1.

CONCEPTUL DE MANAGEMENT

Ce este managementul? Iată o întrebare pe cât de simplă,

Conceptul
pe atât de complicată, al cărei răspuns pare a fi pe buzele
de tuturor, dar care pune în încurcătură chiar şi pe cei specializaţi.
management Trebuie să fie managerul într-o fabrică de pâine cel mai
bun brutar? Într-una de confecţii cel mai bun croitor? Într-un
spital cel mai bun medic? Într-o universitate cel mai bun
profesor?

1.1. Managementul ştiinţific şi cel intuitiv

În sens larg, prin management înţelegem îndeobşte, ştiinţa de
a conduce o afacere, o firmă, un sistem.
Dar, oare, în realitate managementul este numai ştiinţa de a
conduce? În opinia mea, a considera managementul o sursă de
principii, trăiri, proceduri şi reguli bazate exclusiv, cum se
întâmplă din ce în ce mai mult în anii din urmă, pe metode
statistico-matematice împrumutate din ştiinţele fizice exacte, cred
că este o eroare, întrucât afacerea, firma, societatea funcţionează în
Managementul condiţiile pieţei, supusă influenţei unei multitudini de factori, unii
ştiinţific şi cel cuantificabili, alţii – cei mai mulţi – necuantificabili.
intuitiv Incapacitatea economiştilor de a îndruma cu mai bune
rezultate economia ,,este strâns legată de înclinaţia lor de a imita”,
cât mai fidel, procedeele utilizate cu atâta succes de ştiinţele fizice,
ceea ce, în domeniul nostru, nu poate duce decât la concluzii
eronate. ,,Spre deosebire de situaţia existentă în ştiinţele fizice, în
economia politică şi în alte ştiinţe care tratează fenomene deosebit
de complexe, aspectele proceselor de explicat, despre care putem
obţine date cantitative, sunt limitate şi, printre acestea s-ar putea să
nu figureze aspecte importante.” 1)
De dragul caracterului înalt ,,ştiinţific” al unei trăiri sau alteia
se ajunge, în mod absurd, la fundamentarea ei exclusiv prin
procedee şi titluri econometrice, prin factori care pot fi măsuraţi,
ignorând factorii pe care nu-i putem exprima cantitativ, dar care pot
fi importanţi pentru evoluţia afacerii, firmei, sistemului.
Aşa se explică faptul că, în viaţa reală întâlnim atâţia
manageri cu studii la cele mai înalte universităţi, dar cu mai puţin
ori deloc succes în conducerea unor afaceri, alături de alţii, care
bazându-se şi pe fler, pe intuiţie, reuşesc să aibă succes.
În cursa omenirii spre sofisticare am neglijat ceea ce este
caracteristic omului, intuiţia, ca cel mai natural mod de a cunoaşte,

1
) Von Hayek Fr. August, Economia, vol. IX, reprodus în Laureaţii Nobel în
economie, vol. I, Editura Expert, Bucureşti, iunie 2001, p. 245-246.
11
 că primul mod de a cunoaşte, cu mult înaintea raţionalismului, care
nu a apărut decât târziu în istoria gândirii.
,,Să lăsăm din nou ca intuiţia noastră să vorbească şi să ne
regăsim unitatea primară pentru a redescoperi capacitatea de a
crea lumea pe măsura omului şi de a ne lărgi astfel câmpul
lucrurilor posibile.” 2)
Întoarcerea la intuiţie, la simplitate, în procesul de conducere
a oricărei activităţi este inevitabilă, contrarul ultrasofisticării nu
poate fi altul decât simplitatea.
Iată de ce, fără a nega importanţa teoriilor econo-metrice,
statistico-matematice în procesul de management, militez pentru
împletirea acestora cu metode intuitive, care au în vedere rolul
factorilor necomensurabili, dar pe care îi simţim, îi percepem şi
care pot avea mare importanţă în luarea deciziilor de management.
Nu sunt pentru un management exclusiv ştiinţific, dar nici
pentru unul intuitiv, ci pentru împletirea lor, care, fără a se
exclude, sunt complementare.
Ca urmare, cred că Managementul este ştiinţa şi arta de a
conduce pe care într-un spital, de exemplu, nu o poate avea
neaparat cel mai bun chirurg care, desigur ştie cel mai bine cum
să efectueze o intervenţie chirurgicală, dar e greu de presupus
că eminentul chirurg ştie să optimizeze procesele de
aprovizionare ale instituţiei cu cele mai bune şi performanţe
materiale la cele mai bune preţuri, să aleagă cei mai buni
salariaţi, să motiveze personalul pentru a reda sănătatea celor în
suferinţă în condiţiile încadrării în resursele alocate.
Ca un omagiu pentru contribuţia lor fundamentală la crearea
şi dezvoltarea practicii şi ştiinţei managementului vom trece în
revistă câţiva oameni care, prin intermediul curajului, iniţiativei şi
amploarea afacerilor pe care le-au condus, au reuşit să schimbe
viaţa omenirii. 3)
Henry Ford (1863-1947). Acesta a fost desemnat unanim cel
Contribuţii mai influent om de afaceri al tuturor timpurilor. După cum bine se
la practica ştie, Ford a fost cel care a revoluţionat industria automobilelor,
şi ştiinţa inventând celebrul model T, o maşină lejeră, practică, accesibilă
managementului americanului de rând. De asemenea, cu ajutorul liniei moderne de
(mai vechi) asamblare, inventată tot de el, producţia a cunoscut o dezvoltare
neaşteptată, profiturile crescând odată cu explozia vânză-rilor,
stimulată de reducerea preţurilor. El este şi autorul revoluţiei în
domeniul salarizării, fiind primul patron care a mărit câştigurile
muncitorilor pentru a-i urca la un alt nivel de existenţă şi de educaţie.
John D. Rockefeller (1839-1937). Rockefeller este cel care
a făcut ordine în haosul industriei petroliere, reuşind să pună bazele

2)
Le Saget Meryem, Managementul intuitiv – o nouă forţă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999, p. 11.
3)
După Forbes, prestigioasa revistă americană, celebră prin clasamentele pe care le
publică periodic.
12
unei adevărate „maşinării internaţionale”. El a fondat conceptul de
„trust internaţional”, înfiinţând concernul Standard Oil, care a dus
la reducerea drastică a costurilor de producţie. Rafinăriile au fost
mutate în locaţii mai mari şi mai eficiente.
Prin dezvoltarea sa spectaculoasă, Standard Oil a devenit
ţinta nr. 1 a politicii anti-monopol şi, printr-o hotărâre istorică a
Curţii Supreme din 1911, a fost „spartă” în 34 de mici companii.
Thomas J. Watson Jr. (1914-1993). Poate unul dintre cei
mai „luminaţi” oameni de afaceri ai secolului trecut, Watson Jr. a
moştenit de la tatăl său o prosperă companie, International
Business Machine (IBM), dar a riscat toţi banii de care dispunea
pentru a investi într-un concept – pe atunci – revoluţionar:
computerele. El a cheltuit 5 miliarde de dolari, pentru a produce, la
începutul anilor ’60, aşa-numitele „computere ştiinţifice”, capabile
să realizeze calcule matematice superioare. În 1969, IBM începuse
deja să vândă servicii hardware şi software, în funcţie de
comenzile clienţilor, dând astfel naştere colosului ce urma să
devină industria de servicii software. Chiar dacă IBM-ul a ratat
revoluţia PC-urilor, de la începutul anilor ’80, specialiştii consideră
că Watson Jr. este cel căruia se datorează conceptul modern de
computer.
Walt Disney (1901-1966). Disney a fost un pionier al
industriei de „entertainment” pentru copii. El şi-a asumat riscuri
foarte costisitoare, dar încununate de succes, fiind primul care a
folosit sunetul şi culoarea în filmele de animaţie şi care a creat
personaje memorabile de desene animate (Mickey Mouse, Donald
Duck sau Bambi). De asemenea, în 1955, el a lansat Disney-land-
ul, primul parc de distracţii din lume, urmat de Walt Disney World,
în 1971, care au adus profituri uriaşe deja prosperei companii.
Ray Kroc (1902-1984). Nu se ştie exact dacă americanii
ar trebui astăzi să-l divinizeze sau să-l deteste pe Kroc, nimeni
altul decât inventatorul McDonald’s-ului. După cum arată
studiile, un sfert din americani mănâncă astăzi „fast-food”, acest
gen de alimentaţie făcându-se vinovat (cel puţin parţial) pentru
distrugerea multor siluete. Oricum, fără îndoială Ray Kroc a
stârnit o revoluţie în industria alimentară, cu conceptul său unic
(pe atunci) de lanţ de magazine fast-food. Unii istorici îl
compară cu Ford, spunând că el a reuşit să aducă secretul
marelui industriaş în bucătărie: gustări simple, la fel în orice
restaurant, un soi de produse alimentare „în serie”,
necostisitoare şi rapide.
Alfred Nobel (1833-1896). Nu numai că Nobel a inventat
dinamita, dar el şi-a fructificat ulterior invenţia, deschizând 16
fabrici de explozibili, în 14 ţări diferite. Când între acestea a
intervenit competiţia, el s-a unificat şi au luat astfel naştere
două companii tip holding – primele de acest fel din lume.
13
 Dinamita, cea mai faimoasă invenţie a lui Nobel, a schimbat
definitiv lumea, din păcate nu doar în bine.
Dar, fără îndoială, cea mai remarcabilă contribuţie a lui
Nobel este înfiinţarea premiului cu acelaşi nume, care
stimulează cercetarea şi se acordă, în fiecare an, celei mai
notabile personalităţi din domeniul păcii, fizicii, literaturii, chimiei,
economiei şi medicinei.
Dintre personalităţile contemporane care au revolu-ţionat
conceptul de management ne vom opri la Peter F. Drucker şi Tom
Peters, consideraţi adevăraţi „guru” ai ştiinţei managementului.
Supranumit „Mr. Management”, Peter F. Drucker s-a
născut la Viena în anul 1909, luându-şi doctoratul în drept
public şi internaţional la Frankfurt în Germania, lucrând ca
jurnalist şi ca lucrator de bancă la Londra. Din 1971-2003 a
lucrat ca profesor de ştiinţe sociale şi management la
Universitatea din Claremont – SUA, unde se stabilise din 1937.
Peter F. Drucker a inspirat şi influenţat concepţiile
Contribuţii managerilor şi mediului de afaceri, identificând şi examinând
la practica cele mai actuale probleme cu care se confruntă managerii,
şi ştiinţa începând de la strategia de corporaţie, stilul managerial, până la
managementului schimbările sociale.
(mai noi) Iată câteva din concepţiile-axiomă, rămase de la celebrul
P. Drucker:
• Managementul înseamnă sarcini, management înseamnă,
în primul rând, oameni. Orice succes legat de mana-
gement este de fapt succesul unui manager, aşa cum orice
eşec legat de management este eşecul unui manager.
• Treaba managerului nu e să îi placă pe oameni. Nu e să
îi schimbe pe oameni. Este să le pună în valoare
calităţile.
• Oamenii trebuie trataţi ca resurse... trebuie să întrebi nu cât
costă, ci care e randamentul lor, cât de multe pot face ei.
• Oriunde vezi o afacere de succes, cineva odată a luat o
decizie curajoasă.
• Creşterea care adaugă volum fără a mări productivitatea
este grăsime. Creşterea care scade productivitatea este
cancer.
• Profitabilitatea este criteriul suveran al companiei.
• Managementul prin obiective funcţionează doar dacă
oamenii ştiu obiectivele. În 90% din cazuri, nu le ştiu.
• Timpul este cea mai rară resursă şi dacă nu este
gestionat, nimic altceva nu poate fi gestionat.
• Niciun manager nu a suferit vreodată pentru ca
subordonaţii săi sunt puternici şi eficienţi.
Tom Peters este un alt personaj care a adus multă noutate
mai ales în domeniul corporaţiilor, fiind denumit chiar

14
 „părintele corporaţiilor post-moderne”. Potrivit lui T. Peters,
într-o lume în care competiţia este cuvântul de ordine,
diferenţierea între companii sau între produse este elementul
esenţial pentru a supravieţui pe piaţă. Modalitatea de a ieşi în
evidenţă, valabilă atât pentru companiile mari, cât şi pentru cele
mici, este aceea de a oferi servicii profesionale.
„Pentru un manager, două cuvinte trebuie să fie cele mai
importante: NU ŞTIU. Orice lider învechit greşeşte atunci când
se bazează pe ideea că managerul ştie tot şi dă cele mai bune
ordine. Secretul este de a transforma expresia „NU ŞTIU” într-
un semn al puterii, mai degrabă decât al slăbiciunii”.
Cei mai buni angajaţi sunt cei care nu încetează să
adreseze întrebări, manifestându-şi astfel curiozitatea.
Tom Peters a contribuit mai mult decât oricine altcineva
la reorientarea înţelegerii managementului dinspre sectorul
limitat căruia i se adresa, reprezentat de cei din conducerea
companiilor, spre o audienţă globală.

1.2. Niveluri, arii de cuprindere şi funcţiile managementului

Niveluri Înţelegând managementul ca „acel proces prin care se
şi arii de coordonează, se conduc, se planifică şi se controlează activităţile
cuprindere desfăşurate într-o organizaţie, astfel încât să se asigure atingerea
scopurilor acesteia cu maxim de eficienţă”4), putem accepta
caracterul universal al mana-gementului, în sensul că acesta poate
fi aplicat la orice entitate, fie economică (companie, firmă de stat
ori privată), publică, socială, militară etc.
Din punct de vedere al nivelurilor de management,
managementul firmei este cel mai important şi dezvoltat nivel al
managementului, fiind considerat nivelul de bază fundamental
al managementului.
De altfel, în prezenta lucrare vom aborda diferitele
aspecte ale managementului la nivelul unei entităţi (firme) cu
accent pe entităţile financiar-bancare.
Considerând managementul firmei ca fiind nivelul de
bază al managementului există:
a. Niveluri de management care exced pe cel al firmei:
• managementul grupurilor de firme, care, la rândul lor
pot fi grupuri:
– eterogene – de acelaşi fel (din industria confecţiilor, de
exemplu, din industria metalurgică, din sfera bancară etc.);
– heterogene – fără legături economice între ele (firme
din turism şi media deţinute de acelaşi acţionar);

4)
Ceauşu I., Dicţionar Enciclopedic Managerial, Editura Academică de Management,
Bucureşti, 2000.
15
 – integrate – cu legături economice între ele (exploataţii
agricole şi fabrici de prelucrare a produselor agricole,
grupuri bancare de tip bank-insurance etc.;
• managementul unor sectoare, subramuri eco-nomice
(industria de petrol şi gaze, industria mineritului, managementul
resurselor minerale etc.);
• managementul unor ramuri economice (indus-triei,
transportului, agriculturii etc.)
• managementul economiei naţionale.
Menţionăm că managementul la niveluri superioare (ramuri,
subramuri economice, managementul economiei) se realizează de
structurile guvernamentale: ministere, depart-amente, agenţii
guvernamentale, respectiv de către Guvern, în ansamblul său dacă
ne referim la economia naţională, iar în cazul ţărilor membre ale
Uniunii Europene, de către structurile guvernamentale naţionale
împreună cu structurile de conducere unionale (Comisia Europeană,
Parlamentul European etc.).
b. Managementul unor procese, activităţi din cadrul
firmei sunt:
• managementul activităţii de aprovizionare;
• managementul producţiei;
• managementul costurilor;
• managementul desfacerilor (clienţilor);
• managementul financiar;
• managementul resurselor umane etc.
Desigur că managementul diferitelor activităţi din cadrul
firmei au un grad relativ de independenţă, dar ele se întrepătrund în
cadrul procesului general de management al firmei .
Esenţa managementului o reprezintă funcţiile şi atributele
sale.
Cunoaşterea şi înţelegerea funcţiilor managemen-tului, în
mod aprofundat, constituie un factor important pentru utilizarea
eficientă în practică a sistemelor, metodelor, tehnicilor, procedurilor
şi modalităţilor de exercitare a acestei „meserii”.
Figura 1. Dacă pentru activităţile concrete, cum ar fi: decalarea,
Nivelurile aterizarea unei aeronave, efectuarea operaţiunii de plată a unor
managementului facturi, elaborarea unui anumit tip de oţel etc., există proceduri
precise de urmat, pentru obţinerea succesului unei companii,
concretizat în realizarea unui anumit volum de vânzări şi a unui
anumit profit, nu există niciun fel de procedură – reţetă prestabilită.
Aceasta e „meseria” managerului care, bizuindu-se pe infor-
maţii şi pe oameni, pe metode şi tehnici ştiinţifice, combinată însă şi
cu o anumită intuiţie, abilitate, fler, poate realiza obiectivele cerute
de acţionari.
Funcţiile În privinţa funcţiilor managementului, specialiştii începând cu
Henry Fayol şi Charles Pringle converg spre cinci funcţii de bază:
managementului
16
 – previziune;
– organizare;
– coordonare;
– antrenare;
– control/evaluare.
Funcţia de previziune reprezintă multitudinea proceselor de
PREVIZIUNE muncă prin care se stabilesc obiectivele principale ale firmei,
precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.
Funcţia de organizare cuprinde ansamblul activităţilor
ORGANIZARE
prin intermediul cărora se stabilesc şi delimitează procesele de
muncă fizică şi intelectuală, precum şi repartizarea acestora pe
posturi, formaţii de lucru, compartimente, secţii şi atribuirea lor
COORDONARE
personalului corespunzător anumitor criterii tehnice, economice
etc., în vederea realizării în cât mai bune condiţii a obiectivelor
previzionate.
Funcţia de coordonare constă în ansamblul proceselor de
ANTRENARE
muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului
firmei şi ale sistemelor sale, pe baza previziunilor şi în cadrul
organizatoric stabilite anterior.
CONTROL/ EVALUARE Pentru asigurarea unei coordonări eficace, un rol major
revine comunicării la toate nivelurile managemen-tului firmei .
Figura 2. Funcţia de antrenare cuprinde activităţile propriu-zise
Funcţiile de muncă prin care personalul firmei contribuie la realizarea
managementului efectivă a obiectivelor previzionate, în cadrul structurii
organizatorice şi atribuţiilor stabilite printr-o comunicare şi
coordonare adecvată la toate nivelurile managementului firmei .
Gradul, modul, dorinţa, intensitatea muncii fiecărui salariat
al companiei pentru realizarea obiectivelor stabilite depinde
fireşte de motivarea acestora prin salarii adecvate, necesitatea şi
siguranţa postului, accesul la pregătirea continuă, recunoaşterea
şi statutul social la care poate accede.
Funcţia de control/evaluare cuprinde ansamblul proceselor
şi metodelor prin care performanţele firmei sunt măsurate şi
comparate cu obiectivele prestabilite iniţial, deter-minarea
cauzelor care au generat abateri în vederea eliminării
deficienţelor, prin efectuarea corecţiilor care se impun şi
capitalizării aspectelor pozitive.
De menţionat că, între funcţiile managementului există o
interdependenţă puternică în cadrul procesului general de
management al firmei. „Tratarea sistemică a funcţiilor
managementului, implică, pe lângă luarea în consideraţie a
evoluţiilor lor separate, în calitate de entităţi, şi analiza relaţiilor
dintre ele... O atare necesitate decurge, în primul, rând din
caracterul lor complementar, din multiplele conexiuni dintre ele”. 5)
Interdependenţele şi complementaritatea funcţiilor manage-
mentului pot fi exprimate grafic astfel:

5)
Nicolescu Ovidiu, Ion Verbancu, Management, Editura Economică, ediţia a III-a
revizuită, Bucureşti, 1999, p. 43-49.
17
 Figura 3. Interdependenţele dintre
funcţiile managementului

1.3. Managementul financiar – componentă a sistemului

managerial al organizaţiei
Am arătat mai devreme că managementul firmei reprezintă
nivelul de bază, fundamental al managementului.
Dar ce se înţelege prin firmă (companie) al cărei
management reprezintă obiectul principal de studiu al lucrării
de faţă?
Despre firmă au existat mai multe concepţii (teorii):
Teoria economiei costurilor tranzacţionate 6), care
are în centru analiza firmei din punct de vedere al costurilor,
diminuarea continuă a acestora, îmbunătăţirea calităţii în raport
cu preţurile cele mai profitabile pentru produsele firmei .
Teoria agenţilor abordează firma ca o uniune de
persoane care au un scop comun de natură economică, accentul
fiind pus pe latura juridică, ca un portofoliu de contracte dintre
partenerii luaţi în considerare.
Teoria firmei bazată pe resurse productive, tangibile
şi intangibile, priveşte firma, succesul ei ca pe abilitatea de a
pune în valoare aceste resurse, mai bine decât concurenţii.
Teoria firmei bazată pe cunoştinţe este de concepţie mai
nouă şi, dezvoltând teoriile existente despre firmă, în special teoria
bazată pe resurse, consideră cunoş-tinţele, factorul principal în
dezvoltarea şi succesul firmei.
,,Această teorie, aflată în plin proces de cristalizare,
porneşte de la următoarele premise:

6)
Elaborată în 1937 de Ronald Coase.
18
 – cunoştinţele se dobândesc de componenţii firmei , care,
în cazul cunoştinţelor implicite, se depozitează;
– componenţii organizaţiei, din cauza posibilităţilor
cognitive limitate şi a restricţiilor temporare, este necesar să se
specializeze în dobândirea şi utilizarea anumitor cunoştinţe;
– producţia se obţine, de regulă, prin utilizarea a
numeroase tipuri diferite de cunoştinţe;
– resursa cunoştinţei tinde să aibă rolul primordial în
cadrul organizaţiei.” 7)
Sistemul de management al firmei este format din îmbinarea
interactivă a managementului diferitelor procese/ activităţi din
cadrul acesteia (aprovizionare, producţie, costuri, clienţi, resurse
umane, financiare, concurenţa, imagine etc.).
Desigur, oricare din sistemele de management a firmei are
importanţa sa, dar, în prezenta lucrare, ne vom ocupa de
managementul financiar al firmei, care reprezintă ansamblul
proceselor şi activităţilor menite să asigure resursele financiare
necesare realizării obiectivelor firmei (investiţii productive,
neproductive, plata aprovizionărilor cu materii prime şi materiale,
Managementul energie, manoperă, impozitele şi taxele, reconstituirea şi
financiar multiplicarea resurselor prin vânzarea producţiei şi obţinerea unui
profit pentru acţionari.
Ca urmare, managementul financiar al firmei cuprinde
câteva componente principale:
– asigurarea resurselor financiare;
– utilizarea resurselor financiare;
– reconstituirea resurselor financiare;
multiplicarea acestora prin obţinerea de profit.
– Toate componentele managementului financiar trebuie
desfăşurate în condiţii de eficienţă maximă sub un strict control
şi cu repetarea deplină a reglementărilor legale în domeniu.
Cele patru componente ale managementului financiar au la
rândul lor subcomponente care se interacţionează reciproc, astfel:
În condiţiile globalizării informaţiei prin accesul facil şi
neîngrădit la Internet şi la celelalte surse de informare, cunoştinţele
tehnice, reţetele de fabricaţie a diferitelor produse, sursele de
aprovizionare etc., nu mai constituie o problemă pentru nicio firmă,
în schimb managementul financiar şi cel al asigurării desfacerii
producţiei reprezintă în opinia noastră, cea mai importantă
componentă a manage-mentului firmei .
Managementul financiar reprezintă, într-o firmă, ceea ce
sistemul bancar reprezintă într-o economie.

7)
Niculescu Ovidiu, Luminiţa Niculescu, Economia, firma şi managementul bazate
pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 103.
19
 1.4. Necesitatea şi funcţiile managementului bancar
20
 Prin natura lor, băncile comerciale,8) sunt societăţi
Banca comerciale de un fel anume, speciale, a căror activitate reprezintă
firma intermedierea bancară sau comerţul cu bani, cum se mai spune,
de un care constă, în principal, în atragerea de depozite şi acordarea de
fel credite, acceptarea de depuneri de la alte bănci sau firme,
special operaţiuni valutare pentru persoane fizice sau juridice, finanţarea
comerţului exterior etc.
Prin natura lor specială, băncile lucrează cu foarte multe
persoane fizice şi juridice care constituie clientela băncii, din ţara
de reşedinţa (clienţi interni) sau de oriunde (clienţi internaţionali),
iar performanţele, stabilitatea şi încrederea băncii afectează
profund interesele sutelor de mii şi milioanelor de clienţi ai săi.
Un faliment bancar pune pe drumuri milioane de
deponenţi care îşi văd năruite eforturile de economisire făcute o
viaţă pentru achiziţionarea unei locuinţe, a unui automobil, ori
pentru ,,zile negre”.
Supravegherea De aceea este necesar ca managementul unei bănci să fie
bancară asigurat de persoane cu cea mai înaltă calificare profesională,
morală şi onestă, mai mult decât la oricare altă firmă, întrucât
de performanţele sale nu depinde numai soarta angajaţilor
băncii, care, în caz de faliment, îşi pot pierde locurile de muncă,
cât şi soarta milioanelor de clienţi care îşi pierd economiile şi,
poate ceea ce este cel mai grav, încrederea.
Din aceasta cauză, înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii
băncilor este supusă în orice ţara unor reguli severe de autorizare,
reglementare şi supraveghere, fie de către autoritatea băncii
centrale, fie de către autorităţile distincte de banca centrală 9).
Ca urmare, pe lângă funcţiile şi atributele specifice
managementului oricărei firme, managementul bancar cunoaşte
anumite funcţii specifice, dintre care ne vom opri la trei dintre
acestea, considerate a fi cele mai importante:
Managementul Managementul activelor şi pasivelor băncii se realizează
activelor şi de regulă în cadrul Comitetului de administrare a activelor şi
pasivelor pasivelor 10) băncii, care este un organism colectiv specializat,
format din profesionişti în domeniul activelor şi pasivelor bancare,
care urmăreşte o corelare corespunzătoare între active (plasamente)
şi pasive (resurse), din punct de vedere al:

8)
Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management,
Bucureşti, 2000, vol. I, p.130.
9)
În România, activitatea de autorizare, reglementare, supraveghere, prudenţială a
instituţiilor de credit este asigurată de BNR (art. 2, alin. 2 lit. b, din Legea privind statutul BNR
nr. 312/2004, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 582/30 iunie 2004). Un sistem asemănător se
întâlneşte în Italia, Olanda, Luxemburg, Portugalia, Spania etc. În unele ţări există un organism
specializat de supraveghere bancară (Comisia bancară în Franţa, BAFIN în Germania) etc. În
alte state funcţionează un mecanism de reglementare şi supraveghere mixt care vizează piaţa
bancară, piaţa de asigurări şi piaţa de capital (Anglia, Norvegia, Suedia etc.).
10)
Cunoscut mai degrabă sub forma prescurtată ALCO (Assets and Liabilities Commitee).
21
 – maturităţii (scadenţei reziduale), cunoscând că în orice bancă
regula de aur este aceea că se nu pot da împrumuturi pe termen
lung pe seama resurselor pe termen scurt;
– structurii pe valute (moneda naţională, valute convertibile:
EUR, USD, YEN, franc elveţian etc.);
– active purtătoare de dobânzi faţă de pasivele purtătoare de
dobânzi;
– active cu dobânzi variabile faţă de resursele cu dobânzi
variabile;
– active cu dobânzi fixe faţă de resursele cu dobânzi fixe;
– raportul surse proprii (capital) faţă de sursele împrumutate;
– ponderea activelor fixe (clădiri etc.) în total active … etc.
Managementul riscului este, poate, funcţia cea mai
Managementul importantă în cadrul managementului bancar, întrucât în cazul
riscului băncilor se poate afirma cu deplin temei că ,,riscul este meseria
mea”.11)
Activitatea de management a riscurilor se realizează în
cadrul Comitetului de administrare a Riscurilor ca organism
colectiv, constituit, la nivelul fiecărei societăţi bancare, din
specialiştii cu cea mai înaltă calificare în domeniu, cu experienţă în
diferite sectoare şi nivele de lucru ale băncii, precum şi prin
direcţii, servicii specializate în managementul principalelor
categorii de riscuri:
– riscul de credit;
– riscul de piaţă;
– riscul operaţional;
– riscul de contrapartidă (de ţară, de bancă etc.).
Managementul Managementul lichidităţii bancare
lichidităţii Lichiditatea este capitală pentru o bancă, o lipsă de
bancare lichiditate chiar incipientă şi temporară înseamnă începutul
sfârşitului pentru banca respectivă.
O lichiditate totală de 100% ar însemna păstrarea în totalitate
în seifuri a depunerilor şi resurselor atrase de la clientelă. Dar aşa
ceva nu este posibil în cazul unei bănci, nici de formă, pentru că
banca, nu este un simplu depozitar, ci o instituţie specializată în
intermedierea bancară, în comerţul cu bani păstraţi şi nici de fond,
pentru că banii păstraţi în seifuri nu produc nimic; pentru a
produce venituri ei trebuie plasaţi în economie sub forma
creditelor şi a celorlalte categorii de plasamente.
Dar cât de mult din resursele atrase putem plasa? În ce
forme de plasamente? Pe ce termene?
Acestea sunt întrebările la care este chemat să răspundă
managementul lichidităţii unei bănci.

11)
Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti
2003, p. 390.

22
 NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Managementul – o ştiinţă în sine care îmbină cunoş-tinţele şi
metodele ştiinţifice cu abilităţile intuitive.
• Omagiul celor mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei şi practicii
managementului, mai vechi şi mai noi.
• Managementul firmei – zona fundamentală de aplicare a ştiinţei
managementului. Niveluri de management care exced
managementul firmei sau care se înglobează, fiind părţi
componente ale acesteia din urmă.
• Funcţiile managementului: previziune, organizare, coordonare,
antrenare, control/evaluare.
• Interdependenţa funcţiilor managementului.
• Managementul financiar – componentă a sistemului managerial al
organizaţiei şi obiect de studiu al prezentei lucrări.
• Teorii despre firmă: teoria economiei conturilor tranzacţionate,
teoria agenţilor, teoria firmei bazate pe resurse productive,
teoria firmei bazate pe cunoştinţe.

2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE FIRMEI

ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare12), în vederea

efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice
Companie se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale.
Înainte de decembrie 1989, în timpul economiei centralizate,
societăţile comerciale erau cunoscute sub denumirea de
întreprinderi; desigur că între cele două entităţi nu există
deosebiri, doar de semantică.
În economia de piaţă, capitalistă, este folosită mai larg
expresia de companie sau de firmă.
Societăţi comerciale
Compania reprezintă, de regulă, o entitate economică de
mari dimensiuni, constituită sub forma de trust cu caracter industrial,
comercial, de transport, turistic, media etc., care poate deţine
controlul unei ramuri/subramuri economice.
Noţiunea de firmă parcurge o perioadă de tranziţie de la
conceptul de element de identificare a unei societăţi comerciale,
sub care un comerciant este înregistrat la Registrul Comerţului13),

12)
Legea nr. 31/16.11.1990, republicată în „Monitorul Oficial”, nr. 953/27.10.2005, art. 1.
13)
Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management,
Bucureşti, 2000, p. 199 şi p. 350.

23
 la cel de înlocuire al noţiunii de societate comercială de orice fel
(trust, companie mare, I.M.M. etc.).

2.1. Producţia de bunuri materiale şi de servicii

Producţia, fie că este vorba de producţia de bunuri
Economia
materiale sau de servicii, este scopul esenţial al oricărei firme.
industrială Dar firmele nu produc de dragul de a produce, ci cu scopul de a
vinde rezultatul muncii şi a obţine un profit în cadrul tipului de
economie care funcţionează:
– economie de subzistenţă;
– economie predominant agricolă;
– economie industrială şi post-industrială;
– economie bazată pe cunoştinţe etc.
Referindu-ne la economia de piaţa contemporană,
distingem două tipuri de economie:
– economia post-industrială, predominantă şi
– economia bazată pe cunoştinţe care este încă la
început de drum, dar care reprezintă viitorul.
Configuraţia structurală a economiei industriale,
predominantă şi în România, cu toate că agricultura continuă să
deţină o pondere mare în cadrul populaţiei ocupată şi mai puţin
în contribuţia la formarea produsului intern brut, cuprinde
ramurile:

COD
CAEN*)
RAMURA DE ACTIVITATE

agricultură, vânătoare, piscicultură şi servicii anexe 01+05

silvicultură, exploatare forestieră şi servicii anexe 02
industrie, din care:

Industrie extractivă
extracţia şi prepararea cărbunelui 10
extracţia hidrocarburilor şi servicii anexe 11
extracţia şi prepararea minereurilor radioactive 12
extracţia şi prepararea minereurilor metalifere 13
alte activităţi extractive 14

Industrie prelucrătoare
industria alimentară şi a băuturilor 15
fabricarea produselor din tutun 16
fabricarea produselor textile 17
fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, aranjarea şi vopsirea blănurilor 18
tăbăcirea şi finisarea pieilor; fabricarea articolelor de voiaj şi 19
marochinărie, a harnaşamentelor şi inc.
fabricarea lemnului şi a produselor din lemn şi plută exclusiv mobila 20
24
 fabricarea celulozei, hârtiei şi produselor din hârtie 21
edituri poligrafie şi reproduselor pe suporţi a înregistrărilor 22
industria prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea
combustibililor nucleari 23
fabric substanţelor şi a produselor chimice 24
fabricarea produselor din cauciuc şi mase plastice 25
fabricarea altor produse din minerale nemetalice 26
industria metalurgica 27
industria construcţii metalice şi a produselor din metal (excl. maşini, 28
utilaje şi instalaţii)
industria maşini şi echipamente 29
industria de mijloace ale tehnicii de calcul şi de birou 30
industria maşini şi aparate electrice 31
industria de echipamente pentru radio , tv. şi comunicaţii 32
industria de aparate şi instrumente medicale, de precizie, optice
şi foto, ceasornicărie 33
industria mijloace de transport rutier 34
industria altor mijloace de transport 35
produselor de mobilier şi alte activităţi industriale neclasificate 36
recuperarea deşeurilor şi mat reciclabile 37

Energie electrică şi termică, gaze şi apă

producerea şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă 40
captarea, tratarea şi distribuţia apei 41
construcţii 45
comerţul cu ridicata şi cu amănuntul 50-52
hoteluri şi restaurante 55
transporturi terestre, prin conducte, pe apă, aeriene, activităţi anexe 60-63
poştă şi telecomunicaţii 64
intermedieri financiare, bancare şi de asigurări 65-67
tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate intr. 70-74
administrare publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public 75
învăţământ 80
sănătate şi asistenţă socială 85
alte ramuri ale economiei (inclusiv persoane fizice) 90-99
*) Codurile CAEN sunt conform Ordinului privind actualizarea Clasificării
activităţilor din economia naţională nr.601/2002, publicat in „Monitorul
Oficial” nr.908/decembrie 2002.
2.1. Rolul (obiectivul) companiei
Compania, ca organizaţie economică, înzestrată la
constituirea şi în timpul funcţionării cu factori de producţie, pentru
fabricarea şi vânzarea de bunuri şi servicii, se caracterizează prin
trei elemente:14)

14)
Stancu Ion, Finanţe, pieţe financiare şi gestionarea portofoliului, investiţii reale şi
finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a III-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2002, p. 34, 35,39.
25
 • asocierea factorilor de producţie necesari (capitalul, munca,
natura);
Obiectivul • asumarea riscului întregii afaceri (de profit sau de pierdere)
de către întreprinzător;
major • organizarea întregii activităţi economice şi lucrative pentru
atingerea unui scop lucrativ coerent şi motivaţional pentru toţi
participanţii la afacere.
Rolul (obiectivul) major al companiei poate fi definit
diferit în funcţie de poziţia participanţilor la afacerea respectivă
astfel:
a) maximizarea profitului ca sursă principală pentru
creşterea valorii întreprinderii, exprimată în cazul,
companiilor cotate la bursă, prin maximizarea
capitalizării bursiere;
b) maximizarea funcţiei de utilitate din punct de vedere al
conducerii companiei, exprimată prin creşterea cifrei de
afaceri sau a activului bilanţier total. Mărimea bilanţului
(totalul activelor) este, spre exemplu, un criteriu
fundamental de clasificare a societăţilor bancare de către
prestigioasa publicaţie vest-europeană „The Banker”;
c) atingerea unui prag minim de rentabilitate, de cota de
piaţă, de productivitate etc. Obiectivul firmei, în cadrul
acestei teorii, este rezultatul negocierilor dintre
indiviziuni şi grupurile care îl formează, fiecare dintre ei
având obiective specifice. Negocierile vizează:
producţia, stocajul, vânzările, cota de piaţă, profitul;
d) armonizarea intereselor dintre diferitele categorii de
participanţi la activitatea companiei: acţionari,
Creştere manageri, salariaţi, creditori; care sunt uneori destul
durabilă de divergente. Pentru armonizarea acestor interese au
apărut modalităţi noi de stimulare şi motivare a
participanţilor la viaţa companiei, spre exemplu:
pachete de acţiuni deţinute de salariaţi şi de
management; obligaţiuni convertibile în acţiuni,
instrument de natură să ţină aproape creditorii de
Obiectivul performanţele companiei etc.;
companiei e) maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de
capital (acţionari, bănci, cumpărători de obligaţiuni).

Spuneam mai devreme că obiectivul fundamental al

Condiţii de companiei poate fi unul sau altul din cele enumerate, în funcţie de
mediu poziţia de pe care priviţi, oscilându-se între maximizarea profitului
şi maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital.
În opinia noastră, apreciem că nu trebuie absolutizat nici unul
dintre obiectivele firmei, întrucât firmele acţionează practic în
toate sectoarele de activitate cu profitabilităţi mai mari sau mai
26
 mici, iar, pe de altă parte, nu toate firmele sunt cotate la bursă
pentru a stabili valoarea de piaţă a capitalurilor investite şi chiar
dacă ar fi, bursele sunt „barometre” foarte sensibile, care
reacţionează deseori nu numai pe baza unor informaţii
fundamentate, dar şi unor simple „zvonuri”, care pot fi uneori
„manipulate”, existând deci posibilitatea ca valoarea
capitalurilor investite să crească sau să scadă semnificativ de la
o zi la alta, de la o oră la alta, fără ca, în fond, să se schimbe
ceva semnificativ în viaţa reală a companiei cotată la bursă.
Credem că, în formularea obiectivului fundamental al
companiei, interesele de creştere a profitului şi a valorii
capitalurilor investite trebuie îmbinate cu asigurarea unei
creşteri durabile concretizate în motivarea adecvată a
personalului, creşterea gradului de pregătire, educaţie şi cultură
al acestuia, a duratei medii de viaţă, cu luarea tot mai mult în
calcul a asigurării unor condiţii de mediu corespunzătoare.

2.3. Mutaţii în activitatea şi structura companiilor

Viaţa economică socială este supusă permanent schimbării,
transformării, ceea ce face ca şi activitatea şi structura
companiilor să fie supusă unui proces de transformare.
Pe plan global este luată în considerare Agenda
Lisabona15), care determină mutaţii în economia europeană şi,
Agenda evident în cea a României, ca viitoare membră a Uniunii Europene.
Lisabona Contextul economic 16) actual în România arată că cca
70% din produsul intern brut este obţinut în sectorul privat, cca
2/3 din comerţul exterior al României se realizează cu Uniunea
Europeană.
Economia este deschisă capitalului străin, care a pătruns masiv în
sectorul bancar şi telecomunicaţii. Sistemul bancar este consolidat
după asanările făcute în anii ’90 prin falimentul sau preluarea unor
bănci cu probleme.
O schimbare majoră în politica fiscală a fost introdu-cerea, din
anul 2005, a cotei unice de impozitare (16%).
Banca Centrală a continuat politica de liberalizare a
conturilor de capital.

15)
În contextul globalizării tot mai puternice a vieţii economico-socială, a decalajelor
între economia Statelor Unite ale Americii şi cea europeană, al ascensiunii crescânde a
Asiei, reprezentanţii autorităţilor din ţările vest-europene s-au întâlnit la Lisabona-
Portugalia şi au adoptat aşa-numita Agenda Lisabona – un ghid de program politic, menită
să asigure ţărilor europene o dezvoltare susţinută şi durabilă pentru a putea balansa
influenţa Statelor Unite ale Americii şi expansiunea ţărilor asiatice.
16)
Dăianu D. şi colaboratorii, Romania and Lisabona Agenda (3 rd report) GEA,
Bucharest, October 2005, p. 17-20.
27
 Deficitul de cont curent a crescut la 6,9% în 2004, faţă de
5,6% în 2003 şi 3,6% în 2002.
Punctele slabe ale economiei:
Puncte • pierderile din activitatea unor companii vor presa în
slabe continuare deficitul cvasifiscal;
• costurile înalte de producţie de energie;
• climatul instituţional este încă afectat de unele bariere
(birocraţie, corupţie);
• sistemul de pensii, reducerea numărului de salariaţi şi
creşterea numărului pensionarilor;
• problema agricolă (35% din populaţie trăieşte în mediul rural,
în timp ce agricultura contribuie doar cu 12-13% la formarea
produsului intern brut);
• piaţa forţei de muncă este rigidă, rata şomajului este relativ
scăzută, pentru că mulţi români lucrează în străinătate (cca 1
milion de oameni).
Deficitul de cont curent a continuat să crească, iar în anul
2005 ajungând la cca 8,5% din produsul intern brut, de aproape 3
ori mai mare decât în Bulgaria şi de 2 ori decât în Polonia.
Deficitul Situaţia contului curent, în anii 2004 şi 2005, în România,
de cont comparativ cu Bulgaria şi Polonia, se prezintă astfel:
curent
Tabelul 2
Deficitul de cont curent
(în %)
ROMÂNIA BULGARIA POLONIA
2004 2005 2004 2005 2004 2005
Contul -5.099,0 -6.891,0 -1131,3 -2.530,6 -8.403,0 -3.788,0
curent -sold
(a+b+c)
a) bunuri si -5.536,0 -8.240,0 -2.261,0 -3.702,3 -3.759,0 -562,0
servicii -sold

b) venituri - -2.535,0 -2.309,0 +238,3 +247,2 -9.165,0 -8.712,0

sold

c) transferuri +2.972,0 +3.658,0 +891,3 +924,5 +4.521,0 +5.486,0

curente -sold

Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective

Inflaţia Deşi a înregistrat un trend descendent, inflaţia în România

continuă să fie ridicată, comparativ cu unele ţări din centrul şi sud-
estul Europei.
Evoluţia ratei inflaţiei în perioada 2000 – 2005 în România,
comparativ cu situaţia din Bulgaria, Ungaria şi Polonia, este
prezentată în tabelul următor:

28
 Tabelul 3
Evoluţia ratei inflaţiei
– creşteri anuale (dec/dec) %
2000 2001 2002 2003 2004 2005

40,7 30,3 17,8 14,1 9,3 8,6

Bulgaria 11,3 4,8 3,8 5,6 4,0 6,5

Ungaria 10,1 6,8 5,0 5,8 5,6 3,3
Polonia 8,5 3,6 0,8 1,7 4,4 0,7
Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective

Pregătirea Pregătirea firmelor româneşti pentru aderare la Uniunea

firmelor Europeană 17) este o altă provocare majoră, ţinând seama de faptul
pentru că aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă numai beneficii,
aderare dar şi costuri şi mai ales creşterea capacităţii concurenţiale a
agenţilor economici din România care, până în prezent, se situează
pe poziţii inferioare, comparativ cu competitivitatea firmelor din
Europa de Vest.
Gradul de informare a firmelor româneşti în legătură cu
legislaţia Uniunii Europene şi prevederile acquis-ului comunitar,
Gradul dobândit pe parcursul celor patru ani de negocieri, se dovedeşte
de
informare destul de scăzut în comparaţie cu alte ţări care au aderat recent sau
se află în perioada de preaderare la Uniunea Europeană astfel:

Tabelul 4
Ponderea nivelului de informare (în %)

Total Parţial Neinformat Nu Nu

interesează ştiu

România 4 52 32 5 7
Bulgaria 9 69 13 7 2
Ungaria 16 46 17 18 3
Sursa: Corporate Readiness for Enlargement
in Central Europe, fourth edition, 2004.

17)
Zaman Gh., Pregătirea firmelor româneşti pentru aderarea la U.E., Societatea
Română de Economie, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, în „Economica” nr.
3/2004, p. 5-7 şi p. 15.
29
 În schimb, din studiul efectuat, rezultă că în România evaluarea
perspectivelor de afaceri ale companiilor în condiţiile aderării la
Uniunea Europeană este foarte optimistă, astfel:

Tabelul 5

Evaluarea perspectivelor de afaceri (în %)

Foarte optimist Nu are Foarte Nu ştiu

Evaluarea importanţă pesimist
perspectivei România 78 7 12 3
afacerilor Bulgaria 74 14 10 2
Ungaria 57 13 24 6
Sursa: Corporate Readiness for Enlargement in Central
Europe, fourth edition, 2004.

Pe măsură ce teoria firmei bazate pe cunoştinţe, va

prinde contur şi amploare şi în economia românească,
caracteristicile firmei se vor schimba radical în raport cu cele
care predomină în etapa actuală.
Ca urmare, în activitatea şi structura firmelor sunt de
aşteptat tendinţe care privesc18):
• principalele funcţiuni ale firmei devin conceperea,
protecţia şi înţelegerea cunoştinţelor;
• activităţile şi procesele care implică niveluri ridicate
de specializare şi cunoştinţe implicite (proprii) se
menţin în cadrul firmei;
• activităţile care implică cunoştinţe specializate
explicite (comune) se externalizează;
• proprietatea (acţionarii) şi conducerea
(managementul) firmei devin convergente;
• legăturile dintre învăţământ, activitatea economică şi
pregătirea proprie a personalului se redefinesc;
• creşterea simplităţii, flexibilităţii şi reducerea
nivelurilor ierarhice.

Noţiuni şi concepte-cheie
• Noţiunea de întreprindere, companie, firmă.

18)
Niculescu Ovidiu, Niculescu Luminiţa, Economia, firma şi managementul bazate
pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 105-106.

30
 • Tipuri de economie: de subzistenţă, predominant agricolă,
industrială, post-industrială, economie bazată pe
cunoştinţe.
• Configuraţia structurală a economiei: ramuri, subramuri,
sectoare economice.
• Rolul (obiectivul) fundamental al firmei: maxi-mizarea
profitului; maximizarea capitalizării bursiere; maximizarea
funcţiei de utilitate; atingerea pragului minim; armonizarea
intereselor diferitelor categorii de participanţi la viaţa firmei;
maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital; luarea
în considerare a creşterii durabile şi a condiţiilor de mediu.
• Mutaţii în activitatea şi structura companiei pe plan
global, european, naţional.
• Agenda Lisabona.
• Contextul actual al economiei româneşti: puncte slabe,
provocări, deficitul de cont curent, inflaţia.
• Pregătirea firmelor româneşti pentru aderare la Uniunea
Europeană, aquis-ul comunitar.

3. BANII ŞI EVOLUŢIA LOR

3.1. Banii şi evoluţia lor

Din cele mai vechi timpuri, oamenii, triburile şi mai apoi
naţiunile au simţit nevoia de a schimba între ele bunuri şi
servicii care, datorită condiţiilor naturale, culturale, religioase
diferite, existau din abundenţă în unele zone şi lipseau total sau
parţial în altele.
Aceste schimburi s-au efectuat la început între bunuri ca
Scurt atare, pe baza unui raport de schimb stabilit ad-hoc. Pe
istoric parcursul evoluţiei istorice, unele bunuri – pieile de animale,
despre vitele sau unele metale, cum este arama etc. – au devenit, mai
mult sau mai puţin, produse etalon care serveau la mijlocirea
schimbului altor bunuri.
Desigur că pieile de animale sau oricare alte bunuri nu
puteau fi un mijloc universal de schimb, fiind greu de
manipulat, transportat, depozitat etc.
Ca o consecinţă a anumitor relaţii de producţie, istoriceşte
determinate, pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii au
apărut banii, ca un produs necesar al procesului de schimb19).

19)
Kiriţescu Costin C.,, Emilian M. Dobrescu, Băncile – mică enciclopedie – Editura
Expert, Bucureşti, 1998, p. 35.
31
 Banii, sub forma monedelor metalice, au apărut cu mult
înainte de Hristos (secolul X înainte de Hristos în China şi
secolele VII – VI înainte de Hristos în Europa), existenţa lor
fiind confirmată de izvoare istorice credibile (Lexicograful
Pollux, Cronica din Parox etc.).
Încă din acele timpuri străvechi au circulat şi pe teritoriul
României de astăzi monede greco-macedonene (drahmele de
argint). Geto-dacii au emis
primele monede autohtone în jurul anului 300 înainte de
Hristos, mai întâi imitând drahmele greceşti, apoi cu simboluri
locale originale.
Ca atare, de aproape 3000 de ani, omenirea are la dispoziţie
banii sub diferitele lor forme, la început de metal (aramă, argint,
aur), mai apoi de hârtie, de cont, „de plastic” (cărţile de credit) şi
moneda electronică în prezent.
Moneda20), ca formă superioară a banilor de metal (înainte
banii de metal aveau forma obiectelor: inele, vârfuri de săgeţi,
chiar lingouri) a fost bătută la început de căpeteniile importante, de
preoţi, de oraşe, apoi de regi.
Prin formarea şi consolidarea statelor unitare, acest drept de a
bate, de a emite monedă, a revenit puterii centrale.
Apariţia Apariţia banilor a adus după sine şi necesitatea creării unor
instituţii specializate care să se îndeletnicească cu gestionarea lor,
băncilor
consacrate sub numele de bănci.
După unele păreri, apariţia băncilor ar coincide cu apariţia
monedelor metalice de multiple provenienţe şi valori care trebuiau
schimbate între ele de către persoane „specializate”, cunoscătoare.
Aceste persoane reprezintă embrionul viitorilor bancheri.
Alte opinii converg către a plasa apariţia băncilor în
legătură cu preocuparea de a facilita acumularea de disponi-
bilităţi şi depozite băneşti temporar disponibile de către
persoane şi plasarea lor sub forma creditelor, a împrumuturilor
acordate altor persoane, care au nevoie suplimentară de fonduri
pe perioade mai mici sau mai mari de timp.
În acest context, existenţa băncilor ar putea fi legată de
Băncile apariţia activităţii de intermediere între cei care au resurse
şi băneşti temporar disponibile (deponenţi) şi cei care au nevoie
intermedierea temporară de resurse băneşti suplimentare (împrumutaţi).
bancară De altfel, Legea bancară românească actuală 21)3)defineşte
banca drept persoană autorizată să desfăşoare, în principal,
activităţi de atragere de depozite şi acordare de credite în nume şi
cont propriu.

20)
Numele de monedă a fost împrumutat de la locul unde era amplasat atelierul de batere a
banilor din metal în timpul Imperiului Roman, respectiv lângă templul Junona Moneta din Roma.
21)
Legea bancară nr. 58/1998, art. 3, lit.b, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 121/23
martie 1998.
32
 În sfârşit, o a treia opinie priveşte apariţia băncilor ca
instituţii care fac posibilă mijlocirea plăţilor între titularul unui cont
(plătitor) şi titularul altui cont (beneficiar).
Astfel de bănci de viramente au apărut mai întâi în oraşele-
republică italiene Veneţia (1171), Genova (1407) şi apoi în
Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Rotterdam (1635) etc.
În România, prima bancă de acest tip a apărut în 1857 –
Banca Naţională a Moldovei.
Apariţia băncilor centrale s-a produs relativ târziu. Din punct
de vedere istoric, băncile centrale au apărut fie prin transformarea
unei bănci comerciale şi prin modificarea obiectivelor acesteia, fie ca
instituţii nou-create, având un mandat clar şi obiective specifice.422)
În ceea ce priveşte existenţa primei bănci centrale, opiniile
cercetătorilor sunt împărţite. Unii consideră Banca Regală Suedeză
Banca (1656) ca fiind prima bancă centrală din lume cu drept de a emite
centrală monedă. Ea a dat însă faliment în scurt timp din cauza emisiunii
fără acoperire.

3.2. Rolul băncilor

Pe măsura evoluţiei societăţii, băncile au evoluat şi ele de
la banca de emisiune la cea de viramente, de depozite, de
afaceri, bancă comercială, de instituţie de reglementare etc.
până la banca electronică.
În multe state, evoluţia băncilor, a sistemului bancar, în general, a
premers dezvoltarea economică, băncile acţionând ca adevărate
locomotive care trag după ele economia. Fiecare ţară dispune de un
sistem bancar naţional constituit, în general, pe două paliere:
• banca centrală (naţională) a ţării respective cu rol de
Banca emisiune, de control al stabilităţii preţurilor, de menţinere a puterii
Centrală de cumpărare a monedei naţionale, de reglementare şi autorizare a
celorlalte bănci din sistem etc.;
• băncile comerciale care sunt răspunzătoare de
îndeplinirea funcţiei de intermediere pe care o are sistemul bancar.
În sens larg, ansamblul sistemelor bancare naţionale
Bănci formează sistemul bancar internaţional (mondial).
Comerciale Având în vedere creşterea interdependenţei economice dintre ţări,
care a cunoscut o adevărată explozie în secolul XX, a apărut
necesitatea reglementării la nivel internaţional a raporturilor de
plăţi, împrumuturi şi alte angajamente existente între diverse ţări ca
urmare a schimburilor comerciale, de capitaluri şi finanţare a
diverselor proiecte menite să contribuie la dezvoltarea economică
generală.

