Academia Forţelor Terestre „Nicole Bălcescu”

Doctrine si sinsteme politico-militare

Analiza misiunilor ONU si NATO

Stud. Mocanu Ionuţ gr.18 Îndrumători: Col. Neag Alin

Stud. Albulescu Dragoş gr.18 Prof. Metea Ileana

Anul universitar 2011

1
 Analiza misiunilor ONU şi NATO
UN and NATO missions analysis

Sisteme = ansamblu de elemente(principii reguli) dependente între ele şi

formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire
teoretica;

Sistem militar = totalitate forţelor militare de care dispune un stat, a

formelor, procedeelor şi metodelor de organizare, de întreţinere si folosire a
acestor forţe pe timp de criza, pace sau război;

NATO = Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în

engleză și OTAN în franceză) este o alianță politico-militară stabilită în 1949,
prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington la 4 aprilie 1949;

ONU = Organizația Națiunilor Unite (abreviat: ONU) este cea mai

importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945 după Al
Doilea Război Mondial, are astăzi 192 de state membre;

Misiune = Sarcină acordată cuiva în vederea realizării unei acțiuni. 2)

Reprezentanță diplomatică a unui stat în alt stat. 3) Grup de persoane (oficiale)
trimis undeva cu un anumit scop; delegație. 4) Organizație de creștini care
propagă religia creștină în statele cu altă credință dominantă;

Terorism = totalitatea actelor de violenţă comise de un grup sau de o

organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate sau pentru a schimba forma
de guvernământ a unui stat;

Securitate = 1) Situație fără pericol; lipsă de primejdie; siguranță. 2) Organ

de stat care are ca sarcină apărarea organizării politice și sociale a statului.

2
 Cuprins
Rezumat...............................................................................................4
Introducere..........................................................................................5
Aspecte militare. Asigurarea unei corespondenţe depline între
capabilităţi şi angajamente.................................................................6
Îmbunătăţirea capabilităţilor.................................................................7
Evaluarea progresului realizat...............................................................8
Cum functioneaza ONU......................................................................9

Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul misiunilor

dupa anii `90?......................................................................................11

Raportul Brahimi.................................................................................11

Cum se pot schimba in bine misiunile curente?..................................12

Factori cheie........................................................................................12

Concluzie............................................................................................13

3
 Rezumat
Trăim într-o lume cu totul schimbată faţa de cea nascuta dupa cel de-al doilea Război
Mondial. În decurs de aproximativ 50 de ani omenirea a cunoscut schimbări majore, sub toate
aspectele (politic, economic, social, militar etc.). Factorul major care a dus la aceste schimbări
a fost în mare parte dezvoltarea comunicaţiilor. Omenirea a început să nu mai fie asa izolată,
informaţia având o viteză de circulaţie din ce în ce mai mare. Acest lucru a determinat ca
majoritatea ţărilor să înceapa să colaboreze între ele din ce în ce mai mult, nevoia de afirmare
fiind una foarte mare. Această colaborare intre state a ajutat în mare masură la formarea de
noi organizaţii precum NATO sau ONU, organizaţii ce au drept scop menţinerea păcii şi a
integrităţii omenirii.

De asemenea, un alt fenomen major a luat ampluare in lumea intreagă: terorismul. Chiar
dacă aceste organizaţii erau active lumea nu era pregatită pentru ceea ce avea să urmeze. Cel
mai bun exemplu este atentatul de la 11 septembrie 2001, atunci cand America a fost cu
adevărat zguduită. Acest moment sau mai bine zis această palmă dată omenirii a făcut ca cele
două mari organizaţii ONU si NATO să lucreze cot la cot împotriva acestor grupuri teroriste.

Războiul si pacea continuă să reprezinte, la scară planetară, preocuparea principală a

diriguirorilor lumii. În momentul de faţă au loc tot mai multe dezbateri în legătură cu
legalitatea păcii si războiului, pentru că atacurile teroriste care ţin în priză directă, o întreagă
planetă, au bulversat întregul sistem de drept si moral al lumii, teroristii nefiind deacord cu
asa ceva considerând războiul ca pe o pace a lor.

We live in a world completely changed from the one born after the Second World War.
Within about 50 years mankind has experienced major changes in all aspects (political,
economic, social, military, etc.).. Major factor that led to these changes was largely
communications development. Mankind began to not be so isolated, with a velocity
information increasingly higher. This has led most countries to begin to work together ever
more need for assertion is very large. This collaboration between countries helped greatly to
the formation of new organizations such as NATO or UN organizations aimed at maintaining
peace and the integrity of humanity.

Also, another major phenomenon worldwide has taken ampluare: terrorism. Even if these
organizations were active world was not ready for what was to follow. The best example is
the attack of September 11, 2001, when America was really shaken. This time or rather the
human time span has made two major UN and NATO organizations to work side by side
against these terrorist groups.

War and peace continues to be on a planetary scale, the main concern diriguirorilor world.
Currently have more room for debate about the legality of peace and war, because terrorist
attacks related to direct engagement, an entire planet, have upset the whole system of law and
moral world, terrorists not agree with that considering war as their peace.

