ACIDIZARE Cap.

3 şi 4
3.2.8. Tratarea prin acidizare a rocilor carbonatice fisurate

Zăcămintele carbonatice care prezintă o reţea de microfisuri naturale reprezintă un caz

particular, deoarece tratamentele clasice de acidizare nu vor fi eficiente. În multe situaţii
permeabilitatea matricială este mică, dar rocile colectoare prezintă o reţea importantă de
microfisuri care constituie în majoritate porozitate utilă.
Timpul de neutralizare va fi un factor important în tratamentele de acidizare a acestor
colectoare. Este de remarcat că suprafaţa specifică a fisurilor este mică, ceea ce reprezintă un
avantaj pentru viteza de reacţie a acidului, dar numărul mare de fisuri va avea tendinţa de
compensare. Din aceste considerente este necesar să se acorde atenţie la alegerea concentraţiei
soluţiei acide de tratare şi a volumului necesar.
În cazul calcarelor sau dolomitelor fisurate, la care microfisurile sunt colmatate cu calcit
ca urmare a unor procese diagenetice, se pot obţine creşteri mari de productivitate (şi în
special de receptivitate), utilizând volume mari de soluţie acidă de concentraţie mică (3-5%
HCl). Aceste soluţii acide pompate la presiune puţin mai mare decât presiunea de zăcământ
vor deschide progresiv microfisurile şi vor dizolva în timp calcitul reuşind să stabilească,
(datorită volumelor mari pompate), comunicaţia sondei cu sistemul natural de fisuri aflat la o
distanţă mai mare de sondă şi neafectat decât în mică măsură de depuneri secundare de calcit.
Prezenţa microfisurilor, a fisurilor, vacuolelor sau cavernelor favorizează pătrunderea
fluidului de foraj pe o rază mare în jurul sondei. În consecinţă, volumul soluţiei acide va fi
mărit de 2-3 ori în comparaţie cu cel utilizat la o rocă compactă şi omogenă.
Adâncimea de pătrundere a soluţiei acide în roci carbonatice fisurate natural este adesea
extrem de limitată, deoarece acidul este consumat rapid datorită solubilităţii mari a
carbonaţilor în soluţia acidă.
Pentru ca un tratament să fie eficient, pătrunderea soluţiei acide trebuie să se facă pe o
distanţă mai mare ca raza de contaminare; prin urmare, este necesar să se anticipeze distanţa
de pătrundere a soluţiei acide pentru a determina volumul de soluţie care trebuie să fie pompat
în formaţiunea contaminată.
Când se injectează în formaţiune, soluţia acidă curge prin porii, canalele sau fisurile
rocilor carbonatice. Cu cât soluţia acidă pătrunde mai departe, cu atât viteza de curgere şi
viteza de reacţie acid-rocă vor fi mai mici. Prin urmare, în timpul curgerii acidului prin roci
carbonatice fisurate natural, cu o distribuţie a fisurilor neregulată, reacţia acid rocă este
neuniformă. În proiectarea practică a tratamentelor de acidizare a matricei zăcămintelor de
carbonaţi fisurate natural se ţine seama de influenţa diferiţilor factori asupra pătrunderii
soluţiei acide în stratul tratat precum viteza de injecţie a acidului, volumul de acid,
concentraţia acidului, litologie, lăţimea fisurii naturale, desimea fisurilor naturale şi
temperatura formaţiunii.
Debitul de injecţie al soluţiei acide reprezintă cel mai important factor care influenţează
distanţa de pătrundere a soluţiei acide. Distanţa efectivă de pătrundere a soluţiei acide în
timpul acidizării matricei creşte semnificativ pe măsură ce debitul de injecţie creşte, cu
condiţia menţinerii presiunii de pompare sub valoarea presiunii de fisurare. Cauzele posibile
ale creşterii distanţei de pătrundere sunt acelea că la un debit mai mare de injecţie soluţia
acidă poate să fie împinsă mai adânc în formaţiunea productivă într-un timp scurt, iar
temperatura la talpa sondei, ca şi temperatura din zăcământul de roci carbonatice fisurate va
scădea determinând ca reacţia acid-rocă să fie mai slabă.
Viteza de reacţie soluţie acidă - calcar este mare, dar influenţa vitezei de injecţie, respectiv
a debitului de injecţie asupra distanţei de pătrundere a soluţiei acide în calcar nu este aşa de
mare cum este pentru dolomit.
 Se recomandă ca injectarea soluţiei acide în stratul productiv să se facă cât mai repede
posibil, pentru a mării distanţa de pătrundere a acidului şi a micşora durata tratamentului în
limitele date de presiunea de injecţie maximă admisibilă la suprafaţă şi presiunea de fisurare a
formaţiunii.
Volumul de soluţie acidă injectat are o influenţă mică asupra distanţei de pătrundere a
acesteia, mai ales când viteza de reacţie soluţie acidă - carbonat este foarte rapidă.
Creşterea volumului de soluţie acidă poate conduce numai la creşterea extinderii fisurii
atacate de acid nu şi la creşterea distanţei de pătrundere a soluţiei acide. Prin urmare, există un
volum optim de soluţie acidă pentru tratarea unei formaţiuni contaminate. Dacă desimea
fisurilor unui zăcământ de carbonaţi este mare, atunci volumul de soluţie acidă injectată poate
fi mărit.
Concentraţiile mai mari ale soluţiei acide conduc la creşterea distanţei de pătrundere ale
acesteia în stratul tratat.
Mărimea concentraţiei soluţiei acide reprezintă valoarea transferului de ioni H +. Pentru
HCl activ, viteza transferului de H+ (transfer de masă) scade pe măsură ce concentraţia
acidului creşte. Viteza reacţiei acid-rocă este puternic afectată de viteza transferului de H+. În
mod obişnuit, accentuarea efectului ionic accelerează viteaza de reacţie acid-rocă. Luând în
consideraţie acţiunea corosivă a acidului şi distanţa de pătrundere efectivă a soluţiei acide,
pentru formaţiunile cu temperaturi scăzute pot fi folosiţi acizi cu concentraţie mai mare, în
timp ce pentru formaţiunile cu temperaturi ridicate pot fi utilizaţi acizi cu concentraţii mai
scăzute.
Litologia este un factor influent asupra distanţei de pătrundere a soluţiei acide în stratul
productiv.
Viteza de reacţie acid-dolomit este mult mai mică decât viteza de reacţie acid-calcar, astfel
încât distanţa de pătrundere a acidului în dolomit este mult mai mare decât în calcar. Reacţia
acid-dolomit este controlată de viteza de reacţie acid-suprafaţă rocă şi reacţia acid-calcar este
controlată de viteza transferului de ioni H+ dintre acid şi suprafaţa de rocă.
Lăţimea fisurii naturale creşte pe măsură ce acidul este împins mai adânc în formaţiune.
De asemenea creşte şi distanţa pe care se realizează transferul de ioni (H +), iar rezistenţa la
curgere a acidului se micşorează.
Desimea fisurilor naturale pe măsură ce creşte conduce la scăderea vitezei soluţiei acide
în fisuri, care are ca rezultat scăderea distanţei de pătrundere a soluţiei acide.
Temperatura formaţiunii pe măsură ce creşte determină scăderea distanţei de pătrundere a
soluţiei acide.
Viteza de reacţie acid-rocă creşte pe măsură ce temperatura creşte. Într-o formaţiune de
temperatură joasă, un acid de concentraţie mare conduce la realizarea unei distanţe de pă-
trundere mult mai mare decât un acid de concentraţie scăzută. Reacţia acid-rocă este însoţită
de degajare de căldură, care influenţează viteza de reacţie acid-rocă.
Prezenţa în acelaşi complex productiv a unor strate formate din roci fisurate şi roci
compacte, va necesita fie utilizarea agenţilor de deviere, fie soluţii sau emulsii acide sau
neutre cu contrast de densitate, pentru a dirija o parte din soluţiile de tratare spre stratele
compacte care astfel ar rămâne netratate, intervalele fisurate cu mare permeabilitate absorbind
întreaga cantitate de fluid de stimulare pompat.

3.3.2. Alegerea acizilor pentru tratarea gresiilor

Rocile colectoare constituite din gresii se caracterizează printr-o mare varietate litologică.
Ca urmare, tratamentele de stimulare au tehnologii de lucru mai complexe decât în cazul
calcarelor; gama de produşi şi aditivi este mai extinsă.
 Pe baza studiilor de laborator s-
a determinat acţiunea separată a
HCl şi HF asupra matricei rocilor
grezoase. Astfel HCl are o acţiune
practic nulă asupra cuarţului şi
foarte slabă asupra argilelor
(fig. 3.8).
HF are acţiune moderată asupra
cuarţului, importantă asupra
argilelor şi foarte mare asupra
carbonaţilor.
În majoritatea cazurilor, la
tratamentul de stimulare prin
acidizare a zăcămintelor de gresii
se recomandă un amestec de HCl şi Fig. 3.8. Acţiunea acizilor asupra bentonitei.
HF numit mud acid (noroi acid) de
firma Dowell după cum se poate urmări în tabelul 3.7.

Tabelul 3.7. Amestecuri acide pentru tratarea gresiilor [21]

Tipul de acid şi compoziţia Principalele D e n u m i re c o m e rc i a l ă
chimică utilizări Dowell Halliburton
Amestec 12% HCl + 3% HF Acidizarea Regular mud Regular HF
HCl şi HF formaţiunilor acid acid
grezoase.
12% HCl + 6% HF Acidizarea Super mud acid -
formaţiunilor
grezoase.
12% HCl + 10% HF Acidizarea Ultra mud acid Furnizat la
formaţiunilor comandă
grezoase.
"SGMA" Amestec format din Pentru tratamentul în SGMA SGMA
metilen şi bifluorură profunzime a
de amoniu (brevet formaţiunilor
Shell) grezoase.
"Clay Amestec acid fluor- Acid întârziat pentru Clay acid Fără
acid" hidric şi fluoboric tratarea în echivalent
(brevet Dowell) profunzime a
formaţiunilor
grezoase şi
stabilizarea silicaţilor
Acid Amestec acid formic Tratarea Organic mud
organic şi şi acid fluorhidric formaţiunilor acid
anorganic grezoase la
temperaturi mari
limitate de coroziune
Concentraţia acizilor utilizaţi în amestec şi tehnologiile de tratare se vor alege pe baza
cunoaşterii compoziţiei mineralogice a gresiilor şi a factorilor ce influenţează viteza de reacţie
a fiecărui acid şi a amestecului acid.
 Creşterea acidităţii mediilor fluide apoase deplasează echilibrul de adsorbţie prin schimb
ionic al componentelor mineralelor argiloase din gresii în sensul substituirii diferitelor specii
cationice din mediul solid, modificând structura şi compoziţia chimică a monomineralelor.
Structura chimico-mineralogică a argilelor este foarte importantă în unele domenii de
aplicabilitate cum este cel al tehnologiei extracţiei petrolului.
În cazul gresiilor slab consolidate, cimentul fiind argilos sau mixt, se reduce concentraţia
acidului şi se scade tensiunea superficială a soluţiei acide prin adaos de surfactanţi şi se
măreşte gradul de protecţie a argilelor prin introducerea în soluţiile de stimulare a unor
electroliţi (KCl, NH4Cl, Na2CO3, CaCl2) şi a unor tenside cationice.
La rocile cu conţinut ridicat de minerale argiloide şi cu valori reduse de permeabilitate, se
recomandă utilizarea soluţiilor acide alcoolice care ajută atât la pătrunderea uşoară a soluţiei
acide în formaţiune cât şi la extragerea rapidă a soluţiei acide consumate. Spre deosebire de
substanţele tensioactive, alcoolul metilic nu se adsoarbe pe rocă şi tensiunea superficială a
soluţiei acide rămâne neschimbată după trecerea ei pe roci cu procente mari de argile.
Soluţiile acide alcoolice au şi avantajul că ajută la eliminarea blocajului capilar cu apa prin
mecanismul reducerii tensiunilor superficiale şi măririi presiunii de vapori a soluţiei acide
uzate.
În cazul prezenţei mineralelor argiloide se modifică şi procentul întârzietorilor de reacţie,
în sensul creşterii procentului de întârzietor de reacţie, proporţional cu raza pe care se
estimează că va pătrunde soluţia acidă în formaţiune şi în funcţie de temperatura de zăcământ.
Creşterea procentului de întârzietor de reacţie este cerută de mecanismul de acţionare al
acestui agent (adsorbţie puternică pe rocă cu formare de film protector care se distruge la
creşterea temperaturii).
O atenţie deosebită trebuie acordată tratamentelor executate în gresii şi nisipuri cu
conţinut mic de cuarţ, aflate la adâncimi mari, în condiţii de temperatură ridicată. Executarea
în aceste situaţii a acidizărilor cu compoziţii standard (12% HCl şi 3% HF) poate conduce
chiar la reduceri importante de permeabilitate ca rezultat al precipitării silicei. Rezultate bune
se pot obţine în această situaţie prin reducerea concentraţiei acidului fluorhidric şi prin
modificarea tehnologiei de acidizare care devine mai complexă prin introducerea pachetelor
de prespălare şi postspălare.
Roca colectoare se poate caracteriza printr-o structura compactă cu un procent crescut de
minerale argiloide. În acest caz, se recomandă înlocuirea acidului fluorhidric cu acid
fluoroboric (amestec de bifluorură de amoniu şi acid boric), precum şi creşterea procentelor
de tenside neionice şi cationice. Pentru curăţarea rapidă a formaţiunii productive de produşi
de reacţie şi particule fine de argilă se recomandă ca fluide de postspălare azotul sau dioxidul
de carbon.
Prezenţa limonitului şi hematitului (Fe2O3) în rocă sau ciment necesită creşterea
procentului de acid acetic, iar în cazul în care temperatura de zăcământ depăşeşte 60C, sunt
necesari şi alţi agenţi sechestranţi (acid lactic, acid citric, acid nitrilotriacetic sau combinaţii
ale acestora).
Dacă pe lângă oxizi de fier, gresiile conţin şi carbonaţi de tipul sideritului (FeCO 3) şi
ankeritului [Ca(FeMgMn)(CO3)2], sau sulfuri de tipul piritei sau marcasitei (FeS2) sunt
necesare măsuri suplimentare pentru evitarea formării unor precipitate prin complexarea
fierului eliberat de reacţia dintre HCl şi HF.

