurilocular), numărul lojelor este egal cu cel al carpelelor, când
carpelele sunt concrescute atât prin marginile lor cât şi între ele (figura nr.3.4.8.).

Fig.3.4.8. Ovar unilocular şi plurilocular (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

1-monocarpelar-unilocular; 2-bicarpelar-unilocular; 3-tricarpelar-unilocular; 3a-

tricarpelar-trilocular; 4-pentacrpelar-unilocular; 4a-pentacrpelar-pentalocular; 5-
policarpelar-unilocular; 5a-policarpelar-polilocular; 6-bicarpelar-bilocular; 6a-
bicarpelar-tetraocular prin apariţia pereţilor falşi (p)

93
După poziţia pe receptacul se deosebesc trei tipuri de ovare (figura nr.3.4.9.):
- ovar superior – situat în vârful receptaculului. Florile cu ovar superior se
numesc hipogine.
- ovar semiinferior – cufundat pe jumătate in receptacul. Florile cu ovar
semiinferior se numesc perigine.
- ovar inferior –cufundat complet în receptacul şi concrescut cu acesta. Florile
cu ovar inferior se numesc epigine.

Fig.3.4.9. Poziţia ovarului (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A – superior; B – semiinferior; C – inferior; r.-receptacul; ov.- ovar

2. Stilul este porţiunea mai alungită, ce se află în prelungirea ovarului. Numărul

stilelor este determinat de numărul carpelelor şi de gradul de concreştere a acestora.
La gineceul pluricarpeler, dacă concreşterea se face şi la nivelul stilului atunci
ovarul va avea un singur stil, dacă nu numărul stilurilor va fi egel cu cel al
carpelelor. Sunt unele cazuri de gineceu lipsit de stil (Papaver somniferum).

Lungimea stilelor variază de la o specie la alta, există plante care prezintă flori cu
lungimi constante ale stilelor (flori homostile) şi plante cu flori cu lungimi diferite
ale stilelor (flori heterostile) .

3. Stigmatul este partea superioară, lăţită a gineceului, ce se găseşte în prelungirea

stilului. Numărul lor este determinat de numărul carpelelor şi de gradul de
concreştere a acestora. Forma stigmatului este foarte diferită (figura nr.3.4.10.). În
cazul în care este inserat direct pe ovar se numeşte stigmat sesil. Suprafaţa stilului
este acoperită total sau parţial de peri, de papile ce secretă substanţe lipicioase ce au
rol în reţinerea şi germinarea grăunciorilor de polen.

94
 Fig.3.4.10. Diferite tipuri de stigmat (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-globoid; B-bifid; C- trifid; D-pentafid; E- multifid; F- foliaceu; F- filiform;

H- stelat; I- penat;

3.4.2. Anatomia florii

În mod curent androceul şi gineceul sunt considerate drept organele sexuale ale
florii. În realitate, staminele şi carpelele sunt doar sporofilel (micro- şi
macrosporofile), iar adevăratele organe sexuale sunt grăunciorii de polen şi sacii
embrionari din ovul.

3.4.2.1. Structura grăunciorului de polen

Grăunciorul de polen reprezintă gametofitul mascul format din două celule

mononucleată, rezultate în urma diviziunii nucleului celulei mame diploide.
Elementele ce formează grăunciorul de polen sunt (figura nr.3.4.11.):
- exina - o membrană externă alcătuită din celuloză, cutină, sporopolenină;
- intina - o membrană internă;
- celula vegetativă, cu nucleul vegetativ - cu rol în nutriţia viitorului embrion;
- celula generatoare, cu nucleul germinativ - reprezintă gametul mascul cu rol în
fecundaţie şi în formarea celulei ou.

95
 Exina este alcătuită din celuloză, cutină şi
sporopolenină (substanţă lipoidică, mai puţin
solubilă decât cutina şi suberina). Este o membrană
groasă poroasă, foarte rezistentă la agenţii externi.
Este prevăzută cu pori şi porţiuni foarte subţiri
pentru respiraţia protoplastului din interior. Deşi
este impregnată, exina îşi păstrează permeabilitatea.

Intina este o membrană subţire şi celulozică

constituită din celuloză şi substanţe proteice. Intina
Fig.3.4.11. Structura unui este uniformă pe toată întinderea ei, cu excepţia
grăunciur de polen porţiunilor din faţa porilor unde se îngroaşă puţin.
ex.-exina; int.-intina; c.v.-celula
vegetativă; n.v.-nucleul celului
vegetative;

Exina şi intina sunt specifice fiecărei specii după ornamentaţii şi pigmenţii care-i
dau culoare. Forma, dimensiunile (media este de 15-50 μ), ornamentaţiile
grăunciorilor de polen variază foarte mult de la o specie la alta. Conţin mai ales
substanţe uleioase, pigmenţi carotenoizi şi polenină, care la cele mai multe plante
colorează polenul în galben sau roşcat. În timp ce membrana se îngroaşă în
citoplasmă se acumulează rezerve bogate în substanţe albuminoide, uleiuri, glucide
ca amidon, zaharuri, având rol de a alimenta grăunciorul de polen în dezvoltarea lui
ulterioară şi în perioada de transport.

Pe când se află în interiorul sacilor polenici, nucleul grăunciorului de polen se

divide de obicei în doi nuclei inegali ca dimensiuni, şi diferiţi din punt de vedere
fiziologic. Un nucleu mare, nucleul vegetativ şi un nucleu mic, nucleul germinativ.
Între nuclei, de obicei apare o membrană, care împarte citoplasma şi formează cele
două celule diferite: celula vegetativă şi celula generativă.

Nucleul vegetativ ia o formă rotundă, are un nucleol mare, rămâne cu cea mai mare
parte din citoplasmă, ocupă cea mai mare parte a interiorului grăunciorului de polen
şi formează celula vegetativă. Nucleul mai mic, bogat în cromatină, rămâne cu mai
puţină citoplasmă în jurul lui şi formează celula germinativă ce are o înfăţişare
alungită, situată într-o parte a grăunciorului de polen. Formarea celor două celule,
vegetativă şi generativă are loc printr-un proces de germinare a microsporilor şi de
aceea conţinutul bicelular al grăunciorilor de polen maturi este considerat gametofit
mascul. Deci, celula vegetativă este unicelulară, iar celula generativă este o celulă
anteridială.