4
 Introducere
Ideea construirii unei organizaţii, menita sa contribuie la menţinerea pacii în lume, este
foarte veche, cunoscând abordari diferite în funcţie de etapa istorica la care ne raportam,
adevarata consacrare este cunoscuta la inceputul secolului al XX-lea, dupa consumarea
primului război mondial, odată cu înfinţarea Socienaţii Naţiunilor.1

După încheierea războiului rece, construirea naţiunilor a reprezentat o activitate aflată în

continuă creştere. ONU, NATO, SUA şi, mai recent, UE au desfăşurat misiuni care presupun
angajarea forţelor armate în medii post-conflict urmărind sprijinirea transformării politice, sau
altfel spus, democratizarea acestora. Această descriere nu se potriveşte tuturor expediţiilor
militare de dată recentă, dar construirea naţiunilor, construirea păcii sau operaţiile de
stabilizare, numite astfel conform terminologiilor preferate utilizate, au devenit paradigma
dominantă pentru întrebuinţarea forţelor armate în era post război rece.
După 1989, frecvenţa, amplitudinea, gama şi durata misiunilor de construire a naţiunilor au
crescut constant. În timpul războiului rece, în medie, Statele Unite au desfăşurat o intervenţie
militară o dată la zece ani. ONU a lansat, în medie, o nouă misiune de menţinere a păcii o dată
la patru ani. După 1989, frecvenţa intervenţiilor conduse de SUA se apropie de una la fiecare
doi ani. În medie, noi misiuni de menţinere a păcii ale ONU sunt lansate aproximativ o dată la
fiecare şase luni.
Efectul cumulativ al acestei activităţi a fost, desigur, benefic. În ultimul deceniu, numărul
conflictelor civile din întreaga lume s-a înjumătăţit, iar numărul victimelor produse de acestea
a scăzut şi mai semnificativ. Contrar impresiei publicului, lumea a devenit mai puţin violentă
după încheierea războiului rece. Forţele armate s-au dovedit a fi o componentă esenţială a
acţiunilor multinaţionale de prevenire a reizbucnirii conflictelor în societăţile care au trecut
printr-o astfel de experienţă. Menţinerea păcii s-a dovedit cel mai rentabil instrument la
dispoziţia comunităţii internaţionale în aceste circumstanţe şi singurul cu un înalt grad de
succes. Asistenţa economică poate întări efectele menţinerii păcii într-o societate post conflict,
dar în absenţa unei stabilizări militare oferite din exterior, conflictele vor reizbucni în cele mai
multe dintre ţările care au trăit această experienţă, indiferent de cât ajutor economic, consiliere
şi alte forme de sprijin vor beneficia acestea2.

După parerea mea acestă teme reprezintă o alegere foarte bună datorit faptului ca cele
două organizaţii ONU şi NATO coopereaza pentru formarea unui angajamet important pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

1
Teodor,Frunzeti Ion,Panait Paul,Dăanuţ,Duţă – Politica şi apărare naţională, Organizaţiile internaţionale şi
problema balcanică.
22
James,Dobbins examinează modul în care NATO ar trebui să coopereze cu alte organizaţii internaţionale in
domeniul construirii naţiunilor; Rolul NATO în construirea naţiuniilor.

5
 Aspecte militare. Asigurarea unei corespondenţe depline între
capabilităţi şi angajamente

Într-o perioadă în care NATO este angajat în patru operaţii – în Afganistan, în Bosnia-
Herţegovina, în Kosovo şi în Mediterană – asigură sprijinul unei a cincea operaţii - Divizia
Multinaţională condusă de Polonia în Irak, unii observatori consacraţi sugerează că Alianţa ar
trebui să-şi asume şi mai multe angajamente operaţionale. Astfel de sugestii reflectă în mod
evident percepţia conform căreia NATO este singura dintre organizaţiile internaţionale care
are abilitatea de a organiza şi furniza resursele necesare pentru operaţii militare majore ce
implică ţări de pe ambele maluri ale Atlanticului şi potenţial ţări din întreaga lume. Dar
această percepţie, care flatează probabil, se bazează pe ipoteza fundamentală că NATO este
capabil să ofere la momentul potrivit forţele corespunzătoare, care să deţină capabilităţile
necesare şi suficiente ca număr pentru a ne sprijini ambiţiile operaţionale. Totuşi, sporirea
constantă a operaţiilor Alianţei ridică unele întrebări asupra măsurii în care forţele şi
capabilităţile implicate sunt adecvate pentru desfăşurarea acestora. În contextul apropiatului
Summit NATO de la Istanbul, este util să ne punem câteva întrebări dificile privind
progresele realizate de Alianţă, atât în dezvoltarea capabilităţilor corespunzătoare
angajamentelor sale, curente şi viitoare, cât şi în încercarea de a pune la dispoziţie aceste
capabilităţi.
Realizarea unei corespondenţe corecte între capabilităţi şi angajamente necesită o
înţelegere clară a cerinţelor noastre strategice. În primi săi 40 de ani de existenţă, NATO s-a
concentrat exclusiv pe obiectivul apărării colective, acela de a menţine forţele militare
necesare pentru a descuraja şi, dacă era nevoie, respinge orice atac la nivel strategic al
Pactului de la Varşovia îndreptat împotriva teritoriului oricărui stat aliat. Pentru a realiza acest
lucru, NATO trebuia să posede un număr mare de forţe convenţionale şi nucleare, cu un înalt
nivel al stării de operativitate şi optimizate pentru campanii scurte de înaltă intensitate
desfăşurate pe teritoriul statelor membre, în special de-a lungul graniţelor estice ale Alianţei.
Datorită faptului că cele mai multe dintre forţe erau pre-poziţionate de-a lungul acestor graniţe
şi era de aşteptat ca acestea să desfăşoare acţiuni de luptă în locul de dispunere şi să
beneficieze într-o mare măsură de structurile puse la dispoziţie în cadrul sprijinului naţiunii
gazdă, pentru cei mai mulţi aliaţi, asigurarea capacităţii de dislocare şi a sustenabilităţii
forţelor trimise în afara graniţelor naţionale nu au constituit o preocupare semnificativă.
Anii care au urmat de la sfârşitul războiului rece au fost martorii asumării de către NATO a
obiectivului de a extinde securitatea şi stabilitatea dincolo de spaţiul euro-atlantic, prin
parteneriat, cooperare şi, în cele din urmă, în unele cazuri, prin lărgirea Alianţei. Pe măsură ce
ameninţarea convenţională la scară mare la adresa teritoriului statelor NATO a dispărut, au
apărut alte riscuri şi provocări, cum ar fi cele generate de state instabile, rivalitatea etnică,
instabilitate, proliferarea armelor de distrugere în masă şi terorism. Totodată, pe măsură ce
NATO s-a implicat într-o serie de operaţiuni de răspuns în situaţii de criză care presupun o
prezenţă din ce în ce mai sporită în teren, s-a modificat fundamental însăşi natura forţelor
necesare pentru desfăşurarea operaţiilor Alianţei.
Importanţa acestei din urmă evoluţii a fost şi mai puternic subliniată în perioada care a
urmat imediat după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001. Atacurile teroriste asupra
World Trade Center în New York şi asupra Pentagonului în Washington nu numai că au făcut
ca NATO să invoce, pentru prima dată în istoria sa, articolul 5 al Tratatului de la Washington,
ci au constituit un catalizator pentru adoptarea unui nou concept de apărare împotriva
terorismului şi ajungerea la un acord între aliaţi privind necesitatea ca NATO să-şi poată
deplasa rapid forţele oriunde şi oricând este nevoie de acestea.