3.3.3. Factorii care influenţează reacţia amestecului acid cu gresiile

Reacţiile controlate din punct de vedere cinetic sunt eficiente în timpul procesului de
acidizare a gesiilor.
 Cei mai importanţi factori care influenţează viteza de reacţie a amestecului de HCl şi HF
cu gresiile sunt:
- concentraţia acizilor din amestecul acid;
- temperatura;
- presiunea;
- compoziţia mineralogică;
- suprafaţa specifică de contact.
a) Concentraţia acizilor din amestecul acid
Concentraţia acidului fluorhidric. Vitezele reacţiei de dizolvare sunt proporţionale cu
concentraţia acidului fluorhidric pentru majoritatea mineralelor componente ale gresiilor, cu
excepţia smectitei. Acest lucru explică de ce formaţiunile caracterizate printr-o cimentare
slabă şi o posibilă mobilitate a particulelor fine trebuie să fie tratate cu amestec acid puternic
reducător pentru a evita procesul de dispersare în special la temperaturi la talpa sondei mai
mari de 93°C. Acidul tetrafluoroboric realizează acelaşi lucru datorită concentraţiei foarte
scăzute a HF prezent în acelaşi timp.
Concentraţia acidului clorhidric. În general, vitezele reacţiei de dizolvare cresc în mediu
puternic acid, deoarece extragerea cationilor elementelor componente ale gresiilor implică
înlocuirea lor cu protoni, dar dependenţa faţă de concentraţia HCl nu este directă. Rolul
principal al acidului clorhidric este de a preveni precipitările secundare prin menţinerea unui
pH scăzut şi de a cataliza atacul mineralelor grezoase de acidul fluorhidric. Mecanismul şi
gradul de cataliză depind de tipul mineralului.
O gresie cu o solubilitate în HCl≥20% trebuie să fie tratată cu un fluid care conţine HF în
cantitate limitată; HF poate reacţiona cu CaCO3 şi formează precipitate de CaF2. O dozare
adecvată a HCl sau a CH3COOH evită contactul între HF şi rocile carbonatice.
b) Temperatura
Dizolvarea mineralelor este un fenomen activat termic. Astfel, vitezele de reacţie cresc
puternic în funcţie de temperatură (aproximativ de două ori pentru cuarţ la o creştere cu 25°C)
cu efect de diminuare a distanţei de penetrare a acidului activ.
Solubilităţile aluminiului şi fierului, ca elemente constituente ale gresiei, cresc uşor cu
creşterea temperaturii.
c) Presiunea
Presiunea de zăcământ care, în general, micşorează reacţiile chimice, în cazul tratării
stratului productiv cu HF asigură o creştere cu circa 20% a vitezei de reacţie a acestui acid cu
SiO2, prin menţinerea în soluţie a tetrafluorurii de siliciu gazoase.
Creşterea presiunii accelerează cu uşurinţă reacţia de dizolvare totală, deoarece tetra-
fluorura de siliciu dizolvată poate să fie parţial transformată într-o specie acidă (H 2SiF6) şi
poate iniţia rapid reacţii ulterioare.
d) Compoziţia mineralogică
Dintre mineralele ce intră în compoziţia unei gresii, argilele reacţionează mult mai repede
decât feldspaţii şi aceştia reacţionează mult mai repede decât cuarţul în special în prezenţa
concentraţiilor mari de protoni (H+). Astfel, marea parte a matricei de cuarţ poate să fie
considerată ca inertă având în vedere reacţia de dizolvare (aproximativ 95%), iar natura
mineralogică a componentelor rocii accesibile determină viteza totală de reacţie. Calcitul
reacţionează foarte rapid cu HF microcanalizat, dar în acest caz mecanismul de acţionare nu
este comparabil deoarece protonii care provin fie de la acidul clorhidric fie de la acidul
fluorhidric pot să producă dizolvarea.
e) Suprafaţa specifică de contact
Suprafaţa totală specifică de contact a rocilor grezoase este relativ mare şi consumarea
amestecului acid este determinată în principal de acest parametru datorită naturii eterogene a
reacţiei de dizolvare.
 3.3.9. Tratarea prin acidizare a gresiilor fisurate

O gresie fisurată în mod natural corespunde în mod normal unei formaţiuni foarte tari,
compacte, cu porozitate şi permeabilitate mică.
Prezenţa silicelor şi argilelor din fisurile naturale sau din fisurile realizate hidraulic face
necesară folosirea unei tehnologii de tratare care să conducă la eliminarea contaminării. În
acest scop se recomandă pentru operaţiile de acidizare amestecul acid cu alcool şi acidul
tetrafluoroboric în locul amestecului convenţional de HCl şi HF, aşa cum se poate urmări în
tabelul 3.12.

Tabelul 3.12. Tratamente pentru gresii fisurate

Solubil
Permeab
itatea M i n e r a l e S o l u ţ i i d e t r a t a re Observaţii
ilitate
în HCl
≤20% ≥50 mD Feldspaţi≤20% 12% HCl - 3% HF
Argile≤10%
Argile ≥10% Clorite≤10% 6% HCl - 1,5% HF
Clorite≥10% 3% HCl - 0,5% HF
Acid tetrafluoroboric
Feldspaţi≥20% 13,5% HCl - 1,5% HF
Acid tetrafluoroboric
k≤50 mD Clorite≤10% 6% HCl - 1,5 HF Sondă
de ţiţei
6% HCl - 1,5 HF cu Sondă
alcool de gaze
Clorite≥10% 3% HCl - 0,5% HF Sondă
de ţiţei
3% HCl - 0,5% HF cu Sondă
alcool de gaze
≥20% ≥250 mD Soluţii neacide de t≥150°C
suspensie
≤250 mD Soluţii neacide t≥150°C
floculante
Acid tetrafluoroboric t≤150°C

Pentru gresiile cu o mare cantitate de carbonaţi, ca material de cimentare (solubilitatea în

HCl≥20%), contaminarea poate fi produsă de şlam sau particule fine de argilă.
La temperaturi mai mari de 150°C sunt recomandate fluide neacide de suspensie sau fluide
neacide floculante.
La temperaturi mai mici de 150°C poate fi folosit acidul tetrafluoroboric.
Dacă permeabilitatea este destul de mică, cum se întâlneşte în mod obişnuit la zăcămintele
de gaze, trebuie folosit un acid cu tensiune superficială scăzută.
Pentru gresiile contaminate în timpul forajului sau exploatării sunt utilizate soluţii de
tratare de amestecuri acide adecvate componenţilor mineralogici conţinuţi. Concentraţii
scăzute de HF sunt recomandate pentru zăcăminte cu permeabilitate mică.
Pentru sondele de gaze sunt indicate soluţii de amestecuri acide care conţin alcooli în
scopul micşorării cantităţii de apă necesară preparării soluţiei care se introduce în strat,
creşterii presiunii de vaporizare şi scăderii tensiunii superficiale.
Soluţiile de acid tetrafluoroboric sunt fluide bune pentru tratarea gresiilor care conţin
minerale potasice (de exemplu feldspat potasic şi illit din componenţa argilei).
3.4. Tratarea stratelor productive cu compoziţie acidă specială

Programul de stimulare prin acidizare prin care se precizează compoziţia soluţiilor şi

parametrii tehnologici de tratare, se elaborează pentru condiţii specifice din fiecare zăcământ
şi din fiecare sondă.
Au fost prezentate compoziţii acide de tratare specifice tipurilor de roci colectoare, dar au
fost elaborate şi aplicate în şantier şi alte compoziţii de tratare a stratelor productive în funcţie
de condiţiile întâlnite în sonde în diferite etape de exploatare.

3.4.1. Tratarea stratelor productive cu microemulsii

Microemulsiile sau soluţiile micelare sunt dispersii stabile de picături sferice cu diametrul
mai mic de 0,14 m ale unui lichid în alt lichid (de obicei dispersii de hidrocarburi în apa
stabilizată cu un surfactant şi eventual un stabilizator tip alcool).
Deci o soluţie micelară este o dispersie microscopică alcătuită în general din patru
componente principale în diferite proporţii medii, cum ar fi: 10% surfactant, 1-4% co-
surfactant, 25-70% hidrocarbură lichidă, 20-60% apă sărată, dar care împreună
formează o singură fază lichidă.
Cele patru componente se amestecă în diferite proporţii, după reţeta rezultată din testele de
laborator corespunzătoare caracteristicilor rocii magazin şi a fluidelor conţinute.
Soluţiile micelare (microemulsiile) sunt omogene, stabile, transparente, în timp ce
emulsiile sunt instabile, opace şi neomogene.
Temperaturile maxime la care microemulsiile, în concentraţie de până la 5% în diferite
soluţii acide rămân stabile, respectiv până la care se inversează într-o macroemulsie opacă
sunt: peste 100C în soluţii 15% HCl; 80C în soluţia HCl uzată (neutralizată în formaţiune),
peste 100C în soluţii HF şi apă sărată şi 50C când se injectează azot. În acid uzat, la
temperatura ambiantă soluţiile apar opace, dar la temperaturi peste 33C devin clare,
transparente până la atingerea temperaturii de inversare.
Rolul componenţilor unei microemulsii:
- Surfactantul (tensida), respectiv sulfonatul de petrol acţionează ca un săpun, care are
rolul de reducere a tensiunii interfaciale dintre fluidul deplasant şi cel deplasat.
- Cosurfactantul (cotensida), alcoolul, măreşte capacitatea de a îngloba o cantitate mai
mare de apă sau de ţiţei.
- Electrolitul dizolvat în apă, format din săruri sau baze (de obicei clorură de sodiu sau
hidroxid de sodiu), măreşte viscozitatea soluţiei. Concentraţii mai mari de sare pot cauza
precipitarea surfactantului din microemulsie, dar în schimb reduc cantitatea de alcool
necesară.

Structura unei soluţii micelare

După opinia unor cercetători, concentraţia ridicată de surfactant face ca moleculele
acestuia să se aglomereze în agregate mici, grupări denumite micele (fig. 3.9).
 Fig. 3.9. Structura micelară.

