Cuprins

1.Sistemul decizional în cadrul entităţilor economice …………………………………………….. 1

1.1 Informaţia contabilă şi importanţa acesteia pentru sistemul decizional............................................1
1.2 Definirea şi clasificarea deciziilor.....................................................................................................4
1.3 Deciziile de finanţare şi importanţa lor strategică.............................................................................5
2. Modalităţi de finanţare a entitatilor economice..............................................................................7
2.1 Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finantare..........................................................................7
2.2 Finanţarea prin resurse proprii...........................................................................................................9
2.2.1 Majorarea capitalului social..............................................................................................10
2.2.2 Implicaţii contabile...........................................................................................................15
2.2.3 Avantajele şi dezavantajele finanţării prin resurse proprii...............................................17
2.3 Împrumutul obligatar……………………………………………………………………………...18
2.3.1 Descriere...........................................................................................................................18
2.3.2 Modalitate de accesare......................................................................................................19
2.3.3 Implicaţii contabile...........................................................................................................22
2.3.4 Avantaje şi dezavantaje ale finanţării prin împrumut obligatar.......................................22
2.4 Creditul bancar................................................................................................................................24
2.4.1 Descriere...........................................................................................................................24
2.4.2 Modalitate de accesare......................................................................................................24
2.4.3Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor specifice contractării unui împrumut bancar.26
2.4.4 Avantajele şi dezavantajele finanţării prin împrumut bancar...........................................27
2.5 Leasing-ul........................................................................................................................................28
2.5.1 Descriere...........................................................................................................................28
2.5.2 Modalitate de accesare......................................................................................................31
2.5.3 Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing......................................................31
2.5.4 Avantajele şi dezavantajele finanţării prin leasing...........................................................35
2.6 Finanţarea prin fonduri nerambursabile..........................................................................................36
2.6.1 Scurt istoric.Accesul la fonduri........................................................................................36
2.6.2 Fonduri preaderare............................................................................................................37
2.6.3 Fonduri structurale............................................................................................................41
3.Studiu de caz – Finanţarea Lazar&Sohne SRL Arad...................................................................47
3.1 Scurt Istoric..........................................................................................................................47
3.2 Structura organizatorică.......................................................................................................48
3.3 Evoluţia principalilor indicatori...........................................................................................48
3.4 Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de finanţare ale firmei.....................................51
3.4.1 Credit de investiţii................................................................................................51
3.4.2 Sapard..................................................................................................................52
3.5 Analiza structurii financiare şi a bonităţii întreprinderii.....................................................53
3.5.1 Analiza structurii financiare.................................................................................53
3.5.2 Analiza bonităţii...................................................................................................56
Concluzii...............................................................................................................................................60

Bibliografie...........................................................................................................................................62
 1. SISTEMUL DECIZIONAL ÎN CADRUL ENTITĂŢILOR ECONOMICE

1.1. Informaţia contabilă şi importanţa acesteia pentru sistemul decizional

Sistemul decizional constituie în cadrul unei întreprinderi “sistemul de comandă”, prin care
se regleaza ansamblul activităţilor entităţii economice. Prin intermediul sistemului decizional se
exercită toate funcţiile managementului, foarte importantă în acest sens fiind previziunea, nelipsită în
nici un act decizional.
Sistemul decizional, în cadrul organizaţiei, reprezintă ceea ce reprezintă sistemul nervos
pentru organismul uman, fiind determinant pentru obţinerea unui profit ridicat. La fel cum fără un
sistem nervos sănătos un om moare sau este bolnav, o entitate economică fără un sistem decizional
puternic nu rezistă concurenţei şi modificărilor mediului ambiant, fiind dusă, mai devreme sau mai
târziu, la faliment. De aici rezultă importanţa covârşitoare a sistemului decizional.
Într-o alta accepţiune, prin sistem decizional al unei organizaţii întelegem ansamblul deciziilor
adoptate şi aplicate în cadrul sau, structurate corespunzător sistemului de obiective urmărite şi
configuraţiei ierarhiei manageriale.
Complexitatea, multitudinea şi uneori acţiunile diferite de la caz la caz a factorilor în cadrul
procesului de luare a deciziei, existenţa mai multor criterii de evaluare a variantelor decizionale, fac
ca pentru luarea deciziei să nu existe o reţetă general valabilă
Etapele procesului decizional:
1. Pregătirea procesului decizional – în cadrul acestei etape se stabileşte problema asupra
căreia se decide, se stabilesc informaţiile cu caracter legislativ, juridic şi normativ care au tangenţă cu
problema decizională, se culeg informaţii referitoare la problemă şi se procedează la tratarea acestora.
2. Alegerea variantei optime şi luarea propriu-zisă a deciziei – această etapă cuprinde analiza
situaţiei cu ajutorul informaţiilor şi elaborarea variantelor decizionale, alegerea soluţiei optime şi
luarea deciziei.
Se recomandă o atentă analiză a riscului pe care-l implică varianta aleasă precum şi a costurilor
pe care aceasta le implică. De asemenea factorul timp este unul foarte important decizia fiind cu atât
mai eficientă cu cât este luată în timp util.
3. Procesul decizional nu se încheie cu luarea deciziei, următoarea etapă fiind aplicarea şi
controlul modului de aplicare – această etapă este cea care garantează realizarea prevederilor deciziei
, a conţinutului ei.
Cuprinde : transmiterea deciziei la locul de aplicare, transformarea ei în acţiune, şi controlul
aplicării deciziei.
Controlul aplicării deciziei presupune obţinerea de informaţii referitoare la rezultatele ei şi
eventualele cauze care pot impiedica aplicarea întocmai a deciziei luate.
Decidentul este reprezentat de un manager sau un organism managerial care în virtutea
obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilitaţilor circumscrise adopta decizia în situaţia
respectivă.

2
 Tendinţa dominantă la nivelul decidenţilor este creşterea capacităţii lor decizionale ca urmare
a creşterii nivelului de pregătire, la aceasta contribuind substanţial şi consultanţii în management ce
lucrează în cadrul organizaţiilor specializate.
Mediul ambiant decizional constă în ansamblul elementelor eterogene şi exogene firmei care
alcătuiesc situaţia decizională caracterizată prin manifestarea unor influenţe directe şi indirecte
semnificative asupra conţinutului şi rezultatelor deciziei.
În mediul ambiant decizional se constată o evoluţie contradictorie: pe de o parte se înregistrează
o serie de transformări de natura să ofere premise mai bune pentru un proces decizional eficient, iar
pe de alta mediul ambiant decizional tinde să devină din ce în ce mai complex datorită adâncirii
diviziunii sociale, reducerea ciclului de viată al produselor şi accelerarea ritmului de uzura morală.
Pe plan decizional aceste elemente se traduc într-un număr sporit de variabile şi condiţii limită şi în
implicarea interdependenţelor dintre acestea.
Decizia economică reprezintă linia de acţiune aleasă conştient în cadrul procesului de
conducere al firmei dintr-un număr oarecare de posibilităţi în scopul atingerii unor obiective în
condiţii de eficienţă maximă.
Entitatea economică este o comunitate ierarhizată de oameni şi intenţii, un ansamblu de
mijloace de producţie şi de obiective, o împletire de personalităţi şi interese generale şi individuale,
aceasta comunitate trăind prin intermediul mesajelor care circulă între membrii ei şi între aceştia şi
exteriorul comunităţii. Rolul acestor mesaje, sub multiplele lor forme, este de a transmite o cantitate
de informaţii. În acest scop fiecare entitate economică dispune de o retea proprie de circuite
informaţionale
Înainte de a concepe, organiza şi pune în aplicare o acţiune, entităţile economice se găsesc în
posesia unei cantităţi de informaţii. Consecinţa declanşării unei acţiuni este de a alege unele din
aceste informaţii şi de a le încadra într-un proces care să constituie fundamentul analizei condiţiilor de
desfăşurare a acţiunii. Procesul este declanşat de un număr de decizii.
Un exemplu în acest sens sunt deciziile celor care acţioneaza pe piata de capital. Înainte ca
societăţile cotate la bursa să publice dividentul se realizează o serie de tranzacţii speculative, cel
care deţine informţia este cel care câstigă din aceste tranzacţii.
În ceea ce priveşte locul deciziei în procesul decizional, ea ocupa un loc central, aşa cum ,
cunoaşterea porneşte de la practică şi se întoarce la practică, tot aşa decizia porneşte de la acţiune şi se
întoarce la acţiune.
Decizia este, deci, acţiunea de punere în lucru a resurselor, de stabilire şi atingere a
obiectivelor firmei. Decizia necesita o activitate de pregatire şi elaborare la care participă un numar
mare de persoane şi compartimente din întreprindere.
Pentru alegerea celei mai bune decizii trebuie să existe urmatoarele elemente:
1. un obiectiv economic şi/sau scop bine determinat să poată fi cuantificat;
2. un volum mare de informaţii care să reflecte fenomenele şi procesele economice care au loc
în realitate;
3. un aparat de investigare şi prelucrare a datelor.
Decizia are influenţe directe la nivelul grupului şi de aceea în conceperea şi realizarea deciziei
este necesar să se aibe în vedere caracteristicile privind postul, pregătirea, motivarea şi potenţialul
membrilor grupului respectiv.
Decizia determină efecte directe şi propagate pe plan economic, uman şi tehnic cel putin la
nivelul unui compartiment al firmei. Investigaţiile întreprinse au relevat faptul că factorii primari ai
deciziei de conducere sunt decidentul şi mediul ambiant.
Se poate spune că această prelucrare a datelor se realizează tocmai prin intermediul contabilităţii
şi a informaţiilor furnizate de aceasta, informaţii care sunt frecvent utilizate de către sistemul
decizional al entităţii economice.

3
 Ca limbaj formalizat al afacerilor, contabilitatea firmei realizează reprezentarea internă şi
externă a organizaţiei. Deşi nu este singura sursă de informare, contabilitatea reprezintă sistemul de
informare cel mai adecvat nevoilor întreprinderilor.
Importanţa şi rolul contabilităţii în cadrul sistemului informaţional pentru decizii sunt
covârşitoare deoarece ea face legătura între activităţile economice şi factorii decizionali.
Pentru a lua o decizie corectă şi eficientă managerul trebuie să stabilească scopul urmărit, să
identifice mijloacele şi variantele pentru atingerea lui, să aleagă varianta considerată a fi optimă, să
pună în practică şi să urmărească aplicarea acesteia, să analizeze rezultatele.
Informaţia contabilă are o importanţă esenţială în tot acest proces decizional. Schematic
procesul decizional poate fi prezentat astfel:
Figura 1

Identificarea DECIZIE Punerea în

Stabilirea mijloacelor şi (alegerea practică a
scopului urmărit variantelor variantei deciziei şi
(planificarea) pentru atingerea considerată a fi urmărirea
lui optimă) executării ei

Analiza rezultatelor

Pentru fundamentarea unor decizii corecte, informaţiile contabile trebuie să îndeplinească

următoarele caracteristici calitative:
1 Inteligibilitatea;
2 Relevanţa;
3 Credibilitatea;
4 Comparabilitatea.
În afară de caracteristicile prezentate mai sus, pentru a fi relevantă şi credibilă, informaţia
contabilă, ce se desprinde din situaţiile financiare, trebuie sa fie oportună şi să prezinte un bun raport
cost-beneficiu.
Prioritatea informaţiilor contabile în procesul decizional derivă din următoarele particularităţi:
- dispune de un grad de certitudine, relevanţă, credibilitate superior celorlalte sisteme de
informare;
- sunt complete, neutre, consemnând în mod integrat şi analitic activele, datoriile şi capitalurile
întreprinderii sub aspectul mărimii, structurii, provenienţei şi destinaţiei lor;
- asigură controlul corelaţiei dintre venituri şi cheltuieli, active şi resurse;
- utilizând procedee specifice şi comune şi altor stiinţe, asigură atât cunoaşterea globală, cât şi
analitică a elementelor întreprinderii;
- contabilitatea asigură calcularea costurilor de producţie, bugetarea lor, a veniturilor,
cheltuielilor şi rezultatelor financiare;
- fundamentează strategiile economice viitoare pe baza rezultatelor obţinute în perioada
raportată.
Deci atunci când o decizie vizează probleme economice, contabilitatea oferă informaţii pentru
trei funcţii manageriale : planificarea, controlul şi evaluarea.

4
 1.2 Definirea şi clasificarea deciziilor

Decizia este procesul raţional de alegere a unei linii de acţiune, dintr-un număr de alternative,
în scopul atingerii unuia sau mai multor obiective, în condiţii de maximă eficienţă.
În literatura de specialitate există o serie de definiţii pentru decizie, aparţinând atât unor
specialişti autohtoni cât şi unor străini.
Astfel, decizia este considerată :
-“...un proces dinamic de interacţiune a tuturor participanţilor care determină o politica de
alegere” (L. Pye, 1981)
- “...alegerea între două, n, alternative: alegere raţională pe baza de informaţii sau afectivă” (L.
Maitour, 1982)
- “...un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune, pe baza analizei mai multor soluţii
fundamentale, pe un bogat material informativ, cu scopul de a atinge un anumit obiectiv” (V.
Popescu, D Stoica, 1972)
- “...act obligatoriu, normativ, prin care un organ conducător stabileşte direcţia unei acţiuni şi
modul ei de realizare” (DEX, 1987)
- “...decizia este cursul de acţiune ales pentru realizarea unuia sau mai multor obiective” (O.
Nicolescu, I. Verboncu.1998)
Trăsături generale ale deciziei:
- presupune un act de alegere din mai multe alternative posibile, a uneia singure.Cea mai
simplă decizie este aceea care are numai două alternative;
- este un proces conştient de gândire bazat pe criterii de evaluare care acţionează la nivel
individual, mental sau pe baza unui program, dar care să necesite cunoştinţe specifice;
- este un act de voinţă individuală sau colectivă;
- are întotdeauna o finalitate, adica vizeaza atingerea unui obiectiv sau a mai multora;
- se referă întotdeauna la o stare viitoare.
Pentru a se asigura o eficienţă economică maximă, decizia trebuie sa răspundă următoarelor
cerinţe:
1. să fie fundamentată ştiinţific;
2. să fie adoptată de compartimentele sau persoanele care au împuternicirea legală în acest sens;
3. să fie luată şi transmisă în timp util;
4. să fie formulată clar şi concis pentru a putea fi bine recepţionată.
Ansamblul deciziilor adoptate şi aplicate, structurate conform sistemului de obiective urmarit şi
configuraţiei ierarhice manageriale alcătuiesc sistemul decizional.
Clasificarea deciziilor:
În funcţie de ipostazele manageriale majore cu mare impact asupra raţionalităţii proceselor
manageriale, deciziile se pot clasifica după mai multe criterii:
1. După orizontul de timp şi implicaţii:
- decizii strategice, care se refera la o perioadă cuprinsă între 3 şi 5 ani, contribuie nemijlocit
la realizarea obiectivelor fundamentale sau derivate şi vizează activităţile de ansamblu ale firmei sau
principalele sale componente;
- decizii tactice, care se referă la perioade cuprinse între 6 luni şi 2 ani, contribuie la realizarea
obiectivelor derivate ale firmei şi vizează un ansamblu de activităţi sau o parte din activităţile firmei;

5
 - decizii curente, care se referă la perioade de maxim câteva luni, contribuie la realizarea
obiectivelor individuale şi predomină la nivelul managementului mediu şi inferior.
2. După eşalonul managerial la care se adoptă:
- decizii adoptate la nivel superior şi sunt tipul de decizii strategice şi tactice;
- decizii adoptate la nivel mediu şi sunt fie tactice, fie decizii curente;
- decizii adoptate la nivel inferior şi sunt numai curente.
3. După frecvenţa cu care se adoptă:
- decizii periodice, care se adoptă la intervale neregulate de timp, fiind dificil de anticipat şi
depind exclusiv de potenţialul decizional al decidentului;
- decizii unice, cu caracter excepţional şi nu se repetă în viitorul apropiat ( de exemplu o decizie
de fuziune).
4. După posibilitatea anticipării lor:
- decizii anticipate, când perioada adoptării şi principalele elemente implicate se cunosc cu mult
înainte;
- decizii imprevizibile, atunci când perioada adoptării şi principalele elemente implicate se
cunosc cu mult timp înainte, iar calitatea lor depinde de intuiţia şi capacitatea decidentului.
5. După amploarea sferei decizionale a decidentului:
- decizii integrale, sunt deciziile cu caracter curent şi se adoptă din iniţiativa decidentului fără
avizul eşalonului ierarhic superior;
- decizii avizate de tipul deciziei strategice şi a celor tactice şi necesită avizul eşalonului
ierarhic superior.
6. După sfera de cuprindere a decidentului:
- decizii participative, atunci când sunt adoptate de catre organele de management participativ
şi sunt de tipul deciziilor strategice şi a celor tactice şi necesită un consum mare de timp;
- decizii individuale, se adoptă de către un singur cadru de conducere şi se bazează pe
experienţa şi capacitatea decizională a managerului respectiv.

1.3 Deciziile de finanţare şi importanţa lor startegică

Aspectele finanţării prezintă importanţa crucială pentru supravieţuirea şi dezvoltarea

întreprinderii.
În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă angajamentelor
asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţă în viitorul apropiat, asigurându-şi astfel echilibrul
financiar pe termen scurt.
În al doilea rând se pune problema lansării în investiţii de orice natura (tehnologice, sociale,
comerciale) care sa facă să se dezvolte posibilităţile sale. În acest caz este vorba de finanţarea
dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea
echilibrului financiar.
Deci mijloacele de finanţare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii.În acest
sens întreprinderea se poate confrunta cu doua tipuri de dificultăţi. Pe de o parte , ea ar putea fi în
situaţia să trebuiască să ramburseze resursele înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile
efectuate, mai ales când efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte,

6
întreprinderea poate fi în situaţia de a folosi pentru operaţiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar
putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
Costul mijloacelor de finanţare este în raport cu rezultatele aşteptate din operaţiunile în care sunt
angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru
dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedând aşa întreprinderea nu mai efectuează investiţii. Dar este
posibil ca tocmai realizarea de investiţii să asigure remunerarea capitalurilor în viitor.
Condiţiile care însoţesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază o plasează într-o
situaţie de dependenţă faţă de furnizorii de fonduri.
Această observaţie iese în evidenţă mai întâi, în relaţiile dintre întreprindere şi deţinătorii de
capitaluri (de exemplu acţionarii în cazul societăţii pe acţiuni). Datorită mecanismelor juridice şi
financiare, deţinătorilor capitalului li se recunoaşte puterea asupra întreprinderii în materie de
orientare, de direcţionare-conducere şi de gestiune, pentru ca sunt deţinătorii unei părţi semnificative
a capitalului acesteia.
Dar relaţiile de dependenţă şi chiar de subordonare se pot stabili şi faţă de împrumutători, mai
ales fată de bănci, dacă cei ce conduc şi proprietarii întreprinderii nu-i asigură autonomia financiară.
Evoluţiile care conduc la o asemenea situaţie de dependenţă sunt relativ tipice. Câteva scenarii
caracteristice ilustreaza asemenea cazuri de degradare a situaţiei strategice, ca urmare a deciziilor
financiare inadecvate.
Un prim exemplu frecvent il constituie întreprinderile care obţin rezultate foarte slabe şi nu sunt
în măsură sa producă o autofinanţare pentru a asigura reproducţia, chiar simplă, a potenţialului lor.
O a doua ilustraţie caracteristică este furnizată de întreprinderile care în ciuda rezultatelor
satisfăcătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate şi refuză o politică de constituire a
fondurilor proprii.
Un al treilea caz tipic se referă la întreprinderile care se lansează în operaţii de dezvoltare care
depăşesc capacităţile lor financiare. Ele îşi alcătuiesc lichidităţile şi sunt constrânse să solicite credite,
ceea ce le plasează într-o situaţie delicată faţă de împrumutătorii lor.
În sfârşit, unele întreprinderi dispun de o finanţare instabilă în raport cu ritmul activităţilor şi
trebuie să negocieze în condiţii defavorabile amânarea scadenţelor sau aporturi noi de resurse proprii.
Astfel, relaţiile de finanţare sunt suportul relaţiilor de putere sau de influenţă. De aceea,
negocierea noilor aporturi de fonduri în conditii de criză şi urgenţă poate fi cauza pierderii autonomiei
conducătorilor întreprinderii fată de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali fată de
noii participanţi cu fonduri.
În concluzie problema finanţării prezintă importanţă vitală, pentru că soluţionarea ei
condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanţele sale
prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a conducătorilor săi.
Este pusă în evidenţa astfel importanţa perfecţionării metodelor şi instrumentelor de selectare a
mijloacelor de finanţare. Asemenea probleme de selectare se pun în legatură cu cinci tipuri de resurse
financiare:
- autofinanţarea întreprinderii;
- finanţarea externa prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;
- finanţarea externa prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu şi scurt, acordate
întreprinderii;
- creditarea între întreprinderi (creditul comercial);
- finanţarea prin fonduri nerambursabile.