6
 Astăzi, Alianţa are nevoie de forţe moderne, dislocabile, sustenabile şi disponibile pentru a
îndeplini întreaga gamă de misiuni NATO, inclusiv în cazul operaţiilor de înaltă intensitate
desfăşurate departe de bazele unde sunt dispuse în mod obişnuit. Forţele Alianţei trebuie să
fie agile şi interoperabile, bine echipate, antrenate şi conduse, precum şi apte să acţioneze în
medii complexe şi să folosească forţa în mod selectiv. Întrucât operaţiile Alianţei pot dura ani
de zile, aşa cum este cazul în Bosnia-Herţegovina şi Kosovo, capacitatea naţiunilor de a
susţine pe termen lung forţele dislocate este de asemenea importantă. NATO pune în prezent
un mai mare accent pe calitatea şi posibilitatea de utilizare a forţelor decât pe dimensiunea
acestora iar, spre deosebire de perioada războiului rece, nu toate aceste forţe trebuie să fie
menţinute la un nivel înalt al stării de operativitate.

Îmbunătăţirea capabilităţilor
După ce s-au definit cerinţele privind capabilităţile Alianţei, ce fac NATO şi statele
membre pentru a le concretiza? Forţele şi structurile de comandă ale Alianţei au fost
transformate radical după sfârşitul războiului rece iar aliaţii şi-au redus nivelul forţelor
convenţionale, şi în special al celor nucleare, precum şi nivelul bugetelor de apărare. Forţele
au fost retrase în spatele a ceea ce constituise linia de confruntare dintre NATO şi Pactul de la
Varşovia şi mulţi aliaţi şi-au redestinat forţele ca unităţi expediţionare pentru operaţiile de
management al crizelor. Iniţiativa privind Capabilităţile de Apărare, lansată în 1999, în acelaşi
timp cu noua Concepţie Strategică, a căutat de asemenea să contribuie la îmbunătăţirea
capabilităţilor Alianţei.
Deşi pozitive, aceste eforturi iniţiale nu au reuşit să genereze capabilităţile necesare. Acest
fapt a solicitat o concentrare sporită asupra necesităţii de a transforma forţele militare ale
Alianţei, care s-a reflectat în multe dintre iniţiativele care îşi găsesc originea în Summit-ul de
la Praga din noiembrie 2002. Praga a fost martora lansării a trei iniţiative de transformare a
dimensiunii militare: Angajamentele de la Praga privind Capabilităţile, Forţa de Răspuns a
NATO şi noua Structură de Comandă a NATO. De asemenea, a fost convenit un pachet de
măsuri pentru îmbunătăţirea abilităţii NATO de a contribui la lupta împotriva terorismului, a
fost aprobat un set de iniţiative de apărare împotriva armelor nucleare, biologice şi chimice şi
s-a căzut de acord asupra începerii unui nou studiu de fezabilitate al Sistemului de Apărare
Antirachetă al NATO care să examineze opţiunile existente pentru protejarea teritoriului,
forţelor şi a populaţiei statelor aliate împotriva întregii game de ameninţări a atacurilor cu
rachete.
Prin Angajamentele de la Praga privind Capabilităţile (PCC), liderii statelor membre
NATO şi-au asumat angajamente individuale specifice pentru îmbunătăţirea capabilităţilor
naţionale, în cel mai scurt timp, în patru domenii operaţionale cheie de importanţă critică
pentru întregul spectru al operaţiilor Alianţei, inclusiv în ceea ce priveşte apărarea împotriva
terorismului. Acestea sunt: apărarea împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice şi
nucleare; asigurarea comenzii, comunicaţiilor şi a superiorităţii în domeniul informaţiilor;
îmbunătăţirea interoperabilităţii forţelor dislocate şi a aspectelor cheie ale eficacităţii în luptă;
asigurarea dislocării rapide şi a sustenabilităţii forţelor luptătoare. Au fost înfiinţate grupuri
pentru proiecte multinaţionale, care urmăresc să îmbunătăţească capabilităţile în domeniile
unde acest lucru ar fi fost imposibil pentru aliaţii care ar fi încercat să realizeze în mod
individual obiectivele propuse în ceea ce priveşte, de exemplu, sistemele aeropurtate de
supraveghere la sol, transportul maritim strategic, transportul aerian strategic sau
realimentarea în aer. Au fost obţinute unele succese notabile. Acestea includ: înfiinţarea
Batalionului Multinaţional al NATO pentru Apărare Chimică, Biologică, Radiologică şi
Nucleară, în decembrie 2003; semnarea, tot în decembrie 2003, a unui Acord Multinaţional de