22)
Isărescu Mugur C., Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci, Editura Expert,
Bucureşti, 2001, p. 170-171.
33
 Pe lângă necesităţile izvorâte din economia reală, apariţia unor
reglementări internaţionale în domeniul monetar-bancar a fost
impusă şi de rezolvarea contradicţiei dintre caracterul
internaţional al schimburilor economice şi caracterul naţional al
mijloacelor de plată (banilor).
În lipsa unor reglementări internaţionale adecvate, o ţară
sau alta şi-ar fi putut impune punctul de vedere în scopul
apărării propriilor interese naţionale.
Primele încercări de reglementare în domeniul relaţiilor
monetare internaţionale s-au limitat la o anumită zonă
geografică şi au apărut sub forma uniunilor monetare sau
blocurilor monetare încă din prima jumătate a secolului trecut.
În evoluţia sistemului bancar mondial şi a relaţiilor
monetare internaţionale din ultimii 100 de ani, ne vom opri la
Conferinţa câteva momente care, în opinia noastră, sunt semnificative.
de la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la
Bretton Wood Bretton Woods523), ale cărei lucrări s-au desfăşurat în perioada 1-22
iulie 1944, a reunit reprezentanţi a 45 de state din coaliţia
antifascistă, fiind impusă de necesitatea găsirii unor noi mijloace,
entităţi şi reglementări financiare pentru susţinerea reformei
economiei mondiale distruse de cel de Al Doilea Război Mondial al
cărui sfârşit începea a se întrezări.
Conferinţa de la Bretton Woods a pus bazele unei
cooperări cât mai largi pentru realizarea stabilităţii monetare,
formarea mecanismului de ajustare ordonată a cursurilor
valutare, echilibrarea plăţilor internaţionale.
Cu această ocazie au fost puse bazele Fondului Monetar
Internaţional şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare, instituţii care aveau să joace un rol important în
lumea finanţelor internaţionale după Al Doilea Război Mondial.
România a devenit membru al Fondului Monetar Internaţional
în anul 1972.
Acordurile de la Bretton Woods au plasat în centrul
Sistemului Monetar Internaţional dolarul SUA împreună cu
aurul, deci o monedă naţională căreia i se dă rol internaţional 246).
Pornind de la teoria lui A. Hayes, potrivit căreia o economie
care se dezvoltă sănătos are nevoie de o stabilitate rezonabilă a
riscurilor valutare, la Bretton Woods s-au stabilit parităţi fixe
ale monedelor şi cursurilor valutare în conformitate cu care
23)
Bretton Woods – sat de munte din statul federal New Hampshire din SUA unde s-
au întâlnit puterile învingătoare în cel de Al Doilea Război Mondial pentru stabilirea unui
acord privind ordinea economică internaţională.
24)
Kiriţescu Costin C. şi Emilian M. Dobrescu în lucrarea Băncile – mică
enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 392, consideră că, „atâta timp cât un
sistem monetar internaţional se foloseşte de o monedă naţională, el este de fapt un sistem
valutar internaţional şi numai atunci când va dispune de o monedă internaţională
considerăm că îşi va merita numele”.
34
 monedele naţionale aveau o valoare paritară stabilită în aur sau în
dolari (1 USD = 0,8886 g aur fin la 1 iulie 1944) aurul, dintr-un
metal preţios, devine un metal monetar (monetizarea aurului).
Dezvoltarea diferită a ţărilor lumii care au aderat la acordul
de la Bretton Woods a făcut anevoioasă menţi-nerea fixităţii
parităţilor şi cursurilor valutare, convertibilitatea promisă nefiind
asigurată decât parţial.
Practic, în anul 1971, convertibilitatea în aur a dolarului a
încetat.
Preocupate de a găsi o contrapondere la expansiunea
SUA, nu numai economică, dar şi în domeniul monetar,
principalele ţări europene, care ieşiseră oarecum în pierdere prin
aplicarea sistemului monetar adoptat la Bretton Woods, au pus
în anul 1979 bazele Sistemului Monetar European, iar mai
târziu a unei Uniuni Economice şi Monetare prin semnarea la 7
februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht25) prin care s-au
formulat următoarele principii268):
Tratatul • Uniunea Europeană formează o piaţă liberă, bazată pe
de la stabilitate monetară şi creştere economică, noi locuri de muncă,
Maastricht protecţia mediului înconjurător, raporturi bugetare şi financiare
ferme, coeziune socială;
• trecerea de la Uniunea Economică la Uniunea
Economică şi Monetară prin crearea unei monede europene
unice (euro), crearea unei noi instituţii financiare (Banca
Centrală Europeană), responsabilă cu politica monetară comună
şi îndeosebi cu controlul stabilităţii preţurilor, domeniu în care are
autoritate deplină;
• libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi
capitalurilor în cadrul unei pieţe comune, în care să funcţioneze o
monedă unică;
• politica comună a ţărilor membre în domeniul
financiar şi monetar, bazată pe îndeplinirea unor criterii de
convergenţă:
− deficitul bugetar să nu depăşească 3% din produsul
intern brut;
Introducerea − datoria publică (internă şi externă) să fie mai mică de
EURO 60% din produsul intern brut;
− rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale inflaţia medie a trei state din cadrul uniunii economice
şi monetare cu inflaţia cea mai scăzută;
− dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult
de 2 puncte procentuale media dobânzilor pe termen lung din trei
state ale uniunii cu dobânzile cele mai mici;

26)
Erno Domocoş, Katona Levente, Paşi către integrarea europeană, Editura Expert,
Bucureşti, 2002, p. 18-20.
35
 − rata de schimb a monedelor naţionale trebuia să
rămână, în perioada premergătoare introducerii monedei unice
europene, în interiorul limitelor de fluctuaţie stabilite, fără
presiuni sau devalorizări.
În conformitate cu termenii Tratatului de la Maastricht, Uniunea
Economică şi Monetară a ţărilor vest-europene trebuia înfăptuită
până în anul 1999.
Conform deciziilor ţărilor membre ale Uniunii Europene începând
de la 1 ianuarie 1999 a fost introdusă şi utilizată moneda unică –
euro – ca monedă de cont a statelor membre ale Uniunii
Economice şi Monetare Europene.
Din cele 15 state membre ale Uniunii Europene, 11 state au aderat
iniţial la Uniunea Monetară (Austria, Belgia, Germania, Finlanda,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, iar
începând cu 1 ianuarie 2001 şi Grecia, astfel încât, în prezent, au
rămas în afara uniunii monetare 3 state – Marea Britanie,
Danemarca, Suedia).
Între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001 a existat o perioadă de
tranziţie de 3 ani în care moneda unică a funcţionat ca monedă de
cont alături de monedele naţionale.
De la 1 ianuarie 2002, euro a devenit şi monedă efectivă,
înlocuind practic monedele naţionale din ţările care au aderat la
Uniunea Economică şi Monetară, unele cu tradiţii multiseculare
(drahma grecească, francul francez, peseta spaniolă, marca
germană etc.).
Statele care au aderat la euro au stabilit perioade diferite
de retragere efectivă din circulaţie a monedelor naţionale, astfel:

Tabelul 1
Tara Moneda naţională Data limită Schimbul Perioada
Denumire Simbol legală de la bănci de
încetare a după data răscumpăr
puterii limită are a
circulatorii legală de monedelor
încetare a naţionale
puterii după data
circulatorii de încetare
a puterii
circulatorii
*)
Austria Tiling austriac ATS 28.02.2002 Nelimitat
Belgia Franc belgian BEF 28.02.2002 31.12.2002 Bancnote:
ora 24:00 nelimitat
monede:
sfârşitul
anului 2004
Finlanda Marca FIM 28.02.2002 Nici o dată Bancnote şi
finlandeză oficială monede: 10
ani
Franţa FRF 17.02.2002 30.06.2002 Bancnote:
Franc 10 ani
francez Monede: cel
puţin 1 an

36
 Germania Marca DEM 31.12.2001 28.12.2002 Nelimitat
germană
Grecia Drahma 28.12.2002 Perioadă Bancnote:
grecească necomunica 10 ani
tă Monede: 2
ani
Irlanda Lira irlandeză IEP Sâmbătă Perioadă Nelimitat
09.02.2002 nespecificat
ora 24:00 ă
Italia Lira italiană ITL 28.12.2002 10 ani
Franc LUF 28.02.2002 31.12.2002 Bancnote:
Luxe luxembur nelimitat
mbur Ghez monede:
g sfârşitul
anului 2004
Olanda Gulden NLG 28.02.2002 Bancnote:
olandez ora 24:00 până la
01.01.2032
Monede:
până la
01.01.2007
Portugalia Escudo PTE 28.02.2002 Bancnote:
portughez 20 ani
Monede: 1
an
Spania Peseta spaniolă ESP 28.02.2002 30.06.2002 Nelimitat
*) la băncile centrale
Pentru început, Banca Centrală Europeană a stabilit un curs de
schimb 1 euro = 1,20 USD, curs care nu a rezistat prea mult, noua
monedă aflată în perioada de început nu s-a bucurat de o încredere
prea mare, ceea ce a făcut ca raportul de schimb să ajungă la 25
octombrie 2000 la un minim istoric de 1 euro = 0,827 USD. După
anul 2000, cursul euro/USD a evoluat astfel:

cCC 31 dec. 31 dec. 31 dec. 31 dec. 31 dec. 15

2001 2002 2003 2004 2005 april.
Evoluţia 2006
Cursului Curs de
schimb 0,8824 1,0424 1,2615 1,3645 1,1832 1,2105
Euro/USD Euro/
USD

3.3. Funcţiile băncilor

Când circulaţia numerarului era importantă, iar sarcinile
băncilor erau restrânse, se vorbea despre banca de emisiune. „În
prezent, când ponderea principală în circulaţie o deţin alte semne
băneşti decât cele emise de banca de emisiune, iar sarcinile acestei
bănci au devenit general-economice, se utilizează termenul de
bancă centrală.” 27)
Activitatea de emisiune a băncii centrale şi-a pierdut
Funcţiile
oarecum din importanţă odată cu apariţia banilor de cont
băncilor (scripturali) emişi de băncile comerciale.
Banca centrală este definită ca:
(1) instituţia bancară aflată în fruntea aparatului bancar,
cu rol de supraveghere şi organizare a relaţiilor monetar-

37
 financiare ale unui stat, pe plan intern şi în relaţie cu alte
sisteme monetare 28);
(2) institut bancar aflat în fruntea întregului aparat bancar
în aproape toate statele19);
(3) instituţia abilitată să conducă politica monetară a unei
ţări, aceasta fiind una din părţile unui sistem bancar modern
constituit pe două niveluri3130).
Băncile centrale au fost create de state pentru a promova şi
apăra interesele lor, care au funcţionat şi au rămas până în zilele
noastre sub umbrela statului (Banca Angliei, spre exemplu, a
devenit independentă de Trezoreria Angliei, respectiv Ministerul
Finanţelor abia în 1997), altele, de fapt cea mai mare parte din
băncile centrale, sunt independente de guvernul statelor respective.
Poate cel mai ilustrativ exemplu de independenţă a băncii
centrale este cel al Bundesbank, Banca Centrală a Germaniei, a cărei
independenţă a fost asigurată prin lege, ca urmare a presiunilor
populaţiei, grav afectată de hiperinflaţia apărută în ţară după cele
două războaie mondiale.
De un grad destul de înalt de autonomie se bucură şi Banca
Naţională a României, independenţă conferită prin legea de aprobare
a statutului acesteia (Legea nr. 101/1998) şi care constă în faptul că:
răspunde în faţa Parlamentului prin prezentarea de rapoarte,
Consiliul de Administraţie şi Guvernatorul sunt numiţi/revocaţi de
Parlament pe o perioadă (mandat) de 6 ani, capitalul este deţinut
integral de statul român, cu Executivul are relaţii de consultări etc.
Funcţiile principale ale unei bănci centrale sunt următoarele:
• funcţia de emisiune de bancnote care, deşi ca semne ale
creditului ies din circulaţia comercială propriu-zisă şi intră în
circulaţia generală ca mijloace de plată legale;
• concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor şi acordarea
de credite, ca împrumutător de ultimă instanţă acestor bănci;
• influenţarea directă sau indirectă a costului creditului în
ţara respectivă;
Funcţiile • acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul statului;
Băncii • elaborează şi aplică politica monetară în ţara respectivă;
Centrale • veghează asupra circulaţiei băneşti şi stabilităţii
nivelului preţurilor;
• sprijină creşterea economică şi asigură echilibrul extern;
• cooperarea şi întărirea relaţiilor monetare internaţionale;
• supravegherea întregului sistem bancar din ţara respectivă,
fie direct, fie în colaborare cu alte instituţii specializate.

Funcţiile Băncii Naţionale a României, ca bancă centrală

a statului român, se circumscriu funcţiilor generale ale oricărei
bănci centrale, fiind stabilite prin Legea nr. 101/1998, astfel:3231)

19
) Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu, op.cit., Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 26.
30)
Isărescu Mugur C., op.cit., p. 171.
38
 ● Banca Naţională a României este unica instituţie
autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de
plată pe teritoriul României;
Funcţiile ●  Banca Naţională a României este banca băncilor, pe care
Băncii le autorizează să funcţioneze pe teritoriul României, le
Naţionale reglementează şi le supraveghează activitatea;
a României ● Banca Naţională a României este casier general şi bancher
al statului, participă la procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine
evidenţa contului curent al Trezoreriei Statului;
● elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară a ţării,
care vizează creditul, operaţiunile de piaţă, volumul şi structura
masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei na-
ţionale în raport cu alte valute, situaţia balanţei de plăţi externe a
ţării;
● stabileşte şi conduce politica valutară şi gestionează
rezervele internaţionale ale ţării (aur, valută, drepturi speciale de
tragere);
● supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi al ţării.
Oricât de importantă ar fi o bancă centrală, pentru ca
măsurile şi acţiunile sale în domeniul politicii monetare să fie
corect înţelese, aplicate şi să aibă efectul scontat, este necesar ca în
realizarea funcţiilor sale, aceasta să conlucreze strâns cu celelalte
instituţii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând
cu băncile comerciale, cu agenţii economici şi populaţia.
Băncile comerciale au funcţia de a asigura intermedierea
bancară, de a pune în legătură – pe baze comerciale – persoanele
fizice şi juridice care se află în căutare de fonduri, cu cele care
caută să-şi plaseze fondurile băneşti temporar disponibile.
De altfel, însăşi legea care reglementează activitatea bancară
în România32) defineşte banca comercială ca fiind „persoana juridică
autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de
depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu”.
În Franţa, băncile comerciale se numesc chiar bănci de
depozite (banques de depots).
Unii specialişti numesc această funcţie de intermediere bancară
drept „funcţia distributivă a creditului”3433).
În cadrul rolului fundamental de intermediere bancară,
băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcţii (operaţiuni)
tradiţionale consacrate prin lege:
31)
Isărescu Mugur C., op.cit., p. 189-194.
33)
Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu – op.cit., p. 90: în această funcţie,
creditul apare ca un sistem de relaţii între firme şi bănci – mijloacele băneşti ale firmelor
care, în circuitul lor, devin temporar disponibile în conturile bancare ale acestor firme, cele
ale sistemului financiar care se eliberează, de asemenea, temporar în cadrul operaţiunilor
efectuate de acest sistem, economiile populaţiei depuse la casele de economii şi bănci
devin, prin utilizarea lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit. Acordarea de
credite bancare din aceste resurse reprezintă, deci, o redistribuire a mijloacelor băneşti
temporar disponibile ale diferitelor firme în favoarea beneficiarilor de credite.
39
Funcţiile a) acceptarea de depozite;
tradiţionale b) contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi
ale băncilor scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare;
comerciale c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
d) plăţi şi decontări;
e) leasing financiar;
f) transferuri de fonduri;
g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
h) tranzacţii în cont propriu al clienţilor cu:
• instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, bilete
la ordin, certificate de depozit);
• valută;
• instrumente financiare derivate;
• metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre
preţioase;
• valori mobiliare;
i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi
oferirea de servicii legate de acestea;
j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi
pe riscul acestora;
k) custodia şi administrarea de valori mobiliare;
l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de
valori mobiliare;
m) închirierea de casete de siguranţă;
n) consultanţă financiar-bancară;
o) operaţiuni de mandat.
Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia
privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi
distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona sub
reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii,
pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci.
Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de
către bănci prin societăţi distincte constituite.
În afara funcţiilor tradiţionale, băncile comerciale mai
îndeplinesc şi unele funcţii neconvenţionale între care menţionăm:
1. Funcţia de redistribuire; deşi această funcţie este
Funcţiile specifică finanţelor publice, activităţilor fiscale, care, prin pârghia
neconvenţionale taxelor şi impozitelor directe şi indirecte colectează cu titlu gratuit
ale băncilor resurse financiare de la contribuabilii persoane fizice şi juridice şi
comerciale le redistribuie tot cu titlu gratuit pentru finanţarea cheltuielilor
bugetului central şi bugetelor locale; după părerea noastră şi
băncile comerciale îndeplinesc această funcţie cvasifiscală, prin
câteva pârghii, astfel:
a. Pe calea dobânzilor practicate la resursele atrase de la
persoanele fizice şi juridice (dobânzi pasive) şi a celor percepute
pentru creditele acordate clienţilor (dobânzi active), băncile
realizează în fapt o redistribuire între cei care economisesc şi cei
care se împrumută.
40
 Când dobânzile plătite de bănci la resursele atrase sunt
mai mici decât rata inflaţiei (aşa-numitele dobânzi real
negative), cei care economisesc prin depunerea banilor la bănci
pierd, iar cei care se împrumută câştigă.
Din analiza evoluţiei multianuale a dobânzilor medii lunare
comparativ cu cea a ratei lunare a inflaţiei, a rezultat că până spre
finalul anilor ’90, dobânzile s-au situat sub rata inflaţiei, au fost
deci real negative, ceea ce denotă că, practic, pe calea dobânzilor s-
a realizat în fapt un transfer dinspre cei care au economisit şi ale
căror economii au fost erodate de inflaţie, în favoarea celor care s-
au împrumutat, iar la scadenţă au plătit, în termeni reali, mai puţin
decât au primit de fapt ca împrumut.20)
Lucrurile s-au schimbat după 1999, când, pe fondul calmării
inflaţiei, băncile au continuat să menţină dobânzile la un nivel
ridicat, cu mult peste nivelul inflaţiei. În aceşti ani, dobânzile au
fost suprareal pozitive, pe calea lor efectuându-se un transfer de
resurse de la cei care se împrumută spre cei care economisesc.
b. Pe calea marjei de dobândă, înţeleasă ca diferenţă între
dobânda percepută la credite (activă) şi cea bonificată la
resursele atrase de la clientelă (pasivă), băncile realizează, de
asemenea o redistribuire a resurselor, de data aceasta, între
diferite categorii de împrumutaţi.
Astfel, este cunoscut faptul că, în structura marjei de
dobândă, o parte importantă de 20-25% este destinată acoperirii
diferitelor riscuri care pot apărea în activitatea de creditare.
Cu alte cuvinte, băncile îşi constituie rezerve (provizioane)
din care să poată amortiza creditele neperformante, respectiv cele
care nu se plătesc de către împrumutaţi la scadenţele stabilite. În
acest fel, practic toţi împrumutaţii plătesc ,,ceva” în plus la
dobândă din care băncile să acopere „găurile” create de debitorii
rău-platnici, cărora aceleaşi bănci le-au acordat credite.
Procedura este legală, dar aceasta nu elimină caracterul de
redistribuire ce se realizează prin marja dobânzii între unii
împrumutaţi care îşi onorează obligaţiile la scadenţă – cei mai mulţi
– şi alţii, care uită să mai plătească împrumutul şi dobânda băncii.
c. În sfârşit, băncile mai contribuie la o redistribuire de
resurse pe calea cotizaţiilor anuale plătite la Fondul de Garantare a
Depozitelor în Sistemul Bancar, de data aceasta de la o bancă la
alta, de la cele performante către cele administrate defectuos, care
intră în încetare de plăţi şi ai căror depunători, persoane fizice,
trebuie plătiţi în limita plafonului de garantare stabilit (echivalentul
a 15 mii euro în prezent) din contribuţia celorlalte bănci.
Menţionăm că aceste cotizaţii anuale sunt destul de însemnate.
Pentru exemplificare, în ultimii 6 ani, cea mai mare bancă
din sistem a contribuit la fondul de garantare a depozitelor cu
cca 100 milioane echivalent USD.

20)
Mihai Ilie, Probleme financiare ale unităţilor economice din industrie în perioada
de tranziţie la economia de piaţă, Editura Tipo Lith, Bucureşti, 1998, p. 72.
41
 2. Funcţia de derulare pe care o practică băncile performante
din sistem, care, în urma unor licitaţii şi selecţii interne şi
internaţionale, dobândesc dreptul de a derula o serie întreagă de
programe guvernamentale ori finanţate de Uniunea Europeană
(SAPARD, PHARE, RICOP, MARR, FIDA etc.).
Această funcţie este specifică băncilor din ţările cu
economie în tranziţie, aflate în proces de aderare la structurile
europene, fiind, în fond, o variantă a activităţii generale de
intermediere bancară.

3.4. Sistemul bancar naţional şi cel internaţional

În România, activitatea bancară şi-a făcut apariţia la
jumătatea secolului XIX, Banca Naţională a Moldovei fiind
prima bancă înfiinţată în ţara noastră la 12/24 martie 1857, cu
sediul central la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti 35).18).
Scurt Capitalul băncii a fost de 10 milioane taleri de Prusia,
istoric împărţit în 50.000 de acţiuni.
privind Deşi Banca Naţională a Moldovei a obţinut privilegiul de a
sistemul emite monedă, nu a făcut acest lucru, iar afacerile speculative în
bancar care au intrat conducătorii băncii au determinat, după numai 1 an şi
românesc 3 luni de funcţionare (14/26 iunie 1858), falimentul acestei bănci a
cărei înfiinţare fusese considerată un succes al expansionismului
capitalului german. În acea perioadă, capitalul de împrumut era
strâns împletit cu cel cămătăresc, iar cei care deţineau aceste
Funcţiile capitaluri şi se îndeletniceau cu astfel de activităţi pre-bancare se
neconvenţionale numeau zarafi, zălogari sau bancheri-cămătari.
ale băncilor Potrivit statisticilor, în anul 1860 existau în Bucureşti 96
de astfel de afacerişti, din care 39 erau bancheri-cămătari 36).19).
comerciale
Pe măsura coagulării afacerilor cu capital de împrumut, au
apărut atât în Moldova, dar şi în Ţara Românească şi
Transilvania – provinciile istorice din cea de-a doua jumătate a
secolului XIX – diferite societăţi bancare cu capital străin sau
autohton care au avut o viaţă mai lungă sau mai scurtă, creându-
se premisele înfiinţării Băncii Naţionale a României.
Ca urmare, prin Decretul Domnesc din aprilie 1880, se
înfiinţează Banca Naţională a României, ca bancă cu capital
privat autohton şi cu participarea statului.
„Cu titlu de curiozitate, merită amintit faptul că Banca
Naţională a României este una din cele mai vechi din lume (în
fapt, a şaisprezecea bancă centrală), devansând în timp instituţii

35)
Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu, op.cit, p. 27, arată că iniţiator al Băncii
Naţionale a Moldovei a fost F.W. Nulandt, bancher din Prusia, directorul Creditului
Mobiliar din Dessau, care a subscris 90% din acţiunile băncii din Iaşi. Conducerea băncii
realizată de la Dessau a achiziţionat concesionarea încasării impozitelor într-o provincie din
Asia Mică, cumpărarea de cămile în contul armatei coloniale britanice din India şi alte
afaceri speculative care au determinat până la urmă falimentul băncii.
36)
Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu, op.cit., p. 32.
42
 prestigioase, precum Banca Japoniei (1882), Banca Italiei
(1883), Federale Reserve – Banca Centrală a SUA (1913) sau
Banca Naţională a Elveţiei.” 37)20).
Înfiinţarea Băncii Naţionale a României a dat un nou
avânt dezvoltării capitalului bancar. „Avântul capitalului bancar
este poate cel mai semnificativ. Dintr-un număr de 1.102 bănci
comerciale în 1930, s-a ajuns în 1.938 la numai 484 bănci, iar în
anul 1940 (înainte de cedările teritoriale) la 446 bănci, restul
băncilor au dispărut prin lichidare şi fuziune. Cinci bănci
concentrau, însă, 25% din capitalul total şi 45% din cifra
bilanţurilor.” 38) 21).
În cei 45 de ani de economie de comandă, sistemul bancar
a fost excesiv de centralizat, majoritatea funcţiilor bancare fiind
îndeplinite de Banca Naţională, care avea atât rol de bancă
centrală de emisiune, dar şi de bancă comercială, numai câteva
domenii fiind acoperite de câteva bănci specializate (Banca
Română de Comerţ Exterior pentru operaţiunile de import-
export ale statului, Banca de Investiţii pentru finanţarea
investiţiilor pe termen lung făcute de stat, Banca Agricolă
pentru susţinerea operaţiunilor în domeniul agriculturii şi
industriei alimentare, în vreme ce, Casa de Economii şi
Consemnaţiuni a preluat operaţiunile de depunere ale
persoanelor fizice şi cele de creditare a acestora, exclusiv pentru
cumpărarea de locuinţe din fondul statului).
Prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi
Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a
României, s-au pus bazele creării în România democratică a
unui sistem bancar actual format pe două paliere:
• Banca Naţională ca bancă centrală cu atribuţii de
emisiune, control şi supraveghere, menţinerea stabilităţii preţurilor.
• Sistemul băncilor comerciale, care funcţionează ca bănci
Sistemul de afaceri, universale ori specializate. La 1 decembrie 1990 a fost
bancar înfiinţată Banca Comercială Română, prin preluarea tuturor
românesc operaţiunilor comerciale de la Banca Naţională a României,
actual constituindu-se astfel nucleul sistemului băncilor comerciale.
Cadrul normativ care reglementează activitatea bancară în
România a fost modificat şi completat prin Legea bancară nr.
58/1998, iar statutul Băncii Naţionale a României care conferă
acesteia independenţă în raport cu guvernul a fost modificat şi
completat prin Legea nr. 101/1998.
În 1998 s-a ajuns la un număr de 45 de bănci autorizate să
funcţioneze în România, din care, 32 de bănci erau constituite
cu capital integral sau majoritar românesc.

37)
Isărescu Mugur C., op.cit., p. 174.
38)
Odobescu Emanuel, Titluri de valoare româneşti 1900-1950, Editura Sigma,
Bucureşti, 2000.
43
 „Dimensiunea cantitativă a evoluţiei sistemului bancar din
România nu este însă caracteristica principală a acestei perioade.
Aparent contrar realităţii, se poate afirma că principala
caracteristică a dezvoltării sistemului bancar românesc a fost
coerenţa dezvoltării structurale şi calitatea activităţii băncilor în
sensul direcţiei ascendente, dictate de adaptarea la cerinţele
economiei de piaţă.” 39))22).
Dificultăţile tranziţiei şi-au pus amprenta şi pe evoluţia
sistemului bancar din România, multe din băncile înfiinţate înainte
şi mai ales după 1989 fiind nevoite să-şi înceteze activitatea, să se
restructureze, sau să fie preluate prin fuziune de alte bănci.
Au fost închise o serie de societăţi bancare mai mari sau
mai mici (Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca
Turco-Română, Credit Bank, Banca Albina, Banca Română de
Scont, Banca de Investiţii şi Dezvoltare etc.), iar Banca Română
de Comerţ Exterior, datorită problemelor grave cu care s-a
confruntat, a fost preluată prin fuziune de Banca Comercială
Română la finele anului 1999. 40) 3).
Procesul de asanare a sistemului bancar românesc în
perioada postdecembristă a costat statul român peste 3 miliarde
echivalent USD, respectiv cca 10% din produsul intern brut.
Şi în alte ţări central şi est europene aflate pe calea tranziţiei
de la economia de comandă la cea de piaţă statul a cheltuit sume
importante pentru asanarea şi reforma sistemului bancar.
Unii specialişti consideră însă că o parte din aceste
cheltuieli puteau fi evitate sau în orice caz micşorate, dacă
băncile în cauză ar fi fost mai bine conduse, iar autorităţile de
supraveghere ar fi exercitat mai riguros această activitate.
„Desigur că falimentul înregistrat de acele bănci cu capital
privat dovedeşte atât administrarea deficitară a acestora, cât şi slaba
supraveghere a sistemului bancar din partea băncii centrale. 41)24).
În prezent, putem aprecia că sistemul bancar românesc
este un sistem sănătos, procesul de restructurare şi asanare fiind
încheiat în linii generale. Reforma sistemului bancar a devansat
în România reforma altor sectoare economice, băncile fiind în
poziţia de a trage după ele economia reală, la a cărei relansare a
contribuit fiecare bancă, mai mult sau mai puţin, după puterea şi
mai ales după interesele şi strategia sa.
La finele anului 2005, erau operaţionale în România 39 de
societăţi bancare, a căror structură este prezentată în tabelul următor:

39)
Dănilă Nicolae, Aurel Octavian Berea, Managementul bancar – fundamente şi
orientări, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 19.
41)
Georgescu Florin, Starea economico-socială a României în anul 2000, Editura
Expert, Bucureşti, 2002, p. 128.
44
 Tabelul 3
Numărul băncilor şi sucursalelor băncilor străine
din România
1 1 2 2
990 995 000 005
B 7 2 3 3
ănci, din 4 3 3
care
– 5 7 4 2
cu capital
majoritar
de stat
– 2 1 2 3
cu capital 7 9 1
privat, din
care
* 2 9 8 7*
majoritar
autohton
* - 8 2 2
majoritar 1 4
străin
S 5 7 8 6
ucursale
bănci
străine
T 1 3 4 3
otal sistem 2 1 1 9
bancar
*
inclusiv BCR – banca este în proces de privatizare
Sursa: Banca Naţională a României

În urma privatizării BCR SA, cea mai mare bancă comercială

din România cu Grupul austriac ERSTE BANK, statul mai deţine
capital majoritar de stat la două bănci (Casa de Economii şi
Consemnaţiuni şi Banca de Export-Import a României), prima dintre
ele, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, aflându-se deja şi ea în
proces de privatizare.
Trebuie recunoscut faptul că, pe calea privatizării, băncile
străine prezente în România concurează puternic cu băncile
româneşti.
„Eficienţa băncilor străine din punct de vedere al
costurilor şi know-how-ul financiar mai bun vor oferi acestora
un avantaj net în raport cu băncile interne.”42)25)

42)
Dănilă Nicolae, Privatizarea băncilor, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 130.
45
 Concurenţa, faptul că cel mai bun supravieţuieşte, este
poate cel mai bun proces pe care îl aduce economia de piaţă, iar
aceasta face ca fiecare jucător de pe piaţă să-şi perfecţioneze
continuu gama de produse şi servicii, să-şi diminueze costurile,
să se orienteze mai mult spre necesităţile clienţilor pentru a se
putea menţine, ori, acesta este chiar motorul dezvoltării.
Provenienţa capitalului străin în sistemul bancar românesc,
după finalizarea privatizării Băncii Comerciale Române, va fi de
peste 90%.
Dinamica structurii capitalului străin în România, înregis-
trată pe parcursul ultimilor ani, apreciem a fi favorabilă, în
sensul întăririi prezenţei ţărilor cu economii şi sisteme bancare
solide, cu un know-how superior.
Deşi sistemul bancar românesc cuprinde un număr relativ
mic de bănci, în comparaţie cu ce a fost în România în perioada
interbelică, dar şi cu situaţia din alte ţări, gradul de concentrare al
sistemului bancar este ridicat, în sensul că primele 5 bănci deţin
aproape 2/3 din piaţa bancară, iar o singură bancă deţine cca 30
din piaţă.
Pentru a fi complet, trebuie precizat că în ultimii ani,
sistemul bancar românesc a înglobat şi organizaţiile cooperatiste de
credit 43),26)care au luat locul fostelor bănci populare.
Perspectivele În înţelesul reglementărilor actuale, cooperativa de credit
dezvoltării reprezintă instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de
sctivităţii persoane fizice unite voluntar, în scopul îndeplinirii nevoilor şi
bancare aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei
în România activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării
membrilor cooperatori.
Legat de etapele de dezvoltare a sistemului bancar, piaţa
monetară a reprezentat prima verigă funcţională de-a lungul
perioadei de tranziţie şi, în prezent, cu toate evoluţiile favorabile
determinate de crearea şi dezvoltarea pieţei de capital, îşi menţine
rolul important în ceea ce priveşte procesul de intermediere
financiară.
Volumul resurselor financiare care pot fi puse în mişcare în
folosul economiei, în general, şi al actorilor pieţei, aşa-numita
intermediere bancară, este o rezultantă a gradului de dezvoltare
economică şi a capacităţii economiei de a crea şi redistribui valoare.
Gradul de intermediere bancară, exprimat prin ponderea
creditului neguvernamental în produsul intern brut în România,
a evoluat astfel:

43)
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 97/29 iunie 2000, publicată în
„Monitorul Oficial”, nr. 330/14 iulie 2000, aprobată şi completată prin Legea nr. 200/16
aprilie 2002, publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 300/8 mai 2002, stabileşte cadrul legal de
funcţionare a cooperativelor de credit.
46
 Tabelul 4
Gradul de 2000 2001 2002 2003 2004 2005
intermediere 1. Credit 7.500,7 11.825,4 17.962,6 30.287,9 41.762,4 60.672,8
bancară neguverna
memntal
mil.
RON

dinamica 100,0 157,7 239,5 403,8 556,8 808,9

%

– pondere 9,3 10,1 11,9 15,9 17,5 21,6

in PIB – %

Deşi a înregistrat o anumită creştere în ultimii ani,

intermedierea bancară în România este redusă în comparaţie cu
ţările care au aderat recent la Uniunea Europeană care
înregistrează un grad de intermediere aproape dublu decât
România, ca să nu mai vorbim de ţările vest-europene, unde
gradul de intermediere bancară este de peste 100% din produsul
intern brut al ţărilor respective.
Din acest punct de vedere, apreciem că în România există
un potenţial imens de dezvoltare a activităţii bancare.
Inflaţia Nivelul destul de ridicat al rezervelor minime obligatorii
constituite la Banca Naţională a României reprezintă o problemă
pentru băncile comerciale, dar şi pentru economie, care este privată
de un volum important de resurse de creditare (16% pentru resursele
în lei, respectiv 40% pentru cele în valută).
Activitatea bancară va fi influenţată şi de continuarea
procesului de dezinflaţie care, în anul 2005, a înregistrat o oarecare
stagnare, inflaţia în România fiind însă ridicată în comparaţie cu
unele ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est, astfel:
Tabelul 5
– creşteri anuale – dec/dec – % -
2000 2001 2002 2003 2004 2005
R
omania 0,7 0,3 7,8 4,1 ,3 ,6
B
ulgaria 1,3 ,8 ,8 ,6 ,0 ,5
U
ngaria 0,1 ,8 ,0 ,8 ,6 ,3
P
olonia ,5 ,6 ,8 ,7 ,4 ,7
Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective
Evoluţii
pe piaţa
muncii 47
 Măsurile adoptate pentru temperarea expansiunii creditului
de consum au avut ca ţinte motivate preîntâmpinarea unor
dezechilibre economice, stabilitatea preţurilor şi echilibrarea
balanţei externe. Aceste măsuri administrative, restrictive au fost
aplicate având în vedere că unele pârghii şi-au pierdut din
eficienţă, fiind necesare altele pentru moderarea ritmului de
creştere a creditului de consum.
Măsurile stabilite de BNR au avut în vedere un dublu
aspect. Pe de o parte s-au ţintit resursele în valută ale băncilor
prin majorarea ratei rezervei minime obligatorii la 35% şi
recent la 40% pentru mijloace băneşti în valută, concomitent
cu reducerea ratei pentru mijloacele băneşti în moneda
naţională de 18% la 16%. Pe de altă parte se ţinteşte cererea
de credite în valută pentru reducerea acesteia prin
introducerea de limite lunare ale rambursării datoriei.
Situaţia este contradictorie. Creditul de consum are o
pondere în PIB de 10 ori mai mică decât în zona euro, unde
acesta deţine o pondere de peste 50%. Evoluţia tot mai
abruptă a deficitului comercial şi implicit a contului curent îşi
au suport într-o mică măsură în creşterea creditului de
consum, adevaratele cauze trebuie căutate în economia reală,
în slaba competitivitate a produselor româneşti.
Evoluţia în anul 2005 a creditului neguvernamental şi compo-
nentelor sale în lei şi valută se prezintă în tabelul următor: 44)22)

44)
Mihai Ilie, The Evolutions and Prospects in the Romanian Economy, în „The
Banker”, mai 2005 (supliment), p. 94 -99.
48
 Tabelul 6

Dec. Mart Iun. Sept. Dec.

2004 .2005 2005 2005 2005
Credit
neguvername
ntal – total
– mil. lei 41.762,4 43.296,6 48.956,4 55.012,1 60.672,8
– % (dec. 100,0 103,7 117,2 131,7 145,3
2004 = 100) (113,1)* (112,4)* (110,2)*
1. Credit in
lei 16.386,7 17.121,2 19.543,1 22.536,2 27.910,6
– mil. lei 100,0 104,5 119,3 137,5 170,3
– % (dec. (114,1)* (115,3)* (123,8)*
2004 = 100)
1.1. populatie
– mil. lei 6.421,8 6.642,3 8.036,8 9.608,4 11.948,2
– % (dec. 100,0 103,4 125,1 149,6 186,1
2004 = 100) (121,0)* (119,6)* (124,4)*
2. Credit in
valuta 25.375,7 26.175,4 29.413,3 32.475,9 32.762,1
– mil. lei 100,0 103,2 115,9 127,9 129,1
– % (dec. (112,4)* (110,4)* (100,9)*
2004 = 100)
2.1. Populatie
– mil. lei 5.452,4 6.410,9 8.024,2 9763,4 9.422,6
– % (dec. 100,0 117,6 147,2 179,1 172,8
2004 = 100) (125,2)* (121,7)* (96,5)*
* datele din paranteze reprezintă indici calculaţi cu baza în lanţ

Pe măsura creşterii gradului de educare a publicului şi a

familiarizării cu mecanismele funcţionale ale pieţei de capital,
apreciem că o parte tot mai mare a resurselor temporar
disponibile din economie se va orienta către plasamente în
acţiuni, obligaţiuni şi unităţi ale fondurilor mutuale, fără a
elimina din competiţie depozitele bancare, care – indiferent de
tipul acestora – vor continua să fie o formă relativ comodă de
fructificare a excedentului de disponibil.
În schimb, piaţa de capital – prin segmentul secundar al
acesteia – asigură tranzacţionarea titlurilor deţinute, care pot fi
valorificate, în funcţie de lichiditatea lor, ori de câte ori
posesorul doreşte să obţină lichidităţi.
Creşterea concurenţei între băncile comerciale, pe de o
parte, şi între acestea şi celelalte instituţii financiare, pe de altă
parte, va conduce la diversificarea instrumentelor de plasament
puse la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice, astfel încât piaţa
financiar-bancară din România va câştiga în volum şi adâncime.
49
 Extinderea finanţărilor structurate (incluzând aici şi
emisiunile obligatare), dezvoltarea leasingului, asigurărilor şi
operaţiunilor imobiliare sunt numai câteva elemente care
creează premisele consolidării şi dezvoltării pieţei financiare în
România, în condiţiile în care vor apărea şi alte instituţii
specializate – fonduri ipotecare, bănci de investiţii – care să
creeze cadrul concurenţial specific economiilor de piaţă mature.
Sfârşitul celui de-al doilea mileniu a adus omenirii o nouă
Globalizarea problemă, cea a globalizării. Acest fenomen a cuprins, ca o
pieţei „caracatiţă în tentaculele sale”, toate sferele vieţii economice,
financiare sociale, de mediu, cultură etc.
De fapt, nu există o globalizare, ci mai multe, cea a
informaţiei, a drogurilor, a epidemiilor, a mediului şi, fireşte, în
primul rând, cea a finanţei. 45)44).11).
Puterea tot mai mare pe care o capătă firmele internaţionale,
unele state sau grupuri de state, unele colectivităţi în defavoarea
altora, fac din fenomenul globalizării o stare contradictorie, râvnită
şi susţinută prin toate mijloacele de cei care domină şi a căror
dominaţie sporeşte şi respinsă, uneori cu brutalitate, de cei care se
opun globalizării şi simbolurilor ei.
Practic, în ultimii 10 ani, nu a existat reuniune a Fondului
Monetar Internaţional, a Băncii Mondiale, a Grupului principalelor
state industrializate sau a altor organisme internaţionale de acest fel
care să nu fie însoţită de manifestaţii de amploare ale unor grupuri
numeroase care se opun globalizării.
Mişcarea liberă a capitalurilor a fost poate una din primele
liberalizări, înfăptuită înainte de circulaţia liberă a mărfurilor care
este supusă însă unor importante bariere vamale, contingentări,
restricţii, sau libera circulaţie a persoanelor, care, pentru cea mai
mare parte a populaţiei globului este încă un vis irealizabil.
Aceasta a făcut ca fenomenul globalizării să cuprindă, în
primul rând, lumea finanţei, deţinătorii marilor capitaluri
financiare fiind interesaţi în a putea transfera rapid şi fără
oprelişti fondurile dintr-o zonă în alta, dintr-o ţară în alta, spre a
le pune la adăpost de crize, devalorizări, confiscări, decizii ale
autorităţilor naţionale şi alte pericole.
Ţări considerate adevărate paradisuri pentru investitorii
internaţionali s-au trezit peste noapte, la cele mai mici semne de
slăbiciune, golite de zeci, sute de miliarde de USD, pradă unor
puternice crize economice, Mexicul, Argentina fiind exemple
mai vechi sau mai noi în acest sens.
În sfera financiară, globalizarea este mai accentuată şi mai
rapidă ca oriunde. Marile bănci şi grupuri financiare, şi aşa
gigantice, sunt cuprinse de o frenezie a fuziunilor. Asistăm

)45)
Butros Butros Ghali – discurs susţinut în calitate de secretar general al ONU
preluat de Hans Peter Martin şi Harold Schumann în Capcana globalizării, Editura
Economică, Bucureşti, 1999, p. 300-301
50
 astăzi la o aşa-numită „mergermanie” (mania fuziunilor), cei
mari devenind tot mai mari şi mai puternici.46)45).1.2).
Mărimea capitalurilor şi activelor la câteva bănci sunt
grăitoare în acest sens:
Primele bănci din lume, din Europa şi din Europa
Centrală
Tabelul 7
– milioane USD –
Cel Denumirea Data de Total Total Poziţia
mai băncii referinţa capitalu active
mari ri
bănci Citigroup, 31.12.200 74.415 1.484.10 Locul 1 in lume
New York, 4 1
SUA
HSBC 31.12.200 67.259 1.276.77 Locul 1 in Europa
Holdings, 4 8 (locul 3 in lume)
Londra,
Anglia
National 31.12.200 2.158 23.087 Locul 1 in Europa
Savings and 4 Centrala (locul 223 in
Commercial lume)
Bank,
Budapesta,
Ungaria
Sursa: „The Banker”, iulie 2005.

Din punct de vedere al capitalurilor, ierarhia dintre cele 3

bănci se prezintă grafic astfel:

Total capitaluri

Citigroup, New York,

SUA
HSBC Holdings,
Londra, Anglia
National Savings and
Commercial Bank

Graficul 1
46)
Mihai I., T. Mihai, Trade Finance – finanţarea comerţului, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p. 28-32.
51
 Din punct de vedere al totalului activelor, ierarhia dintre
cele 3 bănci se prezintă grafic astfel:

Total active

Citigroup, New York,

SUA
HSBC Holdings,
Londra, Anglia
National Savings and
Commercial Bank

Graficul 1

Globalizarea finanţei internaţionale se realizează nu numai

geografic, la scară planetară, dar şi structural, marile grupuri
financiare internaţionale fiind adevărate conglomerate care includ
pe lângă bănci, societăţi de asigurare-reasigurare, fonduri de
investiţii ori de pensii, activităţi pe piaţa de capital, leasing,
capabile să ofere aşa-numite servicii financiare integrate.
În domeniul finanţei internaţionale, globalizarea se reali-
zează la nivel regional, continental şi, respectiv, la scara întregii
planete, de aici şi caracterul de bănci naţionale, regionale şi,
respectiv, internaţionale sau globale.
Spre exemplu, în regiunea central şi est europeană, poziţia
primelor 3 bănci cu activele şi capitalurile deţinute de fiecare,
era următoarea:

Cel mai
Poziţia
mari primelor 3 bănci din Europa Centrală şi de Est
bănci
Tabelul 8
din – milioane USD –
Europa Nr. Denumire Sediul Capital Active Data de
Centrală crt. banca central referinta
1. National Budapesta 2.158 23.087 31.12.2004
Savings and
Commercial
Bank (locul
223 in lume)
2. PKO Bank Varsovia 1.865 29.405 31.12.2004
Polski
(locul 247 in

52
 lume)
3. Banca Bucuresti 1.231 8.693 31.12.2004
Comerciala
Romana
(locul 332 in
lume)

Total 5.254 61.185

Sursa: „The Banker”, iulie 2005.

Este uşor de observat ca primele 3 bănci din Europa

Centrală şi de Est (exclusiv Rusia) deţin active totale de
circa 61 miliarde USD, aproape la nivelul PIB al României.
Din punct de vedere al capitalurilor, ierarhia dintre cele 3
bănci se prezintă grafic astfel:
Capital

National Savings and

Commercial Bank
PKO Bank Polski

Banca Comerciala
Romana

Graficul 3

Din punct de vedere al total activelor, ierarhia dintre cele

3 bănci se prezintă grafic astfel:
Active

National Savings and

Commercial Bank
PKO Bank Polski

Banca Comerciala
Romana

Graficul 4
53
 De remarcat poziţia extrem de bună a Băncii Comerciale
Române, care se plasează pe locul 3 în rândul băncilor din regiune.
De menţionat că piaţa central-europeană nu este lăsată la
dispoziţia acestor bănci. În această piaţă concurează puternic cu
băncile naţionale şi băncile internaţionale.
Din cele cca 350 miliarde euro cât reprezentau activele
bancare din zona central şi est-europeană la finele anului 2001,
cca 207 miliarde euro, respectiv 57%, erau deţinute de băncile
internaţionale cu afaceri în această regiune.47)46).……..3).
Ţările cu cele mai multe bănci clasate în primele 1.000 de
bănci internaţionale din lume, se prezintă astfel:
Tabelul 9

Nr. crt. Număr bănci

1. 197
SUA
2. Japonia 106
3. Germania 91
4. Spania 45
5. Italia 38
6. Anglia 23
7. Rusia 22
Sursa: „The Banker”, iulie 2005

Grafic, situaţia se prezintă astfel:

Numar banci

SUA
Japonia
Germania
Spania
Italia
Anglia
Rusia

Graficul 5

Distribuirea pe regiuni a primelor 1000 de bănci în lume

se prezintă astfel:

Nr. Zona geografică Capital Total

54
 crt. active
1. Uniunea Europeana (25) 43 50
Dispersia 2. SUA 21 14
primelor 3. Japonia 11 13
1000 bănci 4. Asia (exclusiv Japonia) 12 11
din lume 5. Orientul Mijlociu 3 2
pe ţări 6. Restul Europei 5 6
7. Restul lumii 5 4
Sursa: „The Banker”, iulie 2005

Grafic, în funcţie de nivelul capitalului, situaţia se

prezintă astfel:
Capital Uniunea Europeana
(25)
SUA

Japonia

Asia (exclusiv
Japonia)
Orientul Mijlociu

Rest Europa

Restul lumii

Graficul 6

Grafic, în funcţie de nivelul total al activelor, situaţia se

prezintă astfel:

Total active Uniunea Europeana

(25)
SUA

Japonia

Asia (exclusiv
Japonia)
Orientul Mijlociu

Rest Europa

Restul lumii

55
 Graficul 7

Globalizarea, mai ales în domeniul finanţei internaţionale,

dar şi al industriei, telecomunicaţiilor, mass-media etc. are
efecte, care ajung să îngrijoreze nu numai pe opozanţii
globalizării, dar şi pe cei mai aprigi susţinători ai acesteia.
Desfiinţarea (cvasi)totală a barierelor în circulaţia liberă a
capitalurilor a făcut din piaţa financiară internaţională o
adevărată forţă a naturii.
„Acum, nicio ideologie, niciun fenomen cultural, pop,
nicio organizaţie internaţională şi nici măcar ecologia nu leagă
naţiunile lumii mai strâns unele de altele ca maşinile de bani ale
băncilor, societăţilor de asigurare şi fondurilor de investiţii
internaţionale interconectate electronic cu întreaga lume.” 48)14)
În încercarea de a stăvili drumul bulgărelui globalizării,
Uniunea Europeană introduce din anul 2003 reguli stricte pentru
fuziunile globale.
Fuziunile care creează companii cu o cotă de piaţă de
peste 50% au şanse mari de a fi blocate, conform noilor măsuri
de reglementare a competiţiei pe piaţa europeană.
Aceste măsuri includ şi proceduri privind situaţiile de
oligopol, precizând că fuziunile pot fi blocate în situaţia în care
companiile se angajează în mod tacit să nu concureze una
împotriva alteia.15)
Între giganţii pieţei financiare internaţionale există o luptă
acerbă pentru supremaţie, poziţia acestora schimbându-se de la
o perioadă la alta.
Desigur, că orice fenomen economico-socio-politic, globali-
zarea are aspecte pozitive, dar şi efecte nefavorabile, de multe ori,
raţiuni de ordin global contravin unor interese interne, naţionale.
Cert este că, nicio ţară în actualul context economic şi
politic mondial nu mai poate folosi „politica struţului”, nu-i mai
pot fi indiferente acţiunile celorlalţi parteneri şi modul în care
acestea influenţează climatul general.
„În timp ce unii construiesc cadrul globalizării şi se
preocupă ca să se adapteze din mers acestui cadru, alte ţări,
companii, persoane, sunt pur şi simplu surprinse de efectele
uneori pozitive, alteori negative ale globalizării. (…) şansele
României de a extrage ceea ce este mai bun din acest fenomen
depind, în mod esenţial, de crearea cadrului care să permită
exploatarea beneficiilor aduse de globalizare şi diminuarea
efectelor negative sau a costurilor, a constrângerilor acestui

47)
Martin Hans Peter, Harold Schumann, Capcana globalizării, Editura Economică,
1999, p. 82.
48)
Monti Mario (comisarul european pentru concurenţă), Actele normative privind
regulile de aprobare a fuziunilor de companii, expuse la Reuniunea Comisiei Europene în
decembrie 2002, prezentate de „Ziarul Financiar”/11 decembrie 2002 .
56
 fenomen de globalizare şi ale integrării, care este o
subcomponentă a globalizării”. 49)48).17).
NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
Banii şi băncile. Banca centrală şi băncile comerciale.
Intermedierea bancară = credit neguvernamental x 100
produs intern brut

Momente-cheie în evoluţia sistemului bancar:

• Conferinţa de la Bretton Woods, Tratatul de la Maastricht.
• Uniunea Economică Europeană (U.E.), Uniunea
Economică şi Monetară Europeană (U.E.M.).
• Funcţiile băncilor: funcţiile băncii centrale; funcţiile
băncilor comerciale (funcţii tradiţionale, funcţii neconvenţionale).
• Sistemul bancar naţional şi cel internaţional.
• Sistemul bancar românesc actual şi perspectivele
dezvoltării activităţii bancare în România.
• Evoluţii pe piaţa creditului neguvernamental şi a inflaţiei.
• Globalizarea pieţei financiare: top 1000 bănci.
Concepte-cheie: credit (ne)guvernamental dobânda, marja
de dobânda, deficit bugetar, datorie publică, rată inflaţie, rată
(curs) de schimb, euro, emisiune monetară, politică monetară,
rezerve valutare, trezorerie, depozit bancar, leasing, cambie, bilet
la ordin, valori mobiliare, risc, provizioane, grad de intermediere
bancară, bănci naţionale, bănci regionale, bănci globale, produs
intern brut.

4. INTERMEDIEREA BANCARĂ

4.1. Comerţul cu bani

Comerţ Pentru a putea exista ca entitate juridică, orice societate

cu bancară are mai întâi nevoie de dotarea cu capitaluri de către
bani acţionari şi apoi de atragerea de pe piaţă de resurse
disponibile.
Volumul operaţiunilor active ale unei bănci (credite,
plasamente pe piaţa interbancară, titluri de stat, alte active),
structura activelor (lei, valută) şi maturitatea lor (pe termen
scurt, mediu sau lung) sunt determinate de volumul, structura şi
maturitatea resurselor atrase de bancă (operaţiunile pasive).

49)
Isărescu Mugur C., op.cit., p. 75.

57
 Aceasta este motivaţia logică fundamentală pentru care
vom începe tratarea operaţiunilor bancare mai întâi cu cele de
atragere de resurse (operaţiunile pasive) şi apoi cu cele de
plasare a resurselor (operaţiunile active).
Este adevărat, însă, că existenţa pe piaţă a unor oportunităţi de
afaceri atractive privind acordarea unor credite, plasamente, garanţii
şi alte facilităţi în favoarea clienţilor performanţi, impune măsuri
pentru atragerea de resurse suplimentare pe structura de valute şi
maturităţi menite să satisfacă oportunităţile oferite de clienţi.
Ca urmare, deşi volumul şi structura resurselor pe maturităţi
şi valute determină volumul şi structura plasamentelor şi acestea
din urmă exercită o influenţă activă asupra volumului şi structurii
resurselor, fiind vorba până la urmă de o relaţie biunivocă între
cele două mari categorii de operaţiuni bancare.

4.2. Operaţiuni bancare privind atragerea de depozite

Acceptarea Operaţiunile de acceptare de depozite sunt principala
de categorie de operaţiuni prin care societăţile bancare îşi atrag
depozite resursele necesare desfăşurării activităţii de intermediere pe piaţă.
Prin depozit se înţelege o sumă de bani încredinţată în
următoarele condiţii: 50)49)23):::
– să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă şi
orice alte facilităţi, la cerere sau la un termen convenit de către
deponent cu depozitarul;
– să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea
de servicii sau la acordarea de garanţii.
Aşadar, cele două părţi ale contractului (convenţii) de
depozit sunt deponentul, pe de o parte, şi depozitarul, respectiv
banca, pe de altă parte.
Principalele categorii de depozite utilizate atât pe plan
naţional, cât şi internaţional sunt următoarele:

Contul Contul curent în lei şi în valută

curent Se adresează clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice
sau entităţi fără personalitate juridică rezidente/nerezidente în
România care încheie cu banca o convenţie în acest sens. Prin
contul curent se pot efectua operaţiuni de alimentare în numerar
sau prin virament; eliberare de sume în numerar la cererea şi în
favoarea deponentului; operaţiuni de plăţi prin virament în
limita soldului disponibil.
Conturile în valută se deschid numai pentru valutele
cotate de Banca Naţională a României.

50)
Legea bancară nr. 58/1998, art. 3, lit. f, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 121/23
martie 1999.

58
 Ţinând cont de cerinţele privind identificarea clienţilor,
impuse de prevenirea şi combaterea spălării banilor şi lupta
împotriva terorismului. La deschiderea de conturi bancare, cât şi cu
ocazia efectuării operaţiunilor dispuse prin aceste conturi, titularii
trebuie să prezinte băncii următoarele documente: 51)50)44):
– declaraţia privind beneficiarul real al sumei;
– informaţii privind sursa (provenienţa) fondurilor.

Contul Contul de depozit la termen în lei şi în valută se

de depozit deschid la solicitarea clienţilor care stabilesc cu banca prin
convenţii: suma, dobânda fixă sau variabilă, scadenţa şi
persoanele autorizate/împuternicite să efectueze operaţiuni.
Retragerea sumelor se face după expirarea scadenţei, în caz
contrar clientul putând beneficia numai de dobânda la vedere pe
perioada de existenţă efectivă a depozitului.

Certificatul Certificatul de depozit

de Certificatul de depozit reprezintă un titlu de credit pe
depozit termen emis de bancă, care atestă depunerea unei sume de bani
pe baza căreia, la scadenţă, se poate încasa atât suma depusă,
cât şi dobânda aferentă.
Certificatele de depozit pot fi nominale, prin înscrierea pe
acesta şi pe cotor a datelor de identificare ale cumpărătorului;
cu parolă52)5 prin înscrierea pe cotor a unei parole alese de
cumpărător, formată din cel mult 3 cuvinte, ca element de
identificare, pe baza căreia la scadenţă, împreună cu certificatul
de depozit, se poate răscumpăra valoarea acestuia.

Certificatul Certificatul de depozit cu discount

de Certificatul de depozit cu discont este un instrument bancar
depozit ce oferă posibilitatea cumpărătorului să intre în posesia unui astfel
cu de titlu, plătind o sumă mai mică decât valoarea lui nominală care
discount se va încasa la scadenţă. Diferenţa între suma de cumpărare şi
valoarea nominală a certificatului de depozit cu discount o
reprezintă tocmai „dobânda” care este „avansată” de bancă încă
din momentul cumpărării. Deţinătorul unui astfel de titlu care
doreşte să-l răscumpere înainte de scadenţă nu mai este „penalizat”
prin plata unei dobânzi la vedere, aşa cum se întâmplă în cazul
depozitelor la termen, ci, banca oferă dobânda la termen aferentă
perioadei cât a fost deţinut efectiv certificatul.

Certificatul Depozitul pentru minori

de Depozitul pentru minori se adresează persoanelor fizice
cu vârste cuprinse între 14-18 ani. Potrivit legislaţiei româneşti,
depozit
capacităţile juridice totale se dobândesc la vârsta de 18 ani.
cu
discount
51)
Normele BNR nr. 3/26 februarie 2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei,
publicate în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 154/4 martie 2002.
59
 Numai de la 18 ani în sus, persoanele fizice au dreptul să
constituie la bănci depozite la vedere sau la termen în condiţiile
legale. Depozitul pentru minori este destinat persoanelor care
nu au împlinit încă 18 ani, dar sunt mai mari de 14 ani,
respectiv sunt în situaţia de a avea capacităţi juridice limitate.
Retragerile se pot face de minor numai cu acordul părinţilor
(tutorelui/curatorului) dat în scris în faţa notarului public.
Avantajul acestui tip de depozit este acela de a antrena, educa
tinerii în spiritul economisirii şi gestionării responsabile a unor
sume de bani de care pot beneficia cu ocazia majoratului.

Contul Contul de depozit escrow

escrow Contul de depozit escrow este un cont de depozit temporar,
deschis în vederea păstrării/depozitării unor sume de bani în lei sau
valută până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau
îndeplinirea unor condiţii specificate într-un contract/angajament
încheiat între două părţi. În cadrul acestei operaţiuni, banca
îndeplineşte rolul de agent escrow, iar deponentul sumelor este
titularul depozitului. Eliberarea de către bancă a sumelor din contul
escrow se va efectua în baza certificării îndeplinirii condiţiilor
convenite de către părţile semnatare ale acordului încheiat, conform
instrucţiunilor comune ale acestora. În cazul neîndeplinirii clauzelor la
termenele şi în condiţiile prevăzute în contractul încheiat, sumele
depozitate în contul escrow vor fi restituite depozitarului împreună cu
dobânzile bonificate pe perioada existenţei depozitului.

4.3. Operaţiuni bancare privind acordarea de credite

În cadrul activităţii de intermediere pe care o realizează
băncile comerciale, operaţiunile de acordare de credite ocupă
un loc deosebit de important, acestea fiind principalele
operaţiuni de activ ale băncilor comerciale.
Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune
sau se obligă să pună la dispoziţia clienţilor, fondurile solicitate sau
îşi ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau
garanţiei în favoarea acestora. Sunt asimilate operaţiunilor de
creditare, operaţiunile de leasing şi toate operaţiunile de locaţie
însoţite de opţiunea de cumpărare. 53)52)57)
Legea bancară nr. 58/1998 defineşte creditul ca fiind orice
angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului
la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi
sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire

53)
Ordinul Ministerului Finanţelor Publice şi Băncii Naţionale a României nr. 1418/344/1
august 1997 privind aprobarea Planului de conturi pentru societăţile bancare şi a Normelor
metodologice de utilizare a acestuia, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 212 bis/ 27 august 1997,
partea I, p. 13-14.
54)
Ilie Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti
2003, p. 143-180.
60
 a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a
unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plată
unei sume de bani.
Prin credite pe termen scurt se înţeleg operaţiunile de
Tipuri împrumut a unor sume de bani pe o durată ce nu depăşeşte 12
de luni, cu excepţia creditelor pentru produse cu ciclu lung de
credite fabricaţie.
după Creditele a căror durată de rambursare este între un an şi
maturitate cinci ani sunt considerate credite pe termen mediu, iar cele
care depăşesc durata de 5 ani sunt credite pe termen lung.
Durata de creditare, cuprinde:
– perioada de tragere, în care creditul se angajează,
respectiv de la data stabilită prin contract de punere a creditului
la dispoziţia împrumutatului şi până la angajarea integrală a
creditului;
Durata – perioada de utilizare, care cuprinde durata de timp
de dintre angajarea (tragerea) integrală a creditului şi data primei
creditare rate scadente conform contractului încheiat. În cadrul perioadei
de utilizare a creditului poate exista perioada de graţie;
– perioada de graţie este cuprinsă între data prevăzută
prin contract pentru utilizarea integrală a creditului şi data
prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit. În cadrul
perioadei de graţie, împrumutatul achită băncii dobânzile
datorate, comisioanele şi taxele, fără a rambursa ratele de credit.
Perioada de graţie se acordă în cazul creditelor pentru
Perioada echipament la care, potrivit documentaţiei tehnice, s-a prevăzut
de un termen de atingere a parametrilor proiectaţi. Perioada de
graţie graţie poate fi de 1-3 ani de la termenul de punere în funcţiune a
investiţiilor.
În cazul investiţiilor care produc imediat după punerea în
funcţiune, cum sunt utilajele, maşinile şi instalaţiile, perioada de
graţie va fi de regulă de 6 luni de la livrare.
Împrumutaţii Împrumutaţii, cunoscuţi şi sub denumirea de clienţii
băncii, sunt persoane juridice, indiferent de forma de organizare
şi natura capitalului social, înregistrate în România, care
desfăşoară activităţi legale, au conturi deschise la bancă şi îşi
derulează operaţiunile prin aceste conturi.
Categoriile de clienţi ai băncii care pot beneficia de
credite sunt:
– regii autonome, companii şi societăţi naţionale, constituite
potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale,
Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor
autonome şi actelor normative privind înfiinţarea companiilor
naţionale;
– societăţi comerciale cu capital de stat sau privat şi alte
unităţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul economiei
61
 naţionale, constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale şi Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, modificată şi completată;
– societăţi comerciale cu capital integral străin sau mixt
constituite potrivit legii;
– societăţi agricole cu personalitate juridică, constituite
potrivit Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole;
– unităţi administrativ-teritoriale organizate potrivit legii;
– asociaţii de proprietari şi alte forme de asociere
prevăzute de lege;
– alte persoane juridice, organizate în conformitate cu
legea şi care desfăşoară activităţi legale.
Documentaţia Documentaţia pe care clienţii o prezintă băncii în vederea
obţinerii de credite, trebuie să cuprindă:
− cererea de credite semnată de persoanele autorizate să
reprezinte agentul economic solicitant (conform modelului din
Anexa nr.11), care cuprinde şi descrierea condiţiilor creditului;
− bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit
şi pierdere, încheiate pentru ultimii ani;
− situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor (cash flow)
aferente perioadei pentru care agentul economic solicită
împrumutul şi bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform
precizărilor Ministerului Finanţelor Publice;
− situaţia stocurilor şi cheltuielilor pentru care se solicită
creditul, care să cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi
termenele de valorificare;
− situaţia contractelor de livrare pentru produsele care
constituie obiectul creditului;
− proiectul graficului de rambursare a creditului şi de
plată a dobânzilor;
− lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea
creditului solicitat şi evaluarea acestora;
− planul de afaceri;
− orice alte documente necesare, solicitate de bancă.

Principalele categorii de credite acordate de bănci

Liniile clienţilor persoane juridice (corporate banking):54)
de
credit Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de
credite)
Utilizările din deschideri de credite permanente (liniile de
credite) reprezintă o modalitate de creditare a agenţilor
economici, care funcţionează după sistemul revolving, în baza
unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o
anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri
utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în

62
 limita unui nivel global de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al
angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite
aprobat, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi
perioade de creditare dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite.
Volumul liniei de credit, se determină în funcţie de cifra
de afaceri şi durata medie de încasare a clienţilor, după formula:
Lc = Ca x Nz ,
Pc

unde, Lc = utilizări din deschideri de credite

permanente;
Ca = cifra de afaceri pe perioada creditării;
Nz = durata medie de încasare a clienţilor (în
zile);
Pc = perioada de creditare (în zile).

Durata medie de încasare a clienţilor, exprimată în număr

de zile (Nz), reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată
clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea formulă:
_
Nz = Sc x Pc ,
Ca
__
unde, Sc = soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi pe
o perioadă precedentă egală cu perioada de creditare;
Nz, Pc şi Ca – au semnificaţia de la formula anterioară.

Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor

temporare
Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor
temporare se acordă clientelei pentru finanţarea operaţiunilor cu
caracter temporar pe baza documentaţiei prezentate din care să
Credite rezulte situaţia stocurilor şi cheltuielilor care fac obiectul
pentru creditării şi cauzele economice care au determinat formarea
cheltuieli stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii
şi stocuri prime şi materiale în avans faţă de termenele din contracte,
temporare aprovizionări în loturi optime, întreruperea producţiei din
motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăţi
în expedierea produselor la intern sau la export etc.).
Fac obiectul acestei categorii de credite stocurile care au
fost aprovizionate deja în perioada precedentă fără a fi achitate,
stocurile care urmează a fi aprovizionate de agenţii economici
pe baza de contracte ferme cu desfacere asigurată, cât şi
cheltuielile temporare aferente acestor stocuri.

Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor

Credite sezoniere
pentru Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor
cheltuieli sezoniere de materii prime şi produse se acordă agenţilor
şi stocuri
63
sezoniere
 economici care constituie astfel de stocuri (produse agricole,
agroalimentare, de provenienţă vegetală sau animală, precum şi
orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente şi se
consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăşi
12 luni de la constituire) pe baza cererilor şi documentaţiilor
prezentate de aceştia.
Băncile nu creditează stocurile sezoniere pe perioade care
să depăşească intervalul dintre două sezoane (cicluri) de
producţie naturale.

Credite Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de

pentru fabricaţie
produse Produsele cu ciclu lung de fabricaţie sunt cele ale căror
cu ciclu cicluri tehnologice de execuţie, de la lansarea în fabricaţie până
lung de la obţinerea produsului finit, durează mai mult de 12 luni. În
această categorie de produse se încadrează construcţia şi
fabricaţie reparaţiile de nave maritime şi fluviale, aeronave, elicoptere,
instalaţii şi utilaje complexe etc.
Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de
fabricaţie se pot acorda pe termene mai mari de 12 luni, fără a
depăşi însă ciclurile tehnologice de execuţie stabilite prin
documentaţia tehnică.
Punerea la dispoziţie a creditelor de trezorerie pentru
produse cu ciclu lung de fabricaţie se efectuează eşalonat în
funcţie de evoluţia cheltuielilor cu producţia în curs de
fabricaţie aferentă produselor respective, potrivit datelor
rezultate din anexa sus menţionată.

Creditele pentru prefinanţarea exporturilor

Creditele pentru prefinanţarea exporturilor au ca destinaţie
satisfacerea necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor
Credite ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului şi se
pentru aprobă pe baza documentaţiei prezentate de agenţii economici,
produse cu condiţia existenţei contractelor de export sau comenzilor
cu ciclu ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul
lung de unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care
fabricaţie să rezulte: cantitatea şi felul mărfii, condiţiile şi graficul de
livrare, modalitatea şi termenele de plată, preţul mărfii în valută
la valoarea CIF sau FOB, după caz.
Creditele se pot acordă numai după prezentarea comunicării
de la o societate bancară din ţară sau străinătate, agreată, a
deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea
beneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar
(scrisoare de garanţie bancară, efecte de comerţ avalizate de alte
societăţi bancare agreate etc.).
Incasso-ul documentar se poate accepta ca modalitate de
plată, dacă din analiza efectuată rezultă că între parteneri sunt

64
 relaţii de colaborare tradiţionale şi nu au existat situaţii de
întârziere sau neefectuare a plăţii.
Acordarea creditelor pentru prefinanţarea exporturilor va
fi condiţionată de asigurarea acestora împotriva riscului
comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe
toată perioada de creditare, de către EXIMBANK sau orice alte
instituţii specializate.
Asigurarea împotriva riscului de ţară este obligatorie
pentru contractele de export încheiate cu parteneri din alte ţări,
cu excepţia celor din categoria „A” nominalizate de Banca
Naţională a României. 55)53)58)

Creditele pentru exportul de produse garantate cu

creanţe asupra străinătăţii în lei şi valută
Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe
asupra străinătăţii se acordă exportatorilor pentru desfăşurarea
corespunzătoare a activităţii curente pe perioada de la livrarea
produselor şi până la încasarea contravalorii lor de la partenerii
externi, fără a depăşi 12 luni de la acordarea creditului.
Acordarea creditelor pentru exportul de produse garantate
cu creanţe asupra străinătăţii este condiţionată de asigurarea
acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când
banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către
Eximbank sau orice alte instituţii specializate.
Acordarea acestor credite se face prin cesionarea/gajarea
efectelor de comerţ (cambii şi bilete la ordin) sau a acreditivelor
doveditoare ale existenţei creanţelor exportatorilor asupra
partenerilor din străinătate.

Creditele de scont
Scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui
efect de comerţ (cambie sau bilet la ordin), banca pune la
dispoziţia posesorului creanţei, valoarea efectului, mai puţin
agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa
efectului respectiv.
Credite
de
scont 55) În înţelesul Legii bancare nr. 58/1998 şi a normelor de prudenţialitate şi de limitare a
riscului de credit în activitatea bancară:
– ţările din categoria „A” sunt: ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (O.E.C.D.), nominalizate prin reglementările în domeniu ale Băncii
Naţionale a României, şi care în prezent sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Coreea,
Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia,
Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Marea Britanie, Mexic,
Spania, Statele Unite ale Americii, Slovacia, Suedia, Turcia, Ungaria;
– ţările din categoria „B” sunt: toate ţările, cu excepţia celor din categoria „A” şi a
României.
65
 Cambia reprezintă, potrivit reglementărilor legale în
vigoare, titlul de credit care pune în legătură trei persoane: a)
trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite cambia; b)
trasul, persoana indicată sau obligată de trăgător să plătească
cambia şi c) beneficiarul, persoana în favoarea căreia se emite
cambia.
Biletul la ordin reprezintă, potrivit reglementărilor legale
în vigoare, titlul de credit care pune în legătură două persoane:
a) trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite biletul la
ordin şi b) beneficiarul, persoana în favoarea căreia a fost emis
biletul la ordin. În cazul biletului la ordin, trăgătorul şi trasul
sunt una şi aceeaşi persoană.
Cambia şi biletul la ordin, ca titluri de credit, cuprind ca
elemente definitorii obligaţia trasului de a plăti beneficiarului o
anumită sumă de bani la o dată stabilită (scadenţă).
În cazul în care posesorul legal al unei cambii sau bilet la
ordin (beneficiarul sau ultimul giratar într-un şir neîntrerupt de
giruri) doreşte încasarea sumei înscrise în titlul de credit mai
înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o societate
bancară, operaţiune ce poartă denumirea de scontare.
Expunerea băncii dintr-un credit de scont este atât faţă de
tras (debitorul principal), cât şi, pe cale de regres, faţă de clientul
care a solicitat efectuarea operaţiunii de scontare (beneficiarul
titlului) şi faţă de avalist, în cazul titlurilor avalizate.
Operaţiunea de scontare propriu-zisă a titlurilor se va
efectua de bancă prin debitarea contului “credite de scont şi
operaţiuni asimilate” şi creditarea contului curent al clientului
cu valoarea nominală a efectelor de comerţ scontate.
Concomitent, din contul curent al clientului se încasează
dobânda (taxa scontului) care se calculează:

Vn x Dc x Nz
Ds = ________________
360 x 100

unde, Ds = dobânda cuvenită băncii;

Vn = valoarea nominală a titlului înscrisă la
rubrica special rezervată pe faţa titlului;
Dc = nivelul dobânzii aferente creditelor pe
termen scurt;
Nz = număr zile calendaristice dintre data
scontării şi ziua scadenţei, inclusiv.

În vederea încasării la scadenţă a valorii titlurilor scontate,

banca care a primit titlul la scont se va îngriji de remiterea
acestuia la plată la banca trasului, pe circuit bancar, în timp util,

66
astfel încât titlul să fie achitat în ziua plătibilă şi să se
recupereze astfel creditul acordat prin mecanismul scontării.
În caz de neplată la scadenţă, banca, în calitate de giratar,
se poate îndrepta pe cale de regres contra oricăruia dintre
obligaţi şi giranţi, respectiv, către cel mai solvabil dintre aceştia.
Creditele pe cecuri remise spre încasare
Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se acordă pe
baza cererilor de credite, prezentate de agenţii economici la care
vor fi anexate borderourile, care fac dovada remiterii cecurilor
la plată prin circuit bancar sau a depunerii cecurilor spre
încasare de către beneficiari direct la băncile plătitorilor.
Ca o condiţie prealabilă a acordării creditelor pe cecuri
remise spre încasare, banca va trebui să se asigure că cecurile
respective îndeplinesc toate condiţiile de formă şi fond
prevăzute de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin
Legea nr. 83/1994 şi Normele cadru nr. 7/1994 ale Băncii
Naţionale a României şi vor ajunge la tras (banca plătitorului) în
cadrul termenelor de prezentare la plată, aşa cum sunt stabilite
prin legea menţionată, respectiv în termen de 8 zile, dacă cecul
este plătibil chiar în localitatea unde a fost emis şi 15 zile, dacă
cecul este plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis.
Băncile acceptă, de regulă, să fie admise la creditare cecurile
certificate, existând însă posibilitatea acordării de credite şi pentru
cecurile simple emise de agenţii economici cu o bună reputaţie în
ceea ce priveşte onorarea obligaţiilor asumate.
Băncile nu admit acordarea de astfel de credite pentru
agenţii economici care au fost înregistraţi în „Fişierul Naţional
al Persoanelor cu Risc” din cadrul Centralei Incidentelor de
Plăţi, gestionată de Banca Naţională a României.
La cererea clienţilor cu o reputaţie recunoscută în mediul
de afaceri, care nu au mai înregistrat dificultăţi în relaţiile
comerciale cu partenerii lor de afaceri, băncile pot acorda
credite şi pe cecuri postdatate, respectiv care au înscris la
rubrica destinată ca dată a emiterii lor o dată ulterioară celei
prezentării la plată.

Factoringul
Potrivit legii româneşti (Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 10/1997), factoringul este un contract încheiat
între o parte denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau
prestatoare de servicii şi o societate bancară sau instituţie
financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din
urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia
riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de
vânzare sau de gaj, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii pentru terţi.

67
 În practica internaţională (Convenţia de la Ottawa/mai
1988 – International Institute for Unification of Private Law in
Rome), factoring-ul este definit ca fiind o relaţie contractuală
între un vânzător şi un factor prin care:
a) vânzătorul cesionează factorului toate creanţele
rezultate din contracte de vânzare/prestări servicii pe care acesta
le are cu diverşi parteneri (altele decât cele pentru consum
personal) şi notifică debitorii privind această cesiune;
b) factorul va presta cel puţin două dintre următoarele
servicii:
− finanţare pe baza facturilor (în general, 80% din valoare);
− administrarea creanţelor;
− colectarea creanţelor la scadenţă;
− protecţie împotriva riscului de neplată.
Factoringul se adresează, în special, companiilor interesate în
creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri, care apelează pentru
urmărirea încasării creanţelor, colectării acestora şi protecţia
împotriva riscului de neplată la instituţii specializate (factor).
Ca urmare, în timp ce creditul poate oferi numai finanţare,
factoringul presupune un ansamblu de servicii (finanţare,
urmărire, colectare, protecţie împotriva riscului).
În cazul creditelor, accentul analizei se pune pe bonitatea
solicitantului (împrumutatului), în timp ce factoringul presupune, în
primul rând, analiza bonităţii partenerilor solicitantului (aderent).
Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei
subrogări convenţionale, prin simpla transmitere a facturilor, fără
nicio altă formalitate, factorul devenind proprietarul creanţelor.
Factorul nu garantează buna execuţie a contractului
economic, care rămâne în sarcina exclusivă a aderentului.
În cazul factoringului de export, pentru a fi acceptate,
facturile externe trebuie să îndeplinească una din următoarele
condiţii:
− contractul comercial de export sau alt document cu
efecte juridice similare, să aibă prevăzută o modalitate de plată
asiguratorie (acreditiv şi scrisoare de garanţie bancară);
− riscul de neplată al debitorilor externi să fie acoperit de
o societate internaţională de factoring, agreată de bancă;
− să existe asigurarea Eximbank împotriva riscului de
ţară (cu excepţia ţărilor din categoria „A”, nominalizate de
Banca Naţională a României) şi împotriva riscului de neplată al
debitorilor externi, la orice altă societate de asigurare-
reasigurare agreată de bancă.

Credite Creditele pentru facilităţi de cont

pentru Creditele pentru facilităţi de cont reprezintă credite pe
facilităţi perioade scurte şi foarte scurte de timp, până la 30 zile
de cont
68
 calendaristice, acordate agenţilor economici care, din anumite
cauze justificate economic, nu pot face temporar faţă plăţilor.
Creditele pentru facilităţi de cont se acordă pentru
acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi, ca
urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor
executate sau serviciilor prestate.
Nivelul creditului se va stabili în funcţie de valoarea totală
a mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate
de client până la data solicitării creditului, cu condiţii certe de
încasare până la expirarea duratei de creditare, influenţată cu
obligaţiile care urmează a se plăti în următoarele 30 zile de la
aprobarea creditului, către salariaţi, bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale, către bancă sau alte bănci (rate scadente şi
dobânzi datorate la credite), către furnizorii de materii prime,
energie, gaze naturale etc.

Creditele pe descoperit de cont (overdraft)

Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda
de către bancă agenţilor economici solicitanţi pe perioade de
timp foarte scurte, care nu vor putea depăşi, de regulă, 7 zile
calendaristice, pentru achitarea unor obligaţii stringente privind
Credite aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie,
overdraft manoperă, impozite, taxe curente şi alte obligaţii curente.
Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal,
acordat în condiţii deosebite, pentru care dobânda curentă
percepută de bancă este mai mare decât dobânda de bază
practicată la creditele pe termen scurt, acordate clienţilor.
Această categorie de credite este destinată, în principal,
marilor companii (inter) naţionale şi firmelor cu un prestigiu
recunoscut în mediul de afaceri, al căror flux de lichidităţi (cash
flow) este cesionat în favoarea băncii.

Creditele pentru echipament (investiţii) în completarea

surselor proprii
Creditele pentru echipament (investiţii) se acordă în
completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau
bugetele locale şi din fondurile speciale, necesare acoperirii
cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiţii aprobate, pentru:
a) realizarea de noi capacităţi de producţie, precum şi
dezvoltarea celor existente, inclusiv finanţarea cheltuielilor
privind efectuarea probelor tehnologice;
b) modernizarea şi/sau retehnologizarea capacităţilor de
producţie, a utilajelor, maşinilor, instalaţiilor, clădirilor şi con-
strucţiilor existente etc.;
c) realizarea de investiţii prin:
− procurarea de maşini, utilaje şi mijloace de transport;

69
 − asigurarea utilităţilor necesare funcţionării obiectivelor
şi capacităţilor noi sau existente;
− cumpărarea de clădiri, construcţii, unităţi de producţie etc.;
− cumpărarea de materiale şi piese de schimb;
− achiziţii de licenţe, brevete, programe informatice etc.;
− procurarea de animale de producţie şi reproducţie;
− plantaţii pomicole, viticole şi de alte specii;
− alte investiţii.
În vederea obţinerii creditelor pentru echipament (investiţii)
în completarea surselor proprii, clienţii vor prezenta băncii
documentele specifice investiţiei (studiu de fezabilitate, memoriu
justificativ, documentaţia tehnico-economică, autorizaţia de
construcţie cu avizele necesare etc.).
Creditele pentru echipament (investiţii) în completarea
surselor proprii se acordă pentru finanţarea a cel mult 85% din
valoarea totală a investiţiei, diferenţa de cel puţin 15% reprezentând
aportul propriu al agentului economic care, de regulă, trebuie
cheltuit înainte de punerea la dispoziţie a creditului. Aportul propriu
Credite al agentului economic constă fie în lichidităţi înregistrate în contul
pentru curent, fie în realizarea efectivă a unei părţi din investiţia respectivă.
investiţii În vederea fundamentării deciziei de creditare, pe lângă
analiza aspectelor financiare, a celor nefinanciare şi a indica-
torilor de bonitate, banca va analiza indicatorii specifici privind
investiţia, astfel:
– investiţia totală;
– investiţia specifică;
– durata medie a plăţii furnizorilor pentru investiţii;
– pragul de rentabilitate;
– cursul de revenire net actualizat;
– rata internă de rentabilitate;
– durata de recuperare a investiţiei.
Creditele Creditele promotor
promotor Creditele promotor se acordă de bănci persoanelor
juridice specializate şi autorizate în construcţia şi vânzarea de
locuinţe, ce poartă denumirea de promotori imobiliari, în scopul
facilitării construirii de locuinţe.
Promovarea imobiliară constă în a cumpăra/concesiona
suprafeţe de teren, a le parcela şi a construi imobile de locuinţe din
iniţiativa promotorului sau la comanda beneficiarului, opţiunea
putându-se face dintr-un portofoliu de proiecte prestabilit.
Promotorii imobiliari de construcţii de locuinţe sunt agenţi
economici specializaţi, având ca obiect de activitate, definit prin
statutul propriu de organizare şi funcţionare, construcţia de
locuinţe şi vânzarea acestora direct către persoane fizice.
Creditul promotor pentru construcţii de locuinţe se poate
contracta numai de către persoane juridice, agenţi economici
specializaţi în atragerea şi administrarea de resurse pentru
construirea, cumpărarea/vânzarea, reabilitarea, consolidarea şi
70
 extinderea locuinţelor, inclusiv pentru cele exploatate în regim
de închiriere, în scopul valorificării acestora.
Volumul maxim al creditelor ce se poate acorda pentru
finanţarea construcţiilor de locuinţe este de cel mult 85% şi,
respectiv, 80% din costurile totale din devizul general, stabilit la
nivelul deficitului de lichidităţi net, ce rezultă din proiecţia
surselor pentru investiţii şi a utilizării acestora.
Creditele ipotecare
Creditele ipotecare se pot acorda persoanelor juridice
române pentru construirea, reabilitarea, consolidarea sau
extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau
comercială, precum şi persoanelor juridice române care doresc
să construiască locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru
Creditele salariaţii lor, cât şi persoanelor fizice care doresc să-şi
ipotecare dobândească o locuinţă.
Creditele ipotecare se acordă cu respectarea Legii nr.
190/199956)25 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.
Creditele ipotecare se garantează cu ipotecă legală de
rangul I pe imobilul pentru care se acordă împrumutul.
Ca o particularitate a creditului ipotecar, băncile pot
derula astfel de credite pe baza fondurilor puse la dispoziţie de
Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL) sau alte instituţii
financiare abilitate prin lege, inclusiv fondurile ipotecare, pe
bază de convenţii speciale încheiate între finanţator şi derulator
(banca). În această situaţie, banca va efectua numai operaţiunile
de derulare şi urmărire a creditelor acordate pe baza resurselor
puse la dispoziţie de finanţator, precum şi recuperarea
creanţelor la scadenţă.
Creditele Creditele pentru activitatea de leasing
de leasing Leasingul este forma specială de închiriere a bunurilor
imobile sau mobile de către societăţi financiare specializate,
care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru
desfăşurarea acestei activităţi, către agenţii economici care, în
general, nu dispun de suficiente fonduri proprii sau
împrumutate pentru a-şi achiziţiona astfel de bunuri cu plata
integrală, sau nu doresc să-şi achiziţioneze aceste bunuri
întrucât le sunt necesare numai pentru perioade scurte de timp.
Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul/
finanţatorul (în calitate de proprietar) transmite locatarului/
utilizatorului (persoana care ia cu chirie), pentru o perioadă
determinată, dreptul de posesie sau de folosinţă a unui bun
mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal destinat desfăşurării
activităţii de exploatare a locatarului/utilizatorului, contra unei
chirii (rata de leasing), cu opţiunea de cumpărare la scadenţă, la un
preţ convenit prin contractul iniţial între părţi.

56)
Modificată şi completată prin Legea nr. 34/2006, publicată în „Monitorul Oficial”, nr.
2000/03.03.2006.
71
 Locator poate fi o societate de leasing, persoană juridică
română sau străină, iar utilizator, orice persoană fizică sau
juridică, română sau străină.
Activele de valori mari care fac obiectul operaţiunilor de
leasing sunt, în cele mai frecvente cazuri, următoarele:
− mijloace de transport (nave, avioane, camioane, vagoane
etc.);
− utilaje de ridicat;
− echipamente de transport;
− automobile, computere;
− echipamente medicale;
− echipamente industriale specializate;
− echipamente energetice;
− instalaţii şi utilaje de extracţie;
− hale şi chiar uzine întregi;
− alte asemenea.
La sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se
obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a decide
asupra următoarelor variante:
− de a cumpăra bunul;
− de a prelungi contractul de leasing;
− de a înceta raporturile contractuale.
După natura contractului se disting două forme de leasing,
respectiv leasingul financiar şi cel operaţional.
Legea defineşte leasingul financiar drept operaţiunile de
leasing care trebuie să îndeplinească una sau mai multe dintre
condiţii, astfel:
− riscurile şi beneficiile aferente dreptului de
proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii
contractului de leasing;
− părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului
de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate
asupra bunului;
− utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar
preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de
intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate
fi exprimată;
− perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă
cel puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar
dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu
îndeplineşte nici una dintre condiţiile pe care trebuie să le
Creditele îndeplinească leasingul financiar şi presupune o închiriere pe o
de leasing perioadă mai scurtă, iar la sfârşitul contractului părţile pot opta
pentru:
− prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui
nou contract de leasing;
72
 − încetarea contractului şi returnarea activului societăţii
de leasing.
Banca poate acorda astfel de credite pentru societăţile de
leasing care au încheiat cu utilizatorii contracte de leasing
financiar, volumul maxim al creditului pentru activitatea de
leasing ce se acordă nu poate depăşi:
− 85% din preţul de achiziţie (inclusiv TVA) a bunurilor
ce urmează a fi cumpărate şi închiriate în regim de leasing în
cazul societăţilor de leasing de intermediere;
− costul de producţie efectiv al utilajului ce urmează a fi
închiriat în regim de leasing în cazul societăţilor de leasing integrate.

Principalele categorii de credite acordate de bănci

clienţilor persoane fizice (retail banking):

1. Creditele de consum reprezintă orice credit contractat

de o persoana fizică, în vederea satisfacerii nevoilor personale
ale solicitantului şi/sau ale familiei acestuia ori pentru
achiziţionarea de bunuri, altele decât cele care se circumscriu
unei investiţii imobiliare 26).
La determinarea capacităţii de rambursare a solicitantului
se va avea în vedere ca angajamentele de plată lunare, respectiv
principalul şi dobânda, decurgând din credite de consum,
precum şi din alte contracte de natura creditului de consum
(indiferent de creditor), să nu depăşească 30% din veniturile
nete ale solicitantului şi, după caz, ale familiei acestuia.
Dintre creditele de consum menţionăm:
a. Liniile de credite se acordă pentru satisfacerea nevoilor
personale ale împrumutatului. Suma maximă de creditare
reprezintă 90% din valoarea garanţiei constituite. Tipurile de
garanţii acceptate de bancă: depozite colaterale, certificate de
Liniile depozit cu discount, certificate de depozit la purtător cu parolă,
de constituite la bancă de către solicitant. Liniile de credit se acordă
credite pe perioade de maxim un an, dar se pot prelungi la cererea
clienţilor pe noi perioade de creditare, dacă sunt îndeplinite
condiţiile de eligibilitate.
b. Creditele nenominalizate se acordă pentru satisfacerea
nevoilor personale ale împrumutatului.
Tipurile de garanţii acceptate de bancă: risc financiar de
Creditele neplată sau alte garanţii prevăzute de lege, sau garanţie imobiliară
nenominalizate (construcţie şi/sau teren), sau depozite colaterale/certificate de
depozit/titluri de stat.

26)
Obligatitivatea instituţiilor de credit privind încadrarea creditelor destinate persoanelor
fizice în credite de consum şi credite pentru investiţii imobiliare este reglementată prin Normele
BNR nr.10/2005 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice.
73
 Termenul de creditare este de regulă 10 ani în cazul creditului
nenominalizat şi 20 de ani în cazul credit nenominalizat garantat cu
garanţii reale.
c. Creditele pentru nevoi personale se acordă, atât în
Creditele lei, cât şi în valută, pentru: plata costurilor pentru petrecerea
pentru de sejururi în ţară sau străinătate, plata costului şcolarizării/
nevoi cursurilor (taxe de studii), plata costurilor pentru participarea
personale la conferinţe şi/sau simpozioane, plata costurilor unor
tratamente medicale.
Suma maximă de creditare este cuprinsă, de regulă, între
10.000 echivalent în euro şi 30.000 echivalent în euro.
Tipurile de garanţii solicitate de bancă: risc financiar de
neplată sau alte garanţii prevăzute de lege.
Termenul de creditare este de maxim 10 ani, în cazul
creditului pentru studii, şi de maxim 5 ani pentru celelalte
categorii.
Creditele d. Creditele pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii
pentru se acordă, în lei sau în valută pentru achiziţionarea de bunuri şi
achiziţionrea servicii din ţară sau străinătate, sau pentru achiziţionarea de
vehicule noi, din producţia internă sau din import,
de
comercializate în ţară de către producători/dealeri autorizaţi şi
bunuri şi
de vehicule rulate din producţia internă şi din import.
servicii Tipurile de garanţii solicitate de bancă: risc financiar de
neplată sau alte garanţii prevăzute de lege.
Termenul de creditare este de regulă 5 ani, în cazul
creditului pentru vehicole, şi de 7 ani, în cazul creditului pentru
bunuri.
Credit Credit cardul reprezintă un credit de consum sub forma
cardul unei linii de credit acordată prin card de credit clientului –
deţinător pentru efectuarea de operaţiuni (plata bunuri/sevicii,
retragere numerar) până la nivelul unui plafon prestabilit.
Plafonul liniei de credit se determină în funcţie de capacitatea
de rambursare a clientului.
Tipurile de garanţii acceptate de bancă: riscul financiar de
neplată sau alte garanţii prevăzute le lege.
Perioada pentru care se acordă creditul este de regulă 5
ani cu posibilitatea de prelungire automată, dacă clientul îşi
respectă condiţiile din contract.
Descoperitul Ca o variantă a creditului pe card, menţionăm şi
de cont descoperitul de cont care reprezintă o sumă cuprinsă între 75%
din salariu net şi maxim 6 salarii nete acordate prin card de
debit în lei, dar fără depăşirea limitei maxime de 5.000 euro
(echivalent la data acordării).
Creditul se acordă numai daca drepturile băneşti ale
deţinătorului (salariul) sunt virate lunar de către angajator în
contul asociat cardului de debit, în baza unui Protocol încheiat
cu banca.
74
 Perioada pe care se acordă descoperitul de cont este
nedeterminată, atât timp cât beneficiarul îşi păstrează calitatea
de salariat şi respectă condiţiile contractuale.
2. Creditele pentru investiţii imobiliare reprezintă orice
credit contractat de o persoană fizică, inclusiv credit ipotecar,
având ca destinaţie dobândirea sau menţinerea drepturilor de
proprietate asupra unui teren şi/sau a unei construcţii, realizate
sau care urmează să se realizeze, precum şi creditul acordat în
scopul reabilitării, modernizării, consolidării sau extinderii unei
construcţii ori pentru viabilizarea unui teren.
La determinarea capacităţii de rambursare a solicitantului
se are în vedere ca angajamentele de plată lunare, respectiv
principalul şi dobânda, decurgând din credite pentru investiţii
imobiliare, precum şi din alte contracte de natura creditului
pentru investiţii imobiliare (indiferent de creditor), să nu
depăşească 35% din veniturile nete ale solicitantului şi, după
caz, ale familiei acestuia.
a. Creditul imobiliar se acordă, în lei şi în valută, pentru
Creditul achiziţionarea sau construirea de imobile, precum şi pentru
imobiliar cumpărarea de teren intravilan, pentru achiziţionarea de teren
extravilan (agricol, pădure, păşune etc.).
De asemenea, se acordă proprietarului legal al unui imobil
care solicită o finanţare în scopul achiziţionării/construirii unui
nou imobil.
Tipurile de garanţii acceptate de bancă: toate tipurile de
garanţii prevăzute de lege, cu condiţia ca valoarea acestora să
nu fie mai mică de 133% din valoarea creditului.
Termenul de creditare este cuprins, de regulă, între 12 luni
şi 25 ani, după caz, în funcţie de tipul creditului şi de moneda
de finanţare.
Creditul b. Creditul ipotecar se acordă în baza Legii nr. 190/1999
ipotecar privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu
modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 34/2006) pentru:
− cumpărare/construire/reabilitare/modernizare/consolida
re sau extindere de imobile cu destinaţia de locuinţe
permanente, temporare sau case de vacanţă;
– cumpărare terenuri situate în intravilan şi locuinţe
construite/pentru construirea ulterioară pe acestea;
– efectuarea de lucrări de viabilizare, finalizarea unei
construcţii aflate într-un anumit stadiu de execuţie etc.
Valoarea creditului reprezintă maxim 75% din valoarea
imobilului/terenului ce urmează a fi achiziţionat sau maxim 75%
din valoarea devizului estimativ al construcţiei/amenajărilor/
modernizărilor/viabilizărilor/reparaţiilor de locuinţe, precum şi în
funcţie de capacitatea de rambursare a solicitantului şi a familiei
acestuia, dacă este cazul şi de garanţiile constituite.

75
 Garanţiile acceptate de bancă, conform legii: ipoteci de
gradul 1 şi privilegii, precum şi alte garanţii reale şi/sau personale
în completare.
Termenul maxim de acordare: 25 ani.
Schematic, principalele categorii de credite destinate
persoanelor fizice (retail) se prezintă astfel:

Figura 1. Categorii de credite destinate persoanelor fizice

4.4. Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare

Pe lângă capitalurile proprii şi depozitele atrase de la
clienţii persoane fizice şi juridice, în completarea resurselor
necesare desfăşurării şi dezvoltării activităţii proprii de interme-
diere, băncile pot apela pe termene mai scurte sau mai lungi la
împrumuturi ori depozite atrase de la banca centrală sau de la
alte instituţii bancare de pe piaţa internă sau internaţională.
Piaţa pe care băncile se împrumută între ele, în special, pe
termene scurte, fără a depăşi cel mult 12 luni este denumită piaţa
monetară.
Creditul Piaţa monetară58)52)este una din principalele pieţe alături
de piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa forţei de muncă şi piaţa
lombard de capital care presupune tranzacţii pe perioade mai lungi de
timp, în toate cazurile peste 12 luni.
Practic, pe piaţa monetară se compensează excedentele cu
deficitele de lichiditate de la o instituţie bancară la alta, fie prin
acordarea de credite, fie prin cumpărarea de hârtii de valoare
specifice pieţei monetare.

58)
Kiriţescu Costin C., Dobrescu Emilian M., Băncile – mică enciclopedie, Editura Expert,
Bucureşti, 1998, p. 193-194: „existenţa pieţei monetare se datorează faptului că unele bănci au un
surplus de încasări, iar altele au un surplus de plăţi. Acest fapt este de altfel regula generală,
deoarece unele instituţii, cum ar fi casele de economii sau băncile ipotecare sunt, prin natura lor,
creditoare, iar altele, cum ar fi băncile comerciale sau bancherii particulari, sunt adeseori debitoare.
76
 Împrumuturile şi alte facilităţi de la Banca Centrală:
Banca Centrală intervine deseori pe piaţa monetară, fie
pentru preluarea excedentului net de lichidităţi, fie pentru
injectarea de lichidităţi în scopul acoperirii deficitului net
rezultat din operaţiunile interbancare ale băncilor comerciale.
Un alt scop major al intervenţiei Băncii Centrale pe piaţa
monetară îl reprezintă atingerea obiectivelor politicii monetare
prin influenţarea dobânzii.
Deşi marja dintre rata dobânzii la depozitele atrase şi cea
la depozitele plasate pe piaţa monetară este determinată liber pe
piaţă, Banca Centrală poate, prin intermediul său, să determine,
să amplifice sau să frâneze o anumită tendinţă a dobânzii pe
piaţa monetară (interbancară).
Întrucât suntem la categoria operaţiunilor de pasiv, ne
vom ocupa în acest subcapitol de operaţiunile de împrumuturi şi
alte facilităţi pe care Banca Centrală le pune la dispoziţia
băncilor comerciale în calitatea sa de „împrumutător de
ultimă instanţă”.
Metodele, procedurile şi mecanismele prin care Banca
Centrală reglementează şi supraveghează piaţa monetară
interbancară au evoluat pe parcursul perioadei post-decembriste,
odată cu evoluţia de ansamblu a sistemului bancar şi a economiei,
de la cea de comandă la economia de piaţă funcţională.
Facilitatea de creditare (creditul lombard)
Pentru a obţine lichidităţi pe termene scurte şi foarte scurte
de timp, băncile comerciale pot apela la facilitatea de creditare –
credit lombard – acordată de Banca Naţională a României.
Nivelul ratei dobânzii pentru creditul lombard, cunoscut şi
ca rata lombard, este stabilit de Banca Naţională a României în
funcţie de obiectivele politicii monetare din perioada respectivă,
fiind, de regulă, nivelul maxim al dobânzii practicate în
sistemul bancar.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, acordarea
creditului lombard este condiţionată de colateralizarea acestuia
cu active eligibile pentru garantare.
Valoarea garanţiilor aduse de banca comercială, care
solicită un credit lombard, trebuie să acopere în proporţie de
100% valoarea creditului şi a dobânzii aferente şi trebuie
constituite înainte de acordarea creditului.
Activele eligibile pentru tranzacţionare şi garantare sunt
titlurile de stat, precum şi alte categorii de active eligibile
negociabile stabilite de Banca Centrală.
Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie proprietatea băncii prezentatoare;
• să nu fie gajate sau sechestrate în favoarea unui terţ;
• să aibă o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii
efectuate;
77
 • să aibă cupoane scadente ulterior scadenţei operaţiunii
efectuate;
• să nu fie emise de banca prezentatoare.
Deşi este o facilitate de creditare oferită permanent de Banca
Centrală băncilor comerciale, în anumite situaţii, Banca Naţională
a României poate limita sau suspenda accesul băncilor la creditul
lombard.

Cumpărări reversibile (REPO) de active eligibile pentru

Operaţiuni tranzacţionare (pensiuni) – tranzacţii în cadrul cărora Banca
REPO Naţională a României cumpără de la băncile comerciale
interesate active eligibile pentru tranzacţionare, cu
angajamentul ferm al băncilor comerciale de a-şi răscumpăra
respectivele active la o dată ulterioară stabilită de comun acord
şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei.
Şi în acest caz, activele eligibile pentru tranzacţionare trebuie
să îndeplinească condiţiile arătate la activele eligibile pentru
garantare, prezentate la creditul lombard. Aceste active eligibile
sunt titlurile de stat sau alte active stabilite de Banca Centrală.
De menţionat faptul că, în cazul operaţiunilor reversibile
(REPO), băncile comerciale îşi menţin dreptul de proprietate
asupra activelor eligibile tranzacţionate, fiind obligate ca la
scadenţa stabilită să le răscumpere.
Cumpărări Cumpărările de active eligibile pentru tranzacţionare
de active – tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării de lichidităţi
eligibile pe piaţă, Banca Centrală cumpără efectiv active eligibile pentru
tranzacţionare oferite de băncile comerciale. Prin aceste
operaţiuni, dreptul de proprietate asupra activelor eligibile
pentru tranzacţionare se transferă de la vânzător la cumpărător
prin mecanismul „livrare contra plată”.
Prin operaţiunile de piaţă monetară REPO şi livrare contra
plată, nu se modifică în sensul creşterii sau diminuării bilanţurile
societăţilor bancare, ci se schimbă doar structura, prin cedarea
temporară sau definitivă a unor active (titluri de stat) cu scadenţă în
perioada următoare, contra lichidităţii imediate.
Pe lângă asigurarea de lichidităţi imediate, aceste
operaţiuni pot duce – dacă sunt bine făcute – şi la câştiguri din
diferenţa de marjă de dobândă, aspecte asupra cărora vom
reveni la partea de management al operaţiunilor bancare.
Toate operaţiunile de piaţă monetară, atât de pasiv, cât şi
de activ se desfăşoară astfel:
• prin licitaţie pe baze multilaterale competitive;
• prin proceduri bilaterale în cazul operaţiunilor de cumpărări/
vânzări de active eligibile pentru tranzacţionare „livrare contra
plată”.
Operaţiuni între bănci (interbancare)
Operaţiuni Din necesităţi de asigurare a unor resurse suplimentare ori de
interbancare plasare a excedentelor temporare de lichidităţi, societăţile bancare
78
 intervin activ pe piaţa monetară nu numai prin raporturi cu Banca
Centrală, dar şi prin raporturi bancă-bancă (interbancare).
Raporturile interbancare pot avea loc atât pe piaţa internă,
dar şi pe piaţa internaţională.
Speculând diferenţa între împrumuturile atrase de pe piaţa
interbancară şi plasamentele efectuate, în condiţiile în care riscurile
asumate faţă de o bancă sunt, cel puţin teoretic, mult mai reduse
decât plasamentele în credite, multe societăţi bancare au o cotă
însemnată din activ alocată operaţiunilor interbancare.
O societate bancară se poate afla în acelaşi timp atât în
poziţia de împrumutat, cât şi în poziţia de plasator pe piaţa
interbancară.
Poziţia netă rezultată din soldarea la o anumită dată a
împrumuturilor atrase cu cea a plasamentelor efectuate pe piaţa
interbancară de către o bancă nu poate fi decât ori de împrumutat
ori de plasator.
Prin natura şi specificul lor, unele bănci, cum sunt cele de
economii sau cele ipotecare, se află, de regulă, în poziţia de
plasator pe piaţa interbancară, unde îşi fructifică excedentul de
lichidităţi, iar alte bănci, specializate în acordarea de credite, se
găsesc, de regulă, în poziţia de împrumutat pe piaţa interbancară,
de unde îşi asigură astfel o parte din necesarul de resurse.
Piaţa valutară interbancară se defineşte ca o piaţă
continuă în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute la
vedere (outright/spot) şi la termen (outright/forward) efectuate de
către bănci în nume şi cont propriu sau în nume propriu şi contul
clienţilor.

Tranzacţiile pe piaţa valutară interbancară pot fi la

Tranzacţii vedere (spot) şi la termen (forward).
spot Cea mai obişnuită tranzacţie prin care o valută este
schimbată în mod direct cu alta, poartă denumirea de „spot”.
Practic, tranzacţia spot reprezintă forma de bază a pieţei valutare şi
constă în cumpărarea/vânzarea unei sume dintr-o anumită valută
contra altei valute la un anumit nivel al cursului valutelor implicate
în tranzacţie (cursul spot), plăţile propriu-zise fiind efectuate la
două zile lucrătoare de la data tranzacţiei. Mai mult de două treimi
din tranzacţiile efectuate pe piaţa valutară au „data valutei” spot.
Acest interval de două zile lucrătoare între momentul încheierii
tranzacţiei şi momentul efectuării plăţilor este necesar părţilor
implicate (băncilor participante la efectuarea tranzacţiei) pentru
înregistrarea în evidenţele proprii a modificărilor antrenate de
cumpărarea/ vânzarea de valută şi pentru a emite, trimite şi executa
instrucţiunile de încasare/plată.
Contractul forward pe cursul de schimb este un
Contractul contract încheiat între banca A şi o altă bancă B prin care cele
forward două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra
pe cursul
de schimb 79
 schimbului la o dată viitoare (mai mult de două zile de la data
încheierii tranzacţiei) a unei sume specificate, exprimate într-o
anumită valută, la o rată de schimb prestabilită.
În esenţă, acest instrument financiar dă dreptul cumpărătorului
(respectiv vânzătorului acestuia), de a cumpăra/vinde o anumită
sumă în valută, la o dată viitoare prestabilită, la o rată de schimb
fixă, stabilită în momentul încheierii contractului.
Scopul principal al contractului forward pe cursul de
schimb este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul
acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare
adverse a cursului de schimb, prin stabilirea unei rate fixe de
schimb valutar, sau de a obţine profit de pe urma previziunilor
asupra sensului de evoluţie a cursului valutei respective.
Astfel, principalele avantaje pentru un cumpărător al
unui contract forward pe cursul de schimb sunt:
– protejarea împotriva creşterii ratei de schimb pentru
valuta de referinţă;
– fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în
viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă
pe piaţă – mai mare) şi rata contractului forward (mai mică).
Principalele avantaje ale vânzătorului contractului
forward pe cursul de schimb sunt:
– protejarea împotriva reducerii în viitor a ratei de
schimb pentru valuta de referinţă;
– fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în
viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă
pe piaţă – mai mică) şi rata contractului forward (mai mare).

Tranzacţiile swap pe devize

Contractul swap pe devize este un contract încheiat între
Tranzacţii banca A şi o altă bancă B, prin care cele două părţi îşi exprimă
swap acordul asupra schimbului unei sume în devize (contra RON
sau altă deviză) pe baza a două cursuri diferite, corespun-
pe
zătoare la două date de valută diferite, stabilite la data încheierii
devize
contractului.
În esenţă, această operaţiune constă în cumpărarea şi
vânzarea simultană a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la
două date de valută diferite la cursuri de schimb stabilite la data
tranzacţiei. Pe perioada dintre cele două operaţiuni nu se calculează
şi nu se plătesc dobânzi, deoarece valoarea acestora a fost inclusă în
cursurile de tranzacţionare prin operaţiunea swap, cursuri care ţin
cont de diferenţa de dobânzi dintre valutele tranzacţionate.
Contractul swap pe devize presupune două decontări
efectuate la cele două date de valută stabilite la data tranzacţiei.
Contractele swap pe devize sunt utilizate, în general (atât
de cumpărător, cât şi de vânzător), pentru:

80
 – obţinerea pe o perioadă specificată de timp a unei
anumite valute de care au nevoie, prin schimbul contra altei
valute de care dispun, urmând ca la o dată viitoare să facă
schimbul simetric, prin care fiecare obţine valuta pe care o avea
înainte de operaţiunea swap;
– gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare
adverse a cursului de schimb aferent valutei de care dispune, în
special în perspectivă, ca având nevoie de o altă valută pe o
anumită perioadă, o schimbă pe prima la cursul spot, iar la
scadenţă ar trebui să facă schimbul simetric la cursul la vedere
valabil în acel moment (conform prognozelor sale, acesta poate
creşte). Astfel, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar
(forward) la care îşi obţine din nou valuta de care dispunea la
începutul swap-ului, se evită posibilitatea deprecierii cursului de
schimb al valutei respective;
– fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în
viitor între cursul forward stabilit conform contractului swap şi
cursul spot existent în acel moment pe piaţă.
Piaţa monetară interbancară se defineşte ca o piaţă continuă
în care se efectuează operaţiuni de atragere şi plasare de depozite la
vedere şi la termen în monedă naţională, la nivele ale ratelor
dobânzii determinate liber de societăţile bancare participante.
Piaţa Banca Naţională a României publică zilnic un nivel de
monetară referinţă al ratei dobânzii pentru depozitele atrase (BUBID) şi
interbancară plasate (BUBOR).
Toate societăţile bancare participante la piaţa monetară
interbancară, au obligaţia de a afişa permanent, prin sistemele
de difuzare a informaţiei, (Reuters, Telerate) nivelurile
orientative ale ratelor dobânzilor pentru următoarele scadenţe:
– o săptămână;
– o lună;
– trei luni;
– şase luni;
– un an.
Băncile au obligaţia de a cota pentru celelalte bănci
participante la piaţa monetară interbancară, niveluri de dobânzi
ferme sau informative. În situaţia în care cotaţia fermă a unei
bănci este acceptată de banca parteneră, tranzacţia este
considerată încheiată şi se execută necondiţionat.
Rolul pieţei monetare interbancare este acela de a realiza
plasarea excedentelor financiare, temporar disponibile, sau de a
acoperi eventuale deficite financiare, generate de activitatea
curentă a băncii. Tranzacţionarea pe piaţa monetară se realizează în
acord cu limitele de lucru stabilite de Departamentul de Risc şi
aprobate de organele de conducere colectivă ale băncii.
Tranzacţiile interbancare pe piaţa monetară românească se
axează pe atragerea/plasarea disponibilităţilor în moneda
81
 naţională la termene cuprinse între o zi (overnight, tom/next,
spot/next) şi un an, tranzacţionarea concentrându-se, de obicei,
asupra depozitelor pe perioade scurte de la o zi (overnight,
tom/next), la o săptămână şi cel mult o lună de zile. Dobânzile
sunt stabilite şi fluctuează în funcţie de raportul cerere/ofertă de
monedă naţională aferente perioadelor de tranzacţionare. Pentru
perioade de peste o lună de zile, dobânzile sunt stabilite de către
piaţă, ţinând cont de nivelurile operaţiunilor de politică
monetară efectuate de Banca Naţională a României şi de
emisiunile de titluri de stat ale Ministerului Finanţelor Publice.

NOŢIUNI ŞI CUVINTE CHEIE

• Resurse; plasamente; comerţul cu bani.
• Depozit bancar; discount; depozitar; depozit la termen;
scadenţa; maturitate; dobândă; escrow.
• Certificat de depozit; nominal; parola; discount.
• Credite pe termen scurt, mediu şi lung.
• Perioada de creditare; tragere; utilizare; rambursare.
• Linie de credit; credite pentru cheltuieli şi stocuri
temporare; credite pentru cheltuieli şi stocuri sezoniere; credite
pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie; credite pentru
(pre)finanţarea exportului; credite garantate cu creanţe asupra
străinătăţii; credite de scont; credite pe cecuri remise spre
încasare; factoring; credite pentru facilităţi de cont; credite
overdraft; credite pentru investiţii, credite promotor; leasingul
operaţional; financiar; credite de consum; credite pentru
investiţii imobiliare (imobiliar, ipotecar).
Piaţa monetară; piaţa valutară; piaţa interbancară.
• Creditul lombard; operaţiuni repo.
• Tranzacţii spot; tranzacţii forward; operaţiuni swap.

PROBLEME REZOLVATE

1. Societatea comercială Star S.A. solicită băncii Beta Bank

o linie de credit (L.C.) pentru acoperirea necesităţilor de trezorerie,
pe o perioadă (Pc2) de 180 zile (1 iulie – 31 decembrie 2006).
Cunoscând următoarele:
− soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi (Sc), pe
perioadă (Pc1) 1 ianuarie – 30 iunie 2006, este de 10 mil. lei;
− cifra de afaceri realizată (Car), pe perioada (Pc1) 1
ianuarie – 30 iunie 2006, este de 100 mil. lei;
− cifra de afaceri planificată (Cap), pe perioada (Pc2) 1
iulie – 31 decembrie 2006, este de 120 mil. lei;
Se cere:

82
 Să se determine volumul liniei de credit, necesar
acoperirii nevoilor financiare, solicitată de S.C. Star S.A. pe
semestrul al II-lea al anului 2006.
Rezolvare:
Calculăm mai întâi numărul de zile (Nz) de încasare a
clienţilor în perioada 1 ianuarie – 30 iunie 2006 astfel:
Sc x Pc1
Nz =
Car

10 x 180
Nz = = 18 zile
100

Apoi, utilizând formula:

Cap x Nz
Lc = ,
Pc2

obţinem:

110 x 18
Lc = = 11 mil.lei
180
2. Societatea comercială Star S.A., la data de 15 iulie
2006, a livrat unui partener al sau mărfuri în valoare
nominală (Vn) de 40 mil. lei, pentru care a primit în
schimb o cambie în valoare egală cu scadenţa în data de
15 septembrie 2006.
Cunoscând următoarele:
− pe data de 01 august 2006, firma solicită băncii Beta
Bank scontarea cambiei, taxa scontului (Dc) fiind de 10% pe an.
Se cere să se stabilească suma efectivă de bani pe care o
primeşte firma prin scontarea titlului, după reţinerea dobânzii (Ds).
Rezolvare:
Utilizând formula:
Vn x Dc x Nz
Ds = = 0,5 mil. lei,
360 x 100
iar suma primită de firmă, obţinută prin scăderea dobânzii
din valoarea nominală a cambiei, este de: 39,5 mil. lei.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Societatea comercială Star S.A. a realizat în anul 2005
o cifră de afaceri în suma de 250 mil. lei şi a înregistrat
un sold mediu lunar al clienţilor neîncasaţi de 12 mil. lei.
83
 Se cere să se calculeze volumul liniei de credit pentru
acoperirea necesităţilor curente de trezorerie pe anul 2006, în
scopul obţinerii unei cifre de afaceri planificate de 300 mil. lei.

2. Beta Bank a realizat în anul 2006 trei operaţiuni de

scontare pentru următoarele titluri:
− titlul 1 = 25 mil. lei, cu 30 de zile până la scadenţă;
− titlul 2 = 10 mil. lei, cu 60 zile până la scadenţă;
− titlul 3 = 40 mil. lei, cu 45 zile până la scadenţă,
iar taxa scontului a fost de 10% pe an.
Se cere să se calculeze veniturile realizate de bancă din
operaţiuni de scont pe anul 2006.

5. OPERAŢIUNI (NON)CASH ŞI OPERAŢIUNI

CU INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE

5.1. Operaţiuni bancare cu numerar59)

Numerarul reprezintă expresia materială a banilor pe care
autorităţile monetare din fiecare ţară îi emit în conformitate cu
propriile reglementări, fiind cunoscute generic ca bancnote în
cazul celor de hârtie, sau ca monedă în cazul celor de metal.
Funcţia de bază a numerarului, în etapa actuală, este cea
de instrument de plată şi mai puţin de mijloc de tezaurizare.
De fapt, însăşi funcţia de instrument de plată a numerarului îşi
diminuează treptat importanţa pe măsura dezvoltării economico-
sociale, ponderea numerarului în activele bancare, ca şi a plăţilor cu
numerar în totalul plăţilor din economie, reducându-se simţitor.
De fapt, plăţile în numerar sunt, de regulă, asociate cu
tranzacţiile de mică valoare efectuate între persoane fizice sau
între persoane fizice şi o firmă de detaliu.60)65)
Funcţia numerarului ca instrument de plată este preluat
din ce în ce mai mult, chiar şi în cazul tranzacţiilor de valori
mai mici, de „bani de plastic” (cardurile) sau de transferurile
bancare sub forma decontărilor fără numerar.
Ponderea numerarului în circulaţie în totalul masei
monetare reprezintă un indicator care exprimă gradul de
dezvoltare, de cultură şi civilizaţie bancară într-o ţară sau alta.
În ţările cu o economie stabilă, este redusă nu numai
ponderea numerarului în totalul plăţilor, dar şi valoarea
nominală a bancnotelor este redusă. În Anglia de exemplu,
bancnota cu valoare maximă este cea de 50 GBP (Great Britain

59)
Ilie Mihai, Operaţiuni de încasări şi plăţi – instrumente, modalităţi, tehnici,
Editura Fundaţiei Romania de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 139-156.
60)
Hurduc Nataliţa, Optimizarea activităţii băncii de reţea, Editura Expert, Bucureşti,
2002, p. 97.
84
 Pounds), în Statele Unite ale Americii, bancnota cu valoare
maximă este cea de 100 USD (dolari SUA) etc.
În ce priveşte funcţia de tezaurizare a banilor, în prezent
aceasta a dispărut aproape complet, odată cu dispariţia cvasitotală a
monezilor cu conţinut intrinsec de metale preţioase (aur, argint etc.).
Deşi funcţia de instrument de plată s-a restrâns, iar cea de
mijloc de tezaurizare a dispărut aproape complet, numerarul
joacă, în continuare, un rol important în economia oricărei ţări,
mai mult sau mai puţin dezvoltată.
Operaţiuni privind încasarea de numerar
Prin casieriile proprii, organizate în cadrul sucursalelor şi
Încasarea agenţiilor din subordine, băncile comerciale primesc depunerile
de de numerar de la clienţii lor, pentru diverse operaţiuni.
numerar Operaţiunile de primire a numerarului se efectuează pe
baza următoarelor documente numite acte de casă:
− foaie de vărsământ cu chitanţă;
− ordin de încasare;
− borderou însoţitor.
Întrucât, în prezent, tot mai multe societăţi bancare şi-au
informatizat operaţiunile, documentele tipizate utilizate în
operaţiunile cu numerar pot fi înlocuite cu documente elaborate
automat de sistemul I.T., cu respectarea tuturor rubricilor şi
coloanelor prevăzute în documentele tipizate.

Operaţiuni de plăţi în numerar (cash)

Toate operaţiunile de plăţi în numerar către clienţii băncii se
Plăţi efectuează prin casele de plăţi organizate de bănci la toate unităţile
cash teritoriale (sucursale şi agenţii), în timpul de lucru (orar) stabilit de
bancă. Toate sumele de bani plătite în numerar trebuie înregistrate
în evidenţele casieriei şi cele contabile ale băncii.
Operaţiunile de eliberare a numerarului prin casele de plăţi
se efectuează pe baza următoarelor documente (acte de casă):
− cec simplu;
− ordin de plată;
− cambia şi biletul la ordin;
− cerere de răscumpărare certificate de depozit.

Operaţiuni de încasări şi plăţi cash în valută

Societăţile bancare organizează case de circulaţie în
valută, prin care clienţii pot efectua:
− încasări şi plăţi în conturile valutare ale persoanelor fizice
şi juridice;
− operaţiuni de schimb între valute pentru persoane fizice;
− plăţi pentru diverse taxe, contribuţii şi cotizaţii;
− încasări şi transferuri de cecuri de călătorie şi comerciale;
− încasări din ordine de plată şi mandate poştale externe;
− alte operaţiuni valutare.

85
 Operaţiuni la case de schimb
Societăţile bancare pot efectua operaţiuni de vânzare şi
Operaţiuni cumpărare de valute contra lei, de la rezidenţi şi nerezidenţi,
la casele persoane fizice, atât prin unităţile bancare teritoriale, cât şi prin
de schimb puncte de schimb valutar, organizate în zone turistice, centre
comerciale, gări etc.
Casele de schimb în valută pot cumpăra în mod liber, fără
limitări, contra lei, oricare din valutele cotate de Banca Naţională a
României, sub formă de numerar şi a cecurilor de călătorie, de la
persoane fizice rezidente şi nerezidente.
Cursurile de vânzare şi de cumpărare pentru toate valutele,
trebuie afişate la loc vizibil, la începutul programului de lucru, dar
pentru acestea există posibilitatea de modificare pe parcursul zilei
de lucru respective.
Pentru operaţiunile de vânzare/cumpărare de valută pot fi
percepute sau nu comisioane; în general, se preferă neaplicarea
acestora, societăţile bancare înregistrând câştiguri din marja dintre
preţul de cumpărare (mai mic) şi cel de vânzare (mai mare).
Pentru fiecare tranzacţie de vânzare/cumpărare de valută,
casele de schimb întocmesc un Buletin de schimb valutar.

Operaţiuni cu casete de valori

Societăţile bancare pot oferi clienţilor, persoane fizice şi
Casetele juridice, posibilitatea de depozitare în casete de valori, a diverselor
de valori valori/documente, cum ar fi:
− bijuterii din metal şi pietre preţioase, diverse colecţii
(de monede româneşti şi străine, obiecte istorice vechi etc.);
− bilete de bancă şi valută cash, obiecte fără valoare
determinată, testamente;
− documente de valoare, titluri, acţiuni, obligaţiuni, certifi-
cate de proprietate, certificate de depozit etc.
În acest scop, se organizează un tezaur distinct de cel în
care se păstrează numerarul şi alte valori, dotat cu dulapuri
speciale compartimentate cu casete de diverse mărimi.
Dulapurile şi casetele trebuie prevăzute cu încuietori cu
chei distincte (independente una de alta), cheia fiecărei casete
repartizate fiind deţinută de deponent, iar cheile de la dulapuri
de către bancă.
Acolo unde din fabricaţie, casetele de valori sunt prevăzute
cu două chei, acestea se înmânează deponentului.
Introducerea şi scoaterea valorilor în şi din casete se va
face de către deponenţi, după care aceştia vor încuia casetele
respective, păstrând cheile.

5.2. Operaţiuni bancare fără numerar

În procesul de efectuare a operaţiunilor de încasări şi plăţi
fără numerar, operatorii economici (persoane fizice şi juridice)
utilizează o multitudine de instrumente şi modalităţi de decontare

86
 puse la dispoziţie de societăţile bancare, în conformitate cu
prevederile legale care reglementează aceste operaţiuni.

INSTRUMENTELE DE DECONTARE:
1. Din punct de vedere al ordonatorului plăţii:
Instrumente a) instrumente de plată de credit, care circulă de la unitatea
de bancară a plătitorului către unitatea bancară a beneficiarului,
decontare având ca efect debitarea contului plătitorului şi creditarea
contului beneficiarului – ordinul de plată;

Unitatea bancară instrument Unitatea bancară

a plătitorului a beneficiarului
bani

b) instrumente de plată de debit, care circulă de la unitatea

bancară a beneficiarului către unitatea bancară a plătitorului,
având ca efect debitarea contului plătitorului şi creditarea
contului beneficiarului – cec, cambie, bilet la ordin.

Unitatea bancară instrument Unitatea bancară

a plătitorului a beneficiarului
bani

2. Din punct de vedere al transmisibilităţii:

a) netransferabile – ordinul de plată;
b) transferabile (pot fi transmise pe temeiuri economice
de la o persoană la altă, cu obligaţia remanentă pentru
fiecare fost deţinător de a răspunde solidar pentru plata
instrumentului): cecul, cambia şi biletul la ordin.

3. Din punct de vedere al fermităţii ordinului dat băncii

de a efectua plata:
a) revocabile: ordinul de plată;
b) irevocabile: cecul, cambia, biletul la ordin.

4. Din punct de vedere al titlului de credit pe care îl

reprezintă:
a) titlu de credit obiectivizat – localizat la un singur
raport de plată, pentru o sumă dată şi cu un circuit
unic: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin;
b) titlu de credit multiplu (universal) – de-a lungul terme-
nului de valabilitate, titularul îl poate utiliza în
exercitarea dispoziţiilor de plată succesive – cartea de
credit.

87
 5. Din punct de vedere al momentului decontării:
a) plătibile la vedere: ordinul de plată, cecul;
b) plătibile la termen: cambia, biletul la ordin.

6. Din punct de vedere al certitudinii încasării sumei:

a) instrumente certe:
– ordinul de plată;
– cecul certificat.
b) instrumente cu un anumit grad de risc al încasării:
– cec, cambie, bilet la ordin.
7. Din punct de vedere al utilizării instrumentului de
decontare ca mijloc de finanţare:
a) efecte de comerţ, în lei şi valută, scontabile: cambia şi
biletul la ordin;
b) instrumente de decontare creditabile: ordinul de plată,
cecul.

8. Din punct de vedere al compensării multilaterale a

plăţilor interbancare fără numerar, pe suport hârtie:
a) instrumente compensabile:
– de credit – ordinul de plată de mică valoare (cu
valoare mai mică de 500 mil. lei);
– de debit – cec, cambie, bilet la ordin – indiferent de
valoare.
b) instrumente necompensabile:
− ordine de plată de mare valoare şi/sau urgente.

MODALITĂŢILE DE DECONTARE 61):60):

Modalităţi 1. Din punct de vedere al naturii plăţilor:
de a) plată în avans;
decontare b) plată după livrare;
c) plăţi recurente:
− Standing order (ordin de plată programată);
− Direct debit (aviz de prelevare directă).
2. Din punct de vedere al caracteristicilor legale, orice
instrucţiune de transfer de fonduri poate fi încadrată în una
dintre categoriile:
a) ordin de transfer credit;
b) ordin de transfer debit.
3. Din punct de vedere al tehnologiei implicate, transferurile
de fonduri pot fi clasificate:
a) după modul în care sunt prezentate instrucţiunile de plată:
• pe suport hârtie:
– ordin de plată;
61)
Ilie Mihai, op.cit., p.49-72.
88
 – cec, cambie, bilet la ordin;
• fără suport hârtie:
– moneda electronică.
b) după canalele de transmisie ale instrucţiunilor de plată:
− manual;
− telefonic;
− telex;
− electronic;
− alte forme de telecomunicaţie.