96
Deschidera antenei şi expulzarea grăunciorului de polen. Stratul mecanic de sub
epiderma antenei înmagazinează amidon în celule, apoi acesta se consumă şi pe
seama lui se produc îngroşări în formă de benzi îngroşate, lignificate, dispuse pe
pereţii interni şi laterali, cei exteriori rămânând subţiri. La maturitatea anterei, în
urma deshidratării, celulele stratului mecanic se contractă inegal datorită
îngroşărilor. Pereţii exteriori rămaşi subţiri se contractă mult mai puternic decât cei
îngroşaţi. Din această cauză se produc tensiuni în pereţii sacilor polenici ducând la
ruperea şi formarea unor deschideri care progresează şi se lărgesc datorită
deschiderilor, până când polenul iese în afară şi ajunge în contact cu aerul. Locul de
deschidere a lojilor anterelor este foarte variat (figura nr.3.4.12.).

Fig.3.4.12. Diferite moduri de

deschidere a anterei
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
1,2 – longitudinală;
3,4 – transversală;
5,6,7 – poricidă;
8,9 – prin valve;
10 – prin căpăcele

3.4.2.2. Structura ovulului

Ovulul sau macrosporangele la Angiospermae se dezvoltă în interiorul ovarului şi

se fixează de placenta ovarului prin intermediul unui picioruş numit funicul. Locul
de prindere a funiculului de corpul ovulului se numeşte hil. De obicei, urma lui este
vizibilă la sămânţa matură. După
locul unde sunt situate ţesuturile
placentare în raport cu cavitatea Fig.3.4.13.Tipuri
ovariană placentaţia este de trei de placentaţie
feluri: parietală, axilară, centrală,
iar după modul de localizare pe A-parietală;
a-marginală;
marginile de sudură a carpelelor b-laminală
sau pe mijlocul carpelelor B-axilară;
placentaţia este: marginlă sau C-centrală
laminară (figura nr.3.4.13).

97
Ovulul se dezvoltă din ţesuturile periferice ale placentei şi la început are forma
unor proeminenţe, apoi ia forma de mamelon, apoi formă ovală sau fusiformă,
semănând cu un mic muguraş nud. După un timp, în jurul lui, la bază apare o cută
inelară, ce va deveni prin dezvoltare integument. La ovulele cu două integumente
nu întârzie să apară şi a doua cută exterioară, ce creşte în urma celei dintâi, până
când vor cuprinde întreg ovulul, rămânând liber numai micropilul. După poziţia pe
care o au hilul, şalaza şi micropilul faţă de axa ovulului, acestea sunt de trei feluri
(figura nr.3.4.14.):
- ovul atrop (ortotrop) – se întâlnesc destul de rar (la Polygonaceae,…);
- ovul anatrop – se întâlneşte cel mai frecvent;
- ovul campilotrop – mai puţin frecvent (la Cruciferae, Caryophyllaceae,..)

Fig.3.4.14. Tipuri de ovule

după poziţia lor
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
A-atrop (ortotrop);
B-anatrop;
C-campilotrop
m.-micropil; ş.-şalază; h.-hil

Ovulul prezintă două învelişuri, numite

Fig.3.4.15. Structura ovulului
la Angiospermae
(după Răvăruţ M.,şi Turenschi E.)
fun.-funicul; h-hil; ş-şalază;
int.e-integument extern;
int.i-integument intern;
m-micropil; nuc-nucelă;
s.e-sac embrionar; sin- sinergide;
ant-antipode; o-oosferă; n2 celulă
secundară a sacului embrionar;
integumente (primina şi secundina) formate
fiecare din 2-4 straturi de celule, lăsând o
deschidere numită micropil, prin care pătrunde
tubul polenic. Integumentele închid în interior
un ţesut parenchimatic numit nucelă în care se
află sacul embrionar, care reprezintă
macrosporul germinat sau gametofitul femel şi
care are forma unei vezicule ce se află în
apropierea micropilului.. În sacul embrionar
matur se află şapte nuclei ce se înconjură de
citoplasmă, fiecare din ei având poziţii şi funcţii
bine stabilite. Cei şapte nuclei sunt: ouăsfera,
nucleul secundar, două sinergide, trei antipode
(figura nr.3.4.15).

98
Ouăsfera este gametul femel ce are un nucleu mare, bogat în cromatină, care în
procesul de fecundaţie se uneşte cu nucleul germinativ, gametul mascul din
grăuncirul de polen, formând celula ou sau zigotul din care se dezvoltă embrionul
seminţei.

Nucleul secundar ia şi el parte la procesul de fecundaţie unindu-se cu nucleul

vegetativ mascul din grăunciorul de polen, formând un zigot accesoriu, din care se
dezvoltă un ţesut nutritiv, albumenul seminţei.
Dezvoltarea sacului embrionar poartă numele de macrosporogeneză. Ovulul în
tinereţe are nucela, constituită dintr-un parenchim uniform, din care se dezvoltă
sacul embrionar. O celulă iniţială subepidermică din faţa micropilului creşte mai
mare decât cele vecine, apoi se divide formând celulele suprapuse una externă şi
alta internă, celula internă reprezintă arhesporul sau celula mamă a macrosporilor.
Această celulă mamă se divide de două ori şi dă naştere la patru celule. Cele patru
celule sunt aşezate suprapus şi se numesc macrospori sau tatrospori şi au nuclei
haploizi. Trei dintre aceştia se resorb, al patrulea se va dezvolta mult dând naştere
gametofitului femel reprezentat prin sacul embrionar.

La început, sacul embrionat are înfăţişarea unei celule mari cu opt nuclei, cîte patru
la fiecare pol. Apoi, din fiecare grup de nuclei de desprinde câte unul, merg spre
centrul sacului embrionar, iar acolo se contopesc formând nucleul secundar
(diploid) al sacului embrionar. Din nucleii rămaşi la polul micropilului se formează
oosfera şi cele două sinergide, iar la polul opus se formează cele trei antipode.
Fiecare din aceşti nuclei au în jurul lor o masă citoplasmatică înconjurată de o
membrană plasmatică. Astfel alcătuit, sacul embrionar reprezintă gametofitul
femel, matur, capabil de fecundare, prin intermediul oosferei care joacă rol de
gamet femel.