7
Implementare de către nouă miniştri ai apărării în vederea asigurării capacităţii de transport
maritim strategic a ţărilor lor; acordul a 13 ţări, în martie 2004, de a realiza un contract de
asigurare a accesului la serviciile oferite de aeronavele de transport AN-124; decizia din
aprilie 2004 de a urmări realizarea unei capacităţi a NATO de Supraveghere la Sol pentru o
flotă de platforme aeriene cu şi fără pilot şi staţiile interoperabile de la sol necesare acesteia,
suplimentate de mijloace naţionale interoperabile.
Forţa de Răspuns a NATO (NRF) a fost înfiinţată în octombrie 2003. Atunci când NRF va
atinge întreaga capacitate operaţională în 2006, aceasta va deţine capabilităţi proprii care vor
include o forţă terestră de mărimea unei brigăzi, aeronave de luptă, nave, autovehicule, sprijin
al acţiunilor de luptă, sisteme de asigurare a serviciilor de sprijin al acţiunilor de luptă şi
comunicaţii. NRF este proiectată nu numai în vederea asigurării unei forţe întrunite care poate
reacţiona rapid în orice punct de pe glob, pregătită să îndeplinească întreaga gamă de misiuni,
ci şi pentru a fi un catalizator al îmbunătăţirii continue a forţelor aliate.
Cea de a treia iniţiativă majoră în domeniul capabilităţilor generată de Summit-ul de la
Praga, implementarea noii Structuri de Comandă a NATO, a fost iniţiată în iunie 2003 odată
cu crearea Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) în Norfolk, Virginia, Statele
Unite. ACT a oferit deja rezultate concrete în instruirea elementelor de comandă ale Forţei
Internaţionale de Asistenţă de Securitate din Afganistan şi a celor implicate în rotirile
personalului NRF. Acesta reprezintă o realizare importantă întrucât dezvoltarea capabilităţilor
necesare pentru operaţiile NATO nu ţine doar de asigurarea unui echipament nou sau de
numărul suficient al personal, ci şi de doctrină şi instruire.
Procesul de Planificare a Apărării al NATO reprezintă unul dintre mijlocele de bază
folosite de Alianţă pentru a se asigura că statele membre generează forţele şi capabilităţile
militare necesare. Acesta este un proces complex pe termen lung, care conţine câteva domenii
de planificare, care includ domeniile armamentului, urgenţelor civile, C3 (comandă, control şi
comunicaţii), logisticii, resurselor, nuclear, şi, desigur, cel al planificării forţelor. Documentul
său de bază, Directiva Ministerială, stabileşte nivelul de ambiţie al Alianţei din punct de
vedere militar şi obiectivele pentru multe din domeniile de planificare. Astfel, în cadrul
procesului, cel mai notabil în cazul planificării forţelor, se stabilesc cerinţe specifice de
îndeplinit de către statele membre şi se evaluează succesul obţinut în atingerea obiectivelor
fixate pentru acestea. Acest proces a fost util Alianţei timp de ani de zile, dar nici un sistem
nu este perfect. Până la data desfăşurării Summit-ului de la Istanbul, urmează să fie realizată o
analiză în vederea actualizării procesului pentru a-l face să răspundă în mai mare măsură
necesităţilor şi să fie mai eficient şi coordonat, precum şi pentru a putea fi siguri că acesta
primeşte un sprijin politic sporit în capitale.