4. Din punct de vedere al momentului în care are loc

decontarea efectivă a plăţilor, în cazul operaţiunilor cu carduri
de plată, acestea se clasifică în:
a) cu plata înainte – carduri prealimentate;
b) cu plata acum – carduri de debit;
c) cu plata mai târziu:
− carduri de credit;
− carduri de comerciant (retailer card);
− carduri de cheltuieli (charge card).

5. Din punct de vedere al băncilor implicate în circuitul

de decontare:
a) decontare intrabancară – efectuată între două unităţi
bancare care aparţin aceleiaşi societăţi bancare:
a1) decontare locală – efectuată între două unităţi
bancare situate în aceeaşi localitate;
a2) decontare intrajudeţeană – efectuată între două
unităţi bancare situate pe teritoriul aceluiaşi
judeţ, dar în aceeaşi localitate;
a3) decontare interjudeţeană – efectuată între două
unităţi bancare situate pe teritoriul a două judeţe.

Instrumente de debit:

Sistem bancar X

Unitatea bancară instrument Unitatea bancară

a platitorului a beneficiarului

bani

Instrumente de credit:

Sistem bancar X

Unitatea bancară instrument Unitatea bancară

a platitorului a beneficiarului
89
 bani

b) decontare interbancară – efectuată între două unităţi

bancare care nu aparţin aceleiaşi societăţi bancare:
b1) decontare locală;
b2) decontare intrajudeţeană;
b3) decontare interjudeţeană.

Instrumente de dedit:

Sistem bancar X Sistem bancar Y

Unitatea instrument instrument Unitatea

banca bancară ră bancară
a platitorului Transfond a beneficiarului

bani bani

Instrumente de credit:

Unitatea instrument instrument Unitatea

banca bancară ră bancară
a platitorului Transfond a beneficiarului

bani bani

6. După data efectuării plăţii:

a) plata la cerere;
b) plata la o dată fixă (scadenţă);
c) plata la o dată determinabilă în viitor (scadenţă).

7. După natura instrumentului de plată utilizat:

a) decontări cu numerar – prin intermediul bancnotelor;
b) decontări cu monedă de cont – prin intermediul
instrumentelor de decontare:
• materializate – ordin de plată, cec, cambie, bilet la ordin;
• dematerializate – moneda electronică.

8. Modalităţi de plată în comerţul internaţional:

a) ordin de plată:
a1) în avans (payment in advance):
– cu garanţie de restituire a avansului;
– fără garanţie de restituire a avansului.
a2) după livrare:
– simplu (open account);
– documentar;
90
 b) incasso:
b1) simplu – numai cu documente financiare (cambie,
trată, bilet la ordin);
b2) documentar – documentele financiare sunt însoţite
de documentele comerciale:
− cu documente de livrare;
− cu documente de livrare şi documente financiare.
c) acreditiv documentar (letter of credit – L/C):
c1) din punct de vedere al fermităţii angajamentului băncii:
− revocabil/irevocabil;
− confirmat/neconfirmat;
c2) din punct de vedere al clauzelor pe care le conţine:
− transferabil/netransferabil;
− reînnoibil (revolving);
− scrisoare de credit (acreditiv documentar stand-by).
c3) din punct de vedere al stingerii obligaţiei de plată:
− cu plată la vedere/cu plată diferată (la termen/
scadenţă).
În decontările specifice comerţului internaţional sunt
utilizate instrumentele de decontare consacrate: cambie, trată,
bilet la ordin, cec, ordin de plată.

PRINCIPALELE INSTRUMENTE DE DECONTARE

Cecul Cecul, denumit şi titlu în reglementările legale în vigoare,
este un instrument de plată, inclusiv un titlu de credit, care pune în
legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi
beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui
disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin
necondiţionat acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la
prezentare, o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi
trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar.
Conceptul de cec se defineşte ca fiind o filă de cec, iar
conceptul de carnet de cecuri se defineşte ca numărul filelor de
cec înseriate, numerotate etc., care compun un carnet.
Cecul trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de
reglementările legale în vigoare referitoare la condiţiile de
formă şi de fond.62)61).

1. Din punct de vedere al modului în care este stipulat

beneficiarul:
• cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza „la
ordin” (cec girabil). Clauza „la ordin” nu este obligatoriu să
figureze pe instrument, deoarece simpla înscriere a cuvântului „cec”
implică prin ea însăşi posibilitatea transmiterii prin gir. Cecul girabil
se poate transfera prin gir cu toate drepturile care decurg din aceasta;

62)
Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994 şi Normele Cadru
ale BNR privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cecuri.
91
 • cec plătibil unei anumite persoane cu clauza „nu la
ordin”. Acest tip de cec nu poate fi transmis prin gir, ci numai
pe calea cesiunii ordinare;
• cec la purtător. Cecurile care fac parte din această
categorie, în momentul emiterii, nu indică expres beneficiarul sau
poartă menţiunea „la purtător”. Acest cec va fi plătit fie persoanei
desemnată ca beneficiar, fie purtătorului instrumentului. Cecul la
purtător se transmite prin simpla remitere a titlului de la un purtător
la altul.
2. După modul de încasare:
• cec simplu (se poate plăti în numerar, devenind cec
numerar, în condiţiile legii, sau în cont; se poate transforma în
cec barat şi în cec certificat);
• cec barat (se utilizează pentru plata în cont bancar;
poate fi cu barare generală sau barare specială);
• cec certificat (reprezintă cecul pe care o societate bancară
aflată în poziţia de tras confirmă, înaintea remiterii cecului către
beneficiar, existenţa fondurilor necesare efectuării plăţii ordonate
prin respectivul instrument de plată; certificarea poate fi solicitată
societăţii bancare de către trăgătorul emitent sau un posesor ulterior,
beneficiar al cecului, înainte de a-l da la plată;
• cec de călătorie (în momentul emiterii unui cec,
trăgătorul poate condiţiona plata acestuia de identitatea dintre
semnătura persoanei care a primit cecul şi semnătura persoanei
care încasează respectivul cec la prezentare).

3. În funcţie de părţile angajate în derularea plăţilor:

• cec personal (tras de o persoana fizică sau juridică
asupra unei bănci);
• cec circular (este un titlu de credit la ordin, emis de
către o societate bancară asupra unităţilor sale teritoriale sau
asupra altei societăţi bancare).

Cambia şi biletul la ordin sunt titluri de credit negociabile

şi instrumente de plată care constată obligaţia asumată de către
Cambia debitor de a plăti la vedere sau la o scadenţă fixată, beneficiarului
sau la ordinul acestuia, o sumă de bani determinată.
Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată,
care pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane:
trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor care dă
ordin debitorului său, numit tras, să plătească o sumă fixată la o
dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul
acestuia din urmă.
Cambia se emite de trăgător, care, de regulă, este în poziţia
de debitor faţă de beneficiar şi în cea de creditor faţă de tras.
Beneficiarul cambiei poate fie să încaseze suma înscrisă în
cambie sau, prin girarea acesteia, să-şi achite alte obligaţii ale sale.

92
 Cambiile trebuie să fie completate în întregime cu cerneală
sau pix de culoare albastră sau neagră sau prin dactilografiere.
Este interzisă tragerea unei cambii, asupra altei cambii sau
asupra unui titlu de credit.
Cambia trebuie să cuprindă cel puţin elementele
obligatorii prevăzute în reglementările legale în vigoare privind
cambia şi biletul la ordin.
În momentul prezentării la plată, cambia trebuie să
cuprindă toate elemente obligatorii (denumirea de cambie,
ordinul necondiţionat de a plăti, numele trasului, numele aceluia
căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, semnătura
trăgătorului, data emiterii, locul plăţii, clauza domiciliului,
suma de plată, menţiuni privind dobânda).

Girul este un act prin care posesorul titlului, numit girant,

transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă
şi subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile
decurgând din titlul astfel redactat şi completat.
Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească
suma menţionată în titlul persoanei în favoarea cărei a transmis
Girarea cambia. Cambiile cuprinzând sau nu menţiunea „la ordin” pot
cambiei circula prin gir.
Dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele: „nu la
ordin”, titlul este transmisibil numai în forma şi cu efectele unei
cesiuni de creanţă ordinare.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent
dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat.
Aceştia pot să gireze din nou cambia.
Menţiunile privind circulaţia cambiei prin gir se fac, de
regulă, pe spatele (verso) titlului, ceea ce face ca operaţia de
girare să mai poarte şi denumirea de andosare.
Pe titlu pot fi arătaţi mai mulţi giratari, fie în mod
cumulativ, caz în care exercitarea drepturilor cambiale se va
face de către toţi de comun acord, fie alternativ, caz în care
oricare dintre giratarii care se află în posesia titlului poate să
exercite drepturile cambiale.
Dacă în gir au fost indicaţi mai mulţi giratari în mod
cumulativ, atunci, pentru transmiterea titlului mai departe prin
gir, trebuie ca titlul să poarte semnătura tuturor giratarilor care
devin astfel, la rândul lor, giranţi.
Girul trebuie să fie necondiţionat, neputând fi grevat de
contraprestaţii sau de raporturi cauzale care ar schimba
caracterul abstract al obligaţiei cambiale încorporate în titlu.
Cambia fiind indivizibilă, girul parţial este nul, deoarece
nu se poate admite ca o parte a creanţei încorporată în el să
aparţină girantului, iar cealaltă parte giratarului.

În cazul în care posesorul legal al cambiei (beneficiarul sau

ultimul giratar într-un şir neîntrerupt de giruri) doreşte încasarea
Scoaterea
93
cambiei
 banilor înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o societate
bancară, operaţiune ce poartă denumirea de scontare.
Girul „în alb” permite prezentarea cambiei la scont.
În vederea scontării, posesorul unei cambii (beneficiarul
iniţial sau ultimul giratar) poate intra în relaţie cu banca astfel:
a) prin girarea cambiei în favoarea băncii cu menţiunea
„în garanţie”, „valoarea în gaj” sau „valoarea în garanţie”, prin
aceasta, posesorul putând să garanteze o altă obligaţie
(împrumut) către bancă, iar banca să-şi asigure o creanţă a sa,
faţă de posesorul cambiei;
b) prin girarea propriu-zisă a cambiei către o societate
bancară (scontare) în care caz posesorul poate să-şi procure bani
înainte de scadenţă.

Avalul este o garanţie personală dată de către o persoană

Avalizarea denumită avalist, care garantează obligaţia unuia dintre obligaţii
cambiei cambiali, direcţi sau pe cale de regres, numit avalizat, pentru suma
menţionată pe titlu sau pentru o parte din ea. Pentru a putea da un
aval, avalistul trebuie să aibă capacitatea juridică deplină.
Aceeaşi persoană poate beneficia de mai multe avaluri.
Între avaliştii care garantează pentru aceeaşi persoană nu există
niciun fel de raporturi cambiale, ci numai raporturi de drept
comun. Raporturile dintre avalist şi avalizat nu au caracter
cambial, ele putând izvorî din raporturi variate existente între ei
sau între aceştia şi posesorul cambiei.
Obligaţia avalistului poate fi la rândul său garantată printr-un
aval. În acest caz, acest al doilea avalist, dacă plăteşte cambia, se
poate folosi de procedura cambială atât în contra primului avalist,
cât şi în contra avalizatului şi a obligaţilor cambiali anteriori.
Avalul poate fi dat de către un terţ, dar poate fi dat chiar de
către un semnatar al cambiei, cu excepţia trăgătorului sau
acceptantului, deoarece aceştia s-au obligat deja cambial faţă de
persoanele faţă de care s-ar mai putea obliga încă o dată prin aval. În
calitate de terţ, poate apare şi o societate bancară ca avalist.
Girantul va putea da un aval, deoarece el este obligat numai
faţă de posesorii care dobândesc cambia ulterior semnăturii sale.
Menţiunea „AVALIZAT” se inscripţionează pe faţa, pe
spatele sau pe o alonje a cambiei.

Biletul Biletul la ordin este un instrument de plată şi titlu de credit,

la sub semnătură privată, prin care o persoană numită subscriitor sau
ordin emitent, în calitate de debitor, se obligă să plătească unei persoane,
numită beneficiar, care are calitatea de creditor, o sumă fixă de
bani, la un anumit termen sau la prezentare.
Obligaţia subscriitorului (emitentului) unui bilet la ordin
este identică cu aceea a trasului acceptant al unei cambii, în

94
 sensul că se obligă, în mod necondiţionat, să plătească la
scadenţă suma înscrisă pe titlu.
Biletul la ordin trebuie să cuprindă toate menţiunile obligatorii
(denumirea de bilet la ordin, promisiunea necondiţionată de a plăti o
sumă determinată, numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata
trebuie făcută, data emiterii, semnătura emitentului, locul de plată,
scadenţa, locul unde a fost emis).
Toate operaţiunile privind girarea, scontarea, avalizarea
cambiei sunt valabile şi în cazul biletului la ordin.
5.3. Operaţiuni cu instrumente financiare derivate63)62)61)88)
Instrumentele financiare derivate sunt acele instrumente
(contracte/produse) a căror valoare depinde de evoluţia unui
Instrumente element suport, respectiv cursul de schimb sau rata dobânzii.
financiare Acestea pot fi utilizate de bancă şi de clienţii săi, în
derivate special pentru managementul (acoperirea) riscului valutar şi
a celui de dobândă, dar şi pentru fructificarea prognozelor
privind evoluţia viitoare a elementelor suport.
În cadrul operaţiunilor cu instrumente financiare
derivate, se utilizează următoarele tipuri de contracte:

Contractul 1. Contractul forward la termen pe cursul de schimb este

forward un contract încheiat între bancă şi un client persoană fizică sau
juridică, prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi
pe cursul
exprimă acordul asupra schimbului la o dată viitoare a unei
de schimb sume specificate, exprimate într-o anumită valută, la o rată de
schimb prestabilită.
În esenţă, acest instrument financiar derivat dă dreptul
cumpărătorului (respectiv vânzătorului acestuia), de a cumpăra/
vinde o anumită sumă în valută, la o dată viitoare prestabilită, la o
rată de schimb fixă, stabilită în momentul încheierii contractului.
Scopul principal al contractului forward pe cursul de
schimb este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul
acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări
viitoare adverse a cursului de schimb, prin stabilirea unei rate
fixe de schimb valutar.
Astfel, principalele avantaje pentru un cumpărător al
unui contract forward pe cursul de schimb sunt:
• protejarea împotriva creşterii cursului de schimb
Avantaje pentru valuta de referinţă (de exemplu, dolarul SUA), în situaţia
pentru în care acesta (un agent economic, de exemplu) trebuie să
efectueze la un moment dat în viitor o plată în valuta respectivă (un
cumpărător
import, o rată la credit etc.) şi prevede o posibilă creştere a cursului

63)
Operaţiunile cu instrumente financiare derivate au fost reglementate prin Normele
Băncii Naţionale a României nr. 10/2002 privind instrumentele financiare derivate,
publicate în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 610/16 august 2002.

95
 valutar în perioada viitoare. În situaţia în care rata de schimb a
valutei respective creşte în viitor (peste rata forward), clientul va
achiziţiona suma în valută de care are nevoie pentru îndeplinirea
obligaţiilor sale la o rată de schimb mai mică (rata forward);
• fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în
viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă
pe piaţă – mai mare) şi rata contractului forward (mai mică) ; astfel,
clientul poate cumpăra suma în valută la rata forward (mai mică) şi o
poate revinde pe piaţă la rata spot (mai mare);
Principalele avantaje ale vânzătorului contractului
forward pe cursul de schimb sunt:
• protejarea împotriva reducerii în viitor a ratei de
Avantaje schimb pentru valuta de referinţă în situaţia în care acesta (de
pentru exemplu, un agent economic), urmează ca la un moment dat în viitor
vânzător să primească o sumă în valuta respectivă (încasarea unui export etc.),
iar acesta prevede o posibilă reducere a cursului valutar în perioada
viitoare. În situaţia în care rata de schimb a valutei respective scade
în viitor (sub rata forward), clientul va vinde suma în valută primită
la o rată de schimb mai mare (rata forward stabilită în contract);
• fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în
viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă
pe piaţa – mai mică) şi rata contractului forward (mai mare) ;
astfel, clientul poate cumpăra suma în valută pe piaţă la rata spot
(mai mică) şi o poate revinde la rata forward (mai mare).
Termenii specifici contractului forward pe cursul de
schimb sunt următorii termeni:
Cumpărătorul (buyer) – este un partener (o bancă, un
client etc.), care încearcă, prin achiziţionarea acestui contract, să
se protejeze împotriva unei creşteri viitoare a ratei de schimb a
valutei de referinţă, să fructifice marja pozitivă prognozată
dintre rata de referinţă şi cea a contractului forward etc.
Vânzătorul (seller) – este un partener (o bancă, un client
etc.), care doreşte să se protejeze împotriva unei scăderi viitoare a
ratei de schimb a valutei de referinţă, să fructifice marja pozitivă
prognozată dintre rata contractului forward şi rata de referinţă etc.
Data tranzacţiei – este data la care se stabilesc termenii
contractului forward pe cursul de schimb (se încheie tranzacţia), cum
ar fi: data contractului, scadenţa tranzacţiei, valutele tranzacţionate,
suma tranzacţionată, nivelul garanţiei, apelul de marjă etc.
Data contractului – este data de la care intră în vigoare
tranzacţia forward; cea mai frecventă dată de contract este data
spot, respectiv două zile lucrătoare de la data tranzacţiei.
Data valutei (scadenţa tranzacţiei) – este data la care are loc
schimbul valutar propriu-zis, respectiv debitarea şi creditarea
conturilor valutare ale părţilor implicate în tranzacţia forward.
Perioada – reprezintă intervalul de timp, exprimat în
număr de zile, dintre data contractului şi data valutei.

96
 Curs forward (curs la termen) – reprezintă cursul la care are
loc tranzacţia forward; cursul forward se calculează adăugând
punctele de swap (pozitive sau negative) la cursul spot.

Curs forward (la termen) = Curs spot + Puncte swap

Curs spot x (Dob. B – Dob. A) x Nr.zile

Puncte swap =
36.000 + Dob. A x Nr. Zile
unde:
Puncte swap – reprezintă punctele (pozitive sau negative)
care se adaugă la cursul spot în vederea determinării cursului
Cursul
spot
forward şi are la bază diferenţe de dobânzi dintre valutele
implicate în tranzacţia la termen, aferente perioadei;
Dob. A = dobânda valutei principale din tranzacţia forward;
Dob. B = dobânda valutei secundare.
În aceste condiţii, cotaţia prezentată clientului este
expresia diferenţei de dobânzi dintre valutele tranzacţionate şi
Cursul reprezintă suma plătită de către beneficiarul valutei care are
forward
(la termen)
dobânda mai mare, exprimată în unităţi valută secundară, ce
revine fiecărei unităţi din valuta principală.
Cursul spot – reprezintă baza de calcul a cursului la termen, se
determină prin tranzacţionare pe piaţa valutară şi este rezultatul
raportului cerere-ofertă pentru valuta respectivă pe piaţa financiară.
Pe piaţa valutară, diferenţa pozitivă dintre rata spot şi rata
Puncte forward se numeşte prima, iar diferenţa negativă discount.
swap Garanţia contractului – reprezintă suma existentă în contul/
conturile clientului (sub forma de depozit colateral, titluri de stat sau
certificate de depozit) şi blocată la dispoziţia băncii, în vederea
acoperirii potenţialelor pierderi generate de fluctuaţia pieţei.

2. Contractul swap pe rata dobânzii este un contract încheiat

între bancă şi un client persoană fizică sau juridică prin care cele
Contractul două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra
swap pe efectuării la anumite date viitoare prestabilite a unor plăţi de
rata dobândă, calculate pe baza unei sume noţionale (principal), în
dobânzii următoarele condiţii:
• una dintre părţi este „plătitorul ratei fixe”; rata de
dobânda fixă este stabilită la data încheierii contractului swap
pe rata dobânzii (data contractului);
• cealaltă parte este „plătitorul ratei fluctuante/variabile”;
rata de dobândă fluctuantă (variabilă) se va determina pe durata de
viaţă a swap-ului, pe baza unei rate de referinţă de pe o anumită
piaţă, asupra căreia cele două părţi au căzut de acord la data
contractului (de exemplu, LIBOR);
• nu se face în niciun moment plata principalului, ci se fac
numai plăţi de dobândă la valoarea netă, în funcţie de evoluţia
celor două rate stabilite prin contract (rata fixă şi cea variabilă);
97
 • toate plăţile se fac în aceeaşi monedă ca şi principalul.
Scopul principal al contractului swap pe rata dobânzii este
acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul acestuia la
gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a
ratei dobânzii, în funcţie de structura portofoliului propriu de
active şi pasive (acesta are active cu dobânda fixă şi scadenţa pe
termen lung, iar resursele/pasivele sunt pe termen scurt şi cu
dobânda variabilă sau invers), sau de a obţine profit de pe urma
previziunilor asupra sensului de evoluţie a ratei dobânzii.
Principalele avantaje pentru un cumpărător al unui
contract swap pe rata dobânzii (plătitorul ratei fixe) sunt:
• protejarea împotriva creşterii ratei dobânzii fluctuante (de
exemplu, LIBOR), în situaţia în care acesta are resurse atrase cu o
rată de dobândă variabilă şi plasamente cu dobândă fixă şi
prognozează o posibilă creştere a dobânzii fluctuante în perioada
viitoare.
Astfel, în situaţia în care rata dobânzii variabile creşte,
costul resurselor atrase se majorează, iar marja faţă de dobânda
fixă aferentă plasamentelor se reduce sau chiar devine negativă.
Prin cumpărarea unui contract swap pe rata dobânzii, cumpă-
Avantaje rătorul cedează rata de dobândă fixă (care conform exem-plului de
pentru un mai sus este nefavorabilă) şi primeşte în schimb rata dobânzii
cumpărător variabile (mai mare), care-i permite menţinerea marjei de dobândă;
• fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în
viitor între rata dobânzii variabile şi rata fixă a dobânzii stabilită
prin contractul swap pe rata dobânzii.

Principalele avantaje ale unui vânzător al unui contract

swap pe rata dobânzii (plătitorul ratei de dobândă variabilă) sunt:
• protejarea împotriva reducerii ratei dobânzii fluctuante
(de exemplu, LIBOR), în situaţia în care acesta are plasamente
cu dobândă variabilă şi resurse atrase cu o rată de dobândă fixă
şi prognozează o posibilă reducere a dobânzii fluctuante în
perioada viitoare.
Astfel, în situaţia în care, rata dobânzii variabile se va
reduce, veniturile aferente plasamentelor sale se vor reduce, în
timp ce costul resurselor atrase rămâne constant (e calculat pe baza
dobânzii fixe); în aceste condiţii, marja de dobândă a entităţii
respective se reduce sau chiar devine negativă.
Prin vânzarea unui contract swap pe rata dobânzii, acesta
Avantaje cedează rata de dobândă variabilă (care, conform exemplului de
ale unui mai sus, este nefavorabilă) şi primeşte în schimb rata dobânzii
vânzător fixe (mai mare în condiţiile reducerii nivelului dobânzilor pe
piaţă), care-i permite menţinerea marjei de dobândă.
• fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în
viitor între rata contractului swap pe rata dobânzii şi rata
dobânzii variabile.
Pe lângă transformarea unei rate de dobândă fixă într-una
fluctuantă, contractele swap pe rata dobânzii pot prevede şi

98
schimbarea unei rate variabile cu o alta tot variabilă (de
exemplu, LIBOR la 3 luni cu LIBOR la 1 lună).
Termenii specifici contractului swap pe rata dobânzii sunt:

Cumpărătorul (buyer sau plătitorul ratei fixe) – este un

partener (o bancă, un client etc.), care încearcă, prin achiziţionarea
acestui contract, să se protejeze împotriva unei creşteri viitoare a
ratei dobânzii, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre
dobânzi (rata dobânzii variabile > rata fixă a contractului swap pe
rata dobânzii) etc.
Vânzătorul (seller sau plătitorul ratei variabile) – este un
partener (o bancă, un client etc.), care doreşte să se protejeze
împotriva unei scăderi viitoare a ratei dobânzii, să fructifice marja
pozitivă prognozată dintre dobânzi (rata fixă a contractului swap >
rata dobânzii variabile) etc.
Rata fixă a dobânzii contractului swap (contracte rate) –
reprezintă rata dobânzii ce se negociază între cele două părţi
(vânzător şi cumpărător) la încheierea acestuia.
Data tranzacţiei (trade date) – este data la care se
stabilesc termenii contractului swap pe rata dobânzii, de comun
acord între părţile implicate (vânzător şi cumpărător).
Datele de referinţă (fixing date) – sunt datele la care se
stabilesc ratele dobânzii variabile, care sunt necesare la calculul
sumei de plată între cele două părţi ale contractului.
Datele de decontare – sunt datele la care se face plata sumelor
de regularizat (diferenţa între dobânda fixă şi cea variabilă), de către
una din părţile contractului (vânzătorul, dacă rata variabilă este mai
mare decât rata fixă şi cumpărătorul, în situaţia inversă).
Scadenţa contractului (maturity date) – este data la care
expiră contractul swap pe rata dobânzii (este echivalentă cu
ultima dată de decontare).

Suma de plată (netă) – este suma egală cu diferenţa dintre:

− suma reprezentând dobânda calculată pe baza ratei
fixe a contractului swap pe rata dobânzii, aplicată la valoarea
noţionalului pe perioada de calcul (numărul de zile) şi
− suma reprezentând dobânda calculată pe baza ratei
dobânzii variabile, în funcţie de perioada de calcul şi valoarea
noţionalului.
Conform clauzelor contractuale, această diferenţă se
regularizează/plăteşte de partea contractuală debitoare (cea în
defavoarea căreia a evoluat rata dobânzii variabile), iar plata
respectivă se face la datele de decontare periodice.

Garanţia contractului – reprezintă suma existentă în

contul/conturile clientului (sub forma de depozit colateral, titluri de
stat sau certificate de depozit) şi blocată la dispoziţia băncii, în
vederea acoperirii potenţialelor pierderi generate de fluctuaţia pieţei:
99
 • LIBOR: dobânda fluctuantă (variabilă) cotată pe piaţa
internaţională pentru valuta euro pentru tranzacţii flat (la
vedere), la 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni etc.
• BUBOR: dobânda fluctuantă (variabilă) cotată de
BNR pentru valuta naţională RON pentru tranzacţia flat (la
vedere), la 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni etc.
NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Operaţiuni cu numerar (cash); încasări de numerar;
ordin de încasare; borderou; eliberare de numerar;
ordinul de plată.
• Încasări şi plăţi în lei; încasări şi plăţi în valută.
• Case de schimb (valutar).
• Casete de valori.
• Instrumente de plată (fără numerar): de credit; de
debit.
• Ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin.
• Decontare intrabancară; decontare interbancară.
• Decontări locale, intrajudetene, interjudetene.
• Incasso; acreditiv.
• Girare; scontare; avalizare.
• Instrumente financiare derivate; contractul forward pe
cursul de schimb; contractul swap pe rata dobânzii,
curs spot; curs la termen (forward).
• Punctele swap.

PROBLEME REZOLVATE

Exemple de utilizare a contractelor forward pe cursul de

schimb
1. Agentul economic Star realizează exporturi în sumă de
1 mil. euro până la finele lunii august a.c., sumele efective în
valută urmând a se încasa peste 30 zile şi vor fi utilizate prin
schimb valutar în lei, la plata unor furnizori interni.
Datorită fluctuaţiilor intervenite în aceste 30 zile pe piaţa
valutară internaţională şi internă, există riscul de a se înregistra peste
30 zile un curs de schimb EUR/RON care să fie cu mult diferit de
cel prognozat de exportator cu 30 zile în urma (în momentul
încasării exportului, datorită deprecierii euro, clientul va obţine prin
schimb valutar, mai puţini lei decât în momentul de faţă).
În aceasta situaţie, exportatorul poate să înregistreze un
profit inferior faţă de cel prognozat iniţial sau chiar o pierdere.
Această situaţie poate fi evitată prin efectuarea unei
tranzacţii forward prin care clientul va vinde băncii sumele
încasate în EURO la un curs valutar forward EUR/RON, stabilit
de comun acord, valabil peste 30 zile, indiferent de fluctuaţiile
intervenite în piaţa valutară internaţională şi internă.
100
 În aceste condiţii, exportatorul va putea să-şi prognozeze
cu exactitate fluxurile financiare ce se vor realiza peste 30 zile,
precum şi marja de profit a activităţii de bază.
Considerând:
• Cursul actual (spot) al pieţei valutare EUR/RON = 3,300
• Rata dobânzii euro la termen de 1 lună (dob. A) = 2,0%
• Rata dobânzii RON la termen de 1 lună (dob. B) = 20%
• Cursul forward (la termen) peste 30 zile se determină
astfel:
Curs forward = Curs spot (la vedere) + Nr. puncte swap, iar

nr. Curs spot x (Dob. B – Dob. A) x nr. zile

=
puncte swap 36.000 + Dob. A x nr. zile

Înlocuind obţinem: 3,3 x (20-2) x 30 = 0,0017

36.000 + 2 x 30

Curs forward = 3,300 + 0,0017 = 3,3017 lei/EUR

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Exportatorul Star realizează până la finele lunii august
un export de 1 mil. euro pe care îl încasează efectiv peste 3 luni.
Considerând că în prezent cursul EUR/RON este 3,500,
iar dobânda valutei principale (euro), respectiv dobânda A, este
de 3% şi dobânda B este de 15%, să se calculeze cursul forward
(la termen) peste 3 luni.

Exemple de utilizare a contractelor swap pe rata de dobândă

2. Compania Star se împrumută la bancă cu o sumă
(noţional sau principal) de 100.000 RON.
• Având două posibilităţi/opţiuni de plată a dobânzii:
− o dobândă fixă ……. 15% an;
− o dobânda fluctuantă (variabilă) ….. BUBOR/flat.
• Termenul împrumutului …………. 3 ani.
• Data tranzacţiei …………………1 ianuarie 2005.
• Data scadenţei . ……………… 31 decembrie 2007.
• Termenul de plată a dobânzii …… semianual la 30
iunie şi 31 decembrie.
• Să presupunem că evoluţia dobânzii fluctuante pentru
cele 6 perioade va fi următoarea:
Perioada 1 ……..20%
2 ……..18%
3 ……..17%
4 ……..15%
5 ……..13%
6 ……..11%
101
 Se cere să se stabilească volumul plăţilor de dobândă pe
cele două variante şi diferenţa netă.
Dobânda se calculează prin înmulţirea sumelor
principalului (noţionalului) cu rata de dobânda şi nr. de zile, iar
rezultatul de raportează la un basis de 360 zile.
Din analiza rezultatelor obţinute se observă că în cazul
opţiunii de plată la dobânda fixă Compania Star ar efectua pe
parcursul celor 3 ani plăţi de dobânda cu 1994 RON, decât în
varianta dobânzii fluctuante (variabile).
Data Nr. zile Rata
fluctuanta fixă
% %
30 iun. 2005 181 zile 20 15
30 dec. 2005 184 zile 18 15
30 iun. 2006 181 zile 17 15
30 dec. 2006 184 zile 15 15
30 iun. 2007 181 zile 13 15
30 dec. 2007 184 zile 11 15

Plata de dobândă Diferenţa netă

fluctuantă fixă
10055 7544 2511
9200 7667 1533
8547 7544 1003
7667 7667 0
6536 7544 -1008
5622 7667 -2045
47627 45633 1994

3. Compania „STAR” contractează un împrumut în sumă

de 200.000 RON.
• Termenul împrumutului este de 2 ani.
• Data tranzacţiei …………..….. 1 iulie 2005
• Data scadenţei . …………….. 30 iulie 2007.
• Termenul de plată a dobânzii …………. trimestrial, pe
31 martie/30 iunie/30 septembrie/31 decembrie ale fiecărui an.

Se cere să se ia o decizie favorabilă companiei din punct

de vedere al plăţilor de dobândă cunoscând:
− dobânda fixă ……………..12%
− dobânda fluctuantă pe perioada:
1 …. 15%
2 …. 14%
3 …. 13%
4 …. 12%
5 …. 11%
6 …. 10%
102
 7 …. 9%
8 …. 8%.

6. OPERAŢIUNI BANCARE PROPRII

Pentru a putea funcţiona legal, orice societate bancară trebuie

autorizată de Banca Naţională a României.
Documentaţia64) care trebuie să însoţească cererea de
autorizare va cuprinde, fără a fi limitativă:39)
a) calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii;
b) nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie
vărsat în formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii;
c) studiul de fezabilitate al băncii;
d) acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;
e) structura acţionariatului;
f) sediul băncii;
g) auditorul independent.

6.1. Capitalul şi fondurile proprii

Limita minimă a capitalului social şi cea a fondurilor
Capitalul proprii ale unei bănci se stabileşte la 370 mld. lei (ROL). 65)40).
social La înfiinţarea unei bănci, vărsămintele în contul capitalului
social trebuie efectuate în totalitate în formă bănească la momentul
constituirii.
De asemenea, potrivit reglementărilor în vigoare, şi la
majorarea capitalului social al unei bănci, vărsămintele în
contul capitalului social al unei bănci se vor efectua integral în
formă bănească la momentul majorării (subscrierii), fiind
interzisă majorarea artificială a capitalului băncilor cu diferenţe
din reevaluarea activelor fixe şi circulante sau cu diferenţele de
curs valutar, aşa cum s-a întâmplat în anii precedenţi,
reglemetare ce a pus unele bănci în situaţia de a avea capitaluri
mari pe hârtie, dar de a se confrunta cu lipsa de lichidităţi.
Relaţia dintre capitalul social şi fondurile proprii se
stabileşte luând în considerare următoarele elemente:
Fondurile proprii = capitalul social vărsat la care se
adaugă următoarele elemente:
• rezerve legale;
Fondurile • rezerva generală pentru riscul de credit;
proprii
64)39)
Legea bancară nr. 58/1998, art. 11, republică în „Monitorul Oficial”, nr. 78/24
ianuarie 2005.
65)40)
Normele BNR nr. 11/2004 privind modificările în situaţia băncilor, instituţiilor
emitente de moneda electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru
domeniul locativ sau sucursalelor instituţiilor de credit străine.
103
 • rezerve din diferenţe favorabile din reevaluarea patrimo-
niului;
• fondul imobilizărilor corporale;
• fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare;
• rezultatul net al exerciţiului financiar curent (profit);
• diferenţe din reevaluare (terenuri, clădiri etc.);
• rezerve statutare etc.,
din care se deduc următoarele elemente:
• repartizarea profitului;
• credite subordonate acordate altor bănci şi societăţi
financiare;
• participaţii deţinute la bănci şi societăţi financiare;
• cheltuieli de repartizat şi cheltuieli înregistrate în avans;
• valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire etc.
Aşadar, capitalul social reprezintă principala componentă a
fondurilor proprii ale unei bănci. În mod normal, fondurile proprii ar
trebui să fie mai mari decât capitalul social al unei bănci, întrucât
există o serie întreagă de rezerve şi alte fonduri care se adaugă la
capitalul social pentru a forma fondurile proprii.
Există, însă, şi situaţii în care fondurile proprii sunt mai
mici decât capitalul social, datorită, în principal, politicii de
participaţii a fiecărei bănci, în baza căreia banca respectivă îşi
consumă o bună parte din capital prin cumpărarea de acţiuni la
alte societăţi (ne)bancare sau în plasamente sub forma
împrumuturilor subordonate (împrumuturi care se retrag numai
în anumite condiţii şi, de regulă, sunt pe termen lung).
Capitalul social reprezintă fondurile avansate iniţial de
acţionari, din care băncile îşi acoperă cheltuielile de
constituire, achiziţionarea de sedii, logistică etc., fiind însă
important ca acesta să nu fie imobilizat în întregime în astfel
de active nepurtătoare de dobândă, o parte cât mai mare a
capitalului social trebuie să rămână liber pentru demararea şi
iniţierea afacerilor aducătoare de venituri (dobânzi).

6.2. Acordurile de la Basel privind capitalul

Prin reglementări ale autorităţilor naţionale sau internaţionale
(Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel66))41) se stabilesc
standarde privind mărimea capitalului necesar unei bănci în raport
de activele bancare ponderate cu gradul de risc.

66)41)
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel este un organism internaţional
format din reprezentanţii autorităţilor de supraveghere bancară şi ai băncilor centrale din
principalele ţări industrializate care îşi desfăşoară activitatea prin întruniri periodice (la
fiecare 3 luni) efectuate la sediul Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel (Elveţia):
Belgia, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Spania,
Elveţia, Marea Britanie şi SUA. Acest Comitet a fost înfiinţat la sfârşitul anului 1974 de
guvernatorii băncilor centrale din Grupul celor 10, are aproximativ 30 grupuri de lucru pe
diverse domenii care se întâlnesc regulat, iar secretariatul comitetului este asigurat de
Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel.
104
Basel I Acordul de la Basel asupra Capitalului (the Basel Capital
Accord), care împreună cu completările şi amendamentele
ulterioare este cunoscut sub numele de Acordul Basel I, a fost
prima oară publicat în decembrie 1987, sub forma unor propuneri
ale Comitetului privind unificarea măsurării cerinţelor de capital şi
stabilirea unor standarde ale adecvării capitalului pentru băncile
active pe plan internaţional.
După publicarea acestor propuneri a fost iniţiat un amplu
proces consultativ în toate statele membre ale Grupului celor 10
şi aceste propuneri au fost, de asemenea, transmise autorităţilor
de supraveghere din întreaga lume. Ca urmare a consultărilor pe
marginea lor, Comitetul a redactat documentul Unificarea
internaţională a Măsurării Capitalului şi Standarde de Capital
(International Convergence of Capital Measurement and Capital
Standards). Acest document, publicat în 1988, reprezintă o
declaraţie a Comitetului, agreată de toţi membrii săi. El a
stabilit detaliile unui cadru de măsurare a adecvării capitalului,
precum şi un standard minim pe care băncile internaţionale
trebuie să îl respecte şi pe care autorităţile de supraveghere
reprezentate în Comitet intenţionau să îl impună în ţările lor.
Acest cadru şi standard au fost acceptate de guvernatorii
băncilor centrale din statele Grupului celor 10 care au stabilit ca
acestea să fie implementate în cel mai scurt timp. În acest
moment, documentul a dobândit statutul/numele de Acordul
Basel I, din 1988. Acest document a fost transmis din nou
autorităţilor de supraveghere din lumea întreagă, în vederea
încurajării adoptării prevederilor lui şi în ţări din afara Grupului
celor 10 pentru reglementarea activităţii băncilor care
desfăşoară o activitate internaţională semnificativă.
Obiectivele fundamentale ale Comitetului în privinţa
unificării reglementative au fost ca noul cadru reglementativ:
1. să conducă la întărirea stabilităţii şi a sănătăţii
sistemului bancar internaţional;
2. să fie aplicat uniform, cu consistenţă şi stricteţe tuturor
băncilor internaţionale din ţările care îl adoptă în vederea
eliminării unei surse de inegalitate concurenţială între acestea.
Comitetul a recomandat ca prevederile Acordului să
fie aplicate cât mai uniform cu putinţă la nivel naţional,
totuşi, în anumite privinţe bine definite (de exemplu, în ceea ce
priveşte unele ponderi de risc), cadrul reglementativ al
Acordului permite o oarecare flexibilitate la dispoziţia auto-
rităţilor de supraveghere naţionale. De asemenea, este
evidenţiat faptul că Acordul stabileşte un nivel minim al
capitalului pentru băncile cu activitate pe plan internaţional,
însă autorităţile naţionale pot impune condiţii mai
restrictive, dacă consideră a fi necesar.

105
 Acordul Basel I a ţinut cont la evaluarea adecvării
capitalului numai de riscul de credit şi a acoperit următoarele
aspecte:
• Constituenţii capitalului – capitalul de rang I (tier I)
şi capitalul de rang II (tier II)
• Sistemul de ponderare la risc – Comitetul a considerat
că cea mai bună abordare în vederea măsurării adecvării capitalului
este cea bazată pe un sistem de ponderi, asociate diferitelor
categorii de active întrucât aceasta:
− permite să se ţină cont de gradele diferite de risc pe
care le au diferite categorii de active;
− furnizează o bază de analiză şi comparaţie mai adecvată a
sistemelor bancare internaţionale a căror structură diferă;
− permite includerea mai facilă a expunerilor extrabilan-
*ţiere în procesul de măsurare a riscului;
− încurajează băncile să menţină un nivel corespunzător
al activelor lichide sau cu un nivel de risc scăzut.
Sistemul de ponderi propus este: 0%, 20%, 50% şi 100%.
• Standardul adecvării capitalului – raportul dintre
capital şi activele ponderate la risc trebuie să fie cel puţin 8%.
În România este stabilită o limită mai restrictivă, şi anume 12%.
• Implementarea Acordului – perioada de tranziţie
fixată a fost 1988-1992.

Principalele amendamente făcute asupra Acordului au fost:

• în noiembrie 1991 – referitor la includerea provizi-
oanelor/rezervelor generale pentru acoperirea pierderilor din
credite în capital;
• în iulie 1994 – referitor la tratarea din punctul de
vedere al adecvării capitalului a riscului de credit asociat unor
elemente din afara bilanţului;
• în aprilie 1995 – referitor la tratarea din punctul de
vedere al adecvării capitalului a riscului de credit asociat unor
expuneri potenţiale aferente unor elemente din afara bilanţului;
• în ianuarie 1996 – referitor la includerea în procesul
de evaluare a adecvării capitalului, pe lângă cerinţa de capital
pentru acoperirea riscului de credit, şi a unei cerinţe de capital
pentru acoperirea riscului de piaţă. De asemenea, acest
amendament propune şi două metode alternative de calcul a
cerinţei de capital pentru acoperirea riscului de piaţă: (i) metoda
standardizată, (ii) metoda bazată pe modele interne. În perioada
de tranziţie aferentă implementării metodei bazate pe modele
interne este permisă, în anumite condiţii, o combinaţie a celor
două metode menţionate. Acest amendament, la rândul său, a
fost modificat în septembrie 1997.
În iunie 1999, Comitetul a emis prima rundă de propuneri
în vederea revizuirii cadrului de măsurare unitară a cerinţelor de
106
 capital şi de stabilire a unor standarde ale adecvării capitalului
pentru băncile active pe plan internaţional. Ca urmare, a început
un amplu proces consultativ la care au participat, pe de o parte,
Comitetul şi, pe de altă parte, autorităţile de supraveghere din
statele G10. Acest proces s-a materializat prin emiterea de către
Comitet de noi propuneri, reflectând observaţiile şi propunerile
partenerilor de discuţie, în ianuarie 2001 şi aprilie 2003. De
asemenea, Comitetul a realizat trei studii cantitative de impact.
Basel II Documentul final – Acordul Basel II – emis în iunie 2004,
este rezultatul a cinci ani de eforturi susţinute în vederea
îmbunătăţirii propunerilor iniţiale ale Comitetului. Acesta
reprezintă o declaraţie a Comitetului agreată de toţi membrii săi
şi a fost acceptat de guvernatorii băncilor centrale din statele
Grupului celor 10 care au stabilit ca acesta să fie implementat până
la sfârşitul anului 2006. Totuşi, Comitetul consideră că ar putea fi
necesar încă un an de studiere a impactului şi calcul paralel al
indicatorilor în cazul abordărilor celor mai complexe, astfel încât
implementarea acestora ar trebui să se încheie la sfârşitul anului
2007. Acest document a fost transmis autorităţilor de suprave-
ghere din lumea întreagă în vederea încurajării adoptării
prevederilor lui şi în ţări din afara G10.
Obiectivul fundamental al Comitetului a fost întărirea,
în continuare, a stabilităţii sistemului bancar internaţional şi, în
acelaşi timp, menţinerea unei uniformităţi în evaluarea adecvării
capitalului, astfel încât diferenţele existente între diferitele
reglementări naţionale să nu constituie sursa unor inegalităţi
competitive între băncile active pe plan internaţional.

Noul Acord păstrează elementele-cheie ale Acordului

Basel I din 1988, cu modificările şi completările ulterioare, cum ar
fi:
(i) standardul general conform căruia băncile trebuie să
menţină un capital de cel puţin 8% din totalul activelor ponderate
la risc;
(ii) structura de bază stabilită prin Amendamentul din 1996
referitoare la cerinţa de capital pentru acoperirea riscului de piaţă;
(iii) definiţia capitalului eligibil.

Principalele noutăţi aduse de Acordul Basel II sunt:

introducerea cerinţelor de capital pentru acoperirea
riscului operaţional. Riscul operaţional este riscul înregistrării de
pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este
determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi
interne, existenţa unui personal sau unor sisteme necorespun-
zătoare, fraudă etc.) sau de factori externi (condiţii economice,
schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice, terorism etc.). În
sensul Noului Acord de la Basel, riscul operaţional include riscul
legal, însă nu include riscul strategic şi pe cel reputaţional (care
sunt dificil de evaluat);
107
 propunerea a câte trei abordări/modele/ metodologii de
evaluare a cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit
şi a celui operaţional, aşa încât băncile să poată opta pentru una sau
alta în funcţie atât de posibilităţile şi necesităţile lor, cât şi de liniile
directoare trasate de autorităţile de supraveghere din ţările
respective. Aceste abordări prezintă grade de complexitate diferite.
Ele au fost propuse astfel încât, odată cu creşterea complexităţii, să
crească şi senzitivitatea cerinţei de capital calculate ca funcţie de
riscul efectiv/real la care este supusă banca (deci să scadă gradul de
standardizare);
evidenţierea legăturii strânse care trebuie să existe
între:
− metodologiile de calcul şi standardul de adecvare a
capitalului;
− activitatea de supraveghere exercitată de către autorităţile
de supraveghere;
− disciplina de piaţă.
Accentul deosebit pe care Comitetul a dorit să-l pună pe
evidenţierea acestei legături se poate observa din însăşi structura
Noului Acord, acesta fiind organizat şi bazându-se pe trei piloni/
principii:
(i) cerinţa minimă de capital;
(ii) revizuirea procesului de supraveghere;
(iii) întărirea disciplinei de piaţă.
Cerinţele Acordului Basel II pe cei trei piloni, sunt
următoarele:

Pilonul 1 – Cerinţe minime de capital

Abordare cantitativă a cerinţelor prudenţiale

Reguli flexibile şi avansate pentru cerinţele de capital:

Riscul de credit:
– abordarea standardizată;
– abordările bazate pe modele interne de rating (IRB).
Riscul operaţional:
– abordarea indicatorului de bază;
– abordarea standardizată;
– abordarea evaluării avansate.
Riscul de piaţă:
– abordarea standardizată;
– modele interne (Value at Risk).

Pilonul 2 – supravegherea proceselor de adecvare a

capitalului
Abordare calitativă a cerinţelor prudenţiale
• Procese interne de adecvare a capitalului la profilul de
risc
108
 • Verificarea proceselor interne de către autoritatea de
supraveghere
• Băncile să menţină capital superior faţă de nivelul minim
• Mecanisme de intervenţie timpurie ale autorităţii de
supraveghere

Pilonul 3 – Disciplina de piaţă

Disciplina pieţei

Cerinţe de raportare detaliate:

• structura acţionariat;
• expuneri la risc;
• adecvarea capitalului la profilul de risc.
Comparativ, principalele diferenţe între cele două
acorduri se prezintă astfel:

Basel I
insuficient de flexibil pentru stabilirea profilului de
risc al instituţiilor de credit:
− grad de complexitate redus al metodelor de evaluare a
riscului de credit;
− număr restrâns al ponderilor de risc de credit (0%,
20%, 50% şi 100%);
− nu abordează riscul operaţional

Basel II
cadru flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital –
metode avansate:
− riscul de credit (Internal Rating Based);
− riscul de piaţă (Value at Risk);
− riscul operaţional (Advanced Measurement
Approach);
− cerinţe de capital mai reduse dacă metodele sunt mai
avansate;
− extinde gama ponderilor de risc de credit (0%, 10%,
20%, 50%, 100% şi 150%) în abordarea standardizată;
− rating-uri stabilite de agenţii de rating independente (de
exemplu, pentru autorităţi centrale, corporaţii, instituţii de credit
etc.).
În ceea ce priveşte gradele de risc asociate diferitelor
categorii de expuneri, situaţia se prezintă după cum urmează:

Tabelul 1

Expunere Risc de credit

109
 Basel I Basel II
Administraţii centrale, bănci centrale 0% 0%
(pentru expuneri exprimate şi finanţate
în moneda locala)
Administraţii centrale, bănci centrale 0% 50%
(pentru expuneri altele decât în moneda
locala)
Instituţii de credit – expuneri pe termen 20% 20%
scurt finanţate şi exprimate în moneda
locala
Instituţii de credit – expuneri pe termen 20% 50%
lung
SSIF*-uri – expuneri pe termen scurt 100% 20%
finanţate şi exprimate în moneda locala
SSIF-uri – expuneri pe termen lung 100% 50%
Expuneri fata de instituţiile** din grup 20%-100% 20%-100%
Administraţii regionale şi locale 20% 100%
Entităţi ale sectorului public 100% 100%
Expuneri retail 100% 75%
Expuneri fata de corporaţii 100% 100%
Credite garantate cu proprietăţi comerciale 100% 100%
Credite garantate cu proprietăţi imobiliare 50% 35%
Expuneri cu grad de risc ridicat (investiţii 100% 150%
în titluri de participare la entităţi necotate)
* Societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF)
* * Instituţii de credit şi SSIF-uri

Gradul de adecvare a capitalului sau indicatorul de

Gradul de rentabilitate a băncii reprezintă un indicator-cheie, de maximă
adecvare importanţă în activitatea bancară, al cărui nivel standard este
a capitalului strict reglementat de autorităţile interne (Banca Naţională a
României) sau internaţionale (Comitetul de la Basel), în cazul
ţărilor membre ale Uniunii europene.
Gradul de adecvare a capitalului (Ga) se calculează după
formula:

Capitalul propriu
Ga = x 100
Active bilanţiere şi din afara
bilanţului ponderate la risc

În prezent, nivelul standard minim stabilit pentru România

este de 12%, iar pentru ţările membre UE, de 8%.
În condiţiile în care gradul de adecvare a capitalului se
apropie de limita minimă stabilită, societatea bancară în cauză
trebuie:
− să-şi majoreze capitalul propriu;
− să îmbunătăţească structura activelor în favoarea celor
cu grade de risc mai mici;
110
 − să-şi încetinească, până la a-şi îngheţa afacerile.
Nerespectarea nivelului minim al indicatorului de solva-
bilitate stabilit, atrage după sine sancţiuni severe din partea
Autorităţii de supraveghere, care pot merge până la
suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare a
societăţii bancare în cauză.

6.3. Rezervele minime obligatorii

Autorităţile de reglementare, în cazul României, Banca
Naţională, folosesc printre diferitele pârghii de politică monetară şi
Rezerve minime pe cea a rezervelor minime obligatorii.
obligatorii Rezervele minime obligatorii sunt sume de bani în lei şi în
valută, pe care societăţile bancare sunt obligate să le păstreze
în forma lichidă la Banca Centrală.
Nivelul rezervelor obligatorii (Nro) se determină prin
înmulţirea bazei de calcul (Bro) a rezervelor obligatorii cu rata de
constituire (Rro) a acestora, exprimată în procente, după formula:

Bro x Rro
Nro =
100
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie
nivelul resurselor atrase de banca comercială de la clientela
nebancară (persoane fizice şi juridice) şi de la societăţile bancare
nerezidente, în lei şi în valută, înregistrate în perioada de
observare, care este, de regulă, egală cu 30 de zile precedente.
Baza de calcul se determină de către bănci pe seama
situaţiilor contabile interne, separat pentru resursele în lei şi
separat pentru cele în valută.
Rata de constituire a rezervelor obligatorii reprezintă un
Rata de procent mai mare sau mai mic stabilit de Autoritatea de regle-
constituire mentare din ţara respectivă, în funcţie de situaţia economico-
financiară de ansamblu, de nivelul inflaţiei, de obiectivele politicii
monetare etc.
Rata de constituire a rezervelor obligatorii diferă, aşadar, de
la o ţară la alta, dar şi în cazul aceleiaşi ţări, aceasta poate
varia în timp, în funcţie de obiectivele concrete ale politicii
monetare.
Sunt ţări cu economie stabilă, la care rata de constituire a
rezervelor obligatorii este zero sau câteva procente, dar şi ţări
în tranziţie, în care această rata este ridicată. Acesta este şi
cazul României, unde, în prezent, nivelul ratei de constituire a
rezervelor minime obligatorii a înregistrat o tendinţă agresivă
de creştere, astfel:
–%-
Rezerva August Ianuarie Martie
2005 2006 2006
– în valută 30 35 40
111
 (EURO/USD)
– în lei 16 16 16

Dobânda pe care băncile comerciale o primesc de la Banca

Centrală, pentru resursele constituite sub forma rezervelor minime
obligatorii, este în prezent de 1,7% pe an, pentru rezervele în lei,
0,7% pe an, pentru resursele în euro, şi de 0,95% pe an, pentru cele
în USD.
Asemănător ratei de constituire, nivelul dobânzii bonificate
pentru aceasta, diferă în timp, în funcţie de obiectivele specifice ale
politicii monetare practicată de Autoritatea de reglementare.
Pentru neconstituirea rezervelor minime la nivelul stabilit,
societăţile bancare pot suporta sancţiuni drastice din partea
Autorităţii de supraveghere, care, pot merge de la penalizări
substan-ţiale, până la suspendarea sau retragerea autorizaţiei
de funcţionare.
Concepută ca o pârghie de politică monetară şi de
prudenţialitate, pe lângă efectele pozitive de menţinere sub control
a expansiunii creditului şi a nivelului preţurilor politica rezervelor
minime obligatorii poate avea efecte contradictorii, uneori adverse
în piaţă.
Dintre efectele adverse ale unei politici agresive de rezerve
obligatorii menţionăm:
• lipsirea economiei reale, de o parte importanţa resurselor
de finanţare atrase de bănci, care în loc să fie injectate în
economie sub forma creditului, „zac” în tezaurele
băncilor centrale;
Efectele • scumpirea creditului, urmare a faptului că orice bancă
Rezervelor comercială, pentru a-şi recupera diferenţa de venituri
obligatorii determinată de dobânda redusă pe care o primeşte de la
Banca Centrală pentru rezerva obligatorie depozitată la
aceasta, este nevoită ca, pentru partea rămasă din totalul
resurselor atrase, să practice o dobândă la credite mai
mare decât ar fi necesar acoperirii cheltuielilor proprii
(dobânzile plătite la resursele atrase, cheltuieli de
întreţinere şi funcţionare, riscuri);
• descurajarea economisirii determinată de faptul că,
societăţile bancare, neputând creşte semnificativ
dobânzile la credite, întrucât acestea nu ar mai fi
atractive, apelează şi la reducerea dobânzilor plătite
pentru resursele atrase de la clientele bancară şi
nebancară, uneori sub nivelul inflaţiei, ceea ce face ca
depunătorii, cei care economisesc, să nu mai fie
interesaţi în menţinerea procesului de economisire;
• permit o concurenţă neloială pe piaţă, determinată de
faptul că, pe piaţa bancară a unei ţări acţionează şi
subsidiare, sucursale ale unor bănci străine, sau societăţi
112
 financiare nebancare, care nu intră în totalitate sub
incidenţa reglementărilor interne ale unei ţări sau alta.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Capital social, fonduri proprii, rezerve şi provizioane,
credite subordonate, participaţii.
• Acordul asupra capitalului: Basel I; Basel II.
• Riscul de credit, riscul de piaţă, riscul operaţional,
• Cei trei piloni ai Noului Acord de la Basel.
• Cerinţe minime de capital; supravegherea bancară;
disciplina de piaţă.
• Gradele de risc asociate diferitelor categorii de expuneri.
• Rezervele minime obligatorii: baza de calcul; rata de
constituire; dobânda bonificată.
• Efectele adverse: scoaterea din circuitul financiar a
unor resurse; scumpirea creditului; descurajarea economisirii;
concurenţa neloială.

PROBLEME REZOLVATE

1. Societatea bancară Beta Bank a înregistrat pe parcursul

lunii martie 2006 următoarele niveluri medii ale resurselor
atrase de la clientela nebancară (persoane fizice şi persoane
juridice):
– resurse în lei: 35 mil. lei (RON);
– resurse în euro: 10 mil. euro;
– resurse în dolari: 5 mil. USD,
pentru care a plătit o dobândă medie de:
− 10% pe an pentru resursele în lei;
− 3% pe an pentru resursele în euro;
− 4% pe an pentru resursele în USD.
Cunoscând că, rata de constituire a rezervei obligatorii,
stabilită de Autoritatea de reglementare este de:
− 16% pentru resursele în lei;
− 40% pentru resursele în valută,
iar nivelul dobânzii bonificate de Banca Centrală este de:
− 1,7% pe an pentru rezervele constituite în lei;
− 0,7% pe an pentru rezervele constituite în euro;
− 0,95% pe an pentru rezervele constituite în USD,
să se calculeze:
a) nivelul rezervelor minime obligatorii pe care Beta
Bank trebuie să le păstreze la Banca Centrală, aferente perioadei
de observare – luna martie 2006;
b) influenţa nivelului ridicat al rezervelor obligatorii
asupra costului creditului în lei şi, separat, în valută.

Rezolvare:
113
 a. Utilizând formula:
Bro x Rro
Nro =
100
Obţinem:
35 mil. x 16
– pentru lei: = 5,6 mil. lei (RON)
100

10 mil. x 40
– pentru valută: = 4,0 mil. euro
100

5 mil. x 40
= 2,0 mil. USD
100
Ţinând seama că, pentru resursele în lei rezervele trebuie
constituite în lei, iar pentru cele în valută, rezervele pot fi
constituite în valută (euro sau USD), cu posibilitatea converti-
bilităţii între ele, iar cursul euro este de 1,20 USD, rezultă că, Beta
Bank trebuie să depună în conturile sale deschise la Banca
Centrală, sub forma rezervelor obligatorii:
varianta I: 5,6 mil. lei (RON) plus 4,0 mil. euro plus
2,0 USD sau
varianta II: 5,6 mil. lei (RON) plus 5,67 mil. euro, dacă
optează pentru constituirea rezervei în valută în euro sau
varianta III: 5,6 mil. lei (RON) plus 6,8 mil. USD,
dacă optează pentru constituirea rezervei în valută în USD.
b. Influenţa rezervei obligatorii asupra costului creditului
o vom determina luând în considerare:
• cheltuielile Beta Bank cu dobânzile plătite pentru
resursele atrase:
– LEI: 35 mil. x 10
= 3,5 mil. lei (RON);
100

– EURO: 10 mil. x 3
= 0,3 mil. euro;
100

– USD: 5 mil. x 16
= 0,2 mil. USD.
100
• Resursele rămase disponibile pentru activitatea de
creditare din totalul resurselor atrase:
– LEI: 35 mil. – 5,6 mil. = 29,4 mil. lei (RON);

114
 – euro: 10 mil. – 4,0 mil. = 6 mil euro
– USD: 5 mil. – 2,0 mil. = 3 mil. USD.
• Punctul de echilibru în care Beta Bank nu înregistrează
nici profit, dar nici pierdere din afacerea respectivă se determină
utilizând ecuaţia:
Veniturile Cheltuieli
din dobânzile cu dobânzile
la plasamente = la resursele atrase,

care, transpusă în cifre conduce la:

LEI: 5,6 x 1,7 29,4 x X

+ = 3,5
100 100
Rezolvând ecuaţia, rezultă:
X = 11,6 %

– EURO: 4 x 0,7 6xX

+ = 0,3
100 100
Rezolvând ecuaţia, rezultă:
X = 4,5 %

– USD: 2 x 0,95 3xX

+ = 0,2
100 100
Rezolvând ecuaţia, rezultă:
X = 6,2 %

Aşadar, pentru a-şi acoperi cheltuielile cu dobânzile la

resursele atrase, Beta Bank va fi nevoită să practice la credite
o dobândă mai mare cu:
• 1,6 procente (11,6-10), pentru creditele în lei;
• 1,5 procente (4,5-3), pentru creditele în euro;
• 2,2 procente (6,2-4), pentru creditele în USD.
În realitate, Beta Bank trebuie, din dobânzile încasate la
credite, să acopere, pe lângă costul rezervei obligatorii, şi
cheltuielile cu provizioanele pentru riscurile inerente activităţii
de creditare, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii
(salarii, amortizări etc.) şi să obţină şi un profit rezonabil, ceea
ce va face ca, dobânzile practicate la credite să fie mult mai
ridicate decât cele plătite pentru resursele atrase.

