1. Noțiunea de concurență, drept al concurenței.

Etimologia cuvântului concurență

-în drept: este este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleași circumstanțe.
-în geometrie există:
-concureța dreptelor: proprietatea a trei sau mai multe drepte de a se intersecta într-un singur punct
-concurența planelor: proprietatea a trei sau mai multe plane de a se intersecta într-o singura dreapta,
sau a patru sau mai multe plane de a se intersecta într-un singur punct
Concurența
-în drept: este este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleași circumstanțe.
-în geometrie există:
-concureța dreptelor: proprietatea a trei sau mai multe drepte de a se intersecta într-un singur punct
-concurența planelor: proprietatea a trei sau mai multe plane de a se intersecta într-o singura dreapta,
sau a patru sau mai multe plane de a se intersecta într-un singur punct
Apariția concurenței
-Concurența a apărut din cele mai vechi timpuri
-s-a manifestat în toate domeniile de activitate forma cea mai cunoscută fiind regăsită totuși în relațiile
comerciale și de afaceri.
Concurența
-Concurenţa este aceea care impune un preţ just mărfurilor şi care stabileşte raporturi corecte între ele”
Montesquieu, sec XVIII
-analiza concurenței pornește de la raportul calitate /preț al mărfurilor, serviciilor și la stabilirea unui
raport corect între produs/marfă și prețul afferent
Practica anticoncurențială
-Orice perturbare a relațiilor de corectitudine între operatorii economici, așa cum sunt ei numiți în Codul
consumului (Legea nr. 296/2004) și consumatori este sancționată de legislație în domeniul concurenței
ca fiind o alterare a concurenței într-o piață unică comună și catalogată ca fiind o practică
anticoncurențială.
Definiția concurenței
”Un complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piaţă interne şi
internaţionale, existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre agenţii economici, în lupta pentru
câştigarea , extinderea, păstrarea clientelei”
Definiția concurenței vizează elemente de drept substanţial (fond) şi elemente de procedură (drept
procesual), şi anume: libera concurenţă, economia de piaţă, modalităţi de realizare a concurenţei
Concurența este definită în dicționarul comercial[1] ca fiind „legea economică obiectivă care îi
determină pe producători, intrați în competiție să depună eforturi maxime: tehnice, financiare,
manageriale pentru realizarea profitului. Plastic vorbind, concurența este un judecător implacabil care îl
condamnă pe producător la progres. Are rol major în formarea prețurilor.”
Concurența este definită și în documentele europene
-O situație pe piață, în care vânzătorii unui produs sau serviciu acționează independent, pentru captarea
clientelei, pentru a atinge un obiectiv comercial precis, adică un anumit nivel al beneficiilor, al volumului
de vînzări și/sau al cotei de piață.
-O concurență loială și nedistorsionată este piatra de temelie a economiei de piață.
Sediul materiei
-Legea nr. 21/1996- legea concurenţei, republicată, M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, cu modif. si
complet. ulterioare
-„are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în
vederea promovării intereselor consumatorilor”
Concurenţă licită (leală- neloială)- sediul materiei
-Legea are ca scop protejarea, menţinerea şi stimularea concurenţei în folosul consumatorilor, vizând
crearea condiţiilor pentru evaluarea comportamentului agenţilor economici pe baza unor principii
unitare.
-Actul normativ încurajează şi ocroteşte competiţia licită: economia de piaţă presupune competiţie
corectă, onestă între producătorii de mărfuri, prestatorii de servicii, executanţii de lucrări, între cei care
asigură circulaţia bunurilor şi distribuirea lor consumatorilor.
Legea concurenţei reglementează:
- înţelegerile şi practicile concertate (art.5, corespunzător art.81 din Tratatul de la Amsterdam);
- abuzul de poziţie dominantă (art.6, corespunzător art.82 din Tratatul de la Amsterdam);
- controlul concentrărilor economice (art. 11 – 16, control care este conceput după modelul
Regulamentului nr. 4064/1989 al Consiliului Comunităţilor Europene).
Concurenţă neloială (neleală) – definiţie şi sediul materiei
-Concurența neloială este „concurența ilegală care se abate de la regulile obiective ale concurenței
loiale, în special prin practicarea de prețuri de dumping, urmate de prețuri de monopol. ”
-Definiţie şi sediul materiei: Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, republicat, cu
modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 88 din 30 aprilie 1996
-Art. 2:”Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de
efectuare a prestărilor de servicii.”
-Obligaţia comercianţilor stipulată în art. 1 astfel: „Comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu
bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor
concurenţei loiale.”
Obiectul dreptului concurenței
Dreptul concurenței s-a conturat ca disciplină relativ recent, el fiind în opinia multor doctrinar o ramură
composită formată din reglementări care asigură existența competiției economice și exercitarea loială a
acesteia. (cu elemente structurale din dreptul administrativ, civil, procesual civil si comercial.
Constituția României reglementează în art 135 alin (1)
-“economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurență”
-statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie;
Sediul materiei şi acquis-ul comunitar în domeniul concurenţei aferent cap. 6 –Concurenţa
Principiile de bază ale politicii concurenţei în toate statele candidate, inclusiv în România au fost statuate
prin Acordurile Europene de Asociere. Acordul European instituind o Asociere între România, pe de o
parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte consacră prevederile
referitoare la politica concurenţei în Capitolul II – “Concurenţa şi alte prevederi cu caracter economic”
Trăsăturile dreptului concurenței
-ramură de drept specifică economiei, deci un drept economic,
-ramură multidisciplinară a dreptului,
-drept intervenţionist – intervin normele, atunci când concurenţa nu se desfăşoară la parametri normali,
-drept evolutiv, evoluează odată cu societatea și cu restul disciplinelor de drept și economice
-drept intersubiectiv - reflectă evoluția economicului, care îi conferă un caracter obiectiv, dar reflectă și
comportamentul firmelor, profesioniștilor (comercianți) care îi conferă caracterul subiectiv, (adoptarea
sau reprimarea unui anumit comportament este prin natura lui unul subiectiv)
Principiile dreptului concurenţei
-principiul liberei concurenţe – conform art 135 Constituția României economia României este o
economie de piață bazată pe libera inițiativă și concurență, care constă în libertatea fiecărui agent
economic de a-şi stabili strategia, momentul când intră sau iese de pe piaţă, precum şi mijloacele pe
care le consideră potrivite pt câştigarea competiţiei în raport cu alți parteneri de afaceri
-principiul eticii concurenţiale - art 1 din Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale -
“Comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu
respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale.”
-principiul eticii concurenţiale - art 1 din Legea concurenței nr. 21/1996 republicată, cu modificările și
completările ulterioare- reglementează „protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu
concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor„.
Etica concurențială este confirmată în această reglementare prin obligativitatea creării și menținerii unui
mediu concurențial normal
-principiul eficacităţii - toate normele dreptului concurenţei sunt subordonate exclusiv obiectivelor
economice exercitate de operatorii de pe piaţă. O afacere profitabilă în mod normal și legal trebuie să
respecte normele legale în materie de concurență. Aceste principiu confirmă legătura indisolubilă a
dreptului concurenței cu dreptul afacerilor
Raporturile dreptului concurenței cu alte ramuri de drept
-dreptul concurenţei are strânse legături cu dreptul civil – majoritatea practicilor restrictive sau abuzive
de concurenţă sunt rezolvate pe calea acţiunilor civile
-cu dreptul penal- componenta penală a fost mereu prezentă în relațiile de afaceri, un exemplu
concludent îl reprezintă răspunderea penală a persoanei juridice, subiect analizat în cursul de dreptul
afacerilor
-cu dreptul afacerilor/comercial – relaţii dintre comercianţi, dintre comercianţii şi consumatori şi dintre
comercianţii şi prepuşii lor; elemente de protecție a mărcii ca element al fondului de comerț, relația
firmă- vad comercial, etc...
Subiecții raportului juridic de concurență
-Statul
-Profesionistul
-Operatorii economici
-Societatile comerciale
-Societatile transnationale (multinationale)
-Societatea europeana
-Grupurile de interes economic / grupul european de interes economic
Etimologic cuvântul concurenţă îşi are originea în latinescul: „concurrere” care înseamnă „a concura”.
Concurenţa este un mod de manifestare al economiei de piaţă, în care, pentru un bun omogen şi
substitutele sale, existenţa unui singur producător devine practic imposibilă. Furnizorii întreprinderii,
beneficiarii, intermediarii, etc sunt interesaţi de eliminarea concurenţei într-o economie de piaţă liberă,
unde doar cererea şi oferta ar trebui să fie „regale şi regina”. Toate cu un singur scop: satisfacerea
intereselor “actorilor vieţii economice.”
Trăsătură esențială a economiei de piață, concurența reprezintă acea stare de fapt de pe o piață, în care
firmele producătoare sau vânzătorii își dispută supremația cumpărătorilor, se luptă la propriu pentru
clienți și mai ales pentru păstrarea și fidelizarea lor, cu scopul atingerii unui anumit obiectiv de afaceri
(ex: profituri, vânzări si/sau un segment de piață).
Perspectiva clasică (dinamică):
“Noul stat industrial” reprezinta prima varianta a interpretarii clasice a concurenței, iar toate aspectele
acestei variante isi gasesc confirmarea in lucrarea lui J.K. Galbraith.
Perspectiva general istorică dezvăluie o evoluție a dezvoltării industriale în care echilibrul concurențial
se întrepătrunde fiind înlocuit în secolul XX de “ceva diferit”. Sunt luate în considerare cele trei școli de
nonconformiști:
Școala capitalismului monopolist;
 Școala managerială;
Școala planificării.
Școala capitalismului monopolist. Esenţa teoriei:
Apariția pe piețele lumii în secolul XX a firmelor gigant a fost interpretată ca o mișcare de la o piață
concurențiala, la o piață cu structura monopolistă. Doctrinele care pun un accent deosebit pe
dezvoltarea monopolurilor se pot grupa în școala capitalist-monopolistă stilizată. O versiune radicală a
abordării capitalismului monopolist a fost combătută de Alfred Marshall în abordarea sa asupra
concurenței. O analiza similară a principalelor tendințe în interpretările asupra concurenței a generat
dezvoltarea doctrinei concurenței monopoliste și a doctrinelor asociate.
Școala managerială a dezvoltat o “literatură managerială” elaborată. “Managerialismul” s-a
născut după ce a fost acceptat, în principiu, de literatura de specialitate, asupra structurilor monopoliste
ale pieţei, vizand potenţial o activitate mai subversiva din partea firmelor decât cea dinainte:
comportamentul firmelor era presupus ca fiind afectat de deciziile interne şi determinat strict de mediul
extern.
Ulterior, literatura de specialitate a recunoscut că multe dintre efectele potenţial nonconformiste ale
doctrinei s-au pierdut, iar şcoala managerială a fost integrată în teoria neoclasică a posibilităţilor de
alegere, concentrându-şi atenţia asupra conflictelor dintre proprietarii şi administratorii resurselor.
În acest sens, tendinţa dominantă a fost de a considera şcoala managerială un “lucru rău”, dar cu un
aspect excepţional şi curios, care constă într-o idee care se abate de la observaţia lui Adam Smith, şi
anume: „cina” nu vine de la bunăvoinţa măcelarului sau brutarului, ci de la felul în care ei îşi concep
propriul interes.
După unii managerialişti, nu este necesară intervenţia statului sau a unei “mâini invizibile” asupra
concurenţei ca protectie împotriva manifestării interesulul personal, când se poate conta pe
disponibilitatea managerului modern de a stinge orice conflict între puterea privată şi interesul public.
Şcoala planificării a prins contur în cadrul abordării “Noului stat industrial” şi pune un accent
deosebit pe alegerea problemelor interne ale firmei, între planificare şi piaţă.
Forţa acestei scoli se deduce din studiile efectuate de Alfred Marshall, care au adus o provocare
doctrinelor standard, impunând ideea relevanţei concurenţei ca element justificabil central în
dezvoltarea structurii industriale a Americii la sfârşitul secolului XX.
Scopul principal a constat în faptul că decizia luată de firmă este de a înlocui piaţa anonimă cu o “mână
văzută” a managementului producţiei şi desfacerii bunurilor sale. În acest context, concluzionăm că
evenimentele hotărâtoare pentru dezvoltarea societăţii industriale moderne s-au propulsat din
interiorul firmelor şi nu impuse de un mediu concurenţial.
*“Instituționaliștii”, una dintre cele mai vechi şi mai radicale variante a concurenţei a fost reprezentată
de instituţionalişti. Printre adepţii acestei concepţii se numără institutionaliştii americani, şcoala
germană, behaviorişti, istorici ai economiei, dar şi multe opinii disidente subterane şi nonacademice
afirmate de economişti şi analişti economici.
Din punct de vedere metodologic, iniţiativa concepţiei s-a realizat, prin opoziţie, în termeni naivi la
doctrina standard, cu sprijinul metodelor inductive, în locul celor deductive, acceptându-se astfel din
perspectiva exterioară, reparaţia tradiţională a teoriei şi faptelor.
Primul aspect al criticii instituţionaliste este o înclinaţie antiutilitaristă, o negare a suficienţei interesului
personal, ca justificare la comportamentul economic: “Omul ca fiinţă socială este un copil al civilizaţiei şi
un produs al istoriei. Dorinţele, concepţiile intelectuale, relaţiile cu bunurile materiale şi relaţia cu alte
fiinţe umane nu au fost întotdeauna aceleaşi. Geografia l-a influentat, în timp ce progresul educaţiei l-a
transformat complet”.
Concluzii privind teoriile clasice:
1. interesul personal este prima forţă motrică în acţiunile agenţilor economici, acţiuni care decurg din
relaţiile preferenţiale stabile şi bine definite;
2. ca efect al conceptualizării acţiunii umane, evoluţia istorică a comportamentului economic se explică
prin schimbările exogene, prin constrângeri ale mediului cu care au avut de-a face participanţii şi nu prin
schimbări generate de utilitatea fundamentală;
3. rezultatele economice sunt analizate făcând abstracţie de consideraţiile instituţionale. Instituţiile se
află în afara domeniului teoriei economice, iar evoluţia instituţiilor financiare reprezintă o problemă
deosebită a doctrinei clasice. Astfel domeniul finanţelor constituie o disciplina importanta, urmare
insuccesului teoriei economice în problema timpului şi a incertitudinii pe o piaţă extrem de mobilă;
4. teoria valorii are un rol important în cadul doctrinei clasice.
Critici aduse doctrinei clasice: În forma sa pură, teoria clasică:
nu elimină influenţa factorilor sociali asupra preferinţelor, dar consideră că aceştia pot prezenta
stabilitate peste timp;
influenţa factorilor sociali poate fi centralizată în termenii unui efect unidirectional asupra preferinţelor
şi înzestrării iniţiale a indivizilor cuprinsă în modelul general de echilibru al pieţei.
Existenţa institutiilor, a sistemelor legale şi tradiţiilor corespunzătoare nu determină cu anticipaţie
efectele asupra felului cum este condusă o afacere. (dovada înclinaţiei antiutilitariste a
instituţionalismului). În consecinţă, doctrina economică clasică a pus bazele unei analize a mulţimilor de
instituţii şi structuri legale, evaluându-le după efectele lor asupra procesului de liber schimb al bunurilor.
Comportamentul individului care se aprovizionează de pe piaţă este foarte simplu: alege.
Nu-l afectează existenţa structurilor instituţionale ale statului sau convenţiile sociale; structuri care au
apărut ca o necesitate de sprijinire a satisfacerii preferinţelor şi nevoilor.
Conform acestei teorii, instituţiile statului sunt privite ca niste canale prin care individul poate să-şi
exprime preferinţele deşi aceste instituţii nu sunt fundamentale în formarea rezultatului final.
Perspectiva neoclasică (statică):
În cadrul doctrinei economice clasice sunt dezvoltate două abordări distincte ale concurenţei: o
abordare dinamică, clasică şi o abordare statică, neoclasică.
Teoria economică neoclasică se exprimă pe piaţă prin intermediul funcţiei ofertei şi cererii. Funcţionarea
pieţei permite stabilirea nivelului cererii, ofertei, preţurilor şi folosirii (factorilor de producţie şi forţei de
muncă).
Abordarea dinamică, clasică pune accentul pe tendinţa de egalizare a ratei profitului între diferite
activităţi economice, ca rezultat al comportamentului unor indivizi în obţinerea de profit (esenţa oricărei
afaceri).
Abordarea statică, neoclasică analizează, într-un mediu concurenţial determinat, bine definit, setul de
caracteristici structurale prezente pe piaţă (în contextul unui număr mare de participanţi).
Literatura recentă care accentuează această deosebire a comparat aproape invariabil abordarea statică
neoclasică cu teoria clasică timpurie. Dar absenţa unei abordări dinamice puternice a concurenţei este
datorată, în parte, slăbiciunilor pe care le au în comun abordările tradiţionale clasice şi neoclasice.
În reconstrucţia problematicii privind concurenţa, trebuie analizată abordarea statică, neoclasică pură.
Abordarea statică, în care nu se ia în calcul timpul, se bazează pe următoarea regulă: structura pieţei
(concentrarea vânzătorilor) dictează rezultatele pieţei (preţuri şi profituri) pe un comportament strict
determinat.
În esenţa acestei teorii, o creştere a concentrării economice va conduce la scăderea concurenţei, cu
efecte directe asupra întregului mediu de afaceri şi a consumatorilor.
Perspectiva clasică asupra concurenţei accentuează o tendinţa pentru profituri de a deveni egale între
diverse activităţi economice.
Caracteristici ale abordării clasice a concurenţei sunt:
tendinţa de egalizare a ratei profitului nu pune un accent deosebit pe competiţia preţurilor.
Aceasta poate fi totodată o mare slăbiciune, dar şi un mare avantaj. Astfel, modelul dinamic clasic în
libertatea lui consideră investiţiile şi inovaţiile ca modele de concurenţă foarte atrăgătoare, dar
structurile care rezultă sunt lipsite de simplitatea modelului static al concurenţei preţurilor.
indicele convergenţei profitabilităţii ar fi putut constitui omologul în abordarea dinamică clasică
a concentrării pieţei, ca măsură a concurenţei.