Evaluarea progresului realizat

Sunt însă aceste iniţiative şi mijloace suficiente pentru a oferi garanţia că NATO va poseda
forţele şi capabilităţile militare necesare pentru a-şi putea îndeplini angajamentele şi îndeplini
cu succes întreaga gamă de sarcini pe care le-ar putea primi? Din nefericire, răspunsul la
această întrebare nu poate fi pe deplin afirmativ. Succesul ţine, în ultimă instanţă, de voinţa
politică.
Unele ţări au îmbrăţişat conceptul transformării şi au implementat schimbările necesare la
nivelul structurilor forţelor lor pentru a fi sigure că pot contribui în mod substanţial cu forţe
moderne, dislocabile şi sustenabile, care să poată îndeplini întreaga gamă de misiuni a
Alianţei. Alte ţări urmează încă să desăvârşească acest proces. Şi, deşi unii aliaţi au fost pe
deplin de acord cu principiile transformării, în mare parte, structurile lor militare sunt în
continuare axate pe apărarea teritoriului naţional sau pe îndeplinirea altor sarcini la nivel
8
naţional şi practic nu sunt dislocabile. De asemenea, în multe cazuri, ne confruntăm cu
situaţia în care naţiunile posedă mijloacele şi capabilităţile militare dislocabile necesare cerute
de Alianţă, dar nu sunt capabile sau doritoare să le angajeze în sprijinul operaţiilor NATO,
uneori datorită considerentelor care ţin de costuri, uneori datorită considerentelor de ordin
politic, iar alteori datorită altor angajamente.
Datorită acestor dezechilibre între aliaţi, în pregătirea Summit-ului de la Istanbul sunt luate
în considerare câteva idei pentru a spori capacitatea colectivă a NATO de a furniza forţele
militare necesare Alianţei, în prezent şi în viitor. NATO analizează ideea de a stabili obiective
ţintă în privinţa „gradului de întrebuinţare” şi a „rezultatelor”, agreate politic. Astfel de
obiective ţintă ar putea specifica, de exemplu, că statele membre sunt de acord să fie apte şi
doritoare să disloce şi susţină un anumit procentaj din structurile lor militare în operaţiile
Alianţei. În mod similar, ţările membre analizează conceptul „obiectivelor de reinvestiţie”,
care reprezintă angajamente specifice pentru desfiinţarea elementelor militare ne-dislocabile
în vederea disponibilizării resurselor necesare creării unor noi mijloace dislocabile sau a
îmbunătăţirii celor existente. De asemenea, Alianţa a efectuat o analiză cuprinzătoare a
procesului de generare a forţelor, astfel încât acum este mai bine pregătită pentru a sprijini
desfăşurarea unor operaţii multiple de lungă durată. Scopul final al acestei activităţi este acela
de a ne asigura, într-o mai mare măsură, că atunci când Alianţa decide să execute o anumită
misiune, forţele necesare vor fi puse la dispoziţia comandanţilor militari ai NATO pentru
îndeplinirea cu succes a acestei misiuni.
Pe scurt, cerinţele privind capabilităţile sunt generate de roluri şi misiuni. Întrucât rolul
NATO s-a extins în timp, şi ar putea foarte bine să se extindă în continuare, şi întrucât
spectrul operaţiilor sale continuă să se lărgească, însăşi natura forţelor şi capabilităţilor
militare către care tinde Alianţa s-a schimbat fundamental faţă de cea din timpul războiului
rece. Pentru aliaţi, acest lucru va însemna probabil mai multe operaţii, mai multă
interoperabilitate, mai multă reformă a apărării şi, desigur, capabilităţi mai potrivite.
Alianţa s-a înscris pe drumul transformării militare cu mult timp în urmă. NATO a făcut
un progres remarcabil şi, ca organizaţie politico-militară, ocupă primul loc în această privinţă.
Dar drumul spre dezvoltarea capabilităţilor necesare pare fără sfârşit, cu suişuri şi coborâşuri
şi unele asperităţi. Iniţiativele şi mijloacele descrise mai sus vor asigura asistenţa de care este
nevoie pentru ca Alianţa recent extinsă şi statele membre să continue acest curs.
Succesul NATO este, iar în cele din urmă în viitor va fi, condiţionat de voinţa şi abilitatea
statelor membre de a face schimbările şi investiţiile necesare în domeniul personalului,
echipamentelor, doctrinelor şi instrucţiei. Unele ţări par să facă toate schimbările cerute şi
există semne încurajatoare că multe altele iau serios în considerare astfel de schimbări – dar
mai este o cale lungă de parcurs până când vom putea spune cu siguranţă că NATO a realizat
cu succes echilibrul între rolul şi misiunile sale, pe de o parte, şi capabilităţile sale, pe de altă
parte. De aceea, această muncă trebuie să continue.

Cum functioneaza ONU

Organizatia Natiunilor Unite a fost infiintata la 24 octombrie 1945 cind un numar de 51 de

tari se angajau sa mentina pacea prin cooperare internationala si securitate colectiva. Astazi,
aproape toate natiunile lumii sunt membre ONU: in total 192 de tari.
Cand statele devin membre ONU, ele accepta si isi asuma obligatiile prevazute in Carta
Natiunilor Unite, un tratat international care stabileste principiile de baza ale relatiilor
internationale.
Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:
9
-sa mentina pacea si securitatea internationala;
-sa dezvolte relatii de prietenie intre natiuni;
-sa coopereze in rezolvarea problemelor internationale si in promovarea respectului pentru
drepturile omului;
- sa fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.
NU nu este un guvern si nu emite legi. Ofera totusi mijloace pentru rezolvarea conflictelor
internationale si pentru formularea de politici in chestiuni care ne afecteaza pe toti. In cadrul
Organizatiei toate statele membre – mari sau mici, bogate sau sarace, cu vederi politice si
sisteme sociale diferite – au un cuvant de spus si drept de vot egal.
ONU are sase organisme distincte. Cinci dintre ele – Adunarea Generala, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic si Social, Consiliul de Tutela si Secretariatul – au sediul
central in New York. Cel de-al saselea - Curtea Internationala de Justitie - isi desfasoara
activitatea la Haga, in Olanda.

