Sunteți pe pagina 1din 9

Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 2.

Antreprenorul și fenomenul de antreprenoriat 15

Unitatea de studiu nr. 2.


ANTREPRENORUL ȘI FENOMENUL DE
ANTREPRENORIAT

Obiective şi rezultate
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul
informaţional pentru a înţelege conceptul și fenomenul de antreprenoriat. După
parcurgerea textului acestei unităţi de învăţare și a bibliografiei veţi fi capabili să:
- definiți și să caracterizați antreprenorul ca subiect și comportament;
- cunoașteți evoluția istorică a conceptului de antreprenoriat;
- identificați trasăturile fundamentale care definesc antreprenorul;
- delimitați conceptual formele de antreprenoriat clasice și moderne.

2.1. ANTREPRENORUL ȘI ANTREPRENORIATUL


Transformarea unei idei în acțiune a fost realizată din cele mai vechi timpuri, fiind la
baza dezvoltării civilizației umane, schimbând cu adevărat lumea. Educația pentru
dezvoltarea spiritul antreprenorial are mandatul de a transmite tinerilor cunoștințe funcționale,
care să le consolideze/construiască caracterul, atitudinea și viziunea specifică de antreprenor.
Educația a fost și rămâne axa transformării sociale, economice și politice în toate
societățile. Acționează ca o forță integrativă în societate, dând valori care promovează
excelența individuală, coeziunea socială și dezvoltarea națională.
Antreprenoriatul este un fenomen multilateral, cuvântul „antreprenor” provine din
limba franceză, „entrepreneur”. Cuvântul este compus din „entre” (cuvântul englez „inter”)
și „prendre” („a lua”). Astfel, prima parte a cuvântului se referă la faptul că indivizii care
manifestă comportament antreprenorial se plasează între resurse și implementarea lor, între
potențialitate și realitate (Chia, 1995, Bjerke, 2007)
Verbul francez „entreprendre” era deja în folosință în secolul al XII-lea, având
semnificația de „a face ceva” (Hoselitz, 1951; 1960, Wennekers, 2006), ideea de acțiune și
implicare activă existând și astăzi la antreprenori. Cuvântul „antreprenor”, „entrepreneur” în
limba engleză și franceză, poate fi împărțit în trei rădăcini latine:
 „entre” care înseamnă „a intra”,
 „pre” care înseamnă „înainte”
 „neur” care înseamnă „centru nervos”.
Astfel, termenul se referă la indivizii care intră într-o afacere la timp pentru a forma
sau a schimba centrul nervos al acesteia (Shafsky, 1994 apud. Hill, 2003), antreprenoriatul
însemnând regândirea vechilor paradigme și debarasarea de metodele tradiționale de a face
anumite lucruri (Banfe, 1991, Hill, 2003).
Substantivul „antreprenor” provine de la englezescul „entrepreneur”, în sensul de
„persoană activă care face diferite lucrurile” și a luat naștere în secolul al XV-lea, forma lui
mai veche, englezescul „entreprendeur”, existând din secolul al XIV-lea (Wennekers, 2006).
Termenul de antreprenor este folosit încă din secolul al XVI-lea; în Evul Mediu
termenul "antreprenor" se referea la o persoană care gestiona proiecte mari, care nu își asuma
riscuri, ci gestiona proiectele folosind resursele furnizate (Lakeus, 2014). Mai mult, termenul
a fost extins în secolul al XVII-lea și pentru arhitecți și contractori angajați în activități, cum
ar fi construcția, fortificarea și munca publică. La începutul secolului al XVI-lea cuvântul
„antreprenor” era asociat cu francezii care conduceau expediții militare. În anii 1700 termenul
16 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