3.4.2. Tipuri de flori şi de plante

După dispoziţia pieselor florale pe receptacul există flori cu dispoziţie:

- spirociclică –când toate piesele florale sunt aşezate după o linie spirală;
- hemiciclică – când periantul este dispus în verticil, iar staminele şi carpelele după
o linie spirală;
- ciclică – când toate piesele florale sunt aşevate în verticile.

După numărul de verticile (cicluri) florale există flori:

- tetraciclice, pentaciclice – cu patru, cinci verticile, sunt cele mai frecvent întâlnite;
- diciclice, triciclice, hexaciclice, policiclice – cu două, trei, şase, numeroase
verticile, sunt mai rar întâlnite.

99
După numărul pieselor florale dintr-un ciclu (după merie), există flori:
- dimere, trimere, teramere, pentamere, polimere – cu două, trei, patru,cinci, foarte
multe piese într-un ciclu;
După prezenţa tuturor pieselor florale există flori:
- complete - cele care au toate elementele unei flori;
- incomplete - cele cărora le lipseşte un verticil (un ciclu).

După prezenţa ambelor sau a unui organ sexual există flori:

- hermafrodite - cele care au atât androceul cât şi gineceul;
- femele - cele care posedă numai gineceu;
- mascule - cele care posedă numai androceu.

Plantele cu flori unisexuate pot fi de mai multe feluri şi anume:

- plante monoice - cele care au flori mascule şi femele pe acelaşi individ (ex.
porumb, nuc, fag, etc.);
- plante dioice - cele care au florile mascule şi cele femele dispuse pe indivizi
separaţi (ex. cânepa, salcie, plop, etc.);
- plante trioice - cele care au florile mascule, femele şi hermafrodite dispuse pe trei
indivizi separaţi (ex. Silene, Saponaria, etc.);
- plante poligame - cele care au florile mascule, femele şi hermafrodite dispuse pe
acelaşi individ; (ex. pepene, castanul porcesc, etc.).

3.4.3. Reprezentarea grafică a florii

Alcătuirea unei flori, privind numărul şi poziţia diferitelor piese florale constitutive
se poate reprezenta foarte sintetic în două moduri: prin diagrama florală şi prin
formula florală.

1. Formula florală este reprezentarea elementelor constituiente ale unei flori prin
litere, cifre şi semne convenţionale. Literele care compun formula florală sunt
următoarele: K - pentru caliciu; C - pentru corolă; A - pentru androceu; G - pentru
gineceu. În dreapta fiecărei litere (jos sau la acelaşi nivel) se pune o cifră care
indică numărul elementelor pentru fiecare verticil. De exemplu:
K5 C5 A5 G3 reprezintă formula florală a unei flori cu 5 sepale, 5 petale, 5 stamine
şi 3 carpele. Alte semne convenţionale sunt:
∞ când numărul elementelor unui ciclu este nedefinit
½ pus înaintea formulei florale pentru florile actinomorfe;
⋅|⋅ pus înaintea formulei florale pentru florile zigomorfe;
sp pus înaintea formulei florale pentru florile cu dispoziţie spirociclică;
0 pus înaintea formulei florale pentru lipsa unui verticil;

100
+ pus înaintea unui ciclu împreună cu o cifră arată verticilele de piese de acelaşi fel
(ex. +3A3 – semnifică 3 verticile cu căte 3 stamine fiecare);
( ) concreşterea părţilor dintr-un ciclu este reprezentată prin includerea în
paranteze mici (ex. C(5) – semnifică o corolă cu petalele unite între ele);
[ ] părţile din verticile diferite concrescute se închid în paranteze mari;
G 3 poziţia ovarului este superioară;
G 3 poziţia ovarului este inferioară;

2. Diagrama florală realizează prezentarea grafică a florii prin proiecţia într-un

plan perpendicular pe axul florii a tuturor pieselor florale ce sunt redate prin
intermediul unor cercuri concentrice şi a altor semne convenţionale (figura
nr.3.4.16.).

Fig.3.4.16. Diagrama florală (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

K-caliciu; C-corolă; A-androceu; G-gineceu

p-pedicel; br-bractee; brl-bracteolă

Pentru construirea diagramei florale se trasează cu linii punctate atâtea cercuri

concentrice câte verticile (cicluri florale) se află în floare. Pe cercurile trasate se
reprezintă prin semne convenţionale toate părţile florale în ordinea sucesiunii lor,
astfel:
- pe primul cerc (de la exterior) se reprezintă sepalele (evidenţiind numărul lor)
prin arcuri de cerc cu o uşoară carenă dorsală;
- pe al doilea cerc se reprezintă petalele, prin arcuri lipsite de carenă dorsală, în
alternanţă cu sepalele;
- pe al treilea cerc se reprezintă staminele, prin proiecţia formei secţiunii ce trece
prin antene, luând seama de orientarea sacilor polenici. Dacă sunt două verticile
de stamine, acestea se vor reprezenta pe cercul al - 3 - lea şi al - 4 -lea.
- pe ultimul cerc (din interior) se reprezintă gineceul, printr-o secţiune
transversală prin ovar, care să pună în evidenţă numărul de carpele, de loji şi cu
placentaţia corespunzătoare.
101
- concreşterea diferitelor piese florale se arată prin arcuri de legătură;
- dacă floarea nu esste terminală se pune deasupra diagramei un cerc înegrit;
- dacă prezintă bractee sau alte anexe se figurează sub diagramă printr-un arc.

3.4.4. Inflorescenţele

Inflorescenţele reprezintă ansamblul de flori ce se dispun pe acelaşi ax. Aşezarea

florilor pe tulpină depinde de modul de ramificare a acesteia, pe tulpinile
neramificate se întâlnesc flori solitare, pe tulpinile ramificate florile sunt grupate în
inflorescenţe. După modul de creştere în lungime a axei principale a tulpinii se
deosebesc două tipuri de inflorescenţe: monopodiale şi simpodiale.

