CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA

COMENTARIU

***
PARTEA GENERALĂ
CUVÂNT ÎNAINTE
Alexei Barbăneagră, doctor în drept, conferenţiar
Se spune, pe bună dreptate, că dreptul penal se modifică o dată cu timpurile în care ia
naştere. În baza lui "se poate reconstitui sistemul de valori şi de civilizaţie, caracteristic
societăţii care a emanat dreptul penal. El reflectă întotdeauna atât cultura perioadei în care este
creat Codul penal, cât şi cultura poporului care l-a elaborat. Mai mult chiar, Codul penal este o
parte a culturii. Din el se poate înţelege condiţia morală a societăţii, sistemul de valori pe care
este edificat statul. Se mai poate observa şi locul pe care-l ocupă omul în stat şi drepturile ce i se
cuvin, precum şi locul pe care-l ocupă puterea"1.
Noul Cod penal al Republicii Moldova, nefiind o excepţie, reflectă schimbările produse în
societatea contemporană, evoluţia sistemelor de politică penală din ţara noastră, relaţiile acesteia
cu normele de drept penal internaţional şi cu tratatele internaţionale ratificate de statul nostru.
Este cert că apărarea valorilor sociale se realizează preponderent prin mijloace de ordin
economic, social, educativ. Acest lucru se înfăptuieşte însă şi prin intermediul normelor juridice
prevăzute de dreptul administrativ, financiar, civil, funciar, al muncii etc. În sistemul dreptului,
un rol deosebit îi revine dreptului penal care defineşte cele mai importante valori sociale, a căror
violare este pedepsită prin aplicarea de sancţiuni penale. Întrucât societatea şi-a reevaluat valorile
şi a creat o nouă politică penală a statului, actualul Cod penal reflectă acest efort care a pornit de
la necesităţile apărării, în primul rând, a valorilor ei supreme: personalitatea omului şi drepturile
lui, proprietatea, mediul, pacea şi securitatea umană, ordinea constituţională, suveranitatea şi
independenţa Republicii Moldova etc. Elaborarea Codului penal a urmărit şi alte scopuri:
excluderea caracterului declarativ al normelor penale şi al clişeelor ideologice, perfecţionarea
legislaţiei penale pentru a eficientiza lupta cu criminalitatea organizată, corupţia şi alte
manifestări de această natură. Aşadar, noul Cod penal are o formă şi o structură esenţial
modificate în raport cu CP din 1961. Partea generală şi cea specială cuprind 31 de capitole şi 393
de articole. Capitolele Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război;
Infracţiuni contra familiei şi minorilor; Infracţiuni în domeniul informaticii; Infracţiuni
săvârşite de persoanele care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii
nestatale sunt noi sau modificate în mod substanţial. Au fost operate modificări în denumirea
altor capitole, în conţinutul lor fiind introduse multe componenţe de infracţiuni noi, necunoscute
anterior legislaţiei noastre penale.
Printre momentele-cheie din partea generală a Codului penal menţionăm că în alin.1 art.1
este stipulată unicitatea legislaţiei penale: "Prezentul cod este unica lege penală a Republicii
Moldova". Această prevedere are o importanţă deosebită. Este cunoscut faptul existenţei în alte
ţări a legilor speciale, care, concomitent cu CP, sunt acte normative în baza cărora poate surveni
răspunderea penală. Codificarea tuturor normelor penale într-un singur cod asigură aplicarea
operativă şi corectă a legislaţiei penale.
O altă stipulare importantă a Codului penal este că acesta "se aplică în conformitate cu
prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale" (a se
vedea prevederile alin.3 art.1). Această normă penală derivă din conţinutul art.7 al CRM care
consfinţeşte faptul că numai Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o altă
lege sau un alt act juridic care contravin prevederilor Constituţiei nu au putere juridică. Pornind
de la această prevedere constituţională, instanţele judecătoreşti, la efectuarea justiţiei, urmează să
aprecieze conţinutul legii sau al oricărui alt act juridic ce reglementează raporturile juridice
litigioase şi, în cazurile necesare, să aplice Legea Supremă ca act juridic normativ cu acţiune
directă. Instanţele de judecată aplică în mod direct Constituţia:
a) dacă prevederile Constituţiei, ce urmează a fi aplicate, nu conţin indicaţii referitoare la
adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor prevederi ale Constituţiei;
b) dacă instanţa judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în
vigoare a Constituţiei (27 august 1994) contravine prevederilor ei2.
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova atenţionează
instanţele judecătoreşti că "la efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont
de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile
omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care Republica Moldova este parte, precum şi de prioritatea reglementărilor
internaţionale faţă de legile interne, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care Republica Moldova este parte"3.
Este revăzut şi scopul legii penale. Conform art.2 al CP, "legea penală apără, împotriva
infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul, orânduirea
constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova,
pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea penală are, de
asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Deci, prioritatea valorilor sociale ocrotite de noul Cod penal este alta decât în CP anterior:
personalitatea - societatea - statul.
Pentru prima dată în CP sunt incluse principiile legislaţiei penale. Acestea sunt:
 principiul legalităţii (art.3) ,
 principiul umanismului (art.4),
 principiul democratismului (art.5),
 principiul caracterului personal al răspunderii penale (art.6),
 principiul individualizării răspunderii penale şi al pedepsei penale (art.7).

Evident că în sistemul de principii un loc deosebit îl ocupă principiul constituţional al

legalităţii, care are următoarea formulare în noul Cod penal: "nimeni nu poate fi declarat vinovat
de săvârşirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a
instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală" (art.3 CP).
Principiile legislaţiei penale şi corelarea acestora permit aprecierea statutului juridic al
persoanei care a săvârşit infracţiunea, drepturile şi obligaţiunile statului în legătură cu acest fapt.
Principiile enunţate sunt strâns legate între ele, completându-se reciproc.
În Codul penal actual sunt formulate mai detaliat şi normele ce reglementează acţiunea legii
penale în timp şi în spaţiu, efectul ei retroactiv, modalitatea de extrădare a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni.
Importante modificări sunt introduse, de asemenea, în capitolul Infracţiunea; noţiunea de
infracţiune este definită ca o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. Înlocuind termenul social-
periculos, ca unul având o conotaţie ideologică, cu termenul prejudiciabil, legiuitorul s-a bazat
pe faptul că orice infracţiune aduce, în primul rând, un prejudiciu real valorilor sociale ocrotite
de lege sau creează primejdia reală pentru ca un astfel de prejudiciu să fie adus. În acelaşi capitol
sunt concretizate normele penale ce ţin de acţiunea legii penale în timp şi în spaţiu.
Pornind de la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei penale, legea penală clasifică,
pentru prima dată, infracţiunile în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit
de grave şi excepţional de grave. Clasificarea infracţiunilor are o importanţă decisivă nu numai la
numirea categoriilor şi mărimii pedepsei, ci şi la rezolvarea problemelor ce vizează
recunoaşterea recidivei periculoase, deosebit de periculoase, a răspunderii penale pentru
pregătirea de infracţiune, a liberării de răspundere penală a minorilor, la stabilirea termenelor
prescripţiei tragerii la răspundere penală etc.
 Introducerea institutului de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei este de o
deosebită importanţă în domeniul dreptului penal şi al celui procesual-penal. Conform art.80 CP,
în cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar
instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru acţiunea imputată se reduce cu 1/3 din
pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune. În temeiul prevederilor art.504 CPP,
acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi învinuit
sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei
pedepse reduse. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris (art.505 CPP) cu
participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor uşoare,
mai puţin grave şi grave. Instituţia în cauză are un rol extrem de important în efectuarea justiţiei.
Conform datelor statistice, "în sistemul de justiţie american, negocierea recunoaşterii vinovăţiei
a devenit esenţială şi a câştigat din ce în ce mai mult teren. În 1995, 43583 de acuzaţi, sau 92%
din cei condamnaţi pentru delicte grave în instanţele federale, au pledat "vinovat". În mod
virtual, toate aceste pledoarii "vinovat" au constituit rezultatul negocierilor de recunoaştere a
vinovăţiei. Pentru comparaţie, în 1995, numai 10000 de inculpaţi au fost judecaţi în instanţele
federale de către un judecător sau de către un complet de juraţi. Din cauza aglomerării din
instanţele federale, ar fi imposibil să fie judecate încă alte 40000 de procese pe an. Fără
negocierea de recunoaştere a vinovăţiei, cazurile civile nu ar mai avea nici o şansă să fie
judecate în instanţele federale, deoarece procesele penale au prioritate în faţa acţiunilor civile"4.
Novatoare sunt şi stipulările din art.20 CP, care prevede cazul fortuit. Fapta săvârşită în caz
fortuit nu constituie infracţiune, deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială - cea a vinovăţiei.
Sunt absolut noi şi prevederile referitoare la răspunderea penală a persoanelor juridice
stipulate în noul Cod penal. În plan european, acestei probleme i-au fost dedicate mai multe
convenţii, rezoluţii, recomandări ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene, unele dintre ele s-
au răsfrânt pozitiv asupra dreptului penal al Republicii Moldova. De exemplu, potrivit
Convenţiei privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal din 04.11.1998, Republica
Moldova a inclus o serie de sancţiuni concrete pentru acţiunile infracţionale ale persoanei
juridice în domeniul securităţii ecologice (art.223, 224, 225,227, 228, 229, 230, 231, 232, 235).