FORMELE CONCURENȚEI
-Concurență perfectă, imperfectă și neloială.
-Concurența perfectă este un model al teoriei economice.
-Acest model descrie o formă ipotetică a pieței în care nici un producător sau consumator nu are
puterea de a influența prețurile de pe piață.
-Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ținând cont de definiția standard a economiei (Pareto-
eficiența). Analiza piețelor perfect competitive asigură fundamentul teoriei cererii și ofertei.
Concurența imperfect
Concurența imperfectă. În teoria economică, concurența imperfectă, este situața de pe piață în care
condițiile necesare pentru existența concurenței perfecte nu sunt satisfăcute.
Concurența neloială
Concurența neloială. Concurența este considerată neloială atunci când activitatea comerciantului se
realizează prin folosirea de procedee nelegale, contrare uzanțelor comerciale. Procedeele care
caracterizează concurența neloială sunt numeroase. Acestea, fie acte, fie fapte contrare legii și uzanțelor
cinstite, pot fi grupate în infracțiuni, contravenții și/sau delicte civile.
Concurența perfecta
-Concurența perfectă este o teorie absolută, deoarece nu există exemple de piață perfect competitivă.
-Sub aspect economic prețul reprezintă reflectarea bănească a valorii bunurilor sau serviciilor,
comparate și corelate prin prisma cantității, calității și a altor criteria
Funcțiile prețurilor
-Principalele funcții ale prețurilor sunt:
a) funcția de corelare a ofertei cu cererea,
b) funcția de calcul sau de măsurare a cheltuielilor și rezultatelor,
c) funcția de recuperare a costurilor și de restituire a veniturilor,
d) funcția de stimulare a agenților economici.
-Prețul influențează direct proporțional mărimea profitului.
Categorii de prețuri
În practica economică se întâlnesc două mari categorii de prețuri:
1. prețuri de aprovizionare (preț de achiziție, preț negociat, preț cu ridicata, preț de import, preț de
livrare al importatorului, preț de vânzare al firmei de comerț cu ridicata, prețul bursei) și
2. prețuri de vânzare (prețul de vânzare al producătorilor, al importatorilor, al firmelor de comerț cu
ridicata și cu amănuntul).
Nivelul prețului depinde de raportul dintre cerere și ofertă, de gradul de utilitate, de calitatea și
accesibilitatea sau raritatea produselor.
Concurența imperfectă - Forme de concurență imperfectă:
-Monopol, situație în care există un singur vânzător al unui bun economic.
-Oligopol, situație în care există un număr redus de vânzători ai unui bun economic.
-Concurență monopolistică, situație în care există mulți vânzători de bunuri total diferite.
-Monopson, situație în care există un singur cumpărător al unui bun economic.
-Oligopson, situație în care există un număr restrâns de cumpărători ai unui bun economic.
Concurența imperfect
Concurența imperfectă poate apărea pe anumite piețe din cauza lipsei de informare a cumpărătorilor și
vânzătorilor despre prețuri și despre bunurile de pe piață.
Monopolul:
Monopolul presupune referirea la o zonă geografică. Puterea de piață a monopolului poate fi maximă,
fiindcă firma de monopol stabilește prețul produsului, iar acesta este un preț mare cu siguranță.
Caracterizat prin oferta pentru un produs, monopolul este făcut de o singură firmă, care se numește
monopolist sau firmă de monopol.
Produsul se numește produs de monopol.
Monopolul este opus concurenței (nu există concurență fiindcă nu există concurenți, nu există
concurenți fiindcă există monopol pe piața respectivă). Există totuși anumite forme de concurență care
fac ca firmele de monopol să practice o politică moderată de preț și să nu exploateze la maxim situația
de monopol.
Monopol definit în legislația europeană antitrust reprezintă acea situație a unei piețe pe care nu există
decât un singur vânzător (monopolist) care, dată fiind absența concurenței, deține o putere de piață
extrem de puternică, echivalentă cu existența unei poziții dominante.
În caz de monopol, producția este, în mod normal, inferioară, iar prețurile superioare celor care-ar fi în
condiții concurențiale. Se poate considera și că un monopolist realizează profituri superioare mediei
(adică profituri care depășesc remunerația normală a capitalului).
O situație analogă, în domeniul cererii, adică o piață cu un singur cumpărător, este denumită
„monopson” (analizat în acest capitol în paginile următoare).
Concurență potential
Există firme care pot considera că prețul unui produs de monopol este prea mare pe acea piață și pot
pătrunde pe acea piață cu un produs asemănător, substituibil, cu un preț mult mai mic prin care să
atragă cererea pentru acel produs (clientela).
Astfel puterea de piață a monopolului să fie pusă în pericol.
Aceste forme de abordare fac să dispară ori să deterioreze puterea monopolului pe o anumită piață a
unui anumit produs, sau serviciu.
Noile firme încearcă să servească piața cât mai bine.
Câștigător iese în final consumatorul iar firma nou apărută, va deține puterea de cumpărare a acestui
consumator, date fiind prețurile mai mici față de firma monopolistă
Oligopolul:
Oligopolul, formă a concurenței imperfecte, reprezintă o structură de piață caracterizată printr-un
număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun sau
serviciu, solicitat de numeroși cumpărători sau consumatori, și care sunt conștienți de interdependența
lor în adoptarea de decizii strategice, privitoare la prețul, volumul producției și calitatea produselor, fapt
care le conferă o poziție dominantă colectivă
În interiorul unui oligopol, fiecare întreprindere/firmă este conștientă de faptul că, prin comportamentul
său de piață, va afecta, în mod sensibil, pe ceilalți vânzatori și comportamentul lor pe piață. Chiar dacă
nu o recunosc, scopul multor oameni de afaceri este de a elimina concurența și de a se instala leader de
piață pe un anumit sector, produs/serviciu
În consecință, fiecare întreprindere/societate va lua, în considerare, eventualele reacții ale celorlalți
actori de pe piață. În cazurile de concurență oligopolul este utilizat, adesea, și pentru a desemna
situațiile în care un mic număr de mari vânzători domină, împreună, structura concurențială și în care
ceilalți vânzători, mai mici, se adaptează la comportamentul acestora. Marii vânzători sunt calificați,
atunci, ca „oligopoliști”.
În anumite circumstanțe, această situație poate fi considerată ca poziție dominantă colectivă sau
oligopolistă. Cazul similar, din punct de vedere al cumpărătorilor, se numește oligopson (analizat în
continuare, după monopson).
Numărul de vânzători prezenți pe piață este suficient de mic, iar puterea economică a fiecăruia dintre ei
este destul de mare, pentru ca acțiunile întreprinse de fiecare firmă, luată separat, să aibă un impact
semnificativ asupra condițiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piața bunului sau serviciului
respective
Oligopolul se caracterizează prin:
-numărul redus de producători prezenți pe piață, dar care au o forță economică mare. Se consideră
oligopol dacă pe piață există cel puțin trei producători. Dacă sunt doar doi sau unul, se consideră că
există un duopol sau un monopol.
-există bariere la intrarea pe piață în calitate de producător
-este o formă mai mult caracteristică țărilor dezvoltate
-este foarte clar evidențiată diferențierea mărfurilor
-producătorii dețin un oarecare grad de control al prețurilor

Oligopolul:
Într-un oligopol fiecare producător sau vânzător cunoaște foarte bine procentul pe care îl deține din
piața produsului sau a serviciului respectiv
orice modificare a prețului sau a volumului producției de către una din firmele oligopoliste este
reflectată în volumul de vânzări al celorlalte
există tendința ca gradul de interdependență între firme să fie foarte mare,
Astfel, fiecare firmă trebuie să-și stabilească prețul și producția în funcție de reacția celorlalte firme din
oligopol,
Odată stabilite, prețurile într-un oligopol sunt rigide
Piețe oligopoliste:
Piețe oligopoliste = piețele producției siderurgice, ale automobilelor, ale mașinilor și echipamentelor
destinate energeticii și industriei chimice,
complexitatea utilajelor și tehnologiilor nu permit apariția mai multor firme mici.
Termenul "oligopol":
-este utilizat pentru a desemna situațiile în care un mic număr de mari vânzători domină, împreună,
structura concurențială și în care ceilalți vânzători, mai mici, se adaptează la comportamentul acestora.
-Marii vânzători sunt calificați, atunci, ca „oligopoliști”.
-Cazul similar, din punct de vedere al cumpărătorilor, se numește oligopson
-La problemele întreprinzătorilor oligopoliști s-au găsit două tipuri de soluții: cu sau fără acordul părților.
-Acordul poate fi definit ca fiind orice contract care restrânge lupta concurențială între companii.
Oligopolul maximizat= cartel
Forma maximă de înțelegere, cea care maximizează beneficiile oligopoliștilor este cartelul, un acord
între toți producătorii industriei, care poate avea următoarele forme:
-concurență fără prețuri: fiecare companie încearcă să îmbunătățească calitatea, prezentarea sau orice
alt factor, dar respectând prețul stabilit de comun acord.
-împărțirea cotelor-părți sau a piețelor: fiecărei întreprinderi i se distribuie o zonă unde poate să vândă, i
se fixează o producție maximă care nu poate fi depășită.