7
 2 MODALITĂŢI DE FINANŢARE A ENTITĂŢILOR
ECONOMICE

2.1 Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi a întreprinderilor în

particular comportă o gamă complexă.
Un prim element de clasificare tine de luarea în calcul a relaţiei care se stabileşte între
întreprindere şi mediul său cu ocazia unei operaţiuni de finanţare. Datorita acestui prim tip de
clasificare avem deja introdusă o distincţie între trei moduri fundamentale de finanţare: autofinanţarea,
finanţarea directă care pune întreprinderea în relatie cu cei care economisesc sau cu împrumutătorii
primari şi intermedierea financiară care pune întreprinderea, având nevoi de finanţare, în raporturi cu
instituţii specializate.
Pentru o clasificare mai analitică a resurselor de finanţare, patru alte criterii pot fi folosite.
Acestea sunt: natura creanţelor determinate de operaţiunile financiare, termenul operaţiunilor, originea
fondurilor care sunt utilizate, natura utilizarii sau destinaţiile fondurilor, (utilizarea care va fi dată
fondurilor de beneficiarul finanţării).
A. Clasificarea după natura creanţelor
Fiecare operaţie de finanţare se exprimă printr-o dublă mişcare între operatorii implicaţi. Cel
care finanţează (furnizorul de fonduri) remite fonduri (în general bani lichizi) beneficiarului.
Beneficiarul remite un titlu financiar ( o recunoaştere a datoriei sau a aportului primit) furnizorului de
fonduri.
Astfel, operaţiunile de finanţare antrenează crearea de titluri financiare care permit
furnizorilor de fonduri să-şi concretizeze dreptul pe care-l deţin de acum înainte asupra beneficiarului.
Un prim mod de clasificare a mijloacelor de finanţare poate deci să fie diferenţierea după
natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care servesc ca suport pentru operaţiunile
financiare.
B. Clasificarea după termenul operaţiunilor
Clasificarea mijloacelor de finanţare după termenul lor (mai putem spune clasificare după
durata, după maturitate sau după scadenţă) constituie posibilitatea cea mai simplă de grupare.
Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an. În anumite domenii, operaţiile al
caror termen se întinde până la o scadenţă de doi ani pot fi considerate ca fiind pe termen scurt (este
mai ales cazul finanţării exporturilor). Creditele cu scadenţa apropiată corespund, în general, creditelor
de trezorerie, sau de finanţare a operaţiunilor de exploatare legate de cumpărări de bunuri şi servicii.
Termenul mediu e definit convenţional ca având un orizont de timp corespunzând unei
perioade care se întinde de la 1 sau 2 ani la 5-7 ani. În mod obişnuit acest termen e specific pentru
finanţarea investiţiilor în maşini, utilaje, instalaţii, etc.
Termenul lung corespunde scadenţelor care depăşesc 5 sau 7 ani.
Această împărţire a mijloacelor de finanţare după durată, deşi clasică, poate părea arbitrară şi
conventională şi nu semnificativă. În plus, se observă în practică dificultaţi pentru delimitarea între
termenul scurt şi termenul mediu şi între termenul mediu şi termenul lung. Totuşi această clasificare are
importanţă.

8
 În primul rand, ea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viaţa întreprinderii.
Termenul scurt corespunde duratei necesare pentru a se închide unul sau mai multe cicluri de
exploatare, cuprinzând succesiunea fazelor de aprovizionare, transformare şi vânzare. Termenul mediu
şi lung corespunde ciclului caracteristic de viată al majorităţii echipamentelor productive. El exprimă de
fapt, durata necesară pentru amortizarea şi reînnoirea majorităţii investiţiilor productive, a investiţiilor
financiare, imobiliare şi a lucrărilor de infrastructură.
În al doilea rând, clasificarea mijloacelor financiare după natură corespunde diferitelor
domenii de decizie şi de previziune.
Termenul lung corespunde previziunilor strategice, alegerii principalelor orientări asupra
naturii şi structurării activităţii întreprinderii.
Termenul mediu corespunde duratei pentru care întreprinderile elaborează planuri
operaţionale referitoare la diferite funcţiuni (planul de marketing, planul dotărilor cu echipamente,
planuri de personal). Implicaţiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate în planul de finanţare
care prevede utilizarea ce se va da resurselor ( mai ales investiţii şi rambursări de împrumuturi) şi
resursele de finanţare (autofinanţarea, creştere de capital propriu, împrumut) pe o perioada de 5 sau 7
ani în viitor.
În sfârşit, termenul scurt apare ca domeniul previziunilor şi deciziilor cu scadenţa apropiată
incluse în bugete, referitoare la operaţiunile curente (cumpărări, vânzări).
În al treilea rând, clasificarea mijloacelor de finanţare după durată, corespunde adesea, şi
diferenţierii după originea fondurilor şi a procedurilor prin care sunt obtinute.
C. Clasificarea după originea fondurilor
Clasificarea după originea resurselor permite sa se distingă cinci tipuri de mijloace de
finanţare:
4 autofinanţarea;
5 cresterea de capital propriu;
6 împrumuturile;
7 creditul între întreprinderi, adica livrarile pe credit ale furnizorilor;
8 finanţările nerambursabile.
Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care întreprinderea le produce şi care sunt
folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.
Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care întreprinderea le primeşte
din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociaţii sau proprietarii deja existenti şi dispuşi să-şi
mărească participarea lor. Dar pot fi asigurate şi de noi furnizori de fonduri doritori să participe la
capitalul întreprinderii. În ambele cazuri e vorba de o finanţare externă, furnizorii de capital primind
titluri de proprietate (acţiuni, părţi sociale) în schimbul aportului lor.
Împrumuturile constituie de asemenea, surse de finanţare externă. Dar ele sunt contractate faţă
de persoane fizice şi juridice care ramân creditori ai întreprinderii şi nu coproprietari.
În sfârşit, creditul inter-întreprinderi înseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă.
Dacă această practică vizează puţin pe particulari, ea este foarta obişnuită când clientul este o
întreprindere, chiar dacă importante diferenţe pot sa apară între practicile din diferite ţări. Dacă
reputaţia nu-i este defavorabilă, o întreprindere cumpăra materii prime, semifabricate, mărfuri,
servicii etc., primind un credit furnizor aproape automat, conform uzanţelor de plata din branşă de
care aparţine furnizorul. Dar, la rândul său, întreprinderea acordă astfel de credite propriilor clienţi
când vinde bunuri şi servicii. Pe total termenele de plată primite şi acordate exercită influenţe care
sunt regăsite în noţiunea de nevoie de fond de rulment.
D. Clasificarea după destinaţia fondurilor
Al patrulea mod de clasificare a mijloacelor de finanţare este dat de utilizarea sau destinaţia
previzibilă a fondurilor. Acest tip de clasificare este larg, cuprinzând utilizări fundamentale şi

9
permanente, indiferent de întreprindere şi de etapa sa de evolutie şi utilizari ocazionale, corespunzând
operaţiunilor particulare sau unei conjuncturi particulare.
Utilizările fundamentale se referă la finanţarea dotarii cu echipamente, la finanţarea
exploatării şi la finanţarea trezoreriei.
Utilizarile ocazionale corespund operaţiilor particulare efectuate cum ar fi finanţarea
exporturilor, finanţarea inovaţiilor, finanţarea investiţiilor care vor aduce economie de energie,
finanţarea operaţiunilor de descentralizare, finanţarea creări de întreprinderi.
Putem să constatăm ca utilizarile din primul tip corespund funcţiilor sau orientărilor
permanente ale sistemului financiar, iar celelalte corespund orientărilor specializate şi uneori
provizorii.
Clasificarea mijloacelor de finanţare după destinaţia lor se sprijină pe analiza nevoilor
întreprinderii, adică pe problemele de finanţare puse de sistemul de producţie şi de schimb şi nu pe
criterii tehnice sau formale ţinând de convenţiile sistemului financiar. Dar, caracterul deschis şi
evolutiv al nevoilor duce la o clasificare instabilă a mijloacelor de finanţare.
Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanţare
Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprima fragilitatea oricărei clasificări.
Toate sursele de fonduri obţinute converg spre finanţarea tuturor necesităţilor.
Astfel, o întreprindere care a obţinut un credit destinat finanţării investiţiilor, poate să utilizeze
aceste resurse pentru ameliorarea situaţiei trezoreriei, dacă eşalonarea plăţilor pentru investiţii îi
permite.
Putem observa “glisarea” utilizarilor în raport cu destinaţiile iniţial prevazute. Aceasta se
întâmplă de fiecare dată când sistemul financiar asigură credite privilegiate cu privire la cost sau la
facilităţi de obţinere. Astfel este cunoscut faptul că, creditele pentru export, mult timp plasate în afara
câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au permis multor întreprinderi să ocolească
rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-şi resurse care au servit în fond ca resurse
de trezorerie.
Ne putem întreba dacă referirea la destinaţia fondurilor nu are ca funcţie principala linistirea
aporturilor de fonduri, a instituţiilor financiare şi a autorităţilor din sistemul financiar.
Pentru a studia acordarea creditelor, băncile şi alte instituţii financiare cer întreprinderilor o
justificare detaliată a utilizărilor prevazute. Informaţiile şi argumentele dezvoltate în dosarele de
credit dau astfel impresia liniştitoare că sistemul financiar exercită un control riguros asupra
destinaţiei acestor credite. În fond, o banca sau o instituţie de credit nu finanţează niciodata o
operaţie a unei întreprinderi, ci o întreprindere considerată ca un tot unitar. Aspectul acesta rezultă
clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al întreprinderii. Chiar dacă o bancă sau o instituţie
de credit a acordat fonduri destinate sa finanţeze un proiect de investiţii sănătos şi echilibrat, riscul
ţine de situaţia de ansamblu a debitorului. Astfel, eventualul faliment al debitorului va face să piardă
în totalitate sau o parte din creanţa, oricare ar fi performanţele realizate prin proiectul la care a crezut
că participă.

2.2 Finanţarea prin resurse proprii

Modalităţile de finanţare ale întrerinzătorului sunt diverse atât în ceea ce priveşte apelarea la
surse externe cât şi în ceea ce priveşte finanţarea acestuia prin resurse proprii. Diferenţa o face

10
posibilitatea întreprinzătorului de a apela la una sau alta dintre aceste modalităţi precum, decizia pe
care acesta o ia, costurile implicate precum şi influenţele ulterioare.
Daca se alege finanţarea prin resurse proprii principalele modalităţi ar fi:
- autofinanţarea – constă în excedentele produse de entitatea economică, excedente pe care
aceasta le foloseste pentru a-şi finanţa activităţile ulterioare;
- majorarea capitalului social – majorare care se poate face prin aducerea de noi aporturi de
către acţionarii existenţi, emiterea de noi acţiuni, încorporarea rezervelor, sau pe seama rezultatelor
înregistrate în exerciţiile financiare precedente.

2.2.1 Majorarea capitalului social

Majorarea capitalului social este operatia financiară, contabilă şi juridică prin care o societate
comercială işi măreşte, în condiţiile legii şi ale actelor sale constitutive, suma - în expresie monetară –
prevăzută cu acest titlu în acele acte şi înscrisă în pasivul bilanţului în contul de capital social.
Capitalul social este un element al patrimoniului social care exprimă, în monedă natională, valoarea
totală a aporturilor subscrise de asociaţi la constituirea societăţii.
„Capitalul social este egal cu valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale, respectiv cu
valoarea aportului în natură sau în numerar, a rezervelor încorporate şi a profitului repartizat pentru
majorarea capitalului sau alte operaţiuni care conduc la modificarea acestuia.”
Capitalul social, aşa cum s-a prezentat anterior, se constituie la înfiinţarea întreprinderii şi se
majorează ulterior, pe parcursul desfăşurării activităţii, prin aporturi în numerar şi/sau în natură ale
acţionarilor sau asociaţilor. Creşterea capitalului social se poate realiza, de asemenea, prin
capitalizarea rezultatului favorabil obţinut în exerciţiile anterioare sau în cel care se încheie, prin
încorporarea rezervelor, cu excepţia celor legale, a primelor de emisiune, prin compensarea unor
creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia şi din rezervele ce se pot crea pe
seama diferenţelor favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului social.
În etapa sau perioada în care intenţia de constituire a întreprinderii sau de majorare a
capitalului se concretizează în anumite documente legale, capitalul social se subscrie, asociaţii
angajându-se să-l pună la dispoziţia unităţii. Ulterior, în măsura în care capitalul subscris este predat
sau depus de cei în cauză, el devine subscris şi vărsat.
Operaţiile care conduc la majorarea capitalului social sunt:
1 aport nou în numerar;
2 aport nou în natură;
3 încorporarea primelor legate de capital;
4 încorporarea rezervelor;
5 absorbţie sau fuziune;
6 transformarea obligaţiunilor în acţiuni.
Toate majorările de capital implică emisiune de noi acţiuni respectiv conduc la majorarea valorii
nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale.
Emisiunea de acţiuni
Atunci când întreprinzatorul se afla în situaţia de avea nevoie de finanţare una dintre cele mai
la îndemână soluţii este emisiunea de noi acţiuni, acţiuni care sunt emise în schimbul unor aporturi în
natură/numerar.
Etape de parcurs:

11
 1 Convocarea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor, avand inclusă pe ordinea de zi
numirea expertului pentru întocmirea raportului de evaluare a patrimoniului societăţii, cu respectarea
reglementărilor privind publicitatea şi informarea continuă.
2 Convocarea Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor cu includerea pe ordinea de zi a unor
puncte referitoare la : prezentarea spre dezbatere şi aprobare a Raportului de evaluare a patrimoniului
societăţii comerciale; aprobarea înregistrării în contabilitate a diferenţelor rezultate din reevaluarea
patrimoniului, conform Hotărârii de Guvern nr. 403/19.05.2000.
3 Îndeplinirea formalităţilor legate de publicitatea hotărârilor AGA prin informarea
BVB/RASDAQ/CNVM şi realizarea comunicatului de presă.
4 Convocarea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor cu includerea pe ordinea de zi a
unor puncte referitoare la: aprobarea majorării capitalului social prin noi aporturi cu precizarea
numărului, tipului, valorii nominale a acţiunilor ce urmează a fi emise, preţului de subscriere şi
perioadei de exercitare a dreptului de preferinţa. De asemenea AGA va trebui sa ia decizii privitor la
acţiunile rămase nesubscrise în urma exercitării dreptului de preemţiune (anularea acestora sau
realizarea unei oferte publice de vânzare a acţiunilor nesubscrise, cu precizarea preţului de subscriere
a acestora) şi să facă toate demersurile necesare pentru înregistrarea Actului Adiţional de modificare a
contractului şi statutului de societate la Oficiul Registrului Comerţului, inclusiv semnarea acestor acte
în faţa notarului.
5 Îndeplinirea formalităţilor legate de publicitatea hotărârilor AGA prin informarea RASDAQ,
CNVM şi realizarea comnicatului de presă.
6 Îndeplinirea formalităţilor privind procedura de avizare a majorării de capital social de către
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM).
7 Îndeplinirea formalităţilor în vederea înregistrării Actului Adiţional de modificare a
contractului şi statutului de societate la Oficiul Registrului Comerţului, inclusiv semnarea acestor acte
în faţa notarului.
Metode de emisiune
Între potenţialul de finanţare al pietei şi procesul de emisiune există o conexiune în dublu
sens. Pe de o parte potenţialul de finanţare al pietei de capital afecteaza metodele de emisiune la care
se apeleaza: pe o piată cu potential mare de finanţare se poate realiza cu succes o emisiune prin
emisiune publica sau oferta de vânzare în timp ce pe o piaţa cu potenţial mai mic de finanţare, este
mai oportună emisiunea prin plasament privat, oferta reala sau cu drepturi preferentiale de subscriere.
Pe de altă parte emisiunile publice (spre deosebire de plasamentul privat), ce implică o amplă
campanie publicitară şi de informare pot spori înclinaţia deţinătorilor de economii spre piaţa de
capital şi astfel, pot spori potenţialul de finanţare al acestei piete.

a) Metode tradiţionale

a.1. Pentru firmele cotate la bursa, în practica financiară internatională se folosesc în

principiu cinci metode de realizare a emisiunilor de acţiuni: oferta de vânzare(offer for sale),
emisiunea publică(public issue), plasamentul privat (placing), oferta reală(tender), şi emisiunea cu
drepturi preferenţiale de subscriere ( rights issue).
A.Oferta de vânzare – se realizează prin oferirea acţiunilor unei instituţii de plasament
(issuing house) care se ocupă de vânzarea acestora către public. Aceasta realizează un prospect de
emisiune în care este prevazut preţul unui titlu şi caracteristicile acestuia. Prin intermediul acestei
metode nu se vând întotdeauna acţiuni noi, ci uneori acţiunile vechi işi schimbă proprietarul. În cazul
în care se doreste diversificarea acţionariatului, un actionar vechi se poate adresa unei instituţii de
plasament careia ii va vinde acţiunile respective, la un preţ stabilit de comun acord. Înstituţia de
plasament va vinde apoi aceste titluri catre public, cu un preţ mai mare decat cel la care le-a
cumparat, la fel şi în cazul în care ar avea loc o emisiune de noi acţiuni. Singura diferenţa este ca în
12
acest caz, vânzarea initială de plasament este realizată de către acţionar sau acţionari şi nu de către
firma cum se întâmplă în cazul acţiunilor noi.
B.Emisiunea publică – oarecum similară cu prima metodă în sensul că se ofera publicului un
anumit tip de acţiuni, la un preţ prestabilit. Diferenţa constă în faptul că cea care ofera titlurile spre
vânzare este însăşi firma. Poate exista o instituţie de plasament care oferă firmei consultanţă sau ii
prestează anumite servicii, dar aceasta nu cumpăra titlurile de la firmă, acţionând doar în calitate de
agent al acesteia. Şi în acest caz pot fi vândute şi acţiunile vechi dacă se doreşte schimbarea
proprietarului acestora. De obicei aceasta metodă este folosită doar pentru emisiuni mari realizate de
firme foarte cunoscute.
C. Plasamentul privat – constă în vânzarea acţiunilor unui grup restrâns de investitori. În acest
caz emisiunea nu este adresată marelui public, numărul şi calitatea subscriitorilor fiind limitată. Fiind
cea mai putin costisitoare alternativă de plasament a titlurilor, ea este deseori preferată atunci când
este vorba despre emisiuni mici. Dar, în cazul în care aceasta emisiune este susceptibilă de a trezi un
viu interes în rândul publicului, sau în cazul în care preţul este greu de stabilit din cauza lipsei unor
criterii corecte de evaluare, chiar şi emisiunile reduse de titluri se realizează prin ofertă de vânzare sau
prin ofertă reală. În cazul unei companii private, ale cărei titluri nu sunt cotate la bursă, preţul
acţiunilor nu este stabilit prin intermediul cererii şi ofertei pentru titlul respectiv, iar prin plasamentul
privat al titlurilor valoarea de transfer a acţiunilor este din nou independentă de piaţa şi de cerinţele
acesteia. În cazul în care nu se reuşeşte plasarea întregului volum de titluri propus, există două
alternative: fie se va diminua preţul acţiunilor până la nivelul la care acestea ar putea fi cumpărate, fie
se va renunţa la emisiunea programată. Deşi avantajoasă din punct de vedere al costurilor emisiunii,
acest tip de emisiune implică şi dezavantaje, în special pentru vechii acţionari deoarece plasamentul
privat duce la scăderea preţului pe piaţa al unei acţiuni şi diluează controlul pe care acţionarii vechi îl
aveau înainte de emisiune asupre firmei.
D.Oferta Reală – presupune oferirea de acţiuni către public, cu precizarea ca potenţialii
investitori sunt invitaţi să facă o ofertă de preţ pentru titlurile respective. Firma emitentă nu ştie în
acest caz înainte de emisiune care este preţul la care se vor vinde acţiunile sale, dar poate să
stabilească un prag minim sub care nu poate coborâ preţul acestora. Preţul se va stabili la valoarea la
care se vor găsi cumpărători pentru întreaga cantitate de titluri oferite, chiar dacă o parte dintre
cumpărători erau dispuşi să platească o sumă mai mare pentru ele.
E. Emisiunea cu drepturi preferenţiale de subscriere – vechii acţionari au dreptul să subscrie
primii la o noua emisiune.Acest drept este numit în practica financiara drept de preemţiune. Numărul
de acţiuni pe care acţionarii il pot achiziţiona, în baza dreptului de preemţiune, este dependent de
procentul participării iniţiale la formarea capitalului social, astfel încât, dacă acţionarii decid
exercitarea acestui drept, împărţirea iniţială a capitalului se menţine şi după noua emisiune. Drepturile
de subscriere nou create sunt menite să compenseze scăderea valorii titlurilor care se realizează odată
cu noua emisiune, şi de asemenea să dea posibilitatea vechilor acţionari să-şi păstreze proporţia de
capital detinută anterior.
Emisiunea de acţiuni cu drepturi preferenţiale de subscriere este preferată în general în
momente de criza ale pieţei de capital în care acţiunile ordinare nu prezintă interes pentru investitori
şi acţionari.
Ele au o largă extindere la nivel internaţional, cea mai largă întrebuinţare înregistrându-se în
Marea Britanie şi SUA.
a.2. Firmele necotate au şi ele la dispoziţie o serie de alternative prin intermediul cărora îşi
pot procura resurse:
A.Prin intermediul asa numitelor „mariage bureaux”, firme care intermediază legătura între
posesorii de capitaluri şi reprezentanţii cererii de fonduri. Prin intermediul acestora, întreprinzătorii
care dispun de fonduri suplimentare şi care sunt dispuşi să la investească („busines angels”), află de
posibilităţile de plasament de care dispun şi astfel cererea de resurse se întalneşte cu oferta.
13
 B.Prin intermediul trusturilor sau fondurilor cu capital de risc
Trusturile sau fondurile cu capital de risc ofera fonduri pentru firme necotate cu potenţial
foarte mare de creştere asumându-şi riscuri foarte mari, deoarece investesc în firme foarte tinere
despre care nimeni nu poate oferi referinţe. De multe ori investiţia contă doar într-o echipă
managerială care a avut o idee bună, fără ca aceasta sa fie materializată într-un prototip sau în
vânzarea unui anumit produs. Pe piaţa investitorilor de capital de risc se spune ca din zece investiţii
doua vor avea performanţe deosebite, două vor fi eşecuri totale, iar restul şase vor avea performanţe
medii.

b) Metode moderne

În anii `80, la nivel internaţional au apărut alte două noi modalităţi de emisiune şi anume:
plasamentul privat al fondatorilor (vendors placing) şi emisiunea cu drepturi preferenţiale de
subscriere ale fondatorilor (vendors rights). Cauza apariţiei acestor noi modalităţi de plasament a fost
dorinţa de a surmonta dificultăţile apărute ca urmare a operaţiunilor de fuziune şi preluare. De multe
ori dacă o companie preia o altă companie, apar probleme când se doreşte emisiunea de noi acţiuni.
Procedura normală care se utilizează în acest caz, este ca firma achizitoare să convoace adunarea
generala a acţionarilor în scopul de a le cere acceptul pentru suspendarea drepturilor lor de
preemţiune. Evident că aceştia nu vor fi încântaţi, fapt pentru care au apărut alte două alternative de
emisiune.
Prima dintre ele apare în situaţia în care acţionarii fondatori ai firmei preluate sau fuzionate nu
doresc sa dobândească acţiuni noi ale firmei create din preluare sau fuziune, ci preferă obţinerea de
numerar. Cum în ambele cazuri ar trebui sa aibă loc un chimb de acţiuni pe acţiuni între compania
preluată şi cea achizitoare, schimb care nu implica numerarul, o alternativă este plasamentul privat al
fondurilor. În acest caz, firma achizitoare aranjează ca un investitor instituţional să preia titlurile
acţionarilor fondatori ai firmei preluate şi astfel ei obtin numerarul pe care şi l-au dorit.
Emisiunea cu drepturi preferenţiale de subscriere a fondatorilor este o variantă a
plasamentului privat al fondurilor. Diferenţa constă în faptul că, în cazul plasamentului privat, titlurile
pe care acţionarii societăţii preluate nu le doresc sunt preluate de un investitor instituţional care
realizează plasamentul propriu zis, în timp ce, în cazul emisiunii cu drepturi preferenţiale de
subscriere a fondatorilor, firma achizitoare va aranja plasamentul titlurilor şi recompensarea bănească
a acţionarilor. Ca urmare a acestui fapt , acţionarii societăţii achizitoare au dreptul de a subscrie
primii aceste acţiuni. Ei nu vor plăti contravaloarea acţiunilor societăţii achizitoare ci vechilor
acţionari ai societăţilor preluate.
În situaţia în care se foloseşte soluţia emiterii de acţiuni noi care se cumpără atât de vechii
acţionari, cât şi de alte persoane fizice sau juridice sau numai de către acestea din urmă se are în
vedere protecţia financiară a vechilor acţionari. Aceasta pentru faptul că valoarea de emisiune a noilor
acţiuni afectează integritatea valorii contabile a acţiunilor vechi.
Protecţia vechilor acţionari se asigură prin folosirea drepturilor preferenţiale de subscriere
(D.S.), care sunt titluri de valoare ataşate acţiunilor vechi şi care intră în paritate odată cu acestea.
Aceste drepturi se calculează ca diferenţă între valoarea contabilă a unei acţiuni înainte şi după
emiterea de noi acţiuni. Drepturile de subscripţie sunt valori negociabile la bursă.
Protecţia vechilor acţionari se are în vedere şi în situaţia în care valoarea de emisiune este mai
mare decât cea nominală, dar mai mică decât valoarea contabilă iniţială.
În cazul în care valoarea de emisiune este inferioară valorii contabile iniţiale, dar superioară
celei nominale se impune folosirea D.S.-urilor ca în cazul exemplificat iniţial, precum şi înregistrarea
primei de emisiune stabilită ca diferenţă între valoarea de emisiune şi cea nominală, aşa cum s-a
prezentat mai sus.