îi includea și pe cei care, pe baza unor contracte, construiau în scopuri militare: drumuri,
poduri, porturi, fortificații etc. În aceeași perioadă economiștii francezi utilizau termenul
pentru a descrie indivizii care riscau și inovau. În anul 1885 Oxford University Dictionary
definea antreprenorul drept „directorul sau managerul unei instituții muzicale publice, o
persoană care oferă distracții, un contractor/intermediar între capital și forța de muncă”
(Cunningham & Lischeron, 1991).
Robert și Albert (1986) au afirmat că termenul a fost folosit "numai la începutul
secolului al XVIII-lea pentru a se referi la aspectele economice. Alți economiștii spun că
termenul a fost derivat din cuvântul german "unternehmen" care literalmente înseamnă "a
lua", "operațiune" sau "a efectua" indicând caracteristicile minime ale unui antreprenor.
Economistul francez Richard Cantillion este, în general, acreditat ca fiind primul care a
formulat fraza monedă a contextului a ceea ce vedem astăzi ca "antreprenoriat" în jurul anului
1730 (Ahmad & Seymour, 2006). Mai mult, ei au subliniat că în secolele XIX și XX mulți
economiști și oamenii de știință eminenți, printre care Adam Smith, Alfred Marshall și Frank,
etc. plecând de la modelul cantillion au adăugat leadership și recunoașterea antreprenoriatului
prin organizare, dar principiile cheie de asumare a riscului și profit au fost întotdeauna
reținute ca trăsături importante ale antreprenoriatului.
Antreprenoriatul este în prezent un termen și un proces complex - astfel, studiile
psihologice s-au focalizat pe identificarea motivelor care stau la baza deciziilor de a deveni
antreprenor și asupra trăsăturilor de personalitate ale antreprenorilor; studiile sociologice au
căutat să identifice background-ul colectiv al antreprenorilor, iar studiile economice și-au
orientat/îndreptat atenția în direcția impactului antreprenoriatului asupra climatului economic.
Antreprenorii au o viziune de a face lucrurile într-un mod mai bun, gândind
dincolo de constrângerile regulilor și resurselor actuale. De aceea, ei pot fi priviți ca
agenții procesului antreprenorial și definiți din mai multe puncte de vedere. Pentru economiști
antreprenorii sunt indivizii care introduc schimbări, inovații și noi procese de producție,
datorită faptului că ei combină resurse materiale, forță de muncă și alte resurse pentru a le
spori valoarea. Pentru unii politicieni antreprenorii sunt indivizi îndărătnici și greu de
controlat, iar pentru alții ei sunt indivizi care găsesc metode eficiente de a face lucrurile.
Pentru oamenii de afaceri antreprenorii sunt aliați, surse de aprovizionare, clienți sau indivizi
în care trebuie investit. Pentru filosofii comuniști antreprenorii pot fi prădători, persoane care
acaparează resursele și exploatează munca altora. Pentru filosofii capitaliști antreprenorii sunt
niște persoane care creează bunăstare pentru ei și ceilalți, găsesc modalități de a utiliza mai
eficient resursele și de a reduce pierderile, creează locuri de muncă.
De aceea abordarea care privește antreprenoriatul în sens mai larg se referă un grup
de calități și competențe care permit persoanelor, organizațiilor, comunităților, societăților și
culturilor să fie flexibile, creative și adaptabile față de schimbările sociale și economice
rapide ale societății. Abordarea antreprenorială la nivel de individ se referă la faptul că un
antreprenor este persoana care are capacitatea de a transforma ideile în acțiune, este
creativ, inovează, își asumă riscuri, planifică și gestionează proiecte pentru a-și atinge
obiectivele, respectiv procesul de aplicarea profesională a cunoștințelor, atitudinii, abilităților
și competențelor pentru un anumit domeniu de activitate.
Cursuri în managementul micilor afaceri au început să apară din anii 1940, iar în
1947 - Myles Mace a introdus primul curs de antreprenoriat în SUA la Harvard Business
School și abia după o jumătate de secol mai târziu acest fenomen dobândește o recunoaștere
generală (Alberti, 2004).
Din perspectivă educațională, cunoștințele antreprenoriale au fost pe larg discutate în
ceea ce privește dezvoltarea competențelor antreprenoriale, recunoscute ca fiind importante
pentru mediul educațional (Gibb, 2002; Johannisson, 1991). În încercarea de a distinge în
Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 2. Antreprenorul și fenomenul de antreprenoriat 17

continuare între diferitele tipuri de competențe, Johannisson (1991) a realizat o