2. Societatea bancară Beta Bank înregistra la 31 decembrie

2005 următoarea structură a activului bilanţier:
– mil. lei (RON) –
115
 TOTAL ACTIVE, din care: 3.800
Credite acordate corporaţiilor 1.000
Credite acordate persoanelor fizice, garantate cu ipoteci
imobiliare 500
Credite de consum acordate persoanelor fizice 750
Rezerve obligatorii 800
Depozite la Banca Centrală 300
Plasamente pe piaţa interbancara pe termen scurt 200
Plasamente pe piaţa interbancara pe termen lung 100
Plasamente pe piaţa de capital (acţiui necotate) 150
Capitalurile proprii înregistrate la aceeaşi dată însumau 300
mil. lei (RON).
Se cere: să se calculeze Gradul de adecvare a capitalului la
societatea bancară Beta Bank pentru 31 decembrie 2005, în
condiţiile standardelor aplicabile în prezent (Basel I) şi perspec-
tivele acestuia în condiţiile aplicării noului acord de capital
(Basel II).

Rezolvare:
Vom determina mai întâi gradul de risc asociat fiecărei
categorii de active (expuneri), în conformitate cu acordurile
asupra capitalului, astfel:

– mil. lei (RON) –

Conform Grad de risc asociat
bilanţ % Basel % Basel
I II
Total active, din care: 3800 2210 1957
Credite corporaţii 1000 100 1000 100 1000
Credite retail, ipoteci 500 50 250 35 175
Credite de consum 750 100 750 75 562
pentru populaţie
Rezerve obligatorii în lei 800 0 0 0 0
Depozite la Banca 300 0 0 0 0
Centrală
Plasamente interbancare 200 20 40 20 20
pe termen scurt
Plasamente interbancare 100 20 20 50 50
pe termen lung
Plasamente acţiui 150 100 150 150 150
necotate

Apoi, utilizând formula:

Capitaluri proprii
Ga = x 100
Active ponderabile la risc
116
 obţinem:
300
Ga pentru = x 100 = 13,57%
31.12.2005 2210

300
Ga în perspectivă = x 100 = 15,3%
1957
Care se situează peste nivelul standard minim de 12%, în
prezent.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Societatea bancară Beta Bank a înregistrat în perioada
de observare (luna aprilie 2006) următoarele solduri medii la
resursele atrase de la clienţi, persoane fizice şi juridice:

– resurse în lei 100 mil. lei (RON)

– resurse în euro 40 mil. euro
– resurse în USD 15 mil. USD

Cunoscând că, rata de constituire a rezervelor obligatorii

şi dobânda bonificată de Banca Centrală pentru rezervele
obligatorii sunt:

Rata constituirii Dobânda bonificată

lei 20% 2%/ an
euro 40% 0,5%/an
USD 40% 1,0/an

Dobânzile medii practicate de bancă pentru resursele atrase

sunt de 8%/an, pentru resursele în lei, 2%/an pentru cele în
euro, şi 3%/an pentru resursele atrase în USD, iar cursul
euro/USD este de 1euro = 1,25 USD.
Se cere să se stabilească:
a) nivelul rezervelor minime obligatorii pe care Beta
Bank trebuie să le păstreze la Banca Centrală în condiţiile în
care dispune, în valută, numai de lichidităţi în euro;
b) Nivelul dobânzii pe care va trebui să-l practice Beta
Bank la creditele acordate clienţilor, ţinând cont, pe lângă
influenţa costului rezervei obligatorii şi de necesitatea acoperirii
costului riscului (provizioane), care este de 1,0%/an, pentru
creditele în lei şi de 1,2%/an, pentru cele în valută, cheltuielile
cu întreţinerea şi funcţionarea băncii repartizate, de 0,8%/an, iar
marja planificată de profit este de 1,5%/an.

2. Societatea bancară Beta Bank înregistrează la finele anului

2005 următoarea structură a conturilor bilanţiere:
117
 Total active, din care: 5000
Credite corporaţii 1500
Credite retail, garantate cu ipoteci 500
Credite retail pentru consum 750
Rezerve obligatorii 800
Depozite la Banca Centrală 300
Plasamente interbancare pe termen scurt 200
Plasamente interbancare pe termen lung 400
Plasamente acţiuni necotate 300
Plasamente la comunităţile publice locale 250
Capitalurile proprii evidenţiate conform bilanţului la 31
decembrie 2005 însumau 350 mil. lei (RON).
Se cere:
a) să se calculeze gradul de adecvare a capitalului potrivit
reglementărilor în vigoare (Basel I) şi a celor în perspectiva
(Basel II);
b) să se calculeze necesarul de capital suplimentar dacă,
pentru anul 2006, acţionarii au solicitat managementului executiv al
băncii să crească plasamentele la comunităţile publice locale, cu
50%, la corporaţii, cu 30% şi creditele ipotecare cu 60%, în
condiţiile în care, standardul minim acceptat privind adecvarea
capitalului este de 12%.

7. PREVIZIUNE ŞI PLANIFICARE SOCIALĂ

ÎNTR-O COMPANIE

Previziune În lumea contemporană, caracterizată prin schimbări rapide

şi ale condiţiilor de afaceri (tehnologie, resurse, mediu) ca efect al
planificare globalizării, nicio companie, indiferent cât ar fi de puternică, nu-
şi poate permite să se dezvolte haotic, necontrolat în afara unor
strategii pe termene mai lungi sau mai scurte a unei planificări
financiare riguroase.
Dacă, în economia de comandă, planificarea, îndeosebi, cea
la nivelul macroeconomic, aveau un caracter strict
reglementat prin acte normative care aprobau planuri
cincinale sau anuale, în economia de piaţă, rigoarea
planificării se deplasează de la nivelul macroeconomic, la
nivelul companiilor şi firmelor, care nu pot supravieţui în
afara unui management profesionist, în cadrul căruia funcţia
de previziune are un rol deosebit de important.

118
 Planificarea activităţii într-o firmă, fie ea mare sau chiar
din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, este de natură să
confere avantaje competitive în domeniul:27281
− studiului pieţei (identificarea clienţilor, necesităţile şi
aşteptările lor, preţurile şi evoluţia lor pe piaţă, marketing, căi
de atragere a clientului etc.);
− personal (atribuţii, răspunderi, drepturi ale manage-
mentului, pe de o parte, şi ale salariaţilor, pe de altă parte, politici de
angajare/concediere, motivarea personalului etc.);
− financiar (elaborarea cash-flow-ului, bilanţul, planul
financiar, contul de profit şi pierderi, analize de profitabilitate etc.).
Deşi mulţi întreprinzători cred că „planificarea este o
activitate prostească şi plicticoasă”2 riscul de neplanificare este
imens în succesul unor afaceri, fie că este vorba despre o firmă
mare sau de una din categoria IMM-urilor.

7.1. Strategia financiară a companiei

Strategia financiară a companiei este deosebit de importantă,
atât pentru firmă în sine, cât şi pentru investitori (în cazul compa-
niilor pe acţiuni), dar şi pentru finanţatori (instituţiile de credit).
Strategia Elaborarea proiecţiilor strategiei companiei este atributul
financiară managementului executiv care, împreună cu premisele,
a companiei ipotezele şi fundamentările necesare sunt supuse dezbaterii şi
aprobării acţionarilor.
Conceptul de strategie vizează, de regulă intervalele de
timp mai îndelungate 3-5 ani, sau chiar 10-15 ori 20 ani, în timp
ce activitatea de planificare se referă la intervale mai scurte de
timp, de regulă un an, dar poate ajunge şi la intervale mult mai
mici (trimestru, lună, săptămână, zi, schimb, oră etc.).
Necesarul
Atât strategia, cât şi planificarea financiară se constituie ca
de fonduri
subprocese în cadrul procesului general de strategie/planificare şi
vizează latura bănească a acestora, concretizată în necesarul de
fonduri pentru asigurarea aprovizionărilor cu resurse materiale,
energie, plata forţei de munca, investiţii şi posibilităţile de
dobândire a acestor fonduri, pe de o parte, şi resursele financiare
Strategie generate, din vânzarea produselor rezultate şi modul de utilizare a
financiară acestor resurse, pe de altă parte.
Spre exemplu, în cazul companiei S.C. „STAR” S.A., prin
strategia aprobată de acţionari, se prevede că în perspectiva
anului 2009 aceasta va deveni dintr-o firmă locală, într-una
regională cu reţea de vânzări în mai multe judeţe.

Resursele
financiare
27
Ilie Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti
generale
2003, p. 351
28
Pojoran Dumitru, Cristian Bişa, Planul de afaceri-concepte, metode, tehnici, proceduri,
Editura IRECSON, Bucureşti, 2002, p. 15
119
 Strategia financiară menită a susţine acest obiectiv strategic
general trebuie să vizeze modul de asigurare a necesităţilor
suplimentare de fonduri pentru dezvoltarea producţiei
(investiţii tehnologice), dar şi a spaţiilor de vânzare (clădiri)
etc., fonduri care pot fi obţinute:
− de la acţionari prin emitere de acţiuni (majorare de capital);
− de la investitori prin emitere de obligaţiuni (pe termen
mediu sau lung);
− împrumuturi de la instituţiile de credit.
Pentru ca acţionarii, investitorii sau instituţiile de credit sa fie
interesaţi în a aloca fondurile respective, este necesar ca
afacerea să fie viabilă, respectiv să permită obţinerea de
produse de calitate care să poate fi vândute şi să genereze
resurse financiare corespun-zătoare, care să acopere:
− reluarea cel puţin la aceeaşi scară a ciclului de
aprovizionare, producţie, desfacere;
− remunerarea adecvată a acţionarilor prin plata unor
dividende corespunzătoare pe seama unui profit
substanţial;
− plata cupoanelor periodice pentru deţinătorii de obligaţiuni;
− plata dobânzilor şi restituirea ratelor scadente la împru-
muturile bancare.
Strategia unei companii include:
− obiectivele strategice generale;
Componentel − obiectivele strategice pe activităţi (producţie, investiţii etc.);
e − ţinte strategice pe orizontul de timp prognozat;
− obiective suport ale strategiei firmei.
Între strategie şi planificare există o relaţie de interde-
pendenţă şi de incluziune, în sensul că, în cadrul activităţii de
planificare se detaliază pe orizonturi mai scurte de timp obiectivele
din strategia generală, fiecare dintre ele, atât strategia, cât şi
planificarea au ca o componentă importantă strategia financiară şi,
respectiv, planificarea financiară.
Grafic, această relaţie se poate exprima astfel:

120
 2005 2006 2007 2008 2009

Figura 1. Relaţia de interdependenţă dintre strategie şi planificare

Unde, triunghiul mare simbolizează strategia, cele mici,

planificarea, iar partea haşurată din fiecare triunghi (mare şi
mic) reprezintă componenta financiară a activităţii de strategie
şi respectiv, a celei de planificare.

7.2. Planul de afaceri al companiei

Planul de afaceri este un instrument al prezentului, elaborat
prin aproximaţii succesive utilizând experienţa şi realizările din
Definiţie trecut ale firmei, pentru a prezenta, în mod realist, calea spre viitor.
El are drept scop cel mai avantajos şi realizabil compromis între
ceea ce doreşte şi ceea ce poate să facă firma respectivă.29
Planul de afaceri este un instrument indispensabil
investitorilor care doresc să înceapă sau să dezvolte o afacere,
dar şi managerilor executivi pentru susţinerea şi consolidarea
poziţiei de piaţă a firmelor deja existente.
Nicio instituţie de credit nu va accepta finanţarea unei afaceri
dacă aceasta nu este fundamentată într-un plan de afaceri, care
„reprezintă un sistem complex bazat pe interdepedenţa şi care
reflectă de o manieră accesibilă, ideea de afaceri şi evoluţia
acesteia în timp.”30
Orizontul de timp luat în considerare în cadrul planului de
afaceri, este, de regulă, de 3 ani.
Atât planul de afaceri, cât şi bugetul de venituri şi cheltuieli,
despre care vom vorbi în subcapitolul următor, sunt
instrumente în care se concretizează activitatea de previziune
şi planificare financiară.
Există mai multe modalităţi de întocmire a planului de
Conţinutul afaceri, unele mai detaliate, altele mai restrânse, sau chiar o
planului sinteză a planului de afaceri în funcţie de destinaţia acestuia
de (pentru management, pentru acţionari/investitori/finanţatori,
afaceri pentru consul-tanţi/analişti financiari, pentru media etc).
Planul de afaceri al unei companii va trebui să cuprindă:
• Istoricul firmei şi activitatea sa prezentă cu accent pe
nuanţele care au marcat semnificativ viaţa companiei.
• Descrierea afacerii cu arătarea:
− caracteristicii afacerii;

29
West Alan, Planul de afaceri, Editura Teora, Bucureşti, 2002, p. 17
30
Pojoran Dumitru, Cristian Bişa, op.cit., p. 10.
121
 − descrierea ideii şi strategiei alese;
− oportunitatea afacerii;
− scopul şi obiectivele urmărite;
− precizarea produselor/serviciilor vizate a se obţine/realiza;
− localizare, condiţii de mediu.
• Piaţa:
− descrierea pieţei;
− segmentul/nişa de piaţă, ţinta;
− concurenţa;
− planul de marketing;
− prognoza vânzărilor.
• Echipa managerială şi resursele umane:
− guvernanţa corporativă;
− descrierea echipei manageriale;
− consultanţi/auditori;
− politica de management a resurselor umane.
• Constrângerile şi riscurile asociate:
− riscuri legislative (modificarea fiscalităţii, de exemplu, a
unor prevederi legale);
− riscuri de piaţă (raportul cerere/ofertă, evoluţia preţurilor);
− riscuri de mediu;
− riscuri contractuale (cu furnizorii, cu clienţii);
− analiza punctelor tari şi slabe (SWOT).
• Planul financiar, ca parte a planului de afaceri, va
trebui să cuprindă:
− bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere la finele
ultimului an încheiat (şi chiar pe ultimii trei ani dacă
este posibil);
− ipotezele pe care se bazează previziunile;
− situaţiile financiare prognozate:
– bilanţul previzionat,
– contul de profit şi pierdere previzionat,
– cash-flow-ul previzionat.
• Alte informaţii relevante pentru afacere:
− facilităţi fiscale;
− zone defavorizate;
− programe guvernamentale;
− programe de (pre)post aderare;
− impactul aderării la U.E. etc.

122
 Schematic, conţinutul şi structura unui plan de afaceri se
prezintă astfel:

Istoricul Manage- Constrân-

firmei mentul geri şi
riscuri

Descrierea Planul
Planul
afacerii de
financiar
afaceri

Alte
Piaţa Resursele aspecte
umane relevante

Figura 2. Planul de afaceri

Elementul central al planului de afaceri şi al planificării

financiare îl reprezintă previziunea vânzărilor.3132)
Într-adevăr, în economia de piaţă, o firmă există şi se poate
Previziunea dezvolta dacă are piaţă, respectiv dacă poate vinde. Economia
vânzărilor de piaţă este la dispoziţia cumpărătorului, pentru satisfacerea
căruia se concurează asiduu nenumăraţi producători.
În prognozarea vânzărilor se parcurg următoarele etape:
• Analiza evoluţiei vânzărilor companiei pe ultimii ani,
uneori chiar pe ultimii 10 ani.
Concluziile analizei se sistematizează în tabele dinamice
cu cifre absolute şi/sau cu creşteri procentuale, precum şi în
reprezentări grafice care sunt mult mai sugestive.
• Stabilirea trendului pentru perioada următoare pe baza
informaţiilor culese din surse interne (cum ar fi, cerinţele clienţilor
rezultate din cercetările agenţilor proprii de vânzări) şi surse externe
în rândul cărora trebuie identificate: concurenţa, resursele materiale,
condiţiile, restricţiile de mediu, şi chiar aspecte, precum moda,
tendinţe culturale etc.
Cu ocazia analizei, trebuie acordată atenţie comenzilor
neonorate şi a celor la care beneficiarii au renunţat, precum şi
cauzele acestor neonorări/renunţări.
• Luarea în considerare a politicii firmei vizavi de cota
de piaţă (menţinere, consolidare etc.).

31
Halpern Paul, J. Fred Weston, Eugene F.Brigham, Finanţe manageriale, Editura
Economică, 1999, p. 145-147.

123
 Toate aceste judecăţi şi analize se efectuează pe total
produse, şi pe grupe şi chiar subgrupe de produse.

7.3. Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei

Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei este un
Definiţie instrument de planificare financiară care detaliază, pe de o
parte, veniturile companiei pe principalele surse de constituire,
iar, pe de altă parte, cheltuielile pe principalele destinaţii şi
rezultatul economic al activităţii desfăşurate (profit/pierdere) pe
un orizont de timp de un an de zile cu defalcare pe trimestre.
În cadrul bugetului de venituri şi cheltuieli al companiei
atât veniturile, cât şi cheltuielile sunt structurate pe 3 mari
categorii astfel:

VENITURI DIN BUGETUL CHELTUIELI DE

EXPLOATARE EXPLOATARE
DE

VENITURI
VENITURI CHELTUIELI
FINANCIARE ŞI FINANCIARE
CHELTUIELI
VENITURI CHELTUIELI
EXCEPŢIONALE EXECEPŢIONA

Figura 3. Structura bugetului de venituri şi cheltuieli

Figura 3. Structura bugetului de venituri şi cheltuieli

În situaţia în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile,

activitatea companiei este profitabilă, în caz contrar activitatea este
cu pierderi şi nu-şi are rostul economic să mai existe.
Veniturile din exploatare cuprind veniturile realizate de
companie din activitatea de vânzare a produselor/ lucrărilor/
serviciilor pe care acesta le livrează/execută sau prestează
pentru clienţii săi. Tot în categoria veniturilor din exploatare se
cuprind şi unele subvenţii pentru anumite produse şi activităţi,
prime pentru producătorii agricoli etc.
Veniturile financiare reprezintă câştigurile realizate de
companie din plasamente pe piaţa bancară şi de capital de felul
dobânzilor.
Veniturile excepţionale sunt veniturile realizate de
companie din activităţi întâmplătoare (încasări din penalităţi şi
amenzi aplicate partenerilor pentru neexecutarea, executarea cu
124
întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale sau
care nu au legătură cu activitatea de bază, cum ar fi încasări din
valorificarea unor bunuri dezafectate.
Cheltuieli de exploatare cuprind cheltuielile pe care
compania le face cu plata aprovizionărilor cu resurse materiale,
energie, plata forţei de muncă, amortizări, impozite etc.
Cheltuieli financiare includ cheltuielile cu plata dobânzilor,
comisioanelor, taxelor şi spezelor pentru creditele obţinute de la
bănci.
Cheltuieli excepţionale includ acele cheltuieli care apar
întâmplător şi nu au legătură cu activitatea curentă de bază a
companiei (amenzi şi penalităţi plătite pentru nerespectarea
obligaţiilor contractuale şi de plată către parteneri, buget etc.).

Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei are drept

scop final punerea în echilibru a veniturilor şi cheltuielilor, în
scopul obţinerii unui profit din activitatea desfăşurată, ca
diferenţa între venituri (mai mari) şi cheltuieli (mai mici).
Şi profitul, la rândul său, poate fi structurat pe cele trei surse
de formare: din activitatea de exploatare, din cea financiară şi
excepţională.
Desigur că de cea mai mare importanţă în activitatea unei
companii o are activitatea de exploatare, celelalte activităţi
(financiară şi excepţională) având un caracter întâmplător,
secundar faţă de activitatea de exploatare.
Cu ocazia elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli al
companiei se porneşte de la strategia firmei şi planul de afaceri
al acesteia pentru anul vizat, care se detaliază pe structură şi
orizont de timp în conformitate cu cerinţele bugetului de
venituri şi cheltuieli astfel:

125
 TABELUL 1
S.C. – mil. lei –
BUGETUL ACTIVITĂŢII GENERALE

SPECIFICAŢIE Nr. REALIZAT(* Prel. anul 2000

rând ANUL din care
PRECEDENT Trim. Trim. Trim. Trim.
AN I II III IV
I. VENITURI rd.1(rd.
TOTALE, din 2+rd.8+
care: rd.9
1. Venituri din rd.2
exploatare, din
care:
a). subvenţii rd.3
pentru produse şi
activităţi
b). subvenţii rd.4
pentru acoperirea
diferenţelor de preţ
şi tarife
c). transferuri rd.5
d). prime acordate rd.6
producătorilor
agricoli
e). alte venituri rd.7
2. Venituri rd.8
financiare
3. Venituri rd.9
excepţionale
II. CHELTUIELI rd.
TOTALE, din 11+18
care: la 22
1. Cheltuieli rd.11
pentru exploatare,
total din care:
a) cheltuieli rd.12
materiale
b) cheltuieli de rd.13
personal, total din
care:
– salarii brute rd.14
– asigurări sociale rd.15
şi protecţie socială
c). cheltuieli de rd.16
expl. Privind
amortizarea şi
provizioanele
d). cheltuieli de rd.17
protocol, reclamă
şi publicitate
2. Cheltuieli rd.18
financiare
3. Cheltuieli rd.19
excepţionale

126
 4. Rezerve legale rd.20
5. Acoperirea rd.21
pierderilor din anii
precedenţi
6. Impozitul pe rd.22
profit
III. REZULTATUL rd.23
NET AL (rd.1-
EXERCIŢIULUI rd.10)
(rd. 01-10)
*) preliminat

La elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli al

companiei se parcurg următoarele etape:
• analiza bugetului de venituri şi cheltuieli din perioada
anterioară şi a principalelor poziţii (venituri şi cheltuieli)
care, în actualul buget, prezintă modificări importante
(inclusiv o prezentare a cauzelor acestor diferenţe);
• analiza principalelor venituri şi cheltuieli propuse
pentru anul respectiv şi a premiselor macroeconomice
(creşterea economică, inflaţie etc.), cele ale sectorului
din care face parte (comercial, industrial etc.) şi cele
specifice entităţii respective (ce derivă din strategia
pentru perioada următoare, cum ar fi creşterea cotei de
piaţă, efectuarea de investiţii etc.), care au stat la baza
fundamentării acestuia;
• analiza efectuată în cursul perioadei pentru care s-a
stabilit bugetul de venituri şi cheltuieli asupra evoluţiei şi
cheltuielilor entităţii economice în comparaţie cu ţintele
stabilite (realizările faţă de plan), precum şi a principalelor
măsuri corective întreprinse pentru încadrarea în
prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli.

Noţiuni şi concepte-cheie
• Strategia companiei: componentele strategiei firmei,
strategie financiară.
• Previziune şi planificare, previziune şi planificare
financiară.
• Necesar de fonduri, resurse financiare.
• Planul de afaceri al companiei.
• Conţinutul planului de afaceri: istoricul firmei, descrierea
afacerii, piaţa, echipa managerială şi personalul, constrân-
gerile şi riscurile asociate, planul financiar, informaţii
relevante.
• Previziunea vânzărilor: analiza trendului pe anii prece-
denţi, informaţii din surse interne şi externe, cota de piaţă.
• Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei: activitatea
de exploatare, activitatea financiară, activitatea excepţio-
nală, venituri, cheltuieli, profit.
127
PROBLEME REZOLVATE
1. Societatea comercială S.C. STAR S.A., specializată în
confecţii damă, a înregistrat următoarea evoluţie a cifrei de afaceri:
– mil. lei –
Total confecţii damă 2001 2002 2003 2004 2005
din care:
1.500 1.520 1.600 1.650 1.700
– fibre naturale 1.000 900 1.000 1.100 1.200
– fibre sintetice 500 620 600 550 500

La finele anului 2005, compania deţinea o cotă de piaţă de

40% la confecţii damă, iar principalii săi concurenţi şi-au prevăzut
pentru anul 2006 o creştere a vânzărilor cu minim 10%.
Se cere: să se previzioneze cifra de afaceri a companiei pe
anul 2006 în condiţiile creşterii cotei de piaţă cu 2 puncte
procentuale faţă de anul precedent.
Rezolvare: Mai întâi determinăm trendul cifrei de afaceri
al companiei pe ultimii 5 ani şi obţinem tabelul dinamic:

– creşteri anuale –
Total confecţii 2002 2003 2004 2005
din care: suma % suma % suma % suma %
+ 20 + 1,3 + 80 + 5,2 + 50 + 3,1 + 50 + 3,0
– fibre naturale – 100 – 10,0 + 100 + 11,1 – 100 + 11,0 + 100 + 9,0
– fibre sintetice + 120 +12,4 – 20 – 3,3 – 50 – 8,4 – 50 – 9,1

şi graficul:

128
 Se observă atât din tabelul dinamic, cât şi din reprezentarea
grafică evoluţia favorabilă a vânzărilor la confecţiile din fibre
naturale şi declinul vânzărilor la cele din fibre sintetice.
Apoi, cunoscând cota de piaţă a S.C. STAR S.A., putem
determina mărimea pieţei, astfel:

40%................1.500 mil. lei

100%....................X mil. lei
şi rezolvând, obţinem X = 3750 mil. lei
din care: 1.500 mil lei ..................S.C. STAR S.A.
2.200 mil.lei ..................concurenţi

Piaţa previzionată pentru anul 2006 o determinăm astfel:

− pentru concurenţi: 2.220 mil. lei x 110% = 2442 mil. lei.
− pentru S.C. STAR S.A.

58%...........2.442
42%.............X

şi rezolvând, obţinem X = 1.768 mil. lei

Total piaţa previzionată = 4.210 mil. lei.

Deci, S.C. STAR S.A. pentru a-şi consolida cota de piaţă

trebuie să realizeze în anul 2006 o cifră de vânzări în total de
1768 mil. lei (+4,0% faţă de anul 2005), iar pe structură:
– 1318 mil. lei la confecţii din fibre naturale (+9,8%)
– 450 mil. lei la cele din fibre sintetice (-10,0%) ca
urmare a declinului vânzărilor din acest tip de fibre.

129
 PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Compania S.C. STAR S.A. a înregistrat în ultimii trei

ani următoarea evoluţie a cifrei de afaceri:

– mil. lei –
2003 2004 2005
Total cifră 2000 2300 2500
de afaceri, din care:
- confecţii fibre naturale 1500 1900 2200
- confecţii fibre sintetice 500 400 300

Se cere să se prognozeze cifra de afaceri a companiei

pentru anul 2006, în condiţiile creşterii cotei de piaţă de la 40%
la 45% şi a menţinerii declinului la vânzările de confecţii din
fibre sintetice cunoscând că partenerii şi-au propus o creştere a
vânzărilor lor cu 15%.

2. Pe baza cifrei de afaceri previzionată, se cere să se

determine profitul prognozat al companiei S.C. STAR S.A. în
anul 2006 cunoscând că firma înregistrează:
– venituri excepţionale ....................... 100 mil. lei,
– cheltuieli cu materia primă..............1000 mil. lei,
– cheltuieli cu energie şi amortizare.....500 mil. lei,
– cheltuieli cu salarii şi asimilate..........500 mil. lei,
– cheltuieli cu dobânzile bancare...........200 mil. lei.

8. PREVIZIUNE ŞI PLANIFICARE BANCARĂ

Ca orice activitate economică, activitatea bancară nu

poate fi concepută în afara previziunii şi planificării. Mai mult
decât în cazul unei companii, activitatea de planificare şi
previziune în cazul unei societăţi bancare este cu mult mai
importantă şi mai complexă datorită, pe de o parte, caracterului
complex al activităţii bancare în raport cu oricare altă activitate
economică dar, mai ales implicaţiilor majore pe care le are
bunul mers al unei bănci asupra economiei în ansamblul său,
prin relaţiile de atragere de depozite şi acordare de credite pe
care acesta le are cu milioane de clienţi, pe de altă parte.

130
 8.1. Strategia bancară
Elaborarea strategiei constituie prima fază a activităţii de
Strategia previziune şi planificare într-o bancă în cadrul căreia se
bancară determină obiectivele generale ale băncii pe o perioadă viitoare,
de regulă 3-5 ani sau chiar mai mulţi.
Pilonii strategiei cuprind:
− obiective strategice generale;
− obiective strategice pe activităţi;
− ţinte strategice pentru orizontul de timp prognozat;
− obiective suport ale strategiei bancare.
În funcţie de natura mediului economic în care operează, de
evoluţia acestuia, băncile îşi pot elabora strategii ofensive sau
defensive.
Se poate vorbi de o strategie ofensivă „în condiţiile unui
scenariu de piaţă optimist, astfel: atunci când se realizează o
relativă stabilitate pe plan economic, financiar şi politic,
practicarea unei politici monetare de succes, o creştere a PIB de
minimum 4-5%, o descreştere însemnată a nivelului inflaţiei, care
să reprezinte nu mai mult de 15-20%, consolidarea sistemului
bancar şi a componentelor sale, întărirea economico-financiară şi a
capacităţii de export a firmelor”.33
Desigur că, obiectivele strategice generale depind, de la o
societate bancară la alta, fiind diferenţiate în raport cu mărimea
băncii, vechimea activităţilor desfăşurate, caracterul şi specificul
fiecărei bănci etc.
Obiective Pentru o bancă comercială, care are tradiţie, fiind bine
strategice cunoscută pe piaţă şi cu o cotă semnificativă de piaţă, printre
generale obiectivele strategice generale nu vor putea lipsi:
creşterea valorii băncii, prin:
• extinderea afacerilor băncii, prin:
− majorarea bilanţului;
− structura optimă a activelor;
− creşterea sănătoasă a portofoliului de împrumuturi;
creşterea capacităţii de a genera profit;
consolidarea resurselor şi asigurarea unui raport optim
între resursele proprii şi cele atrase, prin:
• creşterea capitalurilor proprii;
• creşterea resurselor atrase de la clientela nebancară
(persoane fizice şi persoane juridice);
• prezenţa activă pe piaţa interbancară (internă şi
internaţională);
îmbunătăţirea eficienţei activităţilor:
• creşterea veniturilor din exploatare, prin:
− lărgirea bazei de clienţi;
− diversificarea ofertei de produse şi servicii;
33
Berea Aurel Octavian, Strategie bancară, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 33-
34

131
 − majorarea afacerilor pe client; promovarea
vânzărilor printr-un marketing mai agresiv;
− venituri din comisioane/venituri din dobânzi;
• controlul costurilor:
− îmbunătăţirea indicatorului cost/venit;
− evitarea deteriorării calităţii portofoliului de
împrumuturi;
− orientarea către surse de finanţare mai puţin
costisitoare;
îmbunătăţirea/consolidarea poziţiei pe piaţă:
• extinderea ofertei de produse şi servicii financiare
integrate (bancare, de asigurări, leasing, piaţa de
capital):
− produse şi servicii standard, alături de cele
personalizate;
− operativitate si flexibilitate în raport cu
cerinţele clienţilor;
− pachete integrate de produse şi servicii bancare;
− produse e_banking;
− extinderea serviciilor de consultanţă;
• corporate banking/retail banking:
− extinderea bazei de clienţi pe criterii de profita-
bilitate;
− profesionalism şi transparenţă deplină în relaţiile
cu clienţii;
− monitorizarea concurenţei şi prevenirea pierderii
clienţilor şi afacerilor în favoarea acesteia;
− marketing agresiv;
întărirea prudenţei bancare:
• monitorizarea şi gestionarea tuturor categoriilor de
riscuri semnificative şi asociate;
• perfecţionarea instrumentelor utilizate pentru cuantificare/
evaluarea riscurilor;
• practici de protecţie împotriva riscurilor:
− menţinerea riscului de lichiditate adecvat;
− asigurarea unei structuri optime a bilanţului;
− evitarea concentrării riscului de credit;
− analiza financiară/nefinanciară a activităţii clientului;
− perfecţionarea analizei şi previziunii cash-flow–
ului pentru evaluarea corectă a capacităţii de plată a
împrumutaţilor;
− menţinerea unei marje corespunzătoare a dobânzii;
− corelarea activelor cu dobândă fixă cu resursele cu
dobândă fixă;
− supravegherea poziţiilor valutare;
− structura pe valute a resurselor şi plasamentelor;

132
 − menţinerea unui grad corespunzător de adecvare a
capitalului în raport cu standardele interne, dar şi cu
cele internaţionale (Acordul Basel II).
În cazul activităţii de corporate banking, o bancă dornică
să-şi întărească poziţia pe piaţă, trebuie să vizeze obiective
strategice de felul:
clientul în centrul atenţiei:
− segmentarea bazei de clienţi în:
• clienţi strategici;
• societăţi comerciale;
• IMM-uri;
• autorităţi publice locale.
creşterea afacerilor (credite, scrisori de garanţie, avaluri,
acreditive etc.) cu clienţii şi îmbunătăţirea calităţii portofoliului:
− credite în sfera producţiei;
− credite în sfera circulaţiei (scontare, forfetare, credite
pe documente în curs de încasare);
− operaţiuni de factoring;
− pre(finanţarea) activităţilor de export şi a
producţiei pentru export;
− credite pentru programe speciale în colaborare cu
alte bănci;
− cofinanţări;
− afaceri structurate;
modernizarea ofertei de produse şi servicii:
− servicii integrate, după conceptul „one stop shoping”,
specific grupurilor financiare care îmbină produse tip
credit cu produse de asigurări (bancassurance), de
leasing, piaţa de capital;
− extinderea serviciilor din gama e_banking (electronic
banking);
− dezvoltarea treptată a operaţiunilor din categoria
derivativelor;
− servicii de consultanţă şi evaluare etc.
Obiectivele strategice pentru activitatea de retail banking
includ:
segmentarea bazei de clienţi:
Obiective − persoane fizice (populaţia);
strategice − medici, avocaţi, notari publici, liber profesionişti etc.;
în activitatea − private banking;
de retail îmbunătăţirea ofertei de produse şi servicii:
− pachete de produse standard, pe fiecare segment;
banking
− produse destinate atragerii resurselor populaţiei şi
creşterii gradului de economisire;
− produse de tip credit:

133
 • creditul de consum, prin care stimulându-se cererea,
se stimulează indirect şi oferta, producţia de bunuri
şi servicii;
• creditul imobiliar şi cel ipotecar pot constitui un
adevarat „boom” în condiţiile crizei acute de
locuinţe din ţară;
• telefon banking, home banking;
− personalizarea pachetelor de produse şi servicii
pentru segmentul private banking:
• vânzări încrucişate;
− îmbunătăţirea relaţiei bancă-client:
• persoane dedicate (manageri de relaţii).
În domeniul activităţii internaţionale, obiectivele strategice
Obiective ale oricărei bănci respectabile trebuie să includă:
strategice extinderea şi dezvoltarea reţelei de bănci corespondente;
în activitatea obţinerea de facilităţi şi linii de finanţare externe, în
internaţională condiţii avantajoase pentru dezvoltarea activităţii interne de
creditare pe termen scurt, dar mai ales pentru retehnologizări şi
investiţii noi (green field);
parteneriate strategice cu bănci străine care să asigure
un transfer eficient de know-how în domeniul afacerilor,
managementului riscurilor şi tehnologiei informaţiei;
cofinanţarea şi derularea programelor finanţate de Uniunea
Europeană şi organismele financiare internaţionale (Fondul Monetar
Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare etc.), care se focalizează, în mod deosebit, pe ţările aflate
în perioada de preaderare la Uniunea Europeană.
În funcţie de specificul fiecărei bănci, se pot elabora obiective
strategice şi pentru alte activităţi, cum ar fi: activitatea de carduri,
activitatea pe piaţa de capital, activitatea de trezorerie etc.
Obiective În cadrul obiectivelor suport ale strategiei bancare, un
suport loc deosebit revine:
ale strategiei • managementului băncii;
bancare • organizarea băncii;
• resursele umane;
• profitabilitate;
• obţinerea şi prelucrarea informaţiei.
Ţinte Ţintele strategice reprezintă o sinteză a strategiei unei
strategice băncii, care pot fi exprimate ca în figura următoare.

134
 Piaţa creditului Piaţa depozitelor
neguvernamental 13%
12%
Piaţa decontărilor
comerciale externe
10%
Piaţa leasingului
6%

Piaţa cardurilor
15%

0,8 milioane Ritm mediu

carduri creştere reţea
emise comercianţi
10%
Baza de clienţi ai băncii
0,5 milioane cca 1,0
în 2000 milioane
în 2004

Figura 1. Ţintele strategice

Elaborarea strategiei de dezvoltare pe termen mediu şi

lung este sarcina principală a echipei manageriale din fruntea
oricărei bănci.
Conducerea fără abordare strategică înseamnă conducere
fără obiectiv, ceea ce se reflectă, cu siguranţă, în pierderi.
„Conducerea unei bănci fără o strategie este comparabilă
cu conducerea unei nave fără busolă sau a unui automobil fără
sistemul de direcţie.
Inexorabil, nava pluteşte în derivă, automobilul iese de pe
carosabil, iar banca se prăbuşeşte.”34

34
Dănilă Nicolae, Aurel Octavian Berea, Managementul bancar – fundamente şi
orientări, Ediţia Economică, Bucureşti, 2000, p. 49-50.

135
 8.2. Planul de afaceri al băncii
Bunul mers al oricărei activităţi economice, cu atât mai mult
al celei bancare, supuse acţiunii unor multitudini de riscuri, este
necesar a fi definit, parametrizat, încadrat riguros într-o evoluţie
prognozată pe baze ştiinţifice, pentru a face posibile rezultatele
preconizate a fi obţinute.
Elaborarea planului de afaceri trebuie să înceapă întotdeauna
cu analiza diagnostic a situaţiei actuale a afacerilor, a firmei
(analiza retrospectivă).
În cadrul acestei prime etape se analizează şi se
sintetizează în scris următoarele aspecte:
istoricul băncii (când a fost înfiinţată, capitalul existent,
acţionarii etc.);
Analiza principalele operaţiuni efectuate;
retrospectivă evoluţia multianuală a bilanţului băncii şi a principalelor
poziţii de activ şi pasiv, care trebuie să includă cel puţin:

Tabelul 1
Evoluţia multianuală a bilanţului şi a principalelor posturi
de activ şi pasiv
– mld. lei –
– în mil. echivalent euro –
2003 2004 2005
TOTAL ACTIV,
din care:
− credite neguvernamentale
− în sumă netă (diminuate cu
− provizioanele de risc)
− plasamente pe piaţa interbacară
− (internă şi internaţională)
− rezerva obligatorie la B.N.R.
− plasamente în titluri de stat
− active fixe
– alte active
TOTAL PASIV,
din care:
− capitaluri proprii
− resurse la vedere şi la termen
− de la clientela nebancară
− obligaţiuni
− transferuri de la bănci
– alte pasive
evoluţia numărului şi structurii clienţilor băncii şi a
conturilor deţinute de aceştia.
Etapa următoare în elaborarea planului de afaceri o
constituie analiza evoluţiei mediului economic de afaceri care
trebuie să cuprindă:
analiza în evoluţie, cel puţin pe ultimii trei ani, a
principalilor indicatori macroeconomici, astfel:
136
 Tabelul 2
Evoluţia indicatorilor macroeconomici
în perioada 2003-2005
– u.m.–
Analiza 2003 2004 2005
evoluţiei Produsul intern brut mld. lei
mediului Producţia industrială mld. lei
economic Producţia agricolă mld. lei
Volumul investiţiilor mld. lei
Comerţ exterior mil. euro
Exporturi FOB mil. euro
Importuri CIF mil. euro
Vânzări de mărfuri
cu amănuntul mld. lei
Servicii prestate
populaţiei mld. lei
Salariul mediu net lei
Indicele preţurilor de
consum ale populaţiei %

piaţa pe care operează banca:

− evoluţia mediului economic;
− stadiul restructurării şi privatizării;
− sistemul bancar concurenţial;
− piaţa clienţilor, segmentarea pieţei;
− piaţa produselor şi serviciilor bancare;
− concentrarea pe piaţă;
− principalii competitori;
− poziţia băncii în piaţă (cota de piaţă);
managementul riscurilor şi politici de protecţie a
băncii împotriva acestora:
− monitorizarea tuturor categoriilor de riscuri:
• riscul de lichiditate;
• riscul de credit:
• riscul ratei dobânzii;
• riscul de insolvabilitate;
• riscul de mediu;
• riscul reputaţional;
• riscuri operaţionale;
• riscul valutar;
• riscul de ţară şi de bancă (parteneră).
resursele băncii:
− conducerea şi organizarea băncii;
− personalul;
− reţeaua de subunităţi;
− norme, proceduri interne de lucru;
− tehnologia informaţiei.

137
 În sfârşit, după efectuarea analizei diagnostice retrospective,
cu luarea în calcul a evoluţiei mediului economic şi de afaceri în
care operează banca, a punctelor tari şi slabe, se trece la etapa
a III-a şi ultima, în elaborarea planului de afaceri, respectiv, analiza
şi evaluarea prospectivă a băncii, pentru un orizont viitor de timp,
de regulă de 3-5 ani, care poate include:
Evaluarea − stabilirea obiectivelor strategice ale băncii pentru orizontul
prospectivă de timp luat în considerare în planul de afaceri, cum ar fi:
• creşterea valorii băncii pentru acţionari şi pentru clienţi;
a băncii • creşterea cotei de piaţă;
• clienţii;
• activitatea de creditare:
− corporate banking;
− retail banking;
• produse şi servicii noncredit;
• carduri;
• personalul (motivare);
• creşterea profitului şi îmbunătăţirea eficienţei activităţii
băncii;
− situaţia financiară prognozată se fundamentează, în primul
rând, pe realizările băncii în anii precedenţi, care se proiectează în
viitor, ţinând cont de prognozele macroeconomice guvernamentale
privind evoluţia indicatorilor macroeconomici, îndeosebi a
produsului intern brut şi a ratei inflaţiei. Pentru bănci, evoluţia
inflaţiei este deosebit de importantă întrucât, acest indicator acţio-
nează ca regulator al riscului dobânzilor, care stă la baza prognozării
veniturilor şi cheltuielilor băncii.
Pe baza evoluţiei prognozate a principalelor elemente de
activ şi pasiv şi a dobânzilor prognozate, se fundamentează
situaţia financiară a băncii pentru următorii 3-5 ani, după
modelul din tabelul următor:
Tabelul 3
Situaţia financiară prognozată

– mil. lei –
2006 2007 2008
Situaţia
financiară Venituri totale
prognozată din care:
− dobânzi:
- la credite
- plasamente interbancare
- plasamente în titluri
− din comisioane şi taxe
− din provizioane, inclusiv
− recuperare creanţe amortizate
− din plasamente pe pieţe de capital
– alte venituri
Cheltuieli totale, din care:
− cu dobânzile

138
 − cu provizioane
− cu creanţe nerecuperabile,
− acoperite din provizioane
− cu funcţionarea băncii
− alte cheltuieli
Profit brut
Impozit pe profit
Profit net

În finalul planului de afaceri, ca o sinteză a evoluţiei

prognozate (cantitative şi calitative), este necesară includerea unei
secţiuni cuprinzând principalii indicatori de eficienţă, determinaţi pe
baza rezultatelor prognozate pentru următorii 3-5 ani, care trebuie să
includă cel puţin indicatorii prezentaţi în tabelul următor, precum şi
o comparaţie cu nivelul standard de plan internaţional.

Tabelul 4
Principalii indicatori de eficienţă ai băncii

–%–
Indicatorii 2006 2007 2008 Nivelul
de eficienţă standard
ai băncii internaţional
Rata profitului 15
brut
Rentabilitatea 1-2
capitalurilor
proprii (ROE)
Adecvarea 8*)
capitalului
Lichiditate 30

*) Pentru băncile româneşti standardul privind adecvarea capitalului

stabilit de Banca Naţională a României este de minim 12%

8.3. Planificarea creditelor şi a resurselor de acoperire

ale acestora
Sursele Sursele de date şi informaţiile utilizate în procesul de
de date fundamentare şi elaborare a planurilor de credit sunt:
• strategia naţională de dezvoltare economică a
României pe termen mediu;
• prognozele de date sectoriale furnizate de Agenţia
Naţională de Dezvoltare Regională şi Comisia de Statistică;
• programele economice prioritare la nivel macroeconomic;
• cerinţele economiei naţionale;
• strategia de dezvoltare şi planul de afaceri al băncii pe
termen mediu;

139
 • politica proprie a băncii în domeniul alocării resurselor
şi creditelor;
• propunerile sucursalelor judeţene;
• alte surse de date la nivel local.

Structura planului de credite şi resursele de acoperire

ale acestora:

Tabelul 5

– mil. lei –
Structura Anul Trim. Trim. Trim. Trim.
I II III IV
planului Total plasamente
de credite 1. Credite
neguvernamentale
1.1. Credite pe termen scurt
1.2. Credite pe termen mediu
şi lung
2. Titluri de stat –
portofoliu rezidual
3. Disponibilităţi şi depozite
la bănci
4. Cont curent la BNR
(rezerva minimă
obligatorie)
5. Numerar în casierie
6. Plasamente pe piaţa de
capital
7. Participaţii
8. Alte plasamente
Total resurse
1. Disponibilităţi la vedere
– agenţi economici
2. Depozite la termen –
agenţi economici
3. Depozite la vedere –
populaţie
4. Depozite la termen –
populaţie
5. Certificate de depozit
6. Certificate cu discount
7. Linii de
finanţare/refinanţare
externă
8. Depozite colaterale –
clienţi nebancari
9. Disponibilităţi şi depozite
de la bănci
10. Capital şi rezerve
11. Provizioane pentru risc
credit
12. Alte resurse

140
 Notă: Totalul resurselor trebuie să fie întotdeauna egal cu totalul
plasamentelor şi invers.
8.4. Bugetul de venituri şi cheltuieli al băncii
Prin bugete sau prin activitatea bugetară, practic, obiectivele
din strategia şi planul afaceri al băncii, care vizează, de regulă,
perioade mai mari de timp, se detaliază şi se concretizează în
instrumente de planificare pe perioade mai scurte de timp.
Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă „forma sintetică în
care se concretizează planificarea profitului. Elaborarea bugetului
de venituri şi cheltuieli într-o bancă este precedată de preliminarea
evoluţiilor structurilor bilanţiere ale băncii, generatoare de venituri
şi cheltuieli. Respectând, de regulă, modelul contului de rezultate,
bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă un „cont provizoriu” al
veniturilor şi cheltuielilor şi, deci, al profitabilităţii băncii.”35
Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli presupune
două etape importante:
− preliminarea realizărilor pe anul în curs;
− elaborarea propunerilor de buget pentru anul următor.
Realizările (preliminate) pe anul în curs se vor analiza
comparativ cu rezultatele înregistrate în anul precedent.
Analiza se va axa pe principalele cauze care au determinat
realizarea/nerealizarea indicatorilor programaţi, astfel:
− evoluţia dobânzilor active şi pasive;
− evoluţia cursului monedei naţionale în raport cu
dolarul SUA şi cu euro;
− evoluţia activelor şi pasivelor băncii, în special a celor
purtătoare de dobânzi;
− nivelul comisioanelor încasate în raport cu cele plătite;
− creşterea preţurilor de consum (rata inflaţiei) în raport
cu cele prognozate pentru anul în curs;
− cheltuielile de funcţionare ale băncii înregistrate în
cursul anului curent;
− contribuţia băncii la constituirea fondului de garantare
a depozitelor populaţiei;
− modificările intervenite în legislaţie privind majorarea
salariului mediu pe economie;
− influenţele din reevaluarea imobilizărilor corporale.

Proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli se

fundamentează pe baza următoarelor elemente:
− prevederile cuprinse în strategia şi planul de afaceri al
băncii;
− planul de credite şi al resurselor de acoperire ale acestora;

35
Manolescu Gheorghe, Adriana Sirbea Diaconescu, Management bancar, Editura
Fundaţia România de Mâine, Bucureşti 2001, p. 204-205.

141
 − programele operaţionale pentru anul următor: programe
de investiţii şi reparaţii, programul privind acţiunile de reclamă şi
publicitate;
− nivelul prognozat al dobânzilor active şi pasive ce se
vor practica de bancă în anul următor;
− analiza critică a programelor prezentate de unităţile din
reţea privind propunerile pentru cheltuieli şi venituri;
Totodată, la elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli se
vor avea în vedere perspectiva pentru anul de plan a tuturor
elementelor de evoluţie macroeconomică şi de politică monetară,
analizate cu ocazia execuţiei preliminate a bugetului de venituri şi
cheltuieli pe anul în curs.
Elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli al băncii este o
lucrare laborioasă în care trebuie să fie atraşi cei mai buni specialişti.
O mare importanţă o reprezintă faptul că, după aprobare,
bugetul de venituri şi cheltuieli să nu fie uitat într-un sertar, ci
să se urmărească permanent şi sistematic realizarea prevederilor
înscrise în acesta, prin:
− compararea realizărilor cu obiectivele bugetare, pentru
a determina gradul de realizare şi a permite analiza ecarturilor;
− prezentarea măsurilor, a mijloacelor necesare recuperării
nerealizărilor sau ajustării obiectivelor bugetare;
− reactualizarea adaptativă a obiectivelor, mijloacelor şi
structurilor bugetare în funcţie de necesităţile impuse în
perspectiva realizării finalităţilor strategice.
Tabelul 6
Bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul _______
Miliarde lei
Denumire Prel. an Propus an din care: Diferenţe
indicatori curent următor faţă de anul
curent
Trim. Trim. Trim. Trim. Suma %
I II III IV
Venituri din
dobânzi
Venituri din
titluri de
plasament
Venituri din
titluri de
investiţii
Venituri din
R.M.O.
Venituri din
dobânzi la
plasamente la
bănci

142
Venituri din
titluri de
participaţie
Venituri din
diferenţe de
curs şi
operaţiuni de
schimb şi
arbitraj
Comisioane,
taxe
Venituri din
provizioane
Venituri din
recuperări de
creanţe
amortizate
Alte venituri
1. TOTAL
VENITURI DIN
EXPLOATARE
Cheltuieli cu
dob. ct. disp.
şi dep.
Cheltuieli cu
dob. ct. disp.
şi dep. bănci
Cheltuieli cu
dob. la impr.
de
refinanţare în
valută
Cheltuieli cu
titlurile de
investiţii
Pierderi la
titlurile de
tranzacţie
Pierderi din
diferenţe de
curs şi
operaţiuni de
schimb şi
arbitraj
Cheltuieli
comisioane,
speze şi taxe
Alte cheltuieli
cu operaţiuni
Cheltuieli de
funcţionare
143
 Cheltuieli cu
salariile
Cheltuieli
CAS,
protecţie
socială, fd.
sănătate, fd.
Risc
Cheltuieli cu
provizioanele
Pierderi din
creanţe
nerecuperabil
e acoperite cu
provizioane
Pierderi din
creanţe
nerecuperabil
e neacoperite
cu
provizioane
2. TOTAL
CHELTUIELI
DE
EXPLOATARE
3. PROFIT
EXPLOATARE
(1-2)
4. Venituri
excepţionale
5. Cheltuieli
excepţionale
6. PROFIT
EXCEP|IONAL
7. TOTAL
VENITURI
(1+4)
8. TOTAL
CHELTUIELI
(2+5)
9. PROFIT
BRUT (7-8)
10. Fond de
rezervă
11. Fond de
risc
12. Venituri
neimpozabile
13. Cheltuieli
nedeductibile

144
14. PROFIT
IMPOZABIL
(9-10-11-12+13)
15. Impozit
pe profit
16. PROFIT
(PIERDERE)
NET RĂMAS
DE
REPARTIZAT
(9-10-11-15)

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Pilonii strategiei bancare: obiective strategice generale,
obiective strategice pe activităţi, ţinte strategice, obiective
suport al strategiei.
• Obiective strategice în activitatea de corporate banking
(operaţiuni cu clienţi de natura companiilor).
• Obiective strategice în activitatea de retail banking
(operaţiuni cu clienţi de natura persoanelor fizice).
• Segmentarea clientelei: marile companii (inter)naţionale,
societăţi comerciale, întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri),
autorităţi publice locale.
• Private banking.
• Planul de afaceri al băncii: analiza retrospectivă, analiza
mediului economic general – indicatorii macroeconomici,
evaluarea prospectivă a băncii.
• Situaţia financiară prognozată: venituri (din dobânzi, din
comisioane, din recuperări de creanţe, din plasamente pe piaţa de
capital etc.), cheltuieli (cu dobânzile plătite, cu provizioanele, cu
funcţionarea băncii etc.), profit brut, impozite, cheltuieli
nedeductibile, profit net.
• Indicatorii de eficienţă ai băncii: rata profitului,
rentabilitatea activelor, adecvarea capitalului, lichiditate.
• Planul de credite şi resursele de acoperire ale acestora.
• Bugetul de venituri şi cheltuieli al băncii: realizările pe
perioada precedentă, proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli
pe anul următor.

PROBLEME REZOLVATE

1. Societatea bancară Beta Bank a încheiat anul 2005 cu

un portofoliu de credite în sumă de 3.500 milioane lei cu
următoarea structură:

Total credite din care: 3.500 mil. lei

– credite pe termen scurt: 2.000 mil. lei
145
 – credite pe termen mediu şi lung: 1.500 mil. lei
Acoperite cu resurse de: 3.500 mil. lei
din care:
− depozite clienţi cu
termen de până la un an: 2.300 mil. lei
– depozite clienţi cu
termen de 1-3 ani 500 mil. lei
− linie de finanţare
de la instituţiile financiare
internaţionale (BERD): 500 mil. lei
– capital propriu: 200 mil. lei
Cunoscând că pentru anul 2006 Beta Bank şi-a propus o
creştere a volumului creditelor cu 20%, din care creditele
ipotecare imobiliare cu 30%.
Se cere să se elaboreze proiectul planului de credite şi al
resurselor de acoperire ale acestora pentru anul 2006 la
Societatea bancară Beta Bank.
Rezolvare: În primul rând, analizând situaţia creditelor şi
a resurselor de acoperire ale acestora existente la finele anului
2005, se constată un GAP (diferenţă) pe maturităţi (scadenţe)
între creditele pe termen mediu şi lung (1.500 mil. lei) care sunt
acoperite cu resurse pe termen mediu şi lung (linie de finanţare
de la BERD şi capital propriu) în proporţie doar de 46,2% :
( 500 + 200 )
1500
Chiar dacă se iau în calcul şi depozitele de la clienţi cu
maturitate de 1-3 ani (500 mil. lei), gradul de acoperire a
creditelor pe termen mediu şi lung rămâne necorespunzător,
respectiv 80%
(500 + 200 + 500), acest aspect urmând a fi avut în
1500
vedere şi soluţionat la elaborarea proiectului planului de
credite şi a resurselor de acoperire a acestora pentru anul 2006.
Stabilirea planului de credite pentru anul 2006:

– mil. lei –

credite % credite
existente creştere planificate
la 31 dec. 20% pe anul
2005 2006
din 2.000 x 2.250
care:
– pe
termen
scurt

146
– pe 1.500 30% 1.950
termen
mediu
şi lung

Planificarea resurselor de acoperire:

– depozite de la clienţi cu
termen de până un an: 2.000 2.250
– depozite de la clienţi pe
termen de 1-3 ani: 500 700
– linie de finanţare de la BERD: 500 500
– capital propriu: 200 200
– alte resurse pe termen mediu şi lung, 550
care în funcţie de opţiunile şi strategia băncii pot fi asigurate
prin:
− contractarea unei noi linii de finanţare pe termen
mediu şi lung,
− introducerea unor noi tipuri de depozite cu maturităţi
de 3-5 ani,
− majorare de capital.

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Cunoscând că, societatea bancară Beta Bank înregistra
la finele anului 2005 următoarea structură a creditelor şi a
resurselor de acoperire ale acestora.
Total credite din care: 5.000 mil. lei
– pe termen scurt: 3.000 mil. lei
– pe termen mediu şi lung: 2.000 mil. lei
Acoperite cu resurse astfel:
− disponibilităţi la vedere: 500 mil. lei
– depozite de la clienţi cu
termen de până un an: 2.000 mil. lei
– împrumuturi de pe piaţa
interbancară pe 30 zile: 500 mil. lei
– depozite de la clienţi pe
termen de 1-3 ani: 1.000 mil. lei
− linie de finanţare de la
Banca Mondială: 1.500 mil. lei
− capitaluri proprii: 500 mil. lei
Se cere să se elaboreze proiectul planului de credite şi al
resurselor de acoperire a acestora al Beta Bank pentru anul 2006,
avându-se în vedere că, potrivit strategiei băncii, creditele pe
termen scurt vor creşte cu 25%, iar cele pe termen mediu şi lung cu
35%, în timp ce depozitele atrase de la clienţi (pe termen mediu şi
lung) vor înregistra un ritm mediu de creştere anual de 20%.
147
 9. ORGANIZAREA ACTIVIŢĂŢII COMPANIEI

În funcţie de natura activităţii desfăşurate (patrimonială,

nepatrimonială) de mărimea afacerilor desfăşurate, de modul de
asociere, de natura capitalului social şi modul de administrare şi
conducere, în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele
fizice şi juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale.

9.1. Forme de organizare a companiilor româneşti

„Totalitatea actelor de comerţ şi a actelor civile cu caracter
comercial se derulează între agenţii economici. Aceştia sunt
Comercianţii persoane fizice sau grupuri de persoane fizice şi/sau care participă
la viaţa economică în calitate de comercianţi sau necomercianţi.
Potrivit art.7 din Codul Comercial, sunt comercianţi aceia care fac
fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită...
Aşadar au calitatea de comercianţi:
a) persoanele fizice care exercită în mod obişnuit, cu
titlu de profesie, o activitate comercială, lucrativă,
b) societăţile comerciale private, publice sau mixte,
c) regiile autonome ale administraţiilor publice centrale şi
locale,
d) organizaţiile cooperatiste de producţie, de achiziţie şi de
desfacerea mărfurilor şi serviciilor şi cele de credit
(băncile populare).” 36)
Agenţii economici sunt individuali, în calitate de
comercianţi, sau colectivi, sub forma societăţilor comerciale.
Potrivit legislaţiei în vigoare, societăţile comerciale se pot
Tipuri de constitui în una din următoarele forme:
societăţi a) societăţi în nume colectiv;
comerciale b) societăţi în comandită simplă;
c) societăţi pe acţiuni;
d) societăţi în comandită pe acţiuni;
e) societăţi cu răspundere limitată.