Moleculele de surfactant din aceste micele au forma unor mici sfere (capul) şi o parte
alungită (coada).
Capul este partea solubilă în apă, în timp ce coada este partea solubilă în ţiţei. La
concentraţii foarte mici de surfactant, dizolvat într-o singură fază, soluţia de surfactant este ca
o dispersie moleculară.
Fiecare moleculă de surfactant este complet solubilizată în solvent, respectiv în apă sau
ţiţei, după cum este cazul (în figura 3.9, extremele stânga şi dreapta). La concentraţii ridicate
de surfactant într-un amestec de două faze, ţiţei-apă, moleculele de surfactant nu sunt complet
solubilizate şi disociate.
Acestea formează atunci mici aglomerări de formă sferică sau lamelară, cu fază externă
ţiţei sau apă, care pot să înglobeze în interior fie ţiţeiul, fie apa.
În funcţie de natura surfactantului, cosurfactantului, de salinitatea şi de concentraţia
fiecărei faze (apă-ţiţei), aceste micele îşi măresc volumul şi pot solubiliza o cantitate mare de
fluide, apă şi ţiţei, în interiorul lor,.
Comportarea soluţiei micelare acide în zăcământ
Tratamentele cu microemulsii constituie un mijloc de întârziere a reacţiei soluţiei acide cu
roca, pentru accelerarea acţiunii de penetrare în strat a fluidului de stimulare.
În mod normal concentraţia microemulsiei în acid este între 1-2‰.
În figura 3.10 se reprezintă domeniul de existenţă a unei soluţii micelare, unde zona
haşurată constituie zona de miscibilitate a soluţiei micelare. Fiecărui punct îi corespunde o
compoziţie formată din trei componenţi în proporţiile respective, deci o singură fază şi
punctele din zona haşurată corespund zonei unde miscibilitatea dispare apărând cele două
faze.
De exemplu, dacă în zăcământ se injectează o soluţie micelară de compoziţie
corespunzătoare punctului A de pe diagrama din figura 3.10, adică cu: +27% apă, 5% alcool,
68% ţiţei şi sulfonat, deci cu faza externă ţiţei, atunci în timpul traversării porilor rocii, care
conţin şi apă şi ţiţei, soluţia micelară înglobează atât apa, cât şi ţiţeiul cu care vine în contact.
Dacă zăcământul a fost anterior spălat cu apă, soluţia va îngloba ţiţei dar şi mai multă apă,
deci se va dilua cu apă. Conţinutul în apă va creşte treptat, pe măsura de-plasării frontului.
După ce procentul de apă depăşeşte 50% din volum, de exemplu în punctul B, emulsia se
inversează şi apa devine fază externă (continuă), iar ţiţeiul fază internă (dispersată). Însă,
soluţia va continua să solubilizeze şi apă şi ţiţei.
 Fig. 3.10. Domeniul de existenţă al unei soluţii micelare.

Efectul tratamentelor cu microemulsii

Efectele avantajoase ale soluţiei acide cu microemulsie, preparată în funcţie de
caracteristicile formaţiunii şi de natura blocajului, constau în refacerea permeabilităţii cu o
eficienţă de patru ori mai mare decât a unei acidizări obişnuite.
Soluţiile acide micelare, având o tensiune interfacială redusă, pătrund rapid şi mai adânc
în formaţiunile compacte, cu permeabilitate mică.
Acidizările cu microemulsii se aplică atât sondelor noi, cât şi celor vechi, pentru eli-
minarea degradării permeabilităţii, în scopul intensificării curgerii fluidelor din strat în sondă.
Aceste tratamente s-au dovedit deosebit de eficiente pentru stimularea sondelor de injecţie
a căror receptivitate poate fi mărită considerabil (uneori de 100%), prin capacitatea soluţiei
micelare de curăţare a spaţiului poros şi a rocii de ţiţei, de micşorare a tensiunilor interfaciale
şi de creştere a permeabilităţii efective pentru apă.
Operaţiile de acidizare cu microemulsii se recomandă şi în cazul transformării sondelor de
producţie în sonde de injecţie, situaţie în care existenţa unei saturaţii remanente în ţiţei în zona
de filtru a sondelor scade permeabilitatea pentru apă şi implicit receptivitatea sondelor. Dacă
ţiţeiul din zăcământul respectiv este foarte parafinos sau asfaltos şi prezintă valori apreciabile
de viscozitate în condiţii standard, se propune ca soluţia micelară să fie pregătită cu condens
şi tricloretilenă, în loc de ţiţei din zăcământ.
Programul de stimulare se stabileşte în funcţie de diagrama ternară a soluţiei micelare
acide utilizate, luând în considerare nu numai compoziţia apei de zăcământ ci şi structura
mineralogică a rocii. Se va ţine seama de faptul că instabilitatea soluţiei micelare şi deci
posibilitatea formării de emulsii blocante apare la adsorbţia surfactantului pe rocă, la spălarea
acesteia de ţiţei, ca şi la contactul îndelungat al soluţiei micelare acide cu roci bogate în sulfaţi
de calciu. Soluţia micelară acidă poate dizolva gipsul, punând în libertate ionul de calciu care
micşorează mult stabilitatea soluţiei micelare. În aceste situaţii se vor executa tratamente cu
volume mari de soluţii alcoolice şi dezemulsionanţi neionici, acestea având rolul de a distruge
blocajele cu emulsii apărute prin degradarea soluţiilor micelare acide.
 3.4.2. Tratarea stratelor productive cu amestec de acid clorhidric şi acid
sulfonic

Cercetările efectuate pentru înlăturarea efectelor dăunătoare ale pătrunderii particulelor

solide din fluidul de foraj în porii formaţiunii au condus la aplicarea unei metode chimice
capabile să disperseze fluidul de foraj depus pe pereţii stratului productiv, să reducă
dimensiunea particulelor de bentonită umflate de apă şi să distrugă emulsiile formate în
prezenţa particulelor de bentonită. Metoda constă în injectarea în strat a unui amestec de acid
clorhidric diluat şi un acid sulfonic aromatic.
Acest amestec de acizi are un efect puternic asupra proprietăţilor superficiale ale
bentonitei. Ionul de hidrogen din acidul clorhidric înlocuieşte ionul de sodiu ataşat la
particulele de bentonită umflată, ducând la formarea unei bentonite acide a cărei afinitate
pentru apă este mult redusă (de 5 ori mai mică decât a unei bentonite bazice). Apa va fi
eliberată din fiecare nucleu. S-a observat, de asemenea, o neutralizare parţială a sarcinilor
electrice, cauzată de excesul de acid clorhidric şi de sarea formată de reacţia schimbului de
ioni.
Prezenţa acizilor sulfonici aromatici în amestecul chimic are multe avantaje în legătură cu
schimbul ionic. Mai întâi acidul sulfonic aromatic este un agent tensioactiv şi un spărgător de
emulsie foarte activ.
Amestecul chimic pătrunde prin turta de noroi în nisipurile bentonitice mărind în modul
acesta schimbul ionic. Apa eliberată, care are o tensiune superficială redusă, este uşor
recuperată din stratul tratat.
Proprietăţile de dispersie ale amestecului chimic sunt foarte importante, întrucât indiferent
dacă s-a pierdut o cantitate oarecare de fluid de foraj în strat, sau dacă trebuie să se
îndepărteze numai turta de pe pereţii sondei, în urma schimbului de ioni se formează un
amestec fluid, care poate fi uşor evacuat.
Rezultatele experimentale efectuate pe carote consolidate luate de la sonde (în care s-a
injectat fluid de foraj preparat din apă şi bentonită şi apoi s-au tratat aceste carote cu soluţii
acide) au dovedit superioritatea amestecului chimic (acid clorhidric 3% şi acid sulfonic
aromatic) faţă de soluţia de acid clorhidric. Rezultatele comparative pot fi urmărite în tabelul
3.13.

Tabelul 3.13. Efectele soluţiilor de tratare

Permeabilitatea efectivă Permeabilitatea efectivă
Soluţia de tratare faţă de ţiţei înainte de tratare faţă de ţiţei după tratare
a carotei
mD mD
Acid clorhidric 10% 46 73
116 157
Acid clorhidric 3% + 9 35
acid sulfonic aromatic 13 185

Amestecul chimic de acid clorhidric şi acid sulfonic se recomandă la sondele noi de

exploatare, în scopul facilităţii punerii acestora în producţie sau a măririi productivităţii după
ce sonda a fost pusă în producţie. Se vor injecta 500-700 l amestec acid pentru fiecare metru
de strat deschis. Dacă există dovezi că s-a pierdut o cantitate mare de fluid de foraj în strat, se
vor aplica tratări succesive. Nu este indicat să se injecteze o cantitate mai mare de amestec
chimic în strat o singură dată, deoarece particulele solide din fluidul de foraj pot fi împinse la
o distanţă mare de peretele sondei, de unde cu greu vor fi îndepărtate.
 Pentru sondele vechi, cantitatea de amestec chimic este mai mică, revenind circa 300-400 l
pe metru de strat. În acest caz nu se face tratarea pentru a evacua cantităţi mari de fluid de
foraj, ci pentru a trata un nisip bentonitic sau pentru a îndepărta acumulările de apă.
Soluţia de acid sulfonic aromatic şi acid clorhidric, necesară pentru tratament, se prepară
într-o habă. Întâi se dizolvă în apă cantitatea necesară de acid sulfonic aromatic (D 5). Acidul
clorhidric se adaugă numai când toate pregătirile pentru introducerea în sondă au fost
terminate. Procentul de acid clorhidric fiind mic (2-3%) nu este necesar să se adauge
inhibitori de coroziune pentru protejarea instalaţiilor de suprafaţă şi a echipamentului de
adâncime.
La sondele care au presiunea de strat scăzută, tratarea se poate face prin introducerea
soluţiei chimice în spaţiul inelar, după care se pompează o cantitate de ţiţei necesară pentru
împingerea soluţiei în strat. După o pauză de reacţie de 3-4 ore, sonda se repune în producţie.
Acest amestec chimic poate fi utilizat cu succes la sondele de injecţie, pentru mărirea
indicelui de receptivitate şi reducerea presiunii de injecţie.

3.4.3. Tratarea stratelor productive cu compoziţie de stimulare pe bază

de acid fosforic

Pentru stimularea stratelor productive şi îmbunătăţirea productivităţii sondelor care le

exploatează, a fost realizată soluţia tip TENSAL ce reprezintă un complex sinergetic de acizi
organici şi anorganici cu substanţe tensioactive neionice, anionice, alcooli, inhibitori de
coroziune şi moderatori de reacţie. Componentul principal este acidul fosforic (H3PO4), care
este un acid tribazic, solid.
Soluţia tip TENSAL se prepară într-o habă de capacitate corespunzătoare volumului de
soluţie necesar tratamentului, adăugându-se în apă componenţii necesari în ordinea în care se
indică în reţeta de preparare:

Apă dulce...................................................670 l
Aldehidă formică.........................................10 l
Acid acetic...................................................10 l
Metanol........................................................20 l
E-96 (D5).....................................................10 l
S2-350.........................................................10 l
Acid fosforic..............................................250 l
KCl sau NH4Cl............................................10 l

Soluţie TENSAL.....................................1000 l

Acest tip de soluţie se utilizează cu bune rezultate la stimularea colectoarelor constituite

din gresii, nisipuri cu conţinut ridicat de marne şi minerale argiloide, în calcare marnoase şi
grezoase, în general în rocile colectoare din dacian şi meoţian.
Soluţia acidă tip TENSAL reacţionează foarte lent cu roca, cu o viteză de reacţie şi de
coroziune mult mai reduse comparativ cu soluţiile de acid clorhidric.

Tehnologia de pompare a acestei soluţii în strat este următoarea:

- se injectează în prima etapă metanol sau butanol în cantitate de 0,5-1 m3/m perforat, în
scopul deblocării zonei de filtru;
- se pompează soluţia TENSAL în cantitate de 1-2 m3/m perforat;
 - se injectează un dop de 5-10 m3 butanol şi apoi se pompează un volum corespunzător de
ţiţei sau apă de zăcământ pentru a împinge în strat soluţia de tratare. Debitele de injecţie
recomandate sunt cuprinse între 300-500 l/min. După o pauză de reacţie de maximum 6
ore, sonda se repune în producţie cu debite restrictive.