clasificare a diferitelor forme de cunoaștere cuprinzând:
 atitudini, valori și motive (know-why),
 abilități (know-how),
 abilități sociale, rețele (know-who),
 cunoștințe, experiență și intuiție (know-when),
 cunoaștere enciclopedică (know-what).
Abilitățile antreprenoriale, ca și alte competențe, sunt distribuite inegal, și unii
contribuie fără îndoială mai mult ca angajați decât ar putea să o facă ca liberi profesioniști.
Aceasta ridică întrebarea - Cine și câți ar trebui să fie încurajați (sau descurajați) să devină
antreprenori?
„Antreprenoriatul ca și domeniu de cercetare caută să înțeleagă cum sunt descoperite,
create și exploatate oportunitățile de a da naștere unor bunuri și servicii ”viitoare”, de către
cine și cu ce consecințe” (Venkataraman, 1997, Lester & Mullane, 2010).
Altfel spus, antreprenoriatul implică un proces de descoperire, a cauzelor/surselor care
constituie obiectul descoperirii, de evaluare și exploatare a oportunităților, dar cuprinde și
indivizii care descoperă, evaluează și exploatează aceste oportunități identificate.
Antreprenoriatul se ocupă cu descoperirea și exploatarea oportunităților profitabile și
intermediază o legătură între două fenomene: prezența unor oportunități profitabile și
prezența unor indivizi cu spirit antreprenorial.
Oportunitățile antreprenoriale sunt acele situații în care noi bunuri, servicii, materii
prime, metode organizaționale pot fi introduse pe piață și vândute la un preț mai mare decât
costul producției (Casson, 1982, Shane & Venkataraman, 2000). Unii autori încă susțin că
nu este posibilă predarea antreprenoriatului, deoarece pentru ei, antreprenoriatul este o
chestiune de personalitate și de caracteristici psihologice iar unul dintre argumentele
folosite a fost că talentul și temperamentul nu pot fi predate (Fayolle et al, 2008; Fayolle,
2007; Thompson, 2004). În viitor, inovarea și spiritul antreprenorial trebuie încurajate
la nivel social, guvernamental și managerial.
Indivizii cu spirit antreprenorial sunt cei care identifică oportunitățile antreprenoriale
și le valorifică, având multe trăsături de personalitate. Timmons (1989) a oferit o definiție
cuprinzătoare a antreprenoriatului: „Antreprenoriatul este abilitatea de a face ceva din
absolut nimic. Este inițierea și construirea unei întreprinderi, mai degrabă decât privirea și
admirarea uneia. Este abilitatea de a identifica oportunități unde alții văd haos, contradicții
și confuzii. Este abilitatea de a construi o echipă care să completeze propriile abilități și
propriul talent. Este bagajul de cunoștințe necesar găsirii, gestionării și controlării
resurselor. Și nu în ultimul rând, este dorința de a-ți asuma riscuri” (Timmons, 1989;
Cromie, 2000).
Antreprenoriatul implică faptul că antreprenorii sunt direct responsabili de cariera lor,
abilitățile personale sunt transferabile dintr-un mediu de muncă în altul, succesul nu se referă
numai la salariu și poziție socială ci și la satisfacția personală, dezvoltarea personală,
echilibru muncă - viață personală și autonomie. Utilizând terminologia lui Derr (1986) pentru
a măsura succesul antreprenorial, acesta poate să însemne:
 „progres” (dezvoltarea unei afaceri, creșterea veniturilor),
 „echilibru” (îmbinarea elementelor din mai multe sfere ale vieții, ca de exemplu
conducerea unei afaceri de acasă pentru a petrece mai mult timp cu familia),
 „autonomie” (fiind propriul angajator există posibilitatea de a decide față de
aspectele legate de muncă),
 „provocare” (antreprenoriatul oferă oportunități nenumărate de învățare)
18 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

 „siguranță” (antreprenorii își iau soarta în mâini și astfel crește nivelul percepției
siguranței) (Van Gelderen, 2008).

În literatura de specialitate au fost identificate mai multe roluri ale antreprenorilor (Hébert &
Link, 1989; Van Dijk & Thurik, 1995; Van Praag, 1996 apud. Wennekers & Thurik, 1999):
1) persoana care își asumă riscul asociat cu incertitudinea,
2) furnizorul capitalului financiar,
3) inovatorul,
4) persoana care ia decizii,
5) liderul industrial,
6) managerul sau conducătorul,
7) organizatorul și coordonatorul resurselor economice,
8) proprietarul unei antreprize,
9) utilizatorul unor factori de producție,
10) persoana care contractează,
11) comerciantul,
12) persoana care organizează utilizarea resurselor,
13) persoana care înființează o nouă firmă .