Monopson
Monopson etimologic vine din greacă- monos = singur + opsônein = a se aproviziona, prin franceză
monopsone).
Este un termen economic care desemnează o structură a pieței cu concurență imperfectă, în cadrul
căreia există un singur cumpărător pentru un anumit bun și mulți vânzători pentru acel bun.
Concret, o firmă sau întreprindere unică cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi sau a unui
anumit bun, marfă care este furnizată de mai mulți producători sau ofertanți.
Un monopson este forma extremă a unui oligopson, care din perspectiva cererii, stabilește prețul pe
piață, deoarece, fiind singur, acesta poate impune condițiile care să-i defavorizeze pe producători sau
vânzători.
Pentru a putea fi încadrată ca monopson, respectiva societate comercială trebuie să nu fie concurată de
alți cumpărători autohtoni sau străini, produsul trebuie să fie omogen și să nu poată fi substituit, cel
puțin pentru o perioadă de timp. Situațiile în care un număr mare de ofertanți se confruntă cu un singur
cumpărător este uzuală pentru producătorii de echipamente militare, nave, avioane etc.
Monopson si concurenta
Monopsonul anulează concurența economică în sfera cererii dar o menține în sfera ofertei (diametral
opus comparativ cu monopolul).
Clasificarea monopsonului:
-monopson productiv, care cumpără forța de muncă la preț de monopson și vinde bunurile obținute la
preț de concurență perfectă.
Această situație se poate produce atât în cazul existenței pe piață a unui singur cumpărător de forță de
muncă, care controlează piața muncii la nivelul unei zone sau pentru o ocupație dată, cât și atunci când
lucrătorii au percepții diferite privind firmele care oferă locuri de muncă în legătură cu aspecte non-
salariale ale angajării (proximitate, climatul de muncă etc.).
-monopson comercial, care cumpără bunurile la preț de monopson și le vinde la preț de concurență
perfectă.

Monopsonul apare ca rezultat al:

-specializării extreme.
-sindicalizării (îndeosebi pe piața forței de muncă dar și în domeniul creditului bancar sau în alte
domenii).
OLIGOPSON:
Oligopson este un termen care desemnează o formă a pieței cu concurență imperfectă, în cadrul căreia
un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, marfă care este
furnizată de mai mulți producători sau ofertanți.
Numărul de solicitanți este suficient de mic,
puterea lor economică este suficient de mare, pentru ca acțiunea întreprinsă de fiecare firmă
cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra condițiilor generale de cumpărare-
vânzare de pe piața mărfii respective.
Oligopsonul = piața pe care un număr redus de cumpărători controlează puterea de cumpărare
dictează producția și prețul de piață al unui anumit produs sau serviciu.
Într-un oligopson prețurile tind să fie mai mici decât într-o piață liber concurențială, așa cum prețurile
într-un oligopol tind să fie mai mari.
Practic, un oligopson este inversul unui oligopol.
Concurența neloială
Concurența este neloială atunci când activitatea comerciantului se realizează prin folosirea de procedee
nelegale, contrare uzanțelor comerciale, respectiv unei conduite morale în afaceri.
Etica în afaceri dezbate inclusiv comportamentele agenților economici,.. operatorilor economici, în
materie de concurență.
Fondul de comerţ- Consideraţii generale:
Expresia „fond de comerţ” este rar utilizată în dreptul român şi dreptul francez ,
Fondul de comerţ are rol important în desfăşurarea activităţii comerciale, în funcţie de obiectul
comerţului poate fi reprezentat de bunuri- mobilier, local, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc.
C Com. nu cuprinde dispoziţii care să reglementeze regimul său juridic.(C Com. conţine o referire la
fondul de comerţ, în art. 861 Cod Comercial )
Fondul de comerţ în alte acte normative:
-art. 21 lit. a) Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată,
- art. 10 alin (3) Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, T.VI,
Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare,
- art. 1.1, lit. c) Legea 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale.
- în acte normative care reglementează activitatea contabilă se utilizează expresia „fond de comerţ”
stabilindu-i conţinutul, prin aprecierea că este o parte a „fondului comercial”
Importanţa cunoaşterii caracterului fondului de comerţ:
- pentru comerciant- pentru a-şi asigura protecţia bunurilor pe care le utilizează în activitatea
comercială, de afaceri.
- pentru protejarea intereselor creditorilor comerciantului.
Recunoaşterea fondului de comerţ este importantă prin prisma bunurilor, ca elemente active ale
patrimoniului comerciantului, bunuri destinate activităţii comerciale.

Definiţia fondului de comerţ:

Ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, afectate de către comerciant
desfăşurării unei activităţi comerciale, cu scopul atragerii clientelei şi obţinerii unui profit din activitatea
desfăşurată
Definiţia cf. Legii nr. 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, art 1.1 lit. c): „constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile,
corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un
comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale."
Delimitarea noţiunii de „fond de comerţ” de alte noţiuni învecinate:
a) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „magazin”
b) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „clientelă”
c) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „imobil în care îşi desfăşoară activitatea”
Delimitarea noţiunii de „fond de comerţ” de alte noţiuni învecinate:
d) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „întreprindere”
e) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „societate comercială”
f) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „sucursală”
a) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „magazin”
fond de comerţ = poate cuprinde o uzină, un birou, un magazin amplasat pe spaţii întinse
magazin = este specific comerţului „en detail”
b) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „clientelă”
clientela = este o componentă a noţiunii de „vad comercial”, care se reflectă în cifra de afaceri a
comerciantului.
c) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „imobil în care îşi desfăşoară activitatea”
Imobilul şi fondul de comerţ nu aparţin întodeauna aceleaşi persoane
fondul de comerţ = are o natură mobiliară
imobilul = este exclus din sfera de reglementare a dreptului comercial
Dacă imobilul şi fondul de comerţ au aceea şi destinaţie, respectiv afectarea lor unui scop economic,
lucrativ, delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită.
d) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „întreprindere”, care este mult mai
vastă. Noţiunea de întreprindere este analizată de către ştiinţele pur economice şi de dreptul muncii:
întreprinderea:
nu se limitează numai la activităţile comerciale; există şi profesiuni liberale, întreprinderi civile, agricole,
de artizanat, etc.
poate fi un subiect de drept, are personalitate juridică, (fondul de comerţ este lipsit de autonomie
patrimonială)
conţine elemente materiale şi umane, grupate, organizate de comerciant, (fondul de comerţ nu include
şi factorul uman)
e) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „societate comercială”-
„societatea” = un concept juridic; „societatea comercială” este o persoană juridică , un subiect de drept;
fondul de comerţ e format dintr-un ansamblu de bunuri care aparţin unei societăţi comerciale,
Concluzie: între fondul de comerţ şi societatea comercială există o legătură juridică tradiţională, legătura
dintre persoană şi bunuri. Fondul de comerţ este un element al patrimoniului societăţii comerciale. (care
reuneşte şi alte valori de activ, de pasiv, şi în particular bunuri imobile)
f) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de „sucursală”
Termenul de sucursală nu a fost definit decât de jurisprudenţă, deşi este des utilizat în dreptul afacerilor.
Totuşi, sucursalele sunt definite de art. 43 din legea 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare

Trăsăturile definitorii ale sucursalei:

