Raportul între Legea Veche si Noua Lege

După conţinut apare ca o cuvântare program, în care sunt schiţate contururile împărăţiei lui
Dumnezeu în lume. Sfinţii Părinţi o numesc: «Codicele Legii noi», poate de la faptul că se începe cu
«Fericirile», care ar corespunde «Decalogului» din Legea lui Moise.

A. Introducerea: Condiţiile de intrare în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 5: 1-16):

1. Fericirile (Matei 5: 1-12);
2. Menirea Apostolilor şi a urmaşilor lor (Matei 5: 13-16): Voi sunteţi sarea pământului.
Dacă sarea îşi va pierde gustul, prin ce îşi va capătă iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună
de nimic, decât să fie lepădată afară si călcată în picioare de oarneni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate
aşezată pe un munte nu poate rămâne ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o
pun în sfeşnic şi luminează celor din casă. Tot aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei
sa vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri: În cuvintele pe care le
adresează ucenicilor, Mântuitorul se serveşte de două metafore, cu imagini împrumutate din vorbirea
obişnuită a timpului aceluia în Palestina. Sarea, având proprietatea de a păstra nealterate alimentele şi
de a le da gust, se folosea în Vechiul Testament chiar şi la pregătirea jertfelor. Numind pe ucenici sarea
pământului, le atrage atenţia asupra faptului că ei trebuie să fie elementul care menţine ordinea pusă de
Dumnezeu în lumea din care provin, prevenind alterarea morală a acesteia. Dacă sarea se va strica... va
fi aruncată şi călcată în picioare. Mântuitorul vrea să spună că dacă şi sarea, singurul element lipsit de
stricăciune, se alterează, atunci totul este pierdut. Stricăciunea generală nu mai poate fi oprită. Deci,
dacă şi ucenicii, singurul element care promovează virtutea în acest neam rău şi păcătos au pierdut
forţa virtuţii, cine va mai putea împiedica distrugerea completă săvârşită de păcat? De bună seamă,
nimeni. Şi ei îşi merită soarta de a fi dispreţuiţi ca şi sarea călcată în picioare. Voi sunteţi lumina lumii.
Apostolii au, deci, menirea de a fi luminători duhovniceşti, călăuzitori, dascăli ai lumii. Ei călăuzesc
lumea atât cu cuvântul, cât si cu fapta. Fapta lor trebuie să fie conformă cu porunca lui Dumnezeu şi
astfel, prilej de laudă a numelui lui Dumnezeu din partea celor necredincioşi, pentru că ucenicii
Domnului şi ucenicii acestora nu se pot ascunde de ochii oamenilor; ei sunt mereu ţinta acestora, ca
unii care sunt călăuzitori ai poporului lui Dumnezeu, aşa curn nu se poate ascunde o cetate zidită pe un
loc înalt.

B. Fiinţa noii dreptăţi pretinse de Mântuitorul (Matei 5: 17-48):

1. Introducere (Matei 5,17-20): Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am
venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o
cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci,
foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face
şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. Căci zic vouă: Că de nu va prisosi
dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. În
introducere Domnul precizează atitudinea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu faţă de Lege şi Profeţi: o
atitudine de împlinire şi desăvârşire, nicidecum de opoziţie.
În ce formă Mântuitorul săvârşeşte această împlinire? Fie prin adevărata trăire a Legii, fie prin
completarea ei prin noi adevăruri. Această precizare de atitudine a fost necesară din două motive:
1) Activitatea Sa Mântuitorul şi-o desfăşoară în mijlocul fiilor lui Israel, în sufletul acestora nu
era permis să rămână vreun dubiu asupra rosturilor Evangheliei Lui;
2) Nevoia de a respinge acuza fariseilor că El este potrivnic Legii, acuză care ar fi putut prinde
teren în sufletul celor slabi.

2. Cinci exemple: Introducerii îi urmează o ilustrare a noii dreptăţi, în 5 exemple (Matei 5:

21-48). Ilustrarea este făcută printr-o paralelă între câteva porunci principale ale Legii, tălmăcite şi
aplicate practic de poporul iudeu şi adevăratul sens al acestor porunci divine, arătat de descoperirea
Mântuitorului. Din această paralelă rezultă o profundă deosebire de fond, între sclavia fariseică
(iudaică) şi cea pretinsă de Mântuitorul din partea celor ce-i urmează Lui. Exemplul l (Matei 5: 21-
26): Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Are la
temelie porunca a cincea din Decalog: «Să nu ucizi». Porunca revelată din Lege are o formulare
negativă, condamnând fără rezerve crima. După sensul ei adânc, omul care are pe conştiinţă o
asemenea faptă nu se mai poate numi fiu al Legii. Rabinii, în tălmăcirea şi aplicarea practică a acestei
porunci, printr-un adaus ulterior i-au schimbat sensul genuin, căci zice tălmăcirea: «Să nu ucizi, căci
ucigaşul este vrednic de osândă». Cu alte cuvinte, nu numai că ucigaşul nu cade din calitatea sa de fiu
al Legii, ci e pasibil de o pedeapsă omenească ispăşitoare, pe care o poate da cel mai mic for iudaic
judiciar. Crima este astfel redusă la o faptă de mai puţină gravitate. Eu, însă, zic vouă: Că oricine se
mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de
judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă îţi vei
aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău
acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.
Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului,
şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce
nu vei fi dat cel de pe urmă ban. Pentru Mântuitorul, nu numai crima, ci şi simpla mânie împotriva
semenului nostru ştirbeşte raportul normal care există între om şi Dumnezeu. De aceea darul (jertfa)
omului mânios nici nu e primit de Dumnezeu. Mai mult face pacea cu semenii săi, decât orice jertfă,
indiferent dacă vina o poartă aproapele sau cel ce se mânie. Când mânia neînnăbuşită se măreşte,
dezvoltându-se în ură, exteriorizându-se în afară prin cuvinte defăimătoare ca «raca» (prostule), e
vinovată de o pedeapsă mai gravă omenească, pedeapsa Sinedriului, supremul for iudaic de judecată.
Când, în fine, mânia transformată în ură izbucneşte în afară prin cuvinte ca «nebunule», cuvinte care
ştirbesc integritatea morală a semenului, punându-l în rândul animalelor, judecata omenească nu mai
poate pedepsi, ci numai Dumnezeu, dând condamnarea Ia chinurile iadului. Mântuitorul condamnă nu
numai crima în sine, ci şi starea sufletească ce duce la aceasta. Exemplul II (Matei 5: 27-32): Aţi auzit
că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la
femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe
tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot
trupul să fie aruncat în gheenă. Şi dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte pe tine, taie-o şi o aruncă de la
tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în
gheenă. S-a zis iarăşi: "Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire". Eu însă vă spun vouă:
Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine
va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter. Se poate face aceeaşi observaţie ca şi la porunca despre
interzicerea crimei. Rabinii, în tălmăcirea poruncii amintite, lărgiseră la maximum si cadrul
adulterului. Este condamnabil nu numai adulterul propriu-zis, spune Mântuitorul, ci: «Tot cel ce caută
la femeie pentru a o pofti pe ea, iată a preacurvit în inima sa». Voind a respecta porunca a şaptea din
Decalog, omul trebuie să înfrâneze pofta lăuntrică a desfrâului. Alimentarea acesteia în orice formă
este o contribuţie la înfăptuirea desfrâului.
Desfrânarea poftei ne-o ilustrează în două metafore:
1) ochiul care te sminteşte trebuie scos;
2) mâna care te sminteşte trebuie tăiată. Mai bine să piară un mădular, oricât de necesar ar fi,
decât să piară întreg trupul.
Majoritatea exegeţilor din perioada patristică au interpretat alegoric cele două imagini, văzând
în ele nu mădulare ale trupului, ci prieteni şi chiar rude apropiate, care, într-un fel sau altul, ispitesc şi
induc la păcat. În legătură cu porunca prin care se interzicea desfrâul, Domnul vorbeşte despre «cartea
de divorţ», pe care o putea da cineva soţiei sale, pentru a consfinţi divorţul, în cazul în care considera
că viaţa conjugală nu mai poate fi continuată. Cartea de divorţ era prevăzută de Lege şi avea ca scop
întărirea căsătoriei monogame şi înlăturarea abuzurilor. O astfel de carte se procura foarte greu,
presupunea drum lung până în oraşele unde se puteau procura astfel de exemplare, cheltuieli şi numai
bărbatul înrăit sau absolut hotărât în cugetul său ducea ostenelile până la capăt; în cele mai multe
cazuri bărbatul se împăca cu soţia sa. Pe vremea Mântuitorului procurarea acestor cărţi de divorţ se
făcea relativ uşor, aşa că ea devenise în mâna rabinilor un mijloc lesnicios de a destrăma viaţa
familială. Adepţii scolii lui Hilel permiteau soţului să-si lase soţia chiar dacă greşea mâncarea: «femeia
care pune prea multă sare în bucatele soţului ei sau le lasă să se ardă trebuie lăsată». Pentru a curma
aceste abuzuri, Domnul nostru Iisus Hristos aminteşte iudeilor că actul căsătoriei este un act sacru,
întrucât a fost instituit şi voit de Creator. Deci nici un motiv nu poate dizolva căsătoria, afară de
desfrâu. Desfrâul rupe unitatea intimă dintre cei doi soţi, iar divorţul se impune; el este atunci doar o
formalitate. În cazul în care soţia nu a desfrânat, ea continuă să facă o unitate sufletească cu soţul ei.
Îndepărtând-o de la căminul conjugal, există riscul să păcătuiască soţul care o izgoneşte, pentru că el
rămâne virtual căsătorit. Păcătuieşte, apoi, soţia lăsată, pentru că virtual ea rămâne căsătorită şi cu
primul ei soţ; păcătuieşte şi cel care ia de soţie pe cea lăsată, pentru că se căsătoreşte cu o femeie care
are bărbat. Exemplul III (Matei 5: 33-37): Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să juri strâmb, şi să ţii
înaintea Domnului jurământul tău. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum pe cer, fiindcă este
tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă
este cetate a marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau
negru. Ci cuvântul vostru să fie aşa: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât
acestea, de la cel rău este. Textul biblic la care se referă Mântuitorul este un rezumat liber al
următoarelor citate din Vechiul Testament: «Să nu juraţi strâmb în numele Meu» (Levitic 19, Exod
20); «Dacă ai făcut făgăduinţă lui Dumnezeu să nu întârzii a o îndeplini» (Numerii 30, Deuteronom
23). Cred unii exegeţi că în această nouă antiteză Mântuitorul ne arată o tălmăcire corectă a poruncii a
treia din Decalog; dimpotrivă, cred alţii, că este vorba de tălmăcirea poruncii a noua. În realitate,
Mântuitorul se ocupă de jurământ în general, condamnând practica obişnuită la iudei de a întări orice
afirmaţie prin jurământ. Oricât de categorice ar fi fost sancţiunile Legii, n-au putut feri de bagatelizare
nici jurământul, nici votul. Şi aici rabinii îşi au partea lor de contribuţie. Ei vorbesc de un jurământ
obligatoriu, în formularea căruia era invocat numele lui Dumnezeu şi de un jurământ neobligatoriu, în
a cărui formulare nu era invocat numele cel preasfânt. Conform acestui raţionament, iudeul se poate
jura pe orice, inclusiv pe templu şi pe jertfele sale, şi dacă nu pomenea numele lui Dumnezeu,
împlinea doar acele jurăminte care îl favorizau. Mântuitorul combate aşa-zisul jurământ neobligatoriu,
spunând că omul trebuie să împlinească orice promisiune, chiar dacă nu pomeneşte numele Domnului.
Cel ce se jură pe cer şi pe pământ se jură pe lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi în ultimă instanţă pe
Dumnezeu, căruia îi aparţin toate. Exemplul IV (Matei 5: 38- 42): Auzit-aţi că s-a zis: ochi pentru ochi
şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul
drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar
de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce
voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta. E vorba de vechea lege a talionului, care trăia în
sângele tuturor popoarelor vechi şi pe care Legea Vechiului Testament a îmblânzit-o, dar n-a
dezrădăcinat-o. Principiul pe care este întemeiată este acela al răzbunării sângelui. Cu toate că Vechiul
Testament, printr-o serie întreagă de porunci încearcă să o desfiinţeze, rabinii, în numele demnităţii
omeneşti, întreţin principiul răzbunării, zădărnicind scopul urmărit de Lege.
Legea talionului trăieşte aproape cu aceeaşi intensitate şi pe vremea Mântuitorului. Faţă în fată
cu această lege, Mântuitorul pune principiul moral valabil pentru toate timpurile: «Nu răsplăti răul cu
rău... împotriva celui rău să nu stai» Noul principiu este ilustrat de Domnul în patru exemple:
a) De te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt (fiţi pregătiţi în orice
moment a suferi pentru împărăţia lui Dumnezeu cu resemnare, îndoit de ceea ce suferiţi);
b) Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia veşmântul, lasă-i şi cămaşa (ocoliţi cearta şi
judecata omului lacom; mai bine suferă nedreptate, dar ocoleşte pricina cu cel orbit de lăcomia după
avuţie);
c) Celui ce te va sili să mergi o mie de paşi, mergi cu el două (exemplul este luat din viaţa
supuşilor romanilor; sensul lui este: nu te opune celui puternic);
d) Celui care cere de la tine dă-i şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce
faţa ta (exemplul al patrulea ne porunceşte ca semenului nostru ajuns în sărăcie din propria vină, să-i
dăm ajutor dacă ne cere, fără a mai aştepta să ne restituie cândva împrumutul).
Ideea comună celor patru exemple este: toţi câţi urmează Mântuitorului să facă mai mult decât
le-ar cere semenii lor, câtă vreme pentru ei nu dreptul este norma de conduită în viaţă, ci iubirea
paşnică şi jertfitoare. Exemplul V (Matei 5: 43-48): Aţi auzit că s-a zis: “Să iubeşti pe aproapele tău si
să urăşti pe vrăjmaşul tău”. Iar Eu vă zic vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi
fiii Tatălui vostru Cel din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea?
Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu
fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit e.
Referitor la iubirea aproapelui, în Lege se spune: «Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine
însuţi» (Levitic 19), dar Moise nu stabileşte lărgimea noţiunii de aproapele. În general, totuşi, rezultă
din Lege că prin aproapele se înţelege iudeul. Rabinii, pe de o parte, lasă partea a doua a poruncii: «ca
pe tine însuţi», înlocuind-o cu adausul (pe care nicăieri nu-l găsim în Lege): «să urăşti pe duşmanul
tău»; pe de altă parte îngustează noţiunea de aproapele până la rudeniile de sânge şi la prietenii intimi.
Prin aceasta înţelesul poruncii iubirii aproapelui e definitiv schimbat. Justificarea rabinică a
acestei schimbări este faptul că în Lege se spune că «Dumnezeu urăşte pe păcătoşi». Pentru fiul Legii,
care iubeşte pe Dumnezeu, se desprinde o poruncă: să urască şi el pe păcătoşi. Şi pentru că păcătos
este păgânul, de aceea fiul Legii, în primul rând trebuie să urască pe păgân. Dar păcătos, deci duşman
al lui Dumnezeu, poate să fie şi un iudeu. Şi faţă de acesta fiul Legii trebuie să se poarte la fel ca şi cu
păgânul. Faţă în faţă cu această poruncă rabinică, Mântuitorul pune porunca iubirii vrăjmaşului,
arătând şi cum trebuie aplicată practic în viaţă. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vâ blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă
şi vă prigonesc.
Prin această lămurire a practicii iubirii duşmanilor înlătură posibilitatea oricărei dileme în ceea
se priveşte lărgimea noţiunii de aproapele. Aplicarea practică a acestei porunci dezarmează, îndreptând
chiar şi pe cel mai rău om. Astfel:
a) Cel ce face bine duşmanului său îl dezarmează, îl face să se căiască, câştigă un loc în
sufletul lui. Sentimentul de afecţiune răsărit pe ruinele sentimentului de ură, prin nimic nu este ştirbit,
dacă izvorăşte dintr-o faptă bună nemeritată;
b) Cel ce răspunde blestemului cu binecuvântarea trebuie să aibă o mare putere de stăpânire.
Binecuvântarea ca răspuns al blestemului trezeşte şi în sufletul celui mai mare duşman acelaşi
sentiment ca acela din care a izvorât;
c) în fine, cel ce se roagă pentru duşmanii săi dă supremul exemplu de tărie, urmând pe
Mântuitorul în cele mai înălţătoare clipe ale jertfei sale pe cruce. Ruga pentru duşmani nu numai că-i
dezarmează, ci îi converteşte, îi subjugă. În versetele 46-47, Mântuitorul arată că iubirea faţă de
prieteni şi neamuri nu este un fapt deosebit, pentru că este dictată de o poruncă naturală a firii
omeneşti. Ea e practicată şi de păgâni. Pentru aplicarea ei nu e necesară nici stăpânire de sine, nici
lepădare de sine, nici jertfelnicie. De aceea, pentru ea, nimeni nu poate aştepta o răsplată de la
Dumnezeu.