2.2 ANTREPRENORIATUL – SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIE

Fiind un concept multidisciplinar, studierea antreprenoriatului contemporan necesită


cunoaşterea diversităţii teoriilor referitoare la acesta. Dreptul roman cunoştea noţiunea de
„antreprenor”, desemnând o acţiune comercială. Antreprenor era considerat arendaşul,
precum şi persoana care gestiona construcţia proprie.
În Evul Mediu noţiunea de „antreprenor” avea mai multe înţelesuri şi anume
persoanele care se ocupau cu comerţul, organizatorii de parade și spectacole. Aceştia nu îşi
asumau niciun risc, ei doar conduceau toate activităţile, utilizând resursele financiare,
materiale şi comerciale primite. Noţiunea „antreprenoriat de risc” apare în sec. al XVII-lea,
atunci când antreprenor era numită persoana care a încheiat cu statul un contract de
îndeplinire a anumitor lucrări sau de desfacere a anumitor produse. Deoarece valoarea
contractului era stabilită, producţia sau pierderile erau determinate de antreprenori.
În literatura economică noţiunea de „antreprenor” a apărut pentru prima dată în
Dicţionarul Universal de Comerţ, editat la Paris în anul 1723, definind antreprenorul ca fiind
„persoana care îşi asumă obligaţii în vederea construcţiei unui obiect”. Ca termen ştiinţific,
ca subiect de discuţie şi analiză, noţiunea de „antreprenor” datează încă din sec. al XVIII-lea,
când economistul Richard Cantillon a asociat riscurile cu antreprenoriatul, elaborând teorii cu
privire la antreprenoriat. În Anglia, Revoluţia Industrială era în plină desfăşurare, iar
antreprenorii jucau un rol important în transformarea resurselor.
Jean-Baptiste Say (1803) în lucrarea ”A Treatise on Political Economy or the
Poduction, Distribution and Consumption of Wealth” privește antreprenorii ca niște
coordonatori, având rol atât în producție cât și în distribuție. Producția oferă materialelor
existente o utilitate pe care ele nu o aveau anterior, crearea utilității fiind denumită de Say
producția bunăstării. Există trei tipuri de industrii care pot crea valoare:
1) industria agricolă,
2) industria manufacturieră,
3) industria comercială.
În interiorul firmei ei sunt coordonatori, lideri și manageri, Say fiind primul care scoate în
evidență rolul managerial al antreprenorilor. Funcția antreprenorilor în sectorul distribuției
Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 2. Antreprenorul și fenomenul de antreprenoriat 19

este aceea de a aduna banii de la produsele vândute și de a-i gestiona astfel încât să
fie acoperite cheltuielile de producție: salarii, dobânzi, chirii.
Adam Smith (1776) – în lucrarea „Avuţia Naţiunilor” menţionează clar că nu
bunăvoinţa brutarului, ci propriul interes l-a determinat pe acesta să producă pâine. Din
punctul de vedere al acestuia, antreprenorii sunt agenţii economici care transformă cererea
într-o sursă de profituri. După condiţiile de înfiinţare a firmei, A. Smith deosebește două
tipuri de întreprinzători si anume:
 întreprinzătorul artizan este de regulă mai tânăr, îşi creează afacerea fără a avea o
experienţă suficientă, are competenţe tehnice şi se lansează în activităţi slab inovative;
 întreprinzătorul speculativ și oportunist, care este mai în vârstă decât primul şi mai
experimentat îndeosebi în materie de gestiune, iniţiază şi își dezvoltă afacerea pe baza
unei inovaţii, folosind atât capitalul propriu, cât şi un sprijin din exterior.
Richard Cantillon (1680 - 1734) a fost primul care a identificat faptul că există o
funcție antreprenorială în sistemul economic, și primul care a introdus conceptul de
„antreprenor”. În lucrarea ”Essai sur la Nature du Commerce en Général” din 1755,
antreprenorii au apărut în teoria economică drept indivizi care contribuie la valoarea
economică a societății, afirmînd despre antreprenori că sunt intermediari între proprietarii de
pământuri și cei care lucrează pământurile. Proprietarii de pământuri, oameni înstăriți,
stabilesc șabloane de consum pe baza preferințelor individuale, și, ulterior, externalizează
producția către antreprenori, aceștia înfruntând riscurile pieței cu privire la producție și
distribuție. Alt rol identificat de Cantillon era acela de indivizi care speculează, care mută
produsele dintr-o zonă în care au o valoare scăzută într-o zonă în care acestea au o valoare
ridicată.
Atât timp cât pot acoperi costurile de transport, antreprenorii cumpără din zonele
rurale și vând în capitala franceză la un preț mai mare, având activitate mai mult pe partea de
furnizare (Hébert & Link, 2006). Piața este o rețea cu reguli proprii, caracterizată prin
schimburi reciproce, iar în acest sistem antreprenorii au un rol esențial deoarece ei sunt
responsabili cu schimburile și circulația în economie, creând un echilibru între cerere și
ofertă. Antreprenorii sunt comercianți care cumpără la un preț precis și vând la un preț
nedefinit, fiind ”purtători” al incertitudinii comerțul presupunând incertitudine (Stevenson
& Jarillo, 1990). Richard Cantillon identifică în sistemul său economic trei tipuri de agenți:
1) proprietari de pământ (capitaliști),
2) antreprenori (comercianți),
3) angajați (salariați).
John Stuart Mill (1848) - defineşte antreprenoriatul ca fiind crearea de noi
întreprinderi private şi încorporează indivizii care îşi asumă riscul, care iau decizii, precum şi
pe cei care doresc să se îmbogăţească din resursele de care dispun, prin crearea unei noi
afaceri.
Frank Knight (1921) - Antreprenorii încearcă să prezică și să acționeze asupra
schimbării în cadrul pieței. Knight subliniază rolul antreprenorului în asumarea incertitudinii,
cauzată de dinamica pieței. Antreprenorii trebuie să îndeplinească funcții manageriale
fundamentale, cum sunt conducerea și controlul.
Joseph Schumpeter (1934) - defineşte antreprenoriatul punând accent pe inovare şi
combinarea resurselor. Astfel, antreprenorul este inovatorul care aduce schimbarea în cadrul
pieţei, prin realizarea unor noi combinaţii. Aceste combinaţii noi pot îmbrăca următoarele
forme: un nou produs, serviciu sau standard de calitate; noi metode de a produce; intrarea
pe noi pieţe; alte surse de materii prime; înfiinţarea de noi afaceri în industrie. El menţiona
că „în antreprenoriat există o înţelegere pe care o facem în legătură cu un anumit tip de
comportament, care include: inițiative și acceptarea riscului şi a eşecului”.
20 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

