POPA LUMINITA-PREZENTARE

DRĂGAN Ioan, Camelia BECIU, Ioana DRAGOMIRESCU, Valentina MARINESCU,

Nicolae PERPELEA, Daniela RUSU, Simona STEFĂNESCU, Construcţia simbolică a câmpului
electoral, Institutul European, Iaşi, 1998, pp.23-58
Fragmentul este constituit dintr-o analiza a discursului electoral din punct de vedere
„gramatic”.
Comunicarea electorala este un spatiu interactiv, generat de schimbul discursiv dintre
diferiti actori ce participa la campanie. Ea rezulta dintr-un schimb discursiv conventional,
reglementat prin coduri de enuntare a unor continuturi.
Actiunea electorala se manifesta sub forma unui „discurs electoral”. El este un
comentariu despre situatia in care se produce comunicarea, fiind o modalitate de organizare a
continutului comunicarii.
Discursurile se deosebesc in functie de situatia de comunicare (include contextul de
interactiune, contextul comunicational si contextul evenimential).
Discursul politic se deosebeste de alte tipuri de discurs prin: 1gradul ridicat de
contextualizare: este punctual si evenimential(generat de evenimente. Actorul politic hotaraste in
ce masura si in ce fel contextele codificate contribuie la interpretarea contextului emergent si
implicit la producerea unui discurs. El trebuie sa aiba grija ca discursul sau sa nu fie obedient
conventiei dar nici prea liberal. 2 prin comentariul specific pe care produce referitor la situatia de
comunicare. Comentarea continutului propriu zis este intotdeauna standard cand priveste
veridicitatea continuturilor comunicate.
Discursul politic este electoral atunci cand este generat de o situatie de comunicare
institutionalizata, adica de un eveniment conventional(campania electorala), de un context de
interactiune( dezbaterea electorala) si de un context comunicational ( practica specifica de
comunicare electorala).
Actorul politic participa la dezbaterea electorala avand mai multe roluri
discursive.a)candidatul care detine puterea politica in campanile vs candidatul sau, b)
contracandidatul,si c)politicianul care dispune de o imagine publica construita de un trecut
istoric. Aceste roluri discursive constituie pt protagonist tipuri de resurse pe care el le
gestioneaza in limitele cadrului competitional:resurse electorale formale(electoratul), acumulate
(trecut si apartenenta politica) sau create(mentinerea electoratului).
In campania electorala candidatul trebuie sa ofere constant „reprezentatii despre sine” ce
urmeaza a fi analizate de media si electorat. In raport cu media candidatul trebuie sa se lase
interogat si investigat, iar in raport cu contracandidatii sai se lasa chestionat si la randul lui
interpeleaza.
In dezbaterea electorala, electoratul pare sa aiba cea mai extinsa putere deoarece el rolul
de a sanctiona prestatia candidatului prin sondaje de opinie si in final prin vot si spre el se
indreapta toate discursurile candidatilor. De asemenea puterea lui provine din validarea unei
formule de guvernare cat si din faptul ca legitimeaza un spatiu de comunicare.Mass-media joaca
rolul de arbitru al competitiei electorale pt ca valideaza pt o anumita perioada una din prestatiile
candidatilor. Rezulta ca electoratul are o identitate mediata. In timpul campaniei se observa trei
figuri ale electoratului:ca prezenta generica, public, ca opinie publica si ca grup social.
Schimbul discursiv este o interactiune reglementata in care participantii au posibilitatea
sa devina enuntiatori, sau este o succesiune de interventii neomogene, o suita de situatii de
comunicare diferite. Succesiunea secventelor care alcatuiescte un schimb discursiv poate fi
defazata pt ca majoritatea secventelor nu mobilizeaza in acelasi timp candidatul,
contracandidatul, media si electoratul. In al doilea rand succesiunea interventiilor in Campania
electorala este mediata de catre mass-media, singura instanta ce poate oferi electoratului diferite
imagini ale schimbului discursiv. Campania inseamna un ansamblu de practici, fiecare dintre ele
expresia unei situatii de comunicare si implicit o interventie discursiva partiala care satisface
logica situatiei electorale.
Pentru candidat circulatia mediatizata a discursului electoral pune in discutie problema
identitatii acestui discurs. Insasi conceptia initiala este tributara comunicarii mediatizate in sensul
ca pe de o parte, discursul trebuie sa satisfaca interlocutorii iar pe de alta parte trebuie sa fie
comunicabil, nefiind constrans de formulele mediatice specifice.
Diferitele formule de mediatizare recontextualizeaza discursul electoral iar discursul se
articuleaza prin aceasta modalitate de circulatie. Mass-media trebuie sa satisfaca un obiectiv
aparent contradisctoriu, de resursa atat pt candidat cat si pt public. Mediatizarea este constitutiva
discursului, in sensul ca ea poate fi atat o conditie de producere initiala cat si o conditie de
producere acumulata.

Termenii cadrului analitic. Discursul electoral in campania prezidentiala din 96.

Discursul este comentariul unei situatii de comunicare. El rezulta din utilizarea unor
conventii de interactiune prin care un actor social comenteaza ceea ce comunica. De asemenea
este o modalitate de a gestiona subiectivitatea situatiei de comunicare si un dispozitiv interactiv.
Interactivitatea este conditia de posibilitate a orcarui discurs si este comunicativa acestuia. Ca
actiune interactiva discursul este o activitate reglementata, in sensul ca el trebuie sa semnaleze
comunicarea”coerentei” si a „veridicitatii” anumitor continuturi, si o procedura de vizibilitate a
unei identitati.
Analiza de discurs. Tentativa de a defini enuntarea nu este lipsita de dificultati avand in
vedere realitatea duala a conceptului: 1.enuntarea inseamna singularitatea unui act de comunicare
si 2. Actualizarea singularitatii. Analiza discursului ca enuntare are ca premiza si in acelasi timp
ca rezultat, identificarea modalitatii si a motivatiei.
Categoria cea mai des invocata atunci cand e vorba de a identifica sau descrie „relatia”
instituita prin enuntare este „pozitia” participantilor. Aplicarea unor categorii fundamentale din
pragmatica la analiza enuntului, necesita descrierea lor prin alte categorii, cele specifice teoriei
enuntarii. Conform lui Parret „teoria discursului nu este o teorie a subiectului inainte ca acesta sa
enunte ceva, ci o teorie a instantei enuntarii care este, in acelasi timp si intrinsec, un efect de
enunt.” Contributiile teoretice din ultimii ani tind spre „sociologizarea” repertoriului categorial al
teoriei enuntarii , fie prin preluarea unor concepte socilogice, fie prin sociologizarea unor
concepte din teoria literara si semiotica.
Foucalt incearca sa explice conditiile de producere al enuntarii prin formularea unor
metaconcepte. El nu este preocupat sa identifice cauze ale enuntarii ci regulile care permit
manifestarea cauzelor si coexistenta acestora. Pentru Maingueneau orice discurs ar indica
existenta unui ethos, intrucat ansamblul enunturilor care il alcatuiesc constituie” o modalitate de
a spune care trimite la un mod de a fi, la imaginarul unei luni care scapa opozitiei naive intre
cuvinte si lucruri”. Pentru Pirre Bourdieu „sociologizarea structurii capata o forma si mai
accentuata. Deci la autorii mentionati, discursul este structurat de regulile generice ale conditiei
de enuntiator, de profilul comunitatii discursive sau de regulile de recunoaster simbolica.
Sociologizarea notiunii de discurs a continuat si pe o piata de cercetare interactionista. Ca
reprezentant al curentului interactionist este mentionat Jan Blommaert. Orientarea interactionista
porneste de la premiza cf careia regimul de conditionare a discursului include nu numai efectele
dar si utilizarea structurii.
R.Vion a propus ca discursul sa fie analizat ca „activitate discursiva”. Acest concept are
avantajul ca sintetizeaza doua aspecte majore ale discursului- recunoscute deopotriva de teoria
interactionista si de cea enuntiativa. Primul aspect vizeaza eterogeneitatea actiunii iar al doilea
trimite la principiul coactiunii. Permite analiza discursului ca actiune reglementata si surprinde
eterogeneitatea reglementarii.
Aplicarea analizei de discurs la discursul electoral. Discursul electoral este un gen al
discursului politic si din acest punct de vedere un discurs institutionalizat. Codificarea
enuntiativa a discursului electoral implica o actiune de comunicare a pozitiei de superioritate a
candidatului in raport cu ceea ce afirma si cu destinatarul vizat. La nivelul enuntarii , pozitia de
superioritate a candidatului este indicata prin enuntarea unor pretentii de veridicitate referitoare
la competentele candidatului(pretentia de cunoastere si pretentia de performanta).
A defini naratiunea ca practica enuntiativa inseamna sa ne delimitam de perspectiva
reprezentationista iar delimitarea este perspectiva functionalista. Parret spune ca in perspectiva
functionalista, naratiunea este o schema cauzala generata de gramatica unei actiuni in raport cu
care subiectivitatea eroului actiunii nu mai conteaza. Pt sociologi natiunea poate pune intr-o noua
lumina problema cauzalitatii sociologice care explica actiunea individuala sau colectiva prin
diverse forme si grade de persuasiune ale unor „constangeri”. Sociologia identitatii confera o
noua semnificatie constrangerii care structureaza actiunea sociala. Constrangerea sociala nu mai
este inteleasa doar ca presiune si control, determinism, ci conditia de posibilitate a unui reflex
identitar prin intermediul caruia individul isi poate exprima subiectivitatea. Ca efect de enuntare,
naratiunea este in primul rand,o procedura de argumentare. Asadar cele doua orientari discursiva
si sociologica valorizeaza naratiunea ca intrument analitic de investigare:pe de o parte a explica
actiunea si identitatea sociala si pe de alta parte pt a operationaliza definitia discursului ca
activitate discursiva.
Naratiunea structureaza discursul electoral deoarece: Naratiunea permite candidatului sa
comunice un punct de vedere si in acelasi timp sa isi justifice subiectivitatea investigata in ceea
ce comunica. Punctul de vedere poate fi corect, legitim si relativ transparent. Actiunea care
constituie obiectul unei naratiuni este similara cu actiunea politica in general, cu cea electorala in
special. Ca practica enuntiativa , naratiunea permite actorului politic sa aiba o retorica electorala
care este redundanta organizata strategic de candidat.
Concluzie: naratiunea este o practica enuntiativa care comunica versiunea, respectiv
interpretarea corecta a unei situatii problematice; naratiunea semnaleaza semnificatia
continuturilor care se comunica. Retorica electorala este alcatuita din semnificatii univoce care
desi pot parea diferite unele in rapot cu altele, in fapt sunt asemanatoare intrucat contribuie la
reproducerea „mesajului electoral”