PERSONALITATEA CRIMINALULUI RECIDIVIST

1
 Cuprins

1. Introducere . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . p.3
2. Istoric . .. . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . p.5
3. Consideraţii şi interpretări juridice asupra recidivei ca instituţie de drept
penal . . . . . . . .. . . . .. . . . .. . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . p.6
a.Definiţie şi condiţii generale de existenţă
b.Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul persoanei fizice
c.Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei fizice

4. Drept comparat . . . .. . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . .. .. . p. 12
5. Comparaţie : infractor primar/infractor recidivist. . . . . p. 14

6. Personalitatea criminalului recidivist . . . . . . . . . . . . . . p. 14

a. Tipuri de recidvişti; factorii personalităţii recidiviste şi trăsăturile principale
b. Particularităţi în ceea ce priveşte corelaţia între recidivă şi crima din obişnuinţă
c. Studiu de caz

7. Consecinţe sociopsihologice ale privării de libertate . . .p.21

8. Concluzii. . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . .. . . . . . .. . . . p. 26

2
 Personalitatea criminalului recidivist

8. Introducere

Recidiva a jucat şi joacă un rol important în criminalitate, în mod special în

criminalitatea contemporana, în sensul că alături de alţi factori, contribuie la diminuarea
fenomenului criminal prin mijloace specifice.
Ea face parte, ca instituţie penala, din seria mijloacelor, de nature diferite , pe care
societatea le foloseşte în combaterea criminalităţii.
Pretutindeni unde este admisă, recidiva presupune doi termeni: o primă
condamnare, conţinând implicit un avertisment dat delincventului, şi noua infracţiune,
cei doi termeni implicând îndeplinirea unor condiţii care diferă de la un sistem la altul. În
această accepţiune recidiva se deosebeşte de recidivism, noţiune frecvent utilizată în
criminologie şi care este mult mai largă, ea desemnând şi alte varietăţi de reiterare a
infracţiunilor cum sunt: recidiva generică (concursul real de infracţiuni), recidiva socială,
care exista încă de la condamnarea anterioară chiar dacă condiţiile recidivei legale nu
sunt reunite şi recidiva penitenciară, care presupune executarea efectivă a unei pedepse.
Deşi recidiva a existat întodeauna, problema reglementării ei nu s-a nascut decât
în secolul al XIX-lea. Acest lucru se explică prin aceea că în secolele anterioare
recidiviştii erau aproape inexistenţi, fiind exterminaţi. Astfel, în condiţiile în care
infractorii primari abia scăpau cu viaţă, recidiviştii nu puteau avea, în nici un caz, o soartă
mai bună.
În literatura juridică [a se vedea Ion Tanoviceanu- Tratat de drept si procedura
penala], s-a subliniat că “recidiva e o buruiană născută, sau cel puţin dezvoltată în secolul
al XIX-lea, graţie ideilor beccariene de îndulcire a pedepselor. Umanismul exagerat şi
bolnăvicios, care s-a revărsat în acest secol asupra infractorilor n-a exceptat nici pe
recidiviştii ori pe infractorii profesionişti. El n-a omis decât o singură categorie de
persoane, pe oamenii de treaba, nenorocitele victime ale infractorilor.”
După Rousseau, “criminalitatea creşte mai cu seamă prin faptul indivizilor care
fac profesiune din ea”, iar după Tarde ,”criminalitatea se localizează, devenind o carieră
şi din ce în ce mai mult deosebirea se adânceşte prin un fel de diviziune a muncii între
oamenii cinstiţi şi între mişei”.1
Fenomenul recidivei pune astăzi problema foarte dificilă a reeducării. Întregul
process de reeducare a minorilor şi tinerilor delincvenţi, ca şi a infractorilor adulţi,
trebuie să se bazeze pe un ansamblu de influenţe educaţionale de resocializare al căror
scop major este tocmai acela de a preveni recidiva şi a se asigura integrarea sau
reintegrarea socială optimă a foştilor delincvenţi.

1
Conf. dr. Gheorghiţă Mateuţ – Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura
Lumina Lex, 1997, Cluj-Napoca, pp.7-16

3
 Din punct de vedere criminologic, recidiva interesează mai mult sub aspectul
cauzelor sale care sunt multiple şi reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale
fenomenului criminalităţii în societatea contemporană.
Cunoaşterea cauzelor recidivei intereseaza mai mult decât recidiva însăşi.
Criminologia, studiind cauzele imediate şi mediate ale criminalităţii în general şi ale
recidivei în special a descoperit că aceste cauze sunt multiple şi diverse.
Existenţa recidivei este datorată, în genere, aceloraşi cauze care determină
fenomenul criminalităţii în ansamblul său. Aceste cauze rezidă, în esenţp, în mizeria
economică a societăîii, în lipsa de cultură a indivizilor, consumul frecvent de băuturi
alcoolice, şomajul, deficienţe în organizarea social-politică, funcţionarea defectuoasă a
justiţiei penale, sistemul pedepselor blânde, tulburările sociale, ereditatea, mediul
(cosmic, climateric, geografic) etc.
Pe lângă aceste cauze generale, recidiva se datorează şi acţiunii unor factori care
se individualizează ca surse cu acţiune specifică în generarea fenomenului recidivei, cu
toate că sunt determinaţi şi ei, în ultimă instanţă, de aceleaşi cauze generale ale
fenomenului criminalităţii în ansamblu.
Aceşti factori sunt în principal:
- imblânzirea continuă a sistemului sancţionator. Astfel, condiţiile specifice
democraţiei burgheze, care a luat locul aboslutismului feudal, erau incompatibile
cu vechile sisteme represive medievale, caracterizate prin exterminarea fizică a
infractorilor şi prin cruzimea lor care făceau aproape cu neputinţă recidiva. Ca
urmare a apărut şi s-a generalizat sistemul pedepselor privative de libertate cu
durată, în general, limitată în condiţiile cărora, condamnatul care “ispăşea”
pedeapsa în inchisoare, işi relua viaţa obişnuită în condiţii şi mai grele, sub
influenţa şi mai accentuată a factorilor criminogeni, din care cauză ajungea să
ingroaşe inevitabil rândurile recidviştilor.
Totodată, abolirea pedepsei cu moartea [România: abolită şi înlocuită cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă prin art.1 Decr. 6/1990 al Consiliului FSN] ar putea constitui pentru
unii infractori un îndemn la săvârşirea unei noi infracţiuni. Perspectiva unei condamnări
cu închisoarea (chiar la o detenţie pe viaţă) nu mai exercită nici un fel de reţinere asupra
unora din ei.

- intervenţia unor acte de clemenţă (graţiere sau amnistie), care determină

neexecutarea sau executarea parţială a unor pedepse ar putea favoriza recidiva,
intrucât aceste acte se aplică uneori fără a ţine seama de persoana condamnatului
şi de comportarea ulterioară a acestuia;

- regimul de executare al pedepselor. Infractorii recidivişti execută pedepsele în

aceleaşi închisori după reguli care s-au dovedit a fi insuficiente, lipsite de
posibilităţi de reeducare, precum şi de prevenire şi combatere a recidivei;

- liberarea condiţionată (liberarea înainte de expirarea duratei pedepsei) a

condamnatului, acordată de multe ori cu uşurinţă după criterii formale ( pe baza
doar a procesului verbal al Comisiei de propuneri din penitenciar) dacă este

4
 îndeplinită condiţia privind durata executării pedepsei fără să existe o garanţie
reală că îndreptarea lui s-a făcut inainte de a executa pedeapsa integral.2

Societatea este interesată în cel mai înalt grad în reglementarea recidivei.

Criminologia are interesul şi datoria să cerceteze care sunt cauzele recidivei şi în interesul
ordinii şi securităţii sociale să le suprime.
Recăderea în criminalitate face dovada unei persistenţe în rău, o stare
primejdioasă a infractorului faţă de care trebuie să se ia măsuri mult mai eficace decât
faţă de infractorul primar. “Recidiva face dovada că societatea, cu ocazia primei
infracţiuni a făcut un diagnostic greşit asupra infractorului, că ea i-a aplicat un tratament
greşit sau incomplet sau că respectivul este rebel la orice tratament, adică nu a cunoscut
boala sua a cunoscut-o dar a tratat-o greşit sau incomplet, sau este vorba de o boală
incurabilă”. (Traian Pop)
Din punctul de vedere al dreptului penal, recidiva interesează, în primul rând, sub
aspectul individualizării judiciare a pedepsei, intrucât conduce la un tratament
sancţionator agravat pentru infractorul care are calitatea de recidivist.3

2. Istoric

Din punct de vedere istoric, instituţia recidivei este rezultatul unei îndelungate
evoluţii. Ab initio, nu se făcea distincţie între antecedenţa penală şi recidivă în sensul de
azi. Necesitatea de a pedepsi mai aspru pe recidivişti decît pe infractorii primari s-a simţit
din cele mai vechi timpuri.
Herodot sublinia că purtarea trecută se ţinea în seamă la vechii persani si că la
acest popor nu se aplica niciodată pedeapsa cu moartea pentru o singura crimă.
Aristotel spunea că grecii pedepseau mai aspru pe recidiviţti (persoane cu
antecedente penale), iar Platon arată ca la fiecare recidivă se va indoi pedeapsa.
Dreptul roman nu cunoştea noţiunea recidivei şi nu cuprindea dispoziţii unitare în
această privinţă, însă se pedepseau mai sever cei ce recădeau în criminalitate.
În vechiul drept occidental exista regula după care a treia infracţiune, indiferent
de gradul de pericol social, atrage pedeapsa cu moartea. Ea era cuprinsă in formula:”Sit
omen reiteratur tertia vice, potest pro tribus furtis, quamvis minimis, poena mortis
imponi.” (daca totuşi reitereaza de trei ori, se poate pedepsi cu moartea chiar pentru trei
furturi foarte mici).
În vechiul drept francez sunt stabilite pedepse severe contra criminalilor de obicei,
vagabonzilor, indivizilor fără profesie şi domiciliu, precum şi contra galerienilor cu
antecedente penale. Astfel Declaraţia din 4.03.1724 a lui Ludovic al XV-lea pedepsea cu
moartea furtul al treilea. În marea colecţie a obiceiurilor franceze se găseşte că “un prim
furt de lucruri mici se pedepsea cu pierderea unei urechi, la al doilea furt se tăia piciorul,
iar pentru cel de-al treilea infractorul era spânzurat.”
De asemenea, în vechiul drept românesc, recidiviştii erau pedepsiţi sever-
Codicile lui Matei Basarab :”Cel ce va fura lucru puţin de la vreun om mişel, acela când

2
Ibidem
3
Ibidem

5
va fura întâi atunci să-l bată, iar de va fura şi a doua oară, atunci să-l semneze la nas de o
parte, iar de va fura şi a treia oară, atunci să moara în furci”.4
Juriştii italieni au fost primii care au dat amploare studiului recidivei, creând
noţiunea de perseverenţă delictuală (consuetude deliquandi perseverentia). Ei
întrebuinţau termenul de reiteratio, iteration, delicti dar au creat şi termenul de recidivă
sau consuetus (infractor recidivist sau infractor de obişnuinţă). Acestor juristi li s-a
datorat şi prima sistematizare a instituţiei recidivei.
Legiuirile moderne prevăd în mod amănunţit instituţia recidivei.
Dintre acestea, legislaţia franceză a fost aceea care a reglementat în detaliu
instituţia recidivei. În acest sens, menţionăm Codul penal francez din 1810.5