36)
Stancu Ion, Finanţe, pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi
finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, pag. 38, ediţia a III-a.
76)
Halpern Paul, J. Fred Weston, Eugene F.Brigham, Finanţe manageriale, Editura
Economică, 1999, pag. 7.
148
 ACTIVITATEA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ

Lucrativă – acte de Nelucrativă – acte

comerţ civile nonprofit

Comerciant Societate Regie Coope Gospodărie Societate Administraţie

- persoană comercială autonomă rativă individuală civilă publică
fizică

de valori de centra locală

de persoane S.R.L. de capitaluri patrimoniale persoane lă

în nume în în societate
Societate
colectiv comandită comandită pe Fundaţie Asociaţie Organizaţie
agricolă
simplă pe acţiuni acţiuni obştească

Sursa : Ion Stancu – Finanţe, pieţe financiare şi gestiunea portofoliului,

investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a intreprinderii,
Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pag. 38, Ediţia a-III-a.

Obligaţiile sociale în societăţile comerciale sunt garantate

Răspunderea cu patrimoniul social.
în Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii
comanditaţi în societatea în comandită (simplă sau pe acţiuni),
societăţile
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii
comerciale
societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru
obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le plăteşte în termen
de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea
îndrepta împotriva asociaţilor.
Acţionarii, asociaţi comanditori, precum şi asociaţii în
societatea cu răspundere limitată răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris.
Actul constitutiv poate fi un înscris unic sau este
reprezentat de contractul de societate şi/sau statut, în funcţie de
forma de constituire a societăţii.
Documentele constitutive pe forme de societăţi stabilite de
Legea societăţilor comerciale, în prezentare grafică, sunt următoarele:
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se
semnează de toţi asociaţii sau de fondatori în caz de subscripţie
publică. Semnatarii actului constitutiv şi persoanele care au un rol
important în constituirea societăţii sunt consideraţi de lege
fondatori.
Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin lege şi
diferă în funcţie de forma societăţii.
În esenţă, actul constitutiv cuprinde date de identificare
personale, asociaţi, administratori, cenzori, după caz; forma,
denumirea şi sediul; obiectul de activitate; capitalul subscris şi
vărsat şi valoarea aportului în natură; durata societăţii, modul de
dizolvare şi de lichidare a societăţii etc.

149
 Contract de Societate pe acţiuni
societate şi
Statut / înscris unic
denumit Act
constitutiv Societate în
comandită pe acţiuni

Societate cu
răspundere limitată

Contract Societate în nume

de societate colectiv

Societate în
comandită
simplă

Societate cu
Statut răspundere
limitată
constituită prin
actul de voinţă al
unei persoane

După încheierea actului constitutiv, în termen de maxim

Îmatricularea 15 zile trebuie să se solicite înmatricularea societăţii în
societăţii Registrul Comerţului, cererea în acest sens fiind însoţită de o
serie de documente, precum actul constitutiv, dovada efectuării
vărsămintelor, dovada referitoare la sediu, actele de proprietate
asupra aporturilor în natură, declaraţii pe propria răspundere a
fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc
condiţiile prevăzute de lege etc.
Societatea comercială este persoana juridică de la data
înmatriculării ei în Registrul Comerţului.
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică şi
pot fi constituite în una din formele prevăzute de lege; sucursalele
reprezintă dezmembrăminte fără personalitate juridică ale

150
 societăţilor comerciale şi se înmatriculează în Registrul
Comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, în
condiţiile legii, filiale, sucursale, agenţii, reprezentanţe etc.
Odată cu depunerea cererii de înmatriculare, trebuie să se
depună la Oficiul Registrului Comerţului şi specimenele de
semnătură ale reprezentanţilor societăţii dacă sunt numiţi prin
actul constitutiv sau ulterior într-un anumit termen de la numire.
Actul constitutiv al societăţii poate fi modificat ulterior prin
Modificarea hotărârea Adunării Generale sau printr-un act adiţional la actul
actului constitutiv. În condiţiile stabilite de lege, modificarea actului
constitutiv constitutiv se poate face prin hotărâre a instanţei judecătoreşti.
Actul prin care se modifică actul constitutiv se
înregistrează în Registrul Comerţului, cu excepţia cazurilor în
care modificare se face printr-o hotărâre judecătorească. După
înregistrare, actul modificator al actului constitutiv se trimite la
„Monitorul Oficial” spre publicare. În cazul societăţilor în nume
colectiv sau în comandită simplă, nu este obligatorie publicarea
actului modificator în formă autentică.
În situaţiile în care se aduc mai multe modificări,
concomitente sau succesive la actul constitutiv, se face
actualizarea lui cu toate modificările la zi şi se transmite la
Registrul Comerţului.
Funcţionarea Prin modificarea actului constitutiv, constând în
Societăţilor schimbarea formei de societate, prelungirea duratei ei sau alte
Comerciale modificări, nu se creează o nouă persoană juridică.
pe Acţiuni Capitalul social în societăţile pe acţiuni este reprezentat
prin acţiuni emise de societate, care, în funcţie de modul de
transmitere, pot fi: nominative sau la purtător. Se pot emite şi
acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot.
Acţiunile O acţiune plătită, dacă în actul constitutiv nu se
prevede altfel, dă dreptul la un vot.
Adunările generale sunt ordinare şi extraordinare.
Adunările Adunarea Ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în
generale cel mult 4 luni de la încheierea exerciţiului financiar, fiind obligată,
pe lângă dezbaterea problemelor înscrise pe ordinea de zi să:
− aprobe situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor
administratorilor, ale cenzorilor sau ale auditorilor financiari;
− stabilească dividendul;
− aleagă pe administratori şi cenzori;
− fixeze remuneraţia pentru exerciţiul în curs administra-
torilor şi cenzorilor;
− se pronunţe asupra gestiunii administratorilor;
− stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli pe
exerciţiul financiar următor;
− hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia/unor
unităţi ale societăţii.
151
 În cazul Adunării Ordinare, este necesară prezenţa
acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social,
iar hotărârile să fie luate de acţionarii ce deţin majoritatea absolută
din capitalul social reprezentat în adunare, dacă în actul constitutiv
sau în lege nu se prevede o majoritate mai mare.

Adunarea Generală Extraordinară se întruneşte de câte

ori este necesar, pentru a analiza probleme referitoare la:
− schimbarea formei juridice sau a obiectului de activitate,
mutarea sediului societăţii;
− înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare;
− prelungirea duratei societăţii;
− majorarea sau reducerea capitalului social sau reîntregirea
lui prin emisiune de noi acţiuni;
− fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii sau
dizolvarea anticipată a societăţii;
− conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta; conversia
unei categorii de obligaţiuni în alta categorie sau în acţiuni;
− emisiunea de obligaţiuni;
− alte modificări ale actului constitutiv sau alte hotărâri
pentru care este cerută aprobarea Adunării Generale Extraordinare.
Pentru validitatea deliberărilor Adunării Generale Extraor-
dinare, când actul constitutiv nu dispune altfel, sunt necesare:
- la prima convocare, prezenţa acţionarilor reprezentând
trei pătrimi din capitalul social, iar hotărârile să fie luate cu
votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin
jumătate din capitalul social;
- la convocările următoare, prezenţa acţionarilor
reprezentând jumătate din capitalul social, iar hotărârile să fie
luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel
puţin o treime din capitalul social.
Hotărârile Adunării Generale sunt obligatorii chiar pentru
acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Acţionarii au dreptul de a se informa asupra gestiunii
societăţii între şedinţele adunărilor generale (cel mult de două
ori în cursul unui exerciţiu financiar).
Administratorii Exerciţiul unor atribuţii care revin Adunării Generale se pot
Consiliului de delega Consiliului de Administraţie sau administratorului
Administraţie unic, delegare care se poate face prin actul constitutiv sau prin
hotărâre a Adunării Generale Extraordinare.
Astfel de delegări se referă la mutarea sediului societăţii,
schimbarea obiectului de activitate al acesteia, majorarea sau
reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de
noi acţiuni; conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă
menţionate.
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai
mulţi administratori.
152
 Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un Consiliu
de Administraţie.
Numirea şi înlocuirea administratorilor se fac exclusiv de
către Adunarea Generală.
O persoană juridică poate fi numită sau aleasă
administrator al unei societăţi comerciale.
Fiecare administrator trebuie să depună o garanţie pentru
administraţia sa.
Pentru valabilitatea deciziilor Consiliului de Administraţie
este necesară prezenţa a cel puţin jumătate din numărul
administratorilor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare.
Deciziile în Consiliul de Administraţie se iau cu majoritatea
absolută a membrilor prezenţi.
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate
de dispoziţiile referitoare la mandat şi cele special prevăzute de
lege.
Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate
pentru:
− existenţa reală a dividendelor plătite;
− ţinerea corectă a registrelor cerute de lege;
− îndeplinirea hotărârilor adunărilor generale, precum şi
a îndatoririlor prevăzute de lege şi actul constitutiv.
Executarea (coordonarea) operaţiunilor societăţii poate fi
încredinţată unuia sau mai multor directori executivi,
funcţionari ai societăţii, care nu pot fi membri în Consiliul de
Administraţie al societăţii.
Directorii executivi sunt răspunzători faţă de societate şi
de terţi pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor.
Creditarea de către societate a administratorilor sau a
directorilor acesteia este interzisă, prin intermediul unor operaţiuni,
precum: împrumuturi, acordarea de avantaje financiare, garantarea,
directă sau indirectă etc.
Această interdicţie este aplicabilă:
− şi operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul, rudele sau
afinii, până la gradul al patrulea inclusiv, ai administratorului
sau ai directorului;
− şi în situaţia în care operaţiunea priveşte o societate
civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior
menţionate este administrator sau director ori deţine, singură
sau împreună cu una din persoanele menţionate, o cotă de cel
puţin 20% din valoarea capitalului social subscris.
Comitetul Consiliul de Administraţie poate delega o parte din puterile
de sale unui Comitet de Direcţie, compus din membri aleşi dintre
Direcţie administratori, fixându-le în acelaşi timp şi remuneraţia.

153
 Preşedintele Consiliului de Administraţie poate fi şi
director general sau director, calitate în care conduce şi
Comitetul de Direcţie.
Comitetul de Direcţie ia decizii cu majoritatea absolută a
voturilor membrilor săi.
În Comitetul de Direcţie votul nu poate fi dat prin delegaţie.
Şedinţele Comitetului de Direcţie, se ţin cel puţin o dată
pe săptămână.
În conformitate cu cele mai avansate standarde de guver-
nanţă corporativă, conducerea executivă (Comitetul de Direcţie)
trebuie să fie complet separată de cea administrativă (Consiliul de
Administraţie), tocmai pentru a se elimina complet conflictul de
interese între o persoană care este şi administrator şi conducător
executiv.
Auditul În cazurile în care, situaţiile financiare ale societăţilor
Financiar comerciale, care intră sub incidenţa Reglementărilor contabile
Auditul armonizate cu Directivele Europene şi Standardele Internaţionale
de contabilitate, vor fi auditate de către auditori financiari, potrivit
intern
dispoziţiilor legale.
Societăţile comerciale, ale căror situaţii financiare anuale
sunt supuse, potrivit dispoziţiilor legale, auditului financiar,
trebuie să organizeze auditul intern potrivit normelor elaborate
de Camera Auditorilor Financiari din România.
În cazurile societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare
anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, Adunarea
Generală Ordinară a acţionarilor va hotărî contractarea auditului
financiar sau numirea cenzorilor.

9.2. Dizolvarea, fuziunea şi divizarea companiilor

Dizolvarea Societatea comercială se dizolvă, în condiţiile legii, prin:

societăţilor − expirarea duratei societăţii;
− imposibilitatea realizării obiectului de activitate al
societăţii;
− declararea nulităţii societăţii;
− hotărârea Adunării Generale;
− hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat,
pentru motive temeinice;
− falimentul societăţii;
− alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al
societăţii.
Societatea pe acţiuni, în condiţiile precizate de lege, se
dizolvă:
− în urma unor pierderi, dacă activul net, determinat ca
diferenţa între totalul activelor şi datoriile societăţii, reprezintă
mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social, în
condiţiile în care administratorii convoacă Adunarea Generală
Extraordinară, pentru a hotărî dizolvarea societăţii;
154
 − când capitalul social se reduce sub minimul legal;
− când numărul acţionarilor scade sub minimul legal.
Dizolvarea societăţilor comerciale, cu unele excepţii,
trebuie să fie înscrisă în Registrul Comerţului şi publicată în
„Monitorul Oficial” al României, partea a IV-a.
Tribunalul, pe baza unor cereri întemeiate, va putea pronunţa
dizolvarea societăţii, în condiţiile legii, în cazurile în care:
− societatea nu are organe statutare sau nu se mai pot
întruni;
− societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea
termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care,
potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerţului;
− societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social
cunoscut;
− societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile
legii.
Hotărârea de dizolvarea, pronunţată de tribunal, se
înregistrează în Registrul Comerţului, se comunică Direcţiei
Generale a Finanţelor Publice Judeţene /municipiului Bucureşti,
şi se publică în „Monitorul Oficial” al României, partea a IV-a.
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii
lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori
divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru
operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o
altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi
în scopul alcătuirii unei noi societăţi.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al
Fuziunea unei societăţi, care îşi încetează existenţa, între două sau mai
şi divizarea multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă. Societatea
societăţilor comercială nu îşi încetează existenţa dacă o parte din
patrimoniul ei se desprinde şi se transmite către una sau mai
multe societăţi existente sau care iau astfel fiinţă.
Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza,
numai dacă nu a început repartiţia între asociaţi a părţilor ce li s-
ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în
parte, în condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al
societăţii.
În situaţia în care, prin fuziune sau divizare, se înfiinţează
o nouă societate, aceasta se constituie în condiţiile prevăzute de
lege pentru forma de societate convenită.
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără
lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa.
Administratorii întocmesc un proiect de fuziune sau de
divizare având la bază hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor
155
 a fiecăreia dintre societăţile care participă la fuziune sau la
divizare. Acest proiect de fuziune sau de divizare cuprinde:
− forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor
participante la operaţiune;
− fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;
− stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se
transmit societăţilor beneficiare;
− modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor
sociale şi data de la care acestea dau dreptul la dividende;
− raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale
şi, dacă este cazul, cuantumul sultei; nu vor putea fi schimbate
pentru acţiuni emise de societatea absorbantă acţiunile societăţii
absorbite al căror titular este, direct sau prin persoane interpuse,
societatea absorbantă ori însăşi societatea absorbită;
− cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
− drepturile care se acordă obligatarilor şi orice alte
avantaje speciale;
− data situaţiei financiare de fuziune/divizare, care va fi
aceeaşi pentru toate societăţile participante;
− alte date semnificative pentru operaţiune.
După semnare de către reprezentanţii societăţilor participante,
proiectul de fuziune sau de divizare se depune la Oficiul Registrului
Comerţului, unde este înmatriculată fiecare societate, însoţit de o
declaraţie a societăţii care încetează a exista în urma fuziunii sau
divizării, despre modul cum a hotărât să stingă pasivul sau.
Proiectul de fuziune sau de divizare se publică în „Monitorul
Oficial”, partea a IV-a după vizarea sa de către judecătorul delegat,
cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care adunările
Generale Extraordinare urmează a hotărî asupra fuziunii/divizării.
Oricare dintre creditorii societăţii care fuzionează sau se
divide, care au o creanţă anterioară publicării proiectului de fuziune
sau de divizare, poate face opoziţie în condiţiile prevăzute de lege.
Cu cel puţin o lună înainte de data şedinţei Adunării
Generale Extraordinare, administratorii societăţilor care
fuzionează sau se divid trebuie să pună la dispoziţie
acţionarilor/asociaţilor la sediul social:
− proiectul de fuziune/divizare;
− darea de seamă a administratorilor, cuprinzând justificarea
necesităţii fuziunii/divizării şi raportul de schimb al
acţiunilor/părţilor sociale;
− situaţiile financiare şi rapoartele de gestiune pe ultimele
3 exerciţii financiare;
− raportul cenzorilor şi auditorilor financiari;
− raportul unor experţi asupra justeţei raportului de
schimb al acţiunilor/părţilor sociale;

156
 − evidenţa contractelor cu valori mari depăşind 100 mil.
lei în curs de executare şi repartizarea lor, în caz de divizare a
societăţilor.
Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:
− la data înmatriculării în Registrul Comerţului a noii
societăţi sau a ultimei dintre ele, în cazul constituirii uneia sau
mai multor societăţi noi;
− la data înscrierii în Registrul Comerţului a menţiunii
privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante.

9.3. Lichidarea companiilor

În cazul societăţilor în lichidare, administratorii continuă
mandatul lor, până la preluarea funcţiei de către lichidatori.
Lichidarea După îndeplinirea formalităţilor de numire şi publicitate,
societăţilor lichidatorii pot depune semnătura lor în Registrul Comerţului şi
comerciale pot exercita această funcţie de lichidatori. În aceste condiţii,
nicio acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra
acesteia decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii şi
au obligaţia, ca împreună cu administratorii societăţii, să facă
un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia
exactă a activului şi pasivului societăţii.
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze
patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de
administratori şi actele societăţii, fiind obligaţi să ţină un
registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor.
Mandatul lichidatorilor se desfăşoară sub controlul cenzorilor.
Toate actele emise de către societate trebuie să arate că
aceasta este în lichidare.
Lichidatorii pot să execute şi să termine operaţiunile de
comerţ referitoare la lichidare, să vândă, prin licitaţie publică,
imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii, vânzarea
bunurilor nu se va putea face în bloc, să facă tranzacţii etc.
Creditorii societăţii în lichidare pot exercita contra lichida-
torilor acţiunile necesare care decurg din creanţele ajunse la termen,
putându-se îndrepta împotriva asociaţilor pentru diferenţele
neacoperite de bunurile existente în patrimoniul societăţii.
Acţiunea de lichidare a unei societăţi aflată în aceasta
situaţie trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării.
În baza unor motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest
termen cu cel mult 2 ani.
După terminarea lichidării, în termen de 15 zile,
lichidatorii vor cere radierea societăţii din Registrul Comerţului,
sub sancţiunea unei amenzi judiciare pentru fiecare zi de
întârziere. Încheierea judecătorului delegat este executorie şi
supusă recursului. Radierea se poate face şi din oficiu.
Lichidarea nu împiedică deschiderea procedurii de
faliment a societăţii şi nu deliberează pe asociaţi.
157
 În cazul societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni,
numirea lichidatorilor se face de Adunarea Generală, care
hotărăşte, cu majoritatea prevăzută, lichidarea, dacă, prin actul
constitutiv, nu se prevede altfel.
Pentru timpul trecut de la ultima situaţie financiară
aprobată până la începerea lichidării, administratorii vor
prezenta lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii.
Orice acţionar are dreptul să intervină în instanţă, iar
hotărârea va fi opozabilă şi acţionarilor neintervenienţi.
Lichidatorii trebuie să întocmească situaţia financiară finală,
după terminarea lichidării, menţionând partea ce se cuvine fiecărei
acţiuni din repartizarea activului societăţii, însoţită de raportul
cenzorilor şi/sau raportul auditorilor financiari.
Situaţia financiară se depune, pentru a fi menţionată, la
Oficiul Registrului Comerţului şi se va publica în „Monitorul
Oficial al României”, Partea a IV-a. Orice acţionar poate face
opoziţie.

9.4. Organizarea activităţii financiare a companiilor

Organizarea de ansamblu a activităţii unei companii este o
funcţie de responsabilitate maximă a managementului, care
trebuie să asigure un flux logic în cadrul companiei al:
• informaţiilor;
• circuitului valorilor şi bunurilor materiale:
− materii prime, materiale componente;
− surse energetice;
• fluxul tehnologic;
• circuitului financiar (bani-marfă-bani).
Structura Desigur că structura organizaţională diferă de la o firmă
organizaţională la alta, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate, de
mărimea companiei, de piaţa pe care operează etc.
În cazul unei societăţi comerciale pe acţiuni de mărime medie,
structura organizaţională trebuie să includă:
− Adunarea Generală a Acţionarilor,
− Consiliul de Administraţie,
− Comitetul Director,
− Preşedinte/Director general,
− Vicepreşedinţi/Directori generali adjuncţi,
− Direcţii/Divizii/Fabrici-Directori,
− Secţii/compartimente – Şefi secţii /compartimente
− Ateliere/servicii – Şefi ateliere/servicii
− Reţeaua teritorială de subunităţi.

158
Organigrama Organigrama reprezintă forma grafică de exprimare
sintetică a structurii organizaţionale a firmei.
Organigrama unei societăţi comerciale pe acţiuni, des
întâlnită, se poate prezenta astfel:

Adunarea Generală a
Acţionarilor

Consiliul de Administraţie

Comitetul Director

Preşedinte/Director general

Vicepreşedinte Vicepreşedinte Vicepreşedinte

Aproviz/Desfac. producţie financiar
......

Comp. Fabrica 1 Contabilitate

marketing

Secţia 1 Financiar

Comp.
vânzări Mecano- Trezorerie
energetic

Bugete
Comp. Proiectare
APROVIZ.

Figura 3. Structura organizaţională a unei firme

„Funcţia financiară se află în mod obişnuit, în partea

superioară a organigramei, care reprezintă structura organiza-
ţională a firmei, aceasta deoarece deciziile financiare optime sunt
absolut vitale pentru supravieţuirea şi succesul firmei. Orice episod
important din viaţa unei afaceri generează implicaţii financiare
majore. Astfel de episoade importante sunt: adăugarea unei noi
linii de produse sau eliminarea vechilor linii, extinderea sau
schimbarea de amplasament, finanţarea creşterii firmei din
câştigurile proprii sau din capital exterior firmei. Astfel de decizii
au un efect pe termen lung asupra profitabilităţii firmei şi, de

159
 aceea, este nevoie ca ele să primească toată atenţia din partea
eşalonului superior al conducerii întreprinderii. ” 37)
În contextul lumii contemporane, al globalizării, creşterii
concurenţei de pe piaţă, a tendinţei de epuizare a resurselor în
comparaţie cu necesităţile tot mai mari, practic componenta
financiară nu poate lipsi din structura organizaţională a nici unei
companii mai mare sau mai mică, orice individ fie că se
pregăteşte să devină inginer constructor, medic sau broker are
nevoie de cunoştinţe financiare.
Rolul managementului financiar este acela de a:
Rolul şi − planifica fondurile financiare;
responsabilităţile − asigura fondurile financiare;
managerului − utiliza cu eficienţă aceste fonduri.
financiar
Responsabilităţile managementului financiar, constau,
în principal, în:
− elaborarea planului şi previziunilor privind necesarul
de fonduri şi modalităţile de asigurare a acestora (din surse
proprii prin reinvestirea profitului, de la acţionari prin majorări
de capital, din surse externe atrase sub forma împrumuturilor de
la bănci sau a resurselor atrase de pe piaţa de capital);
− fundamentarea deciziilor financiare privind susţinerea
creşterii vânzărilor, investiţiile în utilităţi productive, utilaje şi
echipamente, finanţarea activelor curente pentru producerea
bunurilor şi serviciilor;
− coordonarea şi controlul deciziilor prin colaborarea cu
celelalte compartimente ale firmei (vânzări, producţie etc.),
cunoscându-se faptul că orice decizie are o componentă
financiară care influenţează necesarul de resurse financiare şi
modul de utilizare a acestora;
− luarea permanent în considerare a evoluţiilor de pe
pieţele financiare şi de capital care influenţează modul şi mai
ales costul asigurării resurselor financiare.

Noţiuni şi concepte-cheie
• Organizarea activităţii companiei.
• Forme de organizare. Agenţii economici, comercianţi,
necomercianţi.
• Tipurile de societăţi comerciale: societăţi în nume colectiv,
societăţi în comandită simplă, societăţi pe acţiuni, societăţi în
comandită pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată.

Halpern Paul, J. Fred Weston, Eugene F.Brigham, Finanţe manageriale, Editura

Economică, 1999, pag. 7.
160
 • Răspunderea în societăţile comerciale. Actul constitutiv
al societăţii. Înmatricularea societăţii. Modificarea actului
constitutiv.
• Funcţionarea societăţilor comerciale pe acţiuni. Adunările
Generale: ordinare şi extraordinare.
• Consiliul de Administraţie.
• Comitetul de Direcţie.
• Auditul financiar. Auditul intern.
• Dizolvarea, fuziunea şi divizarea companiilor.
• Lichidarea companiilor.
• Organizarea activităţii financiare a companiilor.
• Structura organizaţională. Organigrama.
• Rolul şi responsabilităţile managementului financiar.

10. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII BĂNCII

Sistemul bancar românesc, asemenea sistemelor bancare

moderne, este organizat pe două paliere:
Banca − banca centrală, cu rol de reglementare şi supraveghere
centrală a activităţii bancare;
− băncile comerciale, ca instituţii operative care acţionează
Banci pe piaţa monetară, piaţa creditelor, precum şi direct sau indirect pe
comerciale piaţa asigurărilor, a leasingului şi pe piaţa de capital.
La rândul lor, băncile comerciale pot fi:
− bănci universale;
− bănci specializate în anumite operaţiuni, ca de exemplu:
bănci de investiţii, bănci ipotecare etc.;
− bănci mutuale şi cooperatiste, care au anumite restricţii
în atragerea fondurilor şi distribuirea creditelor;
− instituţii financiare specializate, de exemplu: instituţie
emitentă de monedă electronică.
În cele ce urmează ne vom ocupa de organizarea activităţii
într-o bancă comercială universală.

10.1. Funcţia de organizare

Funcţia de organizare se caracterizează, în procesul de
management, prin acţiuni şi procese ce vizează ansamblul
băncii, precum şi diferitele domenii ale acesteia, privite într-o
strânsă interdependenţă.
„Organizarea băncii, ca firmă comercială realizând
activităţi specifice, se concretizează în constituirea acesteia ca
unitate de decizie, printr-o abordare sistemică a elementelor
componente, definite prin variabilele funcţionale şi relaţionale,

161
 în cadrul unei structuri apte să asigure activitatea convergentă,
sinergică a elementelor componente.”388390)
Organizarea unei bănci poate fi privită din mai multe
puncte de vedere:
• organizarea ierarhică, înţeleasă ca o structură
subordonativă, care asigură coerenţa actului de decizie şi
controlul îndeplinirii sarcinilor. Din acest punct de vedere, o
Organizarea societate bancară serioasă are o structură ierarhică la fel de
ierarhică riguroasă ca cea a unui organism militar, limitele de autoritate
fiind extrem de bine stabilite şi respectate, întrucât orice decizie
înseamnă bani, mulţi bani, care în cea mai mare parte nu sunt ai
băncii, ci ai depunătorilor;
• organizarea funcţională a băncii permite realizarea în
Organizarea cele mai bune condiţii a funcţiilor sale de bază: atragerea de
funcţională depozite, acordarea de credite, operaţiuni cu carduri, funcţia de
decontări fără numerar, cea privind operaţiunile cash (cu lei şi
valută), funcţia financiar-contabilă etc.;
• organizarea structurală, care cuprinde, pe lângă centrala
băncii, reţeaua teritorială de unităţi bancare de tipul sucursalelor
zonale, sucursalelor judeţene, sucursalelor orăşeneşti, agenţii,
Organizarea reprezentanţe.
structurală
10.2. Structura organizatorică. Organigrama
Structura organizatorică este concepută astfel încât, ansamblul
Adunarea persoanelor şi subdiviziunilor constituite, să asigure premisele
Generală a organizatorice în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor firmei.
Acţionarilor Structura organizatorică a băncii este expresia atât a
resurselor financiare, materiale şi informaţionale încorporate, cât şi
a caracteristicilor mediului în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Din punct de vedere ierarhic, principalele elemente ale
organigramei unei bănci sunt:
• Adunarea Generală a Acţionarilor;
Consiliul de • Consiliul de Administraţie;
Administraţie • Comitetul de Direcţie;
• Conducerea executivă, formată din:
− preşedinte;
− vicepreşedinti.
În unele bănci, preşedintele Consiliului de Administraţie
Comitetul este şi preşedintele executiv, în altele, în principal cele
de Direcţie aparţinând unor bănci strategice vest-europene, conducerea
executivă este separată de Consiliului de Administraţie.

38
Manolescu Gheorghe, Adriana Sîrbea Diaconescu, Management bancar, Editura
Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 55.

162
 La nivelul organelor colective de conducere a băncii sunt
organizate, în conformitate cu prevederile legale, organisme colec-
tive specializate, care asigură coordonarea, integrarea unor activităţi
pe domenii specifice. Astfel de organisme specializate pot fi:
− Comitetul de credite;
− Comitetul de risc;
− Comitetul de gestionare a activelor şi pasivelor (ALCO);
− Comitetul tehnico-economic pentru activitatea de
investiţii proprii ale băncii.
De regulă, aceste organisme colective specializate sunt
organisme consultative, de avizare sau chiar decizionale, în limita
competenţelor stabilite, organizate la nivelul Comitetului de
Direcţie.
În conformitate cu evoluţiile recente pe piaţa bancară,
unele bănci, inclusiv Banca Naţională a României, au înfiinţat
comitete de audit, ca organe de monitorizare a activităţii băncii,
la nivelul Consiliului de Administraţie.
„Organigrama poate fi definită ca reprezentarea grafică a
structurii organizatorice, cu ajutorul anumitor simboluri şi pe
Organigrama baza unor reguli specifice.”2401)
Ea este formată, de regulă, din căsuţe dreptunghiulare,
reprezentând posturi de management şi departamente, direcţii,
compartimente, de diferite forme, care redau raporturile ierarhice,
funcţionale etc., ce sunt stabilite între toate celelalte structuri
organizatorice.
În bănci se disting, de obicei, trei tipuri de organigrame:
− organigrama generală sau de ansamblu, care cuprinde
întreaga activitate a băncii;
− organigrama parţială (a direcţiilor şi departamentelor);
− organigrama unităţilor bancare teritoriale (sucursale,
agenţii etc.).
Ca mod de prezentare, pe lângă cea tabelară, cu căsuţe
dreptunghiulare de mărimi diferite, corespunzătoare poziţiei şi
importanţei compartimentului respectiv în organigrama generală,
Tipuri de mai există şi:
• organigrame prezentate sub forma circulară, cu Adunarea
organigrame Generală în centru şi celelalte structuri dispuse concentric, în jurul
acesteia, în funcţie de importanţa şi poziţia lor ierarhică;
• organigrame ordonate de la stânga la dreapta, începând
cu Adunarea Generală a Acţionarilor, adăugându-se spre
dreapta celelalte structuri ierarhice, în funcţie de importanţa lor,
astfel încât, două compartimente de acelaşi nivel ierarhic să fie
poziţionate la aceeaşi distanţă faţă de prima poziţie înscrisă la
stânga, respectiv Adunarea Generală a Acţionarilor.

2
Nicolaescu Ovidiu, Ion Verboncu, Management, ediţia a III-a revizuită, Editura
Economică, Bucureşti, 1999, p. 307.
163
 Indiferent de tipul organigramei utilizate şi a modului de
prezentare, aceasta evidenţiază tipurile de relaţii care există în
structura organizatorică a unei bănci:
• relaţiile ierarhice sunt relaţii de subordonare, prin
acest tip de relaţii, autoritatea decizională a băncii asigură
conducerea, administrarea şi controlul băncii;
• relaţiile funcţionale, caracterizate prin flexibilitate,
sunt generate de organizarea băncii pe activităţi specifice ale
căror rezultate se concretizează în produse şi servicii bancare.
Strategia băncii conduce, în cadrul aceleiaşi bănci, la modificări
ale relaţiilor funcţionale, iar în cadrul sistemului bancar, la
diferenţieri ale acestora de la o bancă la alta;
• relaţiile configuraţionale evidenţiază structura în reţea a
băncii. Unităţile operaţionale, cu competenţe şi responsabilităţi
limitate, au relaţii directe cu clienţii, asigurând astfel interfaţa băncii.
Pentru activitatea de creditare sunt alocate mai multe
compartimente sau organisme distincte (serviciul credite, comitetul
de credit, departamentul de credite, comitetul de risc), între care,
potrivit strategiei băncii şi principiilor manageriale sunt stabilite
competenţe ierarhice, funcţionale şi configuraţionale.
Arhitectura organizatorică a unei bănci, poate fi
reprezentată sub forma a trei etaje:
− etajul 1, al relaţiilor ierarhice;
− etajul 2, al relaţiilor funcţionale;
− etajul 3, al relaţiilor configuraţionale.
Specific etajelor 2 şi 3 este faptul că, în interiorul fiecăruia
dintre ele există relaţii ierarhice, de conducere şi funcţionale, iar
între ele există relaţii funcţionale.

1
Adunarea Generală a
Acţionarilor Comitetul de
administrare a
activelor şi pasivelor
Consiliul de Administraţie
Control intern Comitetul de risc

Comitetul de Direcţie
Comitetul de credit

Preşedinte

Vicepreşedinte Vicepreşedinte Vicepreşedinte Vicepreşedinte

2
Divizii, direcţii, servicii, birouri
Departament investiţii financiare
Departament studii şi marketing

Departament tezaur şi casierie

Departament relaţii externe şi

Departament pieţe de capital

Departament contabilitate şi
Departament relaţii clienţii
Departament trezorerie

Departament credite

Departament juridic
operaţiuni valutare

informatic`

164

Sucursale judeţene, sucursale orăşeneşti, agenţii 3

 Figura 1. Arhitectura organizatorică a unei bănci
Pentru crearea unei imagini relevante a structurii organi-
zatorice a unei unităţi operaţionale a unei unităţi operaţionale
a băncii, prezentăm organigrama unei succursale judeţene :

Director

Director
Coordonare Director adjunct Director adjunct Consilier juridic Control
financiar

Contabilitate, decontări
Conturi şi viramente
Operaţiuni valutare
Produse şi servicii

intra şi interbancare
persoane fizice

administrativ
Secretariat,

Casierie
Credite

IT
Figura 2. Organigrama unei sucursale judeţene

10.3. Organizarea internă a băncii

În ţările Uniunii Europene, organizarea internă a băncii nu
este unitară. În funcţie de strategia adoptată, pot fi întâlnite bănci la
care organizarea este structurată pe 6 segmente de activităţi, pe 3-4
segmente sau chiar pe două segmente.
Pentru o mai bună înţelegere, în continuare, vom exemplifica
din practica băncilor din Uniunea Europeană:
a. În cazul Erste Bank, activitatea este grupată în 6
segmente, care includ următoarele: Retail şi Imobiliare, Bănci de
ERSTE economii, Clienţi corporate mari, Tranzacţionări şi Investment
Bank Banking; Asset Management şi Asigurări, precum şi Corporate. La
rândul lor, aceste segmente principale cuprind diferite unităţi de
afaceri: de exemplu, segmentul Retail şi Imobiliare cuprinde
Retail, Clienţi IMM-uri, Finanţarea activităţii imobiliare şi, mai
nou, Asset Management şi Asigurări.
Organizarea unităţilor de Retail vizează deservirea clienţilor
persoane fizice, liber profesionişti şi mici afaceri, iar a unităţilor de
Activitate Imobiliară pe cea a constructorilor de imobile, a compa-
niilor de management de proprietăţi, a agenţilor imobiliari, a
trusturilor imobiliare şi a clienţilor retail cu ipoteci. În cazul
unităţilor IMM, companiile incluse sunt departajate în funcţie de
cifra anuală de afaceri.
b. KBC Banking & Insurance este o bancă a cărei structură
organizatorică cuprinde 4 activităţi, acestea incluzând: retail
KBC bancassurance, servicii corporate, asset management şi activităţi pe
Banking& piaţa de capital.

165
 Subsidiarele acestei bănci sunt specializate pe una sau mai
multe din aceste activităţi sau sunt specializate fie pe activitate
bancară, fie pe asigurări.
Indiferent de subsidiară sau de activitate, baza de clienţi este
segmentată în: persoane fizice, liber profesionişti şi întreprinzători
în nume propriu, private banking, companii din agricultură, firme,
întreprinderi multinaţionale, bănci şi instituţii.
KBC nu defineşte cu precizie căror clienţi li se adresează
activitatea de retail bancassurance, dar declară că serviciile
corporate se adresează firmelor, liber profesioniştilor şi
întreprinzătorilor în nume propriu. Segmentarea acestor clienţi
se face în funcţie de cifra de afaceri în: clienţi mari, IMM-uri şi
liber profesionişti, independenţi şi comercianţi.
c. Bank Pekao SA, membră a Grupului Unicredito Italiano
SpA, din punct de vedere organizatoric, face parte din băncile a
Bank Pekao căror organizare este structurată pe 3 activităţi principale şi anume:
S.A. Clienţi Retail, Clienţi Corporate şi Companii mici şi mijlocii.
În acest caz, segmentul Clienţi Retail cuprinde persoane
fizice rezidente şi nerezidente, iar Companiile mici şi mijlocii
includ persoanele fizice care sunt angajate într-un tip de activitate
„one-man business” (plătesc impozit în tranşă unică) sau practică o
profesiune liber (indiferent de modalitatea de plată a impozitelor)
sau obţin sub o formă sau alta venituri din agricultură.
d. OTP Bank are organizată activitatea internă în două
sectoare ce cuprind Divizia de clienţi retail şi Divizia de clienţi
OTP Bank corporate. În această variantă organizatorică, Divizia clienţii retail
include numai persoanele fizice, iar Divizia clienţii corporate include
IMM-urile, toate tipurile de companii, precum şi municipalităţile.
În România, pornind de la specificul activităţii bancare –
atragerea resurselor financiare de pe piaţă şi plasarea acestora –
prin structura şi prin activitatea specifică, banca urmăreşte, în
condiţii de legalitate, crearea de produse competitive şi
distribuirea lor. Aceste aspecte transpuse în cele trei etaje ale
arhitecturii organizatorice a băncii, evidenţiază rolul compo-
nentelor acestor etaje faţă de clienţi, astfel:
− etajul 1 asigură coordonarea de ansamblu a activităţii
bancare, elaborarea direcţiilor şi planurilor strategice de dezvoltare,
aprobarea normelor şi procedurilor de lucru a produselor şi
serviciilor oferite clienţilor;
− etajul 2 primeşte propuneri, asigură analiza, crearea şi
supunerea spre aprobare a propunerilor de produse şi servicii,
precum şi distribuirea acestora unităţilor teritoriale;
− etajul 3 (interfaţa băncii) este conectat permanent la
cererea pieţei, lansând în acelaşi timp oferta băncii pe piaţă.
Componentele acestui etaj, potrivit competenţelor pe care le
deţin, pentru unele produse şi servicii, au şi rolul de a aproba
punerea la dispoziţia clienţilor a acestora (de exemplu, credite).
Unităţile teritoriale ale unei bănci, reprezentate prin sucursale
judeţene, sucursale orăşeneşti, agenţii, au rolul unor canale de
166
 distribuţie clasică a produselor şi serviciilor băncii. În deservirea
clienţilor, băncile utilizează şi canale electronice de distribuţie
(distribuţie alternativă), care sunt puse la dispoziţia clienţilor prin
intermediul unităţilor teritoriale, dar pentru gestionarea lor sunt
implicate şi componente ale etajului 2 (de exemplu, licitaţii valutare,
plata facturilor din conturile de card etc.).
În funcţie de strategia adoptată, activitatea curentă a
băncii este structurată pe divizii, direcţii, departamente etc.
Principalele divizii care se regăsesc în structura organizatorică a
băncilor comerciale sunt: divizia corporaţii şi divizia retail.

Rolul diviziei corporate este de a dezvolta relaţii de afaceri

cu corporaţiile medii şi mari.
Divizia Este structurată pe direcţii, astfel încât să răspundă exigen-
corporate ţelor pieţei bancare. Dintre direcţiile care pot fi incluse în această
divizie menţionăm:
• relaţii cu societăţile corporatiste;
• administrarea lichidităţilor (Cash Management);
• finanţări structurate şi sector public;
• instituţii financiare;
• produse de credit corporatist;
• recuperări debite;
• suport afaceri etc.
În cadrul acestor direcţii activează departamente specializate
în:
− petrol, energie, gaze naturale;
− metalurgie, construcţii de maşini;
− transporturi, logistică, comerţ;
− bunuri de larg consum;
− bunuri de folosinţă îndelungată;
− agricultură, silvicultură;
− IT, telecomunicaţii, media, servicii;
− leasing, asigurări;
− instituţii financiare etc.
La nivelul sucursalelor există compartimente corporatiste,
deservite de către specialiştii băncii.
Departamentele şi compartimentele specializate, prin activi-
tăţile derulate, asigură, clienţilor din categoria corporate, finanţarea
comerţului (intern şi internaţional), finanţarea structurată (prin
finanţarea proiectelor, credite de prefinaţare a exportului, credite de
post-finanţare a exportului, factoring, forfaiting etc.), pun la
dispoziţia acestor clienţi produse de creditare (overdraft, linii de
credit, credite la termen etc.), facilitează derularea programelor de
finanţarea ale instituţiilor financiare etc.
Rolul diviziei de retail este de a dezvolta relaţii de afaceri,
în principal, cu persoanele fizice. Există societăţi bancare, care
Divizia cuprind în sectorul retail şi întreprinderile mici şi mijlocii.
Menţionăm că, pe plan internaţional, această problemă nu
este rezolvată unitar. Unele bănci includ întreprinderile mici şi
mijlocii fie la activitatea corporatistă, fie, aşa cum am arătat, la
167
 activitatea de retail, alte bănci au organizat divizie separată
pentru întreprinderile mici şi mijlocii.
Din perspectiva introducerii reglementărilor Acordului
Basel II, este mai avantajos pentru bănci să cuprindă la zona
retail cel puţin micro-întreprinderile, întrucât acestei zone îi
este asociat un grad de risc mai scăzut decât zonei corporate.
Divizia retail este structurată în funcţie de produsele şi
serviciile oferite segmentului de clienţi căruia i se adresează:
depozite, credite, carduri, alte servicii.
În condiţiile unei concurenţe puternice, manifestate pe piaţa
bancară în sfera clienţilor din categoria retail, diviziei retail, cu
departamentele şi compartimentele specializate, îi revin sarcini de
studiere a tendinţelor pieţei, de creare şi promovare a noi produse
competitive, de distribuţie şi dezvoltare a celor existente.

10.4. Organizarea băncilor ca grupuri financiare

O măsură de eficientizare a activităţilor băncii o constituie
dezvoltarea de activităţi comune.
Grupurile Principalele zone adiacente activităţii bancare, de altfel
potenţiale zone de dezvoltare a activităţilor comune, includ: activi-
tatea de leasing, asigurările, activităţi de intermedieri pe piaţa
valorilor mobiliare, consultanţă financiară etc.
Această tendinţă de organizare a băncilor sub forma unor
grupuri financiare se regăseşte atât în cazul băncilor străine, dar şi în
cazul unor bănci comerciale care operează pe piaţa românească
(Banca Comercială Română S.A., Banca Română pentru Dezvoltare
– GSG etc.).
Prezentăm structura de grup a Băncii Comerciale Române
SA, cel mai mare grup financiar din România.

Anglo Romanian BCR Leasing

Bank BCR SA

Sucursale Financiar
judeţene BCR Securities a SA
Sucursala Sucursala
Frankfurt Paris Sucursale BCR Asset Management Bucharest
Germania Franţa Financial
Plazza
Agenţii
BCR Sucursala
Chişunău BCR Asigurări

Figura 3. Structura grupului BCR S.A.

Asemănător băncilor europene, prin distribuirea produselor

şi serviciilor financiare ale băncilor sau ale firmelor financiare
satelite (companii de asigurări, asset management, leasing etc.),

168
băncile româneşti adoptă modelul de distribuţie tip „arhitectură
deschisă”, devenind adevărate „supermarketuri financiare”.
Structura de grup a băncilor oferă o serie de avantaje atât
lor, cât şi clienţilor:
− obţinerea pe piaţa financiară a statutului de furnizor
integrat de servicii financiare, acţionând în domeniile: bancar,
asset management, asigurări leasing, piaţa de capital etc.;
− transferul serviciilor de la nivelul entităţii individuale la
cel al grupului şi introducerea mărcii unice, reprezentative
pentru întregul grup;
− reducerea costurilor;
− înlocuirea structurii multiple de capital cu una unică şi
crearea organismelor comune de decizie;
− crearea comitetelor globale de risc, care să asigure
managementul integrat al riscurilor;
− orientarea către client, oferă acestuia posibilitatea de a
găsi produsele financiare dorite într-un singur loc, pe principiul
„one stop shopping”;
− adaptarea consultanţei financiare, oferite de bancă, la
cerinţele clienţilor.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Organizarea activităţii băncii.
• Banca centrală. Băncile comerciale.
• Funcţia de organizare: organizarea ierarhică, organizarea
funcţională, organizarea structurală.
• Adunarea Generală a Acţionarilor. Consiliul de
Administraţie. Comitetul de Direcţie.
• Organigrama. Tipuri de organigrame.
• Relaţiile ierarhice. Relaţiile funcţionale. Relaţiile confi-
guraţionale.
• Organizarea internă a băncii (de exemplu, ERSTE Bank,
KBC Banking & Insurance, Bank Pekao SA, OTP Bank).
• Divizia corporate. Divizia retail.
• Grupurile financiare.
• Structura Grupului BCR S.A.

169
 11. MANAGEMENTUL ACTIVELOR ŞI PASIVELOR
BANCARE, AL LICHIDITĂŢII ŞI RISCURILOR

11.1. Managementul activelor şi pasivelor bancare

Societăţile bancare, ca instituţii specializate în activitatea
de intermediere financiară, sunt obligate şi supravegheate de
autorităţile de supraveghere din fiecare ţară să asigure o admi-
nistrare prudentă şi eficientă a resurselor atrase de la clientelă
printr-o politică echilibrată de plasare a acestora în credite şi
alte plasamente.
Comitete Potrivit legii bancare, pe lângă Comitetul Executiv şi Consiliul
specializate de Administraţie, societăţile bancare sunt obligate să înfiinţeze şi să
asigure funcţionarea cu specialişti a unor comitete specializate astfel:
• Comitetul de Credite;
• Comitetul de Administrare a riscurilor;
• Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor.

Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor este

Comitetul cunoscut şi sub denumirea prescurtată ALCO (de la Assets and
de administrare Liabilities Commitee).
a activelor Comitetul este organ de analiză şi decizie şi adopta/ emite
şi pasivelor decizii/ recomandări/ avize/ avize consultative în limita autorităţii
stabilite prin reglementările interne ale băncii.
Comitetul îşi desfăşoară activitatea pentru următoarele
domenii:
− atragerea de resurse şi efectuarea de plasamente;
− structura activelor şi pasivelor băncii;
− stabilirea politicii băncii de dobânzi active şi pasive a
băncii;
− gestionarea şi menţinerea unei lichidităţi adecvate în lei
şi valută;
− gestionarea poziţiei valutare şi menţinerea acesteia în
limitele impuse de autoritatea monetară şi de necesitatea unei
gestionări prudente a riscului de curs valutar;
− gestionarea riscului de dobândă împreună cu Direcţia
Trezorerie şi Direcţia de Management al Riscurilor;
− elaborarea politicii de preţuri a produselor băncii în
scopul optimizării managementului activelor şi pasivelor şi a
maximizării veniturilor băncii;
− analiza evoluţiei principalilor indicatori macroeconomici şi
a influenţei acestora asupra evoluţiei resurselor şi plasamentelor
băncii.
Atribuţiile Comitetul de administrare a activelor şi pasivelor are de
ALCO regulă, următoarele atribuţii:
• analizează şi aprobă, sau propune spre aprobare:

170
 − nivelul preţurilor de transfer aplicate soldurilor conturilor
de decontare ale centrelor de profit faţă de trezoreria centrală a
băncii;
− cadrul de limită de risc pentru managementul riscului
ratei dobânzii;
− încheierea Acordurilor cadru / individuale /separate de
finanţare / refinanţare externă încheiate cu bănci şi/sau instituţii
financiare;
– operaţiuni de vânzare/cumpărare de acţiuni şi obligaţiuni
pe piaţa de capital;
– tranzacţii individuale interbancare de money market şi
titluri de stat;
− limita pentru poziţia valutară în cadrul limitei maxime
stabilite de BNR;
− programului anual de resurse şi plasamente (inclusiv
planul de credite şi modificările ulterioare ale acestuia) cu
defalcarea pe trimestre şi a planului financiar şi a bugetului de
venituri şi cheltuieli al băncii;
− politica de atragere/ plasare de resurse;
− politicile băncii în domeniul lichidităţii şi administrării
activelor şi pasivelor;
− lansarea de noi produse şi servicii bancare pentru
clienţi sau îmbunătăţirea caracteristicilor celor existente;
− perioada maximă de acordare a diferitelor tipuri de
credite pentru persoane fizice şi juridice (termen scurt, mediu şi
lung) şi valută în care se pot acorda aceste credite;
− limitele valorice minime/maxime ale produselor/
serviciilor bancare retail;
− ratele dobânzilor ce urmează a fi practicate de bancă în
relaţia cu clientela nebancară la resursele atrase şi la creditele
acordate;
− activitatea de vânzare şi cumpărare de valută şi modul
de administrare a poziţiei valutare;
− nivelul comisioanelor practicate de bancă în relaţia cu
clienţii bancari şi nebancari;
– operaţiuni de vânzare/cumpărare de obligaţiuni şi
acţiuni pe piaţa de capital;
− participarea băncii în cadrul creditelor sindicalizate şi
de investire în instrumente ale pieţei de capital interne şi
internaţionale;
− creşterea eficienţei în gestionarea plasamentelor şi
corelarea maturităţii resurselor cu maturitatea plasamentelor;
− asigurarea unor indici de solvabilitate şi lichiditate
corespunzători;
− realizarea unei structuri de bilanţ care să permită
asigurarea nivelului planificat al profitabilităţii;

171
 − rata dobânzii medii realizate pe total active şi pasive
cu defalcare pe principalele categorii de resurse şi plasamente,
pe baza datelor din evidenţa contabilă;
− analiza gestionării lichidităţii băncii;
− analiza gestionării poziţiei valutare şi încadrarea în
cerinţele impuse de BNR;
− analiza gestionării riscului de rată a dobânzii;
− analiza resurselor şi plasamentelor;
− realizarea lunară a planului financiar şi a bugetului de
venituri şi cheltuieli;
− stadiul realizării programului de resurse şi plasamente;
− evoluţia periodică a lichidităţii în lei şi valută a băncii
şi a poziţiei valutare;
− evoluţia lunară a dobânzilor medii active şi pasive şi a
ecartului de dobândă, în lei şi valută.

11.2. Managementul lichidităţii bancare

Prin lichiditate se înţelege ştiinţa de a găsi acel punct de
Ce este echilibru sensibil între maturitatea resurselor şi cea a
lichiditatatea plasamentelor, care să permită băncii să dispună permanent de
bani atunci când are nevoie de ei.
Economistul Edward A. McNally definea lichiditatea ca
„deţinerea banilor în momentul în care banca are nevoie de
aceştia.”41 4)
În activitatea practică, „atingerea şi menţinerea optimului
de lichiditate este o adevărată artă a managementului bancar, a
cărui valoare este confirmată numai de practică, avându-se în
vedere nenumăratele implicaţii generate de o fluctuaţie a
riscului de lichiditate, atât asupra profitabilităţii instituţiei, cât şi
asupra celorlalte riscuri conexe activităţii financiar-bancare.”42 5)
Funcţiile lichidităţii bancare constau în:
Funcţiile
lichidităţii − asigurarea desfăşurării în condiţii normale a activităţii
bancare bancare prin fluidizarea procesului de intermediere
bancară, în condiţiile asigurării încrederii şi
atractivităţii pentru depunători şi plasarea resurselor,
astfel atrase, în condiţii de siguranţă şi fructificare
corespunzătoare;
− protejarea intereselor clienţilor, pe de o parte, şi a
acţionarilor, pe de altă parte, cunoscut fiind că, în cazul
unor „accidente”, cât de mici, de lichiditate, impactul
asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, poate

41 )
Edward A. McNally, Economic Development Institute of The World Bank – Basic
Topics in Sound Bank Management, 1996.
42
Nicolae Dănilă, Lucian Claudiu Anghel, Marius Ioan Dănilă - Managementul
lichidităţii bancare, Editura Economică, Bucureşti 2002, pag. 77.
172
 conduce la colapsul unei bănci relativ solide în condiţii
normale de activitate;
− asigurarea capacităţii rezonabile de rambursare a
depozitelor către clienţi, independent de modul în care
sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte
active. Aceasta presupune o bună corelare a
maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi
de lichiditate şi chiar asigurarea unui excedent de
lichiditate pe fiecare bandă în parte;
− evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente
neajunse la scadenţă, pentru procurarea resurselor
necesare unor retrageri programate sau nu. Lichidarea
unor active înainte de scadenţă este costisitoare şi
periculoasă pentru bancă, prin semnalul negativ pe
care îl transmite pe piaţă, iar acest „început al
sfârşitului” trebuie evitat prin orice efort;
− asigurarea independenţei băncii faţă de sursele de
împrumut marginale de pe piaţă, care au costuri deosebit
de ridicate, prin creşterea şi diversificarea bazei de clienţi
nebancari, a produ-selor şi serviciilor oferite, creşterea
maturităţii depozitelor atrase;
− evitarea, pe cât posibil, chiar şi a împrumuturilor de la
banca centrală, care, ca împrumutătoare de ultimă
instanţă, presupune costuri mai mari decât cele
ocazionate de atragerea de resurse de la clienţii
nebancari şi, în plus, induce o deteriorare a imaginii în
piaţă a băncii care apelează la astfel de împrumuturi.