-absenţa personalităţii juridice
-autonomia de gestiune
-Avantajele economice ale sucursalei constau în faptul că aceasta are dreptul să dispună de instalaţii
permanente şi trebuie să fie condusă de o persoană care are puterea de a trata cu terţe persoane şi de a
angaja societatea în aceste relaţii.
Efectul acestor trăsături definitorii ale sucursalei:
*dispun de clientelă proprie (datorată autonomiei de gestiune) şi au fond de comerţ distinct de cel al
întreprinderii
*tribunalele au competenţa de a soluţiona litigiile care aparţin sucursalelor
* sucursalele trebuie să se înmatriculeze în registrul comerţului
Elementele fondului de comerţ-
-Elemente corporale ale fondului de comerţ
bunuri imobile prin natura lor- ex: clădirile, imobile prin destinaţia lor - ex: instalaţii, utilaje, maşini;
* bunuri mobile corporale- ex: -materii prime, materiale destinate a fi prelucrate
-produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială
-Elemente incorporale ale fondului de comerţ
privesc drepturi privative, care conferă comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în
condiţiile stabilite de lege:
firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiilor geografice,
dreptul de autor
Firma
Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului în sfera activităţii
comerciale
Regimul juridic al firmelor comerciale este reglementat de Lg 26/1990 privind registrul comerţului cap 4.
regimul firmelor şi emblemelor
Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care
semnează.
Legea distinge între firma comerciantului persoană fizică şi juridică: art 31, Lg 26/1990 privind registrul
comerţului
Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din numele comerciantului scris în întregime sau din
numele şi iniţiala prenumelui acestuia
Firma unui comerciant persoană juridical
are conţinut diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale- art 32-35
Caracterele firmei:
- atribut de identificare a comerciantului
- firma poate fi: - individuală- pentru comerciantul persoană fizică
- socială- pentru societăţile comerciale
- originară (constitutivă)
- derivată (dobândită de la adevăratul titular)
Concluzii privind fondul de comerţ:
Fondul de comerţ, ca entitate de sine stătătoare, se poate regăsi din punct de vedere noţional în cadrul
întreprinderii, societăţii, sucursalei, fiind un element comun pentru acestea, dar fără să se confunde cu
nici una din ele.
Natura juridică a fondului de comerţ. Teorii:
1. Teoria personificării fondului de comerţ
2. Teoria universalităţii de drept
3. Teoria universalităţii de fapt-
4. Teoria patrimoniului de afectaţiune
5. Teoria proprietăţii incorporale
Caracteristicile fondului de comerţ:
-bun unitar , mobil, mobil incorporal:
-bun unitar distinct de elementele care îl compun – poate face obiectul unei vânzări, locaţiuni, garanţii
reale imobiliare. Acest caracter nu înlătură individualitatea elementelor componente, care îşi păstrează
regimul lor juridic.
-bun mobil supus regimului juridic al bunurilor mobile (executarea silită a fondului de comerţ urmează
procedura aplicabilă bunurilor mobile conform Codului de procedură civilă). În absenţa dispoziţiilor
legale în materie, dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, urmăriea lor se realizează în
condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a bunurilor imobile.
-bun mobil incorporal- fondul de comerţ, deşi este un bun mobil incorporal, poate face obiectul unui
drept de uzufruct, i se aplică teoria accesiunii, nu i se aplică prescripţia instantanee reglementată de art.
1909 Cod civil.
Subiecți ai raportului juridic de concurență
Statul
Profesionistul (Persoana fizică, Persoana juridică)
Operatorii economici
Consumatorul
Persoana fizică-
-persoana fizică autorizată, comerciantul agent permanent, asociaţia familială.
Nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, vânzătorul, comis-voiajorul), deoarece actele de
comerţ încheiate de aceştia nu sunt încheiate în nume propriu, ci în numele şi pe seama comerciantului
la care sunt angajaţi sau la care lucrează)
Comerciantul persoană fizică
Persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ au calitatea de comerciant.
Activitatea comerciantului persoană fizică este reglementată de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent
„Art. 1: Persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni străini, care provin din statele membre ale
Uniunii Europene şi din statele aparţinând Spaţiului Economic European, pot desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României, în mod independent, sau pot constitui asociaţii familiale în condiţiile
prevăzute de prezenta lege.
Persoanele fizice şi asociaţiile familiale pot fi autorizate să desfăşoare activităţi economice în toate
domeniile, meseriile şi ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale.”
Asociaţia familială este o formă asociativă lipsită de pesonalitate juridică care se poate înfiinţa la
iniţiativa unei persoane fizice şi se constituie din membrii de familie ai acesteia, în temeiul aceluiaşi act
normativ. Sunt consideraţi membrii unei familii, în sensul prezentei legi, soţul, soţia şi copiii acestora
care au împlinit vârsta de 16 ani, la data autorizării asociaţiei familiale, precum şi rudele acestora până la
gradul al patrulea inclusiv.
Pentru a desfăşura o activitate economică în mod independent, persoana fizică şi asociaţia familială
trebuie să deţină autorizaţie administrativă şi certificatul de înregistrare eliberate în condiţiile Legii nr.
300/2004.
Persoana juridică-
Constituită din:
societăţile comerciale,
regiile autonome,
organizaţiile cooperatiste,
grupurile de interes economic
Comerciantul persoană juridical:
Societatea comercială cuprinde societăţile constituite conform legii 31/1990 şi pe cele cu capital de stat
înfiinţate în baza legii 15/1990, fiind analizată detaliat într-un capitol distinct. Unele societăţi comerciale
cu capital de stat, care au ca obiect activităţi de interes public naţional sunt denumite „companii
naţionale” sau „societăţi naţionale”.[
Regia autonomă[1] a luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat, în temeiul legii nr.
15/1990, în ramuri strategice ale economiei naţionale şi desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a
societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară.
Organizaţiile cooperatiste care desfăşoară activităţi de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări de
servicii. Organizaţiile cooperatiste au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea pe baza
principiilor gestiunii economice
Grupurile de interes economic (GIE):
Reprezintă o formă asociativă al cărei scop este înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a
membrilor săi, precum şi îmbunătăţirea rezultatelor activităţii respective.
Sunt reglementate de legislaţia noastră atât în forma lor naţională cât şi în forma europeană. (Grupurile
de interes economic european- GIEE)
Concurența în sectorul bancar și în sectorul de retail alimentar
Raportul Consiliului Concurenței
Concluzia : pe piaţa creditelor de consum din România se manifestă o concurenţă în creştere, deşi nu se
atinge nivelul de concurenţă de pe alte pieţe regionale",
Conform raportului Consiliului Concurenței
Sectorul bancar
În sectorul bancar din România sunt active 30 de instituţii de credit - bănci universale, două instituţii
bancare pentru economisire şi creditare în domeniul locativ, nouă sucursale ale instituţiilor de credit din
statele membre UE şi o instituţie bancară de credit cooperatist (Creditcoop), potrivit datelor Consiliului.
"Sectorul bancar românesc a traversat o decadă de transformări substanţiale, transformări care au vizat
creşterea ponderii capitalului privat (93,4% din total active în luna martie 2011), precum şi creşterea
ponderii capitalului străin (85,4% din total active în luna martie 2011)"
Criza financiară a afectat profund activitatea din sectorul bancar românesc, atât veniturile cât şi ratele
de profit fiind semnificativ diminuate (scădere de 37.7% a profitului înainte de achitarea taxelor în 2011
faţă de 2010 în sectorul bancar).
anul 2011 nu a adus schimbări semnificative în structura sistemului bancar românesc.
Comparativ cu anul 2010, numărul sucursalelor băncilor străine s-a diminuat cu o unitate, ajungând la 8
entităţi la 31 decembrie 2011, în timp ce numărul băncilor autohtone a rămas același, respectiv 33 de
unităţi.
structura acţionariatului= la sf. an 2011 în sistemul bancar românesc se regăsesc: 2 bănci cu capital
integral sau majoritar de stat (CEC Bank si Eximbank), 4 cu capital majoritar privat autohton (Banca
Transilvania, Banca Comercială CARPATICA, Libra Internet Bank şi Banca Comercială Feroviară), 26 cu
capital majoritar strain, 8 sucursale ale unor bănci străine și o organizaţie cooperatistă de credit
autorizată (Banca CREDITCOOP).
Acţiunile Emporiki Bank au fost achiziţionate de către grupul francez Credit Agricole şi astfel banca a fost
redenumită Credit Agricole Bank Romania S.A.
Banca Comercială Română- BCR SA a integrat activitatea sucursalei Anglo Romanian Bank , iar acţiunile
deţinute de stat la Banca de Export-Import a Romaniei – Eximbank au trecut din administrarea AVAS în
administrarea Ministerului Finanţelor Publice.
VBI Beteiligungs Gmbh a devenit acţionar majoritar la Volksbank Romania SA, iar la Marfin Bank
România acţionarul majoritar a devenit Marfin Popular Bank PCL Cipru.
Două bănci şi-au schimbat denumirea, noile titulaturi fiind Caixa Bank (fosta La Caixa) şi Libra Internet
Bank (fosta Libra Bank).
Ponderea deţinută de primele cinci bănci în volumul agregat al activelor a fost, la finele anului 2011, de
54,6%, în cel al creditelor de 52,3 %, în cel al depozitelor de 58,0 %, în cel al capitalurilor proprii de
52,8% şi în cel al titlurilor de stat de 59,7 %.
Analizând comparativ calitatea portofoliilor de credite ale băncilor româneşti cu cele ale băncilor din alte
state membre UE, se observă o degradare abruptă în perioada 2009-2011 faţă de perioada 2006-2008,
când sectorul bancar românesc era competitiv din acest punct de vedere, în raport cu alte state din
regiune şi chiar din vestul Europei.
Chiar dacă tendinţa de creştere a ponderii creditelor neperformante a afectat sistemul bancar în
ansamblu, ponderea creditelor restante de peste 90 zile pentru băncile de talie mare se menţine sub
valoarea aceluiaşi indicator pentru băncile de talie mijlocie şi mică.
Prin activitatea de reglementare şi supraveghere a Băncii Naţionale a României, aceasta a reuşit să
menţină stabilitatea sistemului, în România nefiind necesară asistenţa financiară a statului pentru
salvarea unor bănci, aşa cum s-a întâmplat în alte state membre UE.
Majoritatea băncilor din România au caracter universal, adresându-se atât clienţilor persoane fizice, cât
şi clienţilor persoane juridice.
Din acest motiv, concurenţa se realizează la nivelul mai multor categorii de produse.
Nu există bănci cu caracter regional, în sensul unei strategii declarate în acest sens.
Băncile mari acoperă practic tot teritoriul naţional, iar băncile mici se concentrează pe anumite poluri
urbane sau cu o densitate a populaţiei ridicată.
Dincolo de complexitatea business-ului bancar, activitatea de bază a instituţiilor de credit implică
atragerea de resurse de la clienţi (depozite) şi plasarea de resurse financiare sub formă de credite, către
persoane fizice, corporaţii sau către sectorul guvernamental.
Principalele pieţe din perspectiva serviciilor oferite, se pot structura:
Piaţa creditului de consum
Piaţa creditului comercial
Piaţa creditului ipotecar / imobiliar
Piaţa depozitelor la termen
Piaţa serviciilor de cont curent / de economii şi a depozitelor pe termen scurt
Pieţe specifice sectorului bancar:
Piaţa de factoring
Piaţa de leasing financiar
Piaţa monetară interbancară
Pieţele de factoring şi de leasing financiar cuprind şi alte întreprinderi care activează în aceaste domenii,
precum instituţiile financiare nebancare sau instituţii specializate în leasing financiar.
Indicatori în sectorul bancar:
După forma de proprietate a capitalului, în sectorul bancar românesc îşi desfăşoară activitatea: 2 bănci
cu capital integral sau majoritar de stat, 4 bănci cu capital privat autohton, 26 bănci cu capital majoritar
privat străin, 8 sucursale ale băncilor din străinatate şi o instituţie de credit cooperatist.
Piaţa creditului de consum
Se observă o tendinţă de concentrare a pieţei creditului de consum. Acestă tendinţă de concentrare
caracterizează, de altfel, toate pieţele identificate în sectorul bancar. Explicaţia acestui fenomen este
legată de criza economică şi financiară care a eliminat o parte dintre competitori. În acelaşi timp,
evoluţia cotelor de piaţă în sectorul bancar reprezintă un factor avut în vedere de autoritatea de
concurenţă
Pe piaţa creditului de consum, trebuie avute în vedere şi serviciile prestate de instituţiile financiare
nebancare (IFN), care, deşi afectate puternic de criză, deţin încă ponderi importante pe pieţa
menţionată.
Piaţa creditului comercial
Pe piaţa creditului comercial se înregistrează o creştere rapidă a gradului de concentrare, valoarea HHI,
fiind apropiată de nivelul de 2000, consecinţă a crizei financiare care a făcut ca multe bănci de talie mică
să îşi reducă expunerea şi să restrângă activitatea de creditare către sectorul corporatist.
valoarea HHI (Indicelui Hirschman-Herfindahl (HHI) a cotelor regionale de ocupare a forţei de muncă:
HHI este o măsură concentrată. Pentru scopurile acestei analize cluster, el indică gradul de concentrare
sectorială)
Piaţa depozitelor la termen
Pe piaţa depozitelor la termen se înregistrează, de asemenea, o creştere a nivelului de concentrare,
probabil datorat restrângerii volumului de activitate al unor jucători. Nivelul concentrării este însă
sensibil mai scăzut decât cel înregistrat pe piaţa creditului câtre întreprinderi, respectiv pe piaţa
creditului de consum.
Piaţa serviciilor de cont curent / de economii
Piaţa serviciilor de cont curent prezintă un grad mediu de concentrare. Unele bănci de talie mică nu sunt
foarte active pe această piaţă, care necesită implementarea unor soluţii informatice costisitoare (ex. e-
banking).
Bariere la intarea în sector
Sectorul bancar este probabil cel mai atent reglementat sector al economiei. Banca centrală are atribuţii
de reglementare şi supraveghere prudenţială.
barierele la intrare sunt de reglementare şi structurale.
Cerinţele BNR cu privire la înfiinţarea unei instituţii de credit:
Pentru înfiinţarea unei bănci în România sunt necesare:
– Capital social de minim 5 milioane euro.
– Licenţierea BNR pentru membrii din conducerea executivă.
– Potenţialii acţionari ai unei bănci trebuie să îndeplinească anumite cerinţe legate de calitate /
prestigiul personal (ex. fără condamnări pentru infracţiuni financiare etc.).
Puterea de piaţă în sectorul bancar
Pentru sectorul bancar, un indicator alternativ al puterii de piaţă îl reprezintă incidenţa veniturilor din
taxe şi comisioane la veniturile obţinute din dobânzi. Acest indicator indică abilitatea băncii de a extrage
venituri din piaţă şi poate fi folosit pentru evaluarea puterii de piaţă a băncilor, în anumite condiţii.
Raportul venituri din taxe şi comisioane / venituri din dobânzi a cunoscut o scădere în 2010, însă se
remarcă o revenire în valoarea acestui raport pentru anul 2011.
Un alt indicator care poate constitui o măsură a puterii de piaţă a jucătorilor din sectorul bancar este
diferenţa de dobândă dintre credite şi depozite, atât în sold cât şi nou acordate.
Evoluţia diferenţei dintre nivelul dobânzii la credite şi respectiv depozite este influenţată de evoluţia
pieţelor financiare (ex. costul de finanţare, riscul de ţară al României etc.) dar în acelaşi timp este şi
rezultatul nivelului de concurenţă în sector, exprimat prin tendinţa de scădere a marjei.
Concluzii:
– la finalul anului 2008 a avut loc o scădere puternică a acestor marje, expresie a intensificării
concurenţei pe partea atragerii de resurse (depozite) la nivelul întregului sector.
– pe parcursul anului 2009 s-a înregistrat o revenire a acestor marje la niveluri apropiate de cele din
2008, pentru marjele la euro şi peste nivelul din 2008, pentru marjele la lei.
– diferenţa dintre marjele credite – depozite în sold şi cele noi denominate în lei se menţin mai mari
decât valorile credite – depozite denominate în euro.
– în ultima parte a perioadei analizate se observă o tendinţă de creştere a diferenţei dintre nivelul
dobânzii la credite şi depozite în sold şi noi, denominate în lei, spre deosebire cele denominate în euro,
care manifestă o tendinţă descrescătoare.
Incidenţa petiţiilor consumatorilor la ANPC
În privinţa numărului de petiţii formulate de consumatori pe piaţa creditelor bancare, anul 2010 a
cunoscut o creştere substanţială a acestora, datorită intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 privind
contractele de credit pentru consumatori, piaţa creditelor bancare aflându-se pe primul loc în topul
celor mai reclamate pieţe de consum.
În anul 2011, s-a înregistrat o scădere substanţială a numărului de petiţii, fapt ce a condus şi la scăderea
ponderii acestora
în totalul petiţiilor primite de ANPC, de la 16,5% la 3,1%.
Intervenţii ale Consiliului Concurenţei în sectorul bancar
Investigaţie sectorială pe piaţa serviciilor de plăţi bancare.
Investigaţie privind posibila încălcare a Legii Concurenţei pe piaţa serviciilor bancare şi interbancare din
România.
Consiliul Concurenţei a promovat OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori,
care a înlăturat comisioanele de rambursare anticipată la toate categoriile de credite, o măsură cu
impact direct asupra concurenţei în sector. Acelaşi act normativ a limitat şi a asigurat transparenţa
tipurilor de comisioane practicate la acordarea de credite.
Studiu de impact asupra efectelor post aplicare OUG 50/2010 – acest studiu coordonat de Consiliul
Concurenţei a evaluat efectele eliminării comisionului de rabursare anticipată asupra mobilităţii
clienţilor, exprimată prin activitatea de refinanţare şi de asemenea a evaluat economiile realizate de
clienţi prin eliminarea acestui comision.
Concluzii
Sectorul bancar românesc este reglementat în conformitate cu normele Uniunii Europene și este
supravegheat de banca centrală. Prin normele sale prudenţiale, BNR a reușit să creeze suficientă
stabilitate în sistemul bancar românesc, astfel încât să nu fie nevoie de măsuri excepţionale sau de
intervenţia statului în acest sector, în perioada crizei financiare.
Creşterea gradului de concentrare pe unele pieţe din sectorul bancar reprezintă un element de
îngrijoare cu privire la posibila evoluţie a concurenţei în sector, în perioada următoare.
OUG 50/2010 a eliminat comisionul de rambursare anticipată, lucru care a facilitat refinanţarea și
mobilitatea clienţilor, aducând economii de aproximativ 290 milioane euro42 consumatorilor.
Cu toate acestea, indicatorii care vizează puterea de piaţă a băncilor au cunoscut evoluţii mixte, în
special datorită volatilităţii mediului economic, în perioada analizată.
Piaţa plăţilor non - cash – componentă a sistemului bancar
Mijloacele de plată – tipuri şi evoluţii înregistrate la nivel comunitar
Principalele mijloace de plată non-cash pe pieţele europene, inclusiv cea românească, sunt următoarele:
-carduri de plată - unelte de plată sub forma cardurilor de plastic, emise de instituţii financiare, fiind în
general ataşate contului curent al deţinătorului. Cardurile au o utilitate bidirecţională: efectuarea de
plăţi pentru produse sau servicii către comercianţi – prin intermediul aparatelor POS („point of sale”) – şi
retragerea de numerar – prin intermediul aparatelor ATM (“automated teller machine”).
În funcţie de tipul contului la care este ataşat cardul, acesta poate fi card de debit, deţinătorul
dispunând doar de disponibilităţile monetare proprii, sau card de credit, deţinătorul dispunând, în limita
unui plafon, de disponibilităţile monetare ale emitentului cardului;
-debite directe – reprezintă o soluţie de plată automată la o dată prestabilită. Această metodă de plată
permite plata automată a facturilor către furnizori la o dată prestabilită, în baza unui acord încheiat cu
banca;
-transferul de credite – reprezintă o modalitate de transfer monetar dintr-un cont în altul. Specificul
acestui tip de plată constă în caracteristicile cuplului cumpărător-vânzător, care descrie o relaţie debitor-
creditor;
-tranzacţii e-money - reprezintă moneda scripturală ce poate fi tranzacţionată numai în format
electronic, implicând utilizarea calculatorului, a internetului şi a altor aparate speciale.
Instituţii cu atribuţii în supravegherea concurenţei:
1. Consiliul Concurenţei,Structura Consiliului Concurenţei, principiile de organizare şi funcţionare,
raporturile instituţiei cu cele similare europene
2. Autoritatea Nationala pentru Protecţia Consumatorilor, conţinutul activităţii, rol şi atribuţii,
Legea nr. 296/2004 – Codul consumului stabilește, în art. 5, obiectivele statului, pe care acesta trebuie
să le realizeze prin Autoritatea Centrală cu atribuții în domeniul protecției consumatorilor:
a) protecția consumatorilor împotriva riscului de a achizițona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile și
interesele legitime;
b) promovarea și protecția intereselor economice ale consumatorilor;
c) accesul consumatorilor la informații complete, corecte și precise asupra caracteristicilor
esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adopta în legătura cu acestea să
corespundă cât mai bine nevoilor lor;
d) educarea consumatorilor;
e) despăgubirea efectivă a consumatorilor;
f) sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizații reprezentative de a se organiza,
pentru a-și expune opiniile în procesele de luare a unei decizii care îi privește;
g) promovarea cooperării internaționale în domeniul protecției consumatorilor și participarea la
schimburile rapide de informații;
h) prevenirea și combaterea, prin toate mijloacele, a practicilor comerciale abuzive și a prestării
serviciilor, inclusiv a celor financiare care pot afecta interesele economice ale consumatorilor.
Consiliul Concurenţei este o autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu
personalitate juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor Legea 21/1996 legea concurenţei,
republicată, cu modificările și completările ulterioare. (reglementat de capitolul 4, începând cu art. 16).
Structura organizatorică şi de personal a Consiliului Concurenţei, atribuţiile de conducere şi de execuţie
ale personalului său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta.
8.1.2. Componenţa Consiliului Concurenţei, incompatibilități
Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri:
- un preşedinte,
- doi vicepreşedinţi şi
- patru consilieri de concurenţă.
Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la
propunerea Guvernului.
Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi reînvestiţi
cel mult încă o dată.
La numirea primului Plen al Consiliului Concurenţei după intrarea în vigoare a legii, un vicepreşedinte şi
2 consilieri de concurenţă vor avea un mandat de 2 ani şi jumătate, stabilit prin decretul de numire în
funcţie.
Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă trebuie:
- să aibă o independenţă reală şi
- să se bucure de o înaltă reputaţie profesională şi probitate civică.
Funcţia publică de specialitate pentru Consiliul Concurenţei este cea de inspector de concurenţă. Funcţia
de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată celei de ministru, cea de vicepreşedinte celei de
secretar de stat, iar cea de consilier de concurență celei de subsecretar de stat.(art 23)
Pentru a fi numit membru al Consiliului Concurenţei se cer:
- studii superioare,
- înaltă competenţă profesională,
- o bună reputaţie şi
- vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile: economic, comercial, al preţurilor şi
concurenţei sau juridic.
Preşedintele trebuie să fi îndeplinit o funcţie de conducere cu largi responsabilităţi, în care a făcut
dovada competenţei sale profesionale şi manageriale.
Incompatilități:
Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă:
- cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de consultanţă,
- cu participarea, directă sau prin persoane interpuse, la conducerea sau administrarea unor entităţi
publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice
din învăţământul superior.
- ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o
altă instituţie.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei nu reprezintă autoritatea care i-a numit şi sunt independenţi în
luarea deciziilor.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei şi inspectorii de concurenţă nu pot face parte din partide sau
alte formaţiuni politice.
Mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei încetează:
- la expirarea duratei;
- prin demisie;
- prin deces;
- prin imposibilitate definitivă de exercitare, constând într-o indisponibilitate mai lungă de 60 de zile
consecutive;
- la survenirea unei incompatibilităţi dintre cele prevăzute expres de lege;
- prin revocare, pentru încălcarea gravă a prezentei legi şi pentru condamnare penală, prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru săvârşirea unei infracţiuni.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei sunt revocabili, în cazurile expres prevăzută de lege, de către
autoritatea care i-a numit. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale ei pot fi
suspendaţi din funcţie de către aceeaşi autoritate.
Membrii Consiliului Concurenţei sunt obligaţi să notifice de îndată Consiliului survenirea oricărei situaţii
de incompatibilitate sau impediment prevăzute de lege, ei fiind de drept suspendaţi din funcţie din
momentul survenirii acestei situaţii, iar dacă situaţia se prelungeşte peste 10 zile consecutive, mandatul
încetează.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, fiecare membru al Consiliului Concurenţei este obligat să
depună în faţa Preşedintelui României, în prezenţa celorlalţi membri numiţi şi după citirea decretului
prezidenţial de numire în funcţie, un jurământ.
Preşedintele Consiliului Concurenţei prestează cel dintâi jurământul.
Actele efectuate de oricare dintre membrii Consiliului Concurenţei înainte de prestarea jurământului
sunt nule de drept.
Principii de organizare și funcționare:
Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în comisii, cu
majoritatea voturilor membrilor.
În organizarea Consiliului Concurenţei funcţionează un secretariat general, condus de un secretar
general, desemnat de către Consiliul Concurenţei. Atribuţiile secretarului general se stabilesc prin
regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură adoptat de Consiliul Concurenţei. (art. 24, Legea
21/1996, legea concurenţei, republicată, cu modificările și completările ulterioare).
În aplicarea prezentei legi, Consiliul Concurenţei examinează în plen :
- rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, şi decide asupra măsurilor de
luat;
- autorizarea concentrărilor economice;
- sesizarea instanţelor judecătoreşti în aplicarea prevederilor legale;
- punctele de vedere, recomandările şi avizele de formulat în aplicarea dispoziţiilor prezentei legi;
- categoriile de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate propuse
pentru exceptare;
- proiectele de reglementări propuse spre adoptare;
- raportul anual asupra situaţiei concurenţei;
Atribuţiile Consiliului Concurenţei
Atribuţiile Consiliului Concurenţei sunt reglementate de art 26 din lege
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează avize,
face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor legii concurenței.
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente, în special cele care privesc:
- organizarea, funcţionarea şi procedura;
- autorizarea concentrărilor economice;
- exceptarea unor categorii de înţelegeri, decizii ale agenţilor economici sau practici concertate;
- regimul dispenselor;
- constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta lege;
- tarifele pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la documentaţie şi eliberare de copii sau
extrase;
- inspectorii de concurenţă;
- regimul disciplinar al personalului.
Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni, în special cele care privesc:
- notificările de concentrări economice;
- solicitările de dispense şi prorogarea de dispense;
- calcularea cifrei de afaceri şi a plafoanelor valorice prevăzute de lege;
- definirea pieţei relevante în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă;
- plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege şi prin regulamente.
Consiliul Concurenţei emite ordine prin care stabileşte plafoanele valorice revizuibile periodic, prevăzute
de prezenta lege, pune în aplicare, suspendă sau abrogă propriile reglementări adoptate, dispune
efectuarea de investigaţii, ordonă inspecţii şi măsurile de luat în privinţa agenţilor economici.
Deciziile sunt acte individuale de administrare, gestiune şi disciplină internă, de aplicare de sancţiuni, de
autorizare, de acordare şi de prorogare de dispense.
Avizele sunt formulate, recomandările şi propunerile sunt făcute, punctele de vedere sunt formulate,
rapoartele sunt elaborate şi comunicate, după caz publicate, conform dispoziţiilor prezentei legi.
Consiliul Concurenţei, ca autoritate naţională în domeniul concurenţei, va fi responsabil de relaţia cu
instituţiile Comunităţii Europene, în conformitate cu prevederile incidente din legislaţia comunitară.
Consiliul Concurenţei întocmeşte anual un raport privind activitatea sa şi modul în care agenţii
economici şi autorităţile publice respectă regulile concurenţei, potrivit legii.
Raportul se adoptă în Plenul Consiliului Concurenţei şi se dă publicităţii.
Drepturile organizațiilor neguvernamentale ale consumatorilor- art. 32/Legea nr. 296/2004- Codul
Consumului:
a) de a primi sprijin logistic de la organismele administrației publice centrale și locale, în vederea
atingerii obiectivelor lor;
b) de a primi sume de la bugetul de stat și de la bugetele locale;
c) de a fi consultate, cu ocazia elaborării proiectelor de acte normative, standardelor sau specificațiilor
care definesc caracteristicile tehnice și calitative ale produselor și serviciilor destinate consumatorilor;
d) de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
consumatorilor;
e) de a obține informații asupra prețului și caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de
natură să ajute consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziționării acestora.
Practicile monopoliste, pozitia dominanta, abuzul de poziţie dominantă, noţiune, sediul materiei,
caracteristici, Practici anticoncurenţiale, definiţie sediul materiei, caracteristici
Sediul materiei în legislaţia naţională pentru abuzul de poziţie dominantă: art. 6, Legea nr. 21/1996-
legea concurenţei, republicată, M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, care enumeră şi faptele
anticoncurenţiale, situaţiile considerate practici abuzive şi definite de legiuitor ca fiind abuz de poziţie
dominantă:
„Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi
agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori
prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor
clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori
consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând
prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte;
e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării
concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea
unor preţuri majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea
agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi
ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii
comerciale nejustificate.”
Practicile anticoncurențiale cunoscute:
•Dumping , în cazul în care o societate vinde un produs într-o piață competitivă, la o pierdere. Desi
compania pierde bani pentru fiecare vânzare, compania speră să forțeze altor concurenți de pe piață,
după care societatea ar avea libertatea de a crește prețurile pentru un profit mai mare.
•Acorduri de exclusivitate , în cazul în care un comerciant cu amănuntul sau cu ridicata este obligat prin
contract să cumpere numai de la furnizor contractat.
• Fixarea prețurilor , în cazul în care companiile se înțeleagă pentru a stabili prețurile, demontarea în
mod eficient pe piața liberă.
• Refuzul de a face , de exemplu, două companii sunt de acord să nu utilizați un furnizor anumită
• Divizarea teritorii , un acord de două societăți pentru a sta în cale reciproc și de a reduce concurența în
teritoriile convenite.
• Preturi limita , în cazul în care prețul este stabilit de un monopolist la un nivel destinat să descurajeze
intrarea pe o piață.
• Vânzarea legată , în cazul în care produsele care nu sunt în mod natural legate trebuie să fie
achiziționate împreună.
• Prețul de întreținere revânzare , în cazul în care distribuitorii nu au voie să stabilească prețurile
independent.
•Absorbția unui concurent sau de tehnologie concurentă , în cazul în care firma puternica efectiv co-
optează sau înghițit concurentul său, mai degrabă decât a se vedea-l concureze, fie direct, sau să fie
absorbite de către o altă firmă.
• Subvenții de la guvern, care permit o firmă să funcționeze fără a fi profitabil, oferindu-le un avantaj
fata de concurenta sau de restricționare efectiv concurența
• Regulamentele care introduc restricții asupra firmelor de costisitoare ca firmele mai puțin bogate nu își
pot permite să pună în aplicare
• Protecționism , Tarife și cotelor care dau firmele de izolare de la forțele competitive
• Abuzul de Brevete și necorespunzătoare drepturile de autor , cum ar fi obținerea în mod fraudulos un
brevet , drept de autor , sau altă formă de proprietate intelectuală , fie prin utilizarea unor astfel de
dispozitive legale de a obține un avantaj într-o piață care nu au legătură.
•Gestionarea drepturilor digitale , care împiedică proprietarii să vândă mass-media utilizate, cum ar fi în
mod normal, permisă de doctrina prima vânzare .
Poziția dominantă: pentru a defini abuzul de poziție dominantă este obligatoriu a defini, pentru început
noțiunea. Astfel, o firmă ocupă o poziție dominantă atunci când este în măsură să acționeze
independent de concurenții, clienții, furnizorii săi și, în final, de consumatorul final. O
întreprindere/societate/firmă aflată în poziție dominantă, deținând o astfel de putere de piață, poate
fixa prețurile sale la un nivel supraconcurențial, poate să-și vândă produsele de calitate inferioară sau
poate să reducă eforturile de inovație la un nivel inferior celui care ar trebui să existe pe o piață
concurențială. În dreptul european al concurenței nu este ilegală deținerea unei poziții dominante,
deoarece aceasta poate fi obținută prin mijloace concurențiale legitime, de exemplu, prin conceperea și
vânzarea unui produs superior. În schimb, regulile concurenței nu permit întreprinderilor să abuzeze de
poziția lor dominantă.
Explicația noțiunii de preț de ruinare: Strategia (deliberată) a unei întreprinderi aflate, în general, într-o
poziție dominantă, care constă în eliminarea concurenților de pe piață, prin fixarea de prețuri inferioare
costurilor de producție înseamnă preț de ruinare. Dacă întreprinderea respectivă reușește să elimine
concurenții existenți de pe piață și să descurajeze intrarea noilor firme pe piață, poate, ulterior, să-și
creascș prețurile și să realizeze profituri mai mari. Practicarea de prețuri de ruinare, de către
întreprinderile aflate în poziție dominantă, este interzisă de dreptul european al concurenței, ca abuz de
poziție dominantă. Se poate presupune că prețurile fixate la un nivel inferior costurilor variabile medii
sunt prețuri de ruinare, pe motiv că ele nu au o altă justificare economică decât eliminarea
concurenților, din momemt ce, în caz contrar, ar fi mai logic de a nu produce și a nu vinde un produs al
cărui preț nu poate fi superior costului de producție variabil mediu. Atunci când prețurile fixate sunt
inferioare costurilor totale medii (dar superioare costurilor variabile), pentru a le putea califica drept
prețuri de ruinare, este necesară stabilirea existenței unor elemente suplimentare, care să demonstreze
intenția întreprinderii în cauză, întrucât și alte considerații comerciale/ de afaceri, cum ar fi necesitatea
de a elimina stocuri, pot să stea la baza politicii sale de preț.
Abuzul de poziție dominantă,
În situaţia în care un agent economic, (sau un grup de agenţi economici), deţine o poziţie dominantă pe
piaţă, efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acestuia sunt foarte probabile,
legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82/ 102 TCE/TUE Lisabona pentru
piaţa comunitară şi art. 6 Legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie dominantă, cu exemplificarea
unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 TCE/ 101 TUE, respectiv art. 5
Legea concurenţei, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui agent economic
dominant. În plus, art. 102 (fost 82) TUE impune şi condiţia afectării comerţului între statele membre.
Poziția dominantă este definită ca fiind puterea economică deţinută de o firmă, îi permite acesteia să
obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa în cauză. Cu alte cuvinte, poziţia dominantă pe piaţă permite
unei firme să influenţeze în mod covârşitor condiţiile în care se manifestă concurenţa.
Poziţia dominantă se defineşte în raport de capacitatea firmei de a afecta concurenţa şi de a acţiona
independent de reacţia concurenţilor de pe piaţă şi a consumatorilor. A se vedea Glosarul de termeni
folosiți în Politica de concurență a Uniunii Europene.(manual Dreptul concurenței, Păun Roxana-Daniela,
Ec Fundației România de Mâine, București, 2013)
Piaţa relevantă se poate defini pornind de la trei principali determinanţi: piaţa produsului, piaţa
geografică şi piaţa temporală.
Piaţa temporală vizează schimbărilor structurale suferite în timp de către de o piaţă cum ar fi:
volatilitatea anumitor pieţe generată fie de factorii de mediu, fie de modificările survenite în preferinţele
consumatorilor.
Piața relevantă este esenţială pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă, deoarece poziţia
dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă, circumscris de piaţa
produsului şi piaţa geografică. ( cap. 9, manual Dreptul concurenței, Păun Roxana-Daniela, Editura
Fundației România de Mâine, București, 2013)
Abuzul de poziție dominantă poate consta în:
impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii comerciale inechitabile;
limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice în dezavantajul consumatorilor;
aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la tranzacţii echivalente,
provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze
stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte
Concentrarea economică, noțiune, sediul materiei, cartel, noțiune
Concentrarea economică- sediul materiei şi definiţie
Sediul materiei şi definiţie- art. 10 din legea 21/1996 legea concurenţei:
„Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care, fie
operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor, drepturilor
şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori
unei grupări de agenţi economici de a exercita, direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui
alt agent economic sau mai multor alţi agenţi economici.”
O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:
a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează;
b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent economic ori unul
sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor
alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin
cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace.”
Concentrarile economice: “Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau
consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau
denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.” conform art.
12.
Legea 21/1996:
“Prevederile capitolului 10 din legea 21/1996 nu se aplică operaţiunilor de concentrare economică,
atunci când cifra de afaceri cumulată a agenţilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în lei a
10.000.000 euro şi nu există cel puţin 2 agenţi economici implicaţi în operaţiune care să realizeze pe
teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000
euro
(Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României, valabil
pentru ultima zi a exerciţiului financiar din anul anterior operaţiunii.)”- art. 14
Nu constituie o operaţiune de concentrare economică (art 11):
a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre judecătorească sau
de către o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de
încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire silită sau altă procedură similară;
b) băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi societăţile financiare, societăţile de servicii de
investiţii financiare sau societăţile de asigurare şi reasigurare, a căror activitate normală include
tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terţilor, deţin, cu titlu temporar, participări
de capital la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor,cât timp ele nu exercită
drepturile de vot aferente acestor participări astfel încât să determine comportamentul concurenţial al
respectivului agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiţia
ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii; la
cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă solicitantul dovedeşte că revânzarea
participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul fixat;
c) controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici menţionaţi în lege, cu condiţia ca
drepturile de vot aferente participării deţinute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în
organele de administrare, conducere executivă, supraveghere şi control ale agentului economic la care
deţin participarea, decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina
direct sau indirect comportamentul concurenţial al agentului economic controlat;
d) agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează operaţiuni de
restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.
Operaţiunile de concentrare economică - criterii, conform art. 13:
a) necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa românească, ţinând seama de structura
tuturor pieţelor în cauză şi de concurenţa existentă sau potenţială dintre agenţii economici situaţi în
România sau în străinătate;
b) cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză, puterea lor economică şi financiară;
c) alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori, accesul lor la pieţe şi la surse de aprovizionare,
precum şi orice bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la intrarea pe piaţă;
d) tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză;
e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;
f) contribuţia la progresul tehnic şi economic.
Concentrările economice care depăşesc pragurile prevăzute la art. 14 sunt supuse controlului şi trebuie
notificate Consiliului Concurenţei
Concentrarea/fuzionarea (economică) este definită și în legislația europeană antitrust
o operațiune de concentrare se realizează atunci când două sau mai multe întreprinderi, independente
anterior, fuzionează, atunci când o întreprindere achiziționează controlul unei alte întreprinderi sau
atunci când o întreprindere comună realizează, într-o manieră durabilă, toate funcțiile unei entități
economice autonome (full function joint venture/entreprise commune de plaine exercice
Procedura de control al operatiunilor de concentrare
În dreptul european, procedura de control al operațiunilor de concentrare este definită de Regulamentul
privind concentrările (modificat o dată) și de Regulamentul de aplicare. Regulamentul privind
concentrările îi conferă Comisiei competență exclusivă de a evalua operațiunile de concentrare de
dimensiune europeană.
Operațiunile de concentrare care ating pragurile cifrei de afaceri definite de Regulamentul privind
concentrările trebuie să-i fie notificate Comisiei, în termen de o săptămână de la încheierea înțelegerii,
de la publicarea ofertei de cumpărare sau de schimb, ori de la achiziționarea unei participații de control.
Aceste operațiuni de concentrare nu pot fi puse în aplicare înainte de a fi luat Comisia o decizie de
autorizare. În cazul încălcării acestor obligații, Comisia poate aplica amenzi întreprinderilor în cauză. Cu
începere de la data notificării, Comisia dispune, în general, de un termen de o lună, pentru a proceda la
o evaluare inițială a operațiunii notificate.
Dacă are îndoieli serioase asupra compatibilității unei operațiuni de concentrare cu piața comună,
întreprinde o ancheta mai aprofundată, denumită „de fază secundă”, pentru care îi este acordat un
termen suplimentar de 4 luni. Dacă, în acest termen, Comisia nu emite o decizie, operațiunea este
considerată ca fiind autorizată.
Concentrarea de salvare
Fuziune de salvare) este o noțiune denumită și „apărarea întreprinderii aflate în mare dificultate”, care
permite Comisiei să autorizeze o operațiune de concentrare, chiar dacă aceasta conduce la crearea sau
întărirea unei poziții dominante, cu condiția să nu existe nici o legatură de cauzalitate între operațiunea
de concentrare și poziția dominantă, adică operațiunea de concentrare să nu antreneze deteriorarea
structurii concurențiale a pieței.
criterii pentru aplicarea conceptului de „concentrare de salvare”:
(1) întreprinderea de achizitionat trebuie să fie „falimentară” (adică, ea ar dispărea oricum de pe piață);
(2) nu există un alt cumpărător care să poată propune o soluție mai puțin dăunătoare pentru
concurență;
(3) întreprinderea achizitoare ar prelua, oricare ar fi aceasta, cota de piață a întreprinderii achiziționate,
ori activele sale ar dispărea inevitabil de pe piață, dacă n-ar fi preluată de o altă întreprindere. Până în
prezent, noțiunea de „concentrare de salvare” a fost aplicată rar.
Concluzii
Prin Lege se prevede şi posibilitatea acordării de exceptări individuale sau în bloc a unor practici
comerciale restrictive prin compararea avantajelor aduse interesului general şi a
dezavantajelor pe care le pot cauza astfel de practice
Deţinerea unei poziţii dominante pe piaţa românească nu este interzisă. Agenţii economici intră sub
incidenţa legii în măsura în care abuzează de poziţia lor dominantă prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale care afectează comerţul sau prejudiciază consumatorii.
Concentrările economice realizate prin acte juridice prin care se realizează transferul proprietăţii sau al
folosinţei asupra bunurilor, drepturilor şi obligatiilor unui agent economic prin fuziune sau prin
dobândirea direct sau indirect a controlului asupra unuia sau mai multor agenţi economici, sunt interzise
dacă crează sau întăresc o poziţie dominantă care prin exploatarea de o maniera abuzivă conduce sau ar
putea conduce la restrângerea sau denaturarea semnificativă a concurenţei.
Reglementări naționale privind concentrările economice
Concentrările economice pot fi admise dacă în urma analizei realizate pe baza criteriilor stabilite prin
Lege şi prin regulamentul specific se apreciază că sunt compatibile cu un climat concurenţial normal, iar
agenţii economici implicaţi dovedesc că sunt îndeplinite cumulativ o serie de condiţii vizând creşterea
eficienţei economice şi a competitivităţii la export, asigurarea de avantaje pentru consumatori prin
preţuri reale mai reduse.
Legea Concurenţei prevede sancţiuni care au ca scop descurajarea recurgerii la practici
anticoncurenţiale de către actorii de pe piaţă
Noul Regulament privind autorizarea concentrărilor economice (MO nr. 91 bis/9.08.2002), care a intrat
în vigoare la data publicării, s-a avut în vedere atât preluarea acquis-ului în materie de concentrări cât şi
valorificarea experienţei acumulate de Consiliul Concurenţei după 5 ani de control al concentrărilor
economice.
Regulamentul cuprinde precizări
menite să clarifice atât obligaţiile Consiliului Concurenţei cât şi pe cele care revin părţilor implicate într-o
operaţiune de concentrare economică:
termenul în care o operaţiune de concentrare economică trebuie să fie notificată Consiliului
Concurenţei, fiind precizat momentul din care începe să curgă termenul de notificare.
Notificarea: Notificarea trebuie depusă la Consiliul Concurenţei în termen de 30 de zile de la data
semnării actului juridic în baza căruia se realizează concentrarea, iar în terment de 7 zile, părţile mplicate
au obligaţia să informeze Consiliul Concurenţei cu privire la operaţiunea care urmează să fie notificată.
Regulament privind autorizarea concentrărilor economice
- procedura care trebuie urmată pentru obţinerea permisiunii de prezentare a unei notificări în forma
simplificată.
- termenul în care Consiliul Concurenţei poate solicita completarea unei notificări incomplete, respectiv
20 de zile de la data înregistrării notificării;
sunt enumerate, exemplificativ, măsurile ireversibile care nu pot fi luate de către părţile implicate într-o
operaţiune de concentrare economică înainte de obţinerea autorizării Consiliului Concurenţei.
Ajutorul de stat, definţie, sediul materiei în dreptul intern şi dreptul European
Ajutorul de stat:
Articolul 107 (1), versiunea consolidată a TUE (Lisabona), fost 87(1) din Tratatul CE stabileşte criteriile ce
trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru a ne afla în prezenţa unei măsuri de natura ajutorului de stat, care
denaturează sau amenință se denatureze concurența, şi anume:
- favorizează anumite întreprinderi sau producţia anumitor bunuri,
-este acordat de stat sau din resurse de stat,
- distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa,
- afectează comerţul între Statele Membre
Ajutorul de stat în legislația europeană.
Controlul intervenţiilor publice care pot deforma concurenţa între firme.
Pentru ca relaţiile de concurenţă între firme să nu fie distorsionate nu este suficient ca acestea să nu se
înţeleagă între ele, să nu abuzeze de poziţia lor dominantă sau să fie implicate într-un proces de
concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar şi ca relaţii de concurenţă să nu fie alterate,
deformate de existenţa ajutoarelor de stat sau de persistenţa anumitor monopoluri în favoarea
întreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate.
Tratatul CE a consacrat trei articole ajutorului de stat, Comisia, susţinută de Curtea de Justiţie, analizând
în detaliu ce se întâmplă din punct de vedere al concurenței în situația ajutorului de stat.
Articolele de la 107- 109 TUE versiunea consolidata, (foste 87 la 89, și fostele Art.92-94) din Tratatul CE
reglementează ajutorul de stat. Astfel, Articolul 107 ( fost 87și (fost 92), în cadrul primului paragraf,
precizează: „cu excepţia derogărilor prevăzute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piaţa
Comună, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma
îmbrăcată, în măsura în care afectează schimburile între ţările membre, denaturează sau ameninţă să
denatureze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi sau activităţi.” Dispoziţia vizează în egală
măsură întreprinderile publice şi private, fără a face distincție.
Deoarece interzicerea absolută a ajutoarelor ar fi imposibilă, paragraful al doilea al Art.87 menţionează
trei situaţii în care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementările pieţei comune, respectiv:
1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garanţia nediscriminării legate de
originea produselor în cauză;
2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamităţi naturale sau evenimente
excepţionale;
3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea ţării (după reunificarea
acesteia).
De asemenea, al treilea paragraf menţionează situaţiile în care ajutoarele pot fi considerate compatibile
cu Piaţa Comună:
ajutoare destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor sau unde nivelul de viaţă
este anormal de scăzut sau care se confruntă cu un şomaj ridicat.
ajutoare destinate să promoveze realizarea unui proiect important, de interes european comun
sau să remedieze grave perturbări ale economiei într-un stat membru;
ajutoare destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau anumitor regiuni economice,
atunci când nu alterează condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate;
ajutoare destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, atunci când nu alterează
condiţiile comerciale şi de concurenţă în Comunitate;
„alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului” (decise cu o majoritate calificată,
pe baza propunerii Comisiei).
În timp, acţiunile Comisiei au fost stânjenite de faptul că statele membre erau înclinate să ascundă
ajutoarele acordate firmelor proprii. În faţa tendinţei de multiplicare a acestor ajutoare, Comisia a
publicat, în 1980 (JOCE, n.C252, 30 sept.1980) un apel către statele membre conform căruia: toate
proiectele statelor membre, care tind să instituie sau să modifice ajutoarele trebuie notificate înainte de
realizarea lor; de altfel, în cazul deschiderii procedurii, ea are un efect suspensif şi ajutorul nu mai poate
fi acordat, cel puţin, până la aprobarea sa de către Comisie. Ajutoarele acordate ilegal au continuat să
prolifereze, de aceea, Comisia, într-o comunicare publicată în 1983 (JOCE, n.C 318, 24 nov.1983) s-a
adresat firmelor, informându-le că „toţi beneficiarii de ajutoare acordate ilegal, respectiv fără o decizie
definitivă a Comisiei privind compatibilitatea acestora, pot fi obligaţi să restituie ajutorul” (au existat
numeroase cazuri concrete de cereri de restituire a ajutorului).
Ce este ajutorul de minimis?
Ajutorul de minimis reprezintă o măsură de sprijin acordată unei întreprinderi, indiferent de mărimea
acesteia, care nu depăşeşte 200.000 Eur pe o perioadă de trei ani fiscali (100.000 Eur pentru orice
întreprindere care activează în sectorul transporturilor). In vederea cumulării, la calculul pragului se are
în vedere doar ajutorul acordat în baza Regulamentului de minimis în ultimii doi ani fiscali şi în anul fiscal
în curs.
Ajutorul de minimis reprezintă un prag valoric, adică o valoare totală, mai degrabă decât un prag
procentual al costurilor proiectului. Acesta poate fi acordat de orice instituţie publică. Prin urmare, în
scopul organizării administrative, este esenţial ca furnizorul de ajutor să solicite potenţialului beneficiar
să declare orice formă de ajutor de minimis primită, din orice sursă, în ultimii trei ani. Trebuie asigurată
respectarea pragului şi alte condiţii, cât şi păstrarea documentelor pe o perioadă de zece ani, dar nu
trebuie furnizată fişa de informare necesară pentru exceptările în bloc.
Inainte de a acorda ajutor de minimis, furnizorul trebuie să respecte toate cerinţele administrative din
Regulament, inclusiv să se asigure că regula de cumul este respectată şi să aibă organizat un sistem de
monitorizare.
Ajutorul de minimis nu poate fi acordat întreprinderilor care efectuează transport rutier de mărfuri
pentru achiziţia de vehicule pentru transport rutier de mărfuri, sau firmelor din sectorul agricol (cu
excepţia procesării şi comercializării de produse agricole) sau pentru activităţi direct legate de export.
Proiectul de schemă privind acordarea de ajutoare de minimis prevede acordarea de ajutoare tuturor
agenţilor economici, din toate domeniile de activitate, cu excepţia:
- sectorului transporturilor rutiere;
- activităţile legate de produse din pescuit şi acvacultură;
- activităţile legate de producţia primară a produselor agricole;
- ajutoarelor de stat pentru export, care privesc ajutoarele legate de cantitatea exportată, de
organizarea reţelei de distribuţie sau privind alte cheltuieli curente legate de activitatea de export;
- ajutoarelor de stat care favorizează utilizarea produselor naţionale în detrimentul produselor de
import;
- sectorului carbonifer;
- sectorului siderurgic.
Agenţii economici care beneficiază de “ajutorul de minimis” nu trebuie să fi primit, pe o perioada de trei
ani fiscali, ajutoare de minimis care depăşesc plafonul de 200.000 euro.
Ajutoarele de minimis nu sunt supuse procedurii de notificare către Comisia Europeană. Ministerul
Finanţelor Publice va furniza, însă, la solicitarea scrisă a Comisiei Europene, în termen de 20 de zile sau
la termenul stabilit în solicitare, toate datele pe care Comisia Europeană le consideră necesare pentru a
aprecia dacă au fost respectate condiţiile impuse.
Conceptul de ajutor de stat în interpretarea Comisiei Europene și Curții de Justiție :
Conceptul de ajutor de stat a fost interpretat de Comisie şi de Curtea de Justiţie într-un sens foarte larg,
astfel încât el include orice ajutor public, acordat de către autorităţile centrale, precum şi ajutoarele
acordate de autorităţile locale sau regionale. Mai mult, ajutorul poate proveni chiar de la organisme
private sau alte organisme asupra cărora statul, o instituţie publică, o autoritate locală sau regională
exercită o influenţă puternică, direct sau indirect.
Forma sub care este acordat ajutorul (reduceri fiscale, garanţii la împrumuturi, livrari de bunuri sau
servicii în condiţii preferenţiale, injecţii de capital în condiţii discriminatorii în raport cu investiţiile
private) sau motivul acordării nu sunt relevante. Ceea ce contează în cazul ajutoarelor de stat sunt
efectele generate de acestea asupra concurenţei de pe piaţă.
În interpretarea Comisiei şi a instanţelor comunitare (europene), există patru condiţii cumulative în care
o măsură sau tranzacţie economică în care este implicat statul poate fi considerată ca implicând ajutor
de stat. Aceste condiţii sunt:
măsura să implice utilizarea resurselor statului;
măsura să confere un avantaj firmei/firmelor beneficiare;
măsura să fie selectivă;
măsura să distorsioneze sau să ameninţe cu distorsionarea concurenţei la nivel transfrontalier.
protecţie a consumatorilor-
Noţiunea de protecţie a consumatorilor- sediul materiei şi definiţie
Sediul materiei şi definiţie: OG nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 208
din 28 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte protecţia consumatorilor.
Noţiunea de consumator este definită, astfel: „consumator - orice persoană fizică sau grup de persoane
fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale ori liberale;”
Mai mult, legea interzice expres producerea, importul şi comercializarea produselor falsificate sau
contrafăcute, aceast act normativ aplicându-se şi în cazul: „comercializării produselor noi, folosite sau
recondiţionate şi a serviciilor destinate consumatorilor, cu excepţia produselor care se comercializează
ca antichităţi şi a produselor necesar fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate, cu condiţia ca
operatorul economic să informeze cumpărătorul despre aceasta, conform Conform art. 1 alin 2. al OG
nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, cu
modificările şi completările ulterioare.
Clarificări terminologice:
Aceeași lege, nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și
consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare, definește termenii și noțiunile
utilizate în art. 2,4, 6,7 astfel:
1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații,
care, în temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara
activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
(2) Prin comerciant se întelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui
contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale,
industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același
scop în numele sau pe seama acesteia.
Protecția consumatorului împotriva clauzelor contractuale considerate abuzive.
Definiția clauzei contractuale considerată abuzivă:
Clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin
ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar
cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Clauza contractuala este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard
preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau
serviciului respectiv.
Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia;
b) toți factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului,
nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile
oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor
inteligibil.
Efectele clauzelor contractuale abuzive:
Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate
prin lege nu produc efecte asupra consumatorului, iar contractul se derulează în continuare, cu acordul
consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. (art. 6)
Dacă contractul nu mai poate produce efecte după înlăturarea clauzelor considerate abuzive,
consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, și daune-
interese. (art. 7)
Controlul respectării dispozițiilor legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate
între comercianți și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se face de
reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de
specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor.
Art. 14 trimite consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei
legi la organelor judecatorești conform prevederilor Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv
întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își
rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă
sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație
întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre
aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:
a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv
întemeiat care să fie precizat în contract
b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală
să ia cunostința la data semnării contractului;
c) obligă consumatorul să își îndeplinească obligațiile contractuale, chiar și în situațiile în care
comerciantul nu și le-a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă
determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea sa își
exprime opțiunea a fost insuficientă;
e) dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind
caracteristicile produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui
produs ori termenul de executare a unui serviciu;
f) dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor și serviciilor furnizate cu
prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care comerciantul
nu își îndeplinește obligațiile contractuale;
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor
contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
j) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile în care:
comerciantul a modificat unilateral clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care
urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
comerciantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale;
j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul, în
cazurile în care:
comerciantul a modificat unilateral clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care
urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu
(prevăzute la lit e);
comerciantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale;
 comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în
cazul denunțării unilaterale;
k) exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau decesului
consumatorului, ca rezultat al unei acțiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor și
serviciilor;
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal,
solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricții în administrarea probelor evidente de care
dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părți din
contract;
n) dau dreptul comerciantului să transfere obligațiile contractuale unei terțe persoane agent, mandatar,
fără acordul consumatorului, dacă acest transfer servește la reducerea garanțiilor sau a altor răspunderi
față de consumator;
o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanță pe care el ar avea-o
asupra comerciantului;
p) prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse
ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde
consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care prețul final este prea mare în raport cu
prețul convenit la momentul încheierii contractului.
Prevederile literei p) nu se opun clauzelor de indexare a prețurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiția
ca metoda prin care prețurile variază să fie descrisă explicit;
r) permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau
finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă
echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant;
s) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul unilateral, fără să prevadă același drept și pentru
consumator;
t) dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o
notificare prealabilă rezonabilă, cu excepția unor motive întemeiate.
Dispozitiile alin. (1) lit. a), p) si t) nu sunt aplicabile în cazul:
a) tranzacțiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare și altor produse sau servicii, în cazul în care
prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe
piața financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla;
b) contractelor pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, cecuri de călătorie, ordine de plată
internaționale emise în devize sau alte instrumente de plată internaționale.
Drepturile consumatorilor în situația contractelor cu clauzele considerate abuzive, conform legii nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori
a) libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune în contracte clauze
abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte în vânzare, de natură a
influenţa opţiunea acestora;
b) de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi
tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie;
c) de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate, precum şi de achitarea
preţurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor şi penalităţilor care nu au fost stipulate iniţial în
contracte sau în alte documente aferente contractelor;
d) de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu corespund clauzelor
contractuale;
e) de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata medie de utilizare a produsului,
stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de părţi;
f) de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil;
majorarea preţului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităţilor şi a altor eventuale costuri
stabilite iniţial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului;
g) de a sesiza asociaţiile de consumatori şi organele administraţiei publice asupra încălcării drepturilor şi
intereselor lor legitime, în calitate de consumatori, şi de a face propuneri referitoare la îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor;
h) de a fi notificaţi în scris cu privire la orice modificare ca urmare a prevederilor contractuale referitoare
la valoarea dobânzilor, comisioanelor, penalităţilor sau oricăror altor costuri, cu cel puţin 30 de zile
înainte de aplicarea noilor valori;
i) de a fi notificaţi cu 30 de zile înainte de data la care contractul se prelungeşte în mod automat pentru
o perioadă de timp determinată sau nedeterminată, în vederea formulării în scris de către consumator a
unei opţiuni de prelungire a valabilităţii acestuia.
Drepturile si obligatiile consumatorului si operatorilor economici
Cunoașterea drepturilor și obligațiilor părților implicate în raportul juridic de concurență prezintă o mare
importanță. Astfel, atât consumatorul cât și operatorii economici vor acționa în cunoștință de cauză
atunci când un drept / obligație este încălcat / încalcată de oricare dintre părțile implicate.
În acest sens legislația în vigoare reglementează atât drepturile cât și obligațiilor acestor părți.
În Codul consumului, Legea nr. 296/2004 în capitolul II sunt reglementate obligațiile operatorilor
economici, în capitolul III, drepturile consumatorilor, iar în capitolul V ”Cadrul general al securității
produselor”, tot din perspectiva sporirii protecției consumatorilor.
Drepturile fundamentale ale consumatorului sunt reglementate și de OG 21/1992 privind protectia
consumatorilor, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în art. 3 astfel: Drepturile
fundamentale ale consumatorilor sunt:
a) de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a li se presta un serviciu care ar
putea să le prejudicieze viața, sănătatea sau securitatea ori sale afecteze drepturile și interesele
legitime;
b) de a fi informați complet, corect și precis asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor,
astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor,
precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori;
c) de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse și servicii de calitate;
d) de a fi despăgubiți pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor și
serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege;
13.2. Obligaţiile operatorilor economici sunt reglementate în art. 8:
- obligația de pune pe piață numai produse sau servicii, care corespund caracteristicilor prescrise sau
declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici
comerciale abuzive.
- obligația de indicare a prețului de vânzare/tariful practicat și prețului pe unitatea de măsură, conform
reglementărilor în vigoare, pentru operatorul economic care, în rețeaua de distribuție, oferă spre
vânzare produse/servicii - art. 64
- obligația de a demonstra consumatorului, la cererea acestuia, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare
și funcționare a produselor ce urmează a fi vândute, după caz- art. 59
Operatorii comerciali au obligația să comercializeze alimente care:
a) sunt însoțite de documente care le atestă originea, proveniența și securitatea, după caz;
b) sunt manipulate și comercializate în condiții corespunzătoare de igienă, care nu pun în pericol viața
și sănătatea consumatorilor și care respectă normele sanitare în vigoare;
c) nu afecteaza viața și sănătatea consumatorilor.
13.2.1. Obligațiile producătorilor - art. 23:
- să răspundă pentru prejudiciul actual și cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum și pentru cel
cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o acțiune sau o omisiune a unei terțe persoane;
- să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative în vigoare prevăd, acestea să fie
testate şi/sau certificate;
- să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise sau declarate;
- să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă şi/sau de la consumatori produsele la care
organele abilitate ori specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate
sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea, securitatea ori interesul economic al consumatorilor, dacă
această măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective;
- să asigure, atât pe durata de fabricaţie, cât şi după scoaterea din programul de fabricaţie, pentru
perioada cel puţin egală cu durata medie de utilizare, calculată de la data vânzării ultimelor produse,
direct sau prin terţi abilitaţi, piesele de schimb aferente şi service-ul necesar produselor de folosinţă
îndelungată;
- să folosească în activitatea de producţie şi depozitare spaţii corespunzătoare;
13.2.2. Obligațiile distribuitorilor- art 24:
- să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure şi respectă condiţiile prescrise sau
declarate;
- să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau consideră că pot fi periculoase;
- să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi producătorul despre existenţa pe piaţă
a oricărui produs de care au cunoştinţă că este periculos;
- să retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat că nu
îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc prin care se
pot elimina neconformităţile respective;
- să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum și condițiile igienico-sanitare pe timpul
transportului, manipulării, depozitării şi desfacerii produselor, conform normelor în vigoare;
13.2.3. Obligațiile prestatorilor de servicii- art. 25:
- să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi proceduri sigure şi, după caz, dacă actele
normative în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate, şi să anunţe imediat existenţa pe
piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos;
- să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori
interesele economice ale acestora;
- să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele prevăzute în contracte;
- să asigure, la prestarea serviciilor nealimentare, condiţii igienice, condiţiile stabilite de producător, de
actele normative în vigoare, precum şi cele specifice desfăşurării activităţii;
- să răspundă pentru prejudiciul actual și cel viitor cauzat de serviciul defectuos prestat.
Alte obligații ale operatorilor economici sunt prevăzute în art. 26 și se aplică persoanelor fizice sau
juridice care pot avea calitatea de operator economic.:
obligația de a comercializa sau oferi, cu titlu gratuit, numai produse sigure, aflate în cadrul
termenului de valabilitate și care nu prezintă riscuri pentru viața, sănătatea și/sau securitatea
consumatorilor;
obligația de a nu comercializa, în spații în care nu pot fi asigurate condițiile de păstrare cerute de
producător pentru a se preveni perisabilitatea accelerată, produse alimentare preambalate sau
ambalate;
obligația de a nu comercializa, în alte condiții decât cele cerute de legislația în vigoare, produse
nealimentare noi, folosite sau recondiționate, fără a putea fi, acolo unde este cazul, probate, verificate
sau asigurate condițiile de păstrare cerute de producător, pentru a se asigura menținerea
caracteristicilor inițiale ale produselor;
 obligația de a nu importa, în vederea distribuției cu titlu oneros sau gratuit, produse periculoase,
expirate sau care pot afecta viața, sănătatea și/sau securitatea consumatorilor prin utilizarea acestora.
Toate aceste reglementări vin în sprijinul consumatorului, care trebuie educat și informat cu privire la
drepturile și obligațiile pe care le are în raporturile pe care acesta le stabilește în procesul de achiziție a
mărfurilor, bunurilor și serviciilor, cu producătorii, distribuitorii, prestatorii de servicii, comercianții, într-
o piață unică europeană dinamică
Provocări si perspective privind concurenta în conditii de criză economică
. Introducere
Competitivitatea produselor pe piața statelor membre ale Uniunii Europene a fost și rămâne o problemă
în atenția tuturor ”actorilor” implicați în buna funcționare a pieței unice. Orice alterare a competitivității
este rapid sancționată de către organele abilitate, care aplică reglementările în materie și care au rolul
gardianului pentru consumatorul european. Acest lucru este supus unor presiuni în creștere, mai ales în
condițiile unei crize economice ca aceasta pe care lumea o traversează în ultimii ani. Astfel, toti ”actorii”
de pe piață au fost obligați să-și revizuiască comportamentul economic în afacerile proprii pentru a
rezista. Cei care nu au fost capabili să se adapteze presiunilor pieței și mediului concurențial au dispărut
de pe piață, sau a părăsit unele afaceri orientându-se spre altele.

II. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiective
- înţelegerea mediului de afaceri în situații de criză, supus presiunilor din toate direcțiile
- cunoaşterea provocărilor cu care se confruntă mediul de afaceri, valorificând propriile cunoștințe sau
experiențe (ca și consumatori)
-întelegerea presiunilor care acționează pe piață în situații de criză economică

Competenţe
- familiarizarea cu vocabularul ştiinţific specific acestei unităţi de învăţare
- deprinderea noilor cunoştinţe
- studenţii vor cunoaşte elementele specifice ale legislației în domeniul concurenței, care trebuie să fie
adaptată la provocările economico-sociale ale societății aflate în criză/recesiune globalizată.

III. Cuvinte Cheie: concurență, criză economică, recesiune, mediu de afaceri

IV. Timpul estimat pentru studiul individual: 3 ore

V. Conţinutul dezvoltat al temei

Astfel, încă din 2005, reputați specialiști ai dreptului și relațiilor diplomatice considerau o greșeală
“abandanonarea piețelor tradiționale (mai ales cele din estul continentului) și reorientarea exporturilor
aproape exclusiv spre piețele statelor membre ale Uniunii Europene ... care a creat mari dificultăți
producătorilor din statele asociate (anul 2005), deoarece piețele vest-europene erau suprasaturate cu
produsele proprii“. Multe produse căutate și apreciate pe piețele rusești nu au fost și nu sunt cerute pe
piețele europene. În relațiile comerciale și de afaceri cu state membre ale Uniunii Europeneeste
imperios necesar să fie promovate produse competitive. Un produs competitiv trebuie să îndeplinească
cumulativ minim două cerințe: să aibă un nivel calitativ ridicat și să un preț atractiv, preferabil mai mic
decât produse similare ale concurenței.
Și de aici intervin dificultățile.... lipsa tehnologiilor performante și nu numai, crează dificultăți de
producere a mărfurilor la un raport calitate/preț competitiv. Statele membre intrate în Uniunea
Europeană în 2004 și 2007 sunt “mult mai deschise către comerțul european” și “departe de a fi la fel de
sofisticate” ca vechile state membre “în privința utilizării barierelor comerciale netarifare”
“Statele membre au recurs și continuă să recurgă la bariere comerciale netarifare pentru a-și proteja
propria economie, aplicând cu succes și rigurozitate regula: apărării și promovării interselor economice
proprii. Abandonarea oricăror măsuri de protecție a economiilor naționale a fost și continuă să fie o
opțiune cu urmări grave nu numai în planul relațiilor comerciale, ci și pentru evoluția economică
generală a acestor țări.
Din păcate, ceea ce părea un scenariu nu tocmai optimist în 2005, s-a confirmat în anii următori inclusiv
pentru România, prin scăderea exporturilor intracomunitare dar și extracomunitare de produse finite și
creșterea în schimb a exporturilor de materii prime mai ales către Uniunea Europeană.

Caracterul global al actualei crize economice și financiare, a obligat noile state membre la adoptare unui
comportament prudent, deoarece, oricât de diferite ar fi din punct de vedere al dimensiunii economice,
au trăsătura comună de fi economii mici și deschise, angajate într-un proces de recuperare a decalajelor
economice. Această caracteristică crează un „cerc virtuos”... mai degrabă decât „vicios” În perioadele de
creștere conomică generalizată, dar le face mult mai vulnerabile la șocuri exogene, actuale criză
reprezentând cel mai puternic asemenea șoc ce se putea întrevedea.
Economiile noilor state membre sunt foarte dependente de piețele de export intracomunitare și tind să
aibă piețe financiare îngustem ceea ce le face foarte vulnerabile la o deteriorare a conjuncturii
economice în Uniunea Europeană și /sau la fluctuațiile de percepție ale investitorilor financiari
internaționali. Aceste amenințări potențiale sunt amplificate de faptul că statutul lor de state membre
ale Uniunii Europene nu le îngăduie să adopte măsuri protecționiste.
Aceste lucru ar fi considerat o nerespectarea a normelor europene în domeniul concurenței pe piața
unică, fiind sancționat ca atare.
Stabilirea standardelor de conduită prin normele de drept concurențial este ancorată în principiile
„capitalismului de piață liberă” așa cum este el numit de specialiști europeni în domeniu. Astfel, politica
concurențială europeană cuprinde politica antitrust, controlul fuziunilor, și al ajutoarelor de stat,
orientarea generală fiind către o liberalizare a piețelor. Indubitabil, această liberalizarea a piețelor a fost,
și din păcate pentru România, încă este în avantajul piețelor mature ale statelor membre care au o
economie capitalistă de secole.
România și taote statele din vechiul bloc comunist au încă dificultăți în a concura și performa pe piața
unică europeană. De altfel, Stephen Wilks, de la Universitatea Exeter, în articolul sau „Politica în
domeniul concurenței. Către o constituție economică?” consideră:
„ În capitalismul pieței libere, concurența este dinamica centrală a activității antreprenoriale, precum și
mijlocul de energizare a sistemului economic pentru a furniza alocațiile sociale. Acele aspecte ale vieții
economice care obstrucționează concurența- monopolul, oligopolul, cartelurile, practicile restrictive,
împărțirea piețelor, subvențiile și protejarea unor sectoare sau firme din partea statului- împiedică de
asemenea generarea și distribuirea bogăției în mod eficient. Așa cum Banca Centrală Europeană (BCE)
garantează o monedă sănătoasă și un nivel scăzut al inflației,[spune autorul], la fel normele europene
privind concurența garantează o piață liberă și eficiență economică, furnizând o „constituție economică”
a Europei„
Pe măsură ce criza s-a acutizat și generalizat, în anii care au urmat, 2009, 2010, au apărut efecte directe
asupra economiei reale. Astfel, grevele din Regatul Unit pentru locurile de muncă dintr-un proiect de
construcții la o rafinărie care au fost ocupate de lucrători italieni și portughezi au generat modificări ale
Directivei privind serviciile . Directiva modificată s-a aplicat începând cu 2009, nu a creat o adevărată
piață unică pentru servicii, dar a creat condiții puțin mai liberale decât precedenta reglementare.
Ale încercări de distorsiune a mediului concurențial pot fi invocate și în cazul politicienilor britanici, greci
și spanioli, care au sugerat că băncile care au primit fonduri publice ar trebui să acorde împrumuturi mai
întâi firmelor și gospodăriilor interne; președintele Franței, Nicolas Sorkozy a sugerat că ajutorul de stet
pentru contructorii de mașini francezi ar trebui acordat cu condiția ca producția să rămână în Franța... și
exemplele pot continua.
Totuși, provocările pieței unice au fost mai degrabă retorice decât reale, deși excepții de seamă includ
intervenția guvernului german în vânzarea mașinilor Opel. (The Economist, 22 oct 2009).
Concurența și alte prevederi cu caracte economic conform Acordului European institutind o Asociere
între România, pe de o parte și Comunitățile Europene și Statele membre, pe de altă parte
Cazurile de incompatibilitate cu buna funcţionare a acordului, în măsura în care ele pot afecta comerţul
dintre România şi Comunitate, sunt:
• Orice acorduri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate
între întreprinderi având ca obiect sau efect prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea concurenţei;
• Abuzul din partea uneia sau mai multor întreprinderi de a avea o poziţie dominantă, pe teritoriul
României sau al Comunităţii în ansamblu, sau pe o parte substanţială a acestuia;
• Orice ajutor public care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau a producţiei anumitor mărfuri.
În ceea ce priveşte scopurile balanţei de plăţi se prevede:
• Plăţile vor evita impunerea de măsuri restrictive, inclusiv măsuri la import, iar în cazul
introducerii unor astfel de măsuri, partea care le-a introdus va prezenta celeilalte un calendar al
eliminării acestor măsuri;
• Părţile care au serioase dificultăţi de balanţă sau pentru care există o ameninţare iminentă a
unei astfel de situaţii pot adopta, în conformitate cu condiţiile prevăzute în Acordul pentru tarife vamale
şi comerţ, măsuri restrictive, inclusiv referitoare la împrumuturi pe o durată limitată, care nu o va depăşi
pe cea necesară în vederea remedierii.
Însă fără armonizarea legislaţiei României cu legislaţia comunitară nu putea fi realizată nici una din
măsurile preconizate. Ea a reprezentat o condiţie importantă a integrării României în Comunitate,
actuala Uniuni Europeană.