3. Consideraţii şi interpretări juridice asupra recidivei ca

instituţie de drept penal
a.Definiţie şi condiţii generale de existenţă

Recidiva în cazul persoanei fizice este reglementată în lumina dispozitiilor art. 37

C.pen.– formele (modalităţile) recidivei – şi art. 39 C.pen.- pedeapsa în caz de recidivă
pentru persoana fizică – şi constituie o formă de bază a pluralităţii de infracţiuni. Se
deosebeşte de concursul de infracţiuni prin existenţa unei condamnări definitive
anterioare a persoanei care săvârşeşte din nou o infracţiune, dacă sunt îndeplinite
condiţiile legii, ceea ce reflectă o periculozitate socială sporită a infractorului recidivist ce
reiterează comportamentul infracţional în ciuda şi dispreţul avertismentului primit prin
acea hotărâre.
Recidiva – într-o definiţie generală în lumina art. 37 alin. 1 C.pen. – există
atunci când după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni
ori după cel puţin trei condamnări sub 6 luni sau de 6 luni, care au fost executate
sau nu, condamnatul săvârseste din nou o infractiune cu intenţie pentru care legea
prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an. Există recidivă si în cazurile
în care una dintre pedepsele prevăzute în art. 37 alin. 1 este detenţiune pe viaţă.
Infracţiunile care intră în structura recidivei condiţionează existenţa acestei forme
a pluralităţii de infracţiuni, alcătuind ceea ce doctrina denumeşte termenii recidivei.
Primul termen îl reprezintă condamnarea definitivă (sau cel puţin trei condamnări
definitive), iar cel de-al doilea termen constă în săvârşirea unei noi infracţiuni, aceşti
„piloni” ai recidivei urmând să verifice condiţiile şi cerinţele prevăzute de lege. Legătura
dintre cei doi termeni ai recidivei este una de ordin personal, reprezentată de aceeaşi
persoană fizică (cel condamnat) care săvârseste pluralitatea de infractiuni, ca stare de
recidivă retinută în sarcina sa.6
Pentru existenţa stării de recidivă se cer îndeplinite cumulativ conditii privitoare
la ambii termeni pe care aceasta este construită, după cum urmează:

4
Ibidem
5
Ibidem
6
Conf. univ.dr. Maria Zolyneak, Lector univ.dr. Maria – Ioana Michinici, Drept penal, partea generala,,
Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1999, p.242-257

6
- Cu privire la primul termen, trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate de o anumită gravitate, si anume la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni sau cel putin trei condamnări definitive până la 6 luni sau de 6 luni, ca
pedeapsă concretă aplicată de instanţă pentru o infracţiune intenţionată (se asimilează
infracţiunii intenţionate şi cea praeterintenţionată) sau pentru un concurs de infracţiuni,
interesând în acest caz pedeapsa concursuală.
- Cu privire la cel de-al doilea termen, trebuie să se săvârsească cu intenţie o nouă
infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an. De
asemenea, se asimilează infracţiunii intenţionate, infracţiunea săvârsită cu praeterintenţie,
infracţiuni pentru care pedeapsa abstractă este o pedeapsă privativă de libertate mai mare
de un an (interesează maximul special) sau detenţiunea pe viată. În alcătuirea celui de-al
doilea termen poate să intre o singură infracţiune sau un concurs de infractiuni, în acest
din urmă caz, fiecare dintre infracţiunile concurente trebuie să realizeze cerinţele
descrise. Noua infracţiune se poate comite după rămânerea definitivă a hotărârii
anterioare de condamnare, condamnare neexecutată sau executată parţial ori executată în
întregime sau considerată ca executată.
Cum s-a menţionat deja, legătura dintre cei doi termeni ai recidivei este o legătură
in personam, aceeaşi persoană fizică (cel condamnat) care săvârseste noua infracţiune
după condamnarea sa definitivă pe care a executat-o sau nu. Desprindem de aici şi
condiţia unitătii de subiect activ, liant al celor doi termeni ai recidivei.
Starea de recidivă este exclusă în cazul persoanelor fizice – infractori minori.
În aprecierea doctrinei, trebuie îndeplinită si o conditie negativă, respectiv ca
hotărârea de condamnare să nu se înscrie printre condamnările care nu atrag starea de
recidivă. Potrivit art. 38 C.pen. se prevede că, la stabilirea stării de recidivă nu se tine
seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infractiunile săvârsite în timpul
minoritătii; infractiunile săvârsite din culpă; infractiunile amnistiate; faptele care nu mai
sunt prevăzute ca infractiuni de legea penală; de asemenea, nu se tine seama de
condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în cazul cărora s-a împlinit
termenul de reabilitare.7

b.Formele (modalităţile) recidivei în Codul penal român în cazul persoanei fizice

Din ansamblul reglementărilor în materia recidivei rezultă următoarele modalităţi:

- recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a) C.pen.)
- recidiva mare postexecutorie (art. 37 alin.1 lit. b) C.pen.)
- recidiva mică postcondamnatorie / postexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. c)
C.pen.)
- recidiva mare internatională (art. 37 alin. 3 C.pen.)

După momentul săvârşirii unei noi infracţiuni, în raport de o hotărâre definitivă de

condamnare, recidiva poate fi postcondamnatorie sau postexecutorie. Recidiva
postcondamnatorie există când o nouă infracţiune se comite după o condamnare
definitivă neexecutată sau executată partial, respectiv înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar recidiva
postexecutorie există când o nouă infractiune se comite după o condamnare definitivă
7
Ibidem

7
executată sau considerată ca executată, respectiv după executarea propriu-zisă a pedepsei
sau stingerea executării pedepsei prin efectul gratierii sau al prescriptiei executării
pedepsei.
În functie de gravitatea condamnării pentru prima infractiune recidiva poate fi
mare sau mică. Recidiva mare se caracterizează prin aceea că primul termen este alcătuit
dintr-o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii care trebuie să depăsească o anumită
limită (pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni). Recidiva mică există în cazul în care
primul termen este alcătuit dintr-un număr de condamnări indicat de lege (cel putin trei
condamnări privitoare la pedeapsa închisorii sub limita de la care începe recidiva mare –
sub 6 luni sau de 6 luni).
După naţionalitatea instanţei care a pronuntat prima condamnare definitivă,
recidiva poate fi naţională sau internaţională. Recidiva este natională când
condamnarea definitivă este pronunţată de o instanţă română si este internatională când
condamnarea definitivă s-a pronuntat de o instantă străină. În acest sens, art. 37 alin. 3
C.pen. consacră recidiva mare internatională si anume: pentru stabilirea stării de recidivă
se poate tine seama si de hotărârea de condamnare pronuntată în străinătate pentru o faptă
prevăzută si de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit
legii.
În concepţia legiuitorului penal român recidiva în cazul persoanei fizice este
relativă, existenta sa fiind conditionată de o anumită gravitate a primei condamnări ce se
reflectă în specia de pedeapsă si cuantumul concret aplicat.
De asemenea, se consacră recidiva cu regim sanctionator diferentiat (prin
diferente în sanctionarea modalitătilor recidivei ca postcondamnatorie si postexecutorie)
si cu efect unic (ce implică acelasi tratament penal aplicabil infractorului recidivist chiar
si în caz de multirecidivă).8

Recidiva mare postcondamnatorie – aspecte particulare

Recidiva mare postcondamnatorie există atunci când după rămânerea

definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni,
condamnatul săvârseste cu intentie o nouă infractiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de un an, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării acesteia sau în stare de evadare – conform art. 37 alin. 1 lit. a)
C.pen.. Există recidivă si în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute este
detentiunea pe viată.
Pentru existenta recidivei mari postcondamnatorii se cer întrunite conditiile de
existentă mentionate, venind în completare cu alte precizări.
Primul termen al recidivei postcondamnatorii se realizează si în cazul unei
condamnări cu suspendarea conditionată a executării pedepsei (în formă simplă sau sub
supraveghere) sau al unei condamnări pentru care s-a dispus liberarea conditionată,
precum si cea care a beneficiat de gratierea conditionată, în cazul în care cel condamnat
săvârseste o nouă infractiune în cursul termenelor de încercare specifice acestor institutii
si dacă sunt întrunite, deopotrivă, conditiile ce atrag incidenta acestor institutii cât si
conditiile prevăzute de art. 37 alin.1 lit. a) C.pen. (a se vedea conditiile de aplicare a

8
Ibidem

8
suspendării conform art. 81 si 86¹ C.pen., conditiile si efectele liberării conditionate
potrivit art. 59 si urm. C.pen.).
Al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii implică săvârsirea cu
intentie a unei noi infractiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de
un an, în următoarele intervale de timp:
- Înainte de începerea executării pedepsei (spre exemplu, în situatia condamnatului care a
obtinut amânarea executării pedepsei potrivit art. 453 C.pr.pen.);
- În timpul executării pedepsei, cel condamnat aflându-se în timpul executării propriu-
zise într-un loc de detinere (penitenciar) sau, în cazul militarului condamnat în timpul
executării într-o închisoare militară (vezi art. 62 C.pen.).
Săvârsirea noii infractiuni în cursul termenelor de încercare specifice institutiilor
suspendării, gratierii si liberării (ce au caracter conditionat) este asimilată situatiei
comiterii infractiuni în timpul executării pedepsei aplicată pentru aceasta.
- În stare de evadare. Comiterea unei noi infractiuni în stare de evadare implică săvârsirea
infractiunii de evadare (faptă incriminată de art. 269 C.pen.), condamnatul-evadat
săvârsind ulterior o nouă infractiune intentionată pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de un an. Infractiunea de evadare poate forma ea însăsi cel de al
doilea termen al recidivei postcondamnatorii, fiind o infractiune intentionată pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.9

Recidiva mare postexecutorie – aspecte particulare

Recidiva mare postexecutorie există atunci când după executarea unei

pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea
pedepse, cel condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care
legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an - conform art. 37 alin. 1
lit. b) C.pen.
Există recidivă si în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în art. 37
alin.1 lit. b) este detenţiunea pe viaţă.
Pentru existenta recidivei postexecutorii se cer întrunite conditiile de existentă
mentionate venind în completate cu alte precizări.
Starea de recidivă mare postexecutorie ia nastere în conditiile legii, prin săvârsirea
unei noi infractiuni după executarea pedepsei sau considerarea ca executată a pedepsei ce
constituie obiectul primei condamnări. Astfel, noua infractiune se poate comite după
executarea în întregime a pedepsei într-un loc de detinere sau după considerarea ca
executată a pedepsei prin efectul gratierii sau al prescriptiei executării pedepsei, ambele
institutii constituind, sub aspectul naturii lor juridice, cauze care înlătură executarea
pedepsei. Dacă în cursul termenului de încercare – în cazul unei gratieri conditionate – nu
se săvârseste o nouă infractiune, la expirarea termenului, pedeapsa se consideră
executată; dacă ulterior cel condamnat săvârseste o nouă infractiune se realizează
recidiva postexecutorie.
De asemenea, în cazul liberării conditionate pedeapsa se consideră executată dacă
în intervalul de timp de la liberare si până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat
nu a săvârsit din nou o infractiune; dacă ulterior împlinirii duratei pedepsei pentru care s-
9
Ibidem

9
a dispus liberarea conditionată, cel condamnat săvârseste o nouă infractiune se realizează
recidiva postexecutorie.
Spre deosebire de aceste situatii, nu există recidivă în cazul săvârsirii unei noi
infractiuni după trecerea termenului de încercare în situatia suspendării conditionate a
executării pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere), întrucât potrivit art. 86 si art.
866 Cpen., condamnatul este reabilitat de drept, iar condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (conform art. 38 alin.2
C.pen.).
Prin vointa legii (art. 62 alin. 5 C.pen.), după executarea pedepsei într-o
închisoare militară sau după gratierea totală, ori după gratierea restului de pedeapsă, cel
condamnat este reabilitat de drept.

Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie)

Este consacrată în Codul penal actual potrivit aceluiasi art. 37 alin. 1 lit. c),
existând atunci când „după condamnarea la cel putin trei pedepse cu închisoare până la 6
luni sau după executarea, după gratierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după
prescrierea executării a cel putin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârseste din
nou o infractiune cu intentie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1
an”.
Recidiva mică se deosebeste de recidiva mare din punctul de vedere al primului
termen, care este în acest caz unul multiplu (plural), constând în existenta a cel putin trei
condamnări definitive privitoare la pedeapsa închisorii de până la 6 luni sau de 6 luni.10

c.Tratamentul penal al recidivei în cazul persoanei fizice

Legea penală română consacră recidiva cu regim sanctionator diferentiat în

functie de formele recidivei (ca recidivă postcondamnatorie sau poetexecutorie) si
totodată recidivă cu efect unic (ce presupune aplicarea aceluiasi tratament penal atât
pentru infractorul aflat la prima recidivă cât si pentru infractorul multirecidivist).
Din ansamblul reglementărilor în materia sanctionării recidivei în cazul
persoanei fizice aceasta constituie – din punct de vedere al naturii juridice si
conform opiniei majoritare – o cauză legală, generală si facultativă de agravare a
pedepsei, o stare personală ce învederează o periculozitate socială deosebită a
infractorului cu antecedente penale în această formă a pluralitătii de infractiuni.

Pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie pentru persoana fizică

Codul penal român - în art. 37 alin. 1 - prevede că în cazul recidivei

postcondamnatorii pedeapsa pentru infractiunea săvârsită ulterior si pedeapsa
pentru infractiunea anterioară se contopesc potrivit dispozitiilor art. 34 – 35 (care
privesc regimul de sanctionare a concursului de infractiuni), pedeapsa cea mai grea
putând fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acesta nu este îndestulător se
mai poate adăuga un spor de până la sapte ani (sistemul cumulului juridic cu spor
facultativ si variabil). Dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se
10
Ibidem

10
face între pedeapsa ce a mai rămas de executat si pedeapsa pentru infractiunea săvârsită
ulterior, conform art. 39 alin. 2.
De la regula sanctionării recidivei postcondamnatorii potrivit sistemului
cumulului juridic, regulă înscrisă în art. 39 alin. 1 si 2 C. pen., există si exceptii, atunci
când această stare este atrasă prin săvârsirea noii infractiuni în termenul de încercare al
suspendării conditionate a executării pedepsei (simplă sau sub supraveghere), ori al
gratierii conditionate, după cum si atunci când noua infractiune s-a săvârsit în stare de
evadare, exceptia constând în cumulul aritmetic al pedepselor (a se vedea, în acest sens,
dispozitiile art. 84 alin. 1, 4; art. 864 alin. 1; art. 269 alin. 3 si art. 39 alin. 3). Tot o
exceptie în sanctionarea recidivei postcondamnatorii operează si atunci când noua
infractiune se comite în termenul de încercare al liberării conditionate, când are loc
contopirea pedepselor cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani (art. 61 C.pen.).
În cazul în care cel de al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este format
dintr-un concurs de infractiuni, în teoria si practica penală opinia dominantă privitoare la
aplicarea pedepsei în acest caz este cea potrivit căreia se va face mai întâi aplicarea
regulilor privitoare la recidivă si apoi a celor referitoare la concursul de infractiuni. Deci,
se va stabili mai întâi pedeapsa pentru fiecare infractiune în parte, cu retinerea stării de
recidivă pe care a atras-o, după care, pentru pedepsele astfel obtinute se vor aplica
regulile concursului de infractiuni în vederea determinării pedepsei ce se va executa de
către infractorul recidivist.
Aplicarea pedepselor complementare cât si luarea măsurilor de sigurantă se
realizează potrivit dispozitiilor art. 35 C. pen.

Pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie pentru persoana fizică

În cazul recidivei postexecutorii se poate aplica o pedeapsă până la maximul

special. În cazul închisorii, dacă maximul special este neîndestulător se poate
adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de
cel mult două treimi din maximul special (art. 39 alin. 4 C.pen.). Deci, pe lângă
prima pedeapsă executată, infractorul va trebui să execute integral si pedeapsa
pentru cea de-a doua infractiune, pedeapsă care poate fi sporită în conditiile legii.
În cazul în care cel de-al doilea termen este format dint-un concurs de infractiuni,
se procedează mai întâi la aplicarea dispozitiilor recidivei pentru fiecare infractiune în
parte, după care se aplică regulile concursului de infractiuni în vederea stabilirii pedepsei
rezultante ce se va executa de către infractorul recidivist.
Dacă pentru infractiunea săvârsită în stare de recidivă postexecutorie s-a stabilit si
o pedeapsă complementară sau o măsură de sigurantă aceasta se aplică în vederea
executării. Dacă în stare de recidivă postexecutorie s-au comis infractiuni concurente
pentru care s-au stabilit pedepse complementare sau măsuri de sigurantă, aplicarea
acestora se realizează potrivit dispozitiilor art. 35 C.pen.
Recidiva mică (postcondamnatorie / postexecutorie) se sanctionează conform
acelorasi reguli aplicabile si în cazul recidivei mari (postcondamnatorii / postexecutorii),
asa cum dispune art. 39 alin. 5 C.pen.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare si mai înainte ca
pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat
se află în stare de recidivă, are loc recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a

11
stării de recidivă, care se realizează în conformitate cu art. 39 alin. 6, aplicându-se, după
caz, dispozitiile art. 39 alin. 1 (în cazul recidivei postcondamnatorii), sau art. 39 alin. 4
(în cazul recidivei poetexecutorii). Dispozitiile
privind recalcularea pedepsei sunt aplicabile si în cazul comutării pedepsei cu detentiunea
pe viată în pedeapsa închisorii (art. 39 alin. 7).11

4. Drept comparat

1.Drept german
În dreptul german, recidiva se foloseţte doar pentru infracţiunile intenţionate,
chiar de naturi diferite.
Ea este generalş si se aplicş cu privire la cei condamnaţi la o pedeapsă de cel
puţin 3 luni închisoare şi care săvârşesc o infracţiune intenţionată pedepsită de lege cu o
pedeapsă privativă de libertate. Minimul pedepsei privative de libertate trebuie să fie de
cel puţin 6 luni, iar maximul poate fi oricât. Termenul recidivei este de 5 ani.
Codul penal german prevede măăsura de siguranţă a internării pentru anumiţi
recidivişti.

2.Dreptul belgian
În dreptul belgian, recidiviştii şi delincvenţii din obişnuinţă (cei care au comis în
15 ani cel puţin 3 infracţiuni care au antrenat fiecare o închisoare corecţională de cel
puţin 6 luni şi care apar ca prezentând o tendinţă persistentă la delincvenţă) sunt puşi la
dispoziţia guvernului ( pe o durata cuprinsă între 5 şi 20 de ani). Recidiviştii şi
delincvenţii din obişnuinţă aflati la dispoziţia guvernului sunt internaţi într-o instituţie
desemnată prin mandat regal.
În cazurile de recidivă, Codul penal belgian conţine reguli de agravare a pedepsei,
în principiu, facultative pe care le prevede în mod expres.

3.Dreptul englez
În dreptul englez, când un delincvent se face vinovat de săvârşirea unei infracţiuni
pedepsite cu 2 ani închisoare sau mai mult şi se găseşte în condiţiile de recidivă prevazute
de lege, judecătorul dacă apreciază că în baza conduitei anterioare a delincventului şi a
posibilităţii de a comite noi infracţiuni, este oportun să protejeze societatea împotriva lui
pentru un interval de timp substanţial, poate dispune condamnarea acestuia la o pedeapsa
cu închisoarea pe o perioadă mai îndelungată decât cea care s-ar aplica în mod normal.
Durata maximă a pedepsei prelungite este de 10 ani pentru infracţiuni sancţionate
de lege cu pedepse de 5 ani închisoare sau mai mult şi de 5 ani pentru infracţiuni pentru
care legea prevede o pdeapsă a închisorii de cel mult 5 ani.
În anul 1973, Guvernul englez a creat un titlu experimental drept măsuri de
reinserţie socială 4 day training centers, instituţii care înţelegeau să le furnizeze
delincvenţilor multirecidivişti o reeducare intensivă pe o perioadă de cel mult 60 zile,
condamnaţii fiind supuşi unui regim probator cu obligaţia de a frecventa în fiecare zi
astfel de centre unde trebuie să lucreze. Din 1982 se conferă expres judecătorului puterea
de a prescrie delincventului condamnat probaţiunea frecventării acestor centre în fiecare

11
Ibidem

12
zi în toată perioada cât durează această probaţiune, din 1991 aceste centre poartă
denumirea de probation centers.

4. Drept francez
In dreptul francez, recidiva concepută ca o cauză de agravare este generală în
materie de crime ţi delicte ţi specială în materie corecţională şi contravenţională.
Sub aspect structural, în dreptul francez recidiva cuprinde următoarele elemente :
- o prima condamnare penala (1 termen) care trebuie să fie pronunţată de o instanţă
franceză şi să fie defintivă, intrată în puterea de lucru judecat înainte ca a doua
infracţiune să se fi comis ;
- o infracţiune ulterioară (2 termen) care trebuie să se fi săvârşit după rămânerea
definitivă a condamnşrii aferentă primei infracţiuni ;
- corespondenţa dintre cei doi termeni , care trebuie să existe atât din punctul de
vedere al naturii infracţionale (criminală, corecţională, contravenţională) cât şi din
punctul de vedere al termenului scurs după prima condamnare, care variază în
funcţie de formele recidivei cunoscute în dreptul francez, devenind din ce în ce
mai scurt pe măsură ce este vorba de infracţiuni mai puţin grave şi mai lung în
cazurile de recidivă generală – infracţiunile cele mai grave.

Regulile aplicabile persoanelor fizice sunt împărţite in 2 mari categorii :

-reguli aplicabileî materie criminală şi corecţională – 2 forme :
a. recidiva generală şi perpetuă – există o condamnare pronunţată pentru o crimă/delict
cu o pedeapsă de cel puţin 10 ani închisoare , persoana comite ulterior o crimă.
b. recidiva generală şi temporară – după o condamnare cu o pedeapsă mai mare de 10
ani închisoare pentru crimă/delict, făptuitorul săvârşeşte fie în 10 ani de la expirarea sau
prescripţia executării pedepsei un delict pedepsit cu cel putin 10 ani închisoare, fie într-un
termen de 5 ani de la expirarea sau prescripţia executării pedepsei – un delict pedepsit cu
o pedeapsă mai mică de 10 ani închisoare, dar mai mare de 1 an.
c. recidiva specială şi temporară – situaţie în care pedepsele cu închisoarea şi amenda
sunt dublate.
-în materie contravenţională, există recidivă atunci când o persoană, după o
condamnare pentru contravenţia din a 5-a clasă comite într-un termen de cel mult un an
după executarea sau prescripţia pedepsei, aceeaşi contravenţie.

5.Drept suedez
În dreptul suedez, se prevede la fel ca în dreptul danez, măsura de siguranţă a
internării pe durată nedeterminată, care se aplică delincvenţilor de obicei (recidiviştilor)
în locul pedepsei.

6. Drept moldovenesc
În dreptul moldovenesc, recidiva este o circumstanţă agravantă ce caracterizează
subiectul infracţiunii, deoarece repetarea uneia şi aceleiaşi infracţiuni (recidivă specială)
sau a diferitelor infracţiuni (recidivă generală) dau dovadă de o anumită calificare
criminală a infractorului şi îi sporesc pericolul social. Este reglementată atât recidiva

13
obişnuită ( ca recidivă specială şi generală, recidiva simplă, recidiva complexă şi recidiva
peninteciară) cât şi recidiva deosebit de periculoasă. 12

5. Comparaţie : infractor primar/infractor recidivist

După cum am precizat recidiva este o formă a pluralităţii de infracţiuni care

constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care a fost condamnată
definitiv pentru o altă infracţiune.
Deosebirea evidentă faţă de concursul de infracţiuni o constituie intervenţia unei
hotărâri definitive de condamnare, în dispretul căreia infractorul continuă activitatea
infracţională, săvârşind din nou o infracţiune sau mai multe. Această deosebire este
dublată de o alta esenţială şi anume de faptul că infractorul care a săvârşit din nou o
infracţiune = recidivist dovedeşte incorigibilitate în raport de pedeapsa la care a fost
condamndat şi pe care uneori a şi executat-o.
Existenţa recidivei ca simptom de incorigibilitate stă la baza distincţiei ce se face
între infractorul primar şi cel recidivist. Denumirea de infractor primar este dată
infractorului care nu a mai fost anterior condamnat pentru una sau eventual pentru un
concurs de infracţiuni, precum şi celui care a mai fost condamnat însă condamnarea nu
indeplineşte condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. În mod
corespunzător, denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a mai fost
condamnat şi care, după o condamnare definitivă sau după executarea pedepsei,
săvârşeşte din nou o infracţiune, în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de
recidivă.
Distincţia între infractorii primari şi infractorii recidivişti este importantă fiindcă
legea penală prevede un tratament sancţionator mai aspru pentru infractorul recidivist.
Astfel, pe lângă faptul că el poate fi mai aspru sancţionat pentru infracţiunea săvârşită în
stare de recidivă, el este privat de unele masuri uşurătoare de individualizare a executării
pedepsei (ex : de supendarea condiţionată a excutării pedepsei), iar beneficiul altora este
limitat şi condiţionat de o minuţioasă verificare a comportării condamnatului, care inspiră
neîncredere prin antecedentele sale penale (ex : executarea pedepsei la locul de muncă,
liberarea condiţionată). De asemenea, recidiviştii sunt exceptaţi, de regulă, de la
beneficiul unor acte de clemenţa (amnistie, graţiere).
Din punct de vedere criminologic, recidiva şi recidivismul fac obiectul unor
preocupări speciale pe planul cercetării cauzelor recidvismului, ca cel mai grav aspect al
criminalităţii, precum şi al trăsăturilor cracteristice ale personalităţii infractorului
recidivist. Calitatea de recidivist al infractorului este determinată, din punct de vedere
juridic, de existenţa stării de recidivă în pluralitatea de infracţiuni pe care acesta le-a
săvârşit.13

12
Gheorghita Mateut, op. cit., p.17-25
13
prof. dr. Costica Bulai, lect. dr.Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, parte generala., p.534-535,
Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2007

14
 6. Personalitatea criminalului recidivist

Criminalul recidivist este caracterizat , în general, prin accea că comite în mod

repetat crime. După comiterea unei crime, descoperit şi pedepsit, comite din nou alte
crime, el devine un fel de profesionist în criminalitate. Fenomenul recidivismului, adică
existenţa unei criminalităţi săvârşite de persoane care au mai săvârşit înainte alte crime,
devine o parte importantă a criminalităţii generale. Recidivismul constituie partea cea mai
periculoasă a criminalităţii, iar recidiviştii reprezintă partea cea mai periculoasă a
criminalilor. Recidiviştii constituie, oarecum, o parte permanentă, un fel de “armată”,
permanentă a criminalilor.
După lege, recidiviştii sunt de două feluri: unii, după ce au fost condamnaţi pentru
prime infracţiuni, săvârşesc din nou alte infracţiuni (recidiviştii postcondamnatori) şi alţii,
după ce au executat pedepse pentru prime infracţiuni comit din nou infracţiuni
(recidiviştii postexecutori).
Ca şi în cazul celorlalte tipuri de criminali, este necesar să indicăm trăsăturile
caracteristice ale criminalului recidivist. Prima trăsătura , după care se poate identifica
recidivistul, este aceea că recidivistul este o persoană care a comis infracţiuni, care se
pot dovedi cu actul de condamnare, cu înscrierea în registrul de cazier judiciar sau cu
deţinere la penitenciar. Dar această trăsătura nu este suficientă; necesare a fi cunoscute şi
trăsăturile de personalitate şi condiţiile de dezvoltare ale recidvistului, care să explice
cauzele persistenţei pe drumul comiterii de crime.
În această privinţă, punctul de vedere al criminologiei este, că şi la recidivist
există, ca şi la infractorul primar, anumite cauze personale, ereditare ori dobândite şi
cauze sociale, de mediu, cu menţiunea că la recidivist aceste cauze sunt mai puternice.
În afară de acestea, la recidivişti, la fel ca la infractorii primari, există tipuri diferite de
criminali: criminal agresiv, criminal pervers, etc. Deci se va ţine seama, în explicarea
etiologica a recidivistului , de toate aceste aspecte.14

a. Tipuri de recidvişti; factorii personalităţii recidiviste şi trăsăturile principale

În literatura de specialitate găsim diverse categorii de recidivişti :

-ocazionali şi marginali la J. Pinatel,
-pseudo-recidivişti (comiterea faptei are un caracter fortuit),
-recidivişti ordinari (cu caracter dificil şi care caută situaţiile favorabile pentru
infracţiuni)
-recidiviştii din obişnuinţă (care sunt respinşi de ordinea socială) la O. Cannat. 15
Acest mod de clasificare porneşte de la necesităţile de gestiune ale aparatului
carceral dar şi de la caracteristicile proprii populaţiei condamnate, având scop final să
diversifice tratamentul penitenciar.
Recidiva poate fi influenţată de următorii factori:

14
Ion Oancea – Probleme de criminologie, p.129, Editura ALL, Bucureşti, 1994
Gheorghe Florian, Psihologie penitenciara: studii si cercetari, p.55 , editura Oscar Print,
15

Bucuresti, 1996

15
1 - Dificultăţile de adaptare a infractorului în trecerea de la un tip de viaţă la
altul;
2 - Situaţia socio-culturală a infractorului;
3 - Destructurarea şi dezorganizarea familiei;
4 - Neintegrarea socio-profesională;
5 - Grupuri de prieteni sau grupuri stradale.
6
Cunoaşterea personalităţii infractorului recidivist constituie fundamentul măsurilor ce
se întreprind pentru a se realiza prevenirea eficientă a comportamentului deviant.
Atitudinea comportamentală a celor care comit fapte antisociale se află în strânsă
relaţie cu mediul educaţional, formativ, cu factorii psihosociali individuali şi de mediu
care menţin recidiva.
Caracteristicile psihologice ale infractorului recidivist ar putea fi:
1 - Tendinţa de a merge cu banda;
2 - Semne de neadaptare;
3 - Vanitos şi egocentric;
4 - Primeşte greu dezaprobarea;
5 - Îl stimulează aprobarea. 16
Studiul recidiviştilor arată o conjugare de deficienţe individuale şi sociale (E.
Johanson, 1974), un cumul de deficienţe sanitare, biologice şi intelectuale şi o lungă
istorie de excluderi şi respingeri sociale ce îi fac « marginali » faţă de comunitatea în care
trăiesc (J. Selosse şi alţii, 1974). În cazul delincvenţilor, deci, trecerea la actul infracţional
este o activare a mecanismelor psihosociale ca reacţie la excluderea şi respingerea pe care
o suferă (N. Mailloux, 1971). Neacceptarea, respingerea socială, după cum am arătat mai
sus, este un motiv puternic de acţiune şi, în această conjunctură, evident, comportamentul
va fi direcţionat antisocial.
Urmărind să stabilească principalele caracteristici psihologice de personalitate ale
unor « criminali inrăiţi », deţinuţi la un penitenciar din S.U.A., F.W. Warburton şi alţii
(1967) au utilizat teste de personalitate U.I. (Universal Index) în baza cărora au putut
stabili nu numai existenţa unor factori de personalitate care disting delincventul de
nedelincvent, ci şi unele consideraţii de factori specifici. Astfel, faţă de ceilalţi,
delincvenţii arată o tendinţă marcantă de a « merge cu banda », dau semne de
neadaptare, sunt vanitoşi şi egocentrici.
Egocentrismul – prin care se inţelege incapacitatea de a ţine cont de sentimentele,
gândurile şi interesele altora (M.J. Chandler, 1977) – este o caracteristică fundamentală a
infractorului din obişnuinţă, relevată de toţi autorii care au cercetat problemele
psihologice ale infractorilor. M.J. Chandler subliniază că un mare număr de
comportamente deviante sunt asociate cu o persistentă gândire egocentrică. De asemenea,
se mai poate stabili că gândirea egocentrică, obişnuită, e însoţită de o slabă capacitate de
adaptare socială. Rezultatele testărilor mai arată că egocentricul primeşte greu
dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv.
Alături de egocentrismul marcat, personalitatea delincventului mai este
caracterizată şi printr-o imaturitate persistentă. Înseşi actele antisociale sunt semne
evidente ale unei imaturităţi, ale faptului că infractorul e imatur, fie pe plan intelectual,
fie pe plan afectiv.

16
Tudorel Badea Butoi – Psihologie Judiciara, Tratat universitar, editura Solaris Print, Bucuresti, 2009

16
 Multă vreme s-a crezut, mai cu deosebire sub influenţa lombrosienilor, că
infractorul (prin obişnuinţă) este un individ total inferior sub aspect intelectual.
Imaturitatea intelectuală nu trebuie inţeleasă ca fiind identică cu un coeficient de
inteligenţă scăzut. Imaturitatea intelectuală inseamnă capacitatea redusă de a stabili un
raport raţional dintre pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.
Această latură a personalităţii deviantului a fost studiată de P. Coslin (1976). El arată că
în trecerea la actul deviant infractorul trebuie să cântărească bine câştigurile şi sancţiunile
scontate, să ia în consideraţie şi pragurile de toleranţă socială şi numai în baza unor
asemenea socoteli să accepte sau nu riscul acţiunii. Cei ce sunt mai apţi să estimeze toate
probabilităţile par să manifeste mai multă prudenţă decât alţii. Dar este de notat că, din
cei care trec la act nu toţi dau dovadă de aceeaşi înţelegere a conjuncturilor şi se
manifestă imatur.
Într-o lucrare datată din 1955, Harold Lindner susţine că înţelegerea şi tratarea
« criminozei » (a crimei reale) constă într-o apreciere corectă a « motivelor
predispozante », care îl directivează pe individ spre un comportament criminal, pe de o
parte, iar, pe de alta parte, spre « factorii (ambientali) de precipitare » ce inspiră şi
declanşează crima, oferind mijloacele prin care ea se perpetuează. Criminoza apare atunci
– spune mai departe Harold Lindner – când motivaţiile predispozante sunt « aprinse » de
factorii (ambientali) precipitanţi. În aceste condiţii, comportamentul criminal este o
încercare a individului de a se relaxa prin rezolvarea tensiunii interne şi restabilirea
echilibrului iniţial.- lucru specific totodată şi în cazul recidiviştilor – unde tensiunea
internă nu mai poate fi rezolvată, din păcate.
Infractorul se simte mereu în continuă legitimă apărare faţă de “societatea
nemiloasă” care refuză să ii ofere de bună voie ceea ce capriciul de moment îi pretinde.
Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, infractorii recidivişti,
prin “succesele” obţinute ajung să se supraaprecieze şi mainfestă excese de vanitate.
Motivele predispozante includ dorinţa excesivă după anumite feluri de gratificaţie
(bani, sex, etc.), o ostilitate exagerată faţă de orice persoană care refuză vreun fel de
gratificaţie, o teamă excesivă de a părea slab şi insuficient de bărbătesc etc. Date fiind
asemenea stări, situaţia (ambientală) precipitantă joacă rolul de trăgaci şi explozia se
produce. Privit în acest fel, actul criminal nu este altceva decât o încercare de a restabili
echilibrul iniţial (homeostaza). Dar, trebuie să observăm că, în ultima analiză, actul
criminal în sine duce la altă formă de dezechilibru : teama de pedeapsă şi necesitatea
urgentă de a construi o formă de defensivă. Astfel, actul criminal duce spre un cerc
vicios, pe care însă criminalul nu-l poate prevedea. În cele din urmă, şi această analiză
comportamentală duce la concluzia unei imaturităţi intelectuale, la constatarea
incapacităţii criminalului prin obişnuinţă de a prevedea, pe termen lung, consecinţele
acţiunii sale antisociale.17
În 1970, un binecunoscut cercetător italian, Giacomo Canepa, publica rezultatele
investigaţiilor sale, în care arăta existenţa unor relaţii esenţiale între comportamentul
antisocial şi delictual şi unele trăsături psihologice ale personalităţii. Este vorba – arată
Canepa – de următoarele elemente :
- impulsivitate mărita, la 68% dintre delincvenţii examinaţi ;

17
Tiberiu Bogdan, Ioan Santea, Psihologie judiciara,p .153-156,editura Themis Cart, Bucureşti,
2010

17
 - indiferenţă afectivă, la 27% ;
- egocentrism, la 41% ;
- agresivitate, la 72% ;
- tendinţe de opoziţie, la 50%.
Pe lângă aceste capacităţi, examinările efectuate de-a lungul anilor de Canepa, asupra
recidiviştilor şi a altor categorii de infractori cu tendinţe de a comite acte antisociale
deosebit de grave, au relevat :
- tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, în sensul de a
considera că toţi cei din jur sunt duşmani, nimeni nu oferă ajutor şi în viaţă totul se
petrece conform legilor « baftei » sau « ghinionului » ;
- prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară ;
- profunda dificultate de autoreprezentare, absenţa capacităţii de a se vedea pe sine în
mod realist, la care se adaugă şi strădania de a ascunde propria personalitate.
Rezultatele obţinute de Canepa sunt foarte apropiate de « teoria generala a
personalităţii criminale » formulata de J. Pinatel (1971). Elev si continuator al
criminologului belgian Etienne de Greef, la fel ca şi maestrul său, J. Pinatel consideră că
în comportamentul criminal « trecerea la act » constituie elementul decisiv. Condiţiile
trecerii la act sunt comandate, la delincvenţii care comit acte grave, de un nucleu al
personalităţii, ale cărei componente sunt : egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi
indiferenţa afectivă. Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, este
reunirea şi asociaţia componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este
anormală. J. Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucelul personalităţii
criminale nu este un dat, ci o rezultantă.
J. Pinatel subliniază foarte hotărât că ceea ce numeşte el « personalitate
criminală » nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane. Departe de a avea
vreo legatura cu criminalul înnăscut al pozitiviştilor italieni din secolul al XIX-lea,
« personalitatea criminală pinateliană - aşa cum arăta el – este un model de care analiza
criminologică se serveşte în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă de lucru,
un concept operaţional. Este un sistem de referinţe, o construcţie abstractă, care se
substituie unei realităti subiective ».
Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că : « în circumstanţe
excepţionale, orice om poate deveni delincvent ». Dacă aşa stau lucrurile, se pune
intrebarea unde vede Pinatel diferenţa între delincvent şi nedelincvent ? Răspunsul îl dă
singur. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi trebuie căutată în « pragul
delincvenţial », în sensul că unii dintre nedelincvenţi au nevoie de evenimente, de
presiuni grave pentru a le provoca o reacţie delincvenţială, alţii trec la act dintr-o incitaţie
exterioară foarte uşoară. Spre deosebire de aceştia, delincventul format – în opoziţie cu
nedelincventul – nu aşteaptă ivirea unei ocazii propice, a unei incitaţii exterioare, ci
provoacă el insuşi ocaziile în care apoi operează.
În ultima analiză – arată mai departe Pinatel – ceea ce permite cert distingerea
nedelincventului de delincvent, dar chiar şi a delincvenţilor între ei, este aptitudinea mai
mult sau mai puţn pronunţată de trecere la act. « Criminologia fundamentală este ştiinţa
trecerii la actul delictuos şi nimic altceva » - conchide Pinatel.
Subliniind apoi că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar şi de
mediu, Pinatel constată că în criminologie este esenţial să se studieze personalitatea în
situaţie. Există situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată.

18
Actul criminal care rezultă dintr-o situaţie specifică constituie răspunsul (reacţia) unei
personalităţi la această situaţie. Dar există situaţii nespecifice sau amorfe in care ocazia
trebuie să fie căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este cea care domina situaţia, iar
actul criminal ce rezultă de aici este o consecinţă directă a activităţii personalităţii
respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influenţează atât
formarea personalităţilor, cât şi a situaţiilor. Aceasta inseamnă– conchide Pinatel – « că
mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în
egală măsură, şi prin faptul că uşurează structurarea personalităţilor criminale ».
Demonstraţiile logice pe care le foloseşte Pinatel – bazate pe o experienţă clinică
de decenii – constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul cărora se poate
combate nativismul în criminogeneză. Analizând în continuare comportamentul
infracţional, Pinatel arată că infractorul nu este reţinut în săvârşirea actului sau de
oprobiul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa
cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii sale criminale, intrucât
el este dinamic şi eminamente agresiv. În acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi
aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu
nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă.
Indiferenţa afectivă, ca şi agresivitatea-impulsivitatea infractorilor este analizată
in alţi termeni de psihiatrul berlinez Karl Leonhard (1968). El arată că : « atunci când işi
are originea într-o dominaţie exagerată a impulsurilor, criminalitatea capătă un caracter
deosebit. Deoarece personalităţile nestăpânite comit acte de violenţă, dând dovadă cu
această ocazie de brutalitate, ele sunt adesea socotite « fără inimă ». Această pretinsă
« lipsă de inimă » este considerată a fi cauza criminalităţii. Aceşti oameni sunt însă
inţeleşi gresit. Ei nu devin violenţi dintr-o indiferenţă afectivă, ci din cauza unei mari
tensiuni afective. Când sunt liniştiţi, de multe ori se arată afectuoşi, grijulii faţă de copiii
lor, iubitori de animale şi gata să ajute pe oricine, căci prin felul lor impulsiv sunt capabili
şi de reacţii pozitive din punct de vedere social ; în schimb, nu au înţelegere pentru acele
cerinţe sociale care reclamă o judecată mai profundă. « Nu se gândesc decât prea puţin şi
nici mai departe de ceea ce depăşeşte momentul prezent ». Indiferenţa faţă de viitor este
determinată de lipsa unor rădăcini în viaţa colectivă şi a unor valori etice spre care să
tindă, iar acest lucru creează aparenţa unei totale nepăsări faţa de propria soartă. Din acest
motiv ei par a fi curajoşi,de fapt în realitate nu sunt decat mult mai sensibili. Îi
caracterizează o indiferenţă elaborată în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a
fi mereu în pericol.
Depăşirea aversiunii faţă de acte odioase se evidenţiază în cazurile în care se
găsesc diverse segmente de cadavre, situaţii care ridică dificultăţi sporite nu numai cu
privire la identificarea autorilor omorurilor, dar şi a victimelor.
Psihologul de clinică Udo Rauchfleisch (1981), a cercetat dezvoltarea, structura şi
psihodinamica personalităţilor disociale ; criminalii, după parerea lui, în zdrobitoarea lor
majoritate, fac parte din această categorie. El stabileşte existenţa următoarelor trăsături de
personalitate, la disociali : intoleranţa la frustrare, ocolirea realităţii, tulburări ale
contactelor cu mediul, depresivitate, dezvoltarea unor mecanisme de apărare, carenţe în
sfera sexualităţii şi agresivităţii.
Din analiza cercetărilor psihocriminologice moderne se constată că :
1. Examenul personalităţii delincvenţilor minori sau adulţi scoate la iveală
factorul comun de imaturitate, care se prezintă observaţiei noastre sub forma mai multor

19
trăsături psihice ca : egocentrismul, indiferenţa afectivă, agresivitatea, labilitatea,
inconstanţa, opoziţie faţă de orice autoritate. Toate acestea fixează comportamentul
delictual şi duc la tendinţa spre recidivă.
2. Imaturitatea şi trăsăturile psihice pe care această imaturitate le generează duc
spre stări de frustrare, ce produc apoi toate simptomele de desocializare.
3. Pe plan subiectiv, fenomenele descrise sunt şi semne ale unui marcat sentiment
de inferioritate, care, nefiind conştientizat, provoacă stări conflictuale între subiect şi
comunitatea de nedelincvenţi în care el trăieşte.
4. Dincolo însă de aceste caracteristici de ordin general, pe care le găsim în
măsură mai mare sau mai mică la cei mai mulţi delincvenţi recidivişti, în fiecare caz vom
observa – conform istoriei sale individuale – şi alţi factori specifici şi particulari, care, în
condiţiile date, pot ocupa un punct de prim plan în criminogeneză (G. Canepa).18

b. Particularităţi în ceea ce priveşte corelaţia între recidivă şi crima din obişnuinţă

În literatura de specialitate se face corelaţia ăntre recidivă şi crima din obişnuinţă

(crime d’habitude), considerându-se că obişnuinţa joacă un mare rol în formarea
recidivistului. Laignel –Levastine susţine că “în recidivă, obişnuinţa este decisivă”. Unii
autori vorbesc chiar de un tip special de criminal, anume criminalul din obişnuinţă. Nu
sunt argumente suficiente pentru existenţa unui tip aparte, cel din obişnuinţă, însă în cazul
recidivistului, obişnuinţa are un mare rol. Ceea ce e specific acestui tip de criminal constă
în accea că nu-i vorba de o tendinţă ereditară spre crimă, ci este vorba de o tendinţă
dobândită, învăţată într-o direcţie criminală. Teoria şi practica criminologică recunoaşte
că unii oameni ajung să săvârşească infracţiuni prin formarea unei asemenea obişnuinţe.
Existenţa infractorului recidivist confirmă formarea obişnuinţei criminale.
Obişnuinţa nu se confundă cu deprinderea, deşi au unele elemente comune;
-deprinderea este o formă de activitate mai simplă, mai restrânsă ( exemplu: mersul,
scrisul de mână).
-Obişnuinţa este o formă de activitate mai complexă, ea cuprinzând zone psihofizice mai
largi şi mai profunde – exemplu: obişnuinţa de a munci, obişnuinţa de a fura.
-Ca şi în cazul deprinderii, în cazul obişnuinţei este vorba de o activitate care, la început,
se efectuează în mod conştient şi controlat, prin exerciţiu, prin practicare devenind apoi o
activitate ce se desfăşoară de la sine, aproape automat şi fără controlul conştiinţei; aceasta
atât în cazul obişnuinţelor utile, sociale, cât şi în cazul obişnuinţelor infracţionale.
-obişnuinţa are la baza o necesitate interioară, aceea de a satisface prin mijlocirea ei o
trebuinţă, o dorinţă –foame , trai etc. ; necesitatea respectivă ia forma unei motivaţii
psihice, care este izvor de activitate atât pentru activitatea socială, cât şi pentru activitatea
infracţională.
-Obişnuinţa apoi se formează şi se consolidează prin exerciţiu repetat; săvârşirea repetată
a infracţiunii creează o obişnuinţă infracţională serioasă;
-obişnuinţa odată formată, capătă o anumită stabilitate şi durată, ceea ce se întâmplă şi la
recidivişti. În lumina celor de mai sus, tipul criminalului recidivist are o existenţă la care
trebuie să se ţină seama şi de obişnuinţă.19

18
Tiberiu Bogdan, Ioan Santea, op.cit, p. 163-169
19
Ion Oancea – op.cit.,p.129

20
 c. Studiu de caz

Un exemplu care defineşte anumite trăsături de personalitate ale

infractorului/criminalului recidivist este cel al învinuitei C.Z.M., născută în 1952,
absolventă a 8 clase elementare, fără ocupaţie, necăsătorită, recidivistă. După o
condamnare de trei ani închisoare pentru săvârşirea mai multor furturi calificate în dauna
avutului particular, infractoarea a comis din nou alte 70 de furturi în dauna avutului
personal, al celui comunitar şi a unor ambasade sau reprezentanţe comerciale străine,
precum şi a personalului acestora. De menţionat este şi faptul că o parte din aceste furturi
le-a comis în timpul unor perioade de suspendare a executării pedepsei, cauzată de
efectuarea unui tratament medical. Învinuita şi-a motivat faptele susţinând că familia n-o
ajută, alungând-o de la domiciliu, că nu avea cu ce să se întreţină şi să plătească
tratamentul medical, că nu se putea angaja la nici o unitate de stat, datorită bolii de care
suferea, că diferitele gazde la care a locuit, fără forme legale, nu acceptau să stea la ele
dacă nu le aducea diverse bunuri şi bani.
La săvârşirea infracţiunilor a utilizat o gamă largă de moduri de operare, cum
sunt : folosirea de chei potrivite sau adevărate (fără drept), forţarea uşilor sau a
încuietorilor, escaladarea ferestrelor, pătrunderea pe uşi rămase deschise ori în timpul
programului unor unităţi, rămânând în interior după închidere (W.C., subsol, scară de
serviciu).
Din analiza circumstanţelor săvârşirii faptelor, a bunurilor şi valorilor insuşite şi a
modului ei concret de comportare rezultă unele caracteristici care merită a fi subliniate,
astfel :
- spontaneitatea manifestată în trecerea la actul infracţional, care demonstrează, totodată,
un prag scazut al rezistenţei la tentaţii, în sensul că în numeroase cazuri nu a conceput şi
nici nu a pregătit în vreun mod anume săvârşirea delictelor, trecând direct la faptă,
oriunde observa vreo firmă de instituţie şi considera că găseşte ceva de furat. Odată
decizia luată, găsea totdeauna soluţii de pătrundere, la nevoie încercând pe rând mai
multe puncte vulnerabile ale obiectivului (forţarea uşii principale sau de serviciu,
spargerea sau escaladarea ferestrelor, folosirea de chei potrivite ori ascunderea în interior
din timpul programului de lucru );
- un curaj deosebit (bărbătesc), mergând până la desconsiderarea riscului, dovedit de
faptul că în cazul mai multor furturi comise, deşi şi-a dat seama că locatarii sunt acasă –
auzindu-i cum sforăie - nu a renunţat la comiterea furtului, ci a căutat şi luat ce a găsit în
încaperi ori în holuri ;
- viclenia deosebită în discuţiile purtate cu cetăţenii străini pe care îi cunoştea la baruri,
aflând diverse informaţii utile despre locuinţele lor sau ale altora ori despre sediul
reprezentanţelor unde aceştia lucrau, informaţii pe care ulterior le folosea în scopul
săvârşirii de infracţiuni. Într-un asemenea caz, imediat după ce s-a despărţit de cetăţeanul
străin, s-a deplasat la instituţia unde acesta făcea serviciul şi a comis spargerea. Într-un alt
caz, pentru a înlătura dubiile cu privire la sine, intrucât primise o cheie de la sediul unei

21
instituţii străine, a intrat cu ajutorul cheii respective, dar apoi a înscenat pătrunderea prin
spargerea unui geam. De asemenea, în altă situaţie, fiind invitată la o petrecere, tot la un
cetăţean străin, a observat că la apartamentul respectiv există o uşă spre scara de serviciu.
Ca urmare, neobservată, a descuiat-o, continuând să participe la petrecere. După un timp
a plecat, s-a plimbat pe stradă aproximativ o oră şi, când a apreciat că gazda a adormit, s-
a întors în locuinţă, pe uşa lăsată descuiată, furând diverse bunuri. Aflându-se în interiorul
apartamentului, şi-a permis să forţeze un gemuleţ la uşa ce ducea în holul principal, de
unde a furat alte bunuri, dovedind o stăpânire de sine deosebită în timpul săvârşirii
infracţiunilor. Această ultimă trăsătură este confirmată de faptul că, într-un alt caz,
profitând de agitaţia produsă ca urmare a surprinderii ei într-o cameră a unui cămin
studenţesc de fete, s-a strecurat la parter, a deschis o fereastră şi a dispărut, scăpând astfel
din blocajul ce se realizase pentru prinderea ei.20

7. Consecinţe sociopsihologice ale privării de libertate

Ca fenomen social criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei care încalcă
regulile sunt etichetaţi ca atare. Sanctiunea pentru aceştia este privarea de libertate, unde
deţinutul este supus efectelor coercitive ale vieţii de penitenciar, având un statut
subordonat faţă de lege. Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice
om o amplă rezonanţă în modul său de viaţă atât pe durata detenţiei cât si după aceea în
libertate.
Restrângerea acută a libertăţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa informării,
regimul autoritar, mediul închis şi activităţile monotone, toate acestea sunt resimţite de
către deţinut drept atingeri ale integritătii sale ca fiinţă umană. În multe cazuri impactul
privării de libertate asupra componentelor personalităţii este dramatic, generând şi
permanetizând conduite diferite faţă de cele avute anterior în mediul liber.
Pentru a înţelege mai bine acest lucru este nevoie să analizăm grupul de oameni
privaţi de libertate. Viaţa în închisoare este o viaţă grea, aici este anulată orice intimitate,
totul este la vedere pentru ceilalţi. Un loc important îl ocupa relaţiile interpersonale din
cadrul grupurilor de deţinuţi care sunt grupuri eterogene. Apar relaţiile de atracţie-
respingere- indiferenţă a liderilor informali.
Relaţiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poţi ascunde de
partea rea a conduitei celor din jur, dar mai rău posibilitaţile de schimbare aproape nu
există. Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale care au un conţinut
dinamic şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare.
Doi sunt factorii care determină aceste relaţii interpersonale: cadrul penitenciar
(modul de organizare, genuri de activităţi, supraveghere permanentă) şi specificul
populaţiei penitenciare.
Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate dar înseamna şi
închisoare şi deţinut.21
Însă, dacă primul contact cu lumea închisorii este atât de traumatizant şi are
consecinţe atât de ample pentru individ şi cei apropiaţi lui, cum se explică recidiva şi
chiar multirecidiva unor deţinuţi ?

20
Tiberiu Bogdan, Ioan Santea, op. cit., p. 150-153
21
Tudorel Badea Butoi – op.cit.

22
* Eşecul sau succesul tratamentului penitenciar poate fi evaluat după numărul
recidiviştilor din închisori ?
* Oare recidiva înseamnă dobândirea de către individul liberat din prima detenţie, a unei
mai mari capacităţi de a risca ?
* Existenţa închisorilor speciale pentru recidivişti, ar putea schimba cu ceva situaţia ?
În faţa prezenţei obsedante a recidiviştilor chiar în interiorul instituţiei a cărei
principală funcţie este să-i izoleze şi să reducă infracţionalitatea, pare mai important să
discutăm despre personalitatea acestor deţinuti decât de fenomenul reiterării actelor
ilegale.
Grupul destul de numeros al recidiviştilor, pune pentru specialişti problema
existenţei faţă de deţinuţii obişnuiţi a unor diferenţe în ce priveşte modul de viaţă şi
atitudinile lor. Această diferenţă este unul din argumentele care justifică dezbaterile
frecvente asupra instaurării stabilimentelor speciale sau cu securitate întărita. Pentru
reformatori, recidiviştii reprezintă simbolul eşecului oricărei măsuri de recluziune penală,
al neputinţei tratamentului penitenciar.
Distingem printre teoriile penale, teoriile retributivistie orientate spre trecut, adică
în căutarea unei adecvări între pedeapsă şi actul care îl sancţionează aceasta şi teorii
utilitariste îndreptate spre viitor, adică atribuindu-se pedepsei efectul aşteptat : schimbare,
neutralizare sau readaptare.
Aceste ultime funcţii ale pedepsei nu au, desigur, statut legal, nu apar întotdeauna
în stare pură, nici nu se aplică fără deosebire la toate pedepsele. Totuşi ele au un
fundament comun : chiar dacă efectele scontate diferă, se aplică întotdeauna
comportamentului infractorului pedepsit, sau al acelora care vor fi tentaţi să-l imite.
Pedeapsa vizează mai întâi să fie « utilă societăţii », prin reducerea comportamentelor
prohibite prin dreptul penal.
Mai trebuie notat faptul că aceste efecte, uneori cumulate, sunt aşteptate în
principal de la pedepsele cele mai grele : anterior de la pedeapsa cu moartea, astăzi în
mod esenţial închisoarea, mai puţin amenda sau alte pedepse ce-şi găsesc domeniul de
aplicare în afara închisorii. Efectele aşteptate privesc, deci, mai ales infracţiunile
pedepsite prin privare de libertate sau ameninţarea cu privare de libertate.
Prin această optică, cele trei categorii descrise de practicieni vor servi
teoreticienilor pedepsei pentru a ilustra unul sau altul din modelele de penalitate : la
delicvenţii ocazionali se va aplica o pedeapsă de intimidare, celor ce sunt capabili de a fi
reformaţi, o pedeapsă reeducativă, şi, în sfârşit, cei ce nu pot fi reformaţi trebuie să fie
făcuţi inofensivi, adică neutralizaţi printr-o pedeapsă cu durată mare. Însuşi controlul
strict al acestei a treia grupe constituie sarcina centrală şi cea mai urgentă a oricărei
politici criminale.
Funcţiile utilitariste ale închisorii sunt desminţite de existenţa recidiviştilor : prin
definiţie, un recidivist nu a fost nici intimidat, nici readaptat printr-o pedeapsă
precedentă. De fapt, în sistemul de gândire al dreptului penal, singura măsură posibilă a
rezultatului închisorii rezidă în măsurarea efectului său prin scădere : se va estima că
intervenţia penală produce un efect pozitiv dacă nivelul celor care « recad în păcat » tinde
să se micşoreze. Ori, singurul indicator posibil este reiterarea intervenţiei penale. Ceea ce
se numeşte nivel de recidivă nu este decât desemnarea a ceea ce sistemul nu este capabil
să elimine.

23
 Numeroase lucrări efectuate cu metode statistice au confirmat permanenţa unei
proporţii deloc neglijabile a recidivelor după sancţionarea carcerală, interpretate ca o
probă a unei incapacităţi recurente a închisorii în atingerea scopului care i-a fost fixat.
Toate observaţiile asupra funcţionarii sistemului penal au pus în evidenţă un
proces de selecţie al populaţiilor încarcerate, după tipul de delincvenţă, caracteristicile
socio-profesionale ale autorilor şi poziţia actorilor sistemului penal. De altfel, la un tip
egal de infracţiune, probabilitatea de a fi încarcerat este cu atât mai mare cu cât autorul
infracţiunii prezintă caracteristici de instabilitate socială şi dacă, mai ales, a mai suferit
condamnări precedente. Această supra-încărcare statistică a persoanelor deja condamnate
se cumulează de altfel cu dispozitivul juridic al « recidivei legale » care, agravând
incriminările, sporeşte posibilitatea unei sancţiuni mai severe.
Acum ne punem intrebarea dacă recidiva, mai degrabă decât un indicator al
rezultatului închisorii, nu capătă aspectul unui indicator al procesului penal, cu atât mai
mult cu cât închisoarea apare ca o instituţie de « specializare » şi de « învăţare a crimei »,
culminând cu o creştere a recidivei, în loc de o reducere a acesteia. În afară că nu este
eficace închisoarea, vazută de această dată ca rezultat al procesului penal, devine şi
nefastă. Recidiva este totdeauna interpretată ca un rezultat, chiar dacă termenii acestuia
sunt inversaţi : de la rezultatul unei incapacităţi de a face bine, s-a trecut la rezultatul unei
capacităti de a face rău.
Observarea statistică a infracţiunilor şi a populaţiilor cel mai frecvent sancţionate
conduce astfel la formarea imaginii unei delincvenţe banale, deseori repetitive şi aproape
« în mod natural » recidivantă. Există astfel, de exemplu, delicte ce implică persoane care
folosesc stupefiante, delicte privind regimul străinilor în care intră aproape prin definiţie,
noţiunea de recidivă. Chiar dacă menţiunea de recidivă este mai ales focalizată asupra
chestiunilor mai spectaculoase (personalitatea criminală, periculozitatea, pedepsele lungi,
etc.) recidiva este de la început constituită dintr-o delincvenţă ordinară care relevă o
menţinere de ordin cotidian. Scăderea nivelului de recidivă odată cu înaintarea în vârsta
oferă o serioasă demonstraţie. Dreptul penal nu face aici decât să înregistreze o situaţie
despre care se vede bine că trebuie căutată explicaţia în altă parte.
Recidiva apare deci ca o construcţie socială în care procesul penal este departe de
a fi singurul în joc, cu atât mai mult cu cât soluţia de încarcerare este rareori primă sau
imediată : faptul de a aparţine categoriilor « delincvente » predispune la a fi ţinta
dispozitivelor de acţiune socială.
Închisorii nu-i mai rămâne decât funcţia de neutralizare, care însă nu poate fi
eficace decât temporar (pe timpul executării pedepsei). Dar cine va judeca asupra
momentului în care s-a obţinut efectul neutralizării ?
În acelaşi mod, o anumită cantitate de recidivă referitoare la infracţiunile
« ordinare » (cele ce asigură, de fapt cea mai mare parte a clientelei închisorilor) devine
un risc care trebuie asumat şi apreciat la justa sa valoare.
Dacă se utilizează nivelul de recidivă ca indicator al rezultatelor închisorii sau al
procesului penal, atunci rămânem într-o logică a reformei închisorii sau a procesului
penal. În acest caz, interpretarea eşecului este inversată : apropierea de nivelul de 100%
recidivă, ar semnifica faptul că numai cei asupra cărora s-a dat pronostic sigur de recidivă
au fost încarceraţi. Dar se constată că nivelul de recidivă este cu atât mai slab cu cât se
încarcerează mai multe persoane pentru prima dată, adică faptul că există o tendinţă

24
puternică de folosire a închisorii ca o soluţie de primă instanţă. Se poate spune că s-a
reuşit în acest caz, să se îngrădească recidiva ?
Fenomenul recidivei poate fi analizat plecând de la relaţia somaj-
criminalitate presupusă că există în această perioadă de tranziţie a tării.
Când acţionează două variabile – în cazul nostru şomajul şi criminalitatea – se
poate explica una prin cealaltă sau faptul că ambele sunt o consecinţă a unei a treia
variabile (de exemplu stilul de viaţă). Merton propune teoria încordării a cărei idee
centrală este aceea că inegalitatea şi sărăcia pot împinge individul spre crimă. Faptul că
majoritatea oamenilor nu comit acte criminale este explicat prin faptul că aceştia sunt
legaţi de ordinea convenţionala prin atât de multe legături încât nu se simt destul de liberi
pentru a încălca legea.
În interviurile luate deţinutilor reveniţi în penitenciar, destul de mulţi explică acest
lucru prin starea de somaj în care se aflau, care a determinat o marginalizare a lor şi mai
ales o pierdere a stimei sociale de care se bucurau. Şi Merton arată că în lipsa unor
mijloace legitime de a-şi atinge scopurile aprobate de societate – muncă interesantă, bani,
proprietate, statut, etc. – în anumite circumstanţe, unii indivizi vor încerca să obţină
aceste valori prin mijloace nelegitime.
Tensiunea dintre individ şi societate poate explica starea infracţională doar dacă
este însoţită de o suprastructură culturală care promovează justificări împotriva
inegalităţii. Ori, în perioada actuală, schimbările sociale au făcut ca ideea de egalitate să
marcheze profund sentimentul de justiţie al oamenilor, mai ales al celor care beneficiază
mai puţin de noile procese sociale. Ca rezultat al acestei stări, discrepanţa dintre ideologia
egalităţii sociale şi realităţile de fapt au devenit mult mai profunde : cei privaţi în ziua de
azi de resurse materiale se simt privaţi de drepturile lor umane fundamentale. Ca urmare,
în perioada actuală sentimentul justiţiei s-a întărit.
Desigur, sentimentul de injustiţie nu duce automat la criminalitate, Merton
adăugand că mai pot exista alte cinci reacţii diferite la inegalitatea socială: conformismul,
inovaţia, ritualismul, retragerea şi revolta.
Punctul de plecare îl constituie ideea că inegalitatea prezentă în societate nu poate
fi legitimă pentru toţi cetăţenii. Gradul în care cineva poate obţine o muncă interesantă,
un venit ridicat, o viaţă confortabilă etc., este determinat în primul rând de poziţia lui pe
piaţa muncii : aici trebuie determinat pe ce baza se obţine o asemenea pozitie şi dacă
meritele personale joacă un rol decisiv. În acest sens trei factori sunt semnificativi :
aspectele structurale, limitele de clasă ale mediului naşterii şi etica muncii (efortul).
Faptul că mediul de provenienţă are o influenţă hotărâtoare asupra mărimii
salariului este deja demonstrat în literatura de specialitate. De asemenea şi ideea că în
constituirea salariului, efortul este elementul cu cea mai mică greutate. De aici,
sentimentul de nedreptate şi insatisfacţie faţă de propria poziţie socială poate conduce la
o tensiune care creşte şansele criminalităţii. În ce-i priveşte pe şomerii care au ajuns în
penitenciar, apare firească întrebarea : de ce ar trebui să respecte legile de vreme ce nu
din cauza lor au fost îndepărtaţi de pe piaţa muncii ? O constatare se impune : mai puţin
de 10% dintre şomeri comit infracţiuni.
Din interviurile şi confesiunile deţinutilor au rezultat câteva domenii
fundamentale de reducere a şanselor criminalităţii (confirmate şi de literatura
criminologică).

25
 Primul este domeniul relaţiilor semnificative (familie, prieteni, colegi, etc.) :
calitatea acestor relaţii îi uneşte pe participanţi împiedicându-i să comită fapte antisociale.
Al doilea se găseste în domeniul social : investiţiile afective în familie, educaţie, carieră,
prestigiu, perspective de viitor, îl determina pe individ să evalueze pierderile şi profiturile
pe care i le-ar aduce conduita criminală. Dacă individul va considera că pierderile
potenţiale sunt reduse în ce-l priveste, trecerea la infracţiune nu va întârzia.
Ultimul domeniu care îi poate face pe oameni să evite activitatea infracţională
este reprezentat de convingerile lor morale. Dar aceste convingeri sunt funcţii ale poziţiei
persoanei în cadrul relaţiilor sociale, modificându-se o dată cu schimbarea acesteia. De
aceea, somajul prelungit va produce modificări în opiniile persoanei.
Se pare că evaluarile morale ale oamenilor trebuie luate mai mult în considerare :
foarte frecvent fericirea personală este apreciată prin comparatie cu cea percepută la
ceilalţi membri ai grupului de apartenenţă. De la caz la caz, indivizii care se consideră
nefericiţi vor « fabrica » justificări pro-infracţionale.
În cadrul analizei, « frica faţă de sistemul judiciar » este slab prezentată la toate
categoriile de deţinuţi, fapt explicabil în principal tot prin calitatea poziţiei sociale avute
anterior venirii în penitenciar. Desigur, şomerii vor fi « motivaţi » de două ori în favoarea
criminalităţii : ei cunosc privaţiuni nu numai în comparaţie cu cei care au fost întotdeauna
privilegiaţi ci şi faţă de foştii lor omologi. Acest lucru va face ca realitatea inegalităţii să
fie resimţită şi mai puternic.22

8. Concluzii

Din cele prezentate până acum şi din schema anterioară rezultă că acest concept
de « toleranţă la încalcarea legii » devine important în masura în care indică potenţiala
înclinare spre comiterea actelor delincvente. De aceea va trebui să ne aşteptăm la mai
mult comportament delincvent rezultat dintr-o mai mare tensiune în societate. Numărul în
creştere al dependenţilor de alcool şi droguri, al celor care duc o existenţă de vagabondaj,
al celor care încearcă să se sinucidă sunt exemple de retragere, sau din contra, de
agresiune, în cazul delincvenţei.
Diversele sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare a
delincvenţilor se fundamentează pe anumite concepţii filosofice, morale, politice şi
religioase, având ca finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii,
prevenirea comiterii de noi delicte şi crime şi reintegrarea şi reabilitarea morală şi socială
a persoanelor condamnate la diverse pedepse. Deşi aceste sisteme includ o gamă largă de
sancţiuni şi pedepse, ele trebuie să fie cât mai mult individualizate, astfel încât atât
alegerea, cât şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului reiterării unor noi fapte
antisociale de către individul condamnat şi la reabilitarea lui normală dupa executarea
pedepsei, oferind, totodată, o protecţie adecvată şi pentru societate.
Principiul că detenţia şi privarea de libertate trebuie folosite ca o ultimă soluţie
(« ultimo ratio ») este acceptat în majoritatea sistemelor penale de sancţionare a
delincvenţilor, astfel încât « înainte ca tribunalele să hotărască privarea de libertate, ele
trebuie să ia în consideratie toate celelalte sancţiuni posibile mai puţin radicale »
(William Rentzmann), decizia privind privarea de libertate fiind adoptată « numai când
22
Gheorghe Florian,op.cit, p. 55 – 62

26
cazul în discuţie este de aşa natură încât pedepsele mai puţin radicale nu pot fi
acceptate ».
Cu toate acestea, regimul de tratament şi resocializare a delincvenţilor diferă
sensibil de la o ţară la alta, mergând de la internarea acestora în stabilimente deschise,
semideschise sau închise şi până la închiderea lor totală în penitenciare şi instituţii
speciale de maximă siguranţă şi securitate. Pentru acest motiv, însăşi noţiunea de
tratament aplicată delincvenţilor nu este unanim acceptată, ea fiind utilizată atât într-un
sens restrâns, cât şi intr-unul mai larg.
Astfel, în sens restrâns, noţiunea de tratament defineşte « măsurile individuale şi
terapeutice care sunt folosite pentru a-i încerca pe deţinuţi să îşi schimbe modul de viaţă
şi să-i îndepărteze de activităţile lor criminale ».
Într-un sens mai larg, noţiunea de tratament trebuie să includă o serie de măsuri şi
soluţii care să asigure deţinutului pregătirea şcolară şi profesională, libertatea religioasă,
activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, acces la mijloacele
de informare în masă, asistenţă psihologică (psihiatrică) şi medicală de specialitate.
Indiferent de diferitele accepţiuni acordate noţiunii de tratament, acesta trebuie
subordonat unor finalităţi care urmăresc prioritar :
a) cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici şi pregatirea şcolară şi profesională
adecvată a deţinuţilor, în ideea prevenirii deteriorării personalităţii lor ;
b) dobândirea unei vieţi adecvate şi a unor îndeletniciri sociale prin educare socială şi
pregătire în vederea readaptării lor potrivit vieţii din afara penitenciarului ;
c) asistenţă de specialitate şi îndrumarea expertă în scopul de a soluţiona nevoile
personale şi a rezolva problemele personale ale deţinuţilor.
Tratamentul prin privare de libertate presupune că, în funcţie de diferite grade
legate de regimul sancţionator, delincvenţii sunt internaţi sau închisi într-un mediu
special, « înregimentat » (concentraţionar), care diferă sensibil cu starea normală de
libertate, precum şi cu statusul şi rolurile avute înainte de condamnare. Distribuţia şi
repartizarea delincvenţilor în aceste instituţii de recluziune trebuie făcută în conformitate
cu o serie de criterii formale, cum ar fi : sexul, vârsta, natura şi gravitatea delictului
comis, apropierea de domiciliu, legăturile familiale şi sociale, nevoile speciale de
tratament. În consecinţă, în multe ţări există penitenciare separate pentru bărbaţi şi femei,
minori şi adulti, delincvenţi periculoşi sau condamnaţi pe termen scurt etc. De asemenea,
există regimuri şi instituţii speciale de sancţionare şi tratament speciale pentru bolnavii
psihici şi delincventii psihopaţi, pentru toxicomani şi pentru recidiviştii periculoşi.
Resocializarea reprezintă o modalitate de reconstituire, reorientare şi remodelare a
personalităţii individului delincvent condamnat la o sancţiune penală, de reeducare şi
retransformare a comportamentului acestuia în raport cu normele şi valorile acceptate în
scoietate. Implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea altuia, resocializarea
presupune o rupere completă cu trecutul, un control instituţionalizat exercitat în anumite
stabilimente de profil :
a.restructurarea profundă a personalităţii individului delincvent, în ideea prevenirii
reiterării unor noi acte delincvente ;
b.asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în conformitate cu
normele comunităţii.

27
c.restabilirea « din mers » a rolurilor jucate de individul delincvent în viaţa socială, prin
încadrarea lui treptată într-o reţea normală de relaţii cu comunitatea socială din care a
făcut parte (familie, şcoală, prieteni, vecini, colegi).
Factori pentru realizarea unei resocializari normale şi eficiente a individului
delincvent :
a.factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice instituţiei în care se
realizează procesul de resocializare (centru de reeducare, stabiliment semideschis,
penitenciar, institut medico-educativ).
b.factorii care definesc individualizarea sancţiunii şi durata acesteia, precum şi măsurile
de asistenţă medicală, socială şi educativă adoptate în funcţie de personalitatea fiecărui
delincvent.

În funcţie de aceşti factori resocializarea se realizează în funcţie de 2 momente :

a. în timpul executării sancţiunii penale (cu sau fără privare totală de libertate) .
b. după executarea sancţiunii penale, cand se urmăreşte reinserţia post penală a
fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou
status şi îndeplinirea unor noi roluri.

În conformitate cu regulile europene pentru penitenciare privind regimul şi

tratamentul deţinuţilor, resocializarea şi recuperarea morală a delincvenţilor trebuie
subordonate unor finalităţi menite să asigure deţinuţilor condiţii de viaţă compatibile cu
demnitatea umană şi cu standardele şi normele acceptate în cadrul comunităţii.
Un principiu dar şi un obiectiv al procesului de resocializare desfăşurate în instituţiile
de profil îl reprezintă normalizarea care presupune apropierea pe cât posibil, a condiţiilor
vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia ; totodată deţinuţii îşi păstrează
majoritatea drepturilor lor civile : dreptul de a vota, dreptul de a se exprima în scris, cât şi
verbal, dreptul de a fi membru al oricărei asociaţii, dreptul de a avea o familie, dreptul de
a deţine o proprietate etc.
În vederea diminuării efectelor negative ale detenţiei , normalizarea presupune
două deziderate :
- deschiderea, concepută în unele sisteme penitenciare (ţările scandinave), ca
diversificarea stabilimentelor deschise şi semideschise în care deţinuţii au dreptul
la liberă mişcare internă, corespondenţă nelimitată, vizite săptămânale ale rudelor
apropiate, învoiri şi ieşiri temporare din aceste instituţii, acces la radio, televizor,
ziare, întâlniri cu publicul din zonă, întreceri sportive.
- Responsabilitatea, prin permanenta încercare a personalului închisorii de a întări
simţul responsabilităţii la deţinuţi, respectul şi încrederea proprie, prin implicarea
acestora într-o serie de activităţi sociale şi comunitare care să îi pregătească ‘din
mers’ pentru reinserţia lor postpenală.
În momentul de faţă, în numeroase ţări, principalele orientări în materie de
tratament şi recuperare socială şi morală a delincvenţilor, evidenţiază, tot mai pregnant,
importanţa contextului social, familial şi comunitar în care se derulează procesul de
resocializare, în vederea evitării pe cât posibil a efectelor negative ale « etichetării » şi
« stigmatizării » delincventului condamnat. De asemenea, noile modele de tratament a
delincvenţei accentuează importanţa aspectului evolutiv şi continuu al reeducării
delincventului în diferite stabilimente, ca şi participarea şi implicarea crescândă a

28
comunităţii în rezolvarea soluţiilor de tratament aplicate delincvenţilor, concomitent cu
« umanizarea » formelor şi modalităţilor « clasice » de terapie şi profilaxie existente
(măsuri educative, medicale şi penale).23

Bibliografie

* Mateuţ ,Gheorghiţă ,Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura Lumina Lex, 1997,
Cluj-Napoca

*Zolyneak, Maria; Michinici, Maria – Ioana, Drept penal, partea generala, Editura
Fundaiei Chemarea, Iasi, 1999

* Bulai, Costica; Bulai, Bogdan N., Manual de drept penal, parte generala, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007

* Oancea, Ion , Probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1994

* Florian, Gheorghe, “Psihologie penitenciara: studii si cercetari”, editura Oscar Print,

Bucuresti 1996

*Bogdan, Tiberiu ; Santea, Ioan, Psihologie judiciara,Editura Themis Cart, Bucureşti, 2010

* Butoi, Tudorel Badea – Psihologie Judiciara, Tratat universitar, editura Solaris Print,
Bucuresti, 2009

* Radulescu, Sorin, Baciu, Dan, «Sociologia crimei si criminalitatii », editura Sansa, Bucuresti
1996

23
Sorin Radulescu, Dan Baciu, «Sociologia crimei si criminalitatii », editura Sansa, Bucuresti
1996

29