14
 Protecţia financiară a vechilor acţionari nu este necesară în cazul în care ei cumpără integral
acţiunile noi, în funcţie de paritatea de emisiune, şi nici în situaţia majorării capitalului social prin
aport în natură. În acest ultim caz, bunul aportat se evaluează de aşa manieră încât valoarea de
emisiune a noilor acţiuni destinate celui în cauză (aportorul) să fie aproximativ egală cu valoarea
contabilă. Totodată, se determină diferenţa între valoarea de emisiune şi valoarea nominală, diferenţă
corespunzătoare acţiunilor aferente aportului în natură şi denumită "Primă de aport", care se
înregistrează în debitul contului 456 "Decontări cu asociaţii privind capitalul" şi creditul contului
1041 "Prime de emisiune sau de aport".
În ceea ce priveşte primele de emisiune se reţine că se eliberează integral la subscrierea
capitalului social.
În legătură cu protecţia financiară a vechilor acţionari prin intermediul DS-urilor se
menţionează şi faptul că îşi pierde utilitatea în cazul în care prin investiţia nouă ce se realizează se
asigură compensarea diminuării valorii contabile a acţiunilor vechi cu sporul de rentabilitate care se
obţine. Acţiunile sunt cotate la bursa de valori, ceea ce denotă că valoarea de emisiune se stabileşte
prin cotaţie.
În situaţia în care se foloseşte soluţia emiterii de acţiuni noi care se cumpără atât de vechii
acţionari, cât şi de alte persoane fizice sau juridice sau numai de către acestea din urmă se are în
vedere protecţia financiară a vechilor acţionari. Aceasta pentru faptul că valoarea de emisiune a noilor
acţiuni afectează integritatea valorii contabile a acţiunilor vechi.
Protecţia vechilor acţionari se asigură prin folosirea drepturilor preferenţiale de subscriere
(D.S.), care sunt titluri de valoare ataşate acţiunilor vechi şi care intră în paritate odată cu acestea.
Aceste drepturi se calculează ca diferenţă între valoarea contabilă a unei acţiuni înainte şi după
emiterea de noi acţiuni. Drepturile de subscripţie sunt valori negociabile la bursă.
Încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune constituie alte modalităţi de
creştere a capitalului social şi sunt denumite şi operaţii interne, care contribuie atât la întărirea
capitalului, cât şi la creşterea credibilităţii financiare a societăţii comerciale faţă de proprii acţionari.
În situaţia încorporării în capitalul social a rezervelor, cu excepţia celor legale, precum şi a
beneficiilor se reţine că întreprinderea are obligaţia să impoziteze aceste operaţii cu o cotă de 16%
debitând contul 635 „Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate”, prin corespondenţă cu
creditul contului 446 „Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate”.
Creşterea propriu-zisă a capitalului social se realizează prin emisiunea de acţiuni noi care se
repartizează gratuit vechilor acţionari sau prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni, ceea ce nu
modifică situaţia netă a societăţii sau totalul capitalurilor proprii.
În cazul emisiunii de noi acţiuni destinate vânzării şi unor noi solicitanţi, protecţia vechilor
acţionari se realizează prin intermediul drepturilor de atribuire (DA) care se acordă gratuit vechilor
acţionari. Aceste drepturi sunt negociabile şi se determină pentru fiecare acţiune ca diferenţă între
valoarea contabilă stabilită înainte şi după emisiunea noilor acţiuni, ca în cazul DS-urilor.
Acţiunile noi se pot acorda vechilor acţionari, care utilizează drepturile de atribuire pe care le
deţin, sau pot fi cumpărate de noi solicitanţi, care, în funcţie de paritatea de emisiune, achiziţionează
DA-urile necesare de la vechii acţionari.
În cazul încorporării în capitalul social a beneficiului reportat din exerciţiile anterioare,
a beneficiului din ultimul exerciţiu încheiat sau a primelor de emisiune se procedează în mod similar
cu cele prezentate mai sus, iar reflectarea în contabilitate a majorării capitalului se realizează prin
creditarea contului 1012 "Capital subscris vărsat" prin debitul conturilor: 107 "Rezultatul reportat",
129 "Repartizarea profitului" şi respectiv 104 "Prime legate de capital".
Există situaţii, oarecum de excepţie, când prin acte normative exprese se efectuează
reevaluarea generală sau parţială a patrimoniului social, iar diferenţele favorabile care se stabilesc pot
afecta categoria de capitaluri, care, la rândul lor, se pot utiliza pentru majorarea capitalului social,
operaţiune ce se înregistrează în mod obişnuit.
15
 Totodată, se menţionează că societăţile comerciale la care statul sau autorităţile administraţiei
publice locale sunt acţionari au posibilitatea convertirii creanţelor bugetare restante în acţiuni a căror
valoare nominală totală majorează capitalul social (O.U.G. nr.211/29.12.1999).
Operaţiile de această natură se reflectă în debitul contului în care sunt înregistrate creanţele
bugetare (conturi de obligaţii faţă de buget) şi creditul contului 456 „Decontări cu asociaţii privind
capitalul”. Acest ultim cont a fost debitat anterior prin creditul contului 1011 „Capital subscris
nevărsat”.

2.2.2 Implicaţii contabile

a) Prin aport în numerar

Elementele noi întervin doar pentru asigurarea echităţii privind valoarea acţiunilor deţinute în
urma majorării capitalului între vechii şi noii acţionari, în principal în sensul protecţiei intereselor
acţionarilor vechi.
• Determinarea valorii unui drept de subscriere (DS)
Daca preţul de emisiune al acţiunilor noi emise este mai mic decât valoarea acţiunilor vechi se
produce „efectul de diluare” a capitalului care la rândul sau antrenează o pierdere pentru acţionarii
„vechi” care nu participă la subscrierea noilor acţiuni. Pentru a compensa această pierdere se apelează
la drepturile preferenţiale de subscriere (DS).
Ca titluri de alocare DS – urile sunt titluri negociabile care intra în paritate cu acţiunile vechi.
Acestea se calculeaza ca diferenţa între valoarea matematică contabilă veche şi valoarea matematică
nouă a unei acţiuni.
Valoarea teoretică DS = Valoarea contabilă veche – Valoarea contabilă nouă
DS = (Numar acţiuni noi/Numar de acţiuni vechi + Numar de acţiuni noi)*(Valoarea contabilă
veche – Preţ de emisiune)
• Subscrierea la creşterea capitalului: 4561 = %
1011
1041

• Depunerea aportului (vărsarea capitalului): 5121 = 4561

• Realizarea capitalului (transformarea capitalului din subscris nevărsat în vărsat) :

1011 = 1012
b.Prin aport în natură
Prima de aport intervine atunci când acţionarii sau asociaţii aduc în natură aportul la capitalul
subscris. Valoarea bunurilor aduse ca aport este stabilită potrivit legii societăţilor comerciale de către
experţi evaluatori printr-un raport de evaluare.
Valoarea bunurilor aduse şi evaluate poate sa fie în raport cu suma valorii acţiunilor subscrise
mai mică, situaţie în care diferenţa este depusă în numerar, sau mai mare, situaţie în care rezultă
prima de aport.
• Subscrierea la creşterea capitalului: 4561 = %
1011
1043

16
 • Depunerea aportului ( vărsarea capitalului): 212 = 4561

• Realizarea capitalului ( transformarea capitalului din subscris nevărsat în vărsat) :

1011 = 1012
c. Prin fuziune ( absorbtie)
• Calculul parităţii de schimb a acţiunilor
Paritatea de schimb = VMC( acţ)
VMC(acţ) = Capitalul propriu/Nr. acţiuni (se determină pentru ambele societăţi)
Nr. acţ. emise de Soc. A = Valoarea aporturilor Soc. B/VMC(acţ Soc. A
Creşterea capitalului Soc. A = Nr acţiuni emise de Soc. A* valoarea nominală
Prima de fuziune = Valoarea aporturilor Soc. B – Creşterea capitalului Soc. A
• Subscrierea la creşterea capitalului : 4561 = %
1011
1043
• Depunerea aportului ( vărsarea capitalului) :

% = 4561
212
301
5121

• Realizarea capitalului ( transformarea capitalului din subscris nevărsat în vărsat) :

1011 = 1012

• Preluarea datoriei fată de furnizorii de imobilizari :

212 = 404
d. Prin operaţii interne
Modalitatea de creştere a capitalului social prin operaţii interne reprezintă încorporarea în
capitalul social a celorlalte structuri de capital propriu cum sunt: primele de emisiune, rezervele din
reevaluare, rezervele disponibile, rezultatul reportat precum şi conversia obligaţiunilor în acţiuni.
Pentru încorporarea celorlalte capitaluri proprii în capitalul social societatile comerciale pot
recurge la doua tratamente contabile şi anume:
1.la majorarea valorii nominale a acţiunilor cu menţinerea numărului de acţiuni existente;
2.la emisiunea de acţiuni noi care se repartizează gratuit vechilor acţionari, cu mentinerea
valorii nominale existente.
Dacă se recurge la cea de-a doua modalitate, protecţia vechilor acţionari se realizează prin
intermediul drepturilor de atribuire (DA) care se acordă gratuit vechilor acţionari. Aceste drepturi
sunt negociabile şi se determină pentru fiecare acţiune ca diferentă între valoarea contabilă stabilită
înainte şi după emisiunea noilor acţiuni, ca în cazul DS-urilor.
Relatia de calcul pentru valoarea teoretică a unui drept de atribuire (DA) este:
DA = Val. contab a vechilor acţ. – (Nr. acţ. vechi/Nr acţiuni noi emis+Nr acţiuni vechi)*Val. contab.
a vechilor acţ.
d.1)Încorporarea rezervelor
• Calculul dreptului de atribuire
• Încorporarea rezervelor în capitalul social :

17
 1068 = 1012

d.2)Conversia obligaţiunilor în acţiuni :

456 = %
1012
1044

161 = 456

2.2.3 Avantajele şi dezavantajele finanţării prin resurse proprii

Finanţarea întreprinderii pe baza caitalului propriu prezintă o serie de avantaje dar şi

dezavantaje:
Avantaje:
• Acţiunile comune nu obliga managementul întreprinderii sa achite sume fixe acţionarilor. În
cazul în care aceasta generează profituri şi nu este presată de o nevoie internă de investiţie se poate
lua decizia de achitare a dividendelor;
• Lipsa scadenţei, ce caracterizeaza acţiunile comune, determina ca acestea sa nu implice
obligaţia de rambursare a capitalului propriu acţionarilor decat în momentul lichidării întreprinderii;
• Deoarece capitalul propriu reprezintă o garanţie în vederea acoperirii eventualelor pierderi ale
creditorilor, majorarea acestuia contribuie la creşterea creditului acordat întreprinderii fapt care
determina îmbunătăţirea clasării obligaţiunilor emise de aceasta, micşorarea costului îndatorării şi
asigurarea flexibilităţii în operaţiunile viitoare de finanţare pe termen lung;
• Daca întreprinderea are perspective favorabile, acţiunile comune pot fi adesea, vândute în
termeni mai avantajoşi decat obligaţiunile. Aceste titluri atrag anumite grupe de investitori deoarece
asigura, de regula o rentabilitate mai mare (dividende şi câştiguri de capital) în raport cu acţiunile
preferenţiale şi obligaţiunile;
• În perioadele în care întreprinderea are probleme în activitate, existenţa unei rezerve în ceea ce
priveşte capacitatea de îndatorare, este vitala în vederea obţinerii împrumuturilor necesare depăşirii
lor.
Finanţării pe baza capitalului propriu ii pot fi atribuite următoarele dezavantaje:
• Vânzarea de noi acţiuni comune extinde dreptul de vot şi de control al celor care intra în
posesia acestora;
• Acţiunile comune dau noilor detinători dreptul de a participa la profitul întreprinderii. În
condiţiile în care acestea se majorează, noii acţionari vor beneficia de acest fapt, spre deosebire de
cazul finanţării prin îndatorare în care noii investitori, beneficiază numai de o sumă fixă, indiferent de
profitabilitatea întreprinderii;
• Costurile de subscriere şi distribuţie ale acţiunilor comune sunt, de regula mai mari decat cele
similare, aferente acţiunilor preferenţiale şi obligaţiunilor;

18
 • Având în vedere riscul ridicat al plasamentului în acţiuni, rata de rentabilitate solicitată de
investitori şi, prin urmare, costul capitalului propriu este mai mare în comparaţie cu costul
împrumutului obligatar şi cel al capitalului preferenţial;
• Dividendele acţiunilor comune nu sunt deductibile fapt care, de asemenea are un impact
negativ asupra costului capitalului propriu în comparaţie cu capitalul obţinut prin îndatorare;
• Punerea în vânzare a noilor titluri la un preţ inferior cursului bursier acţiunilor întreprinderii
poate provoca pierderi acţionarilor existenţi ai acesteia.

2.3 Împrumutul obligatar

2.3.1 Descriere

Finanţarea prin împrumut obligatar este tehnica destul de des întalnită în ţările occidentale.Din
păcate în ţara noastra firmele folosesc destul de putin aceasta modalitate de finanţare.
Prin împrumut obligatar întelegem : „un contract de credit încheiat între o masa de creditori şi
un singur debitor, o modalitate de procurare a resurselor financiare pe termen lung şi într-un cuantum
ridicat, necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate”.
Obligaţiunile sunt titluri de credit negociabile emise de regula de societăţi pe acţiuni şi
constituie în totalitatea lor un împrumut colectiv pe termen lung acordat societăţii emitente de o masa
de creditori, persoane fizice sau juridice.
Societăţile pe acţiuni pot emite obligaţiuni pentru o valoare ce nu poate depaşi ¾ din capitalul
vărsat şi existent, conform celui din urma bilanţ. Valoarea nominală a unei obligaţiuni nu poate fi mai
mica de 2.5 RON. Pentru a proceda la emiterea de obligaţiuni prin subscripţie publica, administratorii
vor publica un prospect de emisiune, în condiţiile legii privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
Societăţile pe acţiuni pot emite şi obligaţiuni convertibile, adica obligaţiuni care pot fi
preschimbate în acţiuni ale societăţii emitente, în condiţiile stabilite în prospectul de ofertă publică.
Obligaţiunile pot fi nominative şi la purtător.
Obligaţiunile din aceeaşi emisiune sunt de valoare egală şi asigura posesorilor drepturi egale,
adica venituri sub forma de dobandă care se acordă indiferent de rezultatele financiare obţinute de
societatea emitentă.
Deţinătorii de obligaţiuni sunt numiţi obligatari, iar împrumutul din aceste obligaţiuni, este
numit împrumut obigatar.
Obligaţiunile au trei valori de referinţă şi anume:
1. Vn – valoarea nominală
2. Ve – valoarea de emisiune
- alpari - Ve = Vn
- suprapari – Ve>Vn
3. Pr – preţ de rambursare – preţul plătit la scadenţă de către societatea emitentă pentru
obligaţiunile retrase de pe piată în vederea rambursării împrumutului obligatar.
Pentru a face atractivă emisiunea de obligaţiuni de regula preţul de rambursare se stabileşte la
o valoare mai mare decat valoarea de emisiune. Astfel, diferenţa dintre Pr (preţul de rambursare) şi
Ve (valoarea de emisiune) este numită primă de rambursare, care se adaugă la valoarea de emisiune şi
se dimensionează valoarea împrumutului obligatar.

19
 Astfel în momentul subscrierii obligaţiunilor, o parte din împrumut egala cu valoarea de
emisiune va constitui dreptul de creanţă faţă de obligatari, iar cealaltă parte egala cu prima de
rambursare va constitui un activ amortizabil pe perioada împrumutului din emisiunea de obligaţiuni.
Împrumuturile obligatare se contractează pe termen lung (5, 10 ani) şi în contractul de
emisiune sunt prevazute modalităţile de rambursare a împrumutului, existând două modalităţi
principale:
a) rambursarea tuturor obligaţiunilor o singură dată la termenul de expirare a împrumutului. În
acest caz în fiecare an sunt înregistrate şi plătite doar dobânzile.
b) rambursarea respectiv amortismentul unui anumit număr de obligaţiuni în fiecare an la data
scadentă stabilită prin tabloul de amortizare în care se prevede numărul obligaţiunilor de amortizat şi
cupoanele de dobândă de plătit pentru obligaţiunile nerambursate. Tabloul de amortizare al
împrumutului obligatar poate fi elaborat în două variante:
- varianta anuităţilor contante – prin care totalul sumelor de plătit în fiecare an pentru
rambursarea obligaţiunilor şi plata dobânzilor să fie constant;
- varianta amortismentului constant – în care în fiecare an societatea rambursează acelaşi
număr de obligaţiuni, anuităţile fiind compuse dintr-o parte fixă ce reprezintă valoarea împrumutului
de rambursat şi o parte variabilă descrescătoare în timp ce reprezintă dobânda aferentă împrumutului
.

2.3.2 Modalitatea de accesare

Emiterea unui împrumut obligatar presupune ca societăţile comerciale pe acţiuni care doresc
acest lucru sa îndeplinească o serie de condiţii precum:
1. să funcţioneze de cel putin 2 ani, să aibă aprobate două bilanţuri contabile de către organele
financiare;
2. să dispună de un patrimoniu suficient pentru a putea constitui garanţii obligatarilor;
3. decizia de emisiune de obligaţiuni sa fie adoptată de consiliul de administraţie sau adunarea
generală cu cel putin 2/3 din voturi.
În momentul angajării unui împrumut obligatar, firma ia în considerare următorii factori:
1. Costurile emisiunii – costul este în general destul de redus, ajungând la aproximativ 2,5% din
valoarea împrumutului;
2. Costurile serviciului – sunt mai reduse decat în cazul unei emisiuni de acţiuni, deoarece
împrumutul obligatar are un risc scăzut în comparaţie cu alte forme de finanţare;
3. Plata dobânzii – firma este obligată să plătească dobânda comunicată în momentul lansării
obligaţiunilor. Dacă nu işi onorează obligaţiile de plată, creditorii au dreptul de a dispune executarea
silită a firmei;
4. Răscumpărarea împrumutului obligatar – această obligaţie apare indiferent de tipul de
obligaţiuni emis de firmă;
5. Deductibilitatea dobânzii – faptul ca dobânda platită este deductibilă din punct de vedere
fiscal, face ca împrumutul obligatar sa fie mai ieftin decât emisiunea de acţiuni şi plata de dividende;
6. Controlul şi libertatea de acţiune. Putem spune ca firma este îngrădită ca libertate de acţiune
datorită faptului că trebuie sa-şi îndeplinească obligaţiile de plată a dobânzii şi de răscumpărare a
împrumutului, deci este îngrădită capacitatea de a gestiona afacerile. Dreptul şi puterea de vot a
acţionarior nu se modifică.
În ceea ce priveşte factorii pe care ii iau în considerare investitorii în momentul acceptării
împrumutului, aceştia sunt:

20
 1. Nivelul veniturilor – aceasta în general sunt mai scăzute decât în cazul veniturilor aduse de
acţiuni;
2. Nivelul riscurilor – riscurile sunt mult mai scăzute decât în cazul acţiunilor. Nivelul dobânzii
obligaţiunii poate scădea doar dacă scade nivelul general al ratelor dobânzii;
3. Lichidarea investiţiei – obligaţiunile pot fi lichidate prin vânzarea pe piaţa financiară.
Învestitorul poate recupera astfel banii mai devreme;
4. Deductibilitatea veniturilor obţinute ca urmare a finanţării de către investitor a întreprinderii,
din venitul global;
5. Gradul de control – nu exista control asupra adunării generale, deoarece investitorii nu au
drept de vot.
Derularea finanţării prin împrumut obligatar presupune următorii participanţi:
a) Fiduciarul – este persoana care acţioneaza în numele viitorilor creditori în vederea apărării
drepturilor lor. Acesta înlocuieşte marea masă a subscriitorilor, supraveghind societatea emitentă în
numele lor. Fiduciarul verifică modul în care sunt păstrate bunurile ipotecate, plata cu regularitate a
cupoanelor, analizarea la timp a obligaţiunilor.
b) Curtierul – este persoana care cunoaşte piaţa financiara şi se ocupa cu plasarea
obligaţiunilor. Curtierii subscriu prin forfait întregul împrumut (achiziţionează pe contul lor toate
obligaţiunile) pe care îl vând ulterior diverşilor cumpărători.
c) Banca – este instituţia prin intermediul căreia se derulează toate operaţiunile de trezorerie
aferente împrumutului : vărsarea sumelor de către cumpărătorii acţiunilor, plata periodică a
cupoanelor, amortizarea la scadenţă a obligaţiunilor. Pe parcursul derulării operaţiunilor banca poate
oferi consultantă şi asistenţă.
d) Comisia valorilor mobiliare – este un organism jurisdicţional care supravegează
operaţiunile cu valori mobiliare. Emisiunea de obligaţiuni trebuie înregistrată de către comisie.
Aceasta oferă informaţii tuturor celor interesaţi de subscriere cu privire la valoarea împrumutului,
numărul şi valoarea nominală a obligaţiunilor, caracteristicile împrumutului etc.
Emisiunea de obligaţiuni presupune existenţa unui contract de emisiune prin care se stabileşte
relaţia emitent şi obligatar. Contractul trebuie să precizeze: forma obligaţiunii şi instrumentul;
descrierea proprietăţilor ipotecate şi a politei de asigurare; valoarea emisiunii de obligaţiuni (valoarea
autorizată); clauze protectoare; clauze privind plata.
În ceea ce priveşte caracteristicile generale ale împrumutului obligatar, există următoarele
elemente obligatorii:
1 Emitentul – este persoana care lansează împrumutul, are nevoie de fonduri şi se obligă să
plătească dobânzile şi să răscumpere obligaţiunea la scadenţa. În cazul neîndeplinirii celor menţionate
emitentul răspunde patrimonial.
2 Mărimea împrumutului – care depinde de nevoile emitentului şi de capacitatea de rambursare
a acestuia.
3 Durata împrumutului – depinde de mărimea nevoii de acoperit şi de durata acesteia. Un
element esenţial în stabilirea duratei împrumutului îl reprezintă condiţiile pieţei. Daca rata dobânzii
este scăzută se prefera un împrumut pe termen lung şi invers.
4 Valoarea nominală – este valoarea înscrisă pe un titlu în prospectul de emisiune. La această
valoare se calculează dobânda sub forma de cupon.
5 Dobânda – este stabilită sub forma procentuală în funcţie de rata dobânzii bancare, risc,
randament. Plata dobânzii se efectuează de regula de doua ori pe an şi poartă denumirea de termen de
scadenţă a dobânzii.
6 Preţul de emisiune – este preţul plătit de cumpărătorul obligaţiunii. Preţul de emisiune poate fi
mai mare sau mai mic decât valoarea nominală.
7 Preţul de rambursare – este preţul plătit la scadenţă de către debitor, creditorului.

21
 8 Administratorul-garant – este reprezentat de societatea de valori mobiliare care valorifică
colateralul de garanţie al emitentului în cazul neonorării contractului.
9 Agentul de transfer - este depozitarul care ţine evidenţa certificatelor de valoare.
10 Garantul - este societatea de asigurari ce garantează emisiunea şi colateralul. În situaţia în
care nu exista o astfel de societate se specifică în contract inexistenţa garantului.
În afara caracteristicilor generale, emisiunea de obligaţiuni mai presupune şi nişte
caracteristici specifice cum ar fi:
1 Clauza de revocare – prin aceasta emitentul poate răscumpăra obligaţiunile înainte de
maturitate. Se practică atunci când nivelul dobânzilor de pe piaţă scade sub nivelul dobânzii
obligaţiunii.
2 Clauza de protecţie a obligatarului – în care emitentul nu poate pune în aplicare clauza de
revocare. În practica pentru obligaţiunile pe termen lung (ex 20 ani) clauza de protejare a creditorului
este de minim 10 ani.
3 Clauza de returnare a împrumutului – poate fi invoacată de obligatar în situaţia în care
dobânda pe care acesta o primeşte este inferioara dobânzi bancare.
4 Clauza asiguratorie de neplată – este clauza care intră în vigoare atunci când emitentul este în
imposibilitatea de a efectua plata la zi. În această situaţie suma totală şi dobânzile devin automat
scadente.
5 Clauza restrictivă (de unicitate) – potrivit acestei clauze emitentul îşi realizează obiectivul
pentru care s-a împrumutat doar din sursele proprii şi împrumutul obligatar fără sa apeleze la alte
surse suplimentare de fonduri.
6 Clauza hardship – este specifică contractelor pe termen lung. Această clauză permite
renegocierea contractului la solicitarea uneia din părţi.
În ceea ce priveşte prospectul de emisiune, acesta este reglementat de Regulamentul 6/1995 al
Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare.
Prospectul de oferta publică trebuie să cuprindă:
1 identitatea emitentului (denumirea, sediul înregistrat, data şi numărul înmatricularii în
Registrul Comerţului);
2 numele ofertantului (dacă este altul decât emitentul)
Factorii ce influenţează preţul obligaţiunilor pe piaţa de capital sunt:
1 ciclul economic : în timpul unei creşteri economice companiile încep sa împrumute bani
pentru a cumpăra echipamente sau materii prime pentru a construi fabrici sau a dezvolta noi servicii.
Potenţialii debitori (cererea) concurează pentru o cantitate mai mică de bani (oferta), determinând
creşterea preţului banilor. Deci încep să crească ratele la împrumuturi. În concluzie, pentru a atrage
bani pe piaţa obligaţiunilor, randamentul acestora trebuie să crească.
2 inflaţia : când costurile bunurilor cresc, creditorii trebuie sa-şi mărească ratele dobânzii pentru
a compensa scăderea puterii de cumpărare. Debitorii acceptă să plătească rate mai mari, deoarece se
asteaptă să folosească profitabil banii, iar în viitor să restituie împrumutul cu bani a caror valoare va fi
mai mica. Deci se consideră că ratele dobânzilor includ şi asteptările debitorilor cu privire la inflaţie.
Majoritatea economiştilor sunt de acord cu ratele dobânzilor cresc o data cu creşterea inflaţiei.
3 circulaţia capitalului : firmele de brokeraj analizează modul cum circulă capitalul în economie
şi încearcă să prognozeze dimensiunea viitoare a debitului. Acestia încearcă să măsoare latura ofertei
şi latura creditului. Pe baza acestor calcule se pot deduce fluctuaţiile viitoare ale ratelor dobânzii.
4 ratingul obligaţiunii : o creştere a nivelului de rating a obligaţiunii implică o creştere a preţului
şi o scădere în cazul în care ratingul este degradat.
Plasamentul obligaţiunilor se realizează după cum am menţionat , prin intermediul unei bănci
sau a unei instituţii specializate, care se angajează să plaseze întreaga cantitatea de titluri emise. În
cazul în care valoarea emisiunii şi numărul de titluri emise depaşeşte posibilităţile financiare ale

22
băncii respective, ea se poate adresa şi altor instituţii financiare, împreună cu care formează un
sindicat de plasament.

2.3.3 Implicaţii contabile

• Înregistrarea subscrierii publice a obligaţiunilor emise :

% = 161
461
169

• Încasarea sumei subscrise de la debitori :

5121 = 461

• Înregistrarea cheltuielilor cu dobânda datorată pentru anul 1 :

666 = 1681

• Înregistrarea amortizării primelor de rambursare a obligaţiunilor :

6868 = 169
• Achitarea dobânzii anuale :

1681 = 5121
• Răscumpărarea obligaţiunilor pentru primul an :

505 = 5121

• Anularea obligaţiunilor răscumpărate :

161 = 505

2.3.4 Avantaje şi dezavantaje ale finanţării prin împrumut obligatar

Avantaje:

23
 • Costurile de emisiune în cazul unei obligaţiuni sunt mai reduse în raport cu cele aferente
emisiunilor de acţiuni comune şi preferenţiale;
• Riscul mai redus al obligaţiunilor în raport cu acţiunile ca titluri de plasament determină ca
rata de rentabilitate solicitată de investitorii în obligaţiuni şi, prin urmare, costul împrumutului
obligatar să fie mai mic în comparaţie cu cel aferent capitalului propriu;
• Finanţarea pe baza titlurilor de îndatorare nu implica riscul de diluare a puterii de decizie şi
control a acţionarilor întreprinderii;
• Deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile determină majorarea rentabilităţii financiare a
acţiunii;
• Costul împrumutului obligatar este limitat la plata dobânzilor, detinătorul obligaţiunii
neparticipând la împărţirea profiturilor în cazul în care proiectul de investiţii abordat se dovedeşte a fi
rentabil;
• Finanţarea pe baza împrumuturilor determină majorarea rentabilităţii financiare a acţiunii ca
urmare a efectului de levier financiar degajat;
• Deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile determină, prin economiile fiscale generate,
reducerea şi mai accentuată a costului capitalului împrumutat; costul obligaţiunilor poate ajunge după
impunere la, aproximativ, 50% din cel al cuponului;
• Înserarea unei clauze de revocare în contractul de emisiune al obligaţiunilor permite
întreprinderii, în cazul reducerii ratelor de piată ale dobânzii, micşorarea cheltuielilor generate de
acestea, prin substituirea unui împrumut cu altul;
Dezavantaje:
• Emisiunea de obligaţiuni este mai riscantă decât cea de acţiuni. Dobânzile sunt plătite înaintea
dividendelor (dobânzile se platesc din profitul brut, iar dividendele din profitul net), chiar şi în cazul
în care firma nu obtine profit;
• Finanţarea pe baza capitalului împrumutat implică un risc financiar pentru acţionarii curenţi ai
întreprinderii ca urmare a faptului că, în condiţiile caracterului fix al plăţilor cu dobânzile, creşte
volatilitatea profitului net disponibil acestora;
• Creşterea riscului financiar implică majorarea ratei de rentabilitate solicitată de către acţionari
şi deci, a costului capitalului propriu;
• Majorarea gradului de îndatorare determină creşterea probabilităţii apariţiei dificultăţilor
financiare şi a falimentului cu toate costurile implicate de acestea în aceste condiţii, chiar dacă
îndatorarea majorează profitul net pe acţiune, cresterea probabilităţii încetării plăţilor şi a costului
capitalului propriu poate avea un impact negativ asupra valorii acţiunii întreprinderii respective;
• Finanţarea prin apelare la emisiune de obligaţiuni implică necesitatea rambursării
contravalorii titlurilor respective la maturitatea acestora, obligând managementul întreprinderii să se
preocupe de procurarea lichidităţilor necesare în vederea îndeplinirii acestei obligaţii;
• Relaţia contractuală pe termen lung inerentă unei obligaţiuni impune clauze mult mai
restrictive în contractul de emisiune în comparaţie cu situaţia unui credit pe termen scurt; în aceste
condiţii o întreprindere care utilizează împrumuturi pe termen lung poate să devină obiectul unor
restricţii handicapante care limitează flexibilitatea acesteia în luarea deciziilor de investiţii şi finanţare
în perioada viitoare;

24
 2.4 Creditul bancar

2.4.1 Descriere

O alternativa foarte uzuală de finanţare pe termen mediu şi lung, care a constituit în această
perioadă calea preferată de procurare de resurse împrumutate pentru marea majoritate a firmelor, este
reprezentata de creditele bancare. În acest caz firma nu emite nici un fel de titluri, banca acordând
împrumutul din resursele sale, urmând ca firma sa-i restituie într-un anumit interval de timp, resursele
împrumutate la care se adaugă o remunerare, sub forma dobânzii si a comisioanelor .
Creditul se referă la contractul încheiat între o bancă sau o instituţie financiară de credit cu o
persoană jurdica sau fizică căreia i se acordă o suma de bani pentru a o folosi o perioadă de timp
nedeterminată, într-un anumit scop. Pentru folosinţa sumei acordate de banca, beneficiarul creditului
trebuie sa platească dobânda, comisioane şi speze bancare (costul creditului), iar suma trebuie
rambursată în termenul/termenele prevazute în contract. În acest context, creditul şi împrumutul sunt
noţiuni identice.
Categorii de credite bancare:
1. În funcţie de durata: credite pe termen scurt (până la un an); credite pe termen mijlociu sau
mediu (de la unu la patru sau cinci ani)
2. În funcţie de calitatea debitorului: credit privat şi credit public.
3. În funcţie de garanţie: credit personal sau negarantat şi real sau garantat.
4. În funcţie de cel care primeşte: credit cumpărător şi credit furnizor.
5. După cel care-l oferă: credit bancar; guvernamental; consorţial; oferit de instituţii financiare
internaţionale sau regionale; revolving; tehnic; ipotecar etc.
6. Din punct de vedere al recuperării: performant şi neperformant.
7. În funcţie de scopuri: credit pentru producţie, pentru finanţarea exportului, pentru consum,
documentar, lombard, leasing, swing, swap,obligatar etc.

2.4.2 Modalitatea de accesare

În conformitate cu prevederile art. 44 şi 45 din Legea bancară nr 58./1998, băncile trebuie să

aibă grijă ca solicitatorii de credite să fie credibili şi solvabili; să fie în posesia unor mijloace de
garanţie ori sa prezinte garanţi; plan de afaceri şi/sau studiu de fezabilitate etc.; în conformitate cu
condiţiile stabilite prin normele de creditare ale băncii.
25
 De asemenea, în cadrul acestor cerinţe prudenţiale se fac o serie de recomandări băncilor,
pentru a se evita situaţiile de încetare de plăţi sau falimente, în care s-au aflat şi se află unele banci
comerciale, prin nerespectarea acestor cerinţe.
Operaţiuni precontractuale şi contractuale în vederea acordării unui credit bancar
Cererea de credit adresată băncii trebuie să contină un minim de elemente (date şi informaţii)
cu privire la:
• identificarea firmei: denumirea; statutul juridic; Oficiul Registrului Comerţului unde este
înregistrată, numărul; codul fiscal; sediul social; telefon; fax; căsuţa postală;
• prin cine este reprezentată firma: director/director general/presedinte; director economic
(numele acestora şi funcţia);
• menţionarea valorii creditului solicitat şi durata/termenul;
• scopul pentru care este solicitat creditul: redarea, pe cât posibil, în detaliu a utilizării acestuia;
• modul de garantare a creditului – specificarea garanţiilor pe care le oferă şi evaluarea
aproximativă a acestora;
• modul de rambursare a creditului: integral sau în tranşe, şi, în această ultimă ipoteză, valoarea
ratelor şi termenele de plată ale acestora (scadenţele) propuse;
• data la care se angajează creditul;
• menţionarea băncilor la care întreprinderea are conturi curente deschise ( şi eventual,
numerele acestora) în lei şi valută;
• date informative cu privire la derularea unor credite acordate de bancă şi/sau alte bănci în
decursul ultimului an: data acordării creditului; valoarea acestuia/acestora; scopul;
termenul/termenele de rambursare a ratelor pentru credit şi, separat, pentru dobândă şi comisioanele
aferente; denumirea băncii/băncilor finanţatoare;
• documentele necesare odata cu cererea:
- bilanţul contabil şi anexele sale încheiate pe ultimul an;
- balanţele de verificare contabile pe ultimele luni ale anului în curs;
- bugetul de venituri şi cheltuieli încheiat pe ultimul an;
-bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs şi previziunile de realizare a
veniturilor/cheltuielilor;
- planul de afaceri;
- studiul de fezabilitate, de data recentă;
- alte anexe considerate ca necesare în argumentarea creditului solicitat;
- facultativ, menţionarea că cunosc toate obligaţiile ce revin managerilor întreprinderii din
prevederile legale şi din normele de lucru ale băncii, pe care se angajează să le respecte;
- semnăturile celor care angajează firma, din punct de vedere legal şi statutar şi ştampila;
- data la care a fost întocmită cererea de credit.
Acordarea creditului bancar-Contractul de credit
Înainte de încheierea contractului de credit, întreprinderea trebuie sa perfecteze şi să remită
băncii urmatoarele contracte după caz: contractul de garanţie imobiliară, contractul de garanţie
mobiliară, contractul de gaj fără deposedare, poliţe de asigurare (separat pentru imobil/apartament şi
separat pentru bunurile mobiliare gajate), constituirea de ipotecă de rangul 1 asupra
imobilului/apartamentului oferit drept garanţie, contractul de cesiune în favoarea băncii care acordă
creditul, a sumelor rezultate din despăgubirile date de societatea de asigurare.
Din cele relatate până aici, ne putem da seama de gradul deosebit al prudenţei bancare în ceea
ce priveşte acordarea creditelor şi asigurarea rambursării la termenele prevazute în contract, a ratelor
de credit, a dobânzii comisioanelor şi spezelor bancare percepute de bancă.
În urma aprobării creditului şi după încheierea contractelor menţionate mai sus se încheie şi
contractul de credit care trebuie sa aibă în textul sau următoarele elemente esenţiale:

26
 • denumirea de contract de credit, numărul curent şi data încheierii contractului;
• elemente de identificare a celor două părti;
• numele şi prenumele reprezentanţilor celor două părţi şi funcţiile acestora;
• obiectul contractului, valoarea creditului, destinaţia creditului, perioada pe care se acordă;
• eliberarea creditului: tipul de credit, tranşele de credit,valoarea, termenele de punere la
dispoziţie, valoarea dobânzilor, a comisioanelor, total sume,etc.
• rambursarea creditului – se înscriu: suma creditului, dobânda, comisioanele, indicarea
termenelor în date calendaristice de rambursare;
• comisioanele datorate băncii se mai percep şi ulterior, pentru : modificarea unor clauze
contractuale, pentru rescadenţarea ratelor de credit, pentru neutilizarea creditului etc.
• preţul contractului: fixarea dobânzii anuale, dreptul băncii de a o modifica, dobânda
penalizatoare, dreptul băncii de a rezilia contractul de credit în cazul când împrumutatul nu este de
acord cu modificarea dobânzilor pe parcursul derulării contractului;
• garantarea creditului – enumerarea bunurilor imobile şi mobile constituite ca garanţie a
rambursării creditului de către împrumutat cu specificarea societăţilor asiguratoare şi a poliţelor;
• obligaţiile împrumutatului şi drepturile băncii;
• clauze speciale – se referă la drepturile băncii decurgând din contractul de cesiune, precum şi
dreptul băncii de a declanşa procedurile judiciare în vederea recuperării integrale a debitelor în cazul
în care e nevoie;
• litigii - orice neînţelegere rezultată din derularea contractului de credit;
• alte clauze – ordinea de recuperare a datoriei împrumutatului: comisioanele, dobânda şi apoi
ratele creditului datorate;
• dispozitii finale – data intrării în vigoare, termenul de valabilitate, constituirea contractului de
credit cu titlu executoriu, numărul de exemplare;
• semnăturile reprezentanţilor autorizaţi ai băncii şi împrumutatului şi ştampilele acestora;
• daca exista giranţi – semnăturile şi ştampilele acestora;
• semnăturile consilierului juridic al băncii şi, la solicitare, şi a consilierului juridic al
împrumutatului.

2.4.3 Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor specifice contractării unui credit

bancar

• Contractarea şi încasarea creditului în contul de la bancă:

:
5121 = 1621

• Plata comisionului de acordare a creditului:

627 = 5121

• Înregistrarea dobânzii aferenta creditului bancar pentru 1 an :

666 = 1682

• Achitarea dobânzii bancare pentru 1 an :

27
 1682 = 5121

• Rambursarea creditului bancar pe termen lung la scadenţă :

1621 = 5121
• Înregistrarea ratei restante :

1621 = 1622 (rata)

% = 1682
666 (dobânda din graficul de rambursare)
6581 (dobânzile penalizatoare)

2.4.4 Avantajele si dezavantajele finanţării prin împrumut bancar

Avantaje:
• costurile legale şi administrative reduse : datorită faptului ca angajarea creditelor se realizează
prin negocierea directă, între solicitantul creditului şi banca, este evitată apariţia unor costuri legate de
marketingul emisiunii sau a altor cheltuieli de emisiune care apar în cazul emisiunii obligatare;
• rapiditate: fondurile solicitate pot fi obţinute cu usurinţă, într-un timp mult mai scurt faţă de
cazul celorlalte alternative de finanţare pe termen mediu şi lung;
• flexibilitate: în cazul în care condiţiile economice se schimbă este mult mai simplă
modificarea prevederilor contractuale, deoarece negocierea se realizează cu un singur investitor
(banca);
• disponibilitate pentru firmele mici : creditul bancar poate fi angajat şi de societăţi mici, în
schimb celelalte mijloace de finanţare, pe termen mediu şi lung sunt în general accesibile firmelor a
caror dimensiune depaşeşte un anumit nivel.
Dezavantaje:
• existenţa unei scadenţe la care societatea trebuie sa plăteasca atât rata cât si dobânzile aferente
acesteia. Neplata la timp implică apariţia unor costuri suplimentare legate de dobânzile penalizatoare
si taxe de întârziere;
• de asemenea în cazul în care rata nu este achitată la timp garanţiile aduse in momentul
contractării creditului sunt puse în pericol la fel cum este pusă în pericol şi imaginea
întreprinzătorului în faţa finanţatorilor precum şi posibilităţile acestuia de a recurge la alte finanţări în
viitor.

28
 2.5 Leasingul

2.5.1 Descriere

Leasingul este o altă soluţie de creditare pe termen mediu şi lung pentru procurarea de
echipament industrial. În acest sens, solicitantul poate apela la o societate de leasing. Echipamentul se
cumpără de către societatea de leasing şi se închiriază ulterior solicitantului. De multe ori, solicitantul
însuşi este mandatat în numele societăţii de leasing sa cumpere echipamentul de care are nevoie.
Contractul de leasing se va încheia apoi între societatea de leasing şi solicitant, şi prin acest contract,
solicitantul primeşte în folosinţă echipamentul. Această formă de leasing se mai numeşte şi "leasing
comercial”.
Mai există leasing „lease-back” şi „time-sharing”. În forma de „lease-back”, posesorul
echipamentului se confundă cu solicitantul care are nevoie urgentă de bani. În acest caz, el vinde
utilajul unei societăti de leasing, închiriindu-l apoi de la aceasta. În formă de „time-sharing” sunt mai
multi solicitanţi care vor să utilizeze acelaşi echipament, dar fiecare îl foloseşte o anumită perioadă de
timp. De exemplu, trei societăti vor să construiască fiecare câte o hală de producţie. Pentru aceasta nu
vor cumpara fiecare câte o macara, ci vor închiria toate trei o singură macara urmând să o folosească
cu rândul.
Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte denumită locator, transmite
pentru o perioada determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărei proprietar este, unei alte
părţi denumite utilizator la solicitarea acesteia contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing;
locatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.
Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului şi înainte de sfârşitul perioadei de leasing
dacă se convine astfel şi dacă acesta îşi achită până la acea dată toate obligaţiile asumate prin
contract.
Operaţiunile de leasing pot avea ca obiect bunuri imobile precum şi bunuri mobile de folosinţă
îndelungată aflate în circuitul civil cu excepţia înregistrărilor pe banda audio şi video, a pieselor de
teatru, manuscriselor, brevetelor şi a drepturilor de autor.
Termeni utilizaţi în cadrul operaţiunilor de leasing:
Valoarea de intrare - valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către locator (finnţator),
respectiv costul de achiziţie.
Valoarea totală – valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală.
Valoarea reziduală – valoarea la care la expirarea contractului de leasing se face transferul
dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator.

29
 Rata de leasing – care reprezintă în cadrul leasingului financiar cota parte din valoarea de
intrare a bunului şi a dobânzii de leasing; iar în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare şi un
beneficiu stabilit de părţi.
Leasing financiar – operaţiune de leasing care îndeplineşte una sau mai multe dintre
urmatoarele condiţii:
1) Riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul semnării contractului de leasing;
2) Parţile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transferă asupra
utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
3) Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de achiziţie va reprezenta cel
mult 50% din valoarea de intrare la data la care opţiunea poate fi exprimată.
4) Perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel putin 75% din durata
normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este transmis.
Leasing operaţional - operatiune de leasing care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevazute de leasing-ul financiar.
Contractul de leasing
În România contractul de leasing este reglementat prin Ordonanta Guvernamentală nr.
51/1997, republicată în Monitorul Oficial nr. 9 din 12.01.2000, operaţiunile de leasing constituind o
nouă categorie de fapte de comerţ care se adaugă la cele prevazute de art. 3 Cod Comercial.
Contractul de leasing trebuie să cuprindă minim următoarele elemente:
1 Părţile din contractul de leasing;
2 Descrierea exactă a bunului care face obiectul contactului de leasing;
3 Valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată al acestora;
4 Perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
5 Clauza privind obligaţia asigurării bunului.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe o perioada mai mică de un an.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu dacă utilizatorul nu predă bunul în
următoarele situaţii:
- la sfârşitul perioadei de leasing dacă acesta nu a formulat opţiunea cumpărării bunului sau a
prelungirii contractului;
- în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Obligaţiile părţilor în cadrul unui contract de leasing
Locatorul se obligă:
1. să respecte drepturile utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor sale;
2. să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator în condiţiile
expres formulate de către acesta;
3. să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia în temeiul contractului de
leasing toate drepturile care derivă din contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de
dispoziţie;
4. să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului care constă în posibilitatea de a opta pentru
prelungirea contractului, a leasingului, sau a restitui bunul;
5. să-i garanteze utilizatorului folosirea liniştită a bunului în cazul în care acesta îşi respectă
obligaţiile contractuale;
6. să asigure printr-o societate de asigurări bunurile oferite în leasing.
Utilizatorul se obligă:
1. să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul prevazut în contractul de leasing;
2. să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure instruirea
personalului desemnat să-l exploateze;

30
 3. să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul
locatorului;
4. să efectueze plaţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la termenele
prevăzute în contractul de leasing;
5. să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing;
6. să-şi asume pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare, totalitatea
obligaţiilor care decurg din folosirea bunului, direct sau prin persoane desemnate, inclusiv riscul
pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat din cauze fortuite şi continuitatea plaţilor cu titlu de
rată de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului;
7. să permită locatorului verificarea stării şi a modului de exploatare a bunului care face obiectul
contractului de leasing;
8. să îl informeze pe locator în timp util despre orice tulburare a dreptului de folosinţă venită din
partea unui terţ;
9. să nu aducă modificari bunului fără acordul locatorului;
10. să restituie bunul conform cu prevederile contractului de leasing.
Fazele operaţiunii de leasing:
1. achiziţionarea bunului de către societatea finanţatoare;
2. restituirea treptată de către beneficiar a creditului primit (prin plata redevenţelor), folosind
resursele financiare obţinute pentru exploatarea bunului ( a investiţiei). Redevenţa contractului de
leasing cuprinde: ratele de amortizare ale bunului, chiria pe capitalul neamortizat, taxele, asigurările,
precum şi o marjă de profit a societăţii finanţatoare;
3. dreptul beneficiarului ca la expirarea contractului să-şi exprime opţiunea privind bunul care
face obiectul contractului de leasing.
La încetarea perioadei de închiriere, utilizatorul are următoarele posibilităţi:
• să restituie bunul finanţatorului, contractul luând astfel sfârşit;
• să reînnoiască locaţiunea pentru o nouă perioadă şi cu chirie redusă. Leasing-ul nu poate fi
însă asimilat vânzării pe credit, deoarece pana la expirarea duratei locaţiunii şi manifestării opţiunii de
cumpărare, utilizatorul este un simplu locatar, iar translaţia proprietăţii nu operează un efect
retroactiv;
• să cumpere bunul la un preţ rezidual (diferenţa dintre preţul plătit de investitor şi sumele
restituite, periodic de către beneficiar). Deoarece preţul de cumpărare este inferior valorii reale a
bunului, aceasta variantă este cea mai avantajoasă pentru utilizator.
Tipuri de leasing:
Leasingul direct – cel care dă bunul cu chirie este producătorul, care deţine dreptul de
proprietate asupra bunului respectiv, utilizatorul detinând numai dreptul de folosire a bunului.
Deseori, cel care da cu chirie este obligat prin contractul de leasing să asigure şi service-ul de
întreţinere; într-un asemenea caz se vorbeşte de service lease. Un element foarte important este clauza
anulării. Utilizatorul bunului poate să decidă să nu mai plătească chiria, înainte de expirarea
termenului de închiriere, atunci când bunul respectiv s-a uzat moral inacceptabil de mult sau nu mai
este necesară prelungirea contractului din cauza declinului activităţii chiriaşului. Plăţile prevăzute
prin contract nu acoperă în întregime costul bunului, iar durata cntractului este mult mai mică decât
durata normală de utilizare a bunului, cel care dă cu chirie asteptându-se fie să vândă bunul la
încheierea contractului de leasing, fie să închirieze bunul şi altor chiriaşi.
Leasingul financiar – în această formă de leasing există trei părţi: finanţatorul, utilizatorul şi
respectiv, furnizorul bunului. Utilizatorul selectează bunul şi negociază preţul şi termenul de livrare
cu furnizorul, apoi negociază condiţiile de încheiere a contractului de leasing cu finanţatorul.
Finanţatorul (de regula o firmă de leasing) achiziţionează bunul vizat şi îl oferă utilizatorului prin
contract de leasing.

31
 O formă particulară este leasing-ul pârghie. Finanţatorul furnizeaza celui care dă cu chirie o
mare parte din fonduri necesare pentru achiziţionarea bunului respectiv. Cel care dă cu chirie trebuie
să ramburseze împrumutul contractat pentru achiziţia bunului. Redevenţa contractului de leasing
variază funcţie de condiţiile financiare în care a fost obţinut împrumutul.
Vânzare şi leaseback – proprietarul bunului (teren, cladire, echipament) vinde bunul respectiv
şi încheie simultan o întelegere cu cumpărătorul pentru a închiria bunul respectiv în anumite conditii.
Cumpărătorul bunului poate fi o bancă, o firmă de asigurări, o societate de leasing, un investitor
particular.
Vânzătorul primeşte imediat preţul de cumpărare al bunului şi utilizează bunul, plătind
redevenţe noului proprietar (cumpărătorul).

2.5.2 Modalitatea de accesare

Leasingul se face de către bancă sau de către o societate specializată de credit. Documentele
care se vor prezenta vor fi cererea de creditare, ultimele două bilanţuri, ultimele două balanţe,
factura pro-formă a obiectului leasingului, extrasele de cont. Societatea de leasing va cumpăra
pe numele său obiectul leasingului prin contract de vânzare-cumpărare, şi apoi îl va închiria societăţii
creditoare prin contract de închiriere.
Indiferent de forma în care se face leasingul, la sfârşitul perioadei, solicitantul are următoarele
opţiuni: încetarea contractului, continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp sau cumpărarea
utilajului la preţul prestabilit.
Leasing-ul este o operaţiune comercială prin care o parte denumită locator/finanţator
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă a unui lucru al cărui proprietar este către
altă parte, denumită utilizator, la solicitarea acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul
de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta
raporturile contractuale.
Operaţiunile triunghilare de leasing reprezintă o formă des întâlnită a leasing-ului. Iniţiativa
aparţine, de regulă, utilizatorului care are nevoie de un anumit bun sau grupuri de bunuri şi
procedează la prospectarea pietei pentru identificarea unui eventual furnizor şi a unui finanţator.
După ce furnizorul şi utilizatorul s-au pus de acord asupra perfectării unui contract de vânzare-
cumpărare cu privire la bunul dorit de utilizator, utilizatorul va adresa finanţatorului o cerere,
cuprinzând date referitoare la caracteristicile tehnico-funcţionale ale bunului dorit, la situaţia sa
materială şi financiară, la identificarea furnizorului şi detaliile negociate în privinţa contractului de
vânzare-cumpărare.
Dacă finanţatorul acceptă cererea, el va intra în afacere preluând din cel moment, în nume
propriu, negocierea cu furnizorul cu care încheie contract de vânzare-cumpărare. Vânzarea lucrului,
deşi se perfectează la momentul în care finanţatorul intervine, intra în vigoare la data încheierii
procesului verbal de predare-recepţie, intervenit între furnizor şi utilizator.

32
 2.5.3 Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing

Societăţile comerciale care efectuează operaţiuni de leasing precum şi cele care utilizează
bunurile mobile sau imobile în sistem de leasing sunt obligate să înscrie în evidenţele lor contabile
urmatoarele date:
1. Valoarea de intrare a bunului în momentul încheierii contractului de leasing;
2. Suma totală a ratelor de leasing aferente contractului într-un exercitiu financiar inclusiv
cuantumul lor indexat dacă parţile au prevazut în contract actualizarea periodică a ratelor; Pentru
leasingul financiar, rata de leasing va fi calculată tinându-se seama de valoarea de intrare şi de
dobânda de leasing aferentâ, eşalonată pe perioada derulării contractului, iar achiziţiile de mijloace
fixe sunt tratate ca investiţii fiind supuse amortizării în conformitate cu reglementările în vigoare;
Pentru leasingul operational, rata de leasing va fi calculată tinându-se cont de valoarea de intrare a
bunului, de beneficiul stabilit de părti şi de amortizarea unei părti din valoarea de intrare a acestuia;
3. Calculul şi evidenţierea amortizării bunului care face obiectul contractului se va efectua în
cazul leasingului operaţional de către locator iar în cazul leasingului financiar de către utilizator;
4. Evaluarea la data închiderii bilanţului contabil a ratelor rămase de rambursat.
Veniturile obţinute de nerezidenţi sub formă de dobândă sau de redevenţă (rată de leasing)
stabilita de părţile contractante în cazul contractelor de leasing financiar sau operaţional externe, se
impun în România prin retinere la sursă potrivit prevederilor convenţiilor de evitare a dublei impuneri
sau a legislatiei interne, după caz.
În cazul contractelor de leasing operaţional încheiate cu persoane nerezidente, redevenţa
înseamnă beneficiul stabilit de parţi sau toată rata de leasing dacă prin contract nu se identifică partea
de beneficiu.
Cheltuielile de asigurare a bunului care face obiectul unui contract de leasing sunt deductibile
fiscal la partea obligată prin contract să plătească primele de asigurare.
Bunurile mobile care sunt introduse în ţară de societăţile de leasing, persoane juridice române,
în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori persoane fizice sau persoane juridice române
se încadreaza în regimul vamal de import cu exceptare de la plata a sumelor aferente tuturor
drepturilor de import.
Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing financiar la locator
Operaţiunile care au loc la locator sunt următoarele:
• achiziţia de imobilizări corporale de la furnizori interni sau externi care urmează a fi predate
în regim de leasing:

% = 404(furnizori interni) 2133 = 404(furnizori externi)

2133
4426

• predarea către utilizatori a bunurilor care fac obiectul contractului de leasing financiar la
valoarea înscrisă în contract şi evidenţierea creanţei, inclusiv a dobânzii totale de incasta:

2673 = 2133
D 8038 (rata+dobânda)

• emiterea facturii reprezentând ratele de încasat potrivit contractului şi concomitent

înregistrarea la venituri a dobânzii facturate, evidenţierea în contul 8038 a ratelor facturate,
înregistrarea diminuării creanţei cu cota parte din veniturile facturate:

33
 4111 = %
706 (cotă parte din creanta (2673))
766
4427

Dobânda aferentă leasingului nu se supune TVA-ului.

• încasarea clientului:
5121 = 4111

C 8038

6983 = 2673

• la expirarea contractului de leasing, odată cu facturarea ultimei rate se consemnează şi

transferul dreptului de proprietate asupra bunului primit în regim de leasing financiar.

Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing financiar la locatar

• înregistrarea în contabilitate a imobilizarilor corporale primite conform prevederilor din
contractele încheiate între părti şi evidenţierea datoriei inclusiv a dobânzilor totale aferente:

2133 = 167
D 8036 (valoarea ratelor)
D 8051 (valoarea dobânzilor)

• amortizarea imobilizărilor corporale primite conform contractelor de leasing:

6811 = 2813

• înregistrarea obligaţiilor de plată a ratelor pe baza facturilor primite de la proprietarul bunului:

% = 404
167
666
4426
• Plata ratelor si a dobânzilor:

404 = 5121
C 8036 (rata)
C 8051 (dobânda)

• la exirarea contractului, odată cu achitarea ultimei rate se consemnează şi transferul dreptului

de proprietate.

Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing operaţional la locator

• achiziţionarea de imobilizări corporale ce urmează a fi predate în leasing operaţional de la
furnizori interni sau externi:

34
 %= 404(furnizor intern) 2133=404(furnizor extern)
2133
4426

• amortizarea imobilizării corporale achiziţionate şi predate utilizatorilor:

6811=2813

• înregistrarea facturii emise de locator reprezentând ratele de încasat:

4111=%
706(rata de leasing)
4427

înregistrarea transferului dreptului de proprietate la valoarea reziduală stabilită între părti în cazul în
care este prevazută în contract aceasta clauza:
461=%
7583(valoarea reziduală)
4427

• scoaterea din patrimoniu a bunurilor care au constituit obiectul contractului de leasing

operaţional şi care au fost facturate la valoarea reziduală:

%=2133
2813
6583

Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing operaţional la utilizator

• imobilizările corporale primite în cazul tranzacţiilor de leasing operaţional conform
prevederilor din contractele încheiate între părţi se înregistreaza în D contului de ordine şi evidenţa
8036. Acest cont se creditează pe măsura plaţii ratelor de leasing a.î.soldul debitor să reflecte valoarea
ratelor rămase de rambursat:
D 8036
• înregistrarea facturii primită de la proprietarul bunului reprezentând ratele de achitat:

%=401
612
4426

• înregistrarea transferului dreptului de proprietate la valoarea reziduală a bunului:

%=404
2133
4426

• înregistrarea diferenţelor de amortizare până la nivelul costului de achiziţie iniţial înregistrat la

locator:

35
 2133=2813

2.5.4 Avantajele si dezavantajele finanţării prin leasing

Avantaje:
• Diponibilitatea – În multe ţări în curs de dezvoltare, băncile preferă să împrumute doar firmele
mari, cu o situaţie financiară solidă şi care oferă garanţii semnificative, în aceste condiţii singura
alternativă pentru firmele mici şi mijlocii rămâne leasingul;
• Flexibilitate şi comoditate – În această categorie pot fi incluse o serie de avantaje:
- permite achizitionarea unor echipamente de valoare relativ redusă a căror finanţare pe baza
de îmrpumuturi ar putea fi costisitoare şi dificil de aranjat;
- aranjamentul de leasing poate fi încheiat mai rapid şi mai simplu, cu mai puţină
documentaţie, în raport cu cel al unui împrumut bancar obişnuit;
- contractele de leasing pot fi structurate astfel încât să permită sincronizarea plăţilor în contul
leasingului cu ciclurile de obţinere ale lichidităţilor subordonate, adesea, caracterului sezonier al unor
active, opţiune rar disponibilă în cazul finanţării pe baza de împrumuturi.
• Finanţarea în procent ridicat (uneori chiar 100%)
În ţările dezvoltate, un aranjament de leasing, în mod tipic, solicită locatarului să furnizeze, în
vederea finanţării, o sumă egală cu circa 10% din costul activului ca un depozit de garanţie. Aceasta
mărime este cu mult inferioară contribuţiei capitalului propriu solicitată de bancă în vederea acordării
unor împrumuturi necesare finanţării unor investiţii. În cazul împrumuturilor bancare convenţionale
garantate pe baza de active, debitorului i se solicită, în mod uzual să furnizeze 40% din costul
activului care urmează sa fie achiziţionat, împrumutul acoperind numai 60% din valoarea acestuia.
• Cerinţe de garanţie mai reduse.
În cazul împrumuturilor bancare convenţionale, adeseori obiectul garantării acestora sunt
reprezentate, tocmai de activele achiziţionate. Adesea însă, băncile solicită debitorilor să ofere ca şi
garanţii şi alte active adiţionale primelor. Capitalul propriu solicitat, garanţia alternativă şi garanţiile
adiţionale majoreaza costul efectiv al acestora şi, prin umare, îngustează şi restricţionează accesul
întreprinderilor la finanţare.
În situaţia unui aranjament leasing, finanţarea este garantată doar pe baza activului
achiziţionat acesta aflându-se în proprietatea locatorului de-a lungul duratei contractului de leasing.
Cerinţele de garanţie mai reduse faciliteaza accesul întreprinderilor la finanţare.
• Avantaje fiscale
Deductibilitatea fiscala a plăţilor în contul leasingului permite locatorului obţinerea unor
economii la impozitul pe profit a căror marime anuală de-a lungul duratei contractului de leasing o
depăşeşte, adesea pe cea degajată în varianta achiziţiei în cadrul termenului constractului de
împrumut.
Motivul este acela că plăţile periodice agregate în contul leasingului, reprezintă o combinaţie a
dobânzilor şi ratelor de imprumut, pot fi înregistrate de locatar ca nişte cheltuieli ale afacerii fiind
deduse din profitul impozabil al acesteia. Activul achiziţionat este amortizat în întregime de-a lungul
duratei contractului de leasing care, de regulă, este mai scurtă în comparaţie cu durata de viată
economică a acestuia.

36
 Pe de altă parte, durata de amortizare a activului în cazul împrumutului bancar convenţional se
identifică cu durata lui de viaţă economică obţinându-se, în consecinţă, mărimi anuale mai reduse ale
amortizării şi ale economiilor fiscale aferente.
De exemplu, dacă activul care urmează să fie achiziţionat are o durată de viaţă economică de 5
ani, un contract de leasing pe o perioada de 4 ani asigură, în mod efectiv, amortizarea activului în
cadrul acestui interval. În contrast, împrumutul bancar convenţional obţinut pe un termen similar de 4
ani va genera în cadrul acestei perioade numai 80% din economia fiscală obţinută în cazul
leasingului.
Acest fapt poate avea un impact important asupra calculelor de eficienţă legate de angajarea
modalităţilor de finanţare respective, determinând ca valoarea actualizată a plăţilor implicate de un
aranjament leasing sa fie mai mică în raport cu valoarea discontată a plaţilor asociate finanţării
bancare.

2.6 Finanţarea prin fonduri nerambursabile

2.6.1 Scurt istoric. Accesul la fonduri

Desfăşurarea în bune condiţii a unei activităţi economico-sociale presupune o finanţare

corespunzătoare acesteia, care să permită obţinerea unor rezultate pe măsura aşteptărilor.
În România, pe lângă modalităţile tradiţionale de finanţare (creditare, leasing, împrumut
obligatar), agenţii economici privaţi, instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale, pot beneficia
în anumite condiţii de finanţare din partea anumitor state, guverne sau instituţii internaţionale fără
obligaţia de a rambursa fondurile respective. Spunem în aceste condiţii că beneficiem de finanţări
nerambursabile.
Acest tip de finanţare are ca principal obiectiv sprijinirea desfăşurării unor activităţi
importante pentru anumite sectoare ale societăţii sau pentru dezvoltarea de ansamblu a organismului
economico-social, din domenii pentru care, din cauza situaţiei conjuncturale, nu există resurse
financiare suficiente şi accesibile în mod curent.
Numeroase state şi instituţii internaţionale au acordat României astfel de finanţări.
Acest tip de finanţare reprezintă o componentă majoră a mecanismului de colaborare dintre
diferite state, sprijinind rezolvarea unor situaţii dificile pe care statul beneficiar nu le poate gestiona,
datorită faptului că nu deţine suficiente resurse materiale şi umane pentru a putea face faţă unor astfel
de situaţii. În consecinţă, pe lângă ajutorul financiar, statul beneficiar primeşte o întreagă procedură
(metodologie) ce trebuie respectată şi pusă în aplicare pe perioada programului, dar şi după ce acesta
încetează.
Schimbările radicale care au loc în anul 1989 în centrul şi sud-estul Europei au determinat
apropierea fostelor ţări comuniste de democraţiile Europei Occidentale. România a fost printre
puţinele ţări care au avut legături economice cu ţările Comunităţii Europene înainte de 1989. Deşi
transformarea României dintr-o ţară comunistă într-o ţară cu regim democratic şi economie de piaţă s-
a produs lent şi anevoios, după 1990 parteneriatul dintre UE şi România s-a dezvoltat permanent,
acest parteneriat avand ca obiectiv final aderarea României la 1 ianuarie 2007 în UE.
În octombrie 2004 economia României a primit statutul de economie funcţională şi mai avea
de încheiat două capitole de negociere, ce au fost încheiate până la 31 decembrie 2004.

37
 În calitate de stat candidat, România beneficia anual din partea UE de asistenţă financiară
nerambursabilă, care să o sprijine în pregătirea pentru aderare.
Asistenţa Uniunii Europene se derulează în această perioadă prin intermediul a trei programe
SAPARD, PHARE şi ISPA pe care le vom analiza în acest capitol.
Managementul (derularea) finanţării nerambursabile presupune parcurgerea unor etape.
În prima etapă finanţatorul stabileşte împreuna cu autorităţile guvernamentale ale statului
beneficiar domeniul sau domeniile vizate precum şi obiectivele ce trebuie realizate. Totodată este
elaborată metodologia prin care se reglementează licitaţia publica şi finanţarea efectivă.
În urmatoarea etapă se organizează licitaţia de proiecte. Acum este lansat programul public de
finanţare prin care se comunică celor interesaţi ghidul programului cu toate informaţiile necesare
întocmirii proiectelor de activităţi.
În ce-a de-a treia etapă, după expirarea perioadei de depunere a proiectelor, acestea sunt
evaluate de către comisia de evaluare. Fiecare proiect se punctează şi se ierarhizează descrescător.
Sunt declarate câştigătoare proiectele care au obtinut punctajele cele mai mari şi care nu depăşesc
însumate bugetul alocat de finanţator pentru programul respectiv.
În etapa a patra este implementat proiectul. Prin implementare proiectul îmbraca forma
practică, fiind transpus de pe hârtie în fapte. Implementarea presupune respectarea metodologiei şi a
proiectului prezentat de către beneficiar, comisiei de evaluare.
În ultima etapa se evalueaza rezultatele obţinute ca urmare a implementării proiectului.

2.6.2 Fonduri preaderare

Începând cu anul 2000, Uniunea Europeană sprijină ţările candidate din Europa centrala şi de
Est în eforturile acestora de pregătire pentru aderare prin trei instrumente financiare : Phare, Ispa şi
Sapard.
Phare a fost creat la începutul anului 1989 pentru Polonia şi Ungaria, primele doua ţări din
regiune care au renunţat la comunism şi economia centralizată. Scopul sau era de a ajuta aceste două
ţări în procesul de tranziţie de la regimul comunist la cel democratic (de aici şi numele său : Poland
Hungary Aid for Reconstruction of the Economy – Polonia Ungaria Ajutor pentru Reconstrucţia
Economiei).
Pe masură ce alte state din centrul şi estul Europei au trecut la un regim democratic, acestea au
fost incluse, de asemenea în program. Astfel, în 1996, 13 state primeau fonduri nerambursabile Phare:
10 state candidate (Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Romania,
Slovacia şi Slovenia), Albania, Bosnia Herţegovina şi Fosta Republică Iugoslava Macedonia.
Din 2000, cele trei state din partea vestica a Balcanilor au fost incluse în programul CARDS
(Asistenţă Comunitară pentru Reconstrucţia, Dezvoltarea şi Stabilitatea Balcanilor), Phare devenind
un instrument concentrat exclusiv pe susţinerea procesului de aderare a celor 10 state candidate din
Europa Centrala şi de Est.
Celelalte trei ţări candidate (Cipru, Malta şi Turcia) beneficiază şi ele de asistentă de prea-
aderare din partea Uniunii, dar prin intermediul unor instrumente separate. Firme din aceste ţări pot
însă participa la licitaţii legate de proiecte Phare.
PHARE se concentreaza pe trei domenii principale:
1. Consolidarea administraţiei şi instituţiilor publice din statele candidate, pentru ca acestea să
poată funcţiona eficient în cadrul Uniunii (“Dezvoltare instituţională”);

38
 2. Sprijinirea statelor candidate în efortul investiţional de aliniere a activităţilor industriale şi a
infrastructurii la standardele UE(“Investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare”);
3. Promovarea coeziunii economice şi sociale (“Investiţii în coeziune economică şi socială”)
ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession – Instrument pentru Politici
Structurale de Pre-Aderare) finanţează în perioada 2000-2006 proiecte din domeniul infrastructurii de
transport şi de mediu. Programul urmăreşte alinierea la standardele de mediu ale Uniunii Europene,
extinderea şi conectarea reţelelor de transport ale României cu cele trans-europene şi familiarizarea
tărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate de Fondurile Structurale şi de Coeziune.
În ceea ce priveşte mediul, domeniile de interes sunt următoarele:
- rezerva de apă potabilă;
- tratarea apelor reziduale;
- administrarea deşeurilor solide şi a celor periculoase;
- poluarea aerului.
În domeniul transporturilor , Ispa finanţează şi dezvoltarea de căi ferate, drumuri, porturi şi
aeroporturi.
SAPARD (Special Pre-Accesion Programme for Agriculture and Rural Development –
Programul Special de Pre-aderare pentru Agricultura şi Dezvoltare Rurala) sprijina România pentru
participarea la Politica Agricolă Comună (PAC) şi Piata Internă a Uniunii Europene. Mai concret,
obiectivele programului sunt: îmbunătăţirea vietii comunităţilor rurale, creearea unui sector
competitiv de producere şi prelucrare a produselor agricole, crearea de locuri de muncă în mediul
rural, asigurarea de venituri adecvate locuitorilor din zonele rurale şi asigurarea unei dezvoltări
durabile a acestor regiuni.

PHARE

Lansarea celorlalte doua instrumente de preaderare (Sapard şi Ispa) a determinat redefinirea

rolului programului Phare pentru evitarea suprapunerii cu acestea. Astfel, din 2000, Phare sprijină
ţările candidate în eforturile lor de adoptare a acquis-ului comunitar (legislatia Uniunii europene) şi
de consolidare a instituţiilor însărcinate cu aplicarea şi urmărirea respectării acestuia. obiectivul final
este de a întări instituţiile democratice, administraţia publică şi organizaţiile responsabile cu
implementarea efectiva şi eficientă a legislaţiei comunitare.
Aşa cum menţionam anterior, Phare se concentreaza pe trei domenii cheie:
- dezvoltare instituţională;
- investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare;
- investiţii în coeziune economică şi socială.
Dezvoltarea institutională
Întărirea capacităţii instituţionale şi administrative a ţărilor candidate este o cerinta cheie
pentru a putea deveni membre ale Uniunii, situaţie în care vor trebui să adopte, să aplice şi să
urmarească respectarea acquis-ului comunitar. Scopul dezvoltării instituţionale este de a ajuta ţările
candidate să creeze bazele instituţionale necesare aderării. Acest tip de sprijn reprezintă 30% din
bugetul Phare în fiecare ţară candidată.
Dezvoltarea instituţională nu este legată numai de armonizarea legislaţiei ţării candidate cu
cea a Uniunii Europene. Se referă, de asemenea, şi la modul în care legislaţia este pusă în practică şi
respectată. Aceasta implică pregatirea unui număr mare de funcţionari publici, oficiali şi experţi, de la
judecători şi inspectori financiari până la inspectori de protecţia mediului şi statisticieni.Un
instrument foarte important în acest sens este înfrăţirea instituţională (“twinning”).Concentrată iniţial
pe patru domenii cheie ale acquis-ului (agricultură, mediu, finanţe, justitţe şi afaceri interne),
înfrăţirea instituţională acoperă acum întregul acquis.

39
 Ea implica detaşarea unor funcţionari publici din statele membre ale Uniunii Europene în cele
candidate pentru o perioadă de cel putin un an. Aceştia sunt cunoscuţi sub numele de consilieri de
pre-aderare. În unele domenii cheie, ei sunt singura sursă de expertiză necesară. În alte cazuri, pe
lângă expertiză furnizată de consilierul pre-aderare, sunt combinate o varietate de resurse, incluzând
expertiza pe termen scurt, stagii de formare profesională şi furnizarea de servicii ( ex: traducere şi
interpretare)
Investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare
Câteva exemple de astfel de investiţii sunt: achiziţionarea de echipamente şi software pentru
dezvoltarea sistemelor informatice din ministere, agentii guvernamentale sau alte instituţii publice,
achiziţionarea de echipamente necesare pentru organizarea de campanii publice de informare sau alte
activităti de relaţii publice, echiparea laboratoarelor de control sau a birourilor locale(ex :
laboratoarele de control sanitar-veterinar, laboratoarele de control a calităţii vinului), achiziţionarea
de echipamente de supraveghere a traficului rutier şi asigurare a securităţii acestuia, achiziţionarea de
echipamente pentru supravegherea şi controlul frontierelor, şi exemplele pot continua.
Investiţii pentru coeziune economică si socială
Nu in ultimul rând, aproximativ o treime din fonduri contribuie direct la dezvoltarea zonelor
mai putin avansate. Sunt finanţate proiecte de investiţii in domenii cheie precum susţinerea sectorului
privat, dezvoltarea resurselor umane, eficienta energetica, dezvoltarea infrastructurii locale si/sau
regionale, servicii sociale, servicii turistice etc. Scopul acestor investiţii este crearea de locuri de
munca, creşterea nivelului competitivităţii şi in general o mai bună calitate a vieţii locuitorilor acestor
regiuni.
Tipuri de contracte folosite in proiectele Phare
Tipurile de contracte folosite în implementarea programelor Phare:
• Contracte de servicii – contracte care ofereau asistenţă tehnică, know-how, instruire, etc.
Noţiunea de “furnizor de servicii” se referă la orice persoană fizică sau juridică care oferă servicii;
• Contracte de furnizare de bunuri – implică proiectarea, producerea, livrarea, asamblarea si
comandarea de bunuri, pe lângă alte activităţi specificate în contract, spre exemplu servicii de
întreţinere, reparaţii, instalare, instruire, precum si servicii post-vanzare. “Furnizorul” poate fi
persoana fizică sau juridică care furnizează bunuri.
• Contracte de lucrări – finanţează lucrari de inginerie (infrasctructură, construcţii etc).
“Contractantul” poate fi orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară aceste lucrări.
• Granturi (ajutoare financiare nerambursabile) – ajutorul beneficiar nerambursabil este o plată de
natura necomercială efectuată de Agenţia de Implementare către un anume beneficiar, in vederea
realizării unor obiective compatibile cu politicile Uniunii Europene. Ajutorul financiar nerambursabil
se acordă in baza unui proiect propus de solicitant (potenţial beneficiar).

ISPA

(Instrument for Structural Policies for Pre-Accesion – Instrument pentru Polititci Structurale de
Pre-Aderare) este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil conceput pentru sprijinirea
ţărilor candidate în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Ispa oferă sprijin financiar în vederea
alinierii standardelor de mediu ale României la cele ale Uniunii Europene, urmăreşte extinderea şi
conectarea reţelelor de transport ale României cu cele trans-europene si are în vedere familiarizarea
ţărilor beneficiare cu politicile şi procedurile aplicate în cadrul Fondurilor Structurale şi de Coeziune
ale Uniunii Europene.
Programul Ispa a demarat la 1 ianuarie 2000 şi se derulează în cele 10 ţări candidate (pe vremea
aceea) sau viitoare membre ale Uniunii situate în Centrul si Estul Europei: Bulgaria, Republica Cehă,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia.

40
 Ca urmare a aprobării de către Consiliul UE a Regulamentului Ispa (nr. 1267, din iunie 1999),
Comisia Europeană a propus o alocare indicativă a resurselor Ispa pentru ficare ţară beneficiară.
Conform acestui regulament România urma să primească între 20 şi 26% din bugetul total anual de
1040 milioane EURO, disponibil pentru perioada 2000-2006 pentru toate cele 10 state incluse în
program. Mai concret, este vorba de o suma între 207 şi 280 milioane de EURO anual, situându-se pe
locul doi, după Polonia, în ceea ce priveşte dimensiunea fondurilor alocate. Este de aşteptat să ajungă
la o valoare medie de 240 milioane EURO anual, împarţită aproximativ egal între proiectele de
infrastructură de transport şi cele de mediu.
Ispa finanţează atât proiecte de investiţii în domeniul mediului şi transportului , cât şi proiecte
de asistentă tehnică pentru pregătirea proiectelor ce urmează a fi finanţate.
Mediu – În ceea ce priveşte protecţia mediului, obiectivul Ispa este să sprijine ţările beneficiare
în alinierea standardelor UE din domeniul protecţiei mediului. Din acest punct de vedere, Ispa se va
concentra asupra aplicării directivelor de protecţie a mediului care necesită cele mai mari costuri de
implementare şi anume cele legate de rezerva de apă potabilă, tratarea apelor reziduale, administrarea
deşeurilor solide şi a celor periculoase precum şi poluarea aerului.
Transporturi – Construirea şi reabilitarea în ţările candidate şi legarea la reţelele de transport ale
Uniunii reprezintă elemente-cheie ale strategiilor de dezvoltare economică in ţările candidate. Acestea
sunt cruciale pentru integrarea cu succes a acestor ţări pe piaţa internă comunitară şi pentru
promovarea eficacităţii şi eficienţei pe aceasta piaţă.
Asistenţă tehnică – Bugetul Ispa poate fi folosit şi pentru finanţarea de studii pregătitoare şi
asistenţă tehnică. În acest sens, trebuie să existe o legătură clară între aceste studii şi investiţiile
finanţate prin programul Ispa. Asistenţa tehnică este foarte importantă atât în asigurarea unui nivel
calitativ ridicat al proiectelor propuse, cât şi în pregatirea, administrarea şi evaluarea impactului
acestora.

SAPARD

Reprezintă cel de-al treilea instrument de asistenţă financiară din partea UE pentru statele
candidate şi viitoare membre din Europa Centrala şi de Est în perioada 2000-2006. Programul sprijină
aceste ţări în procesul de pregătire pentru participarea la Politica Agricolă Comună şi Piaţa Internă şi
în rezolvarea problemelor specifice legate de agricultură şi de o dezvoltare rurală durabilă.
Bugetul total al programului Sapard (pentru toate cele zece state anterior menţionate) este de
540 milioane EURO anual. Alocarea fondurilor pentru fiecare stat în parte se bazează pe mai multe
criterii: populaţia rurală, suprafaţa agricolă, PIB/cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare şi
situaţia specifică fiecărui stat în parte. Este important de notat că unele din aceste criterii sunt diferite
de cele aplicate în cazul programelor Phare şi Ispa şi de aceea şi alocările pentru fiecare ţară sunt
diferite.
Pe baza criteriilor menţionate, Polonia primeşte cea mai mare sumă, respectiv 175 milioane de
EURO anual, iar Slovenia cea mai mică suma şi anume 6,6 milioane de EURO. Fondurile alocate
anual pentru România prin intermediul acestui program sunt de 156 milioane EURO (în preţuri 2001),
situându-se pe poziţia a doua după Polonia.
În România, în perioada 2000-2006, conform PNADR, au fost finanţate proiecte în urmatoarele
domenii:
Axa 1: Îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi piscicole prelucrate:
1.1 Îmbunătăţirea procesului de producţie şi al marketingului produselor agricole şi piscicole;
1.2 Îmbunătăţirea calităţii şi a standardelor privind sănătatea produselor de origine vegetală şi
animală;
Axa 2: Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală şi agricultură:
2.1 Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;
41
2.2 Managementul resurselor de apa;
Axa 3: Dezvoltarea economică a zonelor rurale:
3.1 Investiţii în exploataţii agricole;
3.2 Infiinţarea de grupuri ale producătorilor agricoli;
3.3 Metode de producţie care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea mediului
natural;
3.4 Diversificarea economică;
3.5 Măsuri forestiere;
Axa 4: Dezvoltarea resurselor umane:
4.1 Îmbunătăţirea pregătirii profesionale;
4.2 Asistenţă tehnică, inclusiv studii care să contribuie la pregătirea şi monitorizarea programului,
precum şi la publicitate şi informare.
Implementarea programului este făcută complet descentralizat, ceea ce implică responsabilitate
exclusivă a autorităţilor din statele candidate sau viitoare state membre în gestionarea fondurilor. O
agenţie Sapard a fost creată în fiecare dintre aceste state.
Este pentru prima dată când Comisia aplică un sistem complet descentralizat de administrare a
unui program de asistenţă externă. Principala raţiune a acestei abordări este de a oferi statelor
candidate posibilitatea de a câştiga experienţa în aplicarea regulilor şi procedurilor UE. Practic,
Agenţiile Sapard operează într-o manieră similară cu agenţiile de plată din statele membre (create in
conformitate cu Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă – FEOGA) şi, după aderare
ele vor îndeplini acelaşi rol.
Agenţia Sapard (ca Autoritate Contractantă) este responsabilă cu activitatea de informare şi
comunicare privind acest program, cu organizarea licitaţiilor şi cu contractarea, precum şi cu
managementul administrativ şi financiar al acestuia. Agenţia Sapard ia toate deciziile fără aprobarea
prealabilă a Comisiei. Uniunea Europeană realizează doar un control ulterior (ex-post) asupra
modului în care programul a fost derulat.

2.6.3 Fonduri structurale

Uniunea Europeană este una dintre cele mai prospere regiuni din lume. La data lărgirii acesteia
cu înca 10 noi membri, la 1 mai 2004 are puterea unei pieţe interne a 25 state membre cu peste 454
milioane de locuitori în 254 de regiuni. La 1 ianuarie 2007 alte doua ţări se alătură membrilor UE,
România şi Bulgaria.
Pentru programarea 2007-2013 există trei Instrumente Financiare cunoscute ca Fonduri
structurale respectiv:
1. Fondul European de Dezvoltare Regional (FEDR)
2. Fondul Social European (FSE)
3. Fondul de Coeziune (FC)
şi două Acţiuni Complementare, respectiv:
1. Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR)
2. Fondul European pentru Pescuit (FEP)
Fondurile Structurale nu constituie o sursa unică de finanţare în cadrul bugetului Uniunii, ci
fiecare fond acoperă zona sa tematică specifică. Ele finanţează programe de dezvoltare regională
multianuale trasate împreuna de regiuni, State Membre şi Comisie, pe baza orientării propuse de
Comisie pentru întreaga Uniune Europeană.

42
 F.E.D.R. (Fondul European de Dezvoltare Regională) va finanţa investiţii productive care să
contribuie la crearea şi salvarea de locuri de muncă, în principal prin investiţii cu prioritate în IMM-
uri, investiţii în infrastructură, dezvoltarea potenţialului autohton prin măsuri de sprijin la nivel
regional şi local.
Rata maximă de intervenţie comunitară este de 85% pentru FEDR.
Din sfera activităţilor eligibile nu vor face parte TVA, dobânzi la credite, achiziţionarea de
terenuri într-un cuantum mai mare de 10% din cheltuiala totală eligibilă pentru activitatea respectivă,
construcţii de locuinţe şi dezactivarea staţiilor de energie nucleară.
F.S.E - are ca sarcină îmbunătăţirea oportunităţilor de angajare pentru şomeri şi muncitori în
Piata Unică, prin creşterea mobilităţii lor şi prin facilitarea adaptării la schimbările industriale, în
particular prin instruire vocaţională şi reinstruire, precum şi prin sistemele de recrutare.
Prin intermediul său se acordă susţinerea financiară a acţiunilor de formare şi reconversie
profesională ca şi celor vizând crearea de noi locuri de muncă.
În cadrul obiectivelor “Convergenţă” şi “Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă”,
FSE va sprijini acţiuni legate de:
1. creşterea adaptabilităţii lucrătorilor, a întreprinderilor şi antreprenorilor în vederea anticipării
şi aplicarea unui management al schimbării economice;
2. îmbunătăţirea accesului la angajare şi incluziune sustenabilă pe piaţa muncii a persoanelor
inactive, prevenirea somajului;
3. întărirea incluziunii sociale a categoriilor dezavantajate;
4. întărirea resurselor umane.
Din sfera activităţilor eligibile nu vor face parte TVA, dobânzi la credite, achiziţionarea de
infrastructură, bunuri mobile depreciabile, bunuri imobile şi terenuri.
F.C. – Spre deosebire de fondurile structurale, Fondul de Coeziune nu co-finanţează
programe, ci furnizează finanţare directă pentru proiecte individuale, care sunt clar identificate de la
început. Decizia de a finanţa un proiect este luată de Comisie, în acord cu Statul Membru beneficiar,
în timp ce proiectele sunt administrate de autorităţi naţionale şi supervizate de un Comitet de
Monitorizare.
Fondul de coeziune este un instrument financiar care sprijină investiţiile în domeniul
infrastructurii de transport, energiei şi mediului.
Rata maximă de finanţare prin Fondul de Coeziune este de 85% din cheltuiala publică pe
proiect.
Din sfera activităţilor eligibile nu vor face parte dobânzile la credite, achiziţionarea de terenuri
într-un cuantum mai mare de 10% din cheltuiala totală eligibilă pentru activitatea respectivă,
construcţii de locuinţe, dezactivarea staţiilor de energie nucleară. TVA recuperabil.
F.E.A.D.R - Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală este acţiunea
complementară destinată politicii agricole comune a Uniunii Europene.
Este destinat îmbunătăţirii eficienţei structurilor de productie, procesare şi marketing al
produselor agricole şi forestiere şi dezvoltării potenţialului local în zonele rurale. Este corespondentul
SAPARD, accesibil însă statelor membre ale UE are ca obiective susţinerea pieţei produselor agricole
şi promovarea restructurării comunitare.
Acţiunile care vor fi finanţate prin FEADR sunt:
1. investiţii în holdinguri agricole;
2. sprijin de început pentru tineri fermieri;
3. instruire profesională;
4. sprijin pentru scheme de pensionare anticipată;
5. alocaţii compensatorii pentru zone dezavantajate;
6. măsuri de agro-mediu;
7. procesarea şi marketingul produselor agricole;
43
 8. dezvoltarea şi promovarea pădurilor
9. măsuri pentru adaptarea şi dezvoltarea zonelor rurale.
Valoarea indicativă a fondurilor FEADR pentru perioada 2007-2013 este de 7,114 miliarde de
EURO.
20% din fondurile de dezvoltare rurală pentru primii trei ani de la data aderării 2007-2009, (2,38
miliarde EURO FEADR) vor fi alocaţi pentru Plăţile Naţionale Complementare din primul pilon al
PAC.
F.E.P. – Fondul European pentru Pescuit este acţiunea financiară complementară destinată
politicii comunitare din domeniul pescuitului, care sprijină măsuri pentru creşterea competitivităţii
sectorului piscicol, în condiţiile asigurării unui echilibru durabil între resurse şi capacitatea de
exploatare.
Acţiunile care vor fi finanţate prin FEP sunt:
1. ajustări ale efortului în sectorul pescuitului;
2. modernizarea flotei;
3. dezvoltarea de ferme de pescuit;
4. protecţia zonelor maritime;
5. procesarea şi marketingul produselor de peşte;
6. promovarea produselor
P.N.D – Planul National de Dezvoltare este un instrument fundamental prin care România va
încerca să recupereze cât mai rapid disparităţile de dezvoltare socio-economică faţă de Uniunea
Europeană.
În ceea ce priveşte strategia PND, având în vedere obiectivul global de reducere a decalajelor
de dezvoltare faţă de UE şi pornind de la o analiză cuprinzătoare a situaţiei socio-economice actuale,
au fost stabilite şase priorităţi naţionale de dezvoltare, ce grupează în interior o multitudine de
domenii şi sub-domenii prioritare:
1. creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoastere;
2. dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de transport;
3. dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării şi a incluziunii sociale şi întărirea
capacităţii administrative;
4. dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol;
5. diminuarea disparităţilor de dezvoltare între regiunile ţării.
Programarea financiară a PND 2007-2013 urmăreşte să realizeze un tablou general al
resurselor financiare alocate în perioada de referinţă pentru susţinerea investiţiilor pentru dezvoltare
în domeniile de intervenţie care fac obiectul priorităţilor naţionale de dezvoltare din Strategia PND
2007-2013, cât şi distribuţia acestora pe cele şase priorităţi naţionale de dezvoltare.
CADRUL STRATEGIC NAŢIONAL DE REFERINŢĂ (CSNR)
CSNR îşi are originea în Planul Naţional de Dezvoltare (PND) care a fost elaborat pentru a
servi drept instrument fundamental pentru stabilirea modului în care vor fi utilizate fondurile
naţionale, europene şi de altă natură, de care România va dispune în perioada 2007-2013.
Cadrul Strategic Naţional de Referinţă descrie strategia care sprijină Programele Operaţionale,
care vor fi co-finanţate de Fondul European pentru Dezvoltare Regionala, Fondul European Social si
Fondul de Coeziune.
PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL – CREŞTEREA COMPETITIVITĂ-
ŢII ECONOMICE (POS-CCE) – Reprezintă principalul instrument pentru realizarea primei
priorităţi tematice a Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013: Creşterea competitivităţii economice
şi dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere.
Obiectivul general al POS CCE este creşterea productivităţii întreprinderilor româneşti pentru
reducerea decalajelor fată de productivitatea medie la nivelul UE. Ţinta este o creştere medie anuală a

44
productivităţii de cca. 5,5 % până în 2015. Aceasta va permite României să atingă un nivel de
aproximativ 55% din media UE.
Obiectivele specifice sunt: consolidarea şi dezvoltarea sectorului productiv; constituirea unui
mediu favorabil dezvoltării întreprinderilor; valorificarea potenţialului TIC şi aplicarea acestuia in
sectorul public şi cel privat; creşterea eficienţei energetice şi dezvoltarea durabilă a sistemului
energetic; promovarea potenţialului turismului românesc.

PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL – TRANSPORT (POST)

Este instrumentul care dezvoltă obiectivele Cadrului National Strategic de Referinţă, stabilind
priorităţi, deziderate şi alocarea de fonduri pentru dezvoltarea sectorului transporturilor în România.
Obiectivul principal al CNSR privind sectorul transporturilor se focalizează asupra punerii la
dispoziţie a unei infrastructuri moderne, dezvoltată in mod corespunzător şi durabilă, întreţinută
conform cerinţelor, care să faciliteze deplasarea persoanelor şi bunurilor în condiţii de siguranţă şi
eficienţă, atât la nivel naţional cât şi în cadrul Europei, şi care să contribuie în mod pozitiv şi
semnificativ la dezvoltarea economică a României.
Obiective secundare: promovarea circulaţiei internaţionale şi de tranzit a persoanelor şi
bunurilor în România prin asigurarea de conexiuni atât pentru portul Constanţa, cât şi pentru Grecia,
Bulgaria şi Turcia cu UE; promovarea circulaţiei eficiente a persoanelor şi bunurilor între regiunile
României şi transferul acestora din interiorul ţării către axele prioritare; promovarea dezvoltării unui
sistem de transport echilibrat în ceea ce priveşte toate modurile de transport, prin încurajarea
dezvoltării sectoarelor feroviar, naval şi intermodal; promovarea dezvoltării durabile, cu precădere
prin minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra mediului şi îmbunătăţirea siguranţei
acestuia.
PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL DE MEDIU (POS MEDIU)
POS Mediu continuă programele de dezvoltare a infrastructurii de mediu şi ia in considerare
programele de dezvoltare iniţiate în cadrul asistenţei de preaderare (Phare şi ISPA). POS Mediu se
bazează pe obiectivele şi priorităţile politicilor de mediu ale Uniunii Europene, reflectând atât
obligaţiile internaţionale ale României cât şi interesele specifice naţionale.
Obiectivul global al POS Mediu constă în îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale populaţiei şi
a standardelor de mediu, vizând, în principal, respectarea acquis-ului comunitar de mediu.
Obiectivele specifice ale POS Mediu sunt: Îmbunătăţirea accesului la infrastructura de apă,
prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane până în
2015; ameliorarea calităţii solului, prin îmbunătăţirea managementului deşeurilor şi reducerea
numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de judeţe până în 2015; reducerea impactului
negativ cauzat de centralele municipale de termoficare vechi în cele mai poluate localităţi până in
2015; protecţia şi îmbunătăţirea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea implementării
reţelei Natura 2000; reducerea riscului la dezastre naturale, prin implementarea măsurilor preventive
în cele mai vulnerabile zone până în 2015.
PROGRAMUL OPERAŢIONAL REGIONAL – POR
Se adresează celor 8 Regiuni de Dezvoltare ale României: Regiunea 1:Nord-Est; Regiunea 2:
Sud-Est; Regiunea 3: Sud; Regiunea 4: Sud-Vest; Regiunea 5: Vest; Regiunea 6: Nord-Vest;
Regiunea 7: Centru; Regiunea 8: Bucureşti – Ilfov.
Obiectivul general este sprijinirea şi promovarea unei dezvoltări economice şi sociale
echilibrate a tuturor regiunilor României, prin îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi ale
mediului de afaceri care determină creşterea economică, cu prioritate a regiunilor mai slab dezvoltate.
Obiectivele specifice sunt: îmbunătăţirea gradului general de atractivitate şi accesibilitate a
regiunilor; creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri; creşterea contribuţiei
turismului la dezvoltarea Regiunilor; creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane.
45
 PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR
UMANE (POS DRU) - stabileşte axele prioritare şi domeniile majore de intervenţie ale României
în domeniul resurselor umane în vederea implementării asistenţei financiare a Uniunii Europene prin
Fondul Social European, în cadrul Obiectivului “Convergentă”, pentru perioada de programe 2007-
2013.
Obiectivul general al POS DRU ăl constituie dezvoltarea capitalului uman şi creşterea
competitivităţii pe piaţa muncii, prin asigurarea egalităţii de şanse pentru învăţarea pe tot parcursul
vieţii, dezvoltarea unei pieţe de muncă moderne, flexibile şi incluzive, care să conducă, până in 2013,
la o ocupare durabilă a 900.000 de persoane.
Obiectivele specifice identificate pot fi rezumate astfel: creşterea nivelului de educaţie şi de
pregătire profesională a capitalului uman; dezvoltarea resurselor umane în sistemul de educaţie;
promovarea culturii antreprenoriale; facilitarea accesului tinerilor pe piaţa muncii; dezvoltarea unei
pieţe de munca cuprinzătoare, flexibilă şi modernă; promovarea (re)inserţiei pe piaţa muncii a
persoanelor inactive, inclusiv în zonele rurale; îmbunătăţirea serviciului public de ocupare; facilitarea
accesului la educaţie şi pe piaţa muncii a grupurilor vulnerabile.
PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL DEZVOLTAREA CAPACITĂŢII
ADMINISTRATIVE (PO D CA) – Necesitatea existenţei unui PO DCA rezidă din următoarele:
- eficienţa serviciilor publice duce la o productivitate crescută în economie, de exemplu prin
proceduri mai rapide, servicii îmbunătăţite pentru clienţi, valoarea banilor utilizaţi etc;
- instituţiile administraţiei publice care funcţionează bine sunt o precondiţie pentru formularea
şi implementarea eficientă a politicilor, pentru a promova dezvoltarea socio-economică şi a contribui
la creşterea economică şi crearea de locuri de muncă;
- capacitatea institutională şi administrativă eficientă este factorul cheie pentru buna guvernare
– un element esenţial al Strategiei Lisabona.
Obiectiv general este acela de a contribui la realizarea obiectivelor naţionale şi ale Uniunii
Europene de a obţine progresul în dezvoltarea socio-economică potrivit obiectivelor de coeziune si
convergenţă.
Obiectiv specific este acela de a contribui la îmbunătăţirea durabilă a administraţiei publice
româneşti. Obiectivul specific va fi măsurat prin comparaţia performanţelor sectoriale ale serviciilor
publice din România cu alte noi state membre şi cu state membre UE în general.
Planul financiar al PO DCA a fost elaborat în baza unei alocări de aproximativ 1% din
finanţarea totala a FSE şi a unei co-finanţări naţionale de 15%. Până în prezent, nu au fost identificate
finanţări private sau din alte surse.
Autoritatile publice locale vor contribui cu 2% la co-finanţarea naţională din propriile lor
bugete locale, iar bugetul naţional va acoperi restul de 98%.
Estimările curente sunt că, în ceea ce priveşte contribuţia UE, aceasta va fi in jur de 185 de
milioane de euro. Dacă se ia in considerare co-finanţarea României, atunci, suma totală minimă
pentru PO DCA este de 217,65 milioane de euro.
PROGRAMUL OPERAŢIONAL DE ASISTENŢĂ TEHNICĂ (PO AT)
Obiectivul global al Programului Operaţional de Asistenţă Tehnică este acela de a asigura
sprijinul necesar procesului de coordonare şi implementare corectă, eficientă, eficace şi transparentă a
instrumentelor structurale în România.
Obiectivul principal al acestui program se va realiza prin intermediul a două obiective
specifice:
- asigurarea sprijinului necesar şi a instrumentelor corespunzătoare unei implementări şi
absorbţii eficiente şi eficace a instrumentelor structurale pentru perioada 2007-2013 şi pregatirea
viitoarelor intervenţii prin instrumentele structurale;
- asigurarea unei cunoaşteri la nivel general în rândul publicului a rolului sprijinului comunitar
şi a întelegerii intervenţiilor instrumentelor structurale în rândul potenţialilor aplicanţi.
46
 În ceea ce priveşte evidenţele contabile, acestea sunt diferite de la caz la caz, în funcţie de
specificul activităşii desfăşurate de unitatea respectivă (instituţie publică sau societate comercială),
dar şi natura bunului care face obiectul proiectului finanţat. Specific înregistrarilor contabile aferente
fondurilor nerambursabile este contul 132 “Împrumuturi nerambursabile cu caracter de subvenţii
pentru investiţii” care ţine evidenţa finanţărilor de acest gen primite de instituţie.
O altă operaţiune specifică este în cazul amortizării, amortizarea aferentă părtii finanţate se
preia lunar pe venituri, iar partea aferentă contribuţiei proprii se înregistrează ca amortizare în mod
normal.
Un caz concret referitor implicaţiile contabile ale accesării unor astfel de fonduri este
prezentat în capitolul următor.
Cât despre avantajele aduse de apelarea la aceste fonduri ele sunt multiple.
Deşi accesul este mai greoi, odată semnat contractul cadru cu Agenţia de Plăti singura
obligaţie a întreprizătorului este să folosească banii conform destinaţiei stabilite în proiect, acest lucru
fiind dovedit prin documentele justificative cerute pentru efectuarea plăţilor.
Avantajul major este faptul că banii nu trebuiesc rambursaţi, prin urmare nu există scadenţă si
nici nu implică creşterea gradului de îndatorare. Direcţia pe care trebuie să se concentreze un
întreprinzîtor care a contractat astfel de fonduri este aceea a folosirii cu maximum de eficienţă a
acestor fonduri.

47
 CAP 3. STUDIU DE CAZ

Finanţarea Lazar&Sohne SRL Arad

3.1 Scurt istoric

Societatea este înfiinţată în anul 1998, sub denumirea de SC Lazăr Agroservice, forma fiind cea de
societate cu răspundere limitată. Începând cu data de 18.04.2005, denumirea societăţii se schimbă in Lazar
& Sohne SRL, societatea care se află înregistrată la registrul comerţului cu numarul J02/163/1998, iar codul
fiscal este RO10368973.
Obiectul de activitate principal este producţia şi comercializarea cărnii şi a produselor din carne.
Până în anul 2005 societatea s-a ocupat şi cu plasarea forţei de muncă specializate în domeniu, in
Germania.
În anul 1999 societatea şi-a sistat activitatea urmând să revină pe piaţă în anul 2000, în perioada
2000 -2001 producţia medie a societăţii fiind de 4 tone/luna.
În momentul de faţă producţia zilnică a secţiei de tranşare şi preparate se ridica la cca. 5 tone
produse/ zi, cu o gama de 40 de sortimente; producţie care este asigurată de cca. 107 persoane.
Comercializarea produselor se realiza printr-un singur magazin de prezentare situat la sediul
societăţii şi, de asemenea produsele erau distribuite la nivelul judeţului Arad cu autospecializate frigorifice
proprii.
Începând cu anul 2006, societatea a început să vândă produsele firmei en-gros către : SC Agrirom
SRL, SC Agromalim Distribuţion SRL, SC D&S Fleisch SRL – Bistriţa.
Din anul 2006 se trece la sistemul de vânzări prin comenzi. Până în anul 2006, 80% din vânzările de
distribuţie se realiza prin vânzare directă, sistem greoi şi neperformant care implică costuri ridicate şi
vânzări limitate.
Necesarul de materie primă şi materiale auxiliare este asigurat atât de furnizori interni, cât şi de
furnizori externi. Pana în anul 2005 s-a cumpărat materie primă-carne în stare refrigerată şi congelată doar
de la un singur furnizor : Johann Gantner sin Austria. Din anul 2006 însa, societatea începe colaborarea cu
mai multe firme româneşti producătoare de carne (Combinatul Agroindustrial Curtici, SC Prodaliment SA-
Salonta) sau importatoare (SC Ropini SRL, SC Agroalim Distribution SRL, SC Mercado SRL-Deva, SC
Agrirom SRL).
Materialele auxiliare sunt asigurate de către firme importatoare românesti: SC Darimex
Internaţional SRL aproape 50%, SC Almi Rom SRL, SC Marchand SRL-Bucureşti, SC Gemini SRL-
Bucureşti.
Prin deplasarea forţei de munca între anii 2001-2005 societatea şi-a dezvoltat relaţii de colaborare
cu firme de acelaşi profil din Germania, fiind încurajată pentru a desfaşura activitatea de export. Această
activitate auxiliară este din nou practicată de firmă începând cu acest an.
Prin urmare în anul 2006 s-a depus la D.S.V. Bucuresti documentaţia necesară autorizării unităţii
pentru export, respectiv obţinerea ştampilei EWG. Pe parcursul acestui an societatea urmează să înceapă
exportul produselor marca Lazar&Sohne.
În anul 2006 societatea a început autorizarea lucrărilor de extindere şi modernizare la una din
clădirile societăţii, clădire pentru care s-a obţinut aprobarea SAPARD. Aceasta extindere şi modernizare

48
este necesară pentru unele produse pe care societatea le produce în cantităţi mai mici iar cererea este foarte
mare.
În acest an se va termina investiţia la noile depozite şi astfel societatea va putea mări producţia la
produsele care sunt cerute de piaţă şi deocamdată nu pot fi fabricate în cantităţi mari.

3.2 Structura organizaţională

Figura 1

Director

Control
Comercial Resurse Umane Contabilitate financiar Producţie Control calitate

3.3 Evoluţia principalilor indicatori 2002-2006

a) Evoluţia cifrei de afaceri

În perioada analizată întreprinderea se află în continuă dezvoltare, ceea ce a determinat o continuă

creştere a cifrei de afaceri în ultimii 5 ani după cum rezultă din figura 2.

49
 În anul 2001 după o scurtă perioadă în care societatea nu a mai avut activitate, cu sprijinul societăţii
mama din Germania societatea a revenit pe piaţa reuşind să obţină o cifra de afaceri de 6.145.345 RON
pentru acest an. Cifra de afaceri a crescut în aceasta perioadă în medie cu 8 % ajungând la finalul anului
2006 la valoarea de 8.954.238 RON.
Creşterea CA se datorează în această perioadă în principal creşterii cantităţii de produse vândute,
cantitate care pentru anul 2007 este estimată să crească cu 25 % datorită trecerii la sistemul de
comercializare pe comenzi precum şi a faptului că produsele Lazar&Sohne vor fi comercializate şi în afara
graniţelor ţării.

Figura 2

EVOLUŢIA CIFREI DE AFACERI

8953238
8559369
8198020
7390876
6868777
valoarea

2002 2003 2004 2005 2006

anul

b) Evoluţia profitului

Fiecare agent economic, pentru a putea să-şi orienteze activitatea trebuie să dispună de o
analiză financiară corespunzătoare, în cadrul căreia un rol deosebit revine mărimii şi dinamicii
profitului. Oricare ar fi forma de profit (contabil, economic) acesta este măsurat absolut (ca masă, ca
volum)şi relativ (ca rata). Ceea ce ne interesează pe noi însă, respectiv ce vom analiza in acest
paragraf, va fi evoluţia profitului contabil prezentată în figura următoare.

Figura 3

50
 EVOLUŢIA PROFITULUI

927688

567345 546765
valoarea

437878
374897

2002 2003 2004 2005 2006

anul

După cum reiese din graficul din figura 5, precum şi din contul de profit şi pierdere respectiv
declaraţia privind impozitul pe profit, la finalul anului 2006 societatea înregistra un profit de 927.688
RON pentru care urma a platească un impozit pe profit în valoare de 148.430.
.

c) Evoluţia numărului de salariaţi

În perioada analizată numărul de salariaţi se menţine relativ constant, cu excepţia ultimului an,
când datorită retehnologizării precum şi a faptului că în acest an se renunţă la plasarea forţei de
muncă în afara graniţelor ţării, numărul de personal se reduce aproape la jumate.
Figura 4

EVOLUŢIA NUMĂRULUI DE SALARIAŢI

200 208
195
numărul de salariaţi

180

116

2002 2003 2004 2005 2006

anul

51
 Dupa ce în perioada 1999-2000 întreprinderea îsi sistează activitatea, în anul 2000 se fac angajări
numărul salariaţilor ajungând în anul 2002 la 180 de salariaţi. Numărul de salariaţi rămâne relativ
acelasi până în anul 2005 deoarece în această perioadă capacitatea de productie respectiv de desfacere
nu au suferit modificari importante.
Pe parcursul anului 2006 numărul de salariaţi scade aproape la jumătate, însă această
diminuare nu este însoţită şi de o diminuare a capacităţilor de producţie. Din contră societatea în anul
2006 îsi schimbă tehnologia de producţie achiziţionând echipamente noi şi moderne care îi permit
totodata creşterea productivităţii muncii. Motivul diminuării este şi faptul că anul 2006 este anul în
care este stopată activitatea auxiliară a întreprinderii de plasare a forţei de muncă în străinatate.
Modificarea care se produce în acest an ţine şi de structura salariaţior pe nivele de pregătire,
fiind necesar un număr mai mic de salariaţi, dar cu un nivel de calificare mai ridicat.
Pentru anul 2007, când este preconizată finalizarea investiţiilor la halele noi, precum şi
începerea comercializării produselor la export, se estimează un nou val de angajări.
Cumulând evoluţia celor trei indicatori se poate trage concluzia că societatea trece printr-o
perioada relative bună (creşterea cifrei de afaceri însotită de creşterea profitului şi scăderea numărului
de salariaţi).

3.4 Reflectarea în contabilitate a operaţiunilor de finanţare ale firmei

3.4.1 Credit de investiţii

A.Detalii

La data de 17.11.2007 societatea a contractat un credit de investiţii prin BRD. Investiţia care
urma să se realizeze constă în achiziţia unui utilaj de epurare necesar desfăşurării în bune condiţii a
procesului de productie, precum şi extindere şi modernizare hale de producţie.
Valoarea creditului este 751.403,12 RON, urma să se utilizeze pe 5 tranşe astfel:
- prima tranşă de 569.057,17 RON este utilizata la data de 20.11.2006;
- a doua tranşă în valoare de 69.085 RON în data de 30.11.2006;
- a treia tranşă în valoare de 84.205 RON în data de 15.12.2007;
- cea de-a patra tranşă în valoare de 76.675 RON în data de 15.12.2006;
- ultima tranşă în valoare de 977 RON în anul următor, mai exact data de 17.04.2007.
Perioada pentru care este contractat creditul este de 7 ani (84 luni), prima scadenţă fiind
17.12.2006, iar data la care urmeaza sa fie achitat integral creditul este 16.11.2013.
Dobânda anuală efectivă cu care este obţinut împrumutul este de 15,75%, iar în ceea ce
priveşte ratele, acestea sunt constante şi au valoarea de 9.523.81 RON, sumele de plată lunare
urmând să descrească de la suma de 17.158,27 în prima lună la 9.647,93 în ultima lună.
Ca şi garanţie a fost adusă una dintre halele firmei, iar comisionul de acordare este de 1% .

B.Implicaţii contabile

• Înregistrarea comisionului de acordare a creditului de 1% din valoarea creditului conform

contractului de credit, şi a extrasului de cont, la data de 17.11.2006:
a) Înregistrarea cheltuielii cu comisionul de acordare:

52
 627 = 5121 7.514,03 RON

• Înregistrarea în contabilitate a încasării în contul curent a primei tranşe în data de 20.11.2007

conform extrasului de cont:

627 = 5121 569.057,17 RON

• Înregistrarea dobânzii pe luna mai 2007, conform graficului de rambursare:

666 = 1682 9874,99 RON

• Plata dobânzii şi a ratei conform graficului de rambursare şi a estrasului de cont:

% = 5121 19.398,80
1621 9.523,81 (rata)
1682 9.874,99 (dobânda)

3.4.2. Sapard

A.Detalii

În toamna lui 2006 societatea a început formalităţile pentru obţinerea de fonduri

nerambursabile SAPARD. Prin urmare a încheiat un contract cu societatea SC Atta Consoulting SRL
care urma să faca proiectul pentru obţinerea fondurilor. Valoarea facturii pentru serviciile prestate de
aceştia este de 40.066,25 RON.
În data de 06.11.2006 este încheiat şi contractul cadru cu Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare
Rurarala şi Pescuit. Prin acest contract este acordată finanţarea nerambursabilă pentru punerea in
aplicare a Proiectului „Modernizare şi extindere capacitate procesare carne, Arad, srt. 6 Vânători, nr
1-3”.
Plăţile urmează să se facă de către agenţia de plăti în maxim trei tranşe, pe baza cererilor de
plata însoţite de documente justificative (rapoarte tehnice şi financiare) în contul curent al firmei
deschis la BRD.
Valoarea totala eligibilă a proiectului care face obiectul finanţării este de 8.720.896 RON, iar
finanţarea nerambursabilă care poate fi acordată este în valoare de maxim 4.360.448 RON, adică 50%
din valoarea totală. Finanţarea nerambursabilă efectivă este în valoare de 2.625.000 RON. Restul
urmează a fi finanţat de către BRD. Perioada efectivă a finanţării este de 9 ani (108 luni).
Rambursarea se împarte în doua faze. În prima fază scietatea plateşte doar dobânda anuală
efectiva (5%), SAPARD-ul suportând valoarea ratei. Această fază este, conform graficului de
rambursare între 13.02.2007 şi 13.02.2008. În cea de-a doua fază societatea începe să plateasca şi rata
corespunzătoare părţii finanţate de BRD.

B. Implicaţii contabile

• Înregistrarea comisionului plătit furnizorului de servicii Atta Consoulting SRL, conform

facturii:

53
 % = 401 40.066,25 RON
628 32.453,66
4426 7.612,59

• Finanţarea propriu zisă de la SAPARD este obtinută doar în momentul în care se face recepţia
efectivă a utilajului sau a clădirii care face obiectul contractului. Până atunci societatea îsi
înregistrează facturile primite de la societatea prestatoare de servicii (cea care asambleaza utilajele):

% = 401
231
4426

• În momentul în care se va face recepţia finală contul 2131 (în cazul nostru) va fi debitat cu
valoarea totală a facturilor pentru lucrarile efectuate, astfel:

2131 = 231

• Tot atunci în contul bancar va avea loc şi încasarea fondurilor SAPARD. Evidenţa fondurilor
nerambursabile primite se ţine cu ajutorul contului 132 un cont de subvenţii pentru investiţii de natura
fondurilor nerambursabile. Înregistrarea care va avea loc este:

5121 = 132

• Lunar contul 132 este debitat cu contravaloarea amortizării aferente părtii finanţate de
SAPARD. Astfel, in cazul nostru, finanţarea obţinută este de 2.625.000 RON ceea ce reprezintă
30,1% din valoarea totală a investiţiei. Deci în fiecare lună 30,1 % din amortizarea lunară calculată va
fi înregistrată astfel:

132 = 7584

restul de 69.9% din valoarea amortizării este înregistrată normal.

• În ceea ce priveşte rambursările făcute de societate, acestea se înregistrează identic cu
rambursările unui credit de genul celui prezentat mai sus.

3.4 Analiza structurii financiare şi a bonităţii întreprinderii

3.5.1 Analiza structurii financiare

54
 a) Rata stabilităţii financiare
Rsf=Cpm/PT*100
Tabelul nr. 1
Nr. Perioada
crt. Indicatori 2005 2006
1 Capitaluri permanente 5386981 4423624
2 Total pasiv 7749760 6777945
3 Rata stabilităţii financiare % 69.51 65.26
4 Valoarea minima acceptată % 50 50
5 Indicele de creştere a Cpm % 82.12
6 Indicele de creştere total pasiv % 87.46

Figura 5
Rata stabilităţii financiare

80
70
60
50
40
30
20
10
0
2005 2006

Rata stabilităţii financiare %

Valoarea minimă acceptată %
Rata stabilităţii financiare reflectă măsura în care întreprinderea dispune de surse de finanţare
cu caracter permanent.
În perioada 2005-2006 înregistrează o scădere de la 69,51% la 65,26%, ceea ce denotă o
scădere a surselor stabile în raport cu cele ciclice. Aceasta scădere este determinată de ritmul de
creştere a capitalului permanent (82,12%) care este mai mic decât al pasivului total (87,46%) şi duce
la o înrăutaţire a stabilităţii financiare a firmei.

b) Rata autofinanţării globale

R autofinanţării globale = Cap. proprii/P total*100
Tabelul nr. 2
Perioada
Nr. crt. Indicatori 2005 2006
1 Capitaluri proprii 509931 2483233
2 Total pasiv 7749760 6777945
3 Rata autofinanţării globale % 6.58 36.64
4 Valoarea min. acceptată % 33 33
5 Indicele de creştere a cap. proprii % 486.97
6 Indicele de creştere total pasiv % 87.46

55
 Figura 6
Rata autofinanţării globale

40
35
30
25
20
15
10
5
0
2005 2006

Rata autofinanţării globale %

Valoarea min. acceptată %

Rata autofinanţării globale înregistrează o creştere spectaculoasă de la 6,58% în 2005 la

36,64% în 2006. În 2005 avea un procent care era mult mai mic decât valoarea minimă (33%) ceea ce
a însemnat că întreprinderea nu putea beneficia de credite. În schimb în 2006 capitalurile proprii
reprezinta cam 1/3 din pasivul total ceea ce înseamnă ca poate contracta noi credite, dar cu riscuri mai
mari. În aceasta situaţie întreprinderea poate beneficia de împrumuturi cu condiţia să beneficieze de
efectul de levier financiar. Această creştere a procentului autofinanţării globale se datorează ritmului
de creştere al capitalului propriu (486,97%) care este mult mai mare decât al pasivului (87,46).

c) Rata de îndatorare globală

R de îndatorare globală = Datorii totale/P total*100
Tabelul nr. 3
Perioada
Nr. crt. Indicatori 2005 2006
1 Datorii totale 7239829 4294712
2 Total pasiv 7749760 6777945
3 Rata îndatorării globale % 93.42 63.36
4 Valoarea max. acceptată % 66 66
5 Indicele de creştere a datoriilor totale % 59.32
6 Indicele de creştere total pasiv % 87.46

Figura 7

56
 Rata îndatorării globale

100

90

80

70

60

50

40

30

20

10

0
2005 2006

Rata îndatorării globale %

Valoarea max. acceptată %

Rata îndatorării globale este o rată complementară ratei autofinanţării globale şi măsoară
ponderea datoriilor totale în totalul surselor de finanţare. În cazul nostru se observă o scădere a ratei
de la 93,42% în 2005 la 63,36% în 2006, adică a scăzut ponderea datoriilor totale în total pasiv astfel
apropiindu-se de procentul maxim acceptat. Această scădere reflectă o îmbunătătire a situaţiei
financiare a firmei şi este datorată ritmului de creştere al datoriilor totale (59,32%) care este mai mic
decât al pasivului total (87,46%).

3.5.2 Analiza bonităţii întreprinderii

a) Lichiditatea curentă – măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen

scurt (Dts) din ansamblul activelor circulante(Ac).
Lc = Ac/Dts
Tabelul nr. 4
Nr. Perioada
crt. Indicatori 2005 2006
1 Active circulante 2065361 1339275
2 Datorii pe termen scurt 2362779 2354321
3 Lichiditatea curentă 0.87 0.57
4 Indicele de creştere Ac % 64.84
5 Indicele de creştere Dts % 99.64
6 Indicele de creştere a Lc % 65.08
7 Valoarea min. acceptată 1 1
8 Valoarea max. acceptată 2 2

Figura 8

57
 Lichiditatea curentă

2.5

1.5

0.5

0
2005 2006

Lichiditatea curentă Valoarea min. acceptată Valoarea max. acceptată

Lichiditatea curentă prezintă o uşoară înrăutaţire, scăzând din 2005 (0,87) în 2006 (0,57). Pe
lângă această scădere, afecteaza lichiditatea firmei şi faptul ca Lc este sub valoarea minimă ceea ce
înseamnă că firma este în pericol să nu îsi poată acoperi datoriile pe termen scurt din activele
circulante.

b) Lichiditatea rapidă – exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora datoriile pe termen

scurt din creanţe, disponibilităţi băneşti şi investiţii financiare pe termen scurt. Exclude stocurile din
mijloacele curente de plată, acestea constituind elementul cel mai lent din punct de vedere al
transformării în lichidităţi a activelor circulante.
Lr = (A circulante-Stocuri)/Dts
Tabelul nr. 5
Nr. Perioada
Crt. Indicatori 2005 2006
1 Active circulante+Stocuri 1161103 782624
2 Datorii pe termen scurt 2362779 2354321
3 Lichiditatea rapidă 0.49 0.33
4 Indicele de creştere Ac-Stocuri % 67.4
5 Indicele de creştere Dts % 99.64
6 Indicele de creştere a Lr % 67.65
7 Valoarea min. acceptată 0.6 0.6
8 Valoarea max. acceptată 1 1

Figura 9

58
 Lichiditatea rapidă
1.2

0.8

0.6

0.4

0.2

0
2005 2006
Lichiditatea rapidă Valoarea min. acceptată Valoarea max. acceptată

Din tabelul de mai sus rezultă că firma nu are capacitate de a-şi onora datoriile pe termen scurt
din creanţe, disponibilităţi şi investiţii pe termen scurt. Acest lucru se întamplă din cauza că
lichiditatea redusă înregistrează valori sub valoarea minimă acceptată (0,6) şi de asemenea scade din
2005 (0,49) în 2006 (0,33).

c) Lichiditatea imediată măsoară capacitatea de a acoperi datoriile exigibile pe termen scurt

pe seama disponibilităţilor băneşti şi a investiţiilor financiare pe termen scurt.
Li = Disponibilităţi/Dts
Tabelul nr. 6
Nr. Perioada
Crt. Indicatori 2005 2006
1 Disponibilităţi băneşti 261341 227502
2 Datorii pe termen scurt 2362799 2354321
3 Lichiditatea imediată 0.11 0.1
4 Indicele de creştere a disp. băneşti % 87.05
5 Indicele de creştere Dts % 99.64
6 Indicele de creştere a Li% 87.36
7 Valoarea min. acceptată 0.2 0.2
8 Valoarea max. acceptată 0.3 0.3

Figura 10

59
 Lichiditatea imediată

0.35

0.3

0.25

0.2

0.15

0.1

0.05

0
2005 2006

Lichiditatea imediată Valoarea min. acceptată Valoarea max. acceptată

La fel ca şi în cazul celorlalte tipuri de lichidităţi şi aici datoriile curente nu pot fi acoperite
din disponibilităţi, lichiditatea imediată înregistrând valori sub cea minimă de 0,2 şi de asemenea
scade din 2005 (0,11) în 2006 (0,1).
d) Solvabilitatea generală măsoară gradul in care activele totale ale întreprinderii (AT) pot
acoperi datoriile totale ale acesteia (DT).
Sg = AT/DT
După cum se poate observa în Tabelul 7, respectiv figura 11 solvabilitatea generală este în
creştere de la 1,07 în 2005 la 1,58 în 2006, ceea ce înseamnă că activele totale pot acoperi în
întregime datoriile totale. Aceasta creştere din 2005 în 2006 se datorează ritmului de creştere a
activelor totale (87,46%) care este mai mare decât a datoriilor totale.
Tabelul nr. 7
Nr. Perioada
crt. Indicatori 2005 2006
1 Active totale 7749760 6777945
2 Datorii totale 7239829 4294712
3 Solvabilitatea generală 1.07 1.58
4 Indicele de creştere a AT % 87.46
5 Indicele de creştere DT % 59.32
6 Indicele de creştere a Sg % 147.44
7 Valoarea min. acceptată 1.33 1.33
Figura 11
Solvabilitatea generala
1.8
1.6
1.4
1.2
1
0.8
0.6
0.4
0.2
0
2005 2006
Solvabilitatea generala Valoarea min. acceptata

60
 e) Capacitatea brută de rambursare a datoriilor
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor = EBE/DT
EBE - excedentul brut din exploatare

Tabelul nr. 8
Nr. Perioada
crt. Indicatori 2005 2006
1 EBE 264702 -254969
2 Datorii totale 7239829 4294712
3 Capacitate brută de rambursare 0.04 -0.06
4 Indicele de creştere EBE % -96.32
5 Indicele de creştere DT % 59.32
6 Indicele de creştere a cap. br. de rambursare % -162.38
7 Valoarea min. acceptată 0.5 0.5

Figura 12

Capacitatea brută de rambursare a datoriilor

0.6

0.5

0.4

0.3

0.2

0.1

0
2005 2006
-0.1

Capacitate brută de rambursare Valoarea min. acceptată

Capacitatea brută de rambursare a datoriilor are valori cu mult mai mici decât cea minim
acceptată de 0,5 iar in 2006 înregistrează o scădere foarte mare de -0,06. Aceasta scădere se datorează
ritmului de creştere a EBE ( -96,32) care este cu mult mai mic decât a datoriilor totale (59,32%). În
aceste condiţii se poate spune că firma nu are capacitate brută de rambursare a datoriilor.
Date fiind calculele acestor indicatori se poate aprecia că întreprinderea nu traversează o
perioada tocmai bună din punct de vedere a datoriilor pe care le are şi a capacităţii de rambursare la
timp a acestora. Totuşi, având în vedere că societatea are în vedere o creştere a vânzărilor, însoţită de
o creştere a profitului pentru acest an, apreciez că aceste datorii vor fi onorate la termen şi fără
deteriorarea relaţiilor cu terţii.

CONCLUZII

61
 Încă de la înfiinţare o societatea are nevoie de resurse financiare pentru a supravieţui. Însă
supravieţuirea nu este situaţia mulţumitoare. Resursele financiare sunt necesare mai ales pentru
dezvoltarea întreprinderii materializată în realizarea de investiţii eficiente.
Alegerea surselor de finanţare este făcută în funcţie de necesităţile întreprinderii şi de
posibilităţile acesteia de a accede la o anumită sursă.
În momentul în care managerii unei societăţi iau decizia de finanţare (prin surse proprii sau
atrase, rambursabile sau nerambursabile) cu sigurantă vor insista asupra avantajelor şi dezavantajelor
pe care le oferă o sursă sau alta de finanţare, dar mai ales vor insista asupra costurilor pe care le
implică fiecare din variantele alese încercănd să dea sens conceptului de „cost de oportunitate”.
Voi face în cele ce urmează o comparaţie succintă a modalităţilor de finanţare pe care le-am
abordat în lucrarea de faţă, a avantajelor, dezavantajelor şi costurilor pe care le implică acestea.

Tabelul nr. 1
Caracteristici
Sursa de Obligativi- Obligativi- Pierderea Deductibili-
tatea tatea
finanţare plăţilor de rambur- controlu- tatea Scadenţa Costuri Acces Risc
lui cheltuielilor
dividende sării
Emisiunea de
acţiuni NU NU DA NU NU MARI MEDIU SCAZUT
Împrumutul
obligatar NU DA NU DA DA MEDII MEDIU MEDIU
Creditul
bancar NU DA NU DA DA MICI RAPID MEDIU
Leasingul NU DA NU DA DA MICI RAPID MEDIU
Fonduri ne-
rambursabile NU NU NU MICI GREOI NU

Prin urmare atunci cand iau decizia de finantare a afacerii, managerii ar trebui să se gandească
din ce în ce mai mult să apeleze la sursele de finanţare nerambursabile disponibile odată cu aderarea
României la UE. Deşi accesul la această sursă este relativ greoi, odată obţinute, aceste fonduri aduc
numai beneficii afacerii în sine. Singura responsabilitatea pe care şi-o asumă întreprinzatorul este
aceea de a folosi fondurile conform destinaţiei stabilite în proiectul finanţat.
De asemenea leasingul este o sursă de finanţare uşor accesibilă, oferă posibilitatea de a avea in
permanenţă utilaje noi şi moderne, iar costurile nu sunt foarte mari. Un avantaj major ar fi faptul ca
este accesibil tuturor agenţilor economici indiferent de mărimea acestora, finanţarea mergând chiar
până la 100%.Este a doua într-o clasificare a celor mai recomandate surse de finanţare.
Foarte utilizat este şi creditul bancar, modalitatea de acces fiind relativ simplă şi la îndemână,
însă nu este accesibil tuturor, băncile solicitând întreprinzătorului îndeplinirea anumitor condiţii din
motive de prudenţă.
Finanţarea prin emisiunea de acţiuni aduce un risc scăzut, totuşi costurile pentru emisiunea de
acţiuni sunt relativ mari şi accesul la această sursă nu este permis tuturor.
Împrumutul obligatar este o sursă de finanţare foarte puţin utilizată în ţara noastră, accesul
fiind mai greoi, şi avînd costuri destul de ridicate.
În cazul firmei Lazar&Sohne SRL Arad, finanţările la care s-a apelat sunt atat de natura
fondurilor rambursabile (creditul de investiţii), precum şi de natura celor nerambursabile (Sapard).
Din motive de comoditate ( având conturile deschise la BRD, şi colaborând cu această bancă
înca de la înfiinţarea societăţii), societatea a apelat la serviciile BRD. Însă, atât în cazul creditului de

62
investiţii cât şi în cazul Sapard, se putea apela la serviciile BCR, care oferă aceleaşi finanţări la
dobânzi mai mici, respectiv 13,75% DAE (faţă de 15,75% ) în cazul creditului de investiţii şi 4,5%
(faţă de 5%) în cazul creditului co-finanţare Sapard.
În aceste condiţii consider că ar fi trebuit acordată o atenţie sporită nu atât alegerii sursei de
finanţare cât alegerii băncii prin care se accede la acestea, astfel încât costurile să fie cât mai mici.
În ceea ce priveşte posibilităţile firmei de acces la alte fonduri, acestea sunt limitate in
momentul de faţă, firma având un grad de îndatorare relativ ridicat şi o capacitate de rambursare
redusă (după cum rezultă din analizele făcute în capitolul anterior).
Totuşi în ideea în care societatea este în continuă dezvoltare,( vânzările sunt în creştere, de
asemenea şi profitul) iau în considerare îmbunatăţirea viitoare a situaţiei financiare. Astfel, direcţiile
pe care ar trebui să mearga ar fi accesul la alte fonduri nerambursabile dintre cele disponibile pentru
perioada de după aderare 2007-2013.
Avand în vedere că societatea începând cu anul 2007 livrează şi la export, prioritate ar trebui
acordata îmbunătăţirii calitătii produselor accesând PO Creştere a Competitivităţii. Însă societatea nu
poate fi competitivă fără angajaţi valoroşi iată de ce un alt domeniu pe care ar trebui să se axeze ar fi
creşterea nivelului de calificare a personalului, pentru care de asemenea se poate accesa PO Resurse
Umane.
În concluzie, problema finanţării prezintă importanţă vitală, pentru că soluţionarea ei
condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanţele sale
prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a conducătorilor săi

Bibliografie
A. Cărti:

63
 1. E. Bunget, O.Bunget - Capitalurile agenţilor economici şi contabilitatea acestora – Ed. Mirton
Timişoara, 1999
2. D.Cotleţ, O. Megan, I. Pistol - Raportările financiare ale entităţilor economice – Ed. Mirton
Timişoara, 2007
3.Ilie Vasile - Gestiunea financiară a întreprinderii – Ed. Didactică şi Pedagogica Bucureşti, 1999
4. Piaţa de capital.Finanţe.Plasament.Proiecte – Editura Universităţii de Vest Timişoara, 2004
5. C. Corduneanu, F. Barna - Pieţe de capital şi operaţiuni bursiere – Ed. Mirton, Timişoara 2001
6. D. Cotleţ, A. Iosif, F. Ineovan, D. Mateş, N. Bobiţan, C. Haţegan, C. Negruţ - Contabilitate
financiară – Ed. Mirton 2003, Timişoara
7. Dr. Paul Bran - Relaţiile financiar bancare ale societăţii comerciale – Ed. Tribuna Economică,
1994, Bucureşti
8. Mihai Gheorghe A. Imireanu - Produsele şi serviciile bancare în relaţiile de plaţi interne şi
internaţionale – Ed. Tribuna Economică, 2002, Bucureşti
9.Nicolae Hoanţă - Gestiunea Finanţelor firmei, Ed Tribuna Economică 1999, Bucureşti
10.Iacob Petru Pantea, Gheorghe Bodea - Contabilitatea românească armonizată cu directivele
contabile europene – Ed. Intelcredo , Deva 2003
11 Felicia Ineovan – Contabilitatea financiara conforma cu directivele europene – vol. I, Ed.
Mirton, Timisoara, 2006
12. Carmen Imbrescu, Maria Moraru - Contabilitatea financiara conforma cu directivele europene
– vol. II, Ed. Mirton, Timisoara, 2006
13. Ion Peres, Dumitru Cotlet, Dorel Mates, Dumitru Matis – Contabilitatea financiara – Ed.
Mirton, Timisoara, 2006
B. Publicatii de specialitate
Gestiunea şi Contabilitatea firmei, numarul 6, iunie 2006
C. Resurse internet
1.www.finantare.ro
2.www.ase.ro
3.www.infoeuropa.ro
4.www.primariatm.ro
5. www.sapard.ro
6. www.sursedefinantare.ro
7. www.euroactiv.ro
8. www.cciat.ro
9. www.mfinante.ro
10. www.finansrom.ro
11.www.eic.ro
12.www.mie.ro

64