3.4.5. Tratarea stratelor productive cu spume acide

Pe plan mondial practica în domeniul stimulării formaţiunilor productive a arătat că în

cazul zăcămintelor aflate într-un stadiu avansat de exploatare la care aplicarea tratamentelor
acide convenţionale nu mai dau rezultate, tratarea cu spume acide este cea mai eficientă în
comparaţie cu alte metode de stimulare. Tehnica utilizării fluidelor pe bază de spume acide s-a
aplicat cu succes în formaţiunile sensibile la lichide, datorită proprietăţii lor de a minimaliza
contactul lichidelor cu zăcământul, a capacităţii lor de a recupera rapid majoritatea cantităţii
de fluid folosită în timpul tratamentului şi a deteriorării minime a caracteristicii rocii
rezervorului. Introducerea soluţiei acide complexe, sub formă de spumă acidă, cu gaze este o
variantă tehnologică recomandată atât în cazul stimulării formaţiunilor depletate, cât şi în
cazul stimulării unor intervale dintr-un complex productiv cu proprietăţi fizice diferite.
Spuma acidă se obţine aditivând soluţia acidă cu agent de spumare. Spumarea soluţiei
acide permite eliminarea fenomenului de blocare a stratului cu soluţie apoasă de acid
neutralizat. Soluţia acidă umectând matricea rocii conduce la crearea unor forţe capilare
puternice, care afectează grav permeabilitatea colectorului în jurul sondei. Pentru a se evita
aceste inconveniente se va injecta soluţia acidă de stimulare sub forma unei dispersii de
particule fine, într-o fază continuă de gaze, cum ar fi azotul sau dioxidul de carbon.
Efectul scontat se obţine numai dacă particulele de lichid (fază externă) sunt suficient de
mici, încât să rămână în suspensie în gaz (fază internă) şi să nu fie segregate în formaţiune. În
acest caz presiunea de injecţie este mult mai mică, iar mobilitatea obţinută este mai mare ca
unitatea.
La injecţia în amestec cu soluţiile acide de stimulare, azotul se găseşte în aceste fluide sub
formă de bule de gaz, datorită solubilităţii lui reduse atât în apă cât şi în hidrocarburi. Astfel
cercetările de laborator au arătat o slabă solubilitate a azotului în apă (1,32 m3/m3 apă la 60°C)
şi o solubilitate ceva mai bună în hidrocarburi.
În practica acidizării cu azot, cantitatea de azot folosită variază între 25-50 m 3/m3 ceea ce
arată că volumul de azot introdus în soluţia acidă este de peste 10 ori mai mare decât volumul
de azot care poate să se dizolve într-un m3 de apă sau ţiţei.
În cazul spumelor cu structură grosieră, adică acelea care au particule de lichid mari,
lichidul se va separa de faza gazoasă. În acest caz efectul acestor spume este asemănător celui
obţinut la operaţiile de împingere în formaţiunea productivă a unei soluţii acide cu azot, iar
presiunea de injecţie rămâne la valori ridicate.
La alegerea tehnologiei de tratare cu spume acide trebuie să se ţină seama de principalele
caracteristici ale spumelor acide, care au fost menţionate în capitolul 2, pentru a beneficia de
avantajele acestor fluide.
Prezenţa bulelor de spumă în matrice reduce efectul de formare a unor canale de
dimensiuni mari ("găuri de vierme").
În tratamentele convenţionale cu acid clorhidric, o cantitate mare de particule fine
insolubile cum ar fi cuarţul, gipsul, feldspaţii, rămân în canalele de curgere din rocă datorită
viscozităţii mici a acidului neutralizat.
Spumele acide cu viscozitate aparentă mare îndepărtează uşor aceste particule din
formaţiune şi apoi din sondă ridicându-le la suprafaţă. Această curăţare mai rapidă reduce
efectul pe care-l aveau soluţiile acide convenţionale asupra formaţiunilor sensibile la apă şi
elimină operaţia de pistonare la sonde după realizarea tratamentului.
Asigurarea unei eficienţe sporite a tratamentului cu spume acide presupune alegerea
tipului şi a concentraţiei optime de agent de spumare.
Tehnologia operaţiei de tratare cu spume acide constă în următoarele:
- prepararea soluţiei acide în stare lichidă conform proprietăţilor colectorului, în care
urmează să se execute operaţia de stimulare. Volumul de soluţie de tratare va fi în
proporţie de 3-6 m3/m perforat;
- amestecarea agentului de spumare în proporţie de 1-2% faţă de volumul de soluţie acidă
care urmează a fi spumată;
- injectarea în strat a unui volum iniţial de azot de 30 Nm 3/m perforat, având racordat
aparatul de spumare la linia de împingere montată între instalaţia de azot şi sondă, iar
haba cu soluţie acidă va fi conectată la aspiraţia aparatului de spumare;
- deschiderea robinetului de la haba care alimentează aparatul de spumare cu soluţia acidă,
reglându-se în funcţie de raţia dorită; (se recomandă o raţie azot gaz-soluţie acidă de cca.
50 Nm3/m3);
- repunerea sondei în producţie după o pauză de reacţie.
Tratamentele cu spume acide trebuie să aibă un timp redus de închidere a sondei după
pompare, pentru a diminua şansa separării lichidului şi a gazelor. Cu cât timpul de menţinere a
spumei acide în condiţii statice creşte, cu atât mai uşor se pot separa cele două faze şi
particulele fine suspendate se pot separa de acidul spumos.
Repunerea în producţie se va face progresiv, prin deschiderea treptată a sondei în cazul în
care după pauza de reacţie presiunea se menţine la valori relativ ridicate.
Calitatea spumei acide are un rol determinant asupra distanţei de penetrare a rocii de către
amestecul de acid spumos.
Din practica de laborator s-a constatat că o creştere a calităţii spumei conduce la o scădere
a distanţei de penetrare, întrucât cantitatea de acid conţinut este mai mică şi deci puterea de
dizolvare a rocii de către spuma acidă scade.
Calitatea spumei acide depinde în afară de calitatea agentului de spumare şi de
performanţele echipamentului utilizat la generarea spumei acide.
La operaţiile de stimulare cu spume acide, experimentate în şantierele de petrol din ţara
noastră, s-a utilizat un sistem simplu de spumare care constă în injectarea azotului gazos
printr-o conductă perforată aşezată concentric în conducta prin care se pompează soluţia
acidă.
Cercetările ulterioare întreprinse pentru îmbunătăţirea calităţii spumei au condus la
conceperea unui aparat pentru generarea spumei, ce se bazează pe principiul de funcţionare
al ejectorului.
Construcţia acestui aparat poate fi urmărită în figura 3.11.
 Fig. 3.11. Generator de spume şi emulsii. Fig. 3.12. Generator de spume.

În corpul aparatului se introduce o port duză în care se înfiletează o duză. Port duza îşi
poate regla poziţia faţă de confuzorul ejectorului prin acţionarea cu o cheie fixată în nişte
locaşuri speciale. Reglarea se poate face etanş, datorită ringurilor de etanşare.
La ambele capete corpul generatorului este prevăzut cu filete în care se înfiletează
racorduri rapide, care permit legarea operativă a aparatului la linia de împingere.
Aspiraţia are loc prin orificiile practicate în corpul generatorului de spumă. Fluidul aspirat
trece prin camera de aspiraţie. Această cameră permite o legătură operativă a aparatului la
linia de aspiraţie a fluidului prin intermediul unui racord rapid. Prin reglarea poziţiei port
duzei faţă de confuzor şi prin schimbarea diametrului duzei se obţin raţii diferite între fluidul
motor şi cel aspirat.
Pentru cazurile în care se doreşte obţinerea unei spume acide superfine şi raţii mari de
gaze-soluţie acidă se poate utiliza un generator de spumă superfină schematizat în figura 3.12.
Avantajele acestui dispozitiv sunt următoarele:
- permite realizarea instantanee a unei spume fine şi superfine de mare stabilitate, la
diverse raţii între faza lichidă şi cea gazoasă;
- funcţionează şi atunci când una din faze se găseşte sub presiune;
- montaj şi demontaj uşor.
Avantajele tratamentului cu spume acide sunt imprimate de caracteristicile acestor fluide
pe bază de spume.
TESTE DE LABORATOR, SIMULĂRI NUMERICE
ŞI REZULTATELE EXPERIMENTELOR DIN ŞANTIER
ALE OPERAŢIILOR DE ACIDIZARE

4.1. Teste de laborator

Studiile de laborator au ca obiectiv analize complexe ale rocilor şi ale fluidelor din strat,
pentru a obţine informaţiile necesare în vederea proiectării tratamentelor de acidizare a
matricelor.
Cel mai important criteriu care stă la baza proiectării operaţiilor de stimulare îl constituie
compoziţia litologică şi parametrii fizici ai formaţiunii ce urmează a fi tratată. Acesta este
motivul pentru care toate firmele mari de servicii (Halliburton, Dowell, Schlunberger,
Nowsco, Western Company) şi-au organizat laboratoare excelent utilate care studiază
comportarea carotelor sau probelor laterale provenite din formaţiunea ce urmează a fi tratată,
la contactul cu soluţiile de stimulare recomandate. Pe lângă detalierea compoziţiei mineralo-
petrofizice, a naturii şi compoziţiei cimentului, a determinării procentului şi compoziţiei
mineralelor argiloase, a porozităţii şi permeabilităţii efective se fac teste de solubilitate în
acizi, se studiază produşii de reacţie rezultaţi din interacţiunea rocii cu soluţiile de tratare, se
cercetează efectul soluţiilor de tratare active şi consumate asupra permeabilităţii formaţiunii,
efectul gazelor ieşite din soluţie şi se aleg aditivii cu performanţe maxime pentru roca
respectivă.
În continuare se fac teste de compatibilitate a fluidelor de zăcământ cu soluţiile de tratare
pentru a evita sau diminua efectele nedorite (precipitări de săruri insolubile, formarea de
gudroane acide, formarea de emulsii directe sau inverse, umflarea şi dezagregarea mineralelor
argiloase etc.).
Probele de laborator, în mod normal, nu simulează deteriorarea efectivă a formaţiunii, nu
justifică reacţiile adverse (acid-rocă contaminată, acid-mineralele formaţiunii şi acid-fluidele
conţinute de formaţiune) şi nu simulează geometria actuală (canalele perforaturilor) şi
modelul curgerii (radială).
Datele rezultate din probele de laborator sunt de mare importanţă în multe cazuri:
- când se obţin rezultate negative, care ar descuraja stimularea;
- când factorul skin iniţial este mai mic ca 10. Teoretic, dacă s = 0, fluidele de stimulare
pot reacţiona numai cu mineralele rocii şi fluidele conţinute de formaţiune aşa cum s-a
experimentat în laborator;

- când un factor skin iniţial mare este redus la mai puţin de 10 în timpul stimulării
stratului;
- când operaţiile de stimulare anterioare în aceleaşi formaţiuni au eşuat din motive logice.
După obţinerea acestor date de bază se trece la o a doua etapă de simulare pe calculator a
diferitelor faze ale tratamentului de acidizare a formaţiunii productive.
Se alege fluidul optim pentru tratament, volumele de soluţii necesare, presiunile şi debitele
de pompare şi tehnologiile de lucru. De asemenea se calculează puterea hidraulică necesară,
numărul de agregate, creşterea indicelui de productivitate sau receptivitate, în diferite variante
optime de tratament. Pentru alegerea variantei optime sunt folosite programe complexe rulate
pe calculator în diverse variante de operare.
Curbele de răspuns pentru acid obţinute prin teste de laborator asupra eşantioanelor de
carote sunt folosite pe scară largă pentru alegerea celui mai bun tip şi volum de acid sau
amestec acid pentru operaţiile de acidizare a stratelor şi pentru verificarea compatibilităţii
mineralelor şi fluidelor formaţiunii cu fluidele de stimulare. Aceste curbe sunt dovada
microevenimentelor (informaţiile probelor de laborator - dizolvarea parţială a rocii,
producerea de particule fine, precipitarea produsului secundar etc. care au loc într-o porţiune
foarte mică din formaţiune).
În ceea ce priveşte elaborarea programelor de stimulare pentru sondele de producţie sau
injecţie din România, numai o parte din cercetările de laborator menţionate s-au executat în
mod curent la sonde considerate reprezentative pentru structura şi unităţile productive
studiate.
După 1995, laboratoarele institutelor de cercetare de profil au fost dotate cu aparatură
performantă capabilă să simuleze în condiţii dinamice parametrii de zăcământ şi să realizeze
toate cercetările de laborator aplicate de firmele mari specializate în tratamente de stimulare
prin acidizare şi fisurare a formaţiunilor productive. De asemenea în cadrul S.N.P PETROM
Bucureşti şi S.N.G.N. ROMGAZ Mediaş s-au înfiinţat grupe de simulare pentru diferite etape
ale tratamentelor de acidizare şi fisurare a sondelor de petrol şi/sau de gaze din ţara noastră.

4.1.1. Analize de carote

Analizele de carote, inclusiv testele de curgere, sunt o parte integrală a studiilor de

laborator folosite pentru proiectarea unui tratament de matrice.
Studiile de laborator pot fi clasificate după cum urmează:
 studii petrofizice pentru determinarea porozităţii şi permeabilităţii probelor de rocă
recoltate din sonde;
 studii petrografice care includ analize structurale ale mediului solid din care sunt
alcătuite probele de carote alese pentru examinare:
- analize termice diferenţiale;
- analize chimico-spectrale de emisie;
- analize prin difracţie cu raze X;
- analize pe secţiuni subţiri la un microscop polarizator.
 studii chimice şi teste de solubilitate;
 studii de curgere pentru înregistrarea răspunsului permeabilităţii rocii când sunt injectate
diferite fluide.

4.1.1.a. Studii petrofizice

Caracterizarea petrofizică a probelor de rocă include măsurători ale porozităţilor şi ale

permeabilităţilor.
Porozitatea eşantioanelor de rocă este determinată în laboratoarele de profil din ţară cu
ajutorul porozimetrului digital cu heliu tip EPS (Edinburgh Petroleum Service), al cărui
principiu de lucru se bazează pe legea lui Boyle de expansiune a gazelor.
Porozimetrul cu expansiune de gaz este un aparat care furnizează o determinare precisă a
volumului granulelor din structura probei. El permite măsurarea volumului granulelor pe o
gamă mare de dimensiuni de carote, cu o eroare de mai puţin de 0,2% pentru domeniul de
porozităţi în condiţii atmosferice şi în condiţii de presiune de confinare.
Aparatul a fost construit special în scopul eficienţei, fiabilităţii şi nevoii de date precise şi
a posibilităţii de repetabilitate a măsurătorilor.
 Prelucrarea datelor se realizează prin utilizarea HELPOR care este o colecţie de programe
activate prin meniuri, care a fost dezvoltat pentru analiza datelor obţinute din sistemele de
porozitate HGP 100 şi HGP 200. Soft-ul este proiectat să lucreze pe calculatoare IBM PC (sau
compatibile) şi interfaţa AIRO, cu sistem de operare MS DOS. HELPOR creat de E.P.S. a fost
conceput special pentru a permite:
- operarea automată a aparatului şi controlul procesului (HGP 200);
- achiziţionarea automată a datelor (HGP 200);
- analiză, sortare, rechemare şi editare rapidă a datelor;
- transfer uşor al datelor în format ASCII pentru alte pachete soft.
Acest program are subprograme care permit calibrarea, calculul, stocarea datelor şi
prezentarea rezultatelor. Datele sunt introduse printr-o serie de meniuri legate între ele. Datele
iniţiale de identificare a eşantionului de carotă şi a sondei, apoi datele probei individuale sunt
introduse manual.
Se selectează volumul pentru dimensiunile eşantionului de carotă şi datele de calibrare
sunt rechemate din memorie.
Datele de proces pot fi introduse atât manual, cât şi automat, caz în care HELPOR preia
conducerea întregului ciclu de expansiune a heliului.
Numărul maxim de seturi de date pentru fiecare probă este de 10.
În mod automat ciclul de expansiune este repetat până se atinge o valoare constantă a
densităţii granulelor. Porozitatea şi densitatea de granule a eşantioanelor de rocă pot fi
determinate prin măsurarea volumului total şi a greutăţii probei uscate. în cele din urmă, atât
în modul de operare manual cât şi în cel automat, oricare din cele 10 cicluri poate să fie tipărit
sau stocat în fişiere de date. Acestea sunt scrise în format ASCII care conţine datele
informative despre zăcământ şi sondă, precum şi date despre porozitatea şi densitatea
granulelor unei probe de carotă.
Permeabilităţile probelor de carotă se determină, atât înainte cât şi după blocare, cu
permeametrul digital cu gaz (DGP-200) fabricat de firma Edinburgh Petroleum Service.
Părţile electronice din aparat sunt sensibile la variaţiile temperaturii ambiante. Pentru a
preveni abaterile termice excesive trebuie să se lucreze cu aparatul în domeniul de
temperatură cuprins între 20-25°C.
Permeametrul DGP-200 este asistat de un calculator de proces. Pachetul de programe este
folosit pentru a analiza datele înregistrate la permeametru. Datele brute pot fi introduse ma-
nual sau înregistrate automat. Achiziţionarea automată a datelor măreşte eficienţa de operare a
permeametrului şi elimină erorile care intervin în măsurarea sau transferul datelor.
Analiza Klinkenberg constă în minimum şapte determinări de permeabilitate la gaz la
diferite valori ale presiunii medii, respectiv la diferite presiuni de intrare, dar la aceeaşi
valoare a presiunii diferenţiale. De obicei, treptele de presiune sunt: 5, 10, 15, 25, 35, 45 psi.
În unele cazuri (la permeabilităţi > 2D) aceste trepte nu pot fi folosite deoarece la ultimele
trepte debitul nu va putea fi măsurat (depăşeşte domeniul de măsurare al aparatului). În
această situaţie, treptele de presiune vor fi alese de operator astfel încât să se poată efectua cel
puţin şase măsurători.

4.1.1.b. Studii petrografice

Alcătuirea chimico-mineralogică a rocii colectoare s-a pus în evidenţă prin analiza termică
diferenţială, analiza chimico-spectrală de emisie (metodă semicantitativă), analiza prin
difracţia razelor X (metodă cantitativă) şi analiza pe secţiuni subţiri (metodă calitativă).
 Fig. 4.1 - Diagrame obţinute prin analiză termică diferenţiată.

a) Analiza termică diferenţială (A.T.D.) permite observarea variaţiei umidităţii (apa

absorbită) în funcţie de temperatură a componentelor chimico-mineralogice ale rocii şi
recunoaşterea tipului de reţea cristalină ce intră în structura lor.
Comportamentul termic al probelor investigate au fost studiate cu un derivatograf Q-150
OD MOM Ungaria. Diagramele din figura 4.1 au fost realizate la o viteză de încălzire aleasă
de 10°C/min.
Rezultatele experimentale sunt incluse în tabelul 4.2, în care:
T - intervalul de temperatură în care se desfăşoară efectul termic;
Tmax - temperatura vârfului pikului;
mprobă - pierderea de masă a probei;
mtotal - pierderea totală de masă în intervalul de temperatură considerat
Interpretarea rezultatelor obţinute din analiza termică diferenţială a probelor de rocă cerce-
tate conduce la următoarele concluzii:
 apa fizic adsorbită de forţele de suprafaţă a cristalelor este destul de puţină;
 apa absorbită, inclusă în reţelele cristaline şi "reţinută" de forţe intercristaline de mărimi
importante şi variabile, indică faptul că probele analizate au în compoziţia lor reţeaua
cristalină de interstratificaţie mixtă ordonată şi neordonată precum şi reţele de tip
montmorillonit, illit şi clorit întrucât:
pikurile sunt asimetrice şi dispuse în paliere;
pikurile principale se înscriu în trei domenii de temperatură evidente, în care au loc:
pierderea apei adsorbite, între 100-300°C; dehidroxilare, între 500-600°C; "ruperea"
structurilor cristaline, în jurul temperaturii de 1000°C;
reacţia endotermă înscrisă în gama temperaturii de 800°C este specifică
montmorillonitelor;
trecerea SiO2 în α-cuarţ (transformare polimorfă) în timpul reacţiei endoterme.

b) Analizele chimico-spectrale de emisie ale probelor de carotă indică elementele

chimice care intră în compoziţia rocii, cu ponderea lor de participare şi relaţiile de substituire
dintre ele. Analizele chimico-spectrale de emisie au fost realizate cu ajutorul spectografului cu
reţea plană, P.G.S.-2 Zeiss, la 30 de probe de carotă din gresii din 6 sonde de la adâncimi
diferite.

c) Analiza prin difracţia razelor X este cea mai bună metodă de cercetare roentgen-
structurală disponibilă pentru identificarea şi măsurarea cantitativă a tuturor minerale-lor
argiloase existente, precum şi detalierea prezenţei reţelelor cristaline în probele cercetate. tă
ordonate şi neordonate la care se adaugă reţelele de tip cloritic, montmorillonitic şi illitic din
care o participare de reţinut o are nontronitul.
 Teste de determinare a acţiunii mediilor fluide acide asupra compoziţiei chimice şi
structurii mineralelor argiloase
Prin analizele realizate s-a stabilit influenţa soluţiilor apoase: acid clorhidric, acid sulfuric,
acid acetic asupra compoziţie chimice şi a structurii mineralelor din argila roşie de Breaza [6].
Pentru obţinerea obiectivului propus s-au utilizat următoarele metode de analiză: analiza
termică pentru caracterizarea argilei naturale, analiza spectrală în infraroşu şi analiza difracţiei
cu raze X, pentru caracterizarea argilei naturale şi a celei tratate cu soluţii acide.
În cazurile studiate, fluidele apoase acide modifică semnificativ structura şi compoziţia
chimică a mineralelor argiloase, iar proprietăţile sistemelor disperse, obţinute din aceste argile
tratate, se vor schimba faţă de cazul utilizării mineralelor în stare naturală.

d) Analiza secţiunilor subţiri este cea mai recomandată metodă de obţinere a informaţiilor
privind textura rocii, mineralogia componenţilor detritici şi autigeni ai rocii, tipul şi distribuţia
poromeritică (parametrii dimensionali şi de formă ai porilor, caracteristicile şi conformaţia
reţelelor de canale ale rocii), modul de distribuţie în spaţiu a mineralelor de constituţie a rocii.

Fig. 4.4 - Rezultatul analizei pe secţiuni subţiri pentru un

microconglomerat cu ciment calcitic.
Din studiul realizat pe mai multe probe de carote sunt redate succint rezultatele analizelor
pe secţiuni subţiri pentru două probe de carote fotografiate la microscopul cu lumină
polarizată OLYMPUS. Fotografiile realizate pot fi urmărite în figurile 4.4 şi 4.5.
Rezultatele analizei detaliate a probei F - un microconglomerat cu ciment calcitic sunt
urătoarele:
- textură: ruditică;
- sortare: slabă;
- contururi: subangulare, subrotunjite;
 - constituenţi: alogeni [cuarţ, feldspaţi, muscovit, fragmente litice (calcare, cuarţite,
micaşisturi)], autigeni (clorit, pirită, oxizi şi hidroxizi de fier, glauconit), bioclastici
(alge);
- liant: ciment calcitic;
- raport: particule/liant = 75/25;
- transformări diagenetice: calcitizarea feldspaţiilor plagioclazi şi diagenizarea bio-
clastelor.

Fig. 4.5 - Rezultatul analizei pe secţiuni subţiri pentru o gresie

feldspatică bioclastică cu ciment calcitic.

4.1.1.. Studii chimice şi de solubilitate

 Teste pentru determinarea influenţei salinităţii apelor de injecţie asupra

permeabilităţii rocilor
Eşantioanele de rocă selecţionate, pe care s-au efectuat analizele pentru atingerea
obiectivului propus, sunt alcătuite din gresii calcaroase, notate cu A, B, C.
Pentru realizarea fiecărui experiment au fost folosite şapte soluţii cu salinităţi diferite. În
cadrul experimentelor s-a început injecţia cu soluţie de concentraţie corespunzătoare apei de
zăcământ, apoi s-au injectat mai multe volume de pori până s-a constatat stabilizarea
regimului de curgere. Testul a continuat prin injectarea în aceleaşi condiţii a soluţiilor alese în
ordinea descrescătoare a salinităţii. Pentru fiecare fază a experimentului s-a înregistrat debitul
de curgere prin carotă şi diferenţa de presiune, după care s-a calculat permeabilitatea pe
fiecare etapă.
 Tabelul 4.8. Determinarea sensibilităţii la apele de injecţie - proba A
Permeabilitatea Raportul Reducerea de
Salinitate Densitate Viscozitate k k / ki permeabilitate
3
g/l g/cm cP mD %
5,000 1,013 1,135 406,011 1,000 0,000
2,500 1,017 1,119 363,295 0,895 10,521
1,250 1,010 1,109 340,895 0,839 16,038
0,875 1,004 1,094 312,816 0,770 22,954
0,437 1,000 1,090 301,896 0,744 25,643
0,219 1,000 1,090 289,949 0,714 28,586
0,109 1,000 1,090 280,338 0,690 30,953
0,000 1,000 1,090 232,844 0,573 42,651

Din analiza datelor obţinute în urma experimentului efectuat, prezentate în tabelul 4.8,
rezultă în mod evident faptul că orice accentuare a diferenţei dintre salinităţile apelor de
injecţie şi apa cu care eşantionul de carotă a fost iniţial saturat produce o reducere a
permeabilităţii absolute a rocii. Această manifestare în comportarea permeabilităţii absolute a
eşantionului de carotă testat (proba A) dovedeşte că roca este o gresie care prezintă în
constituţia sa minerale argiloase.
Gradul de sensibilitate al rocii la scăderea salinităţii apei injectate se constată din declinul
permeabilităţii care indică declanşarea unei blocări parţiale a curgerii prin mediul solid poros
permeabil. Acest lucru ilustrează faptul că roca nu este foarte sensibilă la modificarea
salinităţii şi pH-ului apei de injecţie; cu alte cuvinte cantitatea de minerale argiloase care să
producă obturarea canalelor de curgere, prin umflare, este relativ mică. Rezultă că mineralele
argiloase din constituţia gresiei nu se caracterizează printr-o capacitate foarte mare de schimb
de cationi. Faza solidă cristalină polară nu este cu mult mai concentrată în unii cationi, de
natură şi valenţă prea mult diferită, în comparaţie cu apele de injecţie polare de o anumită
salinitate.