Operatiuni de mentinere a pacii

Cum au evoluat operatiunile de mentinere a pacii?
… de la traditie…
Operatiunile ONU de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o
modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau
purtind numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua
forte armate aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci cind puterile internationale
mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa numitul proxi-razboi)
care ameninta stabilitatea regionala si pacea si securitatea internationala.
Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Ca regula generala,
rolul lor era acela de a interveni atunci cind se inceta focul si cind cele doua parti implicate
consimteau asupra prezentei lor. Trupele evaluau situatia din teren si raportau cu
impartialitate daca s-a incheiat acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au retras
trupele si daca au fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi
ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele conflictului.
… la multidimensional
Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor ONU de
mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a infiintat misiuni mai
ample si mai complexe, adesea avind mandatul de a aplica acordurile de pace intre
protagonistii conflictelor din interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de „mentinere a pacii” a
inceput sa includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se asigura durabilitatea
pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a fost creat in 1992 tocmai
pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni complexe.
In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic, de
exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile. NU a mers insa
totul conform planului probabil si din cauza unei evaluari supra-optimiste a rezultatelor
asteptate. In timpul derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic, Consiliul de Securitate
mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia, tara in care nu incetase nici
focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel de operatiuni nu s-au bucurat de
sprijinul politic atit de necesar in indeplinirea mandatului. Esecurile – cele mai dureroase fiind
masacrul din Srebenita din 1995 (Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din 1994 –
au determinat Natiunile Unite sa isi examineze si reconsidere propriile operatiuni.

10
 Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul
misiunilor dupa anii `90?
In 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut necesara.
Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a inceput o evaluare profunda a evenimentelor care
au condus la esecurile enuntate anterior si a solicitat o ancheta independenta asupra actiunilor
derulate de Natiunile Unite in timpul genocidului din 1994 din Ruanda. Toate analizele au
demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor Unite de a organiza operatiuni de
mentinere a pacii, in special de a asigura detasarea rapida si autorizarea in functie de cerintele
din teren. Misiunile de mentinere a pacii aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai
buna coordonare intre Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU in ceea ce priveste
planificarea si detasarea trupelor in teatrul de operatiuni, precum si de o cooperare mai buna
intre ONU si organizatiile regionale. In plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de
protejare a civililor in fata conflictului.
Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa creasca atit
cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii incepusera sa se ocupe si de
asigurarea respectarii legii, de administratie, de dezvoltare economica sau de drepturile
omului. In 1999, ONU a fost mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est,
pregatind drumul catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si misiunea
de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale NATO asupra
Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea infiintarea a trei noi operatiuni in
Africa (Sierra Leone, Republica Democrata Congo si Etiopia si Eritrea).

Raportul Brahimi

In martie 2000, secretarul general ONU a cerut unui grup de experti internationali condusi
de Lakhdar Brahimi (fost ministru algerian de externe) sa analizeze operatiunile de mentinere
a pacii si sa identifice unde si cind ar fi putut sa fie acestea mai eficiente si, mai ales, in ce
mod.
Raportul expertilor (cunoscut sub numele de raportul Brahimi, A/55/305-S/2000/809) este
o radiografie clara a cerintelor minime pentru ca o misiune sa se incheie cu succes: sa aiba un
mandat clar, sa se bucure de consimtamintul partilor aflate in conflict si de resurse suficiente.
Urmare a raportului, Natiunile Unite si statele membre au luat unele masuri pentru
imbunatatirea operatiunilor de mentinere a pacii. Departamentul de resort (DPKO) a fost
autorizat sa-si sporeasca numarul angajatilor de la New York astfel incit sa poata oferi
sprijinul necesar misiunilor din teren. DPKO si-a intarit birourile cu consilieri militari si cu
politisti si a infiintat o Unitate de Bune Practici care sa analizeze lectiile desprinse din
misiunile anterioare si sa ofere consultanta in problematica de gen, conduita trupelor,
planificare pentru dezarmare, demobilizare si programe de reintegrare, respectarea legii etc. A
fost pus in practica un mecanism de finantare care precede obtinerea mandatului astfel incit
bugetul misiunii sa fie deja disponibil in momentul aprobarii mandatului. In plus, divizia de
logistica din Brindisi (Italia) a primit finantarea necesara obtinerii stocurilor strategice pentru
interventii. S-a pus un accent sporit pe pregatirea personalului si a fost reorganizat Sistemul
ONU de Aranjamente Stand-by (UNSAS) – un grup de specialisti (militari si civili) din tarile
membre, materiale si echipamente, toate la dispozitia ONU. Noul sistem are capacitatea de a
trimite fortele in teren intr-un interval de 30-90 de zile pentru orice operatiune nou creata.

11
 Cum se pot schimba in bine misiunile curente?

Cerintele sunt imense. In Republica Democratica Congo, de exemplu, ONU sprijina

guvernul de tranzitie al unei tari imense, cu o infrastructura aproape inexistenta si cu foarte
putina coeziune nationala. In Kosovo, ONU sprijina partile implicate in negocieri si provincia
pentru a obtine statutul final. Misiunea din Liberia este in plina dezvoltare, in timp ce
misiunile din Timor Leste si din Sierra Leone isi reduc amploarea. In tot acest timp apar crize
noi si noi acorduri de pace trebuie semnate. Citeva dintre cele mai performante unitati militare
ale lumii sunt deplin angajate (in special in Irak si Afganistan), in timp ce tarile in curs de
dezvoltare – principalii 10 contributori la operatiunile ONU de mentinere a pacii – au resurse
limitate.