1. Inflorescenţele monopodiale sau racemoase se caracterizează prin creşterea

indefinită a axului principal al inflorescenţei, care se termină cu un mugure. Axele
secundare se termină cu flori, a căror succesiune a înfloririi este de la bază spre
vârf, sau de la periferie spre centru (inflorescenţe centripete). Inflorescenţele
monopodiale sau centripete pot fi simple şi compuse.

Inflorescenţe racemoase simple (figura nr.3.4.17.)sunt: racemul simplu, spicul

simplu, corimbul, spadixul, umbela simplă, capitulul, calatidiul.

Racemul simplu - florile sunt dispuse altern, câte una la fiecare nod al axului,
florile rămânând la nivele diferite.

Corimbul - florile sunt dispuse altern, axele secundare inferioare sunt mai lungi
decât cele superioare, astfel că florile ajung toate aproximativ la acelaşi nivel.

Spicul simplu - este asemănător cu racemul, dar florile sunt sesile.

Spadixul - pe axa principală îngroşată sunt inserate numeroase flori sesile, învelite
de o bractee în formă de cornet, numită spată.

Umbela simplă - se caracterizează prin flori cu pedicelii florali de lungimi egale, ce

pornesc din acelaşi loc şi ajung la acelaşi nivel.

Capitulul - se caracterizează printr-o axă principală scurtă şi globuloasă pe care se

află numeroase flori sesile, sau aproape sesile.

Calatidiul sau antodiu - se caractreizează printr-o axă principală scurtă şi lăţită ca

un disc pe care se află numeroase flori sesile.

102
 Fig.3.4.17. Inflorescenţe racemoase simple

Inflorescenţe racemoase compuse (figura nr.3.4.18.)sunt: racemul compus, spicul

compus, corimbul compus, umbela compusă, calatidiul compus. Acestea se
formează când axa principală a inflorescenţei se ramifică de mai multe ori, florile
fiind purtate de axe secundare de ordinul, II, III, etc.

Fig.3.4.18. Inflorescenţe racemoase compuse

2. Inflorescenţele simpodiale sau cimoase (figura nr.3.4.19.) se caracterizează

prin creşterea limitată în lungime a axului principal, care se termină cu o floare ce
înfloreşte prima, celelalte fori se deschid cu atât mai târziu, cu cât sunt mai
îndepărtate de vârf (inflorescenţe centrifuge). Inflorescenţele simpoidale, care se
mai numesc şi cime pot fi şi ele, la fel ca şi cele monopodiale simple şi compuse.

103
 Fig.3.4.19. Inflorescenţe cimoase

După numărul de ramificaţii care se formează dintr-un punct al axului

inflorescenţei, sub floarea terminală, cimele simple sunt: unipare (monocaziul),
bipare (dicaziul), multipare (pleiocaziul).

Cima unipară (figura nr.3.4.20.) - sub floarea

terminală a axei principale apare o singură axă
secundară pe nod, ce se termină cu o floare,
această axă secundară putând fi şi ea ramificată
în axe secundare de ordinul, II, III în mod
asemănător formând un monocaziu compus.

Fig.3.4.20. Cimă unipară scorpoidă

(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

Cima bipară (figura nr.3.4.21.) - sub

floarea terminală a axei principale apar
două axe secundare pe nod, fiecare axă
secundară terminându-se cu o floare şi
putându-se ramificata, la rândul ei în axe Fig.3.4.21. Cimă bipară
secundare de ordinul, II, III în mod dicaziu
(după Răvăruţ M., şi
asemănător formând un dicaziu compus. Turenschi E.)

104
Cima multipară (figura nr.3.4.22.) - sub floarea terminală a axei principale axele
secundare sunt aşezate în verticil (mai multe de trei la acelaşi nod), fiecare axă
secundară terminându-se cu o floare şi putându-se ramifica, la rândul ei în axe
secundare de ordinul, II, III în mod asemănător formând un pleiocaziu compus.

Fig 3.4.22. Cimă multipară (după Răvăruţ M., şi Turenschi

3.4.5. Polenizarea şi fecundaţia

Polenizarea este actul prealabil fecundaţiei şi constă în procesul de transport al

polenului de pe stamine pe stigmatul pistilului. Stigmatul, la maturitate prezintă
numeroase papile sau perişori fini ce elimină substanţe lipicioase şi enzime speciale
cu efect stimulator asupra creşterii tubului polenic. Pe de altă parte, şi polenul
exercită o influenţă hotărâtoare asupra florii, manifestată prin ofilirea celorlante
părţi, în afară de ovar.

Transportul grăunciorilor de polen de pe stamine pe pistil se face prin intermediul

agenţilor polenizatori, care pot fi: gravitaţia, apa, vântul, insectele, păsările, omul.
După factorul care realizează procesul de fecundaţie plantele se grupează în
următoarele principale tipuri:
- plante anemofile (factorul de polenizare este vântul);
- plante entomofile (factori de polenizare sunt insectele);

După provenienţa polenului, polenizarea poate fi de mai multe tipuri:

- polenizare directă sau autopolenizare - se realizează cu polen propiu (de la
staminele la pistilul aceluiaşi individ). Se întâlneşte numai la plantele care au flori
hermafrodite. Autopolenizarea la florile hermafrodite nu se poate realiza decât dacă
staminele şi pistilul ajung la maturitate în acelaşi timp. Deşi există multe plante cu
flori hermafrodite polenizarea directă nu este foarte răspândită. Plantele cu
polenizare directă se numesc autogame.

105
- polenizarea indirectă sau încrucişată - se realizează cu polen provenit de la o
floare de pe alt individ. Este cel mai răspândit mod de polenizare întâlnit în natură.
Plantele cu polenizare indirectă se numesc alogame.