Benzile Prin banda de lichiditate se înţelege o anumită perioadă

de de timp (o lună, 3 luni etc.) rămasă de scurs până la scadenţa
lichiditate unui plasament (activ) sau a unui depozit atras (pasiv).
Benzile de lichiditate sunt stabilite pe următoarele
intervale de timp:
• până la o lună inclusiv;
• între o lună şi 3 luni inclusiv;
• între 3 luni şi 6 luni inclusiv;
• între 6 luni şi 12 luni inclusiv;
• peste 12 luni.
După stabilirea benzilor de lichiditate, banca efectuează
repartizarea activelor şi pasivelor pe benzi de lichiditate,
conform modelului prezentat în tabelul următor, ţinând cont de
scadenţa reziduală, respectiv intervalul de timp rămas de scurs
Scadenţa de la data analizei până la expirarea unui depozit sau până la
reziduală scadenţa unui credit/rate de credit.
Tabel 1

173
 REPARTIZAREA ACTIVELOR/PASIVELOR
BILANŢIERE PE SCADENŢE
– mil. lei –
Cod DURATA RĂMASĂ DE SCURS
ACTIVE poz.
D<1 1 lună 3 luni 6 luni < 12 luni TOTAL
lună <D< <D< D < 12 <D
3 luni 6 luni luni
0 1 2 3 4 5 6 7
OPERAŢIUNI DE
TREZORERIE ŞI
OPERAŢIUNI
INTERBANCARE
Casa şi alte valori
Cont curent şi de
corespondent la
bănci
Depozite la vedere
la bănci
Depozite la termen
la bănci
Creanţe restante
Dobânzi restante
Alte active aferente
operaţiei de
trezorerie şi
interbancare
OPERAŢIUNI
CU CLIENTELA
Credite de
trezorerie
Credite pentru
export
Credite pentru
echipament
Credite pentru
bunuri imobiliare
Alte credite
acordate clientelei
Alte operaţiuni cu
clientela
OPERAŢIUNI
CU TITLURI
Titluri de tranzacţie
Titluri de
plasament
Titluri de investiţii
Alte operaţiuni cu
titluri
VALORI
IMOBILIZATE

174
 Credite
subordonate la
termen
Alte valori
imobilizate
TOTAL
LICHIDITATE
EFECTIVĂ

OBLIGAŢII Cod DURATA RĂMASĂ DE SCURS

BILANŢIERE poz. D < 1 1 lună 3 luni 6 luni 12 luni TOTAL
lună <D< <D< <D< <D
3 luni 6 luni 12 luni
OPERAŢIUNI
DE
TREZORERIE ŞI
OPERAŢIUNI
INTER-
BANCARE
Împrumuturi de
refinanţare de la
bănci centrale
Conturi de
corespondent ale
băncilor
Depozite la vedere
ale băncilor
Depozite la termen
ale băncilor
Imprumuturi la
termen primite de
la bănci
Alte obligaţii din
operaţiei de
trezorerie şi
interbancare
OPERAŢIUNI
CU CLIENTELA
Depozite la vedere
Depozit la termen
Certificate de
depozit, carnete şi
librete de economii
Alte obligaţii din
operaţiuni cu
clientela
OPERAŢIUNI
CU TITLURI
Datorii constituite
prin titluri
– titluri de piaţa
interbancară
Datorii ataşate
– obligaţiuni
Datorii ataşate
– alte datorii
constituite prin
titluri

175
 Vărsăminte de
efectuat privind
titlurile
Alte obligaţii din
operaţiuni cu titluri
CREDITORI
Creditoti diverşi
Alte obligaţii faţă
de creditori
DATORII
SUBORDONATE
Datorii
subordonate la
termen
TOTAL
LICHIDITATE
NECESARĂ

Repartizarea activelor/pasivelor bilanţiere pe scadenţe şi

respectiv, pe benzi de lichiditate se efectuează cu respectarea
următoarelor reguli:
• la repartizarea pe scadenţe a activelor şi pasivelor
bilanţiere se au în vedere termenele rămase de scurs până la
expirarea scadenţei; spre exemplu, un credit acordat la 01 ian.
2002, în sumă de 20 mld. lei, pe termen de 24 luni, cu scadenţe
intermediare semianuale de 5 mld. lei, soldul existent la 30
iunie a.c. de 5 mld. lei va fi repartizat pe banda a treia (între 3 şi
6 luni inclusiv), întrucât perioada rămasă până la expirarea
scadenţei finale este de 6 luni;
• pe lângă activele/pasivele bilanţiere, se repartizează pe
scadenţe şi se înscriu pe benzi de lichiditate şi angaja-
mentele/obligaţiile evidenţiate în afara bilanţului contabil;
• activele şi pasivele bilanţiere pentru care banca a
constituit provizioane de risc se înscriu pe benzi de lichiditate,
în funcţie de valoarea lor netă, respectiv valoarea contabilă
diminuată, după caz, cu provizioanele constituite;
• o serie de active bilanţiere se înscriu pe benzi de
lichiditate la valoarea netă, diminuată cu un coeficient de
ajustare (1-K).
Calculul indicatorului de lichiditate se efectuează pe baza
comparării activelor/pasivelor bilanţiere şi extrabilanţiere, grupate
pe benzi de lichiditate, astfel:
Lichiditatea efectivă (Le) rezultă din însumarea activelor
Indicatorii bilanţiere şi extrabilanţiere, repartizate pe benzi de scadenţă, şi
de exprimă sumele pe care banca le are de primit de la clientela
lichiditate ne(bancara) şi intervalele de timp respective.
Lichiditatea necesară (Ln) rezultă din însumarea pasivelor
şi obligaţiilor bilanţiere şi extrabilanţiere şi exprimă sumele pe care
banca trebuie să le restituie clienţilor săi în perioadele de timp
respective.
Prin compararea lichidităţii efective cu lichiditatea necesară se
obţine:
• excedentul de lichiditate – când Le > Ln;
176
 • deficitul de lichiditate – când Le < Ln. Această
situaţie este inacceptabilă pentru bancă, întrucât nu poate face
obligaţiilor de plată, fiind practic în încetare de plăţi (cvasi
faliment);
• indicatorul de lichiditate (L) trebuie să fie întotdeauna
supraunitar, atât pe fiecare bandă, cât şi pe total, cu menţiunea că
excedentul de lichiditate de la o bandă inferioară se poate lua în
calcul ca report pentru banda imediat superioară;
Le
L = _______ > 1
Ln
Gruparea elementelor de activ şi de pasiv, în scopul
calculării indicatorilor de lichiditate, se efectuează astfel :

Benzi de scadenţă
INDICATORI D< 1 lună 3 6 12 TOT
1 <D< lun luni lu AL
lun 3 luni i< <D ni
ă D < 12 <
< luni D
6
lun
i
0 1 2 3 4 5 6 7
Total active bilanţiere 1
Total angajamente în 2
afara bilanţului primite
Lichiditatea efectivă 3
(Rd3 = Rd1 + Rd2 +
Rd7 din coloana
precedentă)
Total obligaţii 4
bilanţiere
Total angajamente în 5
afara bilanţului date
Lichiditatea necesară 6
(Rd6 = Rd4 + Rd5)
Excedent de lichiditate 7
(Rd7 = Rd3 – Rd 6),
daca Rd7 > 0,
Deficit de lichiditate
(Rd7 = Rd3 – Rd 6),
daca Rd7 < 0.
Indicator de 8
lichiditate
(Rd8 = Rd3/Rd6)

177
 • lichiditatea imediată sau acidă (La) – reprezintă
raportul dintre activele lichide şi obligaţiile imediate, fiind
exprimat prin indicatorul de lichiditate calculat pentru prima
bandă de scadenţă (0 – 30 zile);
Le1
La = , unde 1 reprezintă prima bandă de
scadenţă; Ln1

• lichiditatea în funcţie de total active se calculează ca

raport între activele lichide şi totalul activelor, şi exprimă gradul în
care banca îşi poate converti în lichidităţi creditele şi celelalte active;
• lichiditatea în funcţie de total depozite şi disponibilităţi
se determină prin raportarea activelor lichide la total depozite şi
disponibilităţi, şi exprimă proporţia în care depozitele şi disponi-
bilităţile atrase au fost plasate în active lichide sau posibil de
transformat rapid în lichidităţi, şi în active cu maturităţi mai
îndelungate (peste 3 luni);
• lichiditatea în funcţie de totalul depozitelor şi
împrumuturilor se calculează ca raport între activele lichide şi
totalul depozitelor şi împrumuturilor;
• lichiditatea în funcţie de activele lichide şi depozitele
(disponibilităţile) la vedere se calculează ca raport între cele două
elemente componente şi variază în funcţie de gradul de dezvoltare a
pieţelor financiare, de volatilitatea depozitelor, de gradul de cultură
bancară etc.;
• rata breşei se calculează ca raport între dobânda încasată
minus dobânda plătită, pe de o parte, şi diferenţa între active şi
pasive, pe de altă parte. Indicatorul rata breşei exprimă mărimea
absolută sau relativă a ratei dobânzii pe care trebuie să o plătească
banca pentru finanţarea unui spor de active (credite) relativ la resur-
sele de care dispune şi cele care trebuie atrase suplimentar de pe piaţă.
Analiza Analiza de tip Gap se realizează de bancă cu scopul
GAP evidenţierii decalajului dintre active (plasamente) şi pasive
(resurse), pe baza duratei reziduale până la scadenţa a acestora
grupate pe intervale de timp.
Metoda de analiză se aseamănă cu metodologia descrisă la
subcapitolul 11.2. Managementul lichidităţii, în conformitate cu
reglementările autorităţii de supraveghere, cu deosebirea că, în cazul
analizei Gap se pot stabili şi alte benzi de lichiditate (o zi, 2 zile, o
săptămână etc.), iar încadrarea activelor şi pasivelor pe scadenţe nu
este atât de riguroasă. De exemplu, creditele restante şi creanţele
ataşate acestora se pot încadra în diverse benzi de lichiditate, chiar în
ultima, în funcţie de posibilităţile reale de recuperare a acestora.
Scopul analizei Gap este acela de a identifica din timp, de a
proiecta eventualele pericole la care se expune banca, determinate
de necorelarea corespunzătoare a maturităţii plasamentelor cu cea a
resurselor.
178
 Analiza de tip Gap poate oferi managementului băncii:
− oportunităţi de cuantificare a câştigurilor /pierderilor
generate de o modificare în plus sau în minus a ratelor de dobândă
şi stabilirea măsurilor adecvate, fie de a beneficia de o evoluţie
favorabilă a dobânzilor (spre exemplu, reducerea dobânzilor la
depozitele atrase de la clientelă) sau de a contracara efectele
negative determinate de evoluţia nefavorabilă – pentru bancă – a
ratei de dobândă (spre exemplu, reducerea dobânzilor la credite);
− posibilităţi de cunoaştere şi măsurare a riscului de
lichiditate la care este supusă banca, pe baza următorilor indici,
astfel:
Gap i = Active scadente în – Pasive scadente în
intervalul de timp i intervalul de timp i
(Asi ) (Psi )
Gap pozitiv: Asi > Psi
Gap negativ: Asi < Psi

Gap-ul negativ este semnalul de alarmă pentru eventuale

probleme de lichiditate, mai ales când intervalul de timp (i),
pentru care este calculat, este scăzut (o zi, o săptămână, o lună).
n
Gap cumulat = Σ Gap i
i =1
Acest indicator reprezintă posibilitatea băncii de a trece
valoarea Gap-ului pozitiv/negativ de pe un interval (bandă) de
scadenţă pe altul.
Gap cumulat
Indicele Gap i = x 100
Total active

11.3. Managementul riscurilor şi protejarea băncii

împotriva acestora
Orice activitate economică implică un risc, dar, în cazul
băncilor, dictonul „riscul este meseria mea” se potriveşte ca o
mănuşă, fiindcă, într-adevăr, ce poate fi mai riscant decât să
colectezi bani disponibili de pe piaţă şi să-i împrumuţi
diverşilor clienţi – persoane fizice şi juridice – pe perioade mai
lungi sau mai scurte de timp, bazându-te, în principal, pe
promisiuni şi prognoze privind afacerea/proiectul analizat şi
mai puţin pe colaterale (non)cash, care fie sunt insuficiente, fie
foarte greu sau chiar imposibil de valorificat.
Şi totuşi, chiar în aceste condiţii, băncile sunt printre cele
mai prospere instituţii din lume. Care să fie secretul? Răspunsul nu
poate fi decât unul singur, un management adecvat al riscurilor.
În concordanţă cu reglementările noului Acord de la Basel,
cunoscut şi sub denumirea de Basel II, autoritatea de supraveghere
din România şi societăţile bancare trebuie să aplice noi politici şi
179
 metode menite să contribuie la creşterea exigenţei în identificarea şi
administrarea riscurilor semnificative din activitatea băncilor,
respectiv riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operaţional şi
riscul reputaţional şi riscurile ataşate acestora.
Riscuri
Riscurile semnificative sunt acele riscuri cu impact
semnificative
semnificativ asupra situaţiei băncilor.
Pentru a avea un sistem de control intern eficient, banca
trebuie să identifice şi să evalueze permanent riscurile semnificative
cu care se confruntă şi care pot periclita atingerea obiectivelor
controlului intern.
Riscurile semnificative trebuie identificate şi evaluate atât pe
ansamblul băncii, cât şi la toate nivelele acesteia, trebuie să acopere
toate activităţile şi să ţină cont de apariţia unor noi activităţi.
Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se
realizeze cu luarea în considerare a factorilor interni (exemplu:
complexitatea structurii organizatorice, natura activităţilor desfă-
şurate, calitatea personalului şi fluctuaţia acestuia) şi a factorilor
externi (exemplu: condiţii economice, schimbări în sectorul bancar,
progrese tehnologice).
Procesul de evaluare a riscurilor trebuie să includă identi-
ficarea atât a riscurilor care sunt controlabile de către bancă, cât şi
a celor necontrolabile. În cazul riscurilor controlabile, banca
trebuie să stabilească dacă îşi asumă aceste riscuri sau măsura în
care doreşte să le reducă prin proceduri de control. În cazul
riscurilor necontrolabile, banca trebuie să decidă dacă le acceptă,
fără a fi afectaţi indicatorii de prudenţă bancară sau dacă elimină
ori reduce nivelul activităţilor afectate de riscurile respective.
Banca trebuie să ia măsuri pe linia administrării următoarelor
riscuri semnificative: riscul de credit, riscul de piaţă, riscul de
lichiditate, riscul operaţional şi riscul reputaţional.
În cadrul administrării riscurilor semnificative, banca
trebuie să aibă în vedere şi riscurile asociate tranzacţiilor cu
instrumente financiare derivate.
În procesul de administrare a riscurilor, banca trebuie să
constituie un Comitet de administrare a riscurilor.
Banca trebuie să opteze pentru un profil de risc, stabilind
obiectivul şi strategia pentru fiecare risc semnificativ, inclusiv
în ceea ce priveşte activităţile externalizate.
Banca trebuie să adopte politici adecvate pentru adminis-
trarea riscurilor semnificative, în vederea implementării profilului
de risc ales.
Politicile de administrare a riscurilor semnificative trebuie
să asigure, după caz, stabilirea cel puţin a:
− unui sistem de proceduri de autorizare a operaţiunilor
afectate de riscurile respective;
− unui sistem de determinare a limitelor expunerii la risc şi
de monitorizare a acestora, care să reflecte profilul de risc ales şi
care să fie în conformitate cu legislaţia şi reglementările în vigoare;

180
 limitele stabilite la nivelul activităţilor şi/sau compartimentelor
trebuie corelate cu cele stabilite la nivelul sistemului bancar;
− unui sistem de raportare a aspectelor legate de riscuri
către nivelele de conducere corespunzătoare;
− unui sistem de proceduri pentru situaţii neprevăzute;
− unei politici de recrutare şi remunerare a personalului,
care să stabilească standarde ridicate pentru pregătirea,
experienţa şi integritatea acestuia.
Banca trebuie să dispună de sisteme de informare adecvate
pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea şi documentarea
sistematică a riscurilor semnificative, atât la nivelul băncii, cât şi la
nivelul compartimentelor şi sediilor secundare ale acesteia.
Banca trebuie să asigure separarea corespunzătoare a
atribuţiilor în cadrul procesului de administrare a riscurilor,
pentru evitarea potenţialelor conflicte de interese.
Banca trebuie să asigure monitorizarea sistematică a
conformităţii cu procedurile stabilite pentru riscurile semnificative şi
trebuie să dispună de un sistem adecvat de control intern asupra
procesului de administrare a riscurilor semnificative, ceea ce implică
analize independente şi regulate, precum şi evaluări ale eficacităţii
sistemului, iar acolo unde se impune, trebuie să asigure remedierea
deficienţelor constatate. Rezultatele unor astfel de analize trebuie
comunicate în mod direct Consiliului de Administraţie şi
Comitetului de administrare a riscurilor.

Riscul de credit şi riscuri adiţionale riscului de credit:

Riscul
de Riscul de credit – riscul înregistrării de pierderi sau al
credit nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de
către contrapartidă a obligaţiilor contractuale.
La evaluarea riscului de credit, banca trebuie să ia în
considerare cel puţin:
− performanţa financiară curentă şi previzionată a
contrapartidelor;
− concentrarea expunerilor faţă de contrapartide, pieţele
în care acestea operează, sectoarele economice şi ţările unde
sunt stabilite;
− capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere
legal, a angajamentelor contractuale;
− capacitatea de a executa garanţiile;
− angajamentele contractuale cu persoanele aflate în
relaţii speciale cu banca, cu personalul propriu, precum şi cu
familiile salariaţilor băncii.
Banca trebuie să desfăşoare activitatea de creditare în
baza unor criterii sănătoase şi bine definite de acordare a
creditelor, având în vedere cel puţin următoarele:
− destinaţia creditului şi sursa de rambursare a acestuia;
181
 − profilul de risc curent al contrapartidei şi garanţiile
prezentate, precum şi senzitivitatea garanţiilor la evoluţiile
economice şi cele ale pieţei;
− istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei şi
capacitatea curentă de rambursare a acesteia, bazată pe evoluţiile
financiare istorice şi proiecţiile viitoarelor fluxuri de numerar;
− experienţa în activitate a contrapartidei şi statutul sectorului
economic în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, precum şi poziţia
sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor comerciale;
− termenii şi condiţiile propuse în contractul de creditare,
inclusiv clauzele destinate să limiteze modificările în profilul de
risc viitor al contrapartidei;
− adecvarea garanţiilor şi capacitatea de executare a
acestora, dacă este cazul.
Banca trebuie să aibă proceduri de stabilire a provizioanelor
Provizioane specifice şi a provizioanelor generale (provizioane constituite
pentru pierderi potenţiale, neidentificate în mod specific, dar pe
care experienţa le precizează ca fiind prezente în portofoliul de
credite) şi trebuie să dispună de suficiente fonduri proprii în
vederea suportării pierderilor neaşteptate.
Banca trebuie să stabilească limite privind expunerile la
Limite
riscul de credit şi să monitorizeze respectarea acestora.
de
Limitele de expunere trebuie stabilite în legatură cu orice
expunere
activitate a băncii care implică risc de credit.
Limitele trebuie stabilite la nivel de ansamblu al băncii,
iar limitele stabilite la nivelul compartimentelor şi sediilor
secundare ale băncii trebuie să fie corelate cu acestea.
Banca trebuie să stabilească limite şi pentru diverse sectoare
economice, regiuni geografice şi produse bancare specifice.
Riscul
Riscul de ţară – risc adiţional riscului de credit, ce este
de
asociat condiţiilor economice, sociale şi politice ale ţării de
ţară
origine a împrumutatului.
Risc de transfer – componenta a riscului de ţară, care
apare atunci când obligaţia împrumutatului nu este exprimată în
moneda locală a acestuia.
Banca trebuie să dispună de politici şi proceduri corespun-
Riscul zătoare pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea si controlul
de riscului de ţara şi riscului de transfer.
transfer La monitorizarea riscului de ţară, banca trebuie să aibă în
vedere cel puţin următoarele:
− incapacitatea potenţială de onorare a obligaţiilor de
către contrapartidele din cadrul unui sector privat străin, ce
poate fi cauzată de factori economici specifici ţării respective;
− imposibilitatea de punere în aplicare a contractelor de
creditare, precum şi incapacitatea şi imposibilitatea de a executa
la timp garanţiile, în baza cadrului legal naţional.

182
 Banca trebuie să identifice şi să monitorizeze expunerile
pe fiecare ţară şi trebuie să ia măsuri corespunzatoare în cazul
înregistrării unor evoluţii necorespunzătoare a riscului de ţară şi
a riscului de transfer.

Riscul de piaţă şi riscuri adiţionale (componente) riscului

de piaţă
Riscul de Riscul de piaţă – riscul înregistrării de pierderi sau al
piaţă nerealizării profiturilor estimate, care apare din fluctuaţiile pe
piaţă ale preţurilor, ratei dobânzii şi cursului valutar.
Riscul de preţ – componentă a riscului de piaţă, care
apare din fluctuaţiile pe piaţă ale preţurilor valorilor mobiliare,
Riscul de
mărfurilor şi instrumentelor financiare derivate.
preţ
Riscul valutar – componentă a riscului de piaţă, care
apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar.
Riscul Risc al ratei dobânzii – componentă a riscului de piaţă,
valutar care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale ratei dobânzii.
Politica băncii privind administrarea riscului de piaţă
trebuie să se refere cel puţin la definirea riscurilor pe care aceasta
Politici intenţionează să şi le asume, precum şi la modul în care
privind respectivele riscuri sunt controlate. Această politică trebuie să
administrarea definească instrumentele financiare autorizate, strategiile de
riscului acoperire la risc, oportunităţile legate de asumarea de poziţii,
de piaţă precum şi parametrii cantitativi care definesc nivelul riscului de
piaţă acceptabil pentru bănci.
Banca trebuie să stabilească limite în legătură cu expunerile
la risc asumate şi să monitorizeze respectarea acestora. Limitele
trebuie să specifice poziţiile permise a fi asumate.
Banca poate stabili limite la nivelul unităţilor funcţionale,
portofoliilor, tipurilor de instrumente financiare sau instrumentelor
financiare specifice.
Banca trebuie să stabilească dacă limitele nu pot fi depăşite
în nicio situaţie sau dacă, în condiţii clar specificate, depăşirea
acestora poate fi tolerată pentru o perioadă scurtă de timp.
Banca trebuie să dispună de planuri alternative, care să
cuprindă procedurile ce trebuie aplicate în cazuri de criză.
Procedurile respective trebuie să se refere inclusiv la punerea
în evidenţă a poziţiilor deschise ce pot fi afectate de riscul de piaţă,
precum şi la închiderea acestor poziţii în astfel de situaţii.
Evaluarea Banca trebuie să efectueze evaluarea riscului de piaţă,
riscului de având în vedere cel puţin următoarele:
– toate activităţile ale căror rezultate sunt sensibile la
piaţă
fluctuaţiile înregistrate pe piaţă (de preţuri, rata dobânzii şi cursul
valutar), indiferent dacă respectivele rezultate sunt reflectate în
bilanţ sau în afara bilanţului;
– evoluţiile înregistrate în legătură cu lichiditatea diferitelor
pieţe financiare;
183
 – poziţiile deschise înregistrate în legătură cu toate activităţile;
– concentrările de risc în cadrul poziţiilor din portofoliul
de tranzacţii;
– corelaţiile între diferitele activităţi ale băncilor în care
sunt utilizate instrumente financiare;
– instrumentele financiare complexe, cum ar fi instrumentele
financiare derivate.
Monitorizarea Banca trebuie să dispună de un sistem de informare
adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul şi raportarea
riscului
expunerilor afectate de riscul de piaţă. Aceste raportări trebuie
de piaţă să includă cel puţin următoarele:
− expunerile agregate la nivel de bancă;
− gradul de conformitate cu politicile şi limitele stabilite;
− rezultatul testelor efectuate pentru condiţii de criză;
− sinteze ale constatărilor rezultate urmare a analizei
politicilor, procedurilor şi adecvării sistemului de administrare a
riscurilor, inclusiv ale constatărilor auditului intern şi
auditorului financiar al băncilor.

Riscul de lichiditate – riscul înregistrării de pierderi sau al

Riscul nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea
de băncilor de a onora în orice moment obligaţiile de plată pe
lichiditate termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce
nu pot fi suportate de bănci.
Politica băncii privind administrarea lichidităţii trebuie să
Politica se refere cel puţin la următoarele:
privind
− compoziţia activelor şi pasivelor, precum si a
elementelor de activ şi de pasiv din afara bilanţului;
lichiditatea − modul de administrare a lichidităţii pe principalele valute
cu care operează, atât la nivel individual, cât şi la nivel agregat;
− utilizarea anumitor instrumente financiare, cum ar fi
instrumentele financiare derivate;
− lichiditatea activelor şi capacitatea acestora de a fi
tranzacţionate pe piaţă.
Banca va trebui să calculeze indicatori de lichiditate pentru
care va stabili limite şi va stabili orizontul de timp în legatură cu care
se determină poziţia lichidităţii, precum şi frecvenţa de determinare
a acesteia în funcţie de natura activităţii.
Banca trebuie să determine poziţia lichidităţii pe baza
unor scenarii care să ţină cont atât de factori interni (specifici
băncilor), cât şi de factori externi (legaţi de evoluţiile pieţei).
Banca trebuie să revizuiască periodic scenariile utilizate în
administrarea lichidităţii, pentru a stabili dacă acestea continuă să
fie valabile. În acest scop, banca va lua următoarele măsuri:
– determinarea nivelului activelor potenţiale (exemplu:
active ajunse la scadenţă ce ar putea fi reînnoite, cereri de noi
credite ce ar putea fi aprobate, trageri din angajamente de
finanţare date de bănci, ce ar putea fi efectuate);
− determinarea capacităţii de tranzacţionare pe piaţă a
activelor;
184
 − determinarea evoluţiei elementelor de pasiv bilanţiere
în condiţii normale de desfăşurare a activităţii (exemplu: nivelul
reînnoirii depozitelor şi a altor elemente de pasiv, scadenţa
efectivă a depozitelor la vedere sau a conturilor de economii,
creşterea înregistrată în legătură cu noile depozite), precum şi în
condiţii de criză (exemplu: probabilitatea de rămânere la
dipoziţia băncii a surselor de finanţare);
− determinarea evoluţiei elementelor de activ şi de pasiv
din afara bilanţului, inclusiv a poziţiilor rezultate din operaţiuni
cu instrumente financiare derivate.
În vederea implementării strategiei băncii privind
administrarea lichidităţii în condiţii de criză, banca trebuie să
dispună de planuri alternative şi de proceduri de remediere.
Un plan alternativ în condiţii de criză presupune cel puţin:
Planul
− existenţa unor fluxuri de informaţii oportune şi
alternativ neîntrerupte, care să permită conducerii luarea unor decizii rapide;
privind − luarea de măsuri pentru modificarea evoluţiei elemen-
lichiditatea telor de activ şi de pasiv;
− menţinerea relaţiilor cu furnizorii surselor de finanţare;
− orientarea către pieţe alternative;
− apelarea la facilităţile de credit avute la dispoziţie şi
neutilizate.

Riscul operaţional – riscul înregistrării de pierderi sau al

Riscul nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori
operaţional interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa
unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare etc.) sau de
factori externi (condiţii economice, schimbări în mediul bancar,
progrese tehnologice etc.).
Următoarele tipuri de evenimente pot genera riscuri
operaţionale:
− frauda internă (exemplu: raportarea cu rea credinţă a
poziţiilor, furtul, încheierea de către salariaţi de tranzacţii în cont
propriu);
− frauda externă (exemplu: jaful, falsificarea, spargerea
unor coduri aferente sistemelor informatice);
− condiţiile aferente efectuării angajarilor şi siguranţa
locului de muncă (exemplu: cererile compensatorii ale perso-
nalului, nerespectarea normelor de protecţie a muncii, promovarea
unor practici discriminatorii); practici defectuoase legate de
clientelă, produse şi activităţi (exemplu: utilizarea necorespun-
zătoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legătură cu
clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate);
− punerea în pericol a activelor corporale (exemplu: acte
de terorism sau vandalism, incendii, cutremure);
− întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a
sistemelor (exemplu: defecţiuni ale componentelor hardware şi
software, probleme legate de telecomunicaţii);
− tratamentul aplicat clienţilor şi contrapartidelor comerciale,
precum şi procesarea defectuoasă a datelor legate de aceştia
185
 (exemplu: înregistrarea eronată a datelor de intrare, administrarea
defectuoasă a garanţiilor reale, documentaţia legală incompletă,
accesul neautorizat la conturile clienţilor, litigii).
Identificarea În scopul identificării şi evaluării riscului operaţional,
şi evaluarea banca trebuie să ia cel puţin următoarele măsuri:
− evaluarea operaţiunilor şi activităţilor în vederea
riscului
determinării celor vulnerabile la riscul operaţional;
operaţional − stabilirea unor indicatori cu ajutorul cărora să poată fi
determinată poziţia băncii afectată de riscul operaţional (exemplu:
număr de tranzacţii nefinalizate, frecvenţa şi/sau gravitatea erorilor şi
omisiunilor, rata de fluctuaţie a personalului, introducerea unor noi
produse, creşterea rapidă a activităţii), precum şi a unor limite
aferente acestora;
− evaluarea permanentă a expunerilor la riscul operaţional
(exemplu: pe baza datelor istorice legate de înregistrarea de
pierderi, analizării unor scenarii diferite).
Riscul O componentă a riscului operaţional este şi riscul legal,
legal care apare din iniţierea unor acţiuni în justiţie, interpretări
eronate ale actelor normative sau contracte care se dovedesc
imposibil de pus în aplicare şi care întrerup sau afectează
negativ operaţiunile sau situaţia băncilor.

Riscul reputaţional – riscul înregistrării de pierderi sau al

Riscul nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere
reputaţional a publicului în integritatea băncilor.
Banca trebuie să ia în considerare faptul că, riscul
reputaţional o poate afecta şi ca urmare a publicităţii negative,
conforme sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri şi/sau
persoanelor legate de acestea (acţionari, parteneri de afaceri etc.).
Băncile sunt obligate să constituie Comitete de
administrare a riscurilor formate din cei mai buni specialişti,
care au următoarele atribuţii principale:
− asigură informarea Consiliului de administraţie asupra
Atribuţiile
profilului de risc al băncii şi asupra problemelor şi evoluţiilor
comitetului semnificative;
de administrare − aduce imediat la cunoştinţă Consiliului de administraţie
a riscurilor orice modificare în profilul de risc ales al băncii;
− dezvoltă politici şi proceduri adecvate pentru identificarea,
evaluarea, monitorizarea şi controlul riscurilor respective;
− stabileşte metodologii şi modele adecvate pentru
evaluarea riscurilor şi limitarea expunerilor;
− aprobă angajarea băncii în noi activităţi, în baza
analizei riscurilor semnificative aferente acestora;
− stabileşte limite corespunzătoare privind expunerea la
riscuri, inclusiv pentru condiţii de criză, în conformitate cu mărimea,
complexitatea şi situaţia financiară a băncii, precum şi proceduri
necesare pentru aprobarea excepţiilor de la respectivele limite;
− analizează măsura în care planurile alternative, de care
dispune banca, corespund situaţiilor neprevăzute cu care aceasta
s-ar putea confrunta;
186
 − prezintă Consiliului de administraţie informări suficient
de detaliate şi oportune, care să permită acestuia să înţeleagă şi
să evalueze performanţa conducerii în monitorizarea şi
controlul riscurilor semnificative, potrivit politicilor aprobate,
precum şi performanţa de ansamblu a băncii;
− informează regulat Consiliul de Administraţie asupra
situaţiei expunerilor băncii la riscuri şi să-l informeze imediat,
în cazul în care intervin schimbări semnificative în expunerea
curentă sau viitoare a băncii, la riscurile respective;
− stabileşte sisteme de raportare corespunzătoare a
aspectelor legate de riscuri;
− stabileşte competenţele şi responsabilităţile pentru
administrarea şi controlul expunerilor la riscuri.
Pentru o mai uşoară înţelegere, riscurile semnificative pot
fi sintetizate în următoarea figură:

RISCURI SEMNIFICATIVE

Riscul Riscul Riscul de Riscul Riscul

de credit de piaţă lichiditate operaţional reputaţional

Riscuri Riscuri Riscul legal

adiţionale adiţionale

Riscul de
Riscul preţ
de ţară

Riscul
valutar

Riscul
de Riscul de
transfer dobândă

Figura 1. Riscurile semnificative

Măsuri de protecţie a băncii împotriva riscului

Pornind de la realitatea că riscurile pot fi cunoscute, pot fi
comensurate, pot fi diminuate, dar niciodată nu pot fi eliminate
în totalitate, de altfel cel mai mare risc este acela de a ignora
riscul, băncile au posibilitatea de a se proteja împotriva acestora
atât preventiv, cât şi ulterior, când riscurile s-au produs deja.
Printre măsurile legale de acoperire a eventualelor pierderi,
provenite din nerecuperarea la scadenţă a unor credite, dobânzi
şi alte creanţe ale băncii enumerăm:
187
Măsuri Băncile pot să repartizeze din profitul contabil, rămas după
de protejare deducerea impozitului pe profit, sumele destinate constituirii unui
a băncii fond pentru riscuri bancare generale, în limita a 1% din soldul
împotriva activelor purtătoare de riscuri specifice activităţii bancare.
riscurilor Fondul pentru riscuri bancare generale se utilizează exclusiv
pentru acoperirea de pierderi din credite şi alte active purtătoare de
riscuri specifice activităţii bancare şi numai în situaţia în care au fost
folosite integral provizioanele specifice de risc de credit constituite şi
au fost epuizate toate celelalte măsuri legale de recuperare a
creditelor şi de acoperire a eventualelor pierderi aferente acestora.
Fondul Băncile au, de asemenea, posibilitatea să repartizeze o parte
pentru din profitul brut, pentru constituirea unui fond de rezervă.
riscurile Din acest fond se pot acoperi eventualele pierderi înregistrate
generale de bancă în exerciţiile financiare precedente şi la închiderea
exerciţiului financiar curent.
Băncile sunt obligate ca, în scopul protejării capitalului
Fondul propriu, precum şi a depozitelor persoanelor fizice şi juridice şi a
de acoperirii eventualelor credite pe termen scurt, mediu şi lung, care
rezervă prezintă incertitudini în recuperare, să constituie anumite rezerve
denumite provizioane specifice de risc de credit şi de dobândă.
În acest sens, creditele şi plasamentele băncilor trebuie
clasificate lunar, prin aplicarea simultană a criteriilor privind
serviciul datoriei, performanţa financiară şi iniţierea de proceduri
judiciare, în următoarele categorii:
Provizioane − standard;
− în observaţie;
specifice
− substandard;
de risc
− îndoielnic;
− pierdere.
Încadrarea creditelor în categoriile menţionate se efectuează
pe baza analizei:
− performanţei financiare;
− serviciului datoriei.
Performanţa Performanţa financiară este un indicator care reflectă
financiară potenţialul economic şi soliditatea financiară a unei entităţi
economice, obţinut în urma analizării unui ansamblu de factori
cantitativi (indicatori economico-financiari calculaţi pe baza
datelor din situaţiile financiare anuale şi periodice) şi calitativi
în funcţie de care clienţii pot fi clasificaţi în 5 categorii de la A
la E (A fiind cea mai bună şi E cea mai slabă).
Serviciul datoriei reprezintă capacitatea debitorului de a-şi
Serviciul onora datoria la scadenţă (rate de credit şi/sau dobânzi), exprimată
datoriei ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei (până la
15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, peste 90 zile).
Corespondenţa dintre performanţa financiară şi serviciul
datoriei se realizează utilizând matricea:

188
 Menţionăm că pentru clienţii faţă de care banca a demarat o
procedură juridică (faliment), încadrarea creditelor se face în
categoria pierderi, indiferent de serviciul datoriei şi
performanţa financiară.
Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc
de credit aferent unui credit sau plasament se face parcurgând
următoarele etape:
Expunerea • determinarea bazei de calcul prin deducere din
brută/netă expunerea brută a băncii faţă de debitor a garanţiilor ajustate şi
acceptate a fi luate în considerare în cazul unui credit clasificat în
categoria „standard”, „în observaţie”, „substandard”, „îndoielnic”
şi „pierdere”, obţinându-se astfel expunerea netă.
• aplicarea coeficientului de provizionare asupra
bazei de calcul obţinute, astfel:

Categoria de clasificare Coeficient

Coeficientul
Standard 0
de În observaţie 0,05
provizioane Substandard 0,2
Îndoielnic 0,5
Pierdere 1

Tabelul 3
Garanţii acceptate pentru deducerea din expunere
şi gradul de ajustare:
Nr. Tipul de garanţie Coeficientul pentru deducere
crt. din expunerea băncii faţă de
entitatea de risc
1. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale
administraţiei publice centrale de specialitate a 1
statului român sau ale Băncii Naţionale a
României
2. Titluri emise de administraţia publică centrală de
specialitate a statului român sau de Banca 1
Naţională a României
3. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale
administraţiilor centrale, băncilor centrale din 1
189
 ţările din categoria A sau ale Comunităţii
Europene
4. Titluri emise de administraţiile centrale, băncile
centrale din ţările din categoria A sau ale 1
Comunităţii Europene
5. Depozite colaterale plasate la bancă 1
6. Certificate de depozit sau instrumente similare
emise de bancă şi încredinţate acesteia 1
7. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale
băncilor de dezvoltare multilaterală sau ale Băncii 0,8
Europene de Investiţii
8. Titluri emise de către băncile de dezvoltare
multilaterală sau de Banca Europeană de Investiţii 0,8
9. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale
administraţiilor locale din România 0,8
10. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate
ale băncilor din România 0,8
11. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate
ale administraţiilor regionale sau locale din ţările 0,8
din categoria A
12. Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale
băncilor din ţările din categoria A 0,8

Orice altă garanţie reală (mai puţin gajul general), decât

cele menţionate mai sus va putea fi luată în considerare, pentru
deducere din expunerea băncii faţă de entitatea de risc la
valoarea sa justă (suma la care poate fi tranzacţionat un activ, de
bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei
tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv).
În acest sens, asupra valorii admise în garanţie se vor aplica
coeficienţi de ajustare a căror variaţie medie este cuprinsă între 0,2
– 0,8, în cazul ipotecilor, între 0,4 – 0,6, în cazul gajurilor şi între
0,1 – 0,7, în cazul cesiunilor de creanţă şi al altor garanţii.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Active şi pasive, respectiv plasamente şi resurse.
• Administrarea activelor şi pasivelor (ALCO).
• Lichiditate, lichiditate imediată (acidă), benzi de
lichiditate, scadenţă reziduală.
• Distribuirea activelor şi pasivelor pe benzi de lichiditate.
• Lichiditatea efectivă, lichiditatea necesară.
• Execedent/deficit de lichiditate.
• Indicatorii de lichiditate.
• Analiza GAP.
• Managementul riscurilor.
• Riscuri semnificative: riscul de credit, riscul de piaţă,
riscul de lichiditate, riscul operaţional şi riscul reputaţional.

190
 • Riscuri adiţionale riscurilor semnificative: riscul de ţară,
riscul de transfer, riscul valutar, riscul de dobândă, riscul legal.
• Politici de administrare a riscurilor, limite de risc,
evaluarea şi monitorizarea riscurilor.
• Comitetul de administrare a riscurilor.(C.A.R.)
• Tabloul riscurilor.
• Protejarea împotriva riscurilor: fondul pentru riscurile
bancare generale, fondul de rezervă, provizioane specifice de risc.
• Expunere brută, expunere netă, valoarea ajustată a
garanţiilor.
• Performanţa financiară, serviciul datoriei, gradul de
provizionare.

PROBLEME REZOLVATE
Problemă rezolvată.
1. Societatea bancară Beta Bank înregistra la 30 iunie
2006 următoarea situaţie a activelor şi pasivelor bancare pe
benzi de lichiditate.
– mil. lei –

Se cere: să se efectueze analiza GAP a situaţiei Beta Bank şi să

se stabilească recomandările necesare pentru managementul băncii.
Rezolvare: În primul rând trebuie calculat GAP-ul între
active şi pasive pe benzi de lichiditate, obţinându-se:
– mil. lei -
1 zi < 7 zile < 1 lună < 3 luni < 6 luni < 12 luni peste 12 luni
GAP (rd1-rd6) -100 +100 0 +500 +500 0 -1.000

Din analiza rezultatelor reiese că există o problemă în legătură

cu lichiditatea imediată (o zi), la care se înregistrează un GAP
negativ de 100 mil. lei, determinat de necesitatea asigurări ram-
bursării unor depozite atrase de pe piaţa interbancară (600 mil. lei),
191
 în timp ce, activele scadente în ziua respectivă totalizează numai 500
mil. lei. Diferenţa va fi acoperită probabil prin contractarea unor noi
împrumuturi pe piaţa interbancară, care au costuri ridicate.
De asemenea, există o problemă de lichiditate pe bandă de
peste 12 luni, unde se înregistrează un GAP negativ de 1.000
mil. lei (încasări din credite şi din active extrabilanţiere ajunse
la scadenţă de 1.000 mil. lei, faţă de plăţi de 2.000 mil. lei), care
nu este gravă întrucât este puţin probabil ca acţionarii să îşi
retragă capitalurile investite în bancă.
În al doilea rând, calculăm GAP-ul cumulat prin reportarea
în banda următoare de lichiditate a excedentului/deficitului de
lichiditate din banda anterioară astfel:
– mil. lei -
1 zi < 7 zile < 1 lună < 3 luni < 6 luni < 12 luni peste 12 luni
GAP cumulat -100 0 0 +500 +100 +1.000 0

Şi analiza pe baza GAP-ului cumulat evidenţiază dificultăţile

băncii cu asigurarea lichidităţii pe prima bandă (-100 mil. lei),
respectiv lichiditatea acidă necorespunzătoare.
În al treilea rând, calculăm indicele GAP, după formula
cunoscută:
Gap cumulat
Indicele Gap = x 100
Total active
– mil. lei -
1 zi < 7 zile < 1 lună < 3 luni < 6 luni < 12 luni peste 12 luni
Indicele Gap -1 0 0 5 10 10 0

Valoarea subunitară a indicelui Gap evidenţiază lipsa

lichidităţii corespunzătoare pe banda întâi (lichiditatea acidă) a
cărei valoare este de numai 1% din total activ şi poate fi acoperită
prin contractarea unor împrumuturi de pe piaţa interbancară (100
mil. lei) pe termen scurt (1 zi).

Recomandare: Managementul societăţii bancare Beta

Bank va trebui să monitorizeze atent lichiditatea băncii, în
special pe prima bandă (lichiditatea acidă) prin:
− promovarea de produse de economisire cu maturităţi
adecvate (1, 3, 6 luni);
− asigurarea unor facilităţi de finanţare de tipul „stand
by” pe piaţa interbancară pentru a face faţă unor „accidente” de
tipul celui analizat;
− elaborarea unei strategii de criză privind managementul
lichidităţii băncii.
2. Societatea bancară Beta Bank înregistra la 30 iunie
2006 următoarele elemente de activ şi pasiv:
ACTIV = 12.500 mil. lei, din care:
192
5.000 mil. lei – credit pe termen scurt (12 luni) acordat la 15
septembrie 2005 cu o singură rată de rambursare;
2.000 mil. lei credit over week (o săptămână) acordat pe 28
iunie 2006;
3.000 mil. lei – credit ipotecar acordat la 15 octombrie 2005 pe
termen de 10 ani cu rate anuale de restituire de 300 mil. lei;
1.500 mil. lei – plasamente în certificate de depozite la BNR
efectuate la 15 mai 2006 cu maturitate pe 3 luni;
1000 mil. lei – plasamente în depozite pe 1 lună la BNR
efectuate la 15 iunie 2006.
PASIV = 12.500 mil. lei, din care:
1.000 mil. lei – disponibilităţi la vedere;
2.000 mil. lei – depozite la 1 lună constituite în cursul lunii iunie
2006;
2.500 mil. lei – depozite la 3 luni constituite la 15 mai 2006;
3.500 mil. lei – depozite la 6 luni constituite în luna martie 2006;
1.750 mil. lei – depozite la 12 luni constituite în ianuarie 2006;
750 mil. lei – depozite la 18 luni constituite în decembrie 2005;
1.000 mil. lei – capitaluri proprii.
Se cere: să se analizeze lichiditatea băncii şi să se
stabilească măsuri de îmbunătăţire a acesteia.
Rezolvare: În primul rând se determină scadenţa reziduală
a elementelor de activ şi pasiv faţă de data analizei, astfel:
– mil. lei –
ACTIV Data Data scadenţei Data Scadenţa
constituirii analizei reziduală
5.000 15 septembrie 15 30 iunie 2,5 luni
2005 septembrie2006 2006
2.000 28 iunie 2006 5 iulie 2006 30 iunie 5 zile
2006
3.000 15 octombrie 15 octombrie 30 iunie peste 12 luni
2005 2015 pentru 2700 2006
15 octombrie 30 iunie 3,5 luni
2006 pentru 300 2006
1.500 15 mai 2006 15 august 2006 30 iunie 1,5 luni
2006
1.000 15 iunie 2006 15 iulie 2006 30 iunie 15 zile
2006
PASIV Data Data scadenţei Data Scadenţa
constituirii analizei reziduală
1.000 30 iunie 2006 1 iulie 2006 30 iunie 1 zi
2006
2.000 iunie 2006 iulie 2006 30 iunie 1 lună
2006
2.500 15 mai 2006 15 august 2006 30 iunie 1,5 luni
2006
3.500 martie 2006 septembrie2006 30 iunie 3 luni

193
 2006
1.750 ianuarie 2006 ianuarie 2007 30 iunie 7 luni
2006
750 decembrie iunie 2007 30 iunie 12 luni
2005 2006
1.000 permanent permanent 30 iunie peste 12 luni
2006

În al doilea rând, procedăm la repartizarea activelor şi

pasivelor pe benzi de lichiditate, astfel:
– mil. lei –
din care
ACTIVE Total Până 1-3 3-6 6-12 Pest
la o lună luni luni luni e 12
luni
5000
2000
300 2700
1500
1000
TOTAL 12500 3000 6500 300 - 2700
ACTIVE
PASIVE 1000
2000
2500
3500
1750
750
1000
TOTAL 12500 3000 6000 - 2500 1000
PASIVE

Apoi se calculează indicatorii de lichiditate:

– lichiditatea efectivă (Le) pe total bancă = 12.500 mil. lei;
– lichiditatea necesară (Ln) pe total bancă = 12.500 mil. lei.
Deşi pe total, banca, este lichidă, trebuie avut în vedere
faptul că pentru asigurarea lichidităţii se iau în calcul şi capitalurile
proprii ale acesteia, ceea ce nu reprezintă un fapt atât de bun.
Banda de lichiditatea până la 1 lună:
Le= 3.000 mil. lei
Ln= 3.000 mil. lei
Ca urmare, banca nu înregistrează nici excedent, nici deficit
de lichiditate.

194
 Banda de lichiditate 1 – 3 luni:
Le= 6.500 mil. lei
Ln= 6.000 mil. lei
Excedent/Deficit de lichiditate (E/D) = 6.500 mil. lei –
6.000 mil. lei = 500 mil. lei (excedent de lichiditate).
Banda de lichiditate 3 – 6 luni:
Le= 300 mil. lei
Ln= ø mil. lei
E/D = 300 mil. lei – 0 mil. lei = 300 mil. lei (excedent de
lichiditate).
Banda de lichiditate 6 – 12 luni:
Le= ø mil. lei
Ln= 2.500 mil. lei
E/D = 0 mil. lei – 2.500 mil. lei = 2.500 mil. lei (deficit de
lichiditate).
Banda de lichiditate de peste 12 luni:
Le= 2.700 mil. lei
Ln= 1.000 mil. lei
E/D = 2.700 mil. lei – 1.000 mil. lei = 1.700 mil. lei
(excedent de lichiditate).
Concluzii: Societatea bancară Beta Bank trebuie să-şi
îmbunătăţească politica de management al lichidităţii, atât pe
total pentru a nu mai fi necesară apelarea la capitalurile proprii,
dar şi pe banda de lichiditate 6-12 luni, unde se înregistrează un
deficit substanţial de lichiditate (2.500 mil. lei) care nu poate fi
acoperit de excedentele de lichiditate de pe benzile anterioare
(500 mil. lei pe banda a II-a şi 300 mil. lei pe banda a III-a).
3. BETA BANK avea la 31 decembrie 2005 următoarea
structură a portofoliului de împrumuturi:
3.000 mil. lei – credit pentru investiţii acordat S.C. Star
S.A. garantat cu ipotecă rang I de egală valoare la care se
înregistra o restanţă neplătită de 20 zile;
2.000 mil. lei – credit de trezorerie acordat S.C. Dani
S.R.L., garantat cu cesiune de creanţă, în sumă de 2.500 mil. lei
cu întârzieri la plată de 35 zile;
1.000 mil. lei – credit pentru nevoi temporare acordat S.C.
Union S.A., garantat cu titluri de stat de egală valoare cu
restanţe de 37 zile.
Cunoscând că din analiza efectuată a rezultat performanţa
financiară de:
A – pentru S.C. Star S.A.
B – pentru S.C. Dani S.R.L.
C – pentru SC. Union S.A.
iar gradele de ajustare a garanţiilor acceptate sunt de:

195
 − 0,8 – pentru ipoteci de rangul I;
− 0,6 – pentru cesiuni de creanţă;
− 1,0 – pentru titluri de stat.
Se cere să se stabilească volumul provizioanelor specifice
de risc pentru bancă.
Rezolvare:
(I) folosind matricea de risc încadrăm creditele pe calităţi
astfel:

Performanţa Serviciul Clasa de

financiară datoriei calitate
3000 mil. lei A 16-30 Observaţie
S.C. Star S.A.
2000 mil. lei B 31-60 Îndoielnic
S.C. Dani S.R.L.
1000 mil. lei C 31-60 Pierdere
SC. Union S.A.

(II) Apoi determinăm expunerea ajustată în funcţie de

valoarea garanţiilor, astfel:
– mil. lei –
Expunerea Valoarea garanţiilor Expunerea netă
brută nominale % de ajustare ajustată
(Expunerea
brută – val.
ajustată a
garanţiilor)
S.C. Star S.A. 3000 3000 0,8 2400 600
S.C. Dani S.R.L. 2000 2500 0,6 1500 500
S.C. Union S.A. 1000 1000 1,0 1000 0

(III) Determinarea provizioanelor specifice de risc:

– mil. lei –
Expunerea Coeficient Provizioane
netă de provizioane specifice de risc
S.C. Star S.A. 600 0,05 30
S.C. Dani S.R.L. 500 0,50 250
S.C. Union S.A. 0 1,00 0
Total 280

(IV) Determinarea gradului mediu de provizioane pe total

bancă prin raportarea volumului de provizioane la total
portofoliu de împrumuturi:

280
= 4,66%
6000
196
 PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Societatea bancară Beta Bank înregistra la 30 iunie 2006

următoarea situaţie a activelor şi pasivelor bancare pe benzi de
lichiditate.

Se cere: să se efectueze analiza lichidităţii bancare pe

baza metodei GAP şi să se facă propuneri pentru îmbunătăţirea
politicii de lichiditate, dacă este cazul.

2. Din situaţia analitică a soldurilor s-a constatat ca Beta

Bank înregistra la 30 iunie următoarea structură a plasamentelor
şi resurselor:
ACTIV:
− 5.000 mil. lei – credit pe termen scurt (12 luni)
acordate la 15 martie 2006;
− 2.500 mil. lei – credit ipotecar pe 5 ani acordat în
ianuarie 2006 cu rate anuale de rambursat egale;
− 2.000 mil. lei – plasamente la BNR în certificate de
depozit cu scadenţa la 3 luni efectuat în 15 iunie
2006;
− 3.000 mil. lei – plasamente în depozite la BNR pe o
lună efectuate la 25 iunie 2006;
− 1.500 mil. lei – plasament în titluri de stat pe 12 luni
efectuate în mai 2006.
PASIV:
− 1.000 mil. lei – disponibilităţi la vedere;
− 6.000 mil. lei – depozite de la clientelă pe 3 luni
efectuate în mai 2006;
− 2.000 mil. lei – depozite pe 9 luni efectuate în
decembrie 2005;
− 1.000 mil. lei – depozite pe 18 luni efectuate în
martie 2006;
− 2.000 mil. lei – linie finanţare de la BERD pe 3 ani
contractată în martie 2004;
− 2.000 mil. lei – capitaluri proprii.
197
 Se cere: să se repartizeze resursele şi plasamentele băncii pe
benzi de lichiditate după scadenţa reziduală şi să se analizeze
lichiditatea băncii pe baza indicatorilor de lichiditate, propunându-
se măsuri de îmbunătăţire a lichidităţii Beta Bank, dacă este cazul.

3. Cunoscând că la 30 iunie 2006 în structura de împrumuturi

a Beta Bank S.A. s-au înregistrat următoarele evoluţii:
S.C. STAR S.A. a acumulat întârzieri (restanţe) de 35 zile;
S.C. DANI S.A. a rambursat integral restanţele;
S.C. UNION S.A. şi-a rambursat parţial din datoriile restante,
rămânând doar cu întârzieri de 7 zile.
Se cere: să se stabilească structura pe calităţi a portofoliului
de credite, calculul provizioanelor specifice de risc şi gradul de
mediu de provizioane la Beta Bank.

12. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ

A COMPANIEI

Analiza economico-financiară are ca obiectiv stabilirea

unui diagnostic al situaţiei economico-financiare a companiei.
Pentru aceasta, analiza economico-financiară se bazează pe
documentele de sinteză contabilă (bilanţul contabil şi raportul
de gestiune, contul de profit şi pierdere, raportări contabile
periodice etc.), pe analiza fluxului de fonduri ale perioadelor
expirate, precum şi pe analiza fluxului de lichidităţi (cash-flow-
ului) pentru perioada următoare.
Analiza economico-financiară a activităţii companiei conţine:
a) analiza bilanţului contabil, care presupune:
Componentele − examinarea bilanţurilor şi a situaţiilor financiare
periodice situaţiei contabile periodice;
analizei
− analiza imobilizărilor corporale şi necorporale şi a
economico- surselor de acoperire a acestora;
financiare − analiza decontărilor, datoriilor şi obligaţiilor faţă de terţi;
− analiza costurilor;
b) analiza veniturilor, cheltuielilor şi contului de profit
şi pierdere, care presupune:
− analiza rezultatelor activităţii şi a profitului obţinut;
− analiza repartizării profitului net;
− analiza pierderilor înregistrate şi recuperarea lor;
c) analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor expirate,
oferă posibilitatea unei mai bune înţelegeri, la nivelul fiecărei
activităţi (exploatare, investiţii, financiară), a modului în care au
Componentele fost generate fondurile (sursele) şi utilizarea acestora, precum şi
analizei impactul asupra disponibilităţilor băneşti ale companiei;
economico- d) analiza fluxului de lichidităţi pe perioada următoare,
financiare presupune ca pe baza rezultatelor obţinute anterior şi a porto-
198
 foliului de contracte de aprovizionare şi desfacere, a programului
de producţie şi a variaţiei stocurilor etc. să se evalueze şi să se
prognozeze:
− posibilităţile companiei de a genera în viitor lichidităţi;
− capacitatea acesteia de a-şi onora obligaţiile de plată
viitoare.

12.1. Structura şi analiza bilanţului

Documentul oficial de gestiune a patrimoniului unei companii
îl constituie bilanţul, care trebuie să dea o imagine fidelă, clară şi
completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor
obţinute.
Elementele bilanţiere de activ şi pasiv se grupează fiecare
în trei mari capitole (niveluri), după cum urmează:
ACTIV
I. Active imobilizate
II. Active realizabile
III. Trezoreria pozitivă
I. Activele imobilizate cuprind imobilizările necorporale,
corporale şi financiare şi creanţele comerciale cu scadenţă < 1 an.
II. Activele realizabile sunt formate din stocuri, creanţe de
maximum 1 an, conturile de regularizare şi asimilate şi primele
privind rambursarea obligaţiunilor.
III. Trezoreria pozitivă cuprinde titlurile de plasament şi
disponibilităţile (conturi la bănci în lei şi în devize, carnete de cecuri,
acreditive), respectiv acele active existente sub forma de lichidităţi
Structura sau susceptibile să fie transformate rapid în disponibilităţi.
activelor Activele circulante sunt formate din stocuri, creanţe de
bilanţiere maxim 1 an şi trezoreria pozitivă.

PASIV
I. Pasive pe termen lung
II. Datorii curente cu scadenţa mai mică de 1 an
III. Trezoreria negativă
I. Pasivele pe termen lung cuprind acele surse de finanţare
cu caracter permanent sau de lungă durată.
II. Datorii curente cu scadenţă mai mică de 1 an cuprind
Structura partea mai mică de 1 an a datoriilor nefinanciare cu scadenţă mai
mare de 1 an, datoriile nefinanciare cu scadenţă mai mică de 1
pasivelor
an, avansuri primite, alte datorii, precum şi veniturile înregistrate
bilanţiere în avans.
III. Trezoreria negativă este constituită din datoriile
financiare cu scadenţă mai mare de 1 an (partea mai mică de 1
an) şi datoriile financiare mai mici de 1 an.
Datoriile totale sunt formate din datoriile cu scadenţa mai
mare de 1 an, datorii curente mai mici de 1 an şi trezoreria negativă.
Analiza financiară a bilanţului are în vedere cele 3 capitole
ale activului şi pasivului împărţite pe 3 niveluri, respectiv:
199
 ACTIV PASIV
Nivelul I Active imobilizate Pasive pe termen lung
Nivelul II Active realizabile Datorii curente cu
scadenţă
mai mică de 1 an
Nivelul III Trezoreria pozitivă Trezoreria negativă

La nivelul I al bilanţului, diferenţa dintre pasivele pe termen

lung şi activele imobilizate reprezintă fondul de rulment. În cazul
în care pasivele pe termen lung finanţează nu numai activele
Fondul imobilizate, dar şi o parte din activele realizabile, avem de-a face cu
de un excedent al pasivelor pe termen lung faţă de activele imobilizate,
rulment care se numeşte fond de rulment pozitiv. În caz contrar, când
activele imobilizate nu sunt acoperite integral de pasivele pe termen
lung rezultă un deficit, care se numeşte fond de rulment negativ.
Situaţia normală este ca fondul de rulment să fie pozitiv.
Diferenţa dintre activele realizabile şi datoriile curente cu
scadenţă mai mică de 1 an reprezintă necesarul de fond de
rulment. Necesarul de fond de rulment reflectă nivelul II al bilan-
Necesarul ţului şi se caracterizează prin variaţii mai mari decât fondul de
de fond rulment, datorită instabilităţii atât a activelor realizabile, cât şi a
rulment datoriilor curente cu scadenţă mai mică de 1 an.
Necesarul de fond de rulment poate fi:
a. pozitiv, atunci când activele realizabile sunt superioare
datoriilor curente cu scadenţa mai mică de 1 an şi, deci, există o
insuficienţă de resurse la acest nivel al bilanţului, care trebuie
acoperită prin excedentul de fond de rulment (dacă există) sau
prin credite bancare pe termen scurt;
b. negativ, atunci când activele realizabile sunt mai mici
decât datoriile curente cu scadenţa mai mică de 1 an şi, deci,
există un surplus de resurse atrase.
Trezoreria netă se referă la nivelul III al bilanţului şi
reflectă diferenţa dintre fondul de rulment şi necesarul de fond
de rulment.
a. Trezoreria netă poate fi definită şi ca diferenţa între
trezoreria pozitivă şi trezoreria negativă. Dacă fondul de rulment
este superior necesarului de fond de rulment avem o trezorerie netă
pozitivă, situaţie în care, de regulă, nu sunt angajate credite pe
termen scurt, sau, în mod conjunctural, disponibilităţile depăşesc
eventuale credite angajate.
b. În situaţia în care fondul de rulment este inferior
necesarului de fond de rulment trezoreria netă este negativă, iar
finanţarea activelor realizabile este asigurată prin credite bancare
pe termen scurt.

12.2. Analiza performanţei financiare

Analiza performanţei financiare se realizează pe baza contului
de profit şi pierdere.
200
 Contul de profit şi pierdere pune în corelaţie următoarele
niveluri:
Nivelul Cheltuieli Venituri
I. Exploatare Cheltuieli de Venituri din
Nivelurile exploatare exploatare
de analiză II. Financiare Cheltuieli Venituri
ale contului financiare financiare
de profit şi III. Excepţional Cheltuieli Venituri
pierdere excepţionale excepţionale
IV. Global Impozit pe profit
NIVELUL DE EXPLOATARE
În această parte a contului de profit şi pierdere sunt
prezentate date contabile cuantificate în indicatori care permit
determinarea performanţei companiei la nivelul activităţii de
bază, respectiv activitatea de exploatare.
Aceşti indicatori sunt:
a) marja comercială reprezintă valoarea nou creată obţinută
în sfera comerţului en gros şi en detail, atât de companiile de profil
cât şi de alte companii care desfăşoară o astfel de activitate prin
magazine proprii de desfacere:

Marja Marja comercială = Vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor

vândute
comercială
b) cifra de afaceri este constituită din totalitatea veniturilor
obţinute din activitatea de vânzare a produselor, serviciilor,
mărfurilor etc. într-o anumită perioadă. Cifra de afaceri reprezintă
volumul de afaceri realizat cu terţe persoane în cadrul activităţii
normale şi curente a companiei:
Cifra Cifra de afaceri = Vânzări de mărfuri + Producţia vândută
de c) producţia exerciţiului reprezintă valoarea totală a
afaceri bunurilor executate şi serviciilor prestate de o companie într-o
anumită perioadă, vândute sau păstrate în stoc sau utilizate drept
active fixe:
Producţia Producţia exerciţiului = Producţia + Producţia + Producţia
exerciţiului vândută stocată
imobilizată

d) Marja industrială reprezintă valoarea nou creată,

obţinută din activitatea productivă desfăşurată de o companie,
alta decât cea pur comercială, într-o anumită perioadă de timp.
Marja industrială = Producţia exerciţiului – (cheltuielile
cu materii prime, materiale, energie + lucrări şi servicii
executate la terţi)

201
Marja e) Valoarea adăugată este valoarea nou creată obţinută de
industrială o companie din întreaga sa activitate, atât din cea productivă,
cât şi din cea de comerţ.
Valoarea adăugată = Marja comercială + Marja
industrială
Valoarea adăugată reprezintă sursa de constituire a rezultatului
de exploatare şi prin acesta a rezultatului net al exerciţiului.
Valoarea adăugată este un indicator care permite
Valoarea măsurarea puterii economice a unei companii, fiind importantă
adăugată pentru bancă, întrucât ea exprimă posibilitatea reală a clientului
de a plăti costul creditelor angajate.
f) Excedent brut din exploatare = Valoarea adăugată +
Subvenţii din exploatare
g) veniturile totale din exploatare sunt constituite din
totalitatea veniturilor unei companii înregistrate într-o perioadă.
Venituri totale = Cifra de afaceri +/– Producţia stocată +
Venituri Producţia imobilizată + Subvenţii din exploatare + Alte venituri
totale din exploatare + Venituri din provizioane privind activitatea de
exploatare
h) cheltuielile totale din exploatare reprezintă totalitatea
cheltuielilor efectuate de o companie într-o anumită perioadă:
Cheltuieli Cheltuieli totale = Cheltuieli materiale + Lucrări şi servicii
pentru terţi + Impozite şi taxe + Cheltuieli cu personalul + Alte
totale
cheltuieli de exploatare + Cheltuieli cu amortizări şi provizioane
i) rezultatul din exploatare este un indicator prin care se
evaluează rentabilitatea economică a unei companii din
activitatea de exploatare.
Atunci când rezultatul din exploatare este pozitiv se
înregistrează profit din această activitate, iar când rezultatul este
negativ se înregistrează pierdere din activitatea respectivă.
Acest indicator poate fi calculat în două feluri:
Rezultatul din exploatare = Venituri totale – Cheltuieli totale
din exploatare din exploatare
sau
Rezultatul din exploatare = Excedentul brut din
Rezultatul exploatare + (alte venituri din exploatare – alte cheltuieli din
din exploatare) +/- amortizări şi provizioane.
exploatare Rezultatul din exploatare evaluează rentabilitatea economica
a unei companii şi corespunde activităţii normale şi curente a
acesteia.

202
 NIVELUL FINANCIAR
j) excedentul brut financiar reprezintă rezultatul obţinut de
companie din fluxurile financiare neinfluenţat de provizioane şi
amortizări financiare:

Excedent brut financiar = Venituri financiare (mai puţin

venituri din provizioane) – Cheltuieli financiare (mai puţin
amortizările şi provizioanele)
Excedent
brut k) rezultatul financiar este un indicator care măsoară
financiar rentabilitatea companiei obţinută în activitatea sa la nivelul
tuturor fluxurilor financiare:

Rezultatul Rezultatul financiar = Excedent brut financiar +/- Amortizări

financiar financiare şi provizioane
sau
Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli totale
financiare

NIVELUL EXCEPŢIONAL

l) excedentul brut excepţional este un sold intermediar de

gestiune care arată volumul rezultatelor obţinute în activitatea
excepţională neinfluenţate de amortizările şi provizioanele
specifice acestor fluxuri:
Excedentul brut excepţional = Venituri excepţionale
(mai puţin venituri din provizioane) – Cheltuieli excepţionale
(mai puţin amortizările şi provizioanele)
Rezultatul m) rezultatul excepţional este un indicator care
excepţional comensurează rentabilitatea unei companii obţinută la acest
nivel de fluxuri economice, respectiv cel excepţional.
Rezultatul excepţional = Excedentul brut +/– Amortizări
excepţional şi provizioane
excepţionale
sau
Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale – Cheltuieli
totale excepţionale
totale
NIVELUL GLOBAL
n) excedentul brut total reprezintă un sold intermediar de
gestiune care arată volumul rezultatelor tuturor fluxurilor econo-
Excedent
mice, mai puţin cele corespunzătoare altor venituri şi cheltuieli din
brut total exploatare, amortizărilor şi provizioanelor din exploatare, financiare
şi excepţionale:

203
 Excedent brut total = Excedent brut + Excedent brut + Excedent brut
din exploatare financiar excepţional

o) rezultatul înaintea dobânzii şi impozitului pe profit este

un sold intermediar de gestiune care măsoară volumul
rezultatului obţinut de o companie neinfluenţat de cheltuielile
cu plata dobânzilor şi cu impozitul pe profit:

Rezultatul Rezultatul
înaintea înaintea dobânzii
şi a impozitului Rezultatul + Rezultatul + Cheltuielile cu
dobânzii pe profit = curent excepţional dobânzile

p) Rezultatul brut al exerciţiului se calculează la volumul

livrărilor de mărfuri efectuate şi nu la volumul încasării
contravalorii acestora, deci el nu este un rezultat fiscal. De
aceea, impozitul pe profit nu se deduce direct din rezultatul brut
al exerciţiului, ci printr-o metodologie specială care are în
vedere volumul încasărilor efective în perioada respectivă:

Rezultatul Rezultatul brut al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli

financiar totale
Rezultatul
Rezultatul
financiar r) rezultatul net al exerciţiului este un sold intermediar de
net gestiune care comensurează rezultatul final al activităţii unei
al exerciţiului companii după plata impozitului pe profit:

Rezultatul net = Rezultatul brut – Impozitul pe

al exerciţiului profit al exerciţiului

12.3. Analiza bonităţii companiei

Pe baza rezultatelor analizei bilanţului contabil şi a contului
de profit şi pierdere, se calculează un sistem de indicatori care
exprimă bonitatea companiei, astfel:
a. Cifra de afaceri – reprezintă veniturile realizate de
companie la finele perioadei (luna, trimestru, an) cu terţii.
b. Capitaluri proprii. În cadrul acestui indicator se pune
accent pe determinarea stocurilor, cheltuielilor şi altor active
incerte care diminuează valoarea capitalurilor proprii.
c. Rezultatul exerciţiului (profit/pierdere) în cifre absolute
reprezintă indicatorul sintetic care caracterizează eficienţa
activităţii desfăşurate, aceasta influenţând direct capitalurile proprii
în sensul majorării lor cu profitul şi al diminuării cu pierderea.
d Fondul de rulment = Pasive pe termen lung – Active
imobilizate.
204
 e. Necesarul de fond de rulment = Active realizabile –
Datorii curente < 1 an.
f. Trezoreria netă = Fond de rulment – Necesarul de
fond de rulment
sau
Trezoreria netă = Trezoreria pozitivă – Trezoreria negativă.
Ceea ce face ca trezoreria să varieze, nu este atât fondul
de rulment, care este relativ stabil în cursul unui exerciţiu, cât
mai ales necesarul de fond de rulment.
g. Lichiditatea reprezintă capacitatea unei companii de a
face faţă datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea
rapidă a activelor în lichiditate.
Calculul lichidităţii se face cu ajutorul următorilor indicatori:

Lichiditatea = Active circulante – Stocuri – Clienţi incerţi x 100

imediată Datorii cu scadenţă < 1 an

Active – Stocuri – Clienţi

Lichiditatea circulante nevalorificabile incerţi
curentă = x 100
Datorii cu scadenţă < 1 an

Disponibilităţi + încasări prog- + Credite bancare

băneşti proprii nozate până la şi alte împrumuturi
şi împrumutate finele perioadei prevăzute a se
obţine până la finele
Lichiditatea perioadei
la o dată = x 100
viitoare Plăţi exigibile prevăzute până la finele perioadei

Lichiditatea trebuie să fie supraunitară.

h) Solvabilitatea reflectă capacitatea generală companiei

de a transforma toate activele sale în „cash” pentru plata tuturor
datoriilor.

Total Stocuri Clienţi Alte active

active – nevalorificabile – incerţi – incerte
Solvabilitatea = x 100
Datorii totale – Diferenţe de conversie pasiv

În aprecierea acestui indicator se urmăreşte ca pe total el să

fie supraunitar, iar pe structură acea parte din activ reprezentată de
205
 imobilizările corporale să fie acoperită, de regulă, cu surse proprii,
şi în total activ, ponderea datoriilor totale (către furnizori, buget,
bancă etc.) să nu fie mai mare de 50%. Relaţia dintre indicatorii de
lichiditate, solvabilitate şi principalele porţiuni din activul şi
pasivul bilanţului se prezintă ca în schema următoare:43)

Figura 1. Solvabilitatea şi lichiditatea ca relaţii între diferitele

elemente componente ale bilanţului contabil

i. Gradul de îndatorare exprimă raportul între datorii şi

capitaluri proprii şi se calculează astfel:

Gradul de îndatorare Datorii totale

generală = x 100
Capitaluri proprii nete

43)
Ilie Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti
2003, p. 126-137.

206
 Gradul de îndatorare Datorii financiare totale
financiară = x 100
Capitaluri proprii nete
unde:
Datorii financiare = Datorii financiare cu scadenţă < 1 an
+ Datorii financiare totale cu scadenţă > 1 an (partea < 1 an) +
Datorii financiare cu scadenţă > 1 an.

j. Viteza de rotaţie
Viteza de rotaţie a activelor circulante arată numărul de
cicluri efectuate de activele circulante în decursul unei perioade
şi se determină astfel:
Cifra de afaceri/Active circulante
Cu cât numărul de rotaţii efectuate în decursul unei
perioade este mai mare, cu atât activele circulante au fost
folosite mai eficient.
k. Rentabilitatea reprezintă capacitatea companiei de a
obţine profit din activitatea proprie.
Având în vedere rezultatele analizei contului de profit şi
pierdere şi baza de raportare, indicatorii de rentabilitate pot fi
grupaţi astfel:

Rentabilitatea Excedentul brut din exploatare

brută de = x 100
exploatare Producţia exerciţiului

Rentabilitatea netă Rezultatul din exploatare

de exploatare = x 100
Cifra de afaceri
Rentabilitatea economică exprimă capacitatea unei companii
de a obţine profit din întreaga sa activitate economico-financiară.
Dintre indicatorii care exprimă rentabilitatea economică
prezentăm:
Excedentul brut curent
x 100
Total bilanţ

Rezultatul curent
x 100
Total bilanţ

Rezultatul net al exerciţiului

x 100
Total bilanţ
207
 Cu cât aceşti indicatori au valoare mai mare, cu atât renta-
bilitatea este mai bună.
Rentabilitatea financiară exprimă capacitatea capitalului
investit de a produce profit.
Indicatorii care reflectă rentabilitatea capitalului sunt:
Rezultatul brut al exerciţiului
x 100
Capitaluri proprii nete
Rezultatul net al exerciţiului
x 100
Capitaluri proprii nete

l. Indicatori ai riscului financiar

Riscul financiar apare în momentul în care se apelează la
credite pentru a completa sursele de finanţare ale unei activităţi.
Riscul financiar se exprimă prin indicatorul de acoperire a
dobânzii care arată capacitatea companiei de a plăti dobânda la
creditele angajate.
El se exprimă astfel:

Rezultatul înaintea plăţii impozitului pe profit

Acoperirea
=
dobânzii
Cheltuieli cu dobânzile

Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3

reflectă o bună capacitate a agentului economic de a-şi achita
dobânda.
În procesul de analiză a riscului financiar mai pot fi
folosiţi şi alţi indicatori, ca de exemplu:
Datorii financiare totale
x 100
Excedentul brut curent

Datorii financiare totale

x 100
Excedentul brut total

Cu cât valoarea indicatorilor este mai mică, cu atât

rambursarea datoriilor se va face mai rapid.

m. Rata valorii adăugate reprezintă ponderea valorii nou

create de companie în totalul activităţii sale.

208
 Rata valorii adăugate calculată în funcţie Valoarea adăugată
de volumul cifrei de afaceri realizat = = x 100
Cifra de afaceri

n. Politica de dividende, respectiv politica conducerii

companiei de repartizare şi utilizare a profitului, poate fi reflectată
de următorul indicator:
Dividendele
Politica de dividende = x 100
Rezultatul net
al exerciţiului
NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Analiza economico-financiară a companiei: analiza
bilanţului contabil, analiza veniturilor, cheltuielilor şi contului de
profit şi pierdere, analiza fluxurilor de fonduri ale perioadelor
expirate, analiza fluxului de lichidităţi pe perioada următoare.
• Structura şi analiza bilanţului: structura activelor
bilanţiere; structura pasivelor bilanţiere.
• Fondul de rulment. Necesarul de fond de rulment:
pozitiv, negativ. Trezoreria netă.
• Analiza performanţei financiare.
• Nivelul de exploatare: marja comercială; cifra de afaceri;
producţia exerciţiului; marja industrială, valoarea adăugată;
excedent brut din exploatare; venituri totale; cheltuieli totale;
rezultatul din exploatare.
• Nivelul financiar: excedent brut financiar; rezultatul
financiar.
• Nivelul excepţional: excedent brut excepţional; rezultatul
excepţional.
• Nivelul global: excedent brut total; Rezultatul înaintea
dobânzii; rezultatul brut al exerciţiului; rezultatul net al exerciţiului.
• Analiza bonităţii companiei. solvabilitate; lichiditate;
gradul de îndatorare; viteza de rotaţie; riscul financiar; rata
valorii adăugate; politica de dividende.

PROBLEME REZOLVATE/DE REZOLVAT

1. Compania S.C. STAR S.A. a încheiat anul financiar
2005 cu următoarea structură a bilanţului contabil:

TOTAL ACTIV 5.000 mil. lei

din care:
Active fixe (imobilizate) 1.000 mil. lei
Active realizabile 3.500 mil. lei
Disponibilităţi băneşti 500 mil. lei
(trezorerie pozitivă)
TOTAL PASIV 5.000 mil. lei
209
 din care:
Capital propriu 1.200 mil. lei
(pasive pe termen lung)
Datorii curente cu 3.600 mil. lei
scadenţă sub 1 an
Trezorerie negativă 200 mil. lei

Se cere: să se calculeze fondul de rulment, necesarul de

fond de rulment şi trezoreria netă a companiei S.C. Star S.A.

Rezolvare:
La nivelul I al bilanţului contabil:
Folosind formula cunoscută, calculăm:
Fondul de = Pasive pe – Active
rulment termen lung imobilizate
şi rezultă:
Fondul de = 1.200 – 1.000 = 200 mil. lei
rulment pozitiv

La nivelul II al bilanţului contabil:

Folosind formula cunoscută, calculăm:

Necesarul de fond de = Active – Datorii curente

rulment realizabile sub 1 an
şi rezultă:
Necesar de fond de = 3.500 – 3.600 = – 100 mil. lei
rulment negativ

La nivelul III al bilanţului contabil:

Folosind formula cunoscută, calculăm:
Trezoreria = Fondul – Necesarul de
netă de rulment fond de rulment

şi rezultă:

Trezoreria netă = 200 – (–100) = 300 mil. lei

sau

Trezoreria netă = Trezoreria – Trezoreria

pozitivă negativă

şi rezultă:

Trezoreria netă = 500 – 200 = 300 mil. lei

210
 2. Compania S.C. Star S.A. a înregistrat la finele anului
2005 următoarea situaţie a patrimoniului:

Total active bilanţiere........... 10.000 mil. lei

din care:
Active circulante........................7.000 mil. lei
din acestea:
– stocuri nevalorificabile.......200 mil. lei
– clienţi incerţi.......................100 mil. lei
Total pasive bilanţiere....…......10.000 mil. lei
din care:
Capital propriu..................…........1.500 mil. lei
Datorii curente sub 1 an....…........8.000 mil. lei
Datorii pe termen lung.....…............500 mil. lei
Profit brut......................…..........1.200 mil. lei
Se cere: dintre pe baza datelor disponibile să se calculeze
principalii indicatori de bonitate ai companiei S.C. Star S.A. la
finele anului 2005.

Rezolvare:
Utilizând formulele indicatorilor de bonitate ai companiei
cunoscute şi datele disponibile, calculăm:
Active – Stocuri – Clienţi
circulante nevalorif. incerţi
Lichiditatea = x 100
curentă Datorii curente sub 1 an
rezolvând, obţinem:
Lichiditatea = 7000 – 200 – 100 x 100 = 96,3%
curentă 8000

Comentariu:
Întrucât lichiditatea este subunitară, compania S.C. Star
S.A. are o problemă privind lichiditatea care trebuie cunoscută
şi rezolvată de management.
Total – Stocuri – Clienţi
active nevalorif. incerţi
Solvabilitatea = x 100
Datorii totale
rezolvând, obţinem:

Solvabilitatea = 10.000 – 200 – 100 x 100 = 115%

8.000 + 500

Gradul de = Datorii totale x 100

îndatorare Capitaluri proprii

rezolvând, obţinem:
211
 Gradul de = 8.000 + 500 x 100 = 567%
îndatorare 1.500

Comentariu:
Gradul de îndatorare este mult prea ridicat pentru nivelul
standard acceptat (până la 60%), fiind necesar ca acţionarul să
ia măsuri de majorare a capitalului social.
Rentabilitatea = Rezultatul net al exerciţiului
economică Total active bilanţiere

rezolvând, obţinem:
( 1.200 x 16)
Rentabilitatea = 1.200 – 100 = 10,08%
economică 10.000

PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Compania S.C. Star S.A. înregistra la finele anului

2005 următoarea structură a bilanţului contabil:

TOTAL ACTIV........................7.000 mil. lei

din care:
Active fixe (imobilizate)............2.000 mil. lei
Active realizabile......…........….....4.700 mil. lei
Disponib. băneşti...........................300 mil. lei
(trezorerie pozitivă)
TOTAL PASIV..................…...7.000 mil. lei
din care:
Capital propriu............................1.500 mil. lei
(pasive pe termen lung)
Datorii curente cu...........…......…..5.000 mil. lei
scadenţă sub 1 an
Trezorerie negativă........................500 mil. lei

Se cere: să se calculeze fondul de rulment, necesarul de

fond de rulment şi trezoreria netă a companiei S.C. Star S.A. şi
să se comenteze rezultatele obţinute.

2. Compania S.C. Star S.A. înregistra la 31 dec. 2005

următoarea situaţie a patrimoniului:

Total active bilanţiere...............7.000 mil. lei

din care:
Active circulante.......................5.000 mil. lei
din acestea:
– stocuri nevalorificabile.........150 mil. lei
– clienţi incerţi.........................300 mil. lei
Total pasive bilanţiere......………........7.000 mil. lei
din care:
212
 Capital propriu...........................1.000 mil. lei
Datorii curente sub 1 an.............4.000 mil. lei
Datorii pe termen lung..................500 mil. lei

Venituri totale............................8.000 mil. lei

Cheltuieli totale..........................6.500 mil. lei
Cota de impozit pe profit........................16%

Se cere: ca pe baza datelor disponibile să se calculeze

principalii indicatori de bonitate ai companiei S.C. Star S.A. la
finele anului 2005 şi să se comenteze rezultatele obţinute.

13. ANALIZA INDICATORILOR DE PERFORMANŢĂ

FINANCIARĂ A BĂNCII

Indicatorii de performanţă financiară (profit, renta-

bilitatea activelor, rentabilitatea capitalului etc.) reprezintă
Indicatorii elementul fundamental în analiza activităţii unei bănci, atât din
de perspectiva acţionarilor, cât şi a clienţilor, instituţiilor de
performanţă supraveghere, instituţiilor de rating etc. şi nu în ultimul rând a
ai băncii managementului.44)
În consecinţă, băncile acordă o atenţie deosebită
monitorizării permanente a indicatorilor care exprimă eficienţa
(performanţele) activităţii bancare şi analiza acestora în strânsă
interdependenţă cu expunerea băncii la riscurile existente şi
potenţiale care îi pot afecta activitatea, pentru a evidenţia
profilul de risc al acesteia (gradul de expunere la risc pentru
obţinerea rezultatelor financiare respective).
În practica bancară internaţională, optimizarea relaţiei
rentabilitate - risc reprezintă un obiectiv care este aplicat de la
nivelul fiecărui produs bancar, extinzându-se până la nivelul
întregului portofoliu al băncii.
La analiza indicatorilor de performanţă financiară, trebuie
avuţi în vedere şi factorii specifici care au influenţat evoluţia
acestora, în sens pozitiv sau negativ, şi stabilite măsuri concrete
de creştere a celor cu influenţe pozitive şi de diminuare a
impactului celor care afectează în sens negativ volumul şi
dinamica performanţelor financiare ale băncii.
Calculul indicatorilor de performanţă bancară este necesar
şi din următoarele motive:
• permite compararea indicatorilor realizaţi, aferenţi
perioadei analizate, cu cei planificaţi/stabiliţi de către acţionarii

44)
Ilie Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti
2003.
213
 băncii prin bugetul de venituri şi cheltuieli şi planul de afaceri al
băncii şi stabilirea abaterilor (pozitive sau negative), a cauzelor
care le-au generat şi a măsurilor care trebuie întreprinse în viitor;
• permite compararea rezultatelor obţinute cu cele ale
altor bănci similare, cu media pe sistemul bancar sau cu cele
înregistrate de bancă în perioadele anterioare şi ajută la
stabilirea punctelor tari şi a celor slabe ale societăţii bancare.
13.1. Profitul, principalul indicator
de performanţă financiară
Profitul este scopul esenţial al oricărui investitor şi al
fiecărei entităţi economice, inclusiv al celor din domeniul
bancar, deoarece constituie sursa din care se acordă acţionarilor
atât câştiguri imediate, sub forma dividendelor, cât şi câştiguri
de capital, prin prisma majorării capitalurilor şi fondurilor
băncii şi implicit a valorii acţiunilor deţinute.
De asemenea, profitul reprezintă principala sursă din care
băncile îşi constituie fonduri de rezervă, contribuind astfel la
îmbunătăţirea capitalizării băncii, protejându-le faţă de eventualele
pierderi înregistrate în unele exerciţii financiare.
Profitul trebuie să fie analizat în funcţie de principalele lui
elemente determinante (venituri şi cheltuieli), pentru a evidenţia
efectele acestora asupra evoluţiei performanţelor bancare şi a
identifica pârghiile de acţiune pentru îmbunătăţirea profitabilităţii
băncii.
Structura veniturilor şi cheltuielilor unei societăţi bancare
este prezentată în tabelul următor:
Tabelul 1

Structura veniturilor şi cheltuielilor

I. Venituri din operaţiunile de I. Cheltuieli cu operaţiunile de

trezorerie şi interbancare, din
care:
a) dobânzi, din care:
− pentru cont curent şi depozite la
Banca Centrală
− pentru disponibilităţi din
depozite la bănci
− alte dobânzi
b) comisioane
II. Venituri din operaţiunile cu
clientela, din care:
a) dobânzi pentru credite
acordate clienţilor
b) comisioane
trezorerie şi interbancare, din
care :
a) dobânzi, din care :
− pentru disponibilităţi şi
depozite ale băncilor;
− pentru împrumuturi de la bănci
− alte dobânzi
b) comisioane
II. Cheltuieli cu operaţiunile cu
clientela, din care:
a) dobânzi, din care:
− pentru conturile curente
creditoare
− pentru conturile de depozite
− pentru certificatele de depozit

214
 b) comisioane

III. Venituri din operaţiunile cu III. Cheltuieli cu operaţiunile cu

titluri, din care:
− din titluri de plasament
− din titluri de investiţii
− din titluri de tranzacţie
− alte venituri
IV. Venituri din valori
imobilizate, din care:
− dividende şi venituri asimilate
− dobânzi pentru creditele
subordonate
V. Venituri din operaţiunile de
schimb
VI. Venituri din operaţiunile în
afara bilanţului:
VII. Venituri din prestaţii de
servicii financiare
VIII. Venituri din provizioane şi
recuperări de creanţe amortizate,
din care:
IX. Alte venituri
VENITURI TOTALE
(I + II + III + …. + IX)
titluri
IV. Cheltuieli cu operaţiunile de
schimb
V. Cheltuieli cu personalul
VI. Cheltuieli cu provizioane şi
pierderi din creanţe
nerecuperabile, din care:
− cheltuieli cu provizioane
pentru creanţe interbancare
− cheltuieli cu provizioane
pentru operaţiuni cu clientela
− pierderi din creanţe
nerecuperabile acoperite cu
provizioane
− pierderi din creanţe
nerecuperabile neacoperite cu
provizioane
− cheltuieli cu provizioane
privind operaţiunile cu titluri şi
diverse
VII. Cheltuieli cu amortizările
VIII. Cheltuieli privind
operaţiunile în afara bilanţului
IX. Cheltuieli diverse de
exploatare
X. Cheltuieli cu alte impozite şi
taxe
XI. Alte cheltuieli
CHELTUIELI TOTALE
(I + II + III + ……... + XI)

Profitul realizat de o societate bancară are două forme de

exprimare, respectiv profitul brut şi profitul net, aceşti indicatori
calculându-se potrivit următoarelor formule:

PROFITUL BRUT = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE

PROFITUL NET = PROFITUL BRUT – IMPOZITUL PE PROFIT
215
 Analiza nivelului anumitor indicatori (profit brut, profit net,
venituri totale etc.), deşi oferă o imagine sintetică şi cuprinzătoare
a performanţelor economico-financiare ale unei bănci la un
moment dat, totuşi nu oferă o imagine completă asupra evoluţiei şi
perspectivelor acesteia din punct de vedere al profitabilităţii.
În consecinţă, evaluarea acestor indicatori la un moment dat
trebuie completată cu o analiza în dinamică, care prin compararea
nivelurilor actuale cu cele din anumite perioade de referinţă, permit
conturarea unei tendinţe de evoluţie a activităţii băncii respective,
precum şi prin calcularea unor indicatori sub formă de rate
procentuale.
13.2. Indicatori care exprimă profitabilitatea băncii
Analiza performanţei economico-financiare a unei bănci
trebuie realizată şi cu ajutorul unor indicatori (rate procentuale)
calculaţi ca raport între principalele elemente componente ale
profitului bancar, cum ar fi:

a) ACTIVELOR (ROA) PROFIT NET

x 100
= TOTAL ACTIVE

Rentabilitatea activelor (ROA – return on assets) sau

Rentabilitatea rata rentabilităţii economice, exprimată ca raport între profitul
activelor net şi totalul activelor, este unul din principalii indicatori de
(ROA) performanţă economico-financiară ai unei bănci şi reflectă
capacitatea managementului de a utiliza resursele financiare şi
reale ale băncii pentru a genera profit.
Se apreciază că această rată a rentabilităţii este cea mai
bună măsură a eficienţei bancare, pentru că exprimă direct
rezultatul obţinut prin managementul specific al intermedierii
bancare şi prin optimizarea operaţiunilor active, în funcţie de un
volum de resurse date.

b) RENTABILITATEA PROFIT NET

x 100
CAPITALULUI = CAPITALURI PROPRII
PROPRIU (ROE)

Rentabilitatea capitalului propriu (ROE – return on

Rentabilitatea
equity) sau rata rentabilităţii financiare are o semnificaţie deosebită
capitalului
pentru acţionarii unei bănci, deoarece le indică efectul implicării
(ROE) (prin cumpărarea de acţiuni) în activitatea băncii respective.
În consecinţă, obiectivul fundamental al managementului
unei bănci este constituit de maximizarea valorii investiţiei
acţionarilor săi, respectiv a indicatorului rentabilitatea capitalului
propriu (ROE), prin realizarea unor plasamente performante şi
utilizarea eficientă a resurselor băncii (proprii şi atrase).

216
 Prin raportarea la capitalurile proprii, acest indicator are
în vedere faptul că profitul net reprezintă atât sursa de
distribuire a dividendelor, care remunerează capitalul social
deţinut de acţionari, cât şi principalul element care contribuie la
majorarea volumului fondurilor de rezervă ale băncii .
Prin repartizarea profitului net (sub forma de dividende şi
fonduri de rezervă) indicatorul ROE constituie, de asemenea, un
element care influenţează cursul bursier al acţiunilor băncii
respective, deoarece valoarea sa influenţează cererea şi oferta
acţiunilor emise de bancă.
În general, se urmăreşte ca acest indicator să fie mai mare
decât rata medie a dobânzii de pe piaţă, pentru a face atractive
acţiunile băncii comparativ cu varianta plasării fondurilor
respective în depozite bancare sau alte plasamente similare şi,
acolo unde este cazul, pentru a le majora cursul bursier.

c) RENTABILITATEA PROFIT NET x 100

CAPITALULUI = CAPITALURI SOCIAL
SOCIAL

Rentabilitatea Rentabilitatea capitalului social, calculată ca raport între

profitul net şi capitalul social, este un punct de reper important
capitalului
pentru acţionari, deoarece exprimă gradul de remunerare prin
social intermediul profitului net a capitalului social subscris şi în
consecinţă a acţiunilor emise de bancă.

Rata d) RATA PROFITULUI BRUT = PROFIT NET

x 100
TOTAL VENITURI
profitului
brut e) RATA PROFITULUI NET = PROFIT NET
x 100
TOTAL VENITURI
Rata
profitului Aceşti doi indicatori reflectă gradul (procentul) în care
veniturile obţinute de bancă reprezintă profit (brut sau net) şi nu
net sunt utilizate doar pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru
obţinerea lor.
Cu cât aceşti doi indicatori au valori mai mari, cu atât
eficienţa activităţii desfăşurate de bancă este mai bună şi
managementul ei mai performant.
Mărimea indicatorilor depinde, în principal, de următoarele
două elemente:
− raportul dintre veniturile şi cheltuielile bancare, care
reflectă efortul băncii de a maximiza veniturile şi de a minimiza
volumul cheltuielilor necesare pentru obţinerea acestora;
− structura veniturilor şi costurilor bancare (valori reduse
ale ratelor profitului pot reflecta, de exemplu, un portofoliu de
plasamente care aduc venituri mici sau medii în timp ce resursele
sunt atrase la costuri mari).

217
 f) RATA RENTABILITĂŢII = PROFIT NET
x 100
TOTAL CHELTUIELI

Rata rentabilităţii reflectă raportul între profitul net obţinut

de bancă şi totalul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea lui şi
exprimă eficienţa eforturilor băncii (reflectate de volumul
cheltuielilor cu resursele atrase, cu personalul etc.) pentru obţinerea
rezultatului dorit, respectiv profitul net.
Cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât
eficienţa activităţii băncii şi a eforturilor depuse pe personalul
acesteia este mai bună.

Rata g) MULTIPLICAREA CAPITALULUI = PROFIT NET

TOTAL VENITURI x 100
rentabilităţii (EFECTUL DE PÂRGHIE – L)

Multiplicarea capitalului sau efectul de pârghie (leverage

multiplier – L) se calculează ca raport între totalul activelor şi
capitalurile proprii şi arată de câte ori s-au multiplicat capitalurile
proprii prin intermediul operaţiunilor active ale băncii.
Acest indicator reflectă gradul de dezvoltare a afacerilor
Efectul unei bănci (totalul activelor bilanţiere, respectiv credite,
de plasamente interbancare, pe piaţa de capital, în titluri de stat
pârghie etc.), pornind de la un anumit volum al capitalurilor proprii
(leverage) (capitalul social + fondurile de rezervă şi alte fonduri constituite
în principal din profitul net realizat).
Acest indicator variază invers proporţional cu ponderea
capitalurilor proprii în totalul pasivelor bancare deoarece cu cât
ponderea acestora este mai mare, cu atât efectul de pârghie este
mai mic.
Între indicatorul multiplicarea capitalului şi expunerea la risc a
băncii respective există o relaţie de interdependenţă, deoarece cu cât
ponderea capitalurilor proprii în totalul pasivelor bancare este mai
mare (iar multiplicarea capitalului este mai mică), cu atât riscul
asumat de bancă este mai mic, fiind acoperit într-o mai mare măsură
prin intermediul capitalurilor băncii.
În contrapartidă, o pondere mai mică a capitalurilor
proprii în totalul pasivelor bancare semnifică un efect de
pârghie şi expunere la risc mai mare a băncii respective.

h) MARJA DOBÂNZII = VENITURI NETE DIN DOBÂNZI

x 100
TOTAL VENITURI

Marja dobânzii exprimă raportul dintre veniturile nete

din dobânzi (dobânzile încasate – dobânzile plătite) şi activele
productive (cele purtătoare de dobânzi).
O valoare mare a acestui indicator, respectiv un venit net
din dobânzi cât mai mare obţinut la un nivel dat al activelor
218
 exprimă o activitate profitabilă şi un bun management al
activelor şi pasivelor.
Marja Totuşi, trebuie ţinut seamă de faptul că o marjă netă din
dobânzii dobânzi ridicată poate fi obţinută pe seama angajării în activităţi
cu risc mai ridicat, dar care oferă dobânzi mai mari.
Un nivel redus al marjei poate reflecta atât un volum mare
al cheltuielilor cu dobânzile, dar şi o politică de expunere la
risc mai prudentă a băncii, care conduce la venituri din dobânzi
mai mici din plasamentele respective, dar cu risc mai redus.
În consecinţă, valoarea acestui indicator depinde, în
principal, de următorii factori:
− calitatea plasamentelor efectuate de bancă (profitabile
şi cu riscuri acceptabile);
− capacitatea de atragere de resurse ieftine şi stabile;
− valorificarea maximă a resurselor atrase prin
selecţionarea celor mai profitabile plasamente.
În acest context, trebuie avut în vedere şi faptul că,
băncile din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată se bazează,
pe lângă plasamentele purtătoare de dobânzi, şi pe alte active
care aduc câştiguri băncii sub alte forme (de exemplu,
plasamentele pe piaţa de capital, la care banca câştigă prin
creşterea cursului portofoliului de titluri deţinute sau prin
intermediul dividendelor).

i) COSTUL ACTIVITĂŢII = TOTAL CHELTUIELI

x 100
TOTAL VENITURI

Costul activităţii (cost/venit) exprimă ponderea cheltuielilor

Costul efectuate de bancă în volumul total al veniturilor obţinute în
activităţii contrapartidă, respectiv gradul (procentul) în care veniturile
realizate sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor băncii.
Având în vedere faptul ca diferenţa este reprezentată de
profitul realizat, rezultă că acest indicator trebuie să aibă o
valoare cât mai redusă, pentru a reflecta o activitate bancară
eficientă.

j) RATA UTILIZĂRII ACTIVELOR = TOTAL CHELTUIELI

x 100
TOTAL VENITURI

Rata Rata utilizării activelor, calculată ca raport între veniturile

utilizării totale obţinute de bancă şi volumul activelor utilizate în acest scop,
activelor este un indicator al performanţei bancare ce reflectă fructificarea
optimă a activelor băncii.
Acest indicator reflectă capacitatea activelor bilanţiere de a
genera venituri pentru bancă, iar mărimea lui depinde de nivelul
ratelor de dobândă de pe piaţă şi de structura şi profitabilitatea
activelor bancare.

219
 Astfel, maximizarea acestui indicator se poate realiza, pentru
un anumit nivel al ratei dobânzii de pe piaţă, prin creşterea ponderii
activelor cele mai rentabile (care aduc cele mai mari venituri).
În acest context, trebuie avut în vedere faptul că, aceste
active sunt şi cele mai riscante, având ca efect creşterea
expunerii băncii la risc.

k) REMUNERAREA ACTIVELOR PROFIT BRUT

= x 100
TOTAL ACTIVE

Remunerarea activelor, exprimată ca raport între

profitul brut şi totalul activelor, arată gradul în care
managementul activelor şi pasivelor din portofoliul băncii are
ca rezultat obţinerea de profit brut.
Acest indicator este complementar celui privind rentabi-
litatea activelor (profit net/total active) şi reflectă gradul în care
activele băncii sunt remunerate prin obţinerea de profit brut, înainte
de aplicarea cotei impozitului pe profit.
Acest indicator oferă o bază bună de comparaţie a eficienţei
activităţii bancare mai ales între bănci din ţări diferite şi care au,
conform legislaţiei fiscale naţionale, cote diferite de impozit pe
profit.

l) PRODUCTIVITATEA MUNCII = CIFRA DE AFACERI

x 100
TOTAL PERSONAL

Acest indicator se utilizează pentru evaluarea performanţei

financiare a băncii, raportată la numărul de salariaţi existenţi, şi
exprimă volumul cifrei de afaceri pe salariat realizată într-o
anumită perioadă.
Productivitatea În funcţie de evoluţia acestui indicator de la o perioadă la alta,
muncii se pot trage anumite concluzii referitoare la evoluţia cifrei de afaceri
şi a numărului de personal necesar pentru obţinerea acesteia.

13.3. Corelaţii între indicatorii de profitabilitate

şi stabilirea pragului de rentabilitate
Între indicatorii de profitabilitate arătaţi mai sus există
anumite relaţii, de interdependenţă, astfel:
a) între indicatorii rentabilitatea activelor (ROA), rentabi-
litatea capitalului propriu (ROE) şi multiplicarea capitalului (efectul
de pârghie – L):

RENTABILITATEA
RENTABILITATEA MULTIPLICAREA
CAPITALULUI = x
ACTIVELOR (ROA) CAPITALULUI (L)
PROPRIU (ROE)

respectiv,
220
PROFIT NET PROFIT NET
= x TOTAL ACTIVE
CAPITALURI TOTAL ACTIV
CAPITALURI PROPRII
PROPRII

b) între indicatorii rata profitului net, rata utilizării

activelor şi rata rentabilităţii economice:

RATA
RATA PROFITULUI RATA
= UTILIZĂRII x
NET RENTABILITĂŢII
ACTIVELOR

Respectiv,
Deşi este specific activităţii de producţie de bunuri materiale,
pragul de rentabilitate se poate calcula şi în cazul activităţii
bancare, ca o relaţie între plasamente şi resurse pe de o parte, şi între
costurile acestora (dobânzi active/dobânzi pasive), pe de altă parte,
cu luarea în considerare a cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare
ale băncii precum şi a altor elemente de venituri şi cheltuieli.
Astfel, dacă notăm:
PB = profit brut;
Da = dobânda medie activă (la plasamente);
Dp = dobânda medie pasivă (la resurse);
Ci = comisioane şi speze bancare încasate;
Cp = comisioane, taxe şi speze bancare plătite;
Cif = cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii,
inclusiv cele cu salariile;
P = plasamente;
R = resurse,
putem avea:
PB = (P x Da) + Ci – (R x Dp) – Cp – Cif
Pragul de rentabilitate este situaţia în care banca nu obţine
nici profit, dar nu înregistrează nici pierdere, respectiv PB = 0.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Profitul brut /net, dividende, valoare acţiuni.
• Indicatorii de performanţă financiară, rentabilitatea
activelor (ROA), rentabilitatea capitalului propriu (ROE),
rentabilitatea capitalului social, rata profitului brut/net, rata
rentabilităţii, multiplicarea capitalului (Leverage), marja
dobânzii, costul activităţii (cost/venit), rata utilizării activelor,
remunerarea activelor, productivitatea muncii.
• Corelaţii între indicatorii de profitabilitate.
• Pragul de rentabilitate.

221
 PROBLEME REZOLVATE
1. Societatea bancară Beta Bank a înregistrat la finele
anului 2005 următoarea situaţie financiară:
– mil. lei –
Total active …………………………….. 25.000
din care:
– credite ……………………………..12.000
Total pasive …………...………………. 25.000
din care:
– capital propriu ….…...………………... 3.000
Profitul brut ……...……..…………..…… 1.000

Cunoscând impozitul pe profit de 16%.

Se cere: să se calculeze indicatorii care exprimă profita-
bilitatea băncii.
Rezolvare: În primul rând, se determină profitul net prin
deducerea din profilul brut a impozitului pe profit.

Profitul net (Pn) = Profitul brut (Pb) – Impozitul pe

profit

Impozitul pe profit = (Pb) x Cota de impozit,

şi rezolvând, obţinem:
(Pn) = 1000 - 1000 x 16 = 840 mil. lei
100
Apoi, calculăm indicatorii de profitabilitate posibil de stabilit
pe baza datelor disponibile, folosind formulele cunoscute, astfel:

Rentabilitatea = Profitul net x 100 = 840 = 3,36%

activelor (ROA) Total active 25000

Rentabilitatea = Profitul net x 100 = 840 = 28%

capitalului Capital 3000
propriu propriu

Multiplicarea = Total active = 25000 = 8,34

capitalului Capitaluri 3000
(Leverage) proprii

În condiţiile în care ar fi fost disponibile şi alte date

(venituri, cheltuieli, cifra de afaceri, numărul de personal etc.) se
puteau calcula şi alţi indicatori de profitabilitate, utilizând
formulele cunoscute.

2. Banca Beta Bank înregistra la finele anului 2005 resurse

proprii şi atrase de la clientelă de 10.000 mil. lei, la un cost mediu
222
(dobândă pasivă) de 10% pe an. Comisioanele bancare încasate
sunt de 200 mil. lei, cele plătite de 150 mil. lei, iar cheltuielile cu
întreţinerea şi funcţionarea băncii sunt de 1.000 mil. lei.
Se cere: să se calculeze care ar trebui să fie dobânda
medie la care banca trebuie să plaseze resursele disponibile de
8.000 mil. lei, cunoscând că, 500 mil. lei reprezintă active fixe,
iar 1.500 mil. lei reprezintă rezerva obligatorie pentru care se
primeşte dobânda de 6% pe an.

Rezolvare:
Ecuaţia pragului de rentabilitate este următoarea:

unde, Da = dobândă medie activă

Rezolvând ecuaţia, obţinem:

Da = 1.960 x 100
8000
Da = 24,5% pe an.

Concluzii:
Întrucât cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea băncii sunt
foarte ridicate, o bună parte din resurse sunt imobilizate în active
fixe şi, deci, nu produc nimic, iar rezerva obligatorie este ridicată şi
slab remunerată, pentru a echilibra veniturile cu cheltuielile, banca
va trebui să practice o dobândă la plasamente (Da) destul de înaltă,
puţin ieşită din piaţă, ceea ce face ca plasamentele sale să nu fie
atractive pentru clienţi.
În condiţiile în care dobânda medie activă pe piaţă se
situează în jurul a 20% pe an, se cere să se redimensioneze
cheltuielile de întreţinere şi funcţionare ale băncii la nivelul
corespunzător pentru evitarea pierderilor.
Din ecuaţia pragului de rentabilitate obţinem:

unde, Cif = cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii.

Rezolvând, obţinem:
Cif = 740 mil. lei, deci este necesară o reducere a
cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii cu 260 mil. lei
faţă de nivelul iniţial.

223
 PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE

1. Societatea bancară Beta Bank a încheiat exerciţiul financiar

la 31 dec. 2005 cu următoarea situaţie economico-financiară:
– mil. lei –
Total active, …………………………..30.000
din care:
– credite …………………………..20.000
Total pasive, ………………………….30.000
din care:
– capital …………………………....5.000
propriu
Total venituri, ……………………........7.000
Total cheltuieli ………………… .........5.000

Cunoscând impozitul pe profit de 16%.

Se cere: să se calculeze indicatorii de profitabilitate ai
băncii şi să se analizeze corelaţiile dintre aceştia.

2. Societatea bancară Beta Bank înregistra la 31 decembrie

2005 resurse atrase de la clientelă în sumă de 25.000 mil. lei cu o
dobândă medie anuală pasivă de 8%, comisioane bancare încasate în
sumă de 500 mil. lei şi comisioane bancare plătite de 300 mil. lei.
Rezervele obligatorii sunt de 20% din total resurse şi dobândă
primite de bancă de la BNR pentru acestea este de 2% pe an.
Cunoscând nivelul cheltuielilor cu întreţinerea şi funcţio-
narea băncii de 2.000 mil. lei, iar activele fixe (imobilizate) sunt de
10% din total resurse.
Se cere să se calculeze dobânda medie pe care trebuie să o
practice banca la plasamentele în credite pentru a se situa la
nivelul pragului de rentabilitate.

14. AUDIT ŞI CONTROL FINANCIAR

14.1. Principii, obiective, proceduri şi documente de lucru

privind auditul intern
Auditul financiar reprezintă activitatea de examinare, în
Definiţie vederea exprimării de către auditorii financiari, a unei opinii
asupra situaţiilor financiare, în conformitate cu standardele de
audit, armonizate cu standardele internaţionale de audit şi
adoptate de Camera Auditorilor Financiari din România.
Auditorul financiar este persoana fizică/ juridică ce
dobândeşte calitatea de auditor.
Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă
a ansamblului activităţilor entităţii economice în scopul furnizării
224
 unei evaluări independente a managementului riscului, controlului
şi proceselor de conducere a acestuia.

Obiectivele Obiectivele auditului intern sunt:

auditului a) verificarea conformităţii activităţilor din entitatea
economică auditată cu politicile, programele şi managementul
intern
acesteia, în conformitate cu prevederile legale;
b) evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor
financiare şi nefinanciare dispuse şi efectuate de către conducerea
unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii economice;
c) evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor
financiare şi nefinanciare destinate conducerii pentru cunoaşterea
realităţii din entitatea economică;
d) protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi
extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi
pierderilor de orice fel.
Principiile auditului intern:
• Permanenţa auditului intern
Auditul intern reprezintă o activitate cu caracter permanent.
Conducătorii entităţilor economice sunt responsabili pentru
asigurarea unei activităţi de audit intern adecvate, corespunzătoare
dimensiunii şi naturii operaţiunilor lor.
• Independenţa auditului intern
Entităţile economice trebuie să asigure independenţa
activităţii de audit intern de activităţile auditate şi de activităţile
zilnice pe care le implică controlul intern.
Principiile Activitatea de audit intern va fi subordonată Consiliului
auditului de Administraţie din punct de vedere funcţional.
intern Coordonatorul activităţii de audit intern trebuie să aibă
competenţa de a comunica, direct şi din proprie iniţiativă, cele
constatate în cadrul activităţii desfăşurate Consiliului de
Administraţie.
• Obiectivitatea şi imparţialitatea auditului intern
Auditorii interni trebuie să fie obiectivi şi imparţiali, astfel
încât să fie evitat orice conflict de interese.
Orice situaţie de conflict de interese va fi adusă la
cunoştinţă părţilor interesate.
• Integritatea şi competenţa profesională
Auditorii interni trebuie să fie corecţi, oneşti şi
incoruptibili, să respecte prevederile legale şi ale Codului
privind conduita etică în activitatea de audit intern şi să
comunice informaţii potrivit cerinţelor legale şi ale profesiei.
• Confidenţialitatea
Auditorii interni trebuie să fie prudenţi în utilizarea
informaţiilor colectate în exercitarea activităţii şi să asigure prote-
jarea acestor informaţii.

225
 Auditorii interni nu vor utiliza informaţiile colectate pentru
obţinerea unor avantaje personale sau, în orice mod, care ar fi
contrar prevederilor legale ori în detrimentul obiectivelor entităţilor
economice.

Principalele tipuri de proceduri de audit sunt procedurile

Proceduri analitice, în care se compară:
de a) relaţiile între informaţiile financiare şi cele
audit nefinanciare;
intern b) rezultatele prevăzute cu cele reale
Comparaţiile care se efectuează includ:
bugetele cu rezultatele obţinute efectiv;
perioada curentă cu cea anterioară;
elemente informative conexe (de exemplu, creşterea
depozitelor şi a numărului de clienţi);
diferite departamente;
diferite organizaţii.
Procedurile analitice depind de:
− calitatea sistemului de control intern;
− experienţa şi cunoştinţele auditorilor care efectuează
procedurile;
Procedurile analitice necesită disponibilitatea informaţiilor
financiare şi nefinanciare.
Procedurile analitice presupun anumite cerinţe referitoare
la nivelul de precizie a concluziilor.
Procedurile analitice facilitează legătura dintre obiectivele
de audit şi evidenţele care pot fi obţinute pe baza acestora.
Documentele de lucru sunt importante în activitatea de
audit intern deoarece:
1) sunt principalele documente justificative ale raportului
de audit intern;
2) permit revizuirea activităţilor efectuate;
3) constituie baza asigurării calităţii activităţii de audit intern.
În activitatea de audit intern, trebuie documentate următoarele
procese şi etape:
planificarea;
analiza şi evaluarea controalelor interne;
informaţiile primite;
testele de audit;
orice alte evidenţe necesare auditării;
problemele identificate pe parcursul auditării şi soluţio-
narea acestora;
concluziile activităţii de audit;
raportul final.
Documentele Documentele de lucru trebuie să includă, nelimitativ:
de − documentaţia de planificare şi programele de activitate;
lucru
226
 − descrierea controalelor interne şi evaluările scrise
aferente;
− procesele verbale aferente întâlnirilor;
− copii ale contractelor, facturilor semnificative şi ale
altor documente relevante;
− descrierea activităţilor desfăşurate;
− rapoartele destinate conducerii şi răspunsul acesteia;
− după caz, corespondenţa aferentă concluziilor finale.

14.2. Auditul situaţiilor financiare

Cu ocazia auditului situaţiilor financiare ale unei entităţi
economice (companie/bancă), auditorul trebuie să acorde o
atenţie deosebită următoarelor aspecte:
Componentele a) complexitatea tranzacţiilor derulate de entitatea
auditului economică şi documentaţia aferentă acestora;
situaţiilor b) măsura în care oricare dintre activităţile de bază sunt
financiare furnizate de firme prestatoare de servicii;
c) datoriile contingente şi elementele extrabilanţiere;
d) considerente legate de reglementare;
e) dimensiunea sistemelor IT şi a altor sisteme folosite de
bancă;
f) evaluările preconizate ale riscului inerent şi riscului de
control;
g) activitatea auditului intern;
h) evaluarea riscului de audit;
i) evaluarea pragului de semnificaţie;
j) declaraţiile conducerii;
k) implicarea altor auditori;
l) dispersia geografică a operaţiunilor companiei/băncii şi
coordonarea activităţilor între diferite echipe de audit;
m) existenţa unor tranzacţii cu părţile afiliate;
n) considerente ce ţin de continuitatea activităţii.
Auditare situaţiilor financiare vizează exprimarea unei
opinii a auditorului cu privire la măsura în care aceste situaţii
redau imaginea fidelă a poziţiei financiare, a rezultatelor
exploatării şi a fluxurilor de trezorerie, în conformitate cu
principiile contabile acceptate.
În vederea exprimării unei opinii în legătură cu situaţiile
financiare, auditorii colectează informaţii în scopul de a fi în
măsură să ajungă la o concluzie privind prezentarea fidelă a

227
 situaţiilor financiare sub toate aspectele lor semnificative şi să
întocmească un Raport de audit adecvat.
„Atunci când, bazându-se pe informaţii probante adecvate,
Responsabilitatea
un auditor ajunge la concluzia că situaţiile financiare nu vor
auditorului induce, probabil, în eroare un utilizator prudent, acel auditor va
exprima o opinie privind prezentarea fidelă şi îşi va asocia
numele cu situaţiile în cauză. În cazul în care evenimente
ulterioare publicării situaţiilor financiare demonstrează că acestea
din urmă nu au prezentat, de fapt, o imagine fidelă, atunci
auditorul va fi, probabil, nevoit să dovedească în faţa unei
instanţe judecătoreşti sau a unei agenţii de reglementare că a
efectuat auditul de manieră adecvată şi că a tras concluziile
corecte. Deşi auditorul nu este un garant sau un agent care oferă
asigurare absolută în ceea ce priveşte corectitudinea informaţiilor
prezentate în situaţiile financiare, el poartă o răspundere
considerabilă, şi anume aceea de a-i informa pe utilizatori dacă
situaţiile financiare sunt sau nu sunt corect prezentate. Dacă
auditorul consideră că situaţiile nu prezintă o imagine fidelă sau
dacă el nu este în măsură să ajungă la o concluzie din cauza
insuficienţei probelor sau a unor circumstanţe cu caracter general,
atunci el poartă răspunderea semnalării acestor fapte utilizatorilor
prin intermediul raportului său.” 45)
Etapele de parcurs logice pentru definirea obiectivelor
auditului sunt următoarele:

45)
Loebbeke Arens, Audit, o abordare integrată, Editura ARC, Chişinău, 2003, p. 170-171.
228
 Înţelegerea obiectivelor şi
responsabilităţilor auditului

Divizarea situaţiilor financiare pe

cicluri

Cunoaşterea aserţiunilor
managementului privind conturile

Cunoaşterea obiectivelor generale

ale auditului privind categoriile de
operaţiuni şi conturi

Cunoaşterea obiectivelor specifice

ale auditului privind categoriile de
operaţiuni şi conturi

Figura 1. Etapele auditului situaţiilor financiare

Auditorul intern trebuie să dispună de suficiente noţiuni

şi cunoştinţe, pentru a putea fi în măsură să identifice indiciile
fraudelor, fără a deţine pregătirea şi experienţa unei persoane
specializate în detectarea şi investigarea fraudelor.
Fraudele se referă la nereguli şi acte ilegale caracterizate
Fraudele prin inducerea intenţionată în eroare.
Fraudele comise de angajaţi includ, fără a fi limitative,
aspecte de natura celor menţionate mai jos:
− sustragerea de numerar;
− întocmirea de facturi frauduloase;
− utilizarea neautorizată a activelor;
− înregistrarea unor cheltuieli care nu se asociază
operaţiunilor organizaţiei;
− utilizarea resurselor organizaţiei;
229
 − stabilirea unor preţuri neautorizate;
− declararea unor ore suplimentare;
− vânzarea neautorizată a unor active;
− sustrageri de stocuri.
Un pas premergător detectării fraudelor îl constituie
Semnale semnalele de alarmă. În categoria semnalelor de alarmă pot
de fi incluse, fără a fi limitative, următoarele indicii:
alarmă lipsa de documentaţie;
forme neobişnuite de documentare;
utilizarea unor copii sau a unor documente în facsimile;
încercarea de a limita accesul la angajaţi şi la
documentaţie;
refuzul de a furniza documente şi informaţii;
aceleaşi semnături pe scrisorile de aprobare;
aceleaşi adrese ale unor clienţi şi furnizori diferiţi;
erori frecvente;
reacţii negative la întrebările auditorului;
încercarea de a influenţa procedurile de audit;
diferenţe în ceea ce priveşte rezultatele.

În cadrul activităţii propriu-zise de audit trebuie analizat

în mod obligatoriu, cel puţin: 46)
Activităţi • în cazul companiilor:
− aspecte în legătură cu cunoaşterea clientului;
obligatorii − imobilizări corporale şi necorporale;
de audiat − investiţii (plasamente);
− stocuri şi contracte pe termen lung, inclusiv inventarierea
acestora;
− debitori şi plăţi anticipate, scrisori de confirmare a
debitorilor;
− conturi la bănci şi disponibilităţi – credite pe termen lung;
− creditori şi angajamente;
− impozite şi taxe;
− capital, rezerve şi documente contabile obligatorii;
− Contul de profit şi pierderi;
− Cartea Mare şi Balanţa de verificare.
În cazul societăţilor bancare, pe lângă aspectele menţionate
mai sus, auditul va cuprinde şi:
− auditul riscului operaţional;
− auditul riscului de credit;
− auditul riscului de piaţă;
− auditul lichidităţii băncii;
− auditul riscului reputaţional;
− auditul portofoliului de împrumuturi;
− clasificarea creditelor şi a elementelor extrabilanţiere;
− constituirea, utilizarea şi regularizarea provizioanelor de
risc.

46)
Camera auditorilor din România, Noţiuni minimale de audit, Editura Economică,
Bucureşti, 2001, p. 7-8.
230
 14.3. Evaluarea rezultatelor şi comunicarea
concluziilor. Raportul de audit
Auditul, nu este un scop în sine, activitatea de audit pentru
care beneficiarii plătesc auditorilor interni ori firmelor de audit şi
expertiză specializate sume importante, trebuie să se încheie cu
rezultate şi concluzii corecte şi relevante care să folosească
managementului executiv şi celui de supraveghere (administraţie) la
identificarea aspectelor neconforme, a diferenţelor, neregulilor
şi riscurilor pentru luarea măsurilor eficiente de eliminare şi
prevenire a acestora.
Ca urmare, concluziile auditului trebuie să aibă un grad
Obiectivele ridicat de acurateţe şi corectitudine, de aceea în cazul auditurilor
valorificării mai mari se obişnuieşte ca un angajat cu experienţă, din cadrul
finale firmei de audit, să reverifice foile şi situaţiile de lucru ale echipei
înainte de formularea concluziilor şi rezultatelor auditului.
În toate cazurile, verificarea finală urmăreşte:
a) evaluarea activităţilor personalului cu mai puţină
experienţă din cadrul echipei de audit;
b) asigurarea că auditul desfăşurat corespunde standardelor
de performanţă;
c) caracterul obiectiv, nepărtinitor al opiniilor şi
concluziilor exprimate cu ocazia auditului.
Evaluarea rezultatelor şi formularea concluziilor pe baza
datelor (probelor) de audit se desfăşoară după o schemă logică de
felul47) următor:

Figura 2. Evaluarea rezultatelor

şi formularea concluziilor

47 )
Loebbeke Arens, op. cit..
231
 Schema arată că auditorul evaluează eficienţa datelor
(probelor) efectiv colectate, făcând o evaluare a riscului de audit
atins pe activităţi, conturi, obiective, după care face o nouă
evaluare pentru situaţiile financiare pe ansamblu.
O grijă deosebită se acordă concordanţei dintre datele
(probele) obţinute şi concluziile formulate.
Pe baza acestor evaluări se emite apoi Raportul de audit,
Raportul care este un document standardizat, ce cuprinde într-o formă
de sintetică şi clară rezultatele procesului de audit.
audit Raportul de audit nu reprezintă finalul procesului de audit,
raportul nu ar folosi la nimic dacă nu ar fi comunicat şi dezbătut cu
factorii de decizie şi de supraveghere ai firmei supuse auditării.
Procesul logic de parcurs în această fază finală a
activităţii de audit este următorul:

Figura 3. Procesul logic

Auditorul trebuie să ia decizia privind Raportul de audit

adecvat de emis numai după colectarea şi evaluarea atentă şi
obiectivă a tuturor datelor (probelor) şi terminarea tuturor
verificărilor.
Raportul de audit este practic, singurul element care poate
fi văzut de utilizatorii situaţiilor financiare, iar caracterul său,
fie prea optimist, ori dimpotrivă, prea critic, cu multe rezerve în
raport cu situaţia reală a firmei supusă auditării, este la fel de
dăunător, putând induce în eroare partenerii de afaceri,
acţionarii etc.
Raportul de audit poate fi emis:
a) fără rezerve, în sensul că situaţiile financiare, starea
portofoliului de împrumuturi, nivelul provizioanelor de
risc etc. reprezintă, în mod fidel realitatea, sunt întocmite
cu respectarea legislaţiei şi reglementărilor în domeniu;
b) cu rezerve formulate în legătură cu realitatea situaţiilor
financiare, nivelul neadecvat al provizioanelor de risc etc.

232
 Desigur că, Raportul de audit emis cu rezerve reprezintă o
bilă neagră pentru activitatea şi credibilitatea firmei supuse
auditării, putând avea consecinţe pe termen scurt, mediu şi lung
asupra acesteia.

Comunicarea cu Comitetul de Audit

şi cu Managementul
Comunicarea Raportului de audit către beneficiar este
obligatorie şi are drept scop asigurarea că managementul
executiv şi de supraveghere sunt pe deplin informate despre
constatările auditorului şi recomandările formulate de acesta.
Există practica instituită ca, în cadrul întâlnirilor oficiale ale
colectivului de conducere executivă a beneficiarului auditului, şi la
şedinţele Comitetului de Audit, ca organism specializat al
Consiliului de Administraţie să fie invitaţi reprezentanţii
auditorului pentru a prezenta:
− concluziile raportului de audit;
− recomandările auditorului.
Cu ocazia comunicării concluziilor Raportului de audit nu
Comunicarea trebuie să lipsească:
raportului a. Comunicarea către Management şi către Comitetul de
de audit Audit a faptelor ilicite, neconforme, eventualele fraude
descoperite cu ocazia auditului în scopul de a ajuta
Managementul şi, mai ales, Comitetul de Audit să-şi
îndeplinească rolul de supraveghere în sensul de a
asigura întocmirea unor situaţii financiare care să
corespundă şi să reflecte realitatea.
b. Comunicarea către Management şi către Comitetul de
Audit a modului de funcţionare a controlului intern,
carenţele, lipsurile în activitatea acestuia, vizând:
− separarea adecvată a responsabilităţilor (sarcinilor);
− autorizarea adecvată a operaţiunilor şi activităţilor;
− întocmirea de documente şi evidenţe contabile
corespunzătoare şi în acord cu cerinţele legale;
− controlul (verificarea) efectivă a documentelor,
operaţiunilor, activităţilor;
− verificarea independentă a aplicării şi a rezultatelor
controlului.
Un accent deosebit trebuie pus şi pe supervizarea activităţii
de control intern de o entitate independentă (auditul intern).
c. alte comunicări specifice către Comitetul de Audit care
vizează:
− rectificările semnificative ale situaţiilor financiare, unde
este cazul;
− dezacordurile cu managementul executiv privind unele
aspecte/ formulări din Raportul de audit;

233
 − dificultăţi întâlnite pe parcursul procesului de audit
(lipsa de disponibilitate a personalului, nefurnizarea,
neprezentarea unor informaţii şi documente etc.
Comunicarea auditorului cu Managementul şi Comitetul
de Audit este un proces continuu, care poate îmbrăca forma:
orală; scrisă; mixtă (orală şi scrisă).
Scrisorile către management au ca scop informarea staff-
ului clientului beneficiar al procesului de audit despre
recomandările auditorului privind îmbunătăţirea diferitelor aspecte
ale activităţii clientului.
Scrisorile către management nu trebuie interpretate ca o
Scrisoarea critică a activităţii desfăşurate, ci ca un suport, un ajutor calificat
către venit din partea unei entităţi independente, pentru perfecţionarea
management continuă a activităţii, a competitivităţii şi performanţelor.

NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE
• Audit şi control financiar: principii, obiective, proceduri
şi documente de lucru privind auditul intern.
• Auditul financiar, auditorul financiar, auditul intern.
• Obiectivele auditului intern: verificarea conformităţii,
evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a
controalelor, evaluarea gradului de adecvare a datelor/
informaţiilor.
• Principiile auditului intern: permanenţa auditului
intern; independenţa auditului intern; obiectivitatea şi
imparţialitatea auditului intern; integritatea şi
competenţa profesională; confidenţialitatea.
• Procedurile analitice. Documentele de lucru.
• Auditul situaţiilor financiare.
• Responsabilitatea auditorului.
• Fraudele. Semnale de alarmă.
• Activităţi obligatorii de auditat.
• Obiectivele valorificării finale.
• Raportul de audit.
• Comunicarea raportului de audit.
• Evaluarea rezultatelor şi comunicarea concluziilor.
• Raportul de audit: cu rezerve, fără rezerve.
• Obiectivele valorificării finale.
• Comunicarea cu Comitetul de Audit şi cu
Managementul.
• Scrisorile către management.

234