Curs 1, Tema 1.

CURRICULUM ADAPTAT SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI

Într-o societate aflată într-o continuă schimbare, este nevoie ca si curriculum şcolar să ţină
pasul cu nevoile actuale si de aceea trebuie adaptat să facă faţă unor cerinţe atât în plan
internaţional, cât şi naţional.
La nivel strategic, România a acordat o importanță aparte dezvoltării capitalului uman și
nevoii de adaptare a sistemului de educație și formare profesională la provocările unei
societăți aflate într-o schimbare profundă după 1989. În ultimele trei decenii, sistemul
educațional românesc a cunoscut transformări importante, consonante cu tendințele globale în
domeniul educației. Printre cele mai semnificative intervenții care au avut un impact direct
asupra sistemului educațional se numără Proiectul pentru reforma educației din România
(1994-2002), Proiectul pentru învățământul rural (2003-2008) sau proiectele destinate
învățământului tehnic și profesional – Phare VET. Aceste proiecte majore au promovat
schimbări importante și la nivel de curriculum.
Curriculumul național din România urmărește să prescrie acele finalități și condiții asociate
prin care fiecare copil din sistemul educațional poate deveni:
 autonom în învățare, creativi și deschiși spre învățarea de-a lungul întregii vieți pentru a fi
capabili să facă față cu succes provocărilor societății globale în continuă schimbare,
economiei cunoașterii și dezvoltării durabile;
 încrezător în propriile forțe, capabili să comunice și să coopereze cu alții pentru a putea
dezvolta relații armonioase în familie și societate;
 angajat și responsabil, asumându-și conștient valori naționale și globale și dovedind respect
pentru alteritate;
 orientat spre succes și excelență în viața personală și în măsură să contribuie în mod
eficient la dezvoltarea durabilă a societății;
 informat, activ și proactiv, contribuind în mod eficient la bunăstarea comunității și a
națiunii.
Sistemul românesc de învățământ este centrat pe formarea de competențe. Ca rezultate ale
proceselor de învățare, competențele sunt definite în perspectiva Recomandării europene24,
ca ansamblu structurat de cunoștințe, abilități și atitudini.
 cunoștinţe – reprezintă un ansamblu de informații factuale, concepte, idei, teorii validate și
care sprijină înțelegerea unei discipline sau a unui domeniu de cunoaștere;
 abilităţi – reprezintă utilizarea cunoașterii existente în vederea atingerii unor rezultate;
 atitudini – descriu modalități de raportare la idei, persoane sau situații.
Cele 3 dimensiuni sunt prezentate separat doar din motive teoretice, în procesele de învățare,
precum și în manifestarea competențelor, acestea funcționează agregat, împreună.
Pentru ca şcoala să cultive “destoinicirile intelectuale”, şi am adaugă noi şi practice ale
copilului, ea ar trebui să ştie atât cum să o facă prin curriculum, pedagogie, resurse şi politici
înţelepte dar şi care sunt “destoinicirile” fiecărui copil care îi intră pe poartă. Şcoala,
universitatea, părinţii, organizaţiile non guvernamentale şi partidele trebuie să se pună de
acord asupra direcţiei spre care să se îndrepte societatea românească, să creeze cadrul necesar
astfel încât copiii de astăzi să simtă “trebuinţa de a învăţa toată viaţă” pentru propria
desăvârşire şi a României devenire şi participare la progresul şi prosperitatea umanităţii.

Curs 2, tema 1

MERITOCRAŢIA- ESTE SOCIETATEA NOASTRĂ UNA

MERITOCRATĂ?