Fecundaţia este procesul întâlnirii şi fuzionării a celor două celule sexuale: celula
generatoare masculă din polen cu oosfera femelă din sacul embrionar, urmat de
formarea celulei ou. Fecundaţia presupune trecerea gameţilor masculi din tubul
polenic în sacul embrionar al ovulului şi contopirea lor cu celulele acestuia.
Fecundaţia la plantele angiosperme are un caracter dublu, realizându-se pe de o
parte contopirea primului gamet mascul (celula generativă) cu oosfera formând
zigotul primar sau celula ou, iar pe de altă parte are loc contopirea celui de-al
doilea gamet mascul (celula vegetativă) cu nucleul secundar formând zigotul
secundar sau zigotul accesoriu. Celula ou rezultată este diploidă având un număr de
cromozomi dublu, ea provenind din cele două celule haploide ale gameţilor, care s-
au format în urma unor procese de reducere cromatică. Acest fapt prezintă o mare
importanţă pentru că celula ou este cea din care, în urma proceselor repetate de
diviziune va da naştere unei noi plante. Zigotul accesoriu este triploid el provenind
din nucleul secundar al sacului embrionar, care este diploid şi din al doilea gamet
mascul, care este haploid. Din zigotul principal se va dezvolta embrionul seminţei
(viitoarea plantă), iar din zigotul secundar se va dezvolta albumenul seminţei, care
este un ţesut nutritiv ce va hrăni noua plantă.

3.4.6. Importanţa florilor

Importanţa practică a florilor reiese din întrebuinţarea lor pentru:

- obţinerea mierii de albine de către apicultori;
- prepararea unor ceaiuri, medicamente;
- obţinerea uleiurilor eterice utilizate în cosmetică, pentru parfumuri;
- prepararea de produse alimentare (dulceţuri, şerbeturi);
- extracţia unor coloranţi folosiţi în industria textilă;
- înfrumuseţarea spaţiilor de locuit (plantele ornamentale).

106
 Capitolul 3.5.
FRUCTUL

Fructul este ovarul dezvoltat, crescut şi maturizat în urma fecundaţiei, fiind

caracteristic numai plantelor Angiospermae. De obicei fructul se naşte din pistil,
mai ales din dezvoltarea ovarului, dar există şi unele plante la care fructul ia naştere
din dezvoltarea altor părţi ale florii, în special receptacul (la căpşuni, măr, păr,
gutui, măceş, etc) sau din stigmat (la mac, etc.). După ce s-a produs procesul de
fecundaţie în floare au loc o serie de transformări, la majoritatea, periantul şi
staminele se usucă şi cad, ovarul se dezvoltă şi se transformă în fruct, ovulele se
transformă în seminţe. Toate aceste transformări poartă denumirea de fructificaţie.

3.5.1. Morfologia şi anatomia fructului

Din punct de vedere al morfologiei fructele sunt caracterizate prin diferite:

- forme – globuloase, ovale, alungite, semilunare, conic, etc.;
- mărimi – de la câţiva milimetri până la diametre de 0,5 m la fructul de
Cucurbita maxima;
- simetrii – cele mai multe fructe au o simetrie radiară, mai rar bilaterală;
- culori – când sunt tinere fructele sunt verzi, la maturitate căpătând diferite
culori;
- greutăţi – de la câteva miligrame până la zeci de kilograme.

Fructele prezintă următoarea strucură (figura nr.3.5.1.):

Epicarpul este partea externă a fructului, sub forma unei pieliţe protectoare, formată
din una sau mai multe straturi de celule. Epicarpul este neted sau acoperit cu ceară,
peri, coaste. Uneori este foarte gros ( la lămâi, portocal) sau este lignificat ( la
pepene, dovleac).

107
Mezocarpul este miezul fructului, care la fructele cărnoase prezintă apă, zaharuri,
etc., iar la cele uscate prezintă ţesuturi mecanice. La citruşi, mezocarpul este sub
forma unei pieliţe subţiri.

Endocarpul este miezul fructului, care poate fi subţire, lignificat, poate lipsi sau
poate deveni lemnos alcătuind sâmburele. La citruşi, endocarpul este cărnos, fiind
comestibil.

Pereţii fructului proveniţi din creşterea carpelelor mai poară denumirea de pericarp.
Pulpa fructelor necoapte este acră, astringentă şi tare, însă la maturitate, datorită
transformărilor ce se petrec ea devine dulce şi moale .

Fig.3.5.1. Părţile componente ale fructului

(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
ep-epicarp;
mez.-mezocarp;
end.- endocarp

3.5.2. Tipuri de fructe

După felul gineceului (apocarp sau sincarp), după modul de fructificare, fructele au
fost împărţite în următoarele categorii: simple, multiple, apocarpoide, false şi
compuse.

3.5.2.1. Fructe simple

Fructele simple iau naştere dintr-un gineceu unicarpelar sau pluricarpelor sincarpic,
numai din pereţii ovarului. După consistenţă se împart în: uscate şi cărnoase, iar
după fapul că se deschid sau nu la maturitate lăsând să iasă seminţele se împart în:
dehiscente (cele care se deschid) şi nedehiscente (cele care nu se deschid). După
numărul seminţelor din interiorul lor, fructele simple pot fi monosperme ( când au
o singură sămânţă) şi polisperme (când au mai multe seminţe).

1. Fructele uscate nedehiscente cele mai importante sunt (figura nr.3.5.2.):

Achena – are pericarpul puţin sclerificat, în interior o singură sămânţă care nu este
concrescută cu pericarpul. Pentru achenele cu pericarp lemnos se folosesc adesea
termenii de nucă sau nuculă. Exmple: la păpădie, etc.

108
Nuca – are pericarpul tare, lignificat sămânţa liberă. Exemple: la fag, alun, etc.

Samara – este o achenă cu pericarpul lăţit sub formă de aripioră în jurul seminţei.
Exemple: la ulm, frasin, carpen, etc.

Cariopsa – are pericarpul concresut cu sămânţa, este fructul caracteristic

gramineelor. Exemple: bobul de grâu, orz, porumb, secară, etc.

Silicula nedehiscentă – este întâlnită la unele crucifere.

Păstaia nedehiscentă – este caracteristică la câteva plante din fam. Papilionaceae.