Activitatea de antreprenoriat este o activitate independentă, desfăşurată pe propriul


risc şi este îndreptată spre obţinerea profitabilității ca urmare a utilizării bunurilor, vinderii
mărfurilor, executării lucrărilor sau prestării serviciilor de către persoanele înregistrate în
această calitate, în modul stabilit de lege. Activităţile de antreprenoriat pot fi desfăşurate atât
de persoanele juridice, cât şi de persoanele fizice.
Pentru Schumpeter antreprenorii sunt inovatori, inovația fiind privită ca un proces
endogen, iar lumea fără antreprenori ar fi statică, fără incertitudini sau schimbări, fiecare zi
fiind repetiția zilei precedente, totul având o mișcare circulară. Viața economică s-ar derula ca
o rutină, pe baza experienței anterioare, într-o anumită perioadă de timp se consumă numai
ceea ce a fost produs anterior și se produce numai ceea ce va fi consumat ulterior. El
introduce conceptul de „distrugere creativă”, acesta explicând faptul că noile tehnologii
revoluționează structurile economice din interior, fenomen care este susținut în economia
bazată pe cunoștințe de dezvoltarea rapidă a tehnologiei informațiilor și comunicațiilor,
perturbarea mișcării circulare a economiei aplicându-se la viața comercială și industrială, nu
la consum.
Noile combinații antreprenoriale distrug echilibrul din economie prin mișcarea
circulară, dar ulterior creează un nou echilibru. În accepțiunea lui, toată lumea este un
antreprenor atunci când înfăptuiește noi combinații, și fiecare pierde acest statut de îndată ce
afacerea este construită și condusă la fel cum alții le conduc pe ale lor, deoarece se instalează
din nou circularitatea, echilibrul. Antreprenoriatul este o condiție temporară pentru orice
persoană dacă aceasta nu inovează constant, dacă nu distruge creativ echilibrul existent și
nu creează altul nou.
Schumpeter a definit inovația prin prisma funcției de producție, aceasta descriind
modul în care cantitatea produsului variază simultan cu cea a cantității factorilor de producție.
Dacă în locul cantității factorilor de producție modificăm forma funcției, avem o inovație.
În opinia lui Joseph Schumpeter inovațiile de succes implică un act de voință, nu unul
intelectual (Hébert & Link, 2006, p.595).
J. Penrose (1963) - Activitatea antreprenorială implică identificarea oportunităților
din cadrul sistemului economic. Capacitățile manageriale sunt diferite de cele antreprenoriale.
Harvey Leibenstein (1968) - Antreprenorul completează deficiențele pieței.
Antreprenoriatul implică activități necesare înființării sau dezvoltării unei întreprinderi,
pentru care nu toate piețele sunt bine definite sau în care nu sunt cunoscute părți relevante ale
producției.
Israel Kirzner (1979) - Antreprenorul recunoaște și acționează conform
oportunităților pieței. El este în primul rând un arbitru. Spre deosebire de Schumpeter,
Kirzner consideră că antreprenorul aduce echilibrul pe piață. În lucrarea ”Competition and
Entrepreneurship” (1973) autorul a dat antreprenorilor o poziție centrală pe piață, susținând
faptul că aceștia sunt în alertă pentru a descoperi și a exploata oportunități profitabile.
Antreprenorii manifestă vigilență în valorificarea oportunităților anterior neexploatate
(Freytag & Thurik, 2007).
Ei sunt implicați într-un proces de învățare și descoperire al cărui rezultat este
reconstruirea echilibrului economic (Grilo & Thurik, 2005). Pentru Kirzner antreprenorii sunt
oportuniști, persoane care caută în sistemele economice dezechilibre care pot fi exploatate
pentru a gestiona resursele mai eficient decât anterior (Bjerke, 2007, p.71). Noţiunea de
”oportunitate” înseamnă de fapt posibilitatea de a crea valoare. Antreprenorii au capacitatea
de a vedea, în primul rând, posibilităţile şi nu problemele cauzate de schimbare.
Peter Drucker (1985) - Antreprenoriatul reprezintă crearea unei noi firme, fără a ţine
cont de abilitatea organizaţiei de a se susţine singură. Astfel, ar fi suficient ca un individ să
înfiinţeze o nouă afacere pentru ca să poată fi catalogat drept întreprinzător. Această
Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 2. Antreprenorul și fenomenul de antreprenoriat 21