Meritocrația este o formă de guvernământ sau de organizare în care nominalizarea

este făcută și sarcinile sunt atribuite pe baza abilității (meritelor) și talentului, nu pe baza
averii (plutocrație), originii, legăturilor de familie (nepotism), privilegiilor de clasă
(aristocrație), dreptului primului ocupant, popularității (democrație) sau a altor factori
determinanți privind poziția socială sau puterea politică.
Cuvântul meritocrație este adesea utilizat în zilele noastre pentru a descrie un tip de
societate în care bogăția și poziția socială sunt obținute în principal prin competiție, sau prin
talent și competență demonstrate. Principiul este că o poziție investită cu responsabilități și
prestigiu social trebuie dobândită, nu moștenită sau obținută prin criterii arbitrare.
Meritocrația este, de asemenea, termenul folosit pentru a descrie sau critica o societate
concurențială care acceptă decalaje inechitabile ale venitului, averii și poziției sociale în
funcție de talent, merit, competență, motivație și efort.
Termenul „meritocrație” a fost folosit pentru prima oară într-un sens peiorativ de către
Michael Young în cartea lui, „The Rise of the Meritocracy” (Ascensiunea meritocrației),
1958, care descrie un viitor anormal în care poziția socială este determinată de coeficientul de
inteligență (IQ), plus efort. În carte, acest sistem social duce la o revoluție socială în care
masele răstoarnă elita devenită arogantă și ruptă de restul lumii.
În ciuda originii negative a termenului, mulți consideră că un sistem meritocratic este o
alegere bună pentru societate. Susținătorii meritocrației argumentează că un asemenea sistem
este mai just, mai productiv decât alte sisteme și permite evitarea discriminărilor bazate pe
sex, rasă sau relații sociale. Pe de altă parte, oponenții meritocrației argumentează că
principala anomalie, relevată de Young - existența unei clase meritocratice care
monopolizează accesul la merit și la criteriile lui de definire, iar prin asta își perpetuează
propria putere, statutul social și privilegiile - a apărut rapid în multe, dacă nu toate societățile
care au experimentat meritocrația. Ideea de meritocraţie a dus la introducerea sistemului de
Examinare Imperială în China . Acest sistem permitea ca oricine trece examenul să fie oficial
guvernamental, o funcție care aducea onoare si bogăție întregii familiii. Sistemul a început în
165 î Hr., când anumiți candidați pentru funcții publice trebuiau să se prezinte la capitală
pentru examinarea calităților morale de cǎtre împǎrat. În secolele următoare, sistemul s-a
extins, majoritatea celor care doreau funcții de administrare trebuiau să-și dovedească
aptitudinile trecând examenele guvernamentale.
Meritocrația a fost principala formă de selecție a generalilor din Imperiul Mongol.
Ginghis Han a ales oameni talentați pentru comanda trupelor sale. A avut încredere chiar și în
generali și soldați din armatele adverse, dacă și-au demonstrat loialitatea față de stăpâni. De
exemplu, generalul Jebe a fost un soldat inamic care a doborât într-o bătălie calul lui Ghinghis
înainte de a deveni mare Han.
 În România socialistă nu se aplicau principiile meritocrației. Deși repartizarea în producție a
absolvenților unităților de învățământ superior se făcea în ordinea mediilor obținute în
facultate, posturile disponibile la repartiție erau, toate, extrem de proaste, fiind cele refuzate
de cei care le-au ocupat anterior. Aproape toți absolvenții apelau la alte mijloace (între care
căsătoria avea un rol de frunte) pentru a se transfera într-un post mai convenabil. În
continuare, promovarea se făcea pe criterii de nepotism sau politice.
După 1989, situația a evoluat. În prezent cel puțin ocuparea posturilor se face prin concurs. Se
ocupă prin concurs, practic, toate posturile din administrația publică, învățământ, sănătate, etc.
Multe din aceste concursuri sunt însă controversate.

Curs 2, tema 2

PROGRAME DE FORMARE A CADRELOR DIDACTICE

În Romania, formarea continuă a personalului didactic constituie un drept care se realizează,

în principal, prin perfecţionare şi conversie profesională. Formarea continuă asigură
actualizarea şi dezvoltarea competenţelor personalului didactic, inclusiv dobândirea de noi
competenţe, în funcţie de evoluţiile din planul nevoilor de educaţie şi al curriculum-ului
educaţional, precum şi în funcţie de exigenţele privind adaptarea competenţelor personalului
didactic la schimbările din structurile/procesele de educaţie.
Profesia didactică presupune formare permanentă, nu doar pentru a putea oferi elevului o
perspectivă comprehensivă asupra domeniului pe care îl predă, ci şi pentru a contribui la
dezvoltarea morală a acestuia. Majoritatea profesorilor intervievaţi au afirmat că simt nevoia
unei pregătiri axate pe educaţia morală, cei mai mulţi exprimându-şi opţiunea pentru cursuri
practice, aplicative şi nu pentru cele informative. „Da, este necesară o pregătire continuă
pentru a face faţă noilor nevoi şi probleme care apar în comportamentul şi atitudine elevilor.”
De asemenea, au subliniat nevoia formării inițiale adecvate rolurilor și sarcinilor de viitor
profesor: “în timpul facultăţii ar trebui să se pună un accent mai mare pe perioada de practică
pedagogică, pentru că studentul trebuie pus în situaţii pedagogice concrete, să stea în faţa
clasei şi să se descurce”, atât ca profesor de o anumită materie, cât şi ca diriginte sau ca
persoană care responsabilitatea educării inclusive morale, afective şi estetice a copiilor.
În ceea ce priveşte calităţile profesionale enumerate de respondenţi, acestea pot fi împărţite în
mai multe categorii:
 Pregătire solidă în specialitate vizează, din perspectiva cadrelor didactice intervievate o
pregătire pedagogică şi profesională temeinică, profesionalism; „să creadă în reuşita misiunii
sale”; spirit de cercetare; dorinţa de formare şi informare continuă; documentare;
 Bun pedagog – cadrul didactic trebuie să aibă următoarele calităţi: cunoştinţe
psihopedagogice (dă dovadă de „... înţelegere pentru că elevii filtrează prin prisma lor
informaţiile şi pot da soluţii surprinzătoare care trebuie apreciate şi promovate.”); dăruire
profesională, tratează diferenţiat elevii; dă dovadă de disponibilitate ori de câte ori este
solicitat de un elev; este un bun îndrumător şi este eficient în munca de formare a unor
trăsături morale de durată; are tact pedagogic şi abilitatea de a pune elevii în situaţii concrete
din care să înveţe singuri; transmite informaţii într-un mod creativ; dă dovadă de dragoste
pentru profesie.
 Calităţile manageriale vizează capacitatea de a lua decizii (educaţionale); aptitudinile
organizatorice; controlul stimulativ. Profesorul trebuie să fie un bun manager al clasei; să aibă
relaţii cordiale, prietenoase şi principiale cu clasa de elevi, să găsească un 47 echilibru între
„apropiere – severitate, înţelegere – exigenţă, bunătate – pretenţii, ajutor – pretenţii”; „Un
cadru didactic principial, echilibrat care stăpâneşte clasa – colectivul.
 Dragoste faţă de copii- Profesorii consideră că nu ai ce căuta „la catedră” dacă nu iubeşti
copiii şi dacă nu ştii să valorizezi fiecare elev în parte.
 Abilităţile de comunicare sunt necesare cadrelor didactice atunci când îşi propun să dezvolte
trăsăturile morale ale elevilor.
 Vocaţia (măiestria didactică, harul, chemarea) este, în opinia respondenţilor, una dintre
calităţile esenţiale ale unui bun cadru didactic.

Curs 3, Tema 1.

ROLUL DIRIGINTELUI SI AL CONSILIERULUI ŞCOLAR ÎN

MEDIUL PREUNIVERSITAR

Consilierea psihopedagogică reprezintă o activitate complexă, care capătă nuanţe în

practica educaţională cotidiană românească, datorită unui complex de factori de natură
obiectivă, legislativă şi instituţională, dar şi de natură subiectivă, contextuală. Astfel, conform
Ordinului din 7 octombrie 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi
funcţionarea centrelor judeţene/al municipiului Bucureşti de resurse şi asistenţă educaţională,
în cadrul cabinetelor de asistenţă psihopedagogică, funcţia didactică este de consilier şcolar,
prin care se înţelege: profesor psihopedagog/psihopedagogie specială, profesor psiholog,
profesor sociolog, profesor pedagog cu specializări conform centralizatorului aprobat prin
ordin al ministrului. Pornind de la aceste prevederi legislative, se constată accente diferite în
activitatea profesională a profesorilor consilieri şcolari, în funcţie de specializările obţinute
prin formarea iniţială.
Percepţia managerilor şcolari este similară cu cea a profesorilor consilieri şcolari în
privinţa activităţilor de consiliere directă a elevilor, părinţilor şi cadrelor didactice pe care le
consideră foarte importante. În acelaşi timp, respondenţii consideră foarte importante şi alte
activităţi desfăşurate de consilierul şcolar: activităţi în cadrul diverselor comisii, implicarea în
proiecte educaţionale, realizarea Conferinţa Şiinţiică Internaţională 374 de studii/cercetări,
susţinerea orelor de predare. Putem concluziona că atribuţiile consilierului şcolar în mediul
preuniversitar românesc sunt extrem de diverse, abordând toate domeniile de interes care
asigură funcţionarea optimă a şcolii şi se concretizează în activităţi specifice fişei postului, dar
şi în activităţi solicitate de echipa managerială a şcolii, în activităţi în diferite comisii, cu
caracter educativ ori proiecte de voluntariat.
În majoritatea cazurilor, consilierea educaţională (şcolară) în timpul învăţământului primar
este asigurată de cadrul didactic lucrând în cooperare cu părinţii elevilor şi psihologul şcolar.
Curriculumul naţional cuprinde aria curriculară Consiliere şi orientare dedicată consilierii
şcolare a elevilor. În cazul învăţământului primar, planurile-cadru de învăţământ prevăd
posibilitatea alocării, din curriculumul la decizia şcolii, a unei ore pe săptămână pentru
consiliere şi orientare. Există, de asemenea, ofertă centrală de programe şcolare pentru această
arie curriculară, aprobate prin ordin al ministrului educaţiei.
Orientarea şcolară/profesională pe parcursul învăţământului secundar este asigurată prin
Curriculumul naţional şi realizată de către dirigintele clasei, în cooperare cu părinţii elevilor şi
cu consilierul şcolar. 
Responsabilităţile dirigintelui:
-răspunde de păstrarea bunurilor cu care este dotată sala de clasă, alături de elevi, părinţi,
consiliul clasei;
-completează catalogul clasei cu datele personale ale elevilor;
-motivează absentele elevilor, în conformitate cu procedurile stabilite de Regulamentul de
organizare si funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar;
-stabileşte, împreună cu consiliul clasei si cu consiliul profesoral, după caz, nota la purtare a
fiecărui elev, în conformitate cu reglementările Regulamentului de organizare si funcţionare a
unităţilor de învăţământ preuniversitar;
-aplică, dacă este cazul, sancţiuni elevilor în conformitate cu Regulamentul de organizare si
funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar si regulamentul intern al scolii;

Curs 3, tema 2

ROLUL CADRULUI UNIVERSITAR ÎN RELAŢIA DINTRE

EDUCAŢIE ŞI SOCIETATE

Educaţia este un fenomen social care a însoţit istoria omenirii de la începuturile ei şi

va continua să existe de-a lungul existenţei acesteia. Ea conservă şi transmite experienţa de
cunoaştere teoretică şi practică, valorile culturii şi civilizaţiei de la o generaţie la alta. Din
punct de vedere etimologic termenul „educaţie” poate fi dedus din termenii latineşti „educo-
educare” (a alimenta, a îngriji, a creşte), ca şi „educo-educare” (a duce, a ridica, a conduce);
ambele semnificaţii iniţiale au sensuri apropiate de ceea ce înţelegem astăzi prin termenul
educaţie: creşterea, modelerea copilului hrănirea (spirituală), conducerea prin cultură spre
cultură, scoaterea din starea de natură şi înălţarea la starea de cultură. Cu înţelesuri similare
este utilizat la sfârşitul secolului al XVI-lea în Franţa, extinzânduse mai târziu în Europa,
devenind termenul utilizat curent pentru a denumi activitatea de formare, modelare, conducere
a fiinţei umane pentru a dobândi autonomie şi independenţă. Educaţia se constituie ca obiect
de studiu al pedagogiei, ca ştiinţă care cercetează fenomenul educaţional cu toate, implicaţiile
sale asupra devenirii fiinţei umane.
Prin caracterul său uman, educaţia este o acţiune ce se desfăşoară în mod conştient
potrivit unor finalităţi stabilite în prealabil, are un sens intenţional care vizează un rezultat
bine conturat. În funcţie de aceste finalităţi, sunt selecţionate apoi valorile ce urmează a fi
transmise, sunt alese metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru a realiza transmisia, să
asigure o organizare corespunzătoare a activităţii, în aşa fel încât să obţină rezultatul scontat.
În general, educaţia este determinată de baza economică a societăţii, se dezvoltă şi se schimbă
odată cu aceasta. Transformările care au loc în baza economică şi în viaţa socială determină
schimbări în educaţie, ea se adaptează noilor condiţii sociale create. O relaţie profundă a
relaţiei dintre societate şi educaţie poate fi realizată numai pornind de la teza potrivit căreia
socialul este o rezultantă a interacţiunii şi convieţuirii oamenilor. În interiorul său educaţia ne
apare ca acţiune socială care mijloceşte şi diversifică relaţiile dintre om şi societate,
favorizând astfel dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a socităţii prin intermediul
oamenilor. În consecinţă, educaţia omului şi transformările sociale pe care le realizează sunt
într-o relaţie de reciprocitate, în sensul că omul educat, acţionând asupra societăţii, paralel cu
transformarea acesteia, se transformă pe el însuşi, rezultat care, la rândul său, se repercutează
din nou asupra societăţii.
În societate, educaţia are trei mari funcţii(6, p.27-28):
♦ Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ;
♦ Dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului.;
♦ Pregătirea omului pentru integrarea activă în viaţa socială;
În condiţiile unei evoluţii rapide a societăţii şi implicit a educaţiei, multe dintre
cunoştinţele şi practicile valabile astăzi vor fi mâine depăşite, învechite. Este de aşteptat ca
într-o perioadă marcată de atâtea şi atâtea mutaţii tehnologice şi de apariţia unor noi forme de
organizare a educaţiei şi a muncii, competenţele specifice să devină şi ele rapid depăşite.
Nevoia de reactualizare, de educaţie şi inovare continuă vor fi în creştere. Dar ceea ce este
mai important este faptul că nevoile de cunoaştere şi de acţiune ale societăţii şi ale membrilor
ei vor fi altele decât cele de până acum. Viitorul creează cerinţe din ce în ce mai înalte.
Numai cadrul şcolar rămâne insuficient pentru a asigura o formare completă şi permanentă a
personalităţii umane. Situaţiile în care personalitatea umană poate fi modelată sunt diferite s-
au identificat următoarele forme ale educaţiei: formală, nonformală, informală, numite
educaţii paralele. Educaţia formală reprezintă „un ansamblu de activităţi pedagogice, care sunt
proiectate instituţional ca expresie a unei politici educaţionale care stabileşte finalităţile, fiind
legiferate şi desfăşurate în cadrul unui sistem naţional de învăţământ precis structurat,
ierarhizat gradual pe stadii de vârstă, cuprinzând unităţi şi instituţii de învăţământ de diferite
tipuri şi niveluri”.(8, p.104)

Curs 4, tema 1

FACTORII FORMĂRII ŞI DEZVOLTĂRII PERSONALITĂŢII.

EREDITATE. MEDIU. EDUCAŢIE.

În baza cercetărilor pluridisciplinare (de filosofie a educaţiei, de psihologie si

sociologie, de genetică), pedagogia a reuşit să stabilească factorii principali ai dezvoltării
personalităţii. Aceşti factori sunt:
 Ereditatea, ca vector intern cu caracter filogenetic;
 Mediul, ca vector extern;
 Educaţia, ca vector mixt (intern si extern).
 Ereditatea reprezintă ansamblul dispoziţiilor de natură anatomofiziologice,
înnăscute sau transmise prin mecanismele şi informaţiile genetice de la generaţiile
anterioare la generaţiile tinere prin intermediul părinţilor. Descoperirile geneticii
moleculare au dus la elucidarea substratului material al eredităţii. Acesta este format din
cromozomi, gene şi acizi nucleici. Fiecare specie are un anumit număr de cromozomi, la
om numărul acestora fiind de 23 de perechi. Genele sunt situate pe cromozomi într-o
ordine lineară. La rândul lor, genele sunt constituite din acizi nucleici care determină
proprietăţile şi efectele genelor. Toate aceste componente, cromozomii, genele şi acizii
nucleici se află în nucleul celulei. Ereditatea are deci o baza materială, chimică, ai cărei
constituenţi sunt macromoleculele de acizi nucleici care intră în componenţa genelor.
Aceste macromolecule conţin, într-o formă codificată, o anumită informaţie genetică.
Acizii nucleici sunt constituiţi la rândul lor din unităţi mai simple numite nucleotide.
Având în vedere că o singură moleculă AND este formată din zeci de mii, sute de mii sau
chiar milioane de nucleotide, se explică de ce posibilităţile de variaţie ale AND-ului sunt
practic infinite, deci posibilittea apariţiei unor indivizi identici este imposibilă. Cantitatea
de informaţie stocată într-o celulă constituie mesajul genetic care, în forma sa latentă,
prealabilă acţiunii factorilor de mediu, este cunoscută sub numele de genotip. Din
interacţiunea genotipului cu mediul înconjurator se formează fenotipul, ca o sinteză între
ceea ce este ereditar şi influenţele mediului, ca răspuns al genotipului la aceste influenţe.
Majoritatea autorilor sunt de părere ca zestrea ereditară la om se manifestă în două planuri
principale, unul în determinarea trăsăturilor anatomofiziologice, iar celălalt în
determinarea unor particularităţi individuale (culoarea pielii, a ochilor, a părului,
amprentele digitale, grupa sanguină s.a.).

Mediul reprezintă ansamblul condiţiilor înconjurătoare (ambientale) în care omul

trăieşte, se dezvoltă, acţionează şi creează. Mediul poate avea doua componente principale:
mediul natural şi ecologic şi mediul social-global şi psihosocial.

a.       Mediul natural cuprinde condiţiile de climă, relief, vegetaţie şi faună. Mediul natural are
o anumită importanţă în dezvoltarea personalităţii, de aceea nu trebuie neglijat nici ca factor
de existenţă şi nici ca factor ce influenţează dezvoltarea omului.

b.    Mediul ecologic este legat într-o măsură importantă de mediul natural. El reprezintă,

printre altele, condiţiile ce determină interrelaţiile dintre organismele vii si mediul lor de
viaţă. Mediul ecologic concepe ca mediul de viaţă sa fie pur, nepoluat, pentru a asigura
condiţiile necesare vieţii organismelor. Determinat de nevoile sale de trai, omul a adus o serie
de modificări mediului natural si a amplificat potenţialul acestuia cu valenţe artificiale,
obiectivate în procesul industrializării şi în rezultatele descoperirilor ingineriei genetice.

c.       Mediul social-global cuprinde ansamblul factorilor istorico-culturali, axiologici,

instituţionali, de organizare socială de grup, în cadrul cărora relaţiile socio-familiale, şcolare,
de muncă şi producţie, comerciale, interumane, opinia publică etc., au un rol şi o putere
deosebită în formarea şi dezvoltarea personaliăţii omului.

d.      Mediul psihosocial este ansamblul de condiţii social-spirituale ale persoanelor,

cuprinzând relaţiile interpersonale, statusurile psihosociale realizate de persoane, idealurile şi
comportamentele lor colective, modelele de comportament proiectate, complexul de norme şi
valori şi procesele psihosociale ce le generează.
 Educaţia reprezintă unul din factorii care, în contextul teoriei triplei determinări, îşi
aduce o contribuţie specifică importantă în formarea şi dezvoltarea personalităţii, în
interactiune cu celalti doi factori: ereditatea si mediul. Datorită calităţilor, funcţiilor şi
caracteristicilor ei, printre care subliniem caracterul organizat, conştient, intenţionat, cu un
conţinut selectat şi îndrumat de specialişti formaţi şi selectaţi pentru instrucţie şi educaţie,
educaţia, fără a diminua rolul celor doi factori cu care se intercondiţionează, are un rol
îndrumator in interacţiunea factorilor personalităţii.

Dar, dezvoltarea psihică este rezultatul interacţiunii dintre factorii interni şi cei externi. În
cadrul acestor factori, educaţia deţine rolul conducător, datorită specificului acţiunii sale care
se manifestă mijlocit şi nemijlocit prin intermediul celorlalţi doi factori. “Întotdeauna,
influenţele sau mesajele externe actionează prin intermediul condiţiilor interne”. (I.
Radu, Psihologie,1991, pag. 502)