In iulie 2004, DPKO avea in administrare 17 operatiuni in intreaga lume (16 de mentinere a
pacii si una politica, inclusiv cele din Coasta de Fildes, Burundi si Haiti) si prospecta terenul
pentru cel putin inca o misiune (cea din Sudan). Drept consecinta, numarul celor angajati in
astfel de misiuni a crescut in citeva luni ale anului 2004 de la 51 000 (la inceputul anului) pina
la aproximativ 78 000, la care se adaugau 25 000 de militari, 2500 de politisti si 1500 de
observatori militari. Ar fi nevoie de aproape 42 de oficialitati de rang inalt (civili, militari si
politisti) pentru a conduce misiunile in teren, alaturi de 6 500 de personal civil (in plus fata de
cei 9 700 care deja lucreaza in teatrele de operatiuni). Toti acesti oameni au nevoie de resurse
materiale (vehicule, birouri, echipament de comunicare), iar bugetul DPKO aproape s-ar
dubla intrucit misiunile suplimentare necesita 2,38 miliarde de dolari in plus fata de bugetul
precedent (2.65 miliarde de dolari pentru 2004-2005).
Cresterea numarului si dimensiunilor misiunilor din Africa este impresionanta si ar putea fi un
semnal ca in deceniul urmator conflictele majore de pe continent s-ar putea termina. In
prezent, sunt functionale sapte misiuni in Africa, cea din Sudan fiind planificata sa dureze
inca un an. In plus, Somalia ar putea solicita o noua misiune, intrucit sunt semne ca se va
ajunge la un acord de pace.

Factori cheie

Pentru ca o misiune, indiferent de locatie, sa poate fi indeplinita cu succes este necesar

ca o suma de cerinte universal valabile sa fie atinse. Inainte de a recomanda tratamentul
„operatiune de mentinere a pacii”, comunitatea internationala trebuie sa puna corect
diagnosticul unei probleme: trebuie sa existe „pace” pentru ca aceasta sa poata fi „mentinuta”,
toate partile implicate fiind dornice ce inceteze lupta si sa accepte rolul ONU in rezolvarea
disputei. Membrii Consiliului de Securitate trebuie sa cada de acord asupra unui mandat clar
si realist, mentionind si rezultatul dorit. In plus, trupele trebuie desfasurate intr-un interval
precis.
Comunitatea internationala trebuie sa fie pregatita sa tina pasul cu noile cerinte. Este
esential ca statele membre sa ajunga la un numitor comun si sa sustina Organizatia Natiunilor
Unite din toate punctele de vedere: politic, financiar si operational, astfel incit ONU sa fie o
sursa de pace credibila. Procesul de pace insa necesita timp; la fel si construirea institutiilor,
ca si reconstructia unei tari. Iar trupele de mentinere a pacii trebuie sa-si indeplineasca
mandatul cu profesionalism, competenta si integritate.

12
 Concluzii

NATO a parcurs o cale lungă în domeniul operaţiilor de pace începând din primii ani ai
ultimului deceniu al secolului trecut. A desfăşurat cu succes operaţii mandatate de ONU în
Balcani şi este implicat în prezent într-o operaţie dificilă, în curs de extindere, în Afganistan.
Acum, după ce Alianţa a luat decizia strategică de a acţiona la nivel global şi a desfăşura
operaţii militare în afara Europei, este necesar şi natural să fie întărită cooperarea NATO-
ONU în acest spaţiu, în conformitate cu recentele sugestii făcute de atât de secretarul general
NATO, cât şi de secretarul general ONU.
Dacă NATO doreşte să răspundă provocărilor cărora trebuie acum să le facă faţă, Alianţa
trebuie să se angajeze într-un exerciţiu de transformare mai extins decât se concepe în prezent.
Concepţia unei transformări mai largi nu invalidează accentul actual pe transformarea
militară. Provocările aflate în faţa NATO sunt interconectate la nivel global, de natură socio-
economică, în mare măsură imposibil de rezolvat prin soluţii pur militare, caracterizate de
implicaţii asupra securităţii externe şi interne şi disputate în domeniul ideilor şi al eticii.
NATO trebuie să se adapteze în mod corespunzător. O transformare politică este necesară
pentru a face Alianţa un instrument mai valoros în vederea îndeplinirii celor două misiuni
fundamentale ale sale: desfăşurarea acţiunilor militare colective şi realizarea cooperării în
domeniul securităţii.

Este în interesul NATO să-şi sporească ajutorul acordat operaţiunilor în sprijinul păcii, care
sunt fie mandatate, fie conduse de ONU şi desfăşurate de alţi actori, precum Uniunea
Africană. Acest lucru este necesar în vederea îmbunătăţirii eficienţei operaţionale.
Operaţiunile în sprijinul păcii conduse de NATO nu se pot bucura de succes dacă nu sunt
sprijinite de ONU şi alte organizaţii regionale şi neguvernamentale relevante. NATO nu are
capacitatea de a aborda gamă largă de sarcini militare pe care le implică operaţiile de pace
contemporane. Alianţa are nevoie de asistenţă din partea Uniunii Europene, Organizaţiei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Naţiunilor Unite şi a unui mare număr de
organizaţii neguvernamentale pentru a-şi îndeplini aceste sarcini în Balcani. NATO depinde
de mulţi dintre aceeaşi actori dar şi de alţii pentru a face faţă acestor sarcini în Afganistan. Iar
acest lucru este valabil şi în cazul viitoarelor operaţii.
Cooperarea NATO-ONU în domeniul operaţiilor de pace ar trebui instituţionalizată prin
semnarea unui acord de cooperare, întâlniri periodice la nivel înalt, cooperarea practică la
nivelul referenţilor oficiilor relevante şi stabilirea unui sistem sigur de comunicaţii între
comandamentele acestor organizaţii. Cooperarea UE-ONU în domeniul gestionării crizelor ar
trebui să fie modelul logic care să ofere inspiraţia necesară.
Cooperarea practică ar trebui să fie structurată pentru a adăuga valoarea maximă la ambele
organizaţii. NATO ar trebui să exploateze avantajele pe care le are în ceea ce priveşte
planificarea, comunicaţiile, logistica, informaţiile şi transportul strategic. Neajunsuri grave în
aceste privinţe subminează în prezent eficacitatea aranjamentelor de reacţie rapidă ale ONU,
iar sprijinul NATO în aceste domenii ar putea determina o schimbare semnificativă a situaţiei.
Un astfel de sprijin nu ar necesita mult personal, în schimb i-ar permite Alianţei să ofere o altă
perspectivă operaţiilor ONU, fără a-i crea probleme în ceea ce priveşte supra-solicitarea.
Sprijinul NATO pentru misiunile de pace ale ONU nu trebuie totuşi limitat la sprijinul de
servicii. NATO ar trebui de asemenea să se angajeze să disloce forţe apte de luptă în scurt
timp de la primirea solicitării, pe baza analizei fiecărui caz în parte. Pentru a minimiza riscul
supra-solicitării şi a exploata atuurile pe care le are în operaţiile de înaltă intensitate, NATO ar

13
trebui doar să ofere trupe pe baza principului primele în teatru, primele în afara teatrului în
operaţiile de impunere a păcii. NATO ar trebui să-şi declare disponibilitatea dislocării de
trupe combatante în situaţii de urgenţă în sprijinul Naţiunilor Unite pentru prevenirea
genocidului sau a izbucnirii războaielor civile. Acest forţe ar urma apoi să fie staţionate o
perioadă limitată de până la şase luni, pentru a oferi timp ONU sau altor organizaţii să
pregătească o forţă care să preia misiunea. Brigada de Înaltă Operativitate a Forţelor
Multinaţionale în Aşteptare (SHIRBRIG) pentru operaţii ONU se bazează pe acelaşi model,
dar spre deosebire de NATO, nu poate trimite în teren forţe combatante apte să desfăşoare
operaţii de pace de înaltă intensitate. Forţa de Răspuns a NATO (NRF) ar fi ideală pentru a
juca acest rol, având în vedere capacitatea sa de a disloca forţe combatante de valoarea unei
brigăzi în scurt timp de la primirea solicitării. Întrucât Uniunea Europeană nu va avea o astfel
de capacitate în viitorul previzibil, ar fi de asemenea util să se stabilească o diviziune a muncii
şi să se reducă nivelul duplicării între UE şi NATO.
Pe scurt, cazul în favoarea întăririi sprijinului NATO pentru misiunile ONU de menţinere a
păcii este convingător. Dacă adăugăm problema legitimităţii NATO, acesta devine
obligatoriu. Implicarea NATO în misiunile de menţinere a păcii din Afganistan şi fosta
Iugoslavie, precum şi absenţa sa din Irak demonstrează importanţa crucială a mandatului
ONU pentru realizarea consensului în cadrul Alianţei privitor la operaţiile de pace. Acesta are
o importanţă egală, dacă nu chiar mai mare, în vederea obţinerii acceptării internaţionale a
unui rol global al NATO, în special în Africa şi Orientul Mijlociu extins. În aceste părţi ale
lumii, decizia NATO de a se deplasa în afara spaţiului euroatlantic este considerată drept
motivată mai curând de extinderea zonei de influenţă occidentală/americană decât de întărirea
păcii şi stabilităţii internaţionale. De aceea, sprijinul pentru operaţiile ONU care nu sunt
legate direct de „războiul împotriva terorii” va fi esenţial pentru a convinge guvernele ne-
occidentale că un NATO global reprezintă o „forţă a binelui”. Solicitările de asistenţă ale
NATO vor fi cel mai probabil privite favorabil de către ONU şi organizaţiile regionale şi
neguvernamentale, dacă acestea pot conta, la rândul lor, pe sprijinul NATO în teatre pe care
Alianţa nu le consideră o prioritate strategică.
În fine, sprijinul NATO pentru operaţiile de pace ale ONU ar reduce de asemenea presiunea
nedorită asupra Alianţei sau a diferiţilor aliaţi de a lansa în ultimul moment intervenţii cu risc
înalt. Acestea includ intervenţiile pentru evacuarea participanţilor la misiunile ONU de
menţinere a păcii (o posibilitate reală în Bosnia-Herţegovina în 1995) şi prevenirea eşecului
operaţiilor ONU (aşa cum a fost cazul în Ruanda în 1994 sau în Sierra Leone în 2000),
precum şi pentru a permite începerea operaţiilor ONU (ca în cazul Somaliei în 1992 şi al
Liberiei în 2003) şi a evita suferinţa la scară largă a oamenilor (ca în Darfur astăzi).
Solicitarea pentru o mai mare cooperare NATO-ONU lansată de secretarii generali ai celor
două organizaţii este o ofertă pe care Alianţa nu-şi poate permite să o refuze.

14
 Bibliografie

 Mircea Cozma, Aurelian Ratu, Sisteme si doctrine politico-militare, Sibiu

 www.nato.int, Revista NATO
 www.wikipedia.ro
 www.onuinfo.ro, Centru de informare ONU
 Teodor Frunzeti, Ion Panait, Paul Dăanuţ Duţă – Politica şi apărare
naţională, Organizaţiile internaţionale şi problema balcanică.

15