Fig.3.5.2. Fructe simple uscate nedehiscente (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
A-cariopsa la grâu; B-achena la tei; C-samara la ulm; , D-samara la frasin; E-
păstaie nedehiscentă la sparcetă; F-păstaie nedehiscentă la alunele de pământ; G-
lometă la cornişe; H-lometă la ridichioară; I-lometă la rapiţă;

2. Fructele uscate dehiscente cele mai importante sunt (figura nr.3.5.3.):

Folicula – este formată dintr-o singură carpelă cu mai multe seminţe care se
deschide la maturitate pe linia de unire a carpelei. Exemple: la nemţişorul de câmp,
spânz, etc.

Păstaia - este formată dintr-o singură carpelă cu mai multe seminţe care se deschide
la maturitate în două valve, prin două crăpături longitudinale. Este caracteristică
leguminoaselor. Exemple: la mazăre, fasole, bob, etc.

109
Silicva - este formată din două carpele separate la interior printr-un perete numit
septum (astfel că ovarul devine bilocular) pe care sunt cu mai multe seminţe.
Silicva se deschide prin patru crăpături longitudinale. Este un fruct alungit, întâlnit
la majoritatea plantelor din fam. Cruciferae. Exemple: la rapiţă, varză, muştar, etc.

Silicula – este o silicvă mai scurtă şi lăţită. Exemple: la traista ciobanului, urda
vacii, etc.

Capsula – este formată din unirea mai multor carpele, are diferite aspecte şi diferite
moduri de deschidere. Dupa cum se deschid există: capsulă septicidă (cu
deschiderea pe linia pereţilor ce despart lojele) la brânduşa de toamnă; capsulă
loculicidă (cu deschiderea pe nervura mediană a fiecărei loji) la lalea; capsulă
septifragă (cu deschidereade o parte şi alta a liniei de sudură dintre carpele) la
ciumăfaie; capsulă poricidă (cu deschiderea prin nişte pori) la macul roşu; pixida
(cu deschiderea printr-un căpăcel) la măselariţă.

Fig.3.5.3. Fructe simple uscate dehiscente (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-folicula la nemţişor; B-păstaia la fasole; C-siliculă la traista ciobanului;

D-silicvă la micşunele

110
3. Fructele cărnoase nedehiscente cele mai importante sunt (figura nr.3.5.4.):

Baca – are epicarpul subţire, ceros, mezocarpul cărnos (de obicei chiar suculent,
bogat în glucide) în care se găsesc seminţele, endocarpul este membanos sau poate
lipsi. Exemple: la viţa-de-vie, pătlăgelele roşii, pătlăgelele vinete, ardei, cartof, etc.
Melonida – este un fruct baciform caracteristic pepenului.
Hesperida – este un fruct baciform caracteristic citricelor

Drupa – epicarpul şi mezocarpul este aseamănător cu cel de la bacă, în schimb

endocarpul este gros şi lemnos şi închide în interior sămânţa şi poartă denumirea
populară de “sâmbure”. Exemple la: caise, cireşi, prune, măsline, etc.

Fig.3.5.4. Fructe simple cărrnoase nedehiscente (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-baca la roşii; B-baca la viţa de vie; C-hesperida la portocal; D-drupă la cruşin;

E-drupă la prun

4. Fructele cărnoase dehiscente cele mai importante sunt:

Capsula cărnoasă dehiscentă – la castanul porcesc, la slăbănog.

111
 3.5.2.2. Fructe multiple

Fructele multiple iau naştere dintr-un gineceu policarpelar apocarpic şi se mai

numesc şi fructe apocarpice. Din floare se vor forma atâtea fructe câte carpele au
existat. Şi fructele multiple sunt grupate în uscate şi cărnoase (figura nr.3.5.5.).

1. Fructele multiple uscate

Poliachena sau polinucula – este formată din numeroase achene mici aşezate pe un
receptacul uneori cărnos. Exemple: la piciorul cocoşului, etc.

Polifolicula – este formată din numeroase folicule mici aşezate pe un receptacul.

Exemple: la bujor,etc.

2. Fructele multiple cărnoase

Polidrupa - este formată din numeroase drupe mici numite drupeole aşezate pe un
receptacul uneori cărnos. Este caracteristică speciilor din genul Rubus. Exemple:
la zmeur, mur, etc.

Fig.3.5.5. Fructe multiple (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-poliachena la piciorul cocoşului; B-polifoliculă cărnoasă la bujor; C-

polifoliculă uscată la spânz; D- olidrupă la zmeur; E-polidrupă la mur;

112
 3.5.2.3. Fructe apocarpoide

Fructele apocarpoide sunt intermediare între fructele simple şi cele multiple. Dintr-
un gineceu, iniţial sincarpic, se formează atâtea fructe câte carpele sunt datorită
apariţiei unor pereţi falşi (figura nr.3.5.6.).

Tetraachena – dintr-un ovar bicarpelar sincarpic se formează la maturitate patru

achene care se detaşează separat ( la limba câinelui).

Disamara - dintr-un ovar bicarpelar, bilocular se formează la maturitate două

samare care se detaşează separat ( la arţar).

Fig.3.5.6. Fructe apocarpoide (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-tetraachena la limba câinelui; B-disamara la arţar; C-pentaachena la

ciocul berzei

3.5.2.4. Fructe false

La formarea acestor fructe pe lângă ovar participă şi alte piese florale modificate.
Fructele false pot fi incluse în categoria fructelor simple, multiple sau apocarpoide,
cărnoase şi uscate, dehiscente şi nedehiscente, de care se deosebesc numai prin
modul aparte de fructificare. Toate tipurile de fructe false au prefixul “pseudo”, au
unele trăsături ce le deosebesc de fructele normale tipice, cele mai frecvent întâlnite
sunt: pseudoachena, pseudocariopsa, pseudocapsula, pseudobaca, pseudodrupa, etc.

Cele mai cunoscute fructe false sunt:

Poama – fructul de la măr, păr, gutui este un fruct cărnos, nedehiscent a cărui
parte cărnoasă nu provine din ovar, ci din cupa receptaculului.
Măceşa – este o poliaachenă, pereţii cărnoşi ai fructului provin din receptaculul în
formă de cupă în care se află carpelele.
Nuca – fructul de la nuc, este o drupă dehiscentă al cărei epicarp este format din
pererele receptaculului sau din concreşterea unei bractei cu partea bazală acelor
patru tepale.

