Relația dintre Cehov și Stanislavski

CAPITOLUL I

Biografie

I.1. Anton Pavlovici Cehov

Anton Pavlovici Cehov s-a născut în 1860 într-un oraș mic din Rusia –
Taganrog. A fost fiul unui băcan care din cauza problemelor financiare a fost
nevoit să părăsescă localitatea împreună cu întreaga familie, în afară de mezinul
Antoșa care a rămas în orașul de la marea Azov pentru a-și termina studiile. După
finalizarea acestora, Anton Pavlovici se alătură familiei la Moscova une începe
facultatea de medicină. Pentru a se întreține și a-și ajuta financiar familie, Cehov
publică scrieri umoristice în diverse gazete. Pasiunea și tehnica scrisului evoluează
și se naște prima sa piesă, „Ivanov”. Devine din ce în ce mai cunoscut ca
dramaturd pentru stilul său secial și începe colaborarea cu M.H.T., care îl consacră.

Din păcate sănătate i-a scurtat viața dramaturgului și i-a îngreunat-o în

ultima parte. Tuberculoza intestinală nu i-a permis să fiee prezent la multe repetițiii
și chiar la premiere.

1
 În 1904 este nevoit să se înterneze la un sanatoriu dintr-o zonă de munte din
Germania pentru tratament. Simțindu-și sfârșitul, trimite prietenlui și
colaboratorului său, Stanislavski un bilet scurt și emoționant: „Ich sterbe”(Mor).1

I.1 Konstantin Sergheevici Stanislavski

Konstantin Sergheevici Alexeev s-a născut la Mosova în 1963 într-o familie

înstărită. Încă din copilărie a fost pasionat de artă. A încercat să mergă pe drumul
muzicii de operă dar rezistența sa vocală s-a dovedit precară. S-a îndreptat către
teatrul de amatori. Aceasta ne fiind considerată o preocupare serioasă pe atunci
pentru cineva are provenea dintr-o familie precum a sa, Konstantin Sergheevici a
ales numele de scenă Stanislavski (numele unui actor polonez îndrăgit care tocmai
își încheiase activitatea).

Tânărul Stanislavski și-a dorit să urmeze o carieră de actor – să urmeze

studiile Conservatorului de artă dramatică. După un scurt timp petrecut în această
instituție realizează că metoda de pedagogie învechită are ca scop simpla
declamație și renunță la studii. Începe propriile cercetări care au ca rezultat
celebrul său „sistem” ce a fost popularizat prin reprezentațiile Teatrului de Artă din
Moscova.

1
Stanislavski, Konstantin – Viața mea în artă, Editura Cartea Rusa, București, 1954, p. 324

2
 CAPITOLUL II

Teatrul de Artă din Moscova

În secolul al XIX-lea actorii încă foloseau metode de joc tradiționale care

presupuneau „a face” și nu „a fi”. Această manieră de abordare a unui text
dramatic este total incompatibilă cu teatrul lui Anton Pavlovici Cehov. Cehov este
împotriva teatrului de moda veche, ala acțiunii exterioare nejustificate.
Dinamismul interior specific pieselor sale le face perfect compatibile cu sistemul
lui Stanislavski. Construcția complexă a acestora presupune „intuiție și
sensibilizare”2 și fiind un melanj de stiluri literare, cel predominant fiind realismul.

Anton Pavlovici era o fire riguroasă. Era deosebit de interesat de soarta

lucrărilor sale, având obiceiul de a fi prezent la lecturile acestora și la repetiții în
ciuda stării sale de sănătate. Prezența sa era imperios necesară întrucât cheia dorită
nu a fost înțeleasă de actori și de regizor de la bun început. De obicei, actorii citeau
piesele ca pe niște tragedii, spre disperarea dramaturgului, care avea credința
neclintită că a scris o comedie. Singura indcație pe care o putea da trupei era: „Ia
ascultați, tot ceea ce am avut de spus se află scris în text.”3

Este binecunoscut faptul că premiera spectacolului „Pescărușul” de la St.

Petersburg din 1896 a fost un eșec, acest lucru resimțindu-se chiar din reacțiile
spectatorilor. Cu toate acestea, Konstantin Sergheevici Stanislavski asesizat
calitatea textului ca cărui valoare este știrbită de metoda de actorie învechită.