Este semnificativă şi Recomandarea R(88) privind răspunderea întreprinderilor persoane
juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor 5. Scopul Recomandării este de a încuraja
adoptarea de măsuri de ordin legislativ pentru ca, pe de o parte, întreprinderile să poată fi
declarate responsabile pentru infracţiunile comise în activitatea lor, fără a exonera însă de
răspundere persoanele fizice care au săvârşit fapta, iar pe de altă parte - să se creeze un sistem de
sancţiuni şi măsuri adaptate întreprinderilor, în scopul realizării unei sancţionări eficiente a
activităţilor ilicite, a prevenirii comiterii de noi infracţiuni şi a reparării prejudiciilor cauzate prin
infracţiune6. În sensul acesta, legiuitorul a stabilit răspunderea penală a persoanelor juridice
pentru infracţiunile economice (art.236, 237, 239, 240, 241, 244, 245), din domeniul informaticii
(259, 260, 261) etc.
Principiile pe care le formulează Recomandarea în cauză au menirea să ghideze regimul
răspunderii penale a persoanelor juridice7:
 o persoană juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţii
sale, chiar dacă aceste infracţiuni sunt străine de obiectul întreprinderii şi indiferent dacă
a fost identificată sau nu persoana fizică ce le-a săvârşit;
 întreprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci când conducerea sa nu este
implicată în comiterea infracţiunii şi a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea
săvârşirii ei;
 angajarea răspunderii întreprinderii nu trebuie să ducă la exonerarea de răspundere a
persoanelor fizice implicate în comiterea infracţiunii. În mod special persoanele
exercitând funcţii de conducere trebuie să răspundă pentru omisiunea îndeplinirii
obligaţiunilor lor, omisiune care a dus la comiterea infracţiunii;
 aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai atunci când acestea sunt cerute de
natura infracţiunii, de gravitatea culpei întreprinderii, de consecinţele ei pentru societate
 şi de necesitatea de a preveni alte infracţiuni. Pentru fapte de mai mică gravitate este
indicată recurgerea la alte forme de răspundere, cum ar fi cea administrativă;
 în alegerea şi aplicarea sancţiunii trebuie să se acorde o atenţie deosebită obiectivelor
nonrepresive: prevenirea comiterii de noi infracţiuni şi repararea prejudiciului suferit de
victima infracţiunii8.

Pentru a evita multiplele greşeli în practica judiciară legate de calificarea activităţii

infracţionale, în CP sunt introduse noţiunile de infracţiune unică (art.28), infracţiune continuă
(art.29), infracţiune prelungită (art.30).
A fost modificată şi noţiunea de repetare a infracţiunii. Conform art.31 CP, se consideră
repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni identice ori omogene,
prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna
din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
Deci, semnul calificativ - săvârşirea infracţiunii de către o persoană condamnată anterior
pentru aceeaşi infracţiune, semn caracteristic legislaţiei penale precedente - a fost exclus. În noul
CP nu mai există nici noţiunea de recidivist deosebit de periculos, termen omis din limbajul
juridic. Ultimele două modificări au fost operate şi sunt un rezultat al aducerii legislaţiei RM în
corespundere cu prevederile CEDO. De exemplu, prevederile art.4 din Protocolul nr.7 CEDO
stipulează că "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat
pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre
definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat".
Noul CP a lărgit lista cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, lucru extrem de
important în lupta cu criminalitatea. Au fost recunoscute suplimentar drept cauze care înlătură
caracterul penal al faptei şi reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică, riscul
întemeiat. Deopotrivă cu legitima apărare şi starea de extremă necesitate, aceste cauze vor
permite cetăţenilor să-si realizeze plenar apărarea drepturilor şi libertăţilor ce le sunt garantate.
Atât partea generală, cât şi cea specială a CP conţin norme penale care au menirea de a
eficientiza lupta împotriva crimei organizate. Astfel, legiuitorul a specificat formele participaţiei
la infracţiune, forme care, în actualul cod, au fost elucidate sub aspect structural, în funcţie de
gradul de coordonare şi de organizare a acţiunilor participanţilor la săvârşirea faptei penale.
Aceste forme sunt:
a) participaţia simplă (art.44);
b) participaţia complexă (art.45);
c) grupul criminal organizat (art.46);
d) organizaţia (asociaţia) criminală (art.47).
În continuarea aceleiaşi idei, enunţăm că art.284 din partea specială a CP prevede
răspunderea penală pentru crearea sau conducerea unei organizaţii criminale. În acest sens,
numeroase componenţe de infracţiuni (art.324 alin.3 lit.c), 325 alin.3 lit.b), 326 alin.3 lit.b), 327
alin.3, 328 alin.3 lit.c), 332 alin.2 lit.c), 335 alin.3 lit.a), 336 alin.3 lit.a), 352 alin.3, lit.a) etc.) au
ca semn calificativ săvârşirea diferitelor acţiuni în interesul unui grup criminal sau al unei
organizaţii (asociaţii) criminale.
Sunt modificate şi categoriile pedepselor. În noul CP se pune accentul pe pedepsele
nonprivative de libertate, lărgind esenţial aria aplicării amenzii, stabilind noi pedepse: munca
neremunerată în folosul comunităţii şi arestul. Prin muncă neremunerată în folosul comunităţii
legiuitorul prevede antrenarea condamnatului - în afara timpului serviciului de bază sau de studii
- la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale (alin.1 art.67 CP). Prin arest
se înţelege privarea de libertate a persoanei pe un termen de la 3 până la 6 luni (alin.1 art.68 CP).
În categoriile pedepselor sunt incluse închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. Esenţa
conceptului de închisoare constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei - în baza
hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen - într-un penitenciar. Închisoarea se stabileşte
pe un termen de la 6 luni până la 25 de ani.
 Prin detenţiune pe viaţă legiuitorul prevede privarea de libertate a condamnatului pentru tot
restul vieţii (art.71 CP).
Pentru prima dată în legea penală a Republicii Moldova sunt stabilite, de asemenea, şi
categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice: amenda, privarea de dreptul de a exercita o
anumită activitate, lichidarea.
La fel, au fost extinse considerabil termenele pedepsei cu închisoarea aplicate în cazul unui
concurs de infracţiuni şi al unui cumul de sentinţe. Conform art.84, 85 CP, în cazul unui concurs
de infracţiuni închisoarea poate să fie numită pe un termen ce nu depăşeşte 30 de ani, iar în cazul
unui cumul de sentinţe pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 35 de ani de închisoare.
Într-un capitol aparte (cap.IX) sunt formulate noţiunea şi categoriile de liberare de pedeapsă
penală. Capitolul X este consacrat măsurilor de siguranţă care au drept scop înlăturarea unui
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prejudiciabile.
În lista cauzelor care înlătură răspunderea penală este de menţionat împăcarea (art.109 CP),
un act de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă.
Împăcarea este personală şi poate fi realizată din momentul pornirii urmăririi penale şi până la
rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată.
Conotaţia semantică a unor termeni sau expresii cuprinse în cap.XII al CP, intitulat
Calificarea infracţiunilor va facilita, de asemenea, aplicarea normelor penale. Calificarea
infracţiunilor, în cazul unui concurs de infracţiuni, al concurenţei normelor penale, al concurenţei
dintre normele generale şi cele speciale, dintre două norme speciale, dintre o parte şi un întreg va
permite determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei
prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii imputate.
Nu mai puţin importante sunt modificările operate în partea specială a CP.
Denumirea capitolelor şi ierarhizarea lor în partea specială denotă prioritatea valorilor
sociale ocrotite de către stat. Înseşi denumirile primelor capitole: Infracţiuni contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiunile de război; Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei;
Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei etc. evidenţiază ocrotirea valorilor
social-umane şi obligaţiunile Republicii Moldova în legătură cu aderarea la convenţiile
internaţionale. Situaţia criminogenă a condiţionat necesitatea criminalizării unor fapte care
periclitează valorile sociale şi a grupării unor norme penale în capitole noi, printre care
evidenţiem cap.IX - Infracţiuni ecologice; cap.XI - Infracţiuni în domeniul informaticii etc.
Evident că într-un succint cuvânt introductiv nu pot fi supuse analizei normele penale noi,
cel puţin din simplul motiv că acestea sunt numeroase. Evidenţiem totuşi în calitate de exemplu
de perfecţionare a legislaţiei naţionale sub imperiul prevederilor tratatelor internaţionale, unele
denumiri ale normelor penale: genocidul (art.135), ecocidul (art.136), tratamentele inumane
(art.137), încălcarea dreptului umanitar internaţional (art.138), clonarea (art.144) etc.
Lucrarea de faţă, fiind primul comentariu al unui Cod penal al Republicii Moldova, nu are
şi nici nu poate avea drept obiect domeniul considerat definitivat al ştiinţei dreptului penal. Dar
ea reuneşte şi ordonează aspectele esenţiale ale conţinutului CP în vigoare după o formă şi nişte
reguli demult stabilite.
Metoda principală folosită la scrierea acestui Comentariu şi firul lui călăuzitor au la bază
expunerea succintă a tezelor esenţiale din fiecare articol (partea generală) şi a elementelor
componenţelor de infracţiune (partea specială); corelarea conţinutului prevederilor normelor;
definirea într-o formă raţională a noţiunilor, expresiilor şi a semnelor calificative ale faptei
incriminate de legea penală în accepţiunea noului cod. Presupunând că metoda ştiinţifică este
cunoscută de cei care vor beneficia de acest Comentariu şi considerând că aceştia înţeleg că
întregul, ca şi dezvoltarea părţilor sale, se bazează pe spiritul logic, autorii au renunţat la
sublinierea şi relevarea în parte a continuităţii logice a fiecărui detaliu deja comentat, rezervând
astfel spaţiu pentru alte idei şi sugerând articolul la care cititorul poate apela pentru a găsi rapid
răspunsul căutat.