113
 3.5.2.5. Fructe compuse

Fructele compuse sunt cele ce se dezvoltă dintr-o întreagă inflorescenţă. La unele

plante florile din inflorescenţe sunt foarte apropiate unele de altele, ca urmare
fructele rămân apropiate între ele şi se detaşează împreună. Cele mai frecvent
întâlnite fructe compuse sunt: soroza, sicona, glomerulul, ştiuletele.

Soroza – este caracteristică dudului. Din fiecare ovar rezultă o achenă al cărei
perigon devine cărnos.

Sicona – este caracteristică smochinului. Inflorescenţa globuloasă, în pereţii căreia

se află numeroase flori masule şi femele, la maturitate devine cărnoasă şi închide în
interior numeroase achene.

Glomerulul – este caracteristică la unele Chenopodiaceae (la sfeclă). Din ovarul

fiecărei flori se formează un fruct uscat, care este înconjurat de perigonul ce
rămâne persistent.

Ştiuletele – este caracteristic la porumb. Este format din numeroase cariopse prinse
pe un ax comun, învelite de numeroase frunze modificate (pănuşele).

3.5.3. Importanţa fructelor

Din punct de vedere biologic fructele au un rol deosebit în protejarea şi răspândirea

seminţelor.Din punct de vedere practic fructele au un rol deosebit în alimentaţia
oamenilor şi animalelor, în special cele cărnoase bogate în zaharuri, vitamine,
uleiuri, etc. În industria alimentară fructele multor specii sunt folosite ca materie
primă: grâu, porumb, floarea soarelui, hamei, struguri, fructele pomilor fructiferi,
citricele, măslinele, legumele, etc.

114
 Capitolul 3.6.
SĂMÂNŢA

Sămânţa reprezintă ansamblul format din embrion, albumen şi tegument şi ia

naştere din ovul în urma procesului de fecundaţie. Forma, mărimea şi numărul
seminţelor din fruct variază foarte mult de la o specie la alta.

3.6.1. Structura seminţei

Majoritatea seminţelor sunt alcătuite din embrion, albumen şi tegument, însă sunt
şi plante lipsite de albumen, substanţele de rezervă fiind depozitate în cotiledoane.

1. Tegumentul seminţei provine din integumentele ovulului, care după fecundare se

modifică, învelişul extern de obicei se sclerifică, devine foarte rezistent având rol
mecanic şi se numeşte testa, iar învelişul intern rămâne moale, are proprietatea de a
absorbi multă apă şi poartă denumitea de tegumen (figura nr.3.6.1.).

Fig.3.6.1. Structura tegumentului la

sămânţa de fasole
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
p.p.-parenchim palisadic;
c.m.-celule mosor;
cot.-cotiledoane

115
Suprafaţa tegumentului, de diferite culori, poate fi netedă, reticulată, sgrunţuroasă,
cu peri, etc. Pe suprafaţa tegumentului se poate observa locul unde sămânţa,
respectiv ovulul a fost prinsă de funicul (formă de cicatrice, butonieră, oval, rotund,
etc), loc numit hil, şi de asemenea un por care este micropilul, zona de slabă
rezistenţă prin care iese radicula în timpul încolţitului. Pe suprafaţa tegumentului,
unele seminţe prezintă nişte formaţiuni anexe (aril, arilod, caruncul, etc) sub formă
de învelişuri de diferite consistenţe şi mărimi, care joacă un rol biologic important
în diseminarea lor.

2. Embrionul seminţei este partea vie cea mai importantă a seminţei, este o plăntuţă
în miniatură ce prezintă următoarele părţi:
- radicula – o rădăcinuţă îndreptată spre micropil;
- tigela – o tulpiniţă;
- gemula – un muguraş;
- cotiledoane – nişte frunzişoare care sunt în număr de:
- 2 la Dicotiledoneae
- 1 la Monocotiledoneae.

Forma embrionului în sămânţă poate fi diferită: drept, arcuit, în cerc, în spirală, etc.
La plantele cu seminţele foarte mici cotiledoanele lipsesc, la altele nu sunt egele
între ele, etc. În general în timpul germinaţiei cotiledoanele cad, doar la câteva
plante rămân şi se dezvoltă ca nişte frunze adevărate.

3. Albumenul seminţei sau endospermul secundar reprezintă ţesutul de rezervă al

seminţei, ce va hrăni embrionul atunci când acesta va începe să se dezvolte pentru a
deveni o plantă nouă. În urma unirii celulei secundare femele cu nucleul vegetativ
mascul se formează zigotul secundar sau accesoriu, triploid, din care se dezvoltă
albumenul, prin consumarea nucelei.

După tipul de albumen pe care-l conţin seminţele sunt de mai multe categorii:
- seminţe albuminate (figura nr.3.6.2.)– sunt cele care au substanţele de rezervă
în albumen;
- seminţe exalbuminate (figura nr.3.6.3.) - sunt cele care au substanţele de rezervă
în cotiledoane (fasole, mazăre, dovleac, in, muştar, bumbac, etc.);
- seminţe cu albumen şi perisperm (figura nr.3.6.4.) – sunt cele la care nucela nu
este transformată în totalitate în albumen, partea netransformată constituie un
ţesut special de rezervă numit perisperm;
- seminţe cu perisperm – sunt complet lipsite de albumen, au numai perisperm;
- seminţe cu albumen oleaginos – în albumen predomină uleiurile grase (la ricin,
cânepă, in, rapiţă, floarea soarelui, etc) ;
- seminţe cu albumen amilaceu - în albumen predomină amidonul (la plantele din
fam Graminaceae);
116
- seminţe cu albumen cornos - în albumen predomină hemiceluloza (la curmal,
cafea, etc);
- seminţe cu albumen gelatinos - substanţele din albumen se gelifică în contact cu
apa.