2
Stanislavski, Konstantin – Viața mea în artă, Editura Cartea rusă, București, 1954, p. 264
3
Ibidem, p. 275

3
Acesta reușește să pătrundă sensul piesei, să-i indentifice simbolurile și, mai ales,
să aducă mtoda de actorie potrivită insuflețirii textului. „Pescărușul” are o a doua
premieră în 1898 la Teatrul de Artă din Moscova. Aceasta este un real succes ce
are ca urmare doința mi multor teatre de a obține textul piesei.

După succesul pe care l-a avut „Pescărușul” trupa Teatrului de Artă din
Moscova a sperat la o nouă piesă a lui Cehov. Ceea ce s-a ți întâmplat. A urmat
„Unchiul Vanea” iar succesul acesteia a depășit granițele Rusiei.

Este binecunoscut faptul că Stanislavki este o figură emblematică pentru

teatrul modern însă el nu ar fi putut deveni ceea ce este fără a învăța de la Cehov să
trateze problema formei fără fond, a aparenței lipsite de esență. Deși gândirea lui
Stanislavki era impulsionată de renunțarea la tipuri, clișee, matrici etc, acsta
recunoaște dramaturgul l-a ajutat să evolueze: „Noi socoteam că, în calitatea lui de
administrator al moșiei profesorului Serebriakov, acest personaj trebuia să poarte
tradiționalul costum al moșierul: cizme înalte, șapcă cu cozoroc, uneori o cravașă
în mână, căci se presupunea că avea adesea de inspectat, călare moșia.” La Cehov
detaliile fac diferența în textul piesei se precizează că Vanea poartă o cravată de
mătase. Nu este un moșier ca oricare altul. Este un om cultivat care îl susține din
umbră pe incapabilul profesor. Astfel Stanislavski are de-a face cu un dramaturg
care este împotriva stereotipiilor care, de altfel, nu își găsesc locul în viața reală.

Cei mai mulți spectatori ai Teatrului de Artă din Moscova erau atrași de
piesele lui Cehov, de atmosfera deosebită a spectacolelori și aerul lor inovator. De
aceea, trupa s-a asigurat că v-a avea acces și la următoarea scriere a cunoscutului
scriitor: „Trei surori”.

4
 La prima lectură textul nu a fost pe deplin înțeles de către actori. A fost
perceput ca o tragedie, spre disperarea lui Anton Pavlovici. Acesta, binecunoscut
ca o fire energică, a refuzat să dea alte explicații decât cele deja scrise.

Lucrul pentru „Trei surori” a început sub atenta supraveghere a lui V. I.

Nemiriovici Dancenko (care a pus la punct partea literară) și K.S. Stanislavski
(care se ocupa se actorie și regie). Pentru a reuși să redea tabloul piesei a fost
nevoie ca actorii să conștientizeze faptul că personajele nu își doresc să trăiască în
monotonie ci sunt condamnați la aceasta (fără încerca să schimbe ceva însă). Anton
Pavlovici nu a asistat la premieră din motive necunoscute – Stanislavski presupune
că emoțiile l-au îndemnat să nu participe la acest eveniment. În ciuda neîncrederii
dramatugului spectacolul „Trei surori” a fost socotit drept unul dintre cele mai
reușite ale trupei.

Întotdeauna Cehov s-a mândrit mai mult cu cariera medicală decât cu cea de
scriitor. Poate că această viziune l-a făcut să își privească cu dezinvoltură operele,
să se lipsească de restricții și astfel să ofere pulicului elementele de noutate
binecunoscute. De asemenea, el era un fin observator sentimental. Piesa „Livada
cu Vișini” are în spate o poveste banală. Văzându-l pe un actor al Teatrului de Artă
cum mimează, cu scop explicativ, modul în care trebuie prinsă momeala într-o
undiță și-a propus să scrie o piesă pentru ca publicul să poată vedea pasiunea
pentru pescuit a acestui actor. Încetul cu încetul, acestei imagini i s-au adăugat și
altele. Premiera acestei piesa nu a avut efectul scontat încă de la prima
reprezentație însă a evoluat pe parcurs. Din păcate, A.P. Cehov nu a putut vedea
acest lucru deoarece în 1904 a decedat în Germania.

Se poate spune că între Konstantin Sergheevici Stanislavski și A. P. Cehov

a existat o puternică simbioză profesională care, cu timpul, a născut o relație de

5
prietenie bazată pe respect. Cei doi au fost compatibili din puncul de vedere al
viziunii asupra artei teatrale și s-au ajutat unul pe celelalt să evolueze.