Nu este de neglijat nici motivul pentru care Centrul de Drept al Avocaţilor, pe care îl
reprezint, s-a pronunţat pentru un proiect de scriere şi publicare a unui asemenea comentariu
important, acesta înscriindu-se perfect obiectivului pe care îl urmărim de mai mulţi ani: formarea
unui stat bazat pe drept, promovarea independenţei justiţiei, schimbarea mentalităţii şi susţinerea
libertăţii gândirii şi spiritului specialiştilor în materie de drept penal, fapt important în condiţiile
societăţii noastre.
În dorinţa de a elabora un comentariu care să reprezinte o expunere ordonată în unităţi
complexe ale gândirii dialectice, legate logic între ele şi cu prevederile celorlalte coduri, de
asemenea noi, ale Republicii Moldova: Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de
procedură civilă, Codul muncii etc. ne-am orientat spre coerenţă, precizie conceptuală şi
formulări clare. Pe de altă parte, am evitat, pe cât s-a putut, intervenţia în topica şi expresiile la
care ţin autorii cu atât mai mult cu cât acestea, deşi arhaizante, mai au circulaţie în acest areal.
Astfel, a fost păstrat stilul de expunere propriu fiecărui autor, fapt care le încadrează
personalitatea în spiritualitatea epocii şi le subliniază vocaţia de savanţi şi cercetători.
Comentariul a fost scris de un grup de specialişti avizaţi în domeniul dreptului penal,
savanţi şi practicieni care reprezintă patru instituţii de învăţământ superior din Republica
Moldova şi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie şi ai Judecătoriei Militare. Capitolele au fost
comentate în ordinea dictată de Codul penal. Excepţie a făcut capitolul XIII Înţelesul unor
termeni sau expresii în prezentul cod care a fost ataşat la lucrare fără a fi comentat.
Pentru a facilita accesul la textul comentat, a fost propusă o listă a abrevierilor lexemelor şi
sintagmelor frecvent folosite şi uşor descifrabile. Astfel, denumirile sub care sunt cunoscute
diferite organizaţii naţionale şi internaţionale sunt prezentate prin abrevierile şi siglele devenite
uzuale, de exemplu: FMI - Fondul Monetar Internaţional, BNM - Banca Naţională a Moldovei,
RM - Republica Moldova etc. În cazul în care unele abrevieri comportă un sens dublu, dar uşor
descifrabil, s-a recurs la utilizarea abrevierii în cauză, de exemplu, TI în unele texte înseamnă
Tratate internaţionale, iar în altele - seria de 29 de volume care cuprinde Tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte. În aceste şi alte cazuri contextul va ajuta cititorul să
deducă sensul concret al frazei scrise.
Asemenea noului Cod penal, Comentariul de faţă conţine, fără îndoială, anumite carenţe
inerente unor lucrări de acest gen. În condiţiile în care legislaţia penală, procesual-penală, civilă,
procesual-civilă etc. se schimbă frecvent, este imposibil a prevedea potenţialele modificări de
relaţii sociale. În afară de aceasta, niciodată şi nicăieri nu a fost şi nici nu va exista un CP perfect,
un cod care nu ar lăsa loc pentru obiecţii, interpretări, critici. De aceea, fiind receptivi la
eventualele sugestii, propuneri şi critici exprimate de persoane avizate, recunoaştem că şi autorii
comentariului de faţă au emis suficiente observaţii şi propuneri concrete de îmbunătăţire a
Codului penal. Aceste obiecţii subiective, fiind mai întinse decât le permite de obicei scopul şi
studiul unui comentariu de acest tip, nu şi-au găsit loc în lucrarea de faţă, ele urmând a fi
conturate aparte în diverse articole, elaborări teoretice şi metodice aparte.
În ultimul deceniu s-a înregistrat un progres însemnat în editarea multor lucrări importante
ale autorilor din domeniul dreptului din Republica Moldova. Sperăm ca iniţiativa noastră de
elaborare şi editare a Comentariului la Codul penal să constituie un imbold în menţinerea
interesului specialiştilor pentru domeniul dat şi al studenţilor - pentru înţelegerea dreptului penal
ca disciplină cognitivă.
----------------------
1
Vasile Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol.1 - Teorie şi practică judiciară,
Bucureşti, Editura Lumina-Lex, 2000, pag.7.
2
HP CSJ nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin HP CSJ nr.38 din 20
decembrie 1999, p.2.
3
Ibidem, p.3.
4
Asociaţia Avocaţilor Americani. Iniţiativa Juridică din Europa Centrală şi de Est.
Materialele Forumului Internaţional privind încadrarea juridică de recunoaştere a vinovăţiei,
negocierea de recunoaştere a vinovăţiei şi simplificarea procedurii penale: Care este calea cea
mai bună pentru Moldova?, Chişinău, 10-11 iunie 1999 (manuscris), pag.86.
 5
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea adoptată la 20 octombrie
1988.
6
Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti,
Editura Rosetti, 2002, pag.200.
7
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R(88) privind răspunderea
întreprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor, adoptată la 20
octombrie 1988.
8
Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti,
Editura Rosetti, 2002, pag.200-201.
ABREVIERI:
abr. = abreviat, abreviere
alin. = alineat şi derivatele
AP = revista Avocatul poporului
art. = articol şi derivatele
BNM = Banca Naţională a Moldovei
cap. = capitolul şi derivatele
CC = Codul civil
CCA = Codul contravenţiilor administrative
CE = Consiliul Europei
CEDO = Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
ale Omului
CEl = Codul electoral
CEx = Codul de executare
CF = Codul familiei
CFisc. = Codul fiscal
CG = Convenţiile de la Geneva din 1949
CIP = Curtea Internaţională Penală
CÎS = Camera Înregistrării de Stat
CJC = Codul jurisdicţiei constituţionale
CM = Codul muncii
CP = Codul penal
CPC = Codul de procedură civilă
CPP = Codul de procedură penală
CRM = Constituţia Republicii Moldova
CU = Curtea Europeană a Drepturilor Omului
DE = Dicţionarul enciclopedic, Cartier, 2000
Dec. CA = Decizia Curţii de Apel
Dec. Tr. Chişinău = Decizia Tribunalului Chişinău
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române
DTI = Departamentul Tehnologii Informaţionale
DUDO = Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
FMI = Fondul Monetar Internaţional
HG = Hotărârea Guvernului
HP CSJ = Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
HP JSRM = Hotărârea Plenarei Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova
JM = Judecătoria Militară
M = monitor şi derivatele
MA = Ministerul Apărării
MAI = Ministerul Afacerilor Interne
MF = Ministerul Finanţelor
MO = Monitorul Oficial
MS = Ministerul Sănătăţii
nr. = număr şi derivatele
ONU = Organizaţia Naţiunilor Unite
ord. = ordin şi derivatele
p. = punct şi derivatele
pag. = pagina şi derivatele
PPA = Primul Protocol adiţional
rec. = recomandare şi derivatele
reg = regulament şi derivatele
rez. = rezoluţie şi derivatele
RM = Republica Moldova şi derivatele
RND = Revista Naţională de Drept
sec. = secţiune şi derivatele
sent. = sentinţa şi derivatele
SFS = Serviciul Fiscal de Stat
TI = Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte
TVA = taxa pe valoarea adăugată
ULIM = Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
USM = Universitatea de Stat din Moldova
CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA. PARTEA GENERALĂ
Capitolul I. CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI
Articolul 1. Legea penală a Republicii Moldova
Articolul 2. Scopul legii penale
Articolul 3. Principiul legalităţii
Articolul 4. Principiul umanismului
Articolul 5. Principiul democratismului
Articolul 6. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale
Articolul 8. Acţiunea legii penale în timp
Articolul 9. Timpul săvârşirii faptei
Articolul 10. Efectul retroactiv al legii penale
Articolul 11. Aplicarea legii penale în spaţiu
Articolul 12. Locul săvârşirii faptei
Articolul 13. Extrădarea
Capitolul II. INFRACŢIUNEA
Articolul 14. Noţiunea de infracţiune
Articolul 15. Gradul prejudiciabil al infracţiunii
Articolul 16. Clasificarea infracţiunilor
Articolul 17. Infracţiunea săvârşită cu intenţie
Articolul 18. Infracţiunea săvârşită din imprudenţă
Articolul 19. Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie
Articolul 20. Fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit)
Articolul 21. Subiectul infracţiunii
Articolul 22. Responsabilitatea
Articolul 23. Iresponsabilitatea
Articolul 24. Răspunderea pentru infracţiunea săvârşită în stare de ebrietate
Articolul 25. Etapele activităţii infracţionale
Articolul 26. Pregătirea de infracţiune
Articolul 27. Tentativa de infracţiune
Articolul 28. Infracţiunea unică
Articolul 29. Infracţiunea continuă
Articolul 30. Infracţiunea prelungită
Articolul 31. Repetare a infracţiunii
 Articolul 32. Pluralitatea de infracţiuni
Articolul 33. Concursul de infracţiuni
Articolul 34. Recidiva
Capitolul III. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Articolul 35. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Articolul 36. Legitima apărare
Articolul 37. Reţinerea infractorului
Articolul 38. Starea de extremă necesitate
Articolul 39. Constrângerea fizică sau psihică
Articolul 40. Riscul întemeiat
Capitolul IV. PARTICIPAŢIA
Articolul 41. Participaţia
Articolul 42. Participanţii
Articolul 43. Formele participaţiei
Articolul 44. Participaţia simplă
Articolul 45. Participaţia complexă
Articolul 46. Grupul criminal organizat
Articolul 47. Organizaţia (asociaţia) criminală
Articolul 48. Exces de autor
Articolul 49. Favorizarea
Capitolul V. RĂSPUNDEREA PENALĂ
Articolul 50. Răspunderea penală
Articolul 51. Temeiul răspunderii penale
Articolul 52. Componenţa infracţiunii
Capitolul VI. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Articolul 53. Liberarea de răspundere penală
Articolul 54. Liberarea de răspundere penală a minorilor
Articolul 55. Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă
Articolul 56. Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la
săvârşirea infracţiunii
Articolul 57. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă
Articolul 58. Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei
Articolul 59. Liberarea condiţionată de răspundere penală
Articolul 60. Prescripţia tragerii la răspundere penală
Capitolul VII. PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 61. Noţiunea şi scopul pedepsei penale
Articolul 62. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice
Articolul 63. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice care desfăşoară activitate
de întreprinzător
Articolul 64. Amenda
Articolul 65. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate
Articolul 66. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat
Articolul 67. Munca neremunerată în folosul comunităţii
Articolul 68. Arestul
Articolul 69. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară
Articolul 70. Închisoarea
Articolul 71. Detenţiunea pe viaţă
Articolul 72. Categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoare
Articolul 73. Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de
dreptul de a exercita o anumită activitate
 Articolul 74. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător
Capitolul VIII. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Articolul 75. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
Articolul 76. Circumstanţele atenuante
Articolul 77. Circumstanţele agravante
Articolul 78. Efectele circumstanţelor atenuante şi agravante
Articolul 79. Aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege
Articolul 80. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Articolul 81. Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată
Articolul 82. Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni
Articolul 83. Aplicarea pedepsei pentru participaţie
Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni
Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe
Articolul 86. Aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin
Articolul 87. Modul determinării termenului pedepsei definitive în cazul cumulării
diferitelor pedepse
Articolul 88. Calcularea termenelor pedepsei şi computarea arestului preventiv
Capitolul IX. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 89. Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsa penală
Articolul 90. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
Articolul 91. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
Articolul 92. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă
Articolul 93. Liberarea de pedeapsă a minorilor
Articolul 94. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei
Articolul 95. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave
Articolul 96. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în
vârstă de până la 8 ani
Articolul 97. Prescripţia executării sentinţei de condamnare
Capitolul X. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Articolul 98. Scopul şi tipurile măsurilor de siguranţă
Articolul 99. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical
Articolul 100. Internarea într-o instituţie psihiatrică
Articolul 101. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de
constrângere cu caracter medical alienaţilor
Articolul 102. Deducerea duratei de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter
medical
Articolul 103. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor sau punerea lor sub curatelă
Articolul 104. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ
Articolul 105. Expulzarea
Articolul 106. Confiscarea specială
Capitolul XI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU
CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Articolul 107. Amnistia
Articolul 108. Graţierea
Articolul 109. Împăcarea
Articolul 110. Noţiunea de antecedente penale
Articolul 111. Stingerea antecedentelor penale
Articolul 112. Reabilitarea judecătorească
Capitolul XII. CALIFICAREA INFRACŢIUNII
Articolul 113. Noţiunea de calificare a infracţiunii
Articolul 114. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni
 Articolul 115. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei normelor penale
Articolul 116. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele
speciale
Articolul 117. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre două norme speciale
Articolul 118. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg
Capitolul XIII. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN PREZENTUL
COD
Articolul 119. Dispoziţii generale
Articolul 120. Teritoriul
Articolul 121. Secretul de stat
Articolul 122. Persoana care se bucură de protecţie internaţională
Articolul 123. Persoana cu funcţie de răspundere
Articolul 124. Persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă
organizaţie nestatală
Articolul 125. Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător
Articolul 126. Proporţii deosebit de mari, proporţii mari, daune considerabile şi daune
esenţiale
Articolul 127. Timpul de război
Articolul 128. Infracţiuni militare
Articolul 129. Armele
Articolul 130. Mercenar
Articolul 131. Fapta săvârşită în public
Articolul 132. Mijloacele de transport
Articolul 133. Valori culturale
Articolul 134. Rudenia
CAPITOLUL I
CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI
Articolul 1. LEGEA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
(1) Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova.
(2) Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile
şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie
infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
(3) Prezentul cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii
Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există
neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au
prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.
1. În conformitate cu art.72 CRM, adoptarea legilor organice ce reglementează
contravenţiile, pedepsele şi regimul executării acestora sunt de competenţa Parlamentului RM.
Noul Cod penal al RM a fost adoptat la 18 aprilie 2002 şi a intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Specificul legii penale îl constituie sistemul ei codificat.
2. Alin.1 art.1 stabileşte că CP este unica lege penală a RM. Prin urmare, toate legile noi,
care conţin norme juridico-penale, necesită a fi incluse în CP şi nu pot fi aplicate separat.
3. CP, ca act normativ-juridic, este forma de exprimare a dreptului penal şi principalul lui
izvor. CP are forţă juridică obligatorie pe întregul teritoriu al republicii şi urmează a fi respectat
întocmai de către organele puterii de stat, funcţionarii publici, persoanele fizice şi juridice.
Aplicarea exactă a legislaţiei penale de către organele de ocrotire a normelor de drept constituie
o condiţie inerentă respectării şi realizării legislaţiei într-un stat de drept.
4. Codul penal al RM:
 este un act intern unic, adoptat de Parlamentul RM, cu forţă juridică supremă, a cărei
esenţă se exprimă prin faptul că nici un alt act normativ-juridic nu trebuie să contravină
legii penale, iar, în caz de neconcordanţă, prioritate i se acordă legii penale;
  poartă un caracter normativ. El conţine regulile de comportament ce au un caracter
general-obligatoriu şi se răsfrânge asupra unui cerc nedeterminat de persoane;
 stabileşte principiile şi dispoziţiile dreptului penal, temeiurile şi condiţiile răspunderii
penale;
 precizează aria activităţii prejudiciabile, indicând semnele ei concrete, categoriile şi
mărimea pedepsei pentru săvârşirea faptei penale;
 reglementează temeiurile liberării de răspundere şi de pedeapsă penală.

5. Stabilind faptele infracţionale şi pedepsele pentru săvârşirea lor, alin.3 art.1 stipulează că
CP se aplică în conformitate cu prevederile CRM şi ale actelor internaţionale la care RM este
parte.
6. Constituţia este legea supremă a republicii care determină baza juridică a întregului
sistem de drept al RM. Legile şi alte acte normative nu pot să contravină CRM. Noul CP
corespunde prevederilor legii fundamentale. De exemplu, art.16 din CRM consfinţeşte principiul
egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii; art.20 consacră accesul liber la justiţie; art.21
stipulează prezumţia nevinovăţiei; art.22 confirmă neretroactivitatea legii; art.25 stabileşte
inviolabilitatea libertăţii şi siguranţei persoanei; art.72 stabileşte că legislaţia penală se adoptă de
Parlament etc. Aceste prevederi constituţionale sunt cuprinse în normele penale ce reglementează
principiile aplicării Codului penal, scopul legii penale, încălcarea egalităţii în drepturi a
cetăţenilor etc.
7. Normele de drept internaţional ratificate de RM constituie temei juridic pentru legislaţia
penală. Conform art.8 CRM, RM se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele la care este parte,
să-şi stabilească relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional. Prin urmare, dreptul internaţional este, de asemenea, izvor al dreptului penal al
RM. Multiple norme ale CP sunt întemeiate pe tratatele internaţionale la care RM este parte. În
legătură cu aceasta, în sensul îndeplinirii obligaţiunilor asumate, RM foloseşte legea sa penală,
indiferent de locul săvârşirii infracţiunii sau de cetăţenia infractorului, pentru un şir de
infracţiuni: circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217),
fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false (art.236),
deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale (art.275),
terorismul (art.278). Pe normele dreptului internaţional se întemeiază şi prevederile cap.I al părţii
speciale a CP referitoare la infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii şi infracţiunile de
război.
8. În conformitate cu prevederile alin.2 art.4 CRM, dacă există neconcordanţe între pactele
şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte şi legile ei
interne, inclusiv CP, prioritate li se acordă reglementărilor internaţionale.
Articolul 2. SCOPUL LEGII PENALE
(1) Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile
acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii,
precum şi întreaga ordine de drept.
(2) Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
1. Scopurile CP determină structura şi conţinutul acestuia. Norma comentată defineşte două
scopuri: de apărare şi de prevenire.
2. În conformitate cu alin.1 art.2, scopul principal al CP constă în apărarea celor mai
importante relaţii sociale de atentatele criminale. În lege sunt enumerate blocurile de bază ale
sistemului de relaţii sociale care constituie obiectul juridico-penal al apărării. Stabilind acest
scop, legiuitorul a luat în consideraţie schimbările esenţiale, calitative, care au avut loc în
politică, economie şi în alte sfere sociale ale societăţii şi ale statului.
3. Ierarhia valorilor ocrotite de legea penală este construită după schema: personalitate-
societate-stat. CP plasează pe primul loc apărarea juridică a omului şi a personalităţii lui,
drepturile şi libertăţile omului şi ale cetăţeanului. Apărarea prioritară a personalităţii se deduce
din prevederile art.24-25 CRM şi din tradiţia ce există în statele cu o democraţie dezvoltată.
