CURS 1

ANESTEZIA - DEFINIŢII. ISTORIC. PARTICULARITĂŢI

ANESTEZIEI ÎN MEDICINA DENTARĂ
ŞI CHIRURGIA OMF

DEFINŢII

 Suprimarea durerii în tratamentul afecţiunilor dureroase, precum şi efectuarea unor

intervenţii chirurgicale în deplină linişte pt bolnavi şi medici – au reprezentat din cele mai
vechi timpuri deziderate majore ale practicii medicale (în care este inclusă si medicina
dentară)
 Anestezie: an = fără; estezis = sensibilitate
 Anestezia – este o stare particulară, indusă cel mai adesea prin introducerea în organism a
unor substanţe chimice – prin care se suprimă temporar perceperea sau transmiterea
sensibilitaţii, în special a sensibilitaţii dureroase, însotită sau nu de somnul anestezic, de
stabilizare neuro-vegetativă şi de relaxare musculară. O buna anestezie – suprimă
durerea, previne şocul operator generat de durere şi permite medicului să lucreze in
condiţii optime. [TIMOŞCA, BURLIBAŞA]
 Anestezia – înseamna abolirea completă a tuturor senzaţiilor, inclusiv a celei dureroase
[GĂNUŢĂ, CANAVEA]
 Anestezia generală – AG – este starea în care pacienţii nu răspund la nici un stimul,
inclusiv la durere, fiind în stare de inconştienţă [GĂNUŢĂ, CANAVEA]
 Anestezia loco-regională – ALR – realizează lipsa temporară a sensibilităţii unei anumite
regiuni anatomice, pe perioada intervenţiei, lăsând conştientul intact – se obţine în
general cu ajutorul unor substanţe chimice (cu proprietăţi analgezice, care se depun în
apropierea nervului senzitiv), mai rar cu agenţi fizici sau electrici [TIMOŞCA,
BURLIBAŞA]
 Deoarece prin metodele uzuale de ALR, sensibilitatea la tact şi presiune este cel mai
adesea păstrată – mai corectă este denumirea de analgezie loco-regională. Dar, în
nomenclatorul stomatologic, cei 2 termeni sunt utilizaţi nediscriminativ.

ISTORIC

 Antichitate – dovezi ale utilizarii proprietăţilor analgezice ale alcoolului, sau a diverselor
decocturi de plante – cu acţiune analgezică sau sedativă
 1250, HUGH si TEODORICUS – ‘’burete somnifer” pe baza de opium
 1540, CORDIUS – descoperă eterul, substanţă cu proprietăţi anestezice
 1773, PRIESTLY – descoperă protoxidul de azot – gaz cu calităţi anestezice deosebite,
utilizat şi astăzi
 Introducerea metodelor anestezice în practica medicală curentă are loc “de facto” în a
doua ½ a secolului al XIX-lea: 1842, Dr CRAWFORD din Georgia, administreaza prima
anestezie prin inhalaţie cu vapori de eter pt o intervenţie chirurgicală
 1844, HORACE WELLS, dentist din Hartford (Connecticut) - extrage un molar în
anestezie generală prin inhalaţie cu protoxid de azot
 1846, WILLIAM MORTON, dentist din Boston - extirpă o tumora mandibulară în
anestezie generală prin inhalaţie cu vapori de eter
 Din 1853 – în Anglia – se utilizeaza cloroformul pt analgeziile obstetricale (dupa
anestezia efectuată reginei Victoria la naşterea prinţului Leopold)
 Descoperirea si utilizarea eterului, cloroformului si a protoxidului de azot în practica
medicală – au satisfăcut pt o periaoda necesitatea abolirii durerii in practica curentă
medicală
 Dupa 1920 – încep să apară diferite substanţe – ca de exemplu ciclopropanul – mai bine
tolerate, care înlocuiesc cloroformul si eterul
 Până în 1950, toate anestezicele generale aveau una din cele 2 defecte majore: - toxicitate
pt bolnav (hepatotoxicitate, nefrotoxicitate, efecte carcinogenetice), şi - proprietatea de a
exploda în prezenta oxigenului. Cercetarile farmaco-dinamice si clinice ulterioare au dus
la descoperirea de noi substanţe anestezice generale, cu calităţi superioare, care se
apropie de calităţile “anestezicul general ideal”:
1. să nu fie inflamabil
2. să se evapore uşor la temperatura ambientală
3. să fie activ = să aiba acţiune anestezică puternică
4. să se solubilizeze în sânge pt a asigura răspândirea anestezicului în toate ţesuturile
5. să aibă un metabolism minimal
6. să fie compatibil cu epinefrinele endogene (A, NA)
7. să dea o buna relaxare a musculaturii scheletice
8. să nu aiba o activitate excesiva asupra SNV- simpatic
9. să nu fie iritant pt căile aeriene
10. să fie bronhodilatator
11. să nu depresioneze excesiv miocardul
12. să nu determine vasodilataţie cerebrală
13. să nu fie hepato- şi nefrotoxic
 Anestezicele generale intra-venoase – au fost introduse în practica medicală curentă în
1943 de LUNDY, care foloseşte tiopentalul.
 1942 - introducerea D-tubocurarinei – revoluţionează tehnicile de anestezie generală,
prin relaxarea excelentă a musculaturii scheletice
 Opiaceele s-au folosit mulţi ani în combinaţie cu protoxidul de azot, dar şi ca anestezic
local în combinaţie cu o doză mare de fentanil (ex. Droperidol + Fentanil)

 Deşi descoperirea anesteziei generale se datorează celor 2 dentiști (WELLS și

MORTON) – totuși, din cauza dificultăților de administrare prin inhalare, precum și a
accidentelor la care expune această anestezie nu a fost prea mult utilizată în practica
curentă stomatologică și oro-maxilo-facială. În schimb, aceste domenii au beneficiat de
introducerea anesteziei locale și regionale:
 1862, SCHRAFT – descoperă proprietățile anestezice ale cocainei, punând bazele
anesteziei loco-regionale în practica medicală
 1884, KOLLER – utilizează primul cocaina ca anestezic de suprafață pt o intervenție
oculară
 1836 LAFARQUE, 1841 JAYNE, 1843 WOOD – imaginează și perfecționează siringa –
ceea ce a determinat utilizarea pe scară largă a anesteziei loco-regională
 În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea - pt extracțiile dentare se utiliza o soluție de
cocaină + morfină + atropină, înglobate în glicerină
 Cocaina – datorită toxicității sale, precum și accidentelor locale pe care le-a produs – a
fost înlocuită de novocaină, descoperită de EINHORN în 1905, și pusă în practică de
BRAUN
 1943, LOFGREN – sintetizează xilina, cel mai folosit anestezic local și astăzi
 Actualmente, datorită progreselor realizate în anestezia modernă, tot mai mult și în
medicina dentară, anestezia generale se asociază sau, chiar tinde să ia locul celei loco-
regionale

PARTICULARITĂŢILE ANESTEZIEI în MEDICINA DENTARĂ şi

CHIRURGIA ORO-MAXILO-FACIALĂ

 Alegerea metodelor, substanţelor şi a tehnicilor anestezice se face în concordanţă cu o

serie de factori: vârsta, starea generală şi psihică a pacientului; natura şi durata probabilă
a intervenţiei; modificările patologice locale; locul unde se intervine (ambulator sau
spital); condiţii de dotare tehnică, competenţa şi experienţa cadrelor medicale; şi, în cele
din urmă, preferinţelor pacientului şi /sau medicului.
 Actele terapeutice sunt foarte variate ca amploare, durată, intensitate, complexitate – de
la manopere simple, ca de exemplu detartrajul sau incizia de abcese superficiale, până la
intervenţii laborioase, cum ar fi de exemplu rezecţiile de maxilare, etc.
 În activitatea curentă stomatologică – majoritate a intervenţiilor se execută în cabinetul
stomatologic, la pacienţi ambulatori, în general insuficient investigaţi sau nepregătiţi pt
anestezii generale, şi care nu pot fi monitorizaţi postoperator
 Manoperele operatorii se desfăşoară în cavitatea bucală – astfel încât câmpul operator şi
căile de administrare a anestezicelor generale inhalatorii se suprapun, limitându-se
reciproc
 De aceea – pt tratamentele stomatologice obişnuite efectuate în cabinete – se practică în
marea majoritate a cazurilor – ALR, aceasta fiind precisă, uşor de administrat, nu necesită
pregătiri speciale, respectiv aparatură şi personal calificat, oferind şi posibilitatea
cooperării cu pacientul
 Când ALR nu se poate aplica – se recurge la anestezia generală – ex.: procese
inflamatorii care împiedică accesul la locul de administrare a ALR, la bolnavi psihici, la
copii mici, la pacienţii cu alergii la anestezicele locale, etc.