La rocile cu conţinut ridicat de argile bogate în anumiţi ioni, prin pătrunderea în pori a
unei ape de mineralizaţie mai scăzută decât cea a apei ce saturează mediul solid poros are loc
producerea unui dezechilibru electrochimic şi fizic soldat cu creşterea gradului de intensitate a
tensiunilor ce se produc în acea zonă. Efectul creat de schimbul de cationi conduce la
creşterea capacităţii de adsorbţie şi reţinere a apei mai puţin mineralizate la suprafaţa fazei
solide cristaline polare.
Deci apa difuzează spre suprafaţa argilei unde concentraţia de cationi este mai mare -
fenomenul de osmoză - şi pătrunde între foiţele elementare ale mediului solid mărind distanţa
între ele. Foiţele rămân mai mult sau mai puţin legate între ele datorită legăturilor de hidrogen
ale apei (hidratarea de suprafaţă).
În general argilele care se umflă şi se dispersează (fenomene care nu se pot separa ca
acţiune) sunt: smectite, unele illite, argilele interstratificate ş.a.
 Teste de stabilire a duratei de reacţie a compoziţiilor de soluţii acide cu roci carbonatice
Firma Halliburton recomandă utilizarea unor combinaţii de acid clorhidric cu acid organic
sub denumirea de Mod Acid pentru moderarea reacţiei acide a rocilor carbonatice. Timpul de
reacţie stabilit în laborator pe carote din diferite formaţiuni este prezentat în tabelul 4.11.
 Teste pentru determinarea depunerilor de aluminosilicaţi
Acidizarea gresiei implică în mod obişnuit reacţia HF cu mineralele aluminosilicate,
inclusiv argilele şi feldspaţii. O problemă obişnuită apărută în acidizarea cu HF o constituie
precipitarea produşilor de reacţie.
 Multe reacţii de precipitare pot să apară aproape imediat după consumarea soluţiei acide.
Precipitarea silicei se realizează prin reacţia secundară a H2SiF6 cu argilele şi feldspaţii în
exces. Restul de HF conţine puţin HCl nereacţionat din cauza acestei reacţii secundare, astfel
încât acest rest are valori ale pH-ului cuprinse între 2 şi 3.
Precipitatele în exces se pot forma dacă nu se realizează prespălarea cu soluţii acide
adecvate.
Sedimentarea în garnitura ţevilor de extracţie sau în împachetările cu pietriş a putut fi
observată timp de zile, luni sau chiar ani după un tratament de acidizare la care s-a folosit HF.
Această precipitare este adesea numită depunere de aluminosilicat.

 Testele de solubilitate reprezintă o tehnică simplă folosită pentru a determina cantitatea

oricărui material dizolvat într-un anumit solvent. Rezultatele sunt date în procente de greutate.
Solubilitatea rocilor în acizi depinde de mineralogia acestora. Solubilitatea totală
reprezintă suma solubilităţii fiecărui mineral.
În tabelul 4.14 se prezintă puterea de dizolvare pentru calcare şi dolomite a unor acizi
(acid clorhidric, acid formic şi acid acetic) de diferite concentraţii.
Testele de solubilitate sunt adesea folosite ca o primă aproximare a conţinutului de
carbonaţi şi argile.

Tabelul 4.14. Puterea de dizolvare a diferiţilor acizi

Kg rocă m 3 de rocă dizolvată de 1 m 3
dizolvat de soluţie acidă cu concentraţia
R o c a Acidul ă de 1
kg de 5% 10% 15% 30%
acid
Carbonat de calciu HCl 1,37 0,026 0,053 0,082 0,175
(CaCO3) HCOOH 1,09 0,020 0,041 0,062 0,129
3
ρ=2710 kg/m CH3COOH 0,83 0,016 0,031 0,047 0,096
Dolomită HCl 1,27 0,023 0,046 0,071 0,152
[CaMg(CO3)2] HCOOH 1,00 0,018 0,036 0,054 0,112
ρ=2870 kg/m3 CH3COOH 0,77 0,014 0,027 0,041 0,083

Testele de solubilitate sunt folosite şi pentru identificarea depozitelor organice precum şi

pentru optimizarea acţiunii solvenţilor.

4.1.1. . Teste de curgere pentru carote

Testele de curgere pentru carote se realizează cu aparate care pot simula condiţiile de
presiune şi temperatură din strat şi pot determina efectele diferitelor fluide de injecţie asupra
probelor de carote.
Rezultatele acestor teste sunt ilustrate de curbe de răspuns la fluide injectate, care indică
evoluţia permeabilităţii în funcţie de volumul de fluid injectat.
Curbele testelor de curgere şi testul de răspuns la acizi sunt evaluate conjugat cu un studiu
petrografic care permite interpretarea schimbărilor observate în permeabilitate. Schimbările
de permeabilitate depind de reacţiile de dizolvare şi precipitare. Observaţiile care indică ce se
dizolvă şi precipită sunt folositoare în alegerea fluidului de tratare.
 Test pentru determinarea limitei de curgere
 Obiectivul experimentului a fost determinarea debitului critic (debitul la care se iniţiază
blocarea prin migrarea de particule fine).
 Teste de laborator cu spume acide
Firma Halliburton a investigat efectele calităţii spumei, stabilitatea spumei şi
compatibilităţile chimice asupra pierderilor de fluid.
Tabelul 4.17 prezintă efectul calităţii spumei şi a doi agenţi de spumare diferiţi asupra
controlului pierderilor de fluid [13].

Tabelul 4.17. Efectul calităţii spumei şi a agenţilor de spumare (pdif=6,9 bar)

Pierdere
Calitatea Permeabilitatea rocii Timpul de
Soluţia testată fluid N2
spumei la N2 la 43C străpungere
36 min
mD min l
15% HCl 0 0,85 <1 -
15% HCl + 1% spumant A 90 0,83 >36 -
80 0,72 >36 -
70 0,84 18 -
60 0,66 7 -
15% HCl + 1% spumant B 90 1,21 - 0,00
90 0,26 - 0,00
80 0,63 - 0,00
80 0,61 - 0,00
70 0,88 - 0,07
70 1,14 - 0,69
60 0,69 - 0,22
60 1,83 - 0,46

S-au utilizat carote de 6 in lungime, prin care s-a trecut acid clorhidric convenţional (15%
HCl) şi 15% HCl cu agent de spumare. În figura 4.14 se poate urmări faţa unei carote care a
fost străbătută timp de 1 minut de 15% HCl, iar în figura 4.15 faţa unei carote prin care a
trecut spuma acidă de calitate 90 (15% HCl plus 1% agent de spumare), timp de 36 minute.

Fig. 4.14 Efectul soluţiei 15% HCl asupra Fig. 4.15 Efectul spumei acide de compoziţie
unei carote. 15% HCl şi calitate 90 asupra unei carote.
 Numărul mare de găuri mici observate pe faţa carotei din figura 4.15 şi nici o pierdere de
fluid dovedesc că spuma acidă calitate 90 oferă un bun control al pierderilor de fluid. Aceleaşi
rezultate s-au obţinut şi cu spuma acidă de calitate 80.
Rezultatele testelor prezintă efectul compatibilităţii chimice a sistemelor de spume acide.
Este important ca toţi aditivii utilizaţi într-un sistem de acid cu agent spumant să fie
verificaţi pentru compatibilitate cu acidul uzat precum şi cu acidul activ.
Efectele calităţii spumei şi concentraţia acidului din spuma acidă asupra pierderilor de
fluid
Creşterea presiunii diferenţiale de la 6,9 la 34,5 bar schimbă considerabil controlul
pierderilor prin scurgere a spumei acide.
O cale de a minimaliza efectele creşterii presiunii diferenţiale este de a stabiliza spuma
acidă, prin creşterea viscozităţii acidului înainte de a fi spumat.
Pierderea de fluid în stratele cu permeabilitate mare poate fi redusă prin pomparea unei
cantităţi de fluid (ce va constitui un tampon) înaintea spumei acide.
 Teste de obţinere a sistemul gel-spumă
Spumele sunt sisteme disperse gaz-lichid, termodinamic instabile. Asigurarea stabilităţii
acestora necesită un spumant adecvat.
Spumanţii sunt substanţe tensioactive, hidrofile, care acţionează, pe de o parte prin
reducerea tensiunii superficiale, iar pe de altă parte prin formarea unui film protector în jurul
particulei de gaz (faza dispersată).
Pentru evaluarea spumanţilor se efectuează determinări de tensiuni superficiale, calitate şi
stabilitate a spumelor obţinute (timpul de înjumătăţire, timpul de distrugere).
Cercetările recente au demonstrat că se pot realiza sisteme mai eficiente de blocare a
canalizărilor cu geluri-spumă (spume îmbunătăţite cu polimeri reticulaţi) care prezintă o
stabilitate şi o rezistenţă mărită faţă de gelurile convenţionale.
În mediul poros, gelul-spumă apare ca o fază continuă gelată, care înconjoară o fază
gazoasă dispersată. După ce este injectat şi gelează în mediul poros, gelul îmbracă pereţii
porilor şi ocupă constricţiile din pori sub forma unor lentile gelate.
Datorită complexităţii fenomenelor care intervin la stabilirea unui sistem gel-spumă,
cercetările trebuie orientate asupra următoarelor aspecte:
- testarea şi selectarea agenţilor tensioactivi;
- evaluarea şi selectarea sistemelor de gelare;
- formularea sistemelor gel-tensioactiv;
- formarea şi caracterizarea gelurilor-spumă.

4.1.2. Analizele fluidelor din strat şi a celor injectate

Analizele ţiţeiului şi apelor sărate de zăcământ constituie informaţii utile pentru alegerea
fluidelor ce se injectează în strat.
Analiza apelor sărate de zăcământ poate fi folosită pentru a prevedea incompatibilităţile în
timpul amestecării cu o apă de altă mineralizaţie.
4.2. Teste de simulare la calculator

4.2.1. Simulări numerice pentru depunerile de materiale în spaţiul poros

permeabil

Depunerea mineralelor constituie o problemă în timpul exploatării sondelor de petrol, dar

mai ales în timpul operaţiilor de stimulare prin acidizare, sau a diverselor operaţii de
intervenţii când în sondă se circulă apă. Atunci când apa de zăcământ se amestecă cu apa de
injecţie în strat sau în echipamentul tehnologic sau de extracţie al sondelor de producţie se
formează precipitate de săruri anorganice.
Programul "SCALE" este un program pe calculator pentru anticiparea depunerii de
mineral în tehnologia de petrol. El este îmbunătăţit de Statoil în colaborare cu Universitatea
Tehnică din Trondheim.
Versiunea practică a programului de anticipare "SCALE" este alcătuită şi adaptată pentru
operarea pe un calculator personal. Acest program este comercializat şi distribuit prin
PETROTECH.
Cu actualul program, implementat pe un calculator personal, se poate anticipa formarea
celor mai obişnuite şi nedorite depuneri de minerale din zăcămintele de petrol:
- calcit (CaCO3);
- siderit (FeCO3);
- anhidrit (CaSO4);
- gips (CaSO42H2O);
- sulfat de stronţiu (SrSO4);
- sulfat de bariu (BaSO4).
Variabilele de intrare sunt ionii principali găsiţi în apele de zăcământ, precum şi evaluările
pentru alcalinitatea totală, acizii organici, pH şi CO2.
Ionii principali cuprind: sodiu (Na), potasiu (K), magneziu (Mg), calciu (Ca), stronţiu (Sr),
bariu (Ba), fier (Fe), clor (Cl), bicarbonat (HCO3) şi sulfat (SO4).
Rezultatele calculelor sunt prezentate sub formă de tabele şi/sau reprezentări grafice.
Următoarele grafice standard sunt disponibile în meniul sistemului:
- cantitatea şi tipul de formare a depunerii prin amestecul a două ape (apa de zăcământ şi
apa de injecţie) la trei temperaturi diferite;
- cantitatea de material depus, ca funcţie a presiunii, pentru trei temperaturi diferite;
- coeficienţii de saturaţie iniţială pentru ionii materialului depus;
- pH-ul ca funcţie a presiunii la trei temperaturi diferite, atât variaţiile pH-ului iniţial cât şi
ale pH-ului după precipitare (pH-ul la echilibru);
- variaţiile CO2 la presiune parţială, ca o funcţie de presiune totală şi temperatură.
Programul este foarte atractiv când pune probleme ca de pildă compatibilitatea tipurilor
diferite de sisteme de apă. Dacă sunt date două ape utilizatorul poate să aleagă amestecarea
celor două ape de la 0100% în trepte de 2,5%.
Multe opţiuni sunt date pentru studierea importanţei presiunii parţiale a CO 2. Sunt incluse
şi alte alternative, care pot avea o influenţă mare asupra precipitării calcitului şi valorilor pH-
ului.
Influenţa variaţiei concentraţiei unuia sau mai multor parametri de intrare (ioni) este uşor
de determinat sub raport cantitativ prin folosirea acestui program. De exemplu, s-a observat că
schimbarea concentraţiei acizilor organici are un puternic efect asupra precipitării calcitului
(carbonat de calciu) şi curbei de pH.
 Cunoaşterea valorii coeficientului saturaţiei este necesară pentru evaluarea reacţiilor de
precipitare şi probabilitatea ca precipitarea să aibă loc. Acest lucru este, de asemenea,
important când se aleg criteriile de încercare pentru aditivii de inhibare.

4.2.2. Simularea procesului de reacţie a HCl cu rocile carbonatice

Unul dintre cele mai interesante fenomene, complex din punct de vedere tehnic şi larg
răspândit în operaţiile de tratare a stratelor productive, îl constituie interacţiunea acizilor cu
rocile carbonatice.
1
Înţelegerea caracterului fizic al procesului pentru aceste tratamente chimice este necesară
în prezent, atât pentru efectuarea unor operaţii eficiente, cât şi pentru reducerea costurilor.
În rocile carbonatice, acidul (în mod obişnuit 15% sau 28% HCl) poate reacţiona nu numai
cu substanţele contaminante ci şi cu rocile din zăcământ, creând canale largi, conductibile,
care străbat zona contaminată. Aceste canale precum şi procesele de reacţie, au fost studiate
de mai mulţi cercetători şi adesea au fost menţionate sub numele de "canale săpate de
vierme", datorită formei lor reale.
Formarea acestor canale este un proces complicat şi poate trece prin etape diferite.
Mărimea debitului de injecţie într-o formaţiune dată poate conduce la dizolvarea materialului
consolidat, sau la canale săpate de vierme cu ramificaţii multiple (forme dendritice) sau un
singur "canal săpat de vierme" dominant [2]. Aşa că, modelarea aleatoare care poate fi
condiţionată în mod corespunzător, poate fi utilizată pentru a vizualiza tipurile de reacţie, a
discerne diferenţele, a reproduce rezultatele de laborator şi în fine poate reproduce şi prevedea
rezultatele din şantier.
Suprafaţa atacată, rezultată în urma acţiunii acidului asupra rocilor carbonatice, este
caracterizată printr-o interfaţă dinamică ce evoluează progresiv şi astfel se obţine un proces de
formare necontrolată a "canalelor săpate de vierme". Multe procese fizice se comportă într-o
manieră asemănătoare; una dintre acestea, formarea prelungirilor viscoase a canalelor, este
bine cunoscută inginerilor petrolişti.
Astfel a fost creat "Dielectric Breakdown Model (DBM)" - "Modelul de Descărcare
Dielectrică (MDD)" - în care mănunchiul se propagă cu o probabilitate de evoluare pentru o
mărime măsurată prin intermediul gradientului de presiune locală [2].
Frick a simulat procesele de reacţie în carote liniare şi a arătat că s-a creat un "canal săpat
de vierme" predominant (fig. 4.26), care este în concordanţă cu rezultatele lui Fogler şi
Hoefner şi cu acele experimente din cadrul Universităţii din Texas. Alte rezultate, pentru două
dimensiuni, demonstrează efectul pelicular, în care unele ramuri ale mănunchiului se dezvoltă
preferenţial, în timp ce altele stagnează.
 Fig. 4.26 - Front acid linear pentru diferite debite de injecţie.
Configuraţia ramificaţiilor aflorimentului creat este dependentă de coeficientul de difuzie
a acidului. Prin intermediul modelului "Permeability Driven Fingering (PDF)" al lui Pichler se
poate evalua efectul creşterii acestui coeficient (fig. 4.27). Rezultă faptul că ramurilor mai
groase le este caracteristic un coeficient mare de difuzie (fig. 4.27 stânga pentru formaţiune de
temperatură ridicată, acid cu acţiune neîntârziată), iar ramurilor subţiri le este caracteristic un
coeficient de difuzie mai mic (fig. 4.27 dreapta pentru formaţiune de temperatură scăzută,
acid cu acţiune întârziată). Prelungirile cele mai mari ale canalelor controlează distribuţia
curgerii. Pentru acelaşi volum injectat "canalele săpate de vierme" se vor dezvolta pe lungime.

Fig. 4.27 - Canale cu ramificaţii multiple.

Aceste rezultate au fost obţinute de unii cercetători care au studiat pe modele

experimentale procesul de formare de către HCl în rocile carbonatice a canalelor dominante
sau sub formă dendritică. Ilustrarea lor a fost realizată prin fotografierea la microscopul
electronic.

4.2.3. Simularea zonelor de precipitare a fluorosilicaţilor

 S-a realizat un studiu amplu de analiză a acidului fluorhidric evacuat de la un tratament
acid, constatându-se prezenţa aluminiului şi a sodiului în acest acid consumat. Astfel este
important să se cunoască solubilitatea sărurilor de sodiu şi potasiu pentru a se evita
precipitarea fluorosilicatului. Solubilitatea acestor săruri s-a determinat într-un domeniu larg
de concentraţii ale acidului clorhidric, de intensităţi ionice şi temperaturi. Pentru realizarea
analizei menţionate este necesară cunoaşterea reacţiilor primară şi secundară ale acidului
fluorhidric (HF) şi respectiv ale acidului fluorosilicic (H 2SiF6) cu feldspatul de sodiu
exprimate prin ecuaţiile 4.1 şi 4.2.
Reacţia primară este:

19HF + NaAlSi3O8 + 3HCl → 3H2SiF6 + AlF2+ + Na+ + 8H2O + 3Cl- (4.1)

Reacţia secundară este:

H2SiF6 + 6NaAlSi3O8 + 18HCl → 6Na+ + 6AlF2+ + 18Cl- + 18H2SiO3 + SiO2∙2H2O (4.2)

Alţi silicaţi conţin, de asemenea, potasiu şi sodiu şi astfel pot să producă posibile probleme
datorită precipitării fluorosilicatului. S-au realizat simulări pentru a se determina posibile
precipitări şi dacă reacţia secundară a decurs în totalitate.
Primul pas în acest proces l-a constituit scrierea reacţiilor, primară şi secundară, pentru
diferiţi silicaţi de interes. În mod caracteristic HF activ a reacţionat în proporţie de 6:1 cu
siliciul şi de 1:1 cu aluminiul. Toţi ceilalţi cationi s-au depus în soluţie şi încărcătura reziduală
cu oxizi de siliciu a fost neutralizată de protoni pentru a da silicagelul. În reacţia secundară,
acidul fluorosilicic a reacţionat în proporţie de 1:6 cu aluminiul. Acidul fluorosilicic a fost
redus la silicagel. Cationii reziduali din silicatul reacţionat, s-au depus în soluţie şi încărcătura
reziduală de oxizi de siliciu a fost neutralizată de protoni şi a dat silicagelul.
Consumarea HCl. După stabilirea ecuaţiilor chimice şi egalizării lor, următorul pas l-a
constituit simularea neutralizării HF cu un silicat dat şi calcularea cantităţii de HCl consumat
şi a cantităţii de H2SiF6 produs. Acidul fluorosilicic a fost apoi consumat cu acelaşi silicat şi
au fost calculate cantităţile de HCl şi H 2SiF6 consumate şi cantităţile de AlF 2+, Na+ şi K+
eliberate. A fost, de asemenea, calculată configuraţia solubilităţii, deoarece reacţia secundară a
continuat de la 0% până la 100%.
Din testele de solubilitate efectuate s-a observat că la 0% reacţia secundară începe cu
compoziţia fluidului de 100% consumat în reacţia primară a HF cu silicatul.
Unul din interesantele rezultate obţinute din calcule a constituit-o cantitatea de HCl din
ambele reacţii, primară şi secundară.
Tabelul 4.32 prezintă consumul de HCl pentru diferiţi silicaţi.

Tabelul 4.32. Consumul de HCl la neutralizarea 1,5% HF cu diferite argile

C o n s u m u l d e H C l
A r g i l a ( % )
Primară Secundară Total
Bentonită 0,4 5,1 5,5
Caolinit 0,8 4,7 5,5
Illit (K) 0,9 5,5 6,4
Feldspat de potasiu 0,4 7,8 8,2
Feldspat de sodiu 0,4 7,8 8,2
Analcin (Na) 0,6 7,6 8,2
Heulandit (Ca) 0,4 7,8 8,2
Clorit (Fe) 1,1 12,7 13,8
 Calculul consumului de HCl a fost decisiv, deoarece în reacţia secundară s-a putut
consuma tot HCl disponibil. De exemplu, conform tabelului 4.32, consumul total de acid
calculat este de 8,2% HCl pentru reacţionarea 1,5% HF cu feldspatul de sodiu. Acest lucru
sugerează faptul că un sistem precum 7,5% HCl-1,5% HF, care se consumă în reacţia cu
feldspatul de sodiu, ar putea consuma tot HCl şi de aceea este sensibil la problemele de
precipitare masivă. În plus, din reacţia secundară rezultă o concentraţie în AlF 2+ de circa
22000 mg/l, produs format din reacţia HF consumat cu "alumino-silicatul", care se depune
datorită absenţei HCl. Utilizarea a 13,5% HCl poate permite ca circa 5% HCl să rămână şi să
ajute la prevenirea precipitării aluminiului în formaţiune.
Precipitarea fluorosilicatului. Simulările au fost utilizate pentru a reprezenta grafic
concentraţia de HCl rezidual, admiterea sodiului care s-a bazat pe concentraţia acidului
fluorosilicic rezidual şi cantitatea de sodiu şi potasiu eliberată în soluţii, presupunând că nu s-
a format nici un precipitat de fluorosilicat.
Figura 4.28 ilustrează rezultatele reacţiei amestecului acid 12% HCl - 3% HF la 93C cu
feldspatul de sodiu. Suprafaţa haşurată reprezintă zona de incompatibilitate, în care sodiul
admisibil în soluţie măreşte toleranţa sodiului faţă de acidul fluorosilicic care a rămas.

Fig 4.28 - Reacţia secundară a 12% HCl - 3% HF

cu feldspatul de sodiu la 93C

Figura nu încearcă să indice timpul necesar reacţiei secundare pentru a avea loc complet,
de la 0% până la 100%. Ea indică faptul că după circa 10% din consum este posibil să se
producă precipitarea fluorosilicatului de sodiu şi după circa 70%, tot HCl disponibil va putea
fi consumat, ceea ce înseamnă, că nu va mai fi permisă nici o toleranţă pentru sodiu.
 Fig 4.29 - Reacţia secundară a 9% HCl - 1,5% HF
cu feldspatul de sodiu la 93C
Figura 4.29 indică diferenţa realizată prin folosirea amestecului 9% HCl - 1,5% HF în
aceleaşi condiţii de reacţie secundară a amestecului 9% HCl - 3% HF la 93°C. Se constată că
nu există nici o zonă de incompatibilitate, iar concentraţia de acid rezidual este de circa 1%
HCl.
Figura 4.30 ilustrează rezultatele reacţiei amestecului acid 9% HCl - 1,5% HF la 93C cu
feldspatul de potasiu. Se observă că solubilitatea fluorosilicatului de potasiu este mai scăzută
decât a fluorosilicatului de sodiu şi apare o zonă de incompatibilitate.

Fig 4.30 - Reacţia secundară a 9% HCl - 1,5% HF

cu feldspatul de potasiu la 93C

Reducerea concentraţiei HF la 1% (fig. 4.31), conduce la eliminarea zonei de

incompatibilitate, ceea ce permite o concentraţie finală de aproximativ 3% HCl.
 Fig 4.31 - Reacţia secundară a 9% HCl - 1% HF
cu feldspatul de potasiu la 93C.
Compoziţia optimă a fluidului Există posibilitatea de folosire a ecuaţiilor solubilităţii în
simulatorul geochimic, pentru a proiecta tratamente bazate pe optimizarea concentraţiilor HCl
şi HF, fără precipitarea fluorosilicatului. Simulările pentru feldspatul de sodiu, feldspatul de
potasiu şi illit pot fi utilizate pentru a realiza fluidul recomandat pentru diferite temperaturi,
presupunând că fiecare silicat este silicatul predominant în formaţiune.
Rezultatele obţinute din astfel de calcule sunt prezentate în tabelul 3.10, pentru feldspatul
de sodiu, feldspatul de potasiu şi illit. Un interes aparte îl reprezintă amestecul 13,5% HCl -
1,5% HF care s-a comportat bine la temperaturi de peste 93C pentru feldspatul de sodiu şi
illit şi la peste 121C pentru feldspatul de potasiu. Oricum, pe măsură ce temperatura scade se
impune necesitatea reducerii concentraţiei acidului fluorhidric. Următorul fluid, care indică o
îmbunătăţire evidentă a fost amestecul acid 9% HCl - 1% HF. Acest fluid a fost satisfăcător
pentru toate temperaturile scăzute pentru feldspatul de sodiu şi mai coborâte de circa 52C
pentru illit.
Rezultatele soluţiei de amestec 9% HCl - 1% HF au fost diferite pentru feldspatul de
potasiu. A existat o scădere continuă şi rapidă a concentraţiei maxime de HF, care a putut fi
utilizată pentru a menţine solubilitatea fluorosilicatului de potasiu. Aceasta are consecinţe
foarte importante pentru stimularea zăcămintelor provenite din material vulcanic. De
exemplu, stratele de petrol din zona Asia-Pacific sunt bine cunoscute în ceea ce priveşte
cantităţile mari de feldspaţi potasici.

4.2.4. Simulare matematică pentru stabilirea volumelor de amestec acid

injectate în stratele tratate

Utilizând modelele de dizolvare a mineralului se poate calcula consumarea HF şi observa

corespondenţa profilurilor concentraţiei mineralului după atac. Pentru a face acest lucru, este
necesară cunoaşterea compoziţiei mineralogice şi gruparea mineralelor în două categorii:
cuarţ sau varietate care reacţionează încet şi toate celelalte care reacţionează mai repede. Un
exemplu de o astfel de simulare este ilustrat în figurile 4.32 - 4.35 în care este modelat atacul
asupra unei gresii de permeabilitate 100 mD şi porozitate 15%. Raza sondei este de 2 in şi
formaţiunea este constituită din 75% cuarţ şi 25% alte minerale. Soluţia standard de amestec
acid (3% HF) este injectată în formaţiune cu un debit de 0,0052 m3/min/m.
 Profilul acidului consumat într-o formaţiune necontaminată este arătat în figura 4.32
pentru diferite volume de acid.
Concentraţiile relative ale mineralelor care reacţionează rapid şi ale scheletului de cuarţ
sunt ilustrate în figurile 4.33 şi 4.35 pentru aceleaşi date. Aceste date demonstrează că volume
mari de acid sunt necesare pentru a realiza pătrunderea moderată printr-un astfel de proces de
dizolvare omogen.
.
Prin urmare, permeabilitatea zonei contaminate este calculată şi este de 10 mD. Modelul
de dizolvare presupune că scăderea permeabilităţii în zona contaminată se datorează creşterii
concentraţiei granulelor de varietăţi de argile care reacţionează rapid. Aceasta produce o nouă
scădere a porozităţii la 12% comparativ cu cea iniţială de 15%.

Fig. 4.32 - Profilul HF consumat Fig. 4.33 - Profilul concentraţiei mineralelor

într-o gresie necontaminată formaţiunii care reacţionează rapid după atacul
HF, fără contaminare

Profilul acidului consumat într-o formaţiune contaminată este ilustrat în figura 4.34 pentru
aceleaşi debite de HF injectat.
 Fig. 4.34 - Profilul HF consumat Fig. 4.35 - Profilul concentraţiei mineralelor
într-o gresie contaminată formaţiunii care reacţionează lent după atacul
HF, fără contaminare

Concentraţiile mineralelor care reacţionează rapid şi al mineralelor care reacţionează lent

sunt redate în figurile 4.36 şi 4.37. Pătrunderea este chiar mai mică decât în primul caz
deoarece amestecul acid se pierde pentru a dizolva mineralele contaminante pentru primii 3 in
de formaţiune.

Fig. 4.36 - Profilul concentraţiei mineralelor Fig. 4.37 - Profilul concentraţiei mineralelor
formaţiunii care reacţionează rapid după formaţiunii care reacţionează lent după atacul
atacul HF, în cazul contaminării HF, în cazul contaminării
 4.2.5. Model numeric pentru deplasarea frontului de HCl şi HF
la acidizarea gresiei

În general, acidizarea matricei gresiilor constă dintr-un amestec HCl-HF care ajută la
scăderea contaminării zonei din jurul sondei prin dizolvarea mineralelor silicioase, precum
argilele şi feldspaţii. În mod obişnuit, acidul clorhidric precede HF-HCl în procesul de
acidizare a gresiei, pentru reducerea consumului de HF de către carbonaţi şi evitarea
precipitării produşilor de reacţie cu HF. Luând în considerare reacţiile dintre HCl injectat şi
carbonatul de calciu din formaţiunea de gresii, s-a elaborat un model numeric al deplasării
frontale a acidului clorhidric în direcţie radială şi s-a introdus într-un simulator de acidizare
a gresiei existent. Noul simulator anticipează distribuţia HCl şi HF într-o formaţiune
multistratificată contaminată din jurul sondei. Folosind cest model, s-a stabilit
cantitatea de acid clorhidric necesară pentru prespălare pentru mai multe concentraţii
iniţiale de acid clorhidric şi carbonaţi.
În timpul acidizării gresiei, HCl reacţionează cu carbonatul de calciu, care este un
component prezent în aproape fiecare formaţiune de gresie. Această reacţie este foarte rapidă
şi presupune realizarea unui echilibru local pentru reacţia HCl-CaCO3.
Schechter a abordat problema deplasărilor frontale în mediile poroase pentru diferite
procese şi a introdus modelul în simulatorul propus de Taha şi alţii.
Prin intermediul conceptului deplasării frontale în medii poroase, se vor forma trei zone ca
urmare a interacţiunii HCl-CaCO3 (fig. 4.38)

Fig. 4.38 - Crearea de zone ca rezultat al interacţiunii acidului

cu formaţiunea.

Zona 1, de condiţii iniţiale, este umplută cu fluidul prezent în zăcământ. Zona 3 este
ocupată de fluidul injectat. Compoziţia fluidului din zona intermediară (zona 2) este
diferită de cea a fluidului injectat şi de cea a fluidului prezent în zăcământ şi este
determinată de interacţiunea fluidului injectat.
 Rezultatele simulării S-a folosit simulatorul de acidizare a gresiei pentru a
determina volumul de HCl necesar prespălării pentru a avea siguranţa că HF activ
nu vine în contact cu regiunile cu pH mare. Ca un criteriu minim de proiectare, s-a
presupus că HCl pentru prespălare trebuie să fie suficient, ca frontul de HF să nu
depăşească frontul de HCl activ. Testele s-au realizat într-un zăcământ monostratificat
pentru a determina volumele necesare pentru prespălare, pentru mai multe concentraţii
ale HCl din soluţia de prespălare şi CaCO 3 din formaţiune. În aceste teste au fost
calculate poziţiile fronturilor de HF consumat, HCl şi HF.

x: 0,305 m; l:0,62 m3/m; 0,62 m3/m; 1,24 m3/m; 1,86 m3/m; 2,48 m3/m; 3,10 m3/m
Fig. 4.39 - Fronturile de HF şi HCl, pentru prespălarea cu 0,62 m3/m
de 15% HCl, 10% CaCO3.
Profilurile concentraţiilor HCl sunt linii verticale deoarece s-a presupus că reacţia HCl-
CaCO3 a fost la echilibru. Astfel, în spatele frontului, concentraţia HCl este egală cu
concentraţia HCl injectat şi toţi carbonaţii au fost dizolvaţi. În faţa frontului de HCl,
concentraţia de HCl este zero şi nici un carbonat nu a fost îndepărtat. Fronturile de HF indică
o concentraţie care scade treptat, după care urmează un front relativ stabil.
Frontul stabil rezultă din reacţiile relativ rapide dintre HF, argile şi feldspaţi. În spatele
acestui front, aceste minerale au fost îndepărtate şi HF reacţionează încet cu cuarţul. În figura
4.39, linia verticală fără nici un simbol reprezintă poziţia frontului de HCl la începutul
injecţiei amestecului de HF-HCl. Liniile verticale cu simboluri reprezintă poziţiile frontului
de HCl după fiecare 0,62 m3/m de amestec HF-HCl injectat şi corespund profilurilor HF cu
aceleaşi simboluri. De exemplu, linia verticală cu pătrate neumplute reprezintă poziţia
frontului de HCl după injectarea a 1,24 m3/m de amestec HF şi HCl; frontul figurat prin curba
cu pătrate neumplute reprezintă profilul concentraţiei HF la acelaşi moment. Acest test arată
că 0,62 m3/m de soluţie 15% HCl constituie desigur o prespălare suficientă pentru
împiedicarea contactului HF activ cu carbonaţii care nu au reacţionat.
Probabil mult mai interesantă în acest caz este poziţia HF consumat faţă de frontul de HCl
activ. Figura 4.40 arată poziţia frontului de HF, HCl şi HF neutralizat după injectarea a 0,62
m3/m de amestec HF şi HCl.
 Raza de pătrundere a acidului (r x 0,305 m)
Fig. 4.40 - Fronturile de HF activ, HCl activ şi HF consumat
după injectarea a 0,62 m3/m amestec HF-HCl.
Se observă că frontul de HF consumat deja a pătruns cu mult dincolo de frontul de HCl
activ, formând o zonă de la <0,610 m la >0,914 m de la gaura de sondă, unde HF consumat va
veni în contact cu carbonaţii care nu au reacţionat. În această regiune este posibilă precipitarea
produşilor de reacţie. În timp ce s-au injectat cei 1,86 m 3/m de amestec HF-HCl (fig. 4.41),
HF consumat se extinde pe o rază de 1,83 m, în timp ce HCl activ a pătruns pe o rază de
0,76 m.

y:Concentraţia adimensională de acid; x:Raza de pătrundere a acidului (r x 0,305 m)

Fig. 4.41 - Fronturile de HF activ, HCl activ şi HF consumat
după injectarea a 1,86 m3/m amestec HF-HCl.
Aceste rezultate indică faptul că valoarea prespălării cu HCl poate reprezenta capacitatea
ei de a dezlocui zona cu HF consumat care a ajuns fără să reacţioneze în formaţiunea mai
îndepărtată de gaura de sondă, în loc de tendinţa ei de a împiedica contactul de HF activ cu
mediul înconjurător cu pH mare. În cazul unei prespălări cu 1,86 m 3/m (fig. 4.42) HCl activ a
pătruns pe o rază de 0,76 m după injectarea 0,62 m 3/m amestec HF-HCl, iar frontul de HF
consumat întrece numai cu 0,152 m frontul de HCl în acest moment. O prespălare abundentă
scade puternic dimensiunea zonei în care precipitarea este foarte posibilă şi o deplasează mai
departe de peretele găurii de sondă.

Raza de pătrundere a acidului, m

Fig. 4.42 - Poziţiile frontului după injectarea a 0,62 m3/m amestec HF-HCl,
1,86 m3/m pentru prespălare cu 15% HCl.