4. Scopul legii penale constă, de asemenea, în apărarea altor, diverse, interese ale persoanei,
societăţii, statului. În calitate de obiect al protecţiei juridico-penale se proclamă ocrotirea tuturor
formelor de proprietate, a mediului, a ordinii constituţionale, suveranităţii, independenţei şi
integrităţii teritoriale a RM, baza cărora este stabilită de CRM. Asigurarea păcii şi securităţii
omenirii a fost ridicată la nivel de scop al legii penale pentru prima dată în actualul CP.
Menţionăm că legea penală nu numai apără relaţiile sociale de atentatele criminale, dar
influenţează şi asupra conştiinţei şi a comportamentului subiecţilor ce intră în asemenea relaţii.
5. O dată cu funcţia apărării (alin.2 art.2), CP proclamă că legea penală mai are drept scop
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Interzicerea juridico-penală presupune prin esenţă
prevenirea atentatelor infracţionale asupra relaţiilor sociale ocrotite de lege.
6. Specificând rolul de prevenire al legii penale, alin.2 art.2 vizează prevenirea generală şi
cea specială. Prevenirea generală se adresează tuturor persoanelor şi constă în abţinerea, sub
imperiul fricii de răspundere şi pedeapsă penală a persoanelor cu labilitate afectivă de a săvârşi
fapte prejudiciabile. Prevenirea specială se realizează prin aplicare de măsuri cu caracter
juridico-penal asupra persoanelor ce au săvârşit infracţiuni.
7. Scopurile legii penale se realizează prin diversificarea şi individualizarea pedepselor,
prin liberarea de pedeapsă penală, prin stabilirea minuţioasă a cauzelor care înlătură răspunderea
penală şi consecinţele condamnării etc.
Articolul 3. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII
(1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei
pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate
cu legea penală.
(2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt
interzise.
1. Principiul legalităţii a fost formulat în doctrina penală de către Cezare Becaria. Esenţa
acestui principiu este cristalizată în dictonul "Nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege"
(Nu există infracţiune fără lege, nu există pedeapsă fără lege).
2. Principiul legalităţii în materia dreptului penal a fost formulat pentru prima oară în
timpul Revoluţiei burgheze din Franţa, fiind înscris în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului din 1789.
3. După cel de al doilea război mondial, principiul legalităţii a fost reafirmat în DUDO,
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 (TI, vol.1, pag.12-17), şi ulterior în
Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat de acelaşi organism la 16
decembrie 1966 (TI, vol.1, pag.30-50). Conform art.15 al Pactului, "nimeni nu va fi condamnat
pentru acţiuni sau inacţiuni care nu constituie un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau
internaţional, în momentul în care au fost săvârşite".
4. Conform art.6 alin.2 CEDO, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma, în vigoare de la 3
septembrie 1953 (TI, vol.1, pag.341-358), "orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată cât timp vinovăţia sa nu a fost stabilită în mod legal".
5. Principiul legalităţii în domeniul dreptului are două aspecte:
a) Legalitatea incriminării, exprimată prin regula "Nu există infracţiune fără lege" (Nullum
crimen sine lege), presupune că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o
faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Astfel formulat,
principiul legalităţii incriminării constituie o puternică garanţie juridică a respectării drepturilor
şi libertăţilor persoanei. Legalitatea incriminării se aplică asupra mai multor instituţii ale
dreptului penal şi, astfel, dispunând că numai legea prevede ce fapte constituie infracţiuni,
decurge consecinţa că izvor al dreptului penal nu poate fi decât legea în sensul art.1 alin.1 şi 2
CP; în materia aplicării legii penale în timp, legalitatea impune aplicarea principiului activităţii
legii penale, în sensul că legea penală poate fi aplicată numai pentru acele fapte care erau
prevăzute de lege ca infracţiuni la momentul comiterii lor; prin interpretarea legii penale, adică
prin operaţiunea logico-juridică de stabilire a înţelesului ei: nu se pot crea infracţiuni, nu se pot
adăuga sau exprima elemente din lege.
b) Legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce pot fi luate în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de
legea penală este exprimată în doctrină de dictonul "Nulla poena sine lege" (Nu există pedeapsă
fără lege). Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice
numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, şi numai în condiţiile prevăzute de
lege.
6. Principiul legalităţii este caracterizat şi de faptul că pedepsele pentru infracţiuni sunt
stabilite de lege din timp, instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi
durată.
7. Conform alin.2 art.3 CP, se interzice aplicarea legii penale prin analogie.
Articolul 4. PRINCIPIUL UMANISMULUI
(1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca
valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.
(2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza
demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.
1. Umanismul este un principiu al dreptului penal, în a cărui bază sunt apărate interesele şi
drepturile fundamentale ale omului, demnitatea, onoarea şi alte atribute ale personalităţii umane
şi dezvoltării sale libere.
2. Umanismul dreptului penal se exprimă, în primul rând, prin valorile sociale şi morale
ocrotite de normele de drept. Din acest punct de vedere, în art.2 CP sunt indicate aceste valori
(persoana, proprietatea etc.). Textul legii evidenţiază locul important al omului şi al drepturilor şi
libertăţilor lui printre aceste valori.
3. Infracţiunile îndreptate împotriva omenirii, vieţii, libertăţii, demnităţii omului sunt
plasate în primele capitole (I-V) ale părţii speciale a CP şi sunt considerate, în majoritatea lor,
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. Aceste infracţiuni sunt sancţionate sever, astfel
evidenţiindu-se importanţa pe care o acordă dreptul penal acestor valori umane.
4. Umanismul se manifestă, în al doilea rând, în adoptarea unui nou sistem de pedepse
(art.62 CP), din care a fost exclusă pedeapsa cu moartea, care a fost înlocuită cu o nouă pedeapsă
privativă de libertate - detenţia pe viaţă.
5. Conform art.1 al Protocolului nr.6 CEDO Privind abolirea pedepsei cu moartea din
28.04.1983 (TI, vol.1, pag.366-368), pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi
condamnat la o astfel de pedeapsă şi executat. Prin aceeaşi lege a fost introdusă în sistemul de
sancţiuni penale o formă nouă, pentru legislaţia noastră penală, privativă de libertate - detenţia pe
viaţă.
6. De un real umanism sunt, în al treilea rând, reglementările privitoare la minori. În această
privinţă s-a prevăzut că limita răspunderii penale începe de la 14 ani, s-a instituit un sistem
închegat de măsuri educative (supravegherea părinţilor, internarea minorului într-o instituţie
specială de învăţământ şi reeducare etc., art.104 CP).
7. În al patrulea rând, umanismul se manifestă prin crearea multor instituţii de
individualizare şi, în special, de atenuare a răspunderii penale (art.76, 78 CP).
8. În afară de sistemul circumstanţelor atenuante, în lege se prevede că instanţa trebuie să
ţină seama de gradul prejudiciabil al faptei şi, mai cu seamă, de persoana infractorului (art.76
CP).
9. O dovadă în plus este înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu
răspunderea administrativă (art.55 CP) sau cu liberarea de răspundere penală pe alte motive
(art.54, 56-60 CP).
10. În sfârşit, umanismul dreptului penal se manifestă din plin în concepţia şi reglementarea
executării pedepsei, în special a închisorii. Conform alin.2 art.61 CP, pedeapsa are drept scop
restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de către alte persoane.
 11. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana
condamnată. Aceste prevederi sunt garantate de CRM, art.24 alin.2: "Nimeni nu va fi supus la
torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante".
12. În numeroase cazuri legea prevede posibilitatea executării pedepsei cu închisoarea fără
privare de libertate: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP)
sau liberarea de executarea pedepsei înainte de termen (art.91 CP); înlocuirea părţii neexecutate
din pedeapsă printr-o pedeapsă mai blândă (art.92 CP); liberarea de pedeapsa penală a minorilor
(art.93 CP); liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei (art.94 CP); liberarea de
executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 CP); amânarea executării pedepsei
pentru femeile gravide şi pentru femeile ce au copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 CP);
prescripţia executării sentinţei de condamnare (art.97 CP).
Articolul 5. PRINCIPIUL DEMOCRATISMULUI
(1) Persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse
răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie.
(2) Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea
drepturilor şi intereselor altei persoane sau ale unei colectivităţi.
1. Noţiunea de democratism vine din antichitate, lexemul nominativ fiind de provenienţă
greacă ("demos" - popor şi "kratos" - putere), o formă a puterii sociale, conform căreia poporul
este considerat izvor al puterii de stat.
2. CP consacră principiul democratismului drept unul fundamental. Pe planul dreptului
penal, acest principiu reflectă democraţia, ca trăsătură fundamentală a societăţii. Potrivit acestui
principiu, întreaga reglementare juridică penală exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii şi serveşte
interesele întregii colectivităţi. Rezultă, deci, că reglementarea penală cu privire la infracţiune,
pedeapsă, răspundere penală etc. exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii. Potrivit acestui principiu,
sunt considerate infracţiuni acele fapte, pe care societatea, în persoana organului său legislativ -
Parlamentul -, le consideră infracţiuni; sunt decretate drept pedepse acele măsuri de constrângere
penală, care sunt acceptate de societate, şi vor răspunde penal acei infractori, care sunt indicaţi de
voinţa şi conştiinţa juridică a societăţii.
3. Urmând acest principiu, întregul drept penal constituie un tabel de valori sociale apărate
împotriva infracţiunilor printr-o gamă de măsuri dictate de interesele colective şi de conştiinţa
morală a întregii societăţi. Prin principiul democratismului se exprimă mai elocvent tocmai
faptul că se apără, împotriva infracţiunilor, interese sociale, începând cu ordinea de drept, cu
persoana omului, drepturile şi libertăţile acestuia, cu convieţuirea socială, familia, cu proprietatea
publică şi cea privată, cu activitatea organelor de stat şi a celor publice. Peste tot este vorba de
interese sociale, de interese publice şi de interese individuale legitime.
4. În contradicţie cu practicile dreptului totalitar, noua concepţie de înfăptuire a justiţiei
penale (în CP anterior principiul democratismului nu a fost înscris) exclude privilegiile,
imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii,
începând cu preşedintele ţării şi până la ultimul locuitor, fie acesta cetăţean al RM, cetăţean
străin sau apatrid, se află într-o situaţie egală în raport cu prevederile legii penale, atât în calitate
de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei
legi.
5. Principiul democratismului în dreptul penal constituie materializarea principiului
egalităţii persoanelor consacrat în art.16 alin.2 CRM, conform căruia toţi cetăţenii RM sunt egali
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
6. Aşadar, toate persoanele sunt egale şi răspund în faţa legii fără excepţii. În cazul în care
se admit excepţii, acestea se întemeiază pe dispoziţiile legii şi pe împrejurări reale, prevăzute de
lege.
 7. Nu se admite apărarea drepturilor şi a intereselor legale ale unei persoane prin lezarea
drepturilor şi intereselor legale ale altei persoane.
8. Conform principiului democratismului, la exercitarea justiţiei sunt antrenate masele de
oameni ai muncii: iau parte la dezbaterea şi elaborarea diferitelor legi penale, sunt antrenate
colective de oameni la reeducarea şi corectarea celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei (art.90 CP), în cazul liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen
(art.91 CP), al liberării de pedeapsa penală a minorilor (art.93 CP) etc.
Articolul 6. PRINCIPIUL CARACTERULUI PERSONAL AL RĂSPUNDERII
PENALE
(1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte
săvârşite cu vinovăţie.
(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu
intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
1. În conformitate cu principiul enunţat, răspunderea penală are un caracter personal.
Aceasta înseamnă că numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul
penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia.
2. În cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au săvârşit o infracţiune
în grup, trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului în săvârşirea acestei infracţiuni şi rolul
fiecăruia în realizarea laturii obiective a infracţiunii concrete.
3. În cazul, în care sunt învinuiţi câţiva inculpaţi de săvârşirea câtorva infracţiuni, instanţa
de judecată trebuie să supună analizei probele pentru fiecare învinuire, în privinţa fiecărui
inculpat şi să le aprecieze în ansamblu cu toate materialele dosarului (p.7 al HP CSJ nr.7 din
15.11.1993 Cu privire la sentinţa judiciară).
4. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut ca intenţie săvârşirea
unui furt sau jaf, iar unul din participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice o violenţă
periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile lui trebuie să fie încadrate drept tâlhărie,
iar acţiunile altor persoane - respectiv ca furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit
nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de ea pentru a însuşi averea victimei (p.18,
HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea averii proprietarului).
5. Poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care a săvârşit fapta indiferent de
rolul acesteia (autor, organizator, complice sau instigator) în procesul infracţional.
6. Astfel, acest principiu impune regula potrivit căreia răspunderea penală are caracter
personal: numai persoana vinovată de săvârşirea unei infracţiuni este trasă la răspundere penală.
În materie de drept penal nu poate fi concepută răspunderea pentru altă persoană sau pentru fapta
altuia. De aceea moartea infractorului are drept consecinţă stingerea răspunderii penale, a
sancţiunilor şi consecinţelor ce decurg din aceasta. De exemplu, în art.275 CPP, intitulat
Circumstanţele care exclud urmărirea penală, este stipulat că urmărirea penală nu poate fi
pornită, iar dacă este pornită, nu poate fi efectuată şi urmează a fi încetată în cazurile în care... 5)
a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare.
7. Principiul caracterului personal al răspunderii penale este recunoscut şi în dreptul penal
internaţional. Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru instituţionalizat (în
cadrul statului sau al unor organizaţii politice) nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai
statului, care au acţionat în numele acestuia.
8. Faptul că infracţiunea ce cade sub incidenţa Statutului CIP a fost săvârşită de o persoană,
care a executat ordinul guvernului (statului) sau al şefului, civil sau militar, nu liberează această
persoană de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor în care: a) această persoană era obligată
juridic să execute ordinele acestui guvern sau ale acestui şef; b) această persoană nu ştia că
ordinul este ilegal; c) ordinul nu a fost vădit ilegal. Pentru scopurile acestui articol, ordinul de
săvârşire a infracţiunii de genocid sau a unei infracţiuni contra umanităţii se consideră oricând
ilegal (art.33 al Statutului CIP de la Roma, 17.07.1998).
 9. Acest principiu este reglementat şi în alin.6 art.364 CP: persoana care a săvârşit o
infracţiune intenţionată întru executarea ordinului sau a dispoziţiei vădit ilegale poartă
răspundere penală în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude
răspunderea penală.
Articolul 7. PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII RĂSPUNDERII PENALE ŞI
PEDEPSEI PENALE
(1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori
agravează răspunderea penală.
(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una
şi aceeaşi faptă.
1. Acest principiu este reglementat în art.75 CP cu privire la criteriile generale de
individualizare a pedepsei, conform căruia persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în partea specială a prezentului cod
şi în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a CP. La stabilirea categoriei şi a
termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul
acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi
de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative
prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai
blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.
2. Categoriile şi limitele pedepselor sunt reglementate, în general, în art.62-74 ale părţii
generale a CP, mai ales, în partea specială a CP.
3. Cu privire la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite: acest grad de pericol
poate fi determinat în raport cu un şir de criterii: obiectul juridic al infracţiunii săvârşite, latura
obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii săvârşite, personalitatea făptuitorului.
4. În raport cu obiectul juridic al infracţiunii, determinantă în aprecierea gradului de
prejudiciu al infracţiunii poate fi natura valorilor sociale în jurul cărora se creează relaţiile de
apărare socială. Alteori, relativ la infracţiunile condiţionate de un obiect material, natura acestui
obiect, valoarea lui, pot constitui elementele de apreciere a pericolului social concret.
5. Relativ la latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, deseori gradul de prejudiciu poate fi
apreciat şi rezultă din conţinutul elementului material, adică din natura acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material al infracţiunii săvârşite, numărul actelor ce formează această
acţiune, numărul acţiunilor în raport cu caracterul lor, mai mult sau mai puţin necesar pentru
realizarea materială a infracţiunii, caracterul lor repetat, realizarea lor integrală sau parţială etc.
6. Relativ la consecinţele infracţiunii, gradul prejudiciului se determină în raport cu
distincţia ce se face între vătămarea materială şi starea de pericol creată prin infracţiune, prin
valoarea sa cantitativă, prin rezultatele subsecvente produse, prin numărul rezultatelor; relativ la
infracţiunile cu durată - gradul prejudiciului este în funcţie de consumarea, natura urmărilor,
eventualele prejudicii produse etc.
7. În raport cu latura subiectivă a infracţiunii săvârşite, prejudiciul se determină prin analiza
formei de vinovăţie cu care a operat făptuitorul, valoarea concretă a unor posibile scopuri sau
motive ce au stimulat voinţa făptuitorului etc.
8. Cu privire la persoana făptuitorului, la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei
penale, se au în vedere coordonatele tipice ale infractorului, starea lui psiho-fizică, structura
biologică normală, particularităţile psihice ale acestuia, micromediul din care provine, legăturile
sale cu mediul social, familial, profesional etc., comportamentul infractorului înainte şi după
săvârşirea infracţiunii.
9. Circumstanţele ce ţin de persoana făptuitorului pot servi, de asemenea, ca circumstanţe
atenuante sau agravante.
 Circumstanţele atenuante la stabilirea pedepsei penale sunt indicate în art.76 CP, iar cele ce
agravează pedeapsa sunt cuprinse în art.77 CP, efectele acestor circumstanţe fiind reglementate
de art.78 CP.
10. Referirea în sentinţă numai la faptul că pedeapsa a fost stabilită "ţinându-se cont de
persoana celui vinovat" este insuficientă. Care date anume cu privire la persoana inculpatului
trebuie să le ia în consideraţie instanţa de judecată şi să le menţioneze la motivarea pedepsei,
depinde de circumstanţele concrete ale dosarului examinat. Totuşi, urmează să fie clarificată
atitudinea inculpatului faţă de muncă, studii, comportamentul lui la serviciu şi acasă, starea
sănătăţii, capacitatea de muncă, existenţa invalidităţii, a unei boli grave, informaţiile cu privire la
antecedentele penale etc. (p.13 HP CSJ nr.7 din 15.11.1993 Cu privire la sentinţa judiciară).
11. La individualizarea pedepsei penale instanţa trebuie să ţină cont şi de etapele activităţii
criminale, prevăzute în art.25-27 CP, deoarece, de regulă, gradul prejudiciabil al tentativei de
infracţiune este mai mic decât al infracţiunii consumate, iar gradul prejudiciabil al pregătirii de
infracţiune, în unele împrejurări, poate să nu ajungă la măsura care serveşte drept temei de
tragere la răspundere penală a persoanei.
12. Instanţele de judecată sunt obligate să motiveze stabilirea pedepsei privative de
libertate, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte pedepse în afară de închisoare. Instanţa de
judecată este obligată, de asemenea, să motiveze aplicarea unei condamnări cu suspendarea
pedepsei; stabilirea unei pedepse sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru
infracţiunea respectivă; trecerea la o pedeapsă mai blândă; stabilirea categoriei de penitenciare,
rezolvarea chestiunilor legate de amânarea executării sentinţei.
13. Prevederile alin.2 art.7 - conform cărora nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi
penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă - exprimă principiul unicităţii răspunderii
penale (Non bis in idem) şi comportă următoarea semnificaţie: pentru o singură infracţiune există
o singură răspundere penală.
14. Aceasta nu înseamnă că răspunderea penală nu poate coexista cu alte forme de
răspundere juridică, cum ar fi răspunderea civilă, disciplinară etc.
15. Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune să i se aplice aceluiaşi
infractor mai multe sancţiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se cumulează
din raţiuni diferite şi dacă ele au funcţii diferite. Prin urmare, pedepsele principale pot fi însoţite
de pedepse complementare ori li se pot asocia măsurile de siguranţă.
16. Acest principiu este reflectat şi în normele din partea specială a CP. De exemplu,
conform alin.4 art.186 CP, din categoria infracţiunilor prevăzute de art.186-192 CP se consideră
repetate acele infracţiuni săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile
prevăzute de alin.1 din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru această faptă
penală.
Articolul 8. ACŢIUNEA LEGII PENALE ÎN TIMP
Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală
în vigoare la momentul săvârşirii faptei.
1. Pentru stabilirea legii care trebuie aplicată în cazul săvârşirii unei infracţiuni concrete
este necesar a clarifica două împrejurări: timpul acţiunii legii penale şi timpul săvârşirii
infracţiunii.
2. Se consideră în acţiune legea penală care a intrat în vigoare şi care nu şi-a pierdut
puterea de acţiune. Ordinea publicării şi intrării în vigoare a actelor oficiale este prevăzută de
Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale din 6 iulie 1994. Potrivit
prevederilor alin.4 din art.1 al legii menţionate, toate legile promulgate de Preşedintele RM,
hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui RM, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului, actele
Curţii Constituţionale şi ale Curţii de Conturi, actele normative ale organelor centrale de
specialitate ale administraţiei publice, ale BNM şi ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
intră în vigoare la data publicării lor în MO al RM sau la data indicată în text.
3. Actele internaţionale, conform prevederilor art.2 din Legea nr.173-XIII din 06.07.1994,
intră în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare sau după remiterea actelor aprobate
depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional sau în alt mod şi
termen, stabilite de părţile contractante.
4. Legea enunţată prevede şi alte modalităţi de intrare în vigoare a actului oficial. De
exemplu, actul oficial al cărui conţinut constituie secret de stat intră în vigoare la data adoptării
sau la data prevăzută în acel act şi se comunică doar instituţiilor interesate (art.3 al Legii nr.173-
XIII). În cazul în care unele titluri, capitole, articole ale actului oficial conţin secret de stat,
acestea se omit la publicare, în locul lor indicându-se "Secret de stat". Actele oficiale pot fi
difuzate la radio şi televiziune (art.8 al Legii nr.173-XIII).
5. Legea penală îşi pierde puterea, îşi încetează acţiunea numai dacă a fost abrogată, a fost
declarată nulă prin hotărâre definitivă a instanţei competente, a devenit caducă, a fost schimbată
prin altă lege, a expirat termenul indicat în lege, au fost schimbate condiţiile şi circumstanţele,
care au condiţionat adoptarea legii concrete.
6. Prin săvârşire a faptei se înţelege atât infracţiunea consumată, cât şi cea neconsumată,
adică activitatea de pregătire pentru săvârşirea infracţiunii şi tentativa de infracţiune.
Articolul 9. TIMPUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI
Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
1. Aplicarea legii penale depinde de stabilirea corectă a timpului săvârşirii infracţiunii. CP a
rezolvat problema despre timpul săvârşirii infracţiunii, înlăturând, prin aceasta, discuţiile
exprimate în doctrina penală.
2. Timpul săvârşirii faptei, indiferent de structura componenţei de infracţiune în legea
penală (materială sau formală), se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. De aceea se aplică legea penală care
acţionează la momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) prejudiciabile.
3. Timp al săvârşirii infracţiunii prelungite se consideră timpul săvârşirii ultimei acţiuni din
seria de acţiuni identice, îndreptate spre un scop comun, care, împreună, formează o infracţiune
unică. La infracţiunea continuă se aplică legea penală în vigoare la momentul încetării de către
vinovat a infracţiunii sau la momentul depistării faptei de către organele de drept. La săvârşirea
infracţiunii prin participaţie, fapta se consideră consumată din momentul îndeplinirii de către
autor a laturii obiective a infracţiunii. Astfel, asupra activităţii infracţionale se aplică legea penală
în vigoare la momentul săvârşirii faptei concrete.
Articolul 10. EFECTUL RETROACTIV AL LEGII PENALE
(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa
ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv,
adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în
vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat
pedeapsa, dar au antecedente penale.
(2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de
săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
1. Prin efect retroactiv al legii penale se înţelege calitatea de extindere a acţiunii legii
penale asupra persoanelor care au săvârşit diverse fapte înainte de intrarea în vigoare a acestei
legi.
2. Retroactivitatea este strict limitată de lege. În corespundere cu prevederile alin.1 art.10
CP, legea obţine calitatea de retroactivitate în trei situaţii:
a) în cazul înlăturării caracterului infracţional al faptei;
b) în caz de uşurare a pedepsei;
c) în alte moduri care ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea.
3. Activitatea infracţională se înlătură prin metoda decriminalizării, adică prin excluderea
faptei infracţionale din rândul celor incriminate, prin introducerea modificărilor în partea
generală a CP cu referinţă la vârsta unor categorii de infractori, prin introducerea unor condiţii
suplimentare pentru răspunderea penală, prin micşorarea cercului subiecţilor infracţiunii ş. a.
 4. Uşurarea pedepsei se efectuează prin transferarea infracţiunii dintr-o categorie gravă în
alta mai puţin gravă, prin micşorarea termenului minimal şi a celui maximal al pedepsei, prin
înlocuirea în sancţiunea normei a tipului pedepsei cu una mai uşoară, prin excluderea din
sancţiunea alternativă a pedepsei mai grave sau a celei complementare, prin modificări de
legislaţie ce au loc în procesul depenalizării pedepselor.
5. Prin alte moduri care ameliorează situaţia persoanei vinovate trebuie înţelese
prevederile noii legi, care este mult mai favorabilă pentru persoana vinovată. De exemplu,
îmblânzirea regimului de ispăşire a pedepsei cu închisoarea, extinderea temeiurilor pentru
liberarea condiţionată înainte de termen sau înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă, reducerea termenelor de prescripţie şi de stingere a antecedentelor penale,
amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi pentru cele cu copii în vârstă de până la 8
ani etc.
6. Prevederile alin.1 art.10 CP se extind asupra a trei categorii de persoane, acestea
devenind subiecţi ai legii noi:
a) persoanele care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a legii;
b) persoanele care execută pedeapsa;
c) persoanele care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
La atenuarea pedepsei pentru infracţiunea care se ispăşeşte de către persoana vinovată,
pedeapsa numită de instanţa de judecată se micşorează în limitele prevăzute de noua lege penală.
7. În corespundere cu alin.2 art.10 CP, legea penală care înăspreşte pedeapsa sau agravează
situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
Articolul 11. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
(1) Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova
urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul
Republicii Moldova care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de
răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii
Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii
Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii
Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi
pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin.
(4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici
ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu
sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.
(5) Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova se
consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe
o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi
aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii
penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte nu se dispune altfel.
(6) În baza prezentului cod sunt supuse răspunderii penale şi persoanele care au săvârşit
infracţiuni la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinând Republicii Moldova,
indiferent de locul ei de aflare.
(7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului
Republicii Moldova sunt luate în considerare, conform prezentului cod, la individualizarea
pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii
Moldova, precum şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate
în temeiul hotărârii instanţei de judecată.
 1. Prin acţiunea legii penale în spaţiu se înţelege aplicarea acestei legi pe un teritoriu
determinat şi în raport cu anumite persoane care au săvârşit o infracţiune. Art.11 CP fixează două
principii de aplicare a legii penale în spaţiu: principiul teritorialităţii şi principiul cetăţeniei.
2. Principiul teritorialităţii de aplicare a legii penale în spaţiu, indicat în alin.1 art.11,
stabileşte că toate persoanele, indiferent de cetăţenie, care săvârşesc infracţiuni pe teritoriul RM
sunt pasibile de răspundere, conform CP. Teritoriul RM se stabileşte prin frontieră de stat. În
conformitate cu Legea din 17.05.1994 privind frontiera de stat a RM, frontieră de stat este linia
ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul RM de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical
delimitează spaţiul aerian şi subsolul RM de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine (a se vedea
MO nr.12/107 din 03.11.1994). Prin urmare, noţiunea de teritoriu al RM reflectă spaţiul acvatic,
aerian, solul şi subsolul delimitate prin graniţe şi supuse suveranităţii statului.
3. Principiul teritorial de aplicare a legii penale în spaţiu este completat de principiul
cetăţeniei, prin care se înţelege extinderea jurisdicţiei RM asupra cetăţenilor RM, apatrizilor şi a
cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni în afara RM.
4. Sunt supuşi răspunderii penale cetăţenii RM şi apatrizii care domiciliază permanent pe
teritoriul RM şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului RM (alin.2 art.11) în cazul în care:
a) acţiunea săvârşită este recunoscută drept infracţiune atât în RM, cât şi în statul pe al cărui
teritoriu a fost săvârşită;
b) aceste persoane nu au fost judecate în statul străin pentru fapta săvârşită.
5. Prin sintagma cetăţean străin, în sensul Legii cetăţeniei, nr.1024-XIV din 02.06.2000, se
înţelege o persoană care aparţine unui stat străin, nu RM. Legea nr.275-XIII din 10.11. 1994 Cu
privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor consideră cetăţean străin persoana
care nu are cetăţenia RM, dar are dovada apartenenţei sale la un alt stat. Prin apatrid Legea
nr.1024-XIV înţelege orice persoană care nu este cetăţean al RM şi nici cetăţean al unui alt stat,
adică persoana care nu are cetăţenia RM şi nici dovada apartenenţei sale la un alt stat. Persoanele
menţionate care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului RM sunt supuse răspunderii penale
dacă infracţiunile lor sunt îndreptate împotriva intereselor RM, adică împotriva oricăror interese
din cele enumerate în alin.1 art.2 CP; împotriva păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de
război enumerate în cap.I al părţii speciale a CP; alte infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care RM este parte, incluse în CP. Pentru infracţiunile menţionate cetăţenii
străini şi apatrizii sunt pasibili de răspundere pe teritoriul RM dacă ei nu au fost supuşi pedepsei
în statul străin (alin.3 art.11 CP).
6. Prevederea din alin.4 art.11 se descifrează în sensul că persoanele care au săvârşit
infracţiuni, dar au imunitate diplomatică, nu cad sub incidenţa legii penale şi nu sunt supuse
jurisdicţiei penale a RM. Aceasta este o prevedere a tratatelor internaţionale în care sunt
enumerate categoriile de persoane care se bucură de imunitate diplomatică de jurisdicţie.
Imunitatea diplomatică nu înlătură ilegalitatea şi pedepsirea faptei săvârşite de diplomat, dar
numai stabileşte ordinea de realizare a răspunderii penale. Persoanele care se folosesc cu rea-
credinţă de dreptul de imunitate diplomatică sunt declarate persoane nongrata şi li se propune
părăsirea RM.
7. Potrivit alin.5 al articolului comentat, infracţiunile săvârşite în limitele apelor teritoriale
sau ale spaţiului aerian al RM sunt recunoscute drept fapte săvârşite pe teritoriul RM. În anumite
condiţii, navele maritime nemilitare şi navele aeriene înregistrate în porturile RM au un statut
juridic similar cu teritoriul RM. În conformitate cu prevederile alin.5 art.11, aceste condiţii
presupun aflarea navei în spaţiul deschis acvatic sau aerian în afara teritoriului RM, dacă altfel
nu este prevăzut de tratatele internaţionale.
8. Conform prevederilor alin.6 art.11, jurisdicţia statului se extinde şi asupra navelor
militare maritime sau aeriene ale RM indiferent de locul aflării lor. Aceasta înseamnă că
infracţiunile săvârşite la bordul navelor menţionate se consideră săvârşite pe teritoriul RM şi cad
sub incidenţa CP.
9. Instanţa de judecată ia în consideraţie pedepsele şi antecedentele penale ale persoanelor
pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului RM, în cazul în care aceeaşi persoană a săvârşit
o nouă infracţiune pe teritoriul RM (alin.7 art.11). Aceste informaţii vor fi luate în consideraţie la
individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune şi la soluţionarea chestiunilor privind
amnistia în condiţii de reciprocitate, în temeiul hotărârii instanţei de judecată.
Articolul 12. LOCUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI
Locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
[Art.12 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. Prin loc al săvârşirii infracţiunii se înţelege un spaţiu determinat în care s-a săvârşit
fapta infracţională. Art.12 prevede că locul săvârşirii faptei se consideră spaţiul în care persoana
a acţionat, iar în cazul inacţiunii - locul în care persoana trebuia sau putea să acţioneze, dacă
această componenţă de infracţiune este formală. Locul săvârşirii infracţiunii coincide, de obicei,
cu timpul săvârşirii faptei, deoarece locul şi timpul sunt noţiuni ce se află în interdependenţă
logică şi nu pot exista decât într-o atare ambianţă.
2. La săvârşirea infracţiunii comise peste hotarele RM, dacă participantul a acţionat pe
teritoriul RM, el va răspunde conform legii penale a RM, chiar dacă această faptă nu se
pedepseşte în statul în care a fost săvârşită fapta.
Articolul 13. EXTRĂDAREA
(1) Cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în
Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi
sunt supuşi răspunderii penale conform prezentului cod.
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului
Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi extrădaţi numai în baza unui tratat
internaţional la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate în temeiul
hotărârii instanţei de judecată.
1. Prin extrădare se înţelege acţiunea de predare de către un stat altui stat a unui infractor,
care se află pe teritoriul său, spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa.
2. Condiţiile şi procedura de extrădare se reglementează de tratatele internaţionale la care
RM este parte, legislaţia penală (art.13 CP) şi procesual-penală (art.541-550 CPP).
3. Cetăţenii RM nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din republică (alin.2 art.18 CRM). Dreptul
de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor internaţionale la care RM
este parte (alin.3 art.19 CRM). Reglementările enunţate au fost preluate şi de legea penală care
prevede regula conform căreia cetăţenii RM şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în RM,
în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi (alin.1 art.13 CP). Această
categorie de persoane este supusă răspunderii penale conform prevederilor CP al RM. În acelaşi
timp, nu se exclude posibilitatea de extrădare a cetăţeanului RM în baza unor acorduri bilaterale
(de exemplu, în baza acordului de asistenţă juridică).
4. Prevederile alin.2 art.13 CP se întemeiază pe principiul consfinţit în alin.2 art.19 CRM şi
pe cel din art.25 al Legii nr.275-XIII din 10.11.1994 Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor
străini şi al apatrizilor în RM şi admit posibilitatea extrădării cetăţenilor străini şi a apatrizilor ce
au săvârşit infracţiuni după hotarele RM, dar care se află pe teritoriul republicii. În acest caz
extrădarea se face numai în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale sau dacă
extrădarea este întemeiată pe o hotărâre a instanţei de judecată (Convenţia Europeană de
Extrădare, Paris 13.12.1957 şi protocoalele adiţionale la această convenţie, Strasbourg
15.10.1975 şi 17.03.1978).
CAPITOLUL II
INFRACŢIUNEA
Articolul 14. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE
(1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele
unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni.
 1. Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţiile fundamentale ale
dreptului penal. Infracţiunea determină răspunderea penală şi pedeapsa penală, deoarece
problema răspunderii penale şi a pedepsei penale se pune numai după ce s-a săvârşit infracţiunea.
Din acest punct de vedere este logic faptul că legiuitorul a abordat în CP mai întâi concepţia
privitoare la infracţiune, apoi pe cea referitoare la instituţiile enunţate.
2. În definiţia infracţiunii dată în alin.1 art.14 CP sunt enunţate trăsăturile (semnele)
esenţiale ale acesteia prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie
infracţiune, ea trebuie să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu
vinovăţie; d) pasibilă de pedeapsă penală. În lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există
infracţiune.
3. Fapta prejudiciabilă constituie temeiul real al răspunderii penale (alin.1 art.51 CP).
Prin faptă se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă
de acţiune sau inacţiune prejudiciabilă.
Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce interzice o
anumită activitate. De exemplu, acţiunea de furt încalcă interdicţia ce rezultă din art.186 CP.
Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, în neîndeplinirea unei obligaţiuni impuse de
lege sau de alte acte normative. Astfel, neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană
care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde constituie infracţiunea
prevăzută de art.162 CP.
Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-penală prin capacitatea reală de a
produce o urmare negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale indicate expres în art.2
CP sau în crearea unui pericol pentru acestea. Sub acest aspect prin faptă (acţiune sau inacţiune)
într-o accepţie generală se înţelege activitatea desfăşurată laolaltă cu urmările produse. De aici
concluzia că nu pot fi apreciate drept infracţiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei, fără o
substanţă reală a acestora. Numai în măsura în care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au
concretizat într-o acţiune sau într-o inacţiune incriminată, care a produs urmări dăunătoare, se
poate vorbi de infracţiune.
4. În art.14 CP infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, şi nu "social-
periculoasă", cum era prevăzută în art.7 CP din 1961.
În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi sens şi fac parte din acelaşi
câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă, cauzează un prejudiciu
valorilor sociale indicate în art.2 CP, legiuitorul recunoaşte că infracţiunea este o faptă social-
prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze, legiuitorul s-a pronunţat
în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele articole din CP, şi
expresii cum ar fi faptă care nu prezintă pericol social (art.58 CP), persoană care nu prezintă
pericol social (art.59) etc. De aceea în continuare, pentru o expunere uniformă a textului, vom
utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut şi similar termenului social-periculos.
Caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei reprezintă elementul ei material şi dezvăluie
esenţa socială a infracţiunii de a cauza o daună valorilor sociale apărate de legea penală sau de a
crea un pericol pentru acestea. Elementul material al infracţiunii este criteriul principal de
deosebire a infracţiunii de alte acte delictuoase şi determină gradul prejudiciabil al infracţiunii.
5. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă să constituie infracţiune, ea
trebuie să fie prevăzută în CP - unica lege penală a RM (alin.1 art.1 CP).
Această trăsătură este impusă de principiul legalităţii consacrat în alin.2 art.1 CP, conform
căruia CP "determină faptele ce constituie infracţiuni". Acest principiu este în deplin acord cu
art.72 din Constituţie şi exclude interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a
legii penale (art.3 CP).
Între caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi prevederea faptei în legea penală există o
strânsă legătură. Legea nu creează caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei, ci le recunoaşte. Ele
(caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei) impun prevederea faptei în legea penală ