ELEMENTELE ESENŢIALE ALE INOVĂRII

In anul 1942, în lucrarea Capitalism, socialism şi democraţie, economistul american

Schumpeter propune o definiţie a inovării in domeniul tehnico-economic (prima din punct de
vedere istoric), definiţie care are un caracter de mare generalitate, anume:
“Inovarea - a produce altceva sau a produce altfel”.
In cadrul inovării, aşa cum este ea definită de Shumpeter, se admite că intră cinci tipuri
de activităţi, anume:
o creerea unui nou produs;
o introducerea unei noi metode de fabricaţie;
o intrarea pe o piaţă nouă (sau creerea unei noi pieţe);
o apelarea la o nouă materie primă;
o o nouă organizare a firmei.
In ultima perioadă se poate admite apariţia unei a şasea activităţi, anume aceea de:
o creere a unei anume imagini a firmei.
Definiţia lui Schumpeter are meritul generalităţii. Este o definiţie încurajantă, care ne
spune să facem mereu ceva care să fie altfel, orice, să schimbăm continuu, oricât de puţin. Ea nu
răspunde însă la o întrebare esenţială: cum? De aceea, în ultimul timp circulă o altă definiţie
(conf. E.Mansfield):
Inovarea - procesul global de creativitate tehnologică şi comercială, transferul unei noi
idei sau a unui nou concept până la stadiul final al unui nou produs, proces sau activitate de
service acceptate de piaţă.
O definiţie similară se regăseşte în Manualul Frascati al OECD (1981): Inovarea
(stiinţifică şi tehnologică) poate fi considerată ca fiind transformarea unei idei într-un produs
vandabil, nou sau ameliorat, sau într-un proces operaţional în industrie sau în comerţ, sau într-o
nouă metodă socială.
Aşadar, va trebui să începem discuţia cu o altă noţiune, cea de creativitate. Primii autori
care au făcut menţiune, direct sau indirect, asupra creativităţii au fost:
- Raymond Lulle, filosof şi alchimist din sec. XIII, care în lucrarea Grand Art caută să extragă
semnificaţii noi din combinarea unor iei abstracte.
- Leibnitz, care în De Arte Combinatoria, dezvoltă problema aspectului combinatoriu al gândirii
creatoare.
- Francis Bacon, descoperitorul metodei inductive, care are un evident caracter creator.
- A.Einstein, care afirmă că imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea.
Dacă definim Creativitatea ca fiind o idee strălucită, atunci, activitatea inovantă
reprezintă aducerea ei pe piaţă, transformarea ei în ceva profitabil.
Unele firme, reputate prin procupările lor pentru inovarea continuă, au propus alte
definiţii, ceva mai pragmatice. După firma 3M, inovarea este aplicarea practică a unei idei
creative, care se materializează în sporirea cifrei de afaceri sau reducerea costurilor.
Concorm specialiştilor de la 3M, se poate vorbi de două tipuri de inovare :
- inovare adaptivă, când personalul firmei găseşte o modalitate mai bună de a-şi îndeplini
sarcinile sau o soluţie la una din problemele firmei
- inovare creativă, când se găseşte ceva cu totul nou, la care nu s-a gândit nimeni până acum şi
care conduce la un avantaj competitiv decisiv.
Al treilea element al procesului global de inovare îl reprezintă spiritual antreprenorial.
 Spiritulul antreprenorial - abilitatea de a avea succes pe piaţă cu noua creaţie. Uneori,
spritul antreprenorial se defineşte ca fiind: Capacitatea de convergenţă tehnică - uşurinţa de a
introduce un nou produs în procesul industrial şi a-l impune pe piaţă.
Noţiunea de Spirit antreprenorial a fost introdusă de un alt mare economist al zilelor
noastre, Petrer Drucker. Pentru el, este esenţială ideea că ori ce activitate merită luată în seamă
dacă se materializează într-o valoare adăugată, dacă aduce bani.
A transpune o inovaţie într-o activitate industrială aducătoare de venit este o operaţie
extrem de complexă şi care presupune mulţi paşi şi mult talent din partea celui care o
organizează.
A avea spirit managerial este un dar înnăscut sau, eventual, o abilitate dobândită prin
educaţie şi formare.
Lipsa de spirit antreprenorial poate duce adesea la pierderea unei bune oportunităţi de
afaceri, iar folclorul economic este plin de asemenea istorioare. Există şi exemple contrarii, în
care flerul unui antreprenor l-a determinat să lanseze o afacere, pe care studiile de marketing
“ortodoxe” nu o prezentau sub auspicii prea bune. Probabil unul din cele mai bune exemple în
acest sens este cel al xeroxului.
Este de subliniat distincţia ce trebuie facută între inovaţie şi invenţie: Invenţia este legată
de un progres al cunoştiinţelor, care se concretizează în elemente de tehnică sau tehnologie.
Condiţia de succes constă în buna funcţionare.
Inovaţia vizează introducerea invenţiei în practica socială. Este vorba aici nu numai de o
reuşită tehnologică ci şi economică, industrială, comercială, socială şi culturală. Procesul este
mai lung, are un caracter interactiv şi iterativ, care implică mult mai mulţi actori având
cunoştiinţe complementare şi cel mai adesea suferă multe adaptări înainte de a deveni un succes.
Vom încheia discuţia noastră asupra noţiunii de inovare cu o nouă definiţie, care exprimă
cel mai bine rolul inovării în activitatea economică:
Inovarea - instrumentul specific al unui manager întreprinzător, mijlocul prin care el
exploatează schimbarea ca o ocazie pentru diferite afaceri sau diferite servicii (Peter Drucker).
Privind astfel lucrurile, acceptăm că firma, prin intermediul inovării, îşi poate modela
mediul în care acţionează şi îşi poate defini limitele pieţii căreia i se adresează, elemente care
încetează astfel a fi constrângeri externe. Inovarea astfel definită devine un instrument strategic
esenţial în activitatea firmei.

Omul inovant

Factorul care are o influenţă majoră asupra procesului de inovare este omul. Capacitatea
unui om de a fi inovant se poate aprecia după o serie de criterii, între care:
1. Uşurinţa de a rezolva problemele dificile cu care se confruntă. Creativitatea în sine este un
proces mai degrabă intuitiv şi spontan. Dar a fi creativ este departe de a fi suficient. Pentru a
transpune noua idee în practică, trebuiesc depăşite o grămadă de praguri inerţiale, trebuie
obţinute aprobări, găsite resurse etc. Toate acestea sunt probleme extrem de dificile, doar cine s-a
izbit de ele ştie cât sunt de greu de depăşit. Probabil de aceea, capacitatea de a rezolva probleme
dificile se află în capul listei cerinţelor pe care un om inovant trebuie să le îndeplinească.
2. Capacitatea de a-şi asuma riscuri calculate. O idee, oricât de promiţătoare ar fi, nu se
transformă automat într-o inovaţie de succes, sunt multe cauzele care pot duce la blocarea ei. De
aceea omul inovant trebuie să fie capabil să îşi asume riscuri, tot aşa cum trebuie să ştie însă şi
când este mai bine să se oprească.
3. Capacitatea de a conduce un colectiv de oameni. Ideea creatorului solitar, închis în laboratorul
său doar cu aparatele sofisticate şi gândurile în veşnică furtună, este o reminiscenţă a sfârşitului
de ev mediu, chiar dacă ea mai este dragă unor scriitori de SF. Azi, ori ce inovaţie presupune
contribuţia unui colectiv numeros, adesea interdisciplinar. Ca urmare, calităţile de lider ale
omului inovant sunt indispensabile pentru ca activităţile sale să aibă şanse de a fi încununate de
succes.
4. Uşurinţa de comunicare cu oamenii. Desigur că cerinţa de a comunica bine cu oamenii este
strâns legată de cea anterioară, de fi capabil să îi conduci. Dar este mai mult decât atât: procesul
de inovare aduce cu sine multe elemente de noutate, care nu sunt nici de cum implicite şi ele
trebuiesc bine înţelese de cei formează colectivul de lucru.
5. Dorinţa de a se realiza în domeniu. Dorinţa de a se realiza este probabil argumentul care îl
susţine pe omul inovant atunci când se luptă cu piedicile ce apar în munca de inovare sau în
rezolvarea problemelor cu care se ciocneşte, inerent, orice lider. Nu sunt puţine momentele în
care ai dori să laşi totul baltă, dar atunci trebuie să ai puterea, motivată, de a continua. Ce-i drept,
mai este neapărat nevoie de încă ceva, ce nu trebuie să lipsească unui om inovant, şi anume..
6. Optimism. Este aşa de evidentă nevoia de optimism a omului inovant încât ori ce comentariu
suplimentar ar fi de prisos.
7. O experienţă bogată în domeniu. Istoria ştiinţei ne arată că toate marile descoperiri au fost
făcute de oameni foarte tineri (Niels Bohr nu împlinise 25 de ani când a descoperit structura
atomului, Einstein la fel când a publicat primul articol referitor la teoria relativităţii). Explicaţia
acestui fenomen ne-a dat-o Thomas Kuhn, în lucrarea, de acum celebră, "Structura revoluţiilor
ştiinţifice" (1970), prin introducerea noţiunii de paradigma ştiinţifică (un set de reguli pe care
toată comunitatea ştiinţifică le acceptă fără a le mai pune în discuţie). Conform lui Kuhn, tinerii,
încă neîndoctrinaţi cu paradigm în vigoare, au curajul de a o pune în discuţie şi, eventual, de a o
răsturna. Dar între capacitatea tinerilor de a răsturna lumea şi cerinţa de a fi foarte bine pregătit şi
cu o experienţă în domeniu nu există nici o contradicţie, a şti multe nu este nici cum apanajul
celor în vârstă. Până la urmă, însăşi definiţia creativităţii, "capacitatea de a identifica noi
legături între elemente (obiecte, evenimente, legi ) aparent fără legătură între ele" este cel mai
bun argument în favoarea cerinţei de a dispune de cunoştiinţe multiple.
8. Multă fantezie. A imagina legături între lucruri aparent disparate cere fără îndoială multă
fantezie. Copiii nu duc lipsă de ea şi de aceea ei sunt consideraţi ca deosebit de inventivi. Şi
despre mulţi inventatori s-a spus de altfel că, în viaţa de toate zilele, au fost (sau sunt) nişte copii
mari.
Desigur, reunirea tuturor calităţilor de mai sus nu se întâlneşte întotdeauna. Se întâlnesc
oameni creativi, dar cărora le lipseşte capacitatea de a transpune în practică ideea venită, tot aşa
cum vom găsi oameni care nu sunt neapărat capabili de a genera idei foarte noi, dar care reuşesc
foarte bine să transpună în practică ideile care li se oferă pe o cale oarecare.
Trebuie subliniat de la bun început faptul că un om pedant nu este neapărat un om care se
va opune inovării, sau care este incapabil să o realizeze. Spre deosebire de cei creativi, oamenii
pedanţi vor aborda altfel activitatea de inovare, ba chiar, de multe ori, cu mai mult succes.

Sursele potenţiale ale inovării

Diverşi autori sugerează în lucrările lor numeroase elemente de la care se poate porni în
procesul de creativitate şi/sau cel de inovare. Prezentăm în continuare, foarte succint, unele din
aceste abordări.
 Cele 7 surse ale lui Peter Drucker

Peter Drucker, în lucrarea “Inovarea şi spiritul antreprenorial”, propune mai multe surse
pentru inovare, interne şi externe firmei.
Surse interne:
1. Neprevăzutul: Succesul sau insuccesul neaşteptat, evenimentul nescontat din exterior.
2. Incongruenţa: Discrepanţa între realitatea aşa cum este şi cum credeam noi că este.
3. Necesităţile procesului. Modificări impuse de modificarea cererii, optimizări etc.
4. Schimbări în structura domeniului sau a pieţelor. Alte cereri, alte metode.
Surse externe:
5. Modificări demografice. De exemplu, pe grupe de vârstă.
6. Schimbări de modă, credinţe, convingeri (la care trebuie răspuns)
7. Descoperiri fundamentale. De ex. tranzistorul.
In cele ce urmează vom prezenta, foarte succint, câteva elemente definitorii ale celor
şapte surse, însoţite de unele din exemplele lui Drucker, dar şi de altele, ceva mai noi.
Neprevăzutul. Adesea directorii nu sunt dispuşi să exploateze un success neprevăzut,
care este adesea în contradicţie cu politica pe care ei doreau să o imprime firmei. Exemple: în
1950 IBM a reuşit să se impună pe piaţa calculatoarelor pentru că ceilalţi producători de
computere (mai buni şi mai puternici ca IBM la data respectivă, între care în primul rând
UNIVAC) nu au conceput ideea că ele ar fi bune şi pentru altceva decât calcule ştiinţifice foarte
sofisticate şi nu le-au adaptat cerinţei pieţii, aceea de a face calcule economice de tipul ştatelor
de salarii, gestiunii de stocuri etc. La descoperirea novocainei, ea a fost concepută ca anestezic în
chirurgie, iar inventatorul ei a fost dea dreptul jignit când a aflat că este folosită intens de
stomatologi. DDT-ul a fost creat pentru a proteja pe soldaţii americani din cel de al II-lea război
mondial contra insectelor şi paraziţilor tropicali; nimeni nu s-a gândit atunci la utilizarea sa ca
pesticid în agricultură. Alteori noul nu este sesizat iar istoria ştiinţei este plină de exemple în care
un cercetător a fost contrariat de o "abatere de la lege" pe care mulţi înaintea lui o văzuseră şi o
consideraseră o excepţie (sau o eroare) în timp ce descoperitorul a văzut acolo noul pe care l-a
pus astfel în evidenţă. O altă cauză ce ar putea explica de ce ocaziile favorabile nu sunt
exploatate ar putea fi găsită în faptul că un director se preocupă în primul rând de ceea ce merge
rău în întreprindere şi trebuie remediat; doar apoi, dacă mai are timp, se ocupă şi de ceea ce
merge neaşteptat de bine. Aşadar, orice succes neaşteptat trebuie să determine imediat căutarea
răspunsului la următoarele întrebări:
o Ce ar însemna pentru noi dacă l-am exploata?
o Unde ne-ar putea duce?
o Ce ar trebui să facem pentru a-l transforma într-o oportunitate?
o Care este atitudinea noastră reală faţă de eveniment şi care ar trebui să fie?
O observaţie notabilă este aceea că o oportunitate evidenţiată de un succes neaşteptat
trebuie tratată cu toată seriozitatea; de pildă dezvoltării respectivei direcţii trebuie să i se afecteze
cei mai buni oameni pe care îi avem la dispoziţie şi nu pe cei care, întâmplător sau nu, la
momentul respectiv, sunt disponibili. Un produs cu totul nou creează o piaţă cu totul nouă,
despre care, la început, nimeni nu prea ştie cum va evolua iar orice încercare de a face sondaje
eşuează lamentabil. Exemplu: un studiu de piaţă făcut de UNIVAC în 1950 arăta că până în anul
2000 cererea de computere va fi de circa 2000 de unităţi! Un exemplu de oportunitate "lăsată să
scape" ne este oferit de istoria tranzistoarelor. Americanii produceau la momentul respectiv, prin
firmele care deţineau întâietatea în domeniul industriei electrice şi electronice, anume RCA şi
GE o gamă de radiouri (pe tuburi, evident) de care erau foarte mândri, "Super Heterodyne"; O
firmă total necunoscută atunci, SONY, a avut ideea de a cumpăra o licenţă pentru tranzistori cu
care a produs primele radiouri portabile. Ele nu se puteau compara cu adevăratele "mobile de
lux" care erau vechile radiouri, dar au răspuns atât de bine cererii pieţei încât au transformat pe
SONY în gigantul care este astăzi. Eşecurile nu trec nici o dată neobservate dar rareori se
sesizează faptul că ele sunt simptome ale unei schimbări ce ar putea fi exploatată. Exemplu: piaţa
automobilelor era segmentată în SUA anilor '50 în categoriile "standard", "mijlociu" şi "de lux".
Firma FORD a crezut că a identificat un segment rămas descoperit între "mijlociu" şi "de lux" şi
a proiectat pentru el, în urma celei mai ample campanii de studiu a cererii cumpărătorilor făcute
vreodată, modelul EDSEL, model care s-a dovedit a fi un eşec total. S-a descoperit atunci că
piaţa se resegmentase după un alt criteriu, "stilul de viaţă" ceea ce a permis celor de la FORD să
sesiseze (corect de data aceasta) o porţiune descoperită a pieţii, pentru care au creat modelul
THUNDERBIRD, considerat cel mai mare succes pe piaţa americană a automobilelor după
celebrul "model T". Asemenea inovaţii, determinate de succese sau insuccese neprevăzute pot
oferi unei firme cele mai bune oportunităţi fiind totodată asociate celor mai mici riscuri.
Incongruenţele. "O incongruenţă este o discrepanţă, o distonanţă între ceea ce este şi
ceea ce "ar trebui" să fie, sau între ceea ce este şi ceea ce se pretinde sau se crede că este" (citat
din P.F.Drucker). Incongruenţa între realitatea percepută şi cea adevărată. De câte ori eforturile
concentrate într-o direcţie nu duc la rezultatele scontate ci par să strice şi mai mult lucrurile, este
clar că avem de a face cu o asemenea incongruenţă. Exemplu: In anii '50 navele comerciale
aveau probleme economice din ce în ce mai mari, în ciuda eforturilor care se făceau pentru a
reduce costurile vasului în cursă (vase mai rapide, cu cu consum mai mic de combustibil, cu un
echipaj mai redus pe seama automatizărilor etc). Cauza pierderilor rezida însă în cu totul în altă
parte, anume în costurile din perioadele de staţionare în port pentru operaţiile de încărcare /
descărcare. Atunci când incongruenţa a fost sesizată, ea a fost rezolvată prin introducerea
transportului containerizat, care reduce tocmai aceste costuri, timpul de staţionare fiind redus cu
trei pătrimi. Rezultatul este că în prezent transportul naval este cel mai ieftin, în deceniile 6, 7 şi
8 traficul crescând de cinci ori, iar cheltuielile specifice reducându-se cu 60 %.
Incongruenţa între "valorile" producătorului şi cele ale clientului. Adesea, producătorul
atribuie clientului acelaşi sistem de valori pe care îl are şi el. Dacă consumatorul nu se
conformează şi producătorul pierde, el va acuza clientul de "lipsă de logică". Un exemplu
semnificativ: cu ocazia unei vizite în SUA, Hrusciov (prim secretar al CC PCUS în anii '60) a
spus că oamenii se comportă conform raţiunilor economice. Ca urmare, ruşii nu vor dori
niciodată să aibă automobile proprii ci vor prefera taxiurile foarte ieftine. Ideea că un automobil
înseamnă şi senzaţie de libertate, de putere, era evident peste puterea de înţelegere a lui Hrusciov
(altfel, poate liderul sovietic cel mai deschis spre nou, cu excepţia lui Gorbaciov). Cam la fel
judeca şi regele Prusiei care prevedea eşecul căilor ferate, argumentând că " Nimeni nu va da
bani ca să ajungă de la Berlin la Postdam într-o oră când poate să facă o zi întregă călare, dar
gratis".
Incongruenţa în ritmul şi/sau logica unui proces. Atunci când în cadrul unui proces, o
operaţie este mult mai delicată decât celelalte, în acel punct orice inovaţie va fi deosebit de bine
primită. Exemplu: în tratamentul chirurgical al cataractei, exista un moment delicat, acela al
secţionării unui ligament. Un farmacist a valorificat o enzimă (în bună măsură cunoscută şi
înaintea lui) care dizolvă fără probleme ligamentul respectiv iar rezultatul a fost că a creat o
companie (ALCON LABORATORIES) care a avut un succes deosebit. O altă incongruenţă
 (rezolvată ulterior anului 1986 când a apărut cartea lui Drucker) era aceea între dificultăţile unui
operator de PC de a da calculatorului comenzi sintactic corecte şi uşurinţa cu care acesta din
urmă le executa. Soft-ul care a reuşit să rezolve incongruenţa, WINDOWS, a cunoscut un succes
uriaş, fiind la ora actuală (practic) universal folosit. Rămâne evident faptul că de o incongruenţă
nu poate lua cunoştinţă decât cineva care lucrează în domeniu, ba am putea chiar spune că îl
stăpâneşte foarte bine.
Necesitatea procesului. "Nevoia te învaţă" înseamnă fără îndoială că toate schimbările s-
au făcut, din totdeauna, pentru a răspunde unor nevoi, mai mult sau mai puţin explicite. Intr-un
fel, şi incongruenţele ar putea fi încadrate tot aici. Iată câteva exemple tipice: Dezvoltarea reţelei
de linii telefonice a determinat descoperirea centralelor automate (altfel, prin extrapolarea datelor
existente în 1909, când legăturile erau făcute manual de telefoniste, rezulta că în 1930 toate
femeile din America urmau să fie angajate ca telefoniste!). Creşterea numărului de tipărituri, a
căror culegere manuală presupunea din ce în ce mai mulţi zeţari, a căror durată de formare dura
7...8 ani şi ale căror salarii mari erau greu de satisfăcut în condiţiile unei cereri de tipărituri
ieftine a determinat descoperirea, spre 1885, a linotipului care culege automat zaţul. (Iar
diversificarea extraordinară a cererii din ultimii ani, împreună cu dezvoltarea informaticii au
determinat scăderea drastică a tipăriturilor realizate pe linotip în favoarea tehnicilor Ofset).
Cerinţele fotografilor amatori, din ce în ce mai numeroşi, pentru care materialele fotosensibile
depuse pe plăci de sticlă existente la începutul secolului erau deosebit de incomode au făcut ca
inventarea peliculei pe suport flexibil de celuloză să îl aducă pe inventator (George Eastman,
fondatorul firmei KODAK) pe locul întâi în industria materialelor fotografice. Inovaţiile
determinate de necesitatea procesului trebuie să îndeplinească patru criterii de bază:
o să se refere la un proces independent;
o în proces să existe o legătură slabă sau absentă;
o obiectivul de urmărit trebuie să fie clar definit, prin intermediul unor specificaţii precise;
o autorul inovaţiei trebuie să creadă cu fermitate că o soluţie este posibilă.
Problemele specifice acestui tip de inovare sunt următoarele:
o Procesul trebuie foarte bine stăpânit în totalitatea sa. Exemplu: toată lumea ştie că o bună parte
din copii au dificultăţi în a învăţa matematica dar, cum nu ştim care este cauza reală care îi
împiedică să o înveţe (la nivelul fiziologiei creerului), nici nu suntem capabili să inovăm în mod
eficient pentru a răspunde "necesităţii procesului".
o Procesul este în totalitate bine stăpânit dar soluţia de care avem nevoie nu există. Exemplu: toate
elementele legate de fabricarea aluminiului sunt bine cunoscute, atât teoretic cât şi tehnologic.
Procedeul actual este totuşi cumplit de energointensiv şi nimeni nu ştie cum să schimbe aceasta
(iar studiile de chimie cuantică sugerează că nici nu va fi posibil aşa ceva).
o Soluţia trebuie să se potrivescă modului de a gândi al oamenilor. Medicii au privit cu multă
reticenţă aparţia sistemelor expert care le-ar fi permis să stabilească automat şi comod
tratamentul unui bolnav, în baza argumentului "Dacă treaba o face calculatorul, la ce ar mai fi
nevoie de mine?" In consecinţă, atunci când se abordează o asemenea problemă, trebuie bine
gândit dacă sunt îndeplinite cele patru condiţii enunţate mai sus şi dacă nici una din cele trei
restricţii nu se manifestă .
Structurile industriei şi ale pieţii. Structurile pot fi stabile timp îndelungat, dar la un
moment dat ceva se schimbă. Dacă schimbarea este percepută la timp şi se acţionează eficient, se
obţine un succes notabil. Exemplu: La începutul secolului, prin 1904...1910, automobilul putea
să iasă din categoria unui "obiect de lux". Ford a înţeles asta şi a lansat "Model T". De asemenea
ROLLS-ROYCE a înţeles asta şi a creat un automobil pe care, prin execuţie, preţ dar chiar şi
 prin reclamă, l-a făcut simbolul celor foarte avuţi, ceea ce i-a permis să îşi creeze o piaţă proprie.
A doua schimbare esenţială în piaţa automobilului a apărut după 1960 când s-a manifestat o
"mondializare" a ei. Până atunci, fiecare piaţă naţională era dominată de proprii fabricanţi. Cei ce
au realizat aceasta, japonezii. Ford, Fiat, au ieşit întăriţi în timp ce alte firme cum ar fi Peugeot
(Franţa) sau Leyland (Anglia) au devenit marginale. Tot acum piaţa s-a redistribuit şi în funcţie
de opţiunile cumpărătorilor: a apărut o categorie de cumpărători doritori de maşini sport, de
exemplu, ceea ce a permis unei companii marginale, PORSCHE, dar care a ştiut să profite şi să
ofere ce trebuie, să devină o firmă cu renume. Tot atunci s-au impus VOLVO şi BMW şi tot
atunci o altă firmă, care nu a ştiut să profite de noua structură a pieţii, CITRÖEN, s-a periferizat.
Din analiza unor asemenea exemple, rezultă o serie de concluzii, anume:
o Schimbările sunt însoţite, cel mai adesea, de o creştere spectaculoasă a cererii, ceea ce îi
determină pe cei deja prezenţi şi ale căror afaceri prosperă, să creadă că totul este bine. De fapt,
noii veniţi sunt cei ce exploatează noile structuri iar când piaţa se stabilizează, ei rămân să o
controleze, în detrimentul foştilor "mari".
o Schimbările structurale antrenează şi apariţia unor noi tipuri de produse, care realizează aceleaşi
funcţii de bază dar sunt concepute pe principii cu totul noi. In ultimii ani, este vorba mai ales de
pătrunderrea informaticii dar şi a noilor materiale, în industrii altădată "stabile".
o Modul în care se fac afacerile se schimbă şi el fundamental, lucru de care cei "vechi" de regulă
nu ţin cont. Un exemplu: ideea lui XEROX de a nu vinde aparatele sale (scumpe) ci de a le
"închiria", idee care i a asigurat succesul până când sistemul s-a impus prin calităţile sale.
Demografia. Toată lumea crede că schimbările demografice sunt lente şi oarecum
continui, dar de fapt nu este aşa. Astfel, urbanizarea SUA ca şi a Europei Occidentale a durat
doar 30 de ani, între 1830 şi 1860. La fel, azi, afluxul tinerilor din ţări slab dezvoltate către ţările
puternice schimbă fundamental structura demografică a acestora, implicit cererea de produse.
Nici acest fenomen nu a durat mai mult de 20 de ani, el a început practic după 1970 şi dă semne
să se încheie acum (prin refuzul ţărilor dezvoltate de a mai accepta imigranţi). De asemenea,
structura pe vârste a populaţiei poate să însemne foarte mult sub aspectul cererii de produse pe
piaţă. In SUA, în anul 1965 segmentul dominant al populaţiei era constituit din tinerii de 16 - 17
ani. Cine a ştiut să "vadă" asta şi să deschidă magazine pentru adolescenţi a făcut avere. In 1975
însă, populaţia majoritară era cea a tinerilor de circa 25 de ani, ceea ce înseamna cu totul alte
produse şi servicii solicitate.
Schimbări de atitudine. Uneori, societatea adoptă, cu sau fără motiv, unele atitudini
imprevizibile. De exemplu, de pe la începutul anilor '60, americanii au devenit (cam fără motiv)
excesiv de grijulii faţă de sănătatea lor. Rezultatul: o revistă de sănătate, American Health a
ajuns în câţiva ani la un milion de exemplare iar o reţea de magazine ce oferă legume "naturale"
face afaceri de milioane. Pe aceeaşi linie, în 1983 firmele cele mai prospere din SUA erau cele ce
produceau aparatură şi echipamente de gimnastică pentru acasă (body-building). De mare
importanţă aici este faptul că aceste "mode" sunt (oarecum) independente de evoluţiile
economice, ele pot apărea tot atât de bine în perioade de "boom" sau de criză, totul este ca cineva
să le sesizeze la timp şi să lanseze afacerea.
Noile cunoştinţe. Noile cunoştinţe din domeniul ştiinţei şi tehnologiei reprezintă
principala sursă de inovaţii, dar şi cea care ridică întreprinzătorului cele mai multe probleme. De
altfel, statistic, se constată că între o sută de brevete, doar câteva cunosc o transpunere industrială
iar dintr-o sută de noi întreprinderi bazate pe valorificarea noilor descoperiri doar câteva reuşesc
să reziste şi să aducă profituri. Desigur, istoria acestor câtorva firme de succes este foarte
spectaculoasă dar toată lumea uită că ele reprezintă mai degrabă excepţia decât regula. O regulă
 generală este aceea că o asemenea descoperire nu se transformă nici o dată singură într-o
inovaţie tehnologică, la care concură întotdeauna mai mulţi factori diferiţi. Exemple: avionul
fraţilor WRIGHT a îmbinat cunoştiinţele de aerodinamică cu apariţia motorului cu ardere
internă. Computerul a fost realizat prin convergenţa noilor cunoştiinţe din cinci domenii diferite:
electronica (tuburi cu vid, apoi tranzistori), algebra booleană, o nouă logică, cartela perforată a
lui Jaquard şi noţiunile de cibernetică (program, feed-back ş.a.). Când cineva hotărăşte să se
lanseze într-o inovaţie pe baza noilor cunoştiinţe, trebuie neapărat să facă mai întâi o analiză
atentă care să îi arate dacă toate condiţiile de aplicare sunt îndeplinite, altfel totul va fi un eşec
(un bun exemplu în acest sens îl constituie avionul cu reacţie al lui Coandă, considerat ca o
invenţie apărută "prematur"). O altă regulă generală afirmă că între descoperirea ştiinţifică şi
transpunerea ei tehnologică se scurge o perioadă de timp destul de lungă, de ordinul a 10 ... 30 de
ani. Ea este mai scurtă decât atât doar în situaţii excepţionale, cum ar fi cele de război (ultimul
împunând radarul, penicilina etc., despre care se estimează că altfel ar mai fi întârziat cam 10 ani.
Pentru ca o asemenea inovaţie să se impună, firma care o transpune în practică trebuie să
adopte una din următoarele strategii:
o să creeze un sistem complet în care noua inovaţie să îşi găsească locul. De exemplu: firma IBM a
oferit PC-urile, dar şi softul corespunzător, reţeaua, totul. La fel Edison nu a inventat pur şi
simplu becul electric ci a creat tot sistemul care folosea becul pentru iluminatul stradal (centrala,
liniile de forţă, stâlpii, totul).
o să creeze o piaţă nouă pentru noul produs. De exemplu, firma Du Pont (inventatoarea NYLON-
ului) nu s-a mulţumit să producă polimerul ci la oferit direct sub formă de ciorapi sau de fibre
pentru armarea anvelopelor. Chiar în aceste condiţii, succesul nu este evident, deoarece:
- nimeni nu ştie încă dacă noul produs (esenţialmente nou) va fi sau nu cerut pe piaţă;
- numărul celor care intră aproape concomitent în noul domeniu este foarte mare şi doar câteva din
firme vor rezista până la urmă.
Uneori prognozele pot fi absurd de optimiste. De exemplu: în SUA, în 1955, toată lumea
era convinsă că în viitorii 10 ani, computerele vor revoluţiona întreg sistemul de învăţământ din
şcoli. Iar după 1990 constatăm că dintre toate domeniile în care a pătruns calculatorul, produsele
program de uz didactic sunt domeniul cu evoluţia cea mai anevoioasă. Computerul a pătruns
realmente foarte puternic în şcoli, dar nu pentru a înlocui acolo profesorul. In cazul inovării care
conduce la produse noi, o anchetă de piaţă este total nesemnificativă căci un cumpărător nu ştie
dacă ar avea nevoie de un produs care îi oferă o funcţie care pentru moment este inexistentă.
Exemplu: la apariţia avionelor de pasageri cu reacţie prospectarea pieţii arăta că nu există
suficienţi pasageri pentru cursele transatlantice. Dar după numai cinci ani, numărul pasagerilor
care făceau apel la ele a crescut de 50 de ori.

Sursele lui Joel Brustail şi Frederic Frery

In cartea “Le management strategique de l’innovation”, Joel Brustail si Frederic Frery,

propun alte câteva surse potenţiale pentru inovare.
Partenerii industriali: Furnizorii şi clienţii pot veni cu elemente noi iar înglobarea
inovaţiilor lor presupune o inovare la nivelul produsului.
Transferurile de tehnologie: Se poate vorbi de transferul unor concept tehnologice de la
un sector la altul. Un asemenea exemplu este motorul DIESEL, destinat vehiculelor grele, care a
fost ulterior adaptat la automobilele uşoare. Uneori transferul se face între ramuri industriale
diferite. Astfel, Citroën (al cărui inginer şef lucrase înainte ca specialist în aeronave) a fost
 primul care a creat o caroserie aerodinamică, testată în tunel. Tot de la avioane au luat
automobilele frânele antiblocante, discurile de frână din fibră de carbon. Numărul invenţiilor
făcute pentru astronautică şi aplicate ulterior în alte ramuri (medicină, industria alimentară,
construcţii de maşini) este enorm.
Cererea pieţii : Se poate vorbi de inovaţii propuse pieţii (Technology push) şi inovaţii
cerute de piaţă (Market pull), raportul între ele fiind cel de 20 : 80. Până la urmă, apariţia unei
inovaţii este decisă de trei factori, anume:
o natura funcţiilor ce trebuiesc satisfăcute;
o tehnologiile capabile a realiza aceste funcţii;
o natura, structura şi gusturile clientelei.
Cele trei elemente trebuie privite împreună. Astfel o cutie de viteze cu variaţie continuă a
raportului de transmisie este mai eficientă (funcţia) şi perfect realizabilă tehnologic (a fost pusă
pe unele modele uşoare de AUDI în anii '80) dar nu a prins pentru că publicul a tratat soluţia cu o
deosebită reticenţă. Interesul pieţii se concentrează adesea pe anumite caracteristici ale
produsului. Astfel, la automobile, în anii '60 prioritatea o aveau performanţele, în anii '70
economia de carburant, în anii '80 calitatea şi securitatea caroseriei. Perioada economiei de
combustibil a fost propice pentru o inovaţie majoră, motoarele turbo-diesel pe maşini mici.

Clasificări ale inovaţiilor

Inovaţia poate fi descrisă din mai multe puncte de vedere. Vom folosi trei moduri de
abordare, după trei criterii diferite, anume:
- după obiectul inovării;
- după gradul de schimbare adus;
- după impactul asupra firmei şi a pieţii.
Evident, pentru a descrie aşa cum se cuvine o inovaţie, ea va trebui analizată,
concomitent, din toate cele trei puncte de vedere, care sunt complementare, nu antagonice.
După obiectul activităţii inovante, vom întâlni cele şase tipuri implicate de definiţia lui
Schumpeter:
o crearea unui nou produs;
o introducerea unei noi metode de fabricaţie;
o intrarea pe o piaţă nouă (sau creerea unei noi pieţe);
o apelarea la o nouă materie primă;
o o nouă organizare a firmei. In ultima perioadă se poate admite apariţia unei a şasea activităţi,
anume aceea de:
o creere a unei anume imagini a firmei.

Inovarea de produs

Inovarea de produs este probabil forma de inovare cea mai frecventă. Ea se poate
manifesta la diferite nivele de complexitate, dintre care cele mai semnificative ar fi:
- schimbarea de concepţie (funcţională sau tehnologică), care se bazează pe o idée nouă, ce se
sprijină sau nu pe o tehnologie nouă. Lap-top, walkman, motorul electric linear, microprocesorul
pe 16, apoi pe 32, acum pe 64 biţi.
- realizarea unui produs cu caracteristici mai bune decât cel precedent. De fapt, rareori trecerea
de la un produs la altul se face dintr-o dată, cel mai adesea elemente ale noului produs apar şi
sunt testate pe variante îmbunătăţite ale celui vechi. Există cel puţin două raţiuni pentru a face
asta:
- Se limitează astfel nivelul de risc, micile modificări fiind net mai puţin riscante decât
îmbunătăţirile majore. Un exemplu ar putea fi introducerea unui nou motor pe un model de
maşină deja existent, chiar dacă în perspectivă el este destinat unui alt model.
- Se poate răspunde astfel rapid exigenţelor cumpărătorilor, aşa cum sunt ele percepute în
procesul de vânzare al produselor momentului prezent.
- un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o simplă schimbare de formă sau
de aspect, el poate implica aspecte ergonomice sau modificări de fabricaţie (comutatorul "de
picior" la aspiratorul de praf).
- noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări produsului, ca atare sau cu
modificări minime. Dacă aşa ceva reuşeşte, acesta poate fi începutul unei noi serii în care ulterior
se regăsesc celelalte tipuri de inovare citate mai sus

Inovarea de proces

Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii, căreia îi îmbunătăţeşte

astfel performanţele. Este vorba de modificări ale proceselor de fabricaţie, determinate de o nouă
investiţie, de perfecţionarea metodelor existente, de valorificarea experienţei dobândite pe
parcurs. Produsul nu suferă în acest caz modificări esenţiale, dar poate fi mai fiabil sau mai
ieftin. Pe de altă parte inovarea de proces poate deschide o linie de dezvoltare a produsului, linie
care până acum era inabordabilă. In al treilea rând, inovarea de proces nu este imediat sesizată de
firmele concurente, ceea ce permite firmei inovante să se bucure ceva mai mult timp de
avantajele obţinute pe seama ei.
In cadrul inovării de proces se pot distinge:
Inovările de flux tehnologic, vizând operaţiile de pe flux şi înlănţuirea lor.
Automatizarea asamblării în industria automobilelor, înlocuirea rabotării cu frezarea, legarea
maşinii cu comandă numerică de ordinatorul de la proiectare, etc., pot fi bune exemple în acest
sens.
In cadrul inovaţiilor de proces mai putem asimila:
- utilizarea unor utilaje specializate poentru o anumită producţie (de pildă firma japoneză YKK;
nr. 1 mondial în fabricarea de fermoare, are o divizie de 2000 oameni pentru producerea
utilajelor de care fabricile ei au nevoie). In termeni mai generali, se poate vorbi de introducerea
utilajelor cu comandă program, a celulelor şi liniilor flexibile.
- metodele de control al stocurilor.
- reorganizarea modului de aprovizionare şi de service.
Desigur, reorganizarea nu vizează neapărat modul de fabricaţie, ci ori ce serviciu al
firmei.
Inovările de procedeu de fabricaţie, care schimbă cu totul modul de fabricaţie:
procedeul float de fabricare a sticlei, ambalajul Tetrapak, procesoarele de tratament de text.
Inovarea incrementală, care ameliorează rezultatele, fără a fi nevoie de elemente noi de
cunoaştere: legea lui Moore în informatică, reducerea consumului specific de cocs în furnal.
Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că majoritatea realizărilor vizează
produsul ( în SUA, anul 1977, 83 % au fost inovaţii de produs şi doar 17 % de proces), deşi
activitatea de cercetare-dezvoltare a firmelor este orientată mai degrabă spre proces (tot SUA,
1977, 28 % pentru produse, 59 % pentru procese).
 O altă observaţie importantă este aceea că inovarea de proces nu vizează doar procesele
din industrie. Se citează numeroase asemenea inovaţii, din cele mai diverse domenii.
Preponderenţa inovării de proces sau de produs în cadrul unei firme depinde în bună
măsură şi de domeniul industrial în care acţionează firma. Analizând sectoarele economice
(K.Pavitt, "Technology, Innovation and Strategic Management", în Strategic Management
Research: A European Perspective, McGee J, Thomas H., Ed., Wiley, N.Y. 1986.), se disting 4
tipuri mari de traiectorii tehnologice, fiecăreia corespunzându-i un mod specific de inovare,
anume:
o firme dominate de producătorii de utilaje sau de materii prime. Aici inovarea
este o inovare de proces şi se materializează prin utilizarea unor noi procese şi utilaje sau a unor
noi materii prime create de firme din exteriorul sectorului care beneficiază de ele. De exemplu,
introducerea în industria textilă a fibrelor sintetice, fabricate de petrochimie. Asemenea inovaţii
nu pot fi apropriate de către o firmă anume, diversificarea este slabă şi mai ales de tip orizontal.
Cercetarea proprie firmelor este puţin importantă, implicit bugetele cercetare - dezvoltare sunt
relativ mici. Se admite că principalul element care determină industria să adopte inovaţia propusă
este reprezentat de reducerea costurilor. Aici mai intră sectorul agriculturii, al construcţiilor,
serviciilor.
o firme producătoare de tehnologie şi/sau de materii prime. Inovaţiile sunt aici
în principal inovaţii de produs, produse ce intră apoi în alte industrii sub formă de capital fix.
Unele din aceste inovaţii sunt sugerate de către utilizatori. Cel mai adesea este vorba de inovaţii
curente, (proiectare / reproiectare / amelioarare a unui produs) ceea face ca ele să fie specifice
unei anumite firme producătoare, deci să aibă un potenţial mare de apropiabilitate. Costurile
activităţii cercetare - dezvoltare sunt relativ mici. Clienţii sunt sensibili la calitatea produselor şi
la capacitatea acestora de a reduce, eventual de a elimina, deficienţele existente în propriile lor
procese de fabricaţie. Aici apar numeroase firme mici, care servesc un număr limitat de
utilizatori din prima categorie, cărora le realizează utilaje specifice, "la comandă".
o firme cu producţie de masă. Aici apar atât inovaţii de proces cât şi de produs.
Inovaţiile sunt realizate de serviciul intern cercetare - dezvoltare, sursa ideii este de asemenea
internă, realizările sunt protejate de brevete. Principalul obiectiv este reducerea costurilor, dar tot
odată întâlnim procesele de proiectare / reproiectare / amelioarare. Procesele de inovare prezintă
o integrare verticală marcată (noţiune ce va fi prezentată ulterior, ea însemnând capacitatea unei
firme de a cumpăra alte firme aflate in amontele si avalul procesului său de fabricaţie), ele fiind
dependente de utilajele şi materiile prime ce vin din amonte ca şi de cerinţele beneficiarilor din
aval. Aici intră industria siderurgică, a materialelor de construcţii şi a sticlei, industria
producătorilor de bunuri de consum, electrocasnice, automobile.
o firme din sectoare aflate în avangarda valorificării descoperirilor
ştiinţifice.Inovaţiile sunt direct legate de progresele ştiinţei. Apar numeroase oportunităţi
tehnologice. Asemenea inovaţii apar în laboratoare mari cu profil de cercetare-dezvoltare, cu
investiţii extrem de mari în activitatea de cercetare. Inovările sunt atât de proces dar mai ales de
produs. Se urmăreşte atât performanţa cât şi costul. In acest domeniu intră industria electronică şi
de calculatoare, chimia fină şi medicamentele. De asemenea, ponderea inovaţiilor de proces şi de
produs diferă şi în funcţie de gradul de maturitate al tehnologiei.
 Tipuri de inovare in funcţie de intensitatea schimbării

După gradul de intensitate al schimbării deosebim inovaţii de ruptură şi de adaptare

sau doar inovaţii curente. Ne referim cel mai adesea la inovaţiile de proces sau la cele de produs,
dar fără îndoială că se vor putea găsi exemple şi pentru celelalte tipuri deja prezentate. Pornind
de aici, se pot defini cu uşurinţă cele trei tipuri de inovare amintite mai înainte. Cele mai simple
sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un produs existent să devină din ce în ce mai bun, prin
modificări ale unor soluţii constructive, înlocuirea unor materii prime, apelarea la tehnologii mai
performante. Asemenea inovaţii apar în mod continuu, în zilele noastre rareori se întâmplă ca un
produs cumpărat azi să fie identic cu unul cumpărat cu 4..5 ani în urmă.
Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de bază ale produsului,
realizează un salt calitativ important, prin modificarea majoră adusă unuia sau mai multor
subsisteme ale sale. Cel mai adesea, inovaţiile de adaptare apar în situaţiile în care tehnologia sau
produsul în cauză a atins plafonul posibil de dezvoltare în vechea formă.
In diversele etape ale evoluţiei sale, inovarea joacă un rol diferit.
Faza incipientă. Aici, chiar şi funcţiile produsului sunt susceptibile a se modifica încă.
Se inovează mult, căutând o formulă care să răspundă cel mai bine pieţii Se face o inovare
explorativă a tuturor posibilităţilor. Se fac atât inovări de produs cât şi de tehnologie şi rolul
transferului tehnologic de la o altă ramură este foarte important.
Faza de creştere. Aici apar inovaţiile de afinare a produsului precum şi cele de
diversificare. Inovaţiile de procedeu de fabricare sunt încă foarte posibile. Acum se definesc
tehnologiile cheie ale noului sector.
Faza de maturitate. Gusturile şi reprezentările clienţilor sunt de acum stabilizate. Există
deja câţiva mari producători şi mai multe IMM-uri care gravitează în jurul lor. Apar inovaţii în
ceea ce privesc serviciile oferite odată cu produsul, microsegmentarea pieţii sau produse
originale pentru o categorie de clienţi doritori de nou (MATIZ, de exemplu). Tehnologiile cheie
devin de acum tehnologii de bază. La produs, inovaţiile sunt de tip curent (incremental)
Faza de declin. Singurele inovaţii realmente interesante sunt cele de ameliorare, care să
relanseze produsul. Un exemplu este TGV, un altul încercarea firmei de produse alimentare
Beghin-Say de a lansa un zahăr "uşor", pentru a frâna astfel progresul edulcoranţilor sintetici, de
tip ASPARTAM.
Pentru a analiza inovaţiile din acest punct de vedere, extrem de interesant, vom crea un
spaţiu bidimensioinal în care vom distinge, pe verticală, gradul de noutate privitor la piaţă iar pe
orizontală gradul de noutate al produsului ca atare. Pornind de aici, se disting imediat patru
cadrane, în care vom identifica partu tipuri distincte de inovare:
o inovarea de fond (Sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi nevoi). Avem un produs nou
pentru o piaţă nouă
o descoperirea unei nişe comerciale (Recombinarea de elemente cunoscute pentru a creea ceva
nou, solicitat de piaţă). Piaţa este nouă dar produsul este, în linii mari, acelaşi.
o inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent). Piaţa este aceeaşi iar produsul suferă
îmbunătăţirile curente, impuse de lupta concurenţială şi permise de progresul tehnic.
o inovaţia revoluţionară (Schimbarea modului de realizare, cu păstrarea funcţiei şi clientelei).
Produsul este conceput într-un mod principial nou, dar el se adresează vechii clientele, oferind
însă performanţe net superioare.
Urmărind istoria produselor, vom constata că, cel mai adesea, ele parcurg cele patru
cadrane ale spaţiului în modul prezentat în figură: apare un produs nou (să spunem calculatorul
electronic); aplicaţiile acestuia se lărgesc, ocupând noi pieţe (mai întâi, calculatoarele de proces
ce conduc instalaţii industriale, apoi cea a jocurilor pentru copii, apar procesoarele de text cu
care calculatorul intră în edituri şi apoi în birouri). Pasul al treilea este inovaţia curentă, memorie
mai multă, viteză de procesare mai mare. Inovaţia revoluţionară apare o dată cu fiecare nouă
generaţie de calculatoare.
Jean-Luc Gaffard face o clasificare similară, dar oarecum simplificată, a inovaţiei
tehnologice, în majoră şi minoră. Inovaţia majoră este cea ce aduce elemente esenţial noi sub
raport tehnologic. Ea este oarecum ruptă de aspectele economice care nu sunt implicate direct.
Inovaţia minoră are doar un mobil economic imediat. Succesiunea de inovaţii monore alcătuiesc
o traiectorie tehnologică pe care se înscrie un anumit produs sau o tehnologie. Traiectoria este
determinată şi limitată pe de o parte de paradigma în cadrul căreia funcţionează (model sau o
structură de soluţionare al problemelor tehnico-economice exemplare, bazate pe principii bine
alese, derivate din ştiinţele naturii şi din reguli specifice de dobândire a noilor cunoştiinţe,
păstrare a lor şi evitare ca ele să difuzeze spre concurenţă) şi pe de altă parte de restricţiile de
ordin economic în care trebuie să se înscrie. Ieşirea din traiectorie se face prin intermediul unei
noi inovaţii majore. Inovaţia minoră utilizează în bună măsură elementele tacite şi specifice
fiecărei firme, elemente ce nu pot fi formalizate şi puse pe hârtie, implicit care nu pot fi difuzate.
Ca urmare, asemenea inovaţii sunt specifice fiecărei firme. Ele mai pot fi influenţate de furnizori,
clienţi, de contextul local.
Ultima observaţie ce trebuie făcută reţine faptul că cele trei tipuri de clasificări prezentate
mai sus nu se exclud reciproc ci chiar se potenţează una pe alta. Aşa cum am mai spus şi la
începutul acestui capitol, ori ce inovaţie, pentru a putea fi bine caracterizată, va trebui privită din
toate punctele de vedere.