Ursu se ridică de pe iarbă.

Se lovi cu mîna peste frunte, apoi se acuză:

― Eu mai am de făcut două lucruri pe ziua de azi... Iar pe urmă...
― Pe urmă? se interesă Lucia.
― Vreau să mă uit măcar două minute la stele, şi să răsuflu şi să închid ochii...
Mai înainte de toate, Ursu se uită în ochii Luciei, se fîstîci, dar îl salvă goana.

Pasagerii bărcii de cauciuc, foştii cireşari ai beznei, erau în sfîrşit în soare, în soare mult, şi erau
veseli şi nici o spaimă nu-i mai încolţea. Prăpastia îşi desfăcuse pereţii ca un evantai, îi primea o apă
lată, cu verdeaţă pe margini, iar mai departe se vedea lacul.
Un gînd amărui tot mai ciocănea la porţile sau la ferestrele bucuriei lor. Tic îi dădu drumul:
― Unde-i cutia lui Sergiu?
― Să fi trecut ei prin peşteră înaintea noastră? îşi aminti deodată Maria. Dar cum au aflat planul
nostru, şi cum âu intrat în peşteră, şi pe unde, şi cu ce au trecut?
― Imposibil! se înfurie Ionel. După ce am pătimit atîtea să vină derbedeii ăia...
― Ia staţi puţin, spuse Victor. Să găsim un fir în toată povestea asta... În prima peşteră n-au fost, pe
unde-am intrat noi, n-au intrat. Prin partea lacului n-au putut să intre din cauza cascadei. Deci în
peşteră n-au fost. Dar cum a ajuns mesajul lor acolo? Prin ce miracol?
― Dacă ar mai fi fost cineva în peşteră, interveni Ionel, am putea spune că l-au rugat pe X-ul acela
să ne azvîrle mesajul cînd ne-o fi lumea mai dragă...
― Dar vînătorul şi bărbosul? îşi aminti Maria.
― Exact! spuse Ionel. Vînătorul! El trebuie să fi fost mesagerul derbedeilor.
― Nu! se opuse Victor. Unde am găsit noi mesajul nu mai fusese nimeni înaintea noastră. Dar îmi
amitesc o istorie poliţistă, în care un individ era purtătorul unor valori, fără să ştie. Hoţul i le strecurase
în servietă, iar el, mare demnitar, nu deschidea niciodată servieta şi nici nu era controlat de nimeni.
Valorile erau în cea mai deplină siguranţă în servieta lui. Aşa că...
― Aşa că...? întrebă Tic.
― Eu cred că tabachera a ajuns în grotă adusă de unul din noi. Unul dintre noi a purtat-o fără să
ştie.
― Da, Victor, spuse Maria. Dar n-am găsit tabachera în urma noastră, ci înaintea noastră, în locuri
pe unde n-am fost şi unde nu putea fi pierdută de noi... nici unul dintre noi...
― Dar ceilalţi? îi aminti Victor. N-am pornit numai noi în expediţie. Mai sînt şi cei de-afară, care,
înainte de a pleca, nu puteau şti că vor rămîne afară. Lucia, Ursu, Dan... Dacă sîntem de acord că Sergiu
şi Pompilică n-au fost în peşteră, rămîne o singură posibilitate: unul dintre cei de afară a purtat,
inconştient, mesajul, şi tot inconştient l-a pierdut. Eu ştiu? L-a scăpat poate într-o apă, într-un pîrîu
care l-a adus în peşteră... Mi se pare că l-am găsit lîngă o confluenţă...
― Dar dacă l-au aruncat chiar Sergiu sau Pompilică? spuse Maria. Dacă l-au aruncat ei conştient
într-un pîrîu?
― Nu cred asta din două motive, răspunse Victor. Mai întîi, mesajul nu a fost întocmit pentru a fi
aruncat undeva la întîmplare, ci ne-a fost adresat sigur, deci a fost ascuns la unul dintre noi. În al doilea
rînd, dacă Sergiu şi Pompilică ar fi apărut în preajma peşterii, ar fi fost descoperiţi de grupul de afară, şi
în primul rînd de Ursu... Şi în al treilea rînd, dacă vreţi, Sergiu şi Pompilică, în cazul că ar fi venit spre
munte, au venit cu trenul care nu are staţie decît la lac...
Dar Tic puse brusc capăt discuţiei. Zărise un colţ de stîncă, foarte ciudat, care ieşise furios în calea
bărcii.
― Ia uitaţi-vă! strigă el. Parcă ar fi un corn de rinocer!
Tic nici nu-şi închipuia efectul pe care îl va avea descoperirea lui atît de întîmplătoare. Îndreptară
barca spre cornul de rinocer şi după cîteva clipe se dădu şi verdictul cel mare:
― Granit arhaic, Ticuşorule.
Şi Victor şi Ionel şi Maria erau să se repeadă asupra lui, şi prichindelul se făcu mic, dar nu uită să
şoptească, mai ales pentru sora lui cu cozi şi cu amintiri albastre:
― Daaaa! Acum... Adu-ţi aminte cît m-ai chinuit pe cerdac...
Şi deodată... spaţiile se lărgiră, parcă toată lumea voia să apară cu lumini şi culori în faţa privirilor
lor. Era cer mult, şi apă multă, şi lumină blîndă de asfinţit, şi culori multe: înfiorate şi speriate şi crude
şi arogante, toate culorile amurgului, şi mai erau munţii, şi undeva agăţată de munţi: cabana care-i
aştepta, şi mai aproape, pe lac, o barcă şi în barcă doi vîslaşi: Sergiu şi Pompilică.
Şi în loc de salut îi luă în primire vocea lui Tic:
― Mă, şmecherilor! Care dintre noi v-a purtat mesajul?
Sergiu pufni în rîs:
― Aha! Va să zică aţi dat de el. I l-am pus lui Ursu, adică în haina lui Ursu, seara înainte de
plecare... Dar voi de unde veniţi?
― Dac-aţi şti prin ce-am trecut! începu Tic să se laude. Şi dac-aţi şti pe ce-am pus mîna!
― Las' că şi noi am trecut prin nişte chestii! spuse Pompilică scuturîndu-şi capul ca după o boală. Şi
am făcut şi noi o captură formidabilă: o plută şi un căţel. Adineauri le-am găsit...
Dar nici nu mai era nevoie să spună. Pentru că din fundul bărcii şmecherilor, ceva se descotorosi