Fig.3.6.2. Seminţe albuminate la ricin (după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)

A-vedere dorsală; B-vedere ventrală; C,D-vedere în plan median; E-embrionul izolat;
c.-caruncul; r.-rafă; tg.-tegument; al.-albumen; co.-cotiledoane

Fig.3.6.3. Seminţe exalbuminate la fasole

(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
A-aspect general; B-embrion; C-părţile
embrionului: h.-hil; co.-cotiledoane; rad.-
radiculă; tig.-tigelă; gm.-gemula

Fig.3.6.4. Schema tipurilor de seminţe

(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.)
A-cu endosperm (end)
B-cu endosperm (end.) şi perisperm (per.)
C-cu perisperm (per.)
m.-micropil; f.-funicul; r.-rafă; e.-
embrion; a.-aril

117
 3.6.2. Răspândirea seminţelor

Diseminarea naturală a fructelor şi seminţelor este uşurată de anumiţi factori care

ţin de morfologia fructelor, seminţelor sau de ajutorul anumitor factori de mediu,
din acest punct de vedere plantele se împart în două mari grupe:
- plante autochore, care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii. Toate
plantele al căror fruct se deschide brusc aruncă seminţele la o oarecare distanţă.
- plante allochore, care îşi răspândesc seminţele prin intermediul unor agenţi de
mediu, diferenţiindu-se următoarele grupe:
- anemochore – se răspândesc prin intermediul vântului (la salcie, plop, ulm,
frasin, mesteacăn, arţar, păpădie, pălămidă, etc.);
- zoochore - se răspândesc prin intermediul animalelor, fie purtate pe pielea,
blana lor (epizoochore) la turiţă, lipici, morcovul sălbatic, etc, fie consumate şi
răspândite prin excremente (endozoochore), la prun, cireş, zmeur, mur, etc.;
- antropochore - se răspândesc prin intermediul omului;
- hidrochore - se răspândesc prin intermediul apei (la plantele acvatice, la
plop, salcie, etc.).

3.6.3. Germinaţia seminţelor

După atingerea maturităţii, seminţele intră în stare de repaus prin deshidratarea

foarte puternică, prin încetinirea respiraţiei, fapt ce determină conservarea
capacităţii de germinare şi la temperaturi scăzute şi la temperaturi înalte, cu
condiţia ca să fie ţinute într-o atmosferă uscată. Durata perioadei latente a
seminţelor variază funcţie de specie. Puse în condiţii favorabile seminţele
germinează (încolţesc).

Germinaţia reprezintă totalitatea proceselor morfologice, fiziologice, biochimice,

ce au loc în sămânţă pe perioada în care embrionul trece de la viaţa latentă din
sămânţă, la viaţa activă din mediu. În perioada germinaţiei se succed următoarele
faze: hidratarea seminţei Æ înmuierea tegumentului Æ mărirea embrionului Æ
radicula embrionului iese prin micropil Æ fixarea radiculei în sol prin intermediul
radicelelor Æ tegumentul plesneşte Æ creşterea în lungime a tigelei (tulpiniţei) Æ
desfacerea muguraşului din vârful tulpinii şi apariţia primelor frunze asimilatoare =
plantulă.

118
 După modul cum se comportă cotiledoanele în
timpul germinaţiei, aceasta este de două feluri
(figura nr. 3.6.5.):
- germinaţie hipogee – când cotiledoanele nu
ies la suprafaţa solului rămânând prinse de
albumen (la mazăre, năut, stejar, etc.);
- germinaţie epigee – când cotiledoanele ies
deasupra solului devin orizontale, se
înverzesc, servesc la asimilaţie până la
apariţia primelor frunze (la fasole, bostan,
soia, etc.).

Capacitatea de germinare a unei seminţe este

infuienţată de o serie de factori externi şi
interni. Factorii externi ai germinaţiei sunt:
- apa – este indispensabilă germinaţiei, însă
este necesară numai într-o anumită cantitate
ce variază funcţie de specie;
- oxigenul – este necesară o bună oxegenare a
solului ce se asigură prin afânarea terenului
înainte de însămânţare;
- temperatura – fiecare specie are un minim,
optim, maxim de temperatură pentru a putea
germina;
- lumina – pentru majoritatea plantelor nu
influienţează germinaţia.

Fig.3.6.5. Germinaţia seminţelor

Factorii interni ai germinaţiei sunt:
(după Răvăruţ M., şi Turenschi E.) - tegumentul seminţei curat, fără răni,
A- germinaţie hipogee la castanul mucegaiuri, bacterii parazite;
porcesc; B-la porumb - albumenul să conţină suficiente substanţe de
C-germinaţie epigee la fasole; rezervă;
s-sămânţă; c-cariopsă; hy-axa - seminţele să fie ajunse la maturitate;
hipocotilă; ep-epicotilă;
co.cotiledoane; p.f. primele frunze;
- seminţele să nu fie prea vechi.
r.p.-rădăcină principală

119
 3.6.4. Importanţa seminţelor

Importanţa practică a seminţelor este dată de utilizarea lor ca aliment sau materie
primă în alimentaţie (grâu, porumb, secară, orez, orz, floarea soarelui, etc.),
condimente ( chimion, coriandru), prepararea medicamentelor, ca hrană sau în
hrana animalelor. În industria alimantară seminţele diferitelor plante sunt folosite
pentru obţinerea uleiului alimentar (floarea soarelui, porumb), berei (orz, orzoaică),
alcoolului (porumb). În industria textilă sunt folosite seminţele de bumbac.

120
 BIBLIOGRAFIE

Frank R., Moldovan A., - 1976- Celula vegetală şi animală, Societatea de ştiinţe
biologice din R.S.R., Bucureşti, 1976

Hrjanovski V.GH., Ponomarenco S.F., - 1993 – Botanică, Chişinău Universitas;

Morariu I., Todor I., - 1972 – Botanică sistematică, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti;

Munteanu G., - 1979- Botanică şi zoologie acvatică, partea I, Universitatea din

Galaţi;

Popovici L., Moruzi C., Toma I., - 1985 – Atlas botanic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;

Răvăruţ M., Turenschi E., - 1973- Botanică, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti;

Şerbănescu-Jitariu G., - 1975 – Morfologia şi anatomia plantelor, partea I-a,

Universitatea Bucureşti

121