caracteristică diferenţiază antreprenoriatul de sarcinile managementului ce


privesc alocarea resurselor într-o organizaţie deja dezvoltată (implicand riscul şi
incertitudinea).
William Gartner (1988) - Antreprenoriatul reprezintă crearea de noi organizații și
obținerea unui rezultat.
Centrul Antreprenorial de la Universitatea Miami din Ohio - Antreprenoriatul este
procesul de identificare, dezvoltare și de aducere a unei viziuni la viață. Viziunea poate fi
reprezentată de o idee inovatoare, o oportunitate, sau pur și simplu de o cale mai bună de
realizare a lucrurilor.
Jean Marie Toulouse - “antreprenorul este o persoană care crează o nouă
întreprindere”. Din analiza acestei definiţii se desprind caracteristicile de bază ale acestui
personaj: întreprinzătorul este un realizator de lucruri noi, un creator de activităţi, în opoziţie
cu managerul clasic, care se ocupă de dirijarea şi funcţionarea întreprinderilor existente.
Howard Stevenson, guru al fenomenului intreprenorial de la Harvard, spune că
antreprenorul este un “asumator de riscuri, fondator de organizaţii sau activităţi, capitalist
şi flexibil moral şi comportamental”. Caracteristicile antreprenorilor de succes sunt în
principal: tenacitatea, atenţia majoră acordată detaliilor, înţelegerea riscului asumat,
încrederea în sine şi în scopul urmărit, înţelegerea motivaţiilor celorlalte persoane.
O abordare sensibil diferită, dar foarte semnificativă, a caracteristicilor
întreprinzătorului de succes aparţine chiar unui întreprinzător: acesta trebuie să aibă puterea
să schimbe ceea ce se poate schimba și, deasemenea, să posede răbdarea să suporte ceea ce nu
se poate schimba. În ultimul rând să aibă suficientă înţelepciune pentru a şti când să schimbe
şi când să aibă răbdare.
Definiţia operaţională a antreprenoriatului dată de Wennekers şi Thurik (1999)-
”Capacitatea şi voinţa indivizilor, pe cont propriu sau în echipe, din interiorul şi din afara
organizaţiilor existente, de a crea noi oportunităţi economice (produse, noi metode de
producţie, noi scheme de organizare şi noi combinaţii de produs/piaţă) şi de a introduce
ideile lor pe piaţă, în ciuda incertitudinii şi a altor obstacole, prin luarea deciziilor cu
privire la amplasarea, forma şi utilizarea resurselor şi instituţiilor.”
Antreprenoriatul stă la baza nevoii omului de a-şi exploata o competenţă fie ea
meşteşugărească, artistică sau intelectuală pentru a satisface nevoile de supravieţuire sau a
recunoaşterii sociale. În antichitate, succesul antreprenoriatului depindea de depăşirea
riscurilor asumate şi a constrângerilor instituţionale.
Activitatea de antreprenoriat este determinată de persoana care reuşeşte să
implementeze o idee într-o afacere, este o activitate independentă, desfăşurată pe propriul
risc şi orientată spre obţinerea sistematică a profitului ca urmare a folosirii bunurilor, vinderii
mărfurilor, executării lucrărilor sau prestărilor de servicii de către persoanele înregistrate în
această calitate, în modul stabilit de lege.
Antreprenori sunt cei ce experimentează noi tehnici sau cei care fac o carieră din
preocupările lor din timpul liber. Există multe poveşti de antreprenoriat de succes, singurele
limite ale unui întreprinzător sunt creativitatea şi resursele la care are acces. Antreprenorii
trebuie deasemenea să aibă abilitatea de a înţelege oamenii şi de a lucra cu aceştia, de a fi
toleranți, de a anticipa şi evalua reacţiile umane, de a câştiga încredere şi respect, să
instruiască echipa, să convingă şi să motiveze oamenii.
22 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

2.3 FORME DE ANTREPRENORIAT

Antreprenoriatul public conceptualizează o activitate care aparține în principal


societății și nu se limitează la sfera economică. Termenul "public" subliniază spațiul public,
adică se referă la toți cetățenii și nu este nici privat, nici oficial. În cercetarea lor, Hjorth și
Bjerke (2006) utilizează înțelesul originar latin al cuvântului "publicus", ce înseamnă ceva
care se referă la toți cetățenii și nimeni poate renunța la responsabilitate, cum ar problema
șomajului, rezidența, mediu înconjurator și educația.
Prin urmare, antreprenoriatul public generează cunoștințe și învățare care sunt utile
pentru întreaga lume, ce pot ajuta oamenii să utilizează resursele și competențele care nu sunt
valorificate/utilizate în prezent, ce cunoștințe noi sunt necesare și cum ar contribui la
schimbările sociale pe termen lung, la (re)vitalizare de activități, regiuni și societăți, prin
identificarea și eliminarea obstacolelor sau valorificarea oportunităților de dezvoltare în
viitor. P. Drucker și Stevenson au avut și ei o contribuție la dimensionarea sensului de
"antreprenoriat social". În accepțiunea lui Dees(1998) aceștia sunt indivizii care:
1. acționează ca agenți de schimbare în sectorul social;
2. adoptă în misiunea lor crearea și susținerea valorii sociale;
3. recunoasc și urmăreasc continuu noi oportunități;
4. se implică într-un proces de inovare, adaptare și învățare continuă;
5. acționeză cu îndrăzneală fără a fi limitați/descurajați de resursele
disponibile aflate în prezent;
6. manifestă un sentiment sporit de responsabilitate față de rezultate.
Antreprenoriatul public este un concept nou care reflectă societatea de astăzi și
societatea de mâine, dar nu este încă studiat îndeaproape de cercetători.
În primul rând, termenul "public" are un înțeles mai clar decât termenul
"social". Mai mult sau mai puțin totul în știința socială are legătură cu societatea și relațiile
într-un fel sau altul, deci sunt sociale, dar nu toate lucrurile în societate sunt publice, adică
îngrijorează pe toți cetățeni.
În al doilea rând, discursul social al guvernării antreprenoriale este clar influențat de
antreprenoriatul în afaceri (McLeod, 1997; Drayton, 2002; Sullivan Mort și colab., 2003).
Această influență puternică face mai greu de înțeles forțele motrice care determină
comportamentul pentru a crea o valoare socială pe care o consideră că există cercetătorii
(Dees, 1998; Sullivan Mort et al., 2003; Bjerke și Dalhammar, 2006).
În această situație putem obține foarte multe cunoștințe din compararea cazurilor
sociale pentru a înțelege întâmplări și diferențe. Experiențele de învățare din astfel de studii
ne pot ajuta să navigăm prin provocările cu care ne confruntăm în prezent și să le anticipăm
pe cele cu care ne vom întâlni în viitor.

Bibliografie:
Allik, J. and Realo, A., 2004. Individualism-collectivism and social capital. Journal of Cross-Cultural
Psychology, 35(1), pp.29-49.
Amit, R. and Muller, E., 1995. “Push” and “pull” entrepreneurship. Journal of Small Business &
Entrepreneurship, 12(4), pp.64-80.
Carter, N.M., Gartner, W.B., Shaver, K.G. and Gatewood, E.J., 2003. The career reasons of nascent
entrepreneurs. Journal of Business Venturing, 18(1), pp.13-39.
Casson, M., 1990. Entrepreneurship. Aldershot: Edward Elgar Publishing.
Collins, L., Hannon, P.D. and Smith, A., 2004. Enacting entrepreneurial intent: the gaps between
student needs and higher education capability. Education+Training, 46(8/9), pp. 454-463.
Lect. dr.Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 2. Antreprenorul și fenomenul de antreprenoriat 23

Cramer, J.S., Hartog, J., Jonker, N. and Van Praag, C.M., 2002. Low risk aversion
encourages the choice for entrepreneurship: an empirical test of a truism. Journal of
economic behavior & organization, 48(1), pp.29-36.
De Vries, M., 1977. The entrepreneurial personality: a person at the crossroads. Journal of
management studies, 14(1), pp.34-57.
Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., Schupp, J. and Wagner, G.G., 2011. Individual risk
attitudes: measurement, determinants, and behavioral consequences. Journal of the European
Economic Association, 9(3), pp.522-550.
Drucker, P., 1970. Entrepreneurship in business enterprise. Journal of Business Policy, 1(1), pp.3-12.
Drucker, P., 1985. Innovation and Entrepreneurship. New York: Harper & Row.
Evans, D.S. and Leighton, L.S., 1990. Small business formation by unemployed and employed
workers. Small Business Economics, 2(4), pp.319-330.
Gatewood, E.J., Shaver, K.G. and Gartner, W.B., 1995. A longitudinal study of cognitive factors
influencing start-up behaviors and success at venture creation. Journal of Business Venturing, 10(5),
pp.371-391.
Hornaday, J.A. and Aboud, J., 1971. Characteristics of successful entrepreneurs. Personnel
Psychology, pp.141-153.
Janney, J.J. and Dess, G.G., 2006. When entrepreneurs bundle resources: toward an integration of
entrepreneurial-orientation and the resource-based view of the firm. In: M. Afzalur Rahum, Current
Topics in Management, Transaction Publishers, New Brunswick, USA, 11, pp. 157-173.
Kirkman, B.L. and Shapiro, D.L., 2001. The impact of cultural values on job satisfaction and
organizational commitment in self-managing work teams: the mediating role of employee resistance.
Academy of Management Journal, 44(3), pp.557-569.
Knight, F.H., 1933. Risk, uncertainty and profit: with an additional introductory essay hitherto
unpublished. London school of economics and political science.
Kolvereid, L., 1996. Prediction of employment status choice intentions. Entrepreneurship Theory &
Practice, 21(1), pp.47-57.
McClelland, D.C., 1961. The achieving society. Princeton, NJ: Van Nostrand, pp.301-335.
Moore, C.S. and Mueller, R.E., 2002. The transition from paid to self-employment in Canada: the
importance of push factors. Applied Economics, 34(6), pp.791-801.
Nicholson, L. and Anderson, A.R., 2005. News and Nuances of the Entrepreneurial Myth and
Metaphor: Linguistic Games in Entrepreneurial Sense-Making and Sense-Giving. Entrepreneurship
Theory and Practice, 29(2), pp.153-172.
Scheinberg, S. and MacMillan, I.C., 1988. An 11 country study of motivations to start a business.
Frontiers of Entrepreneurship Research. Wellesley, MA: Babson College.
Simon, M., Houghton, S.M. and Aquino, K., 2000. Cognitive biases, risk perception, and venture
formation: how individuals decide to start companies. Journal of Business Venturing, 15(2), pp.113-
134.
Tiessen, J.H., 1997. Individualism, collectivism, and entrepreneurship: a framework for international
comparative research. Journal of Business Venturing, 12(5), pp.367-384.
Tyszka, T., Cieślik, J., Domurat, A. and Macko, A., 2011. Motivation, self-efficacy, and risk attitudes
among entrepreneurs during transition to a market economy. The Journal of Socio-Economics, 40(2),
pp.124-131.
Van Praag, C.M., 1999. Some classic views on entrepreneurship. De Economist, 147(3), pp.311-335.
Van Praag, C.M. and Versloot, P.H., 2007. What is the value of entrepreneurship? A review of recent
research. Small Business Economics, 29(4), pp.351-382.
Wagner, J.A., 1995. Studies of individualism-collectivism: effects on cooperation in groups. Academy
of Management Journal, 38(1), pp.152-173.
Wagner, J.A. and Moch, M.K., 1986. Individualism-collectivism: concept and measure. Group and
Organization Management, 11(3), pp.280-304.
Walker, E.A. and Webster, B.J., 2007. Gender, age and self-employment: some things change, some
stay the same. Women in Management Review, 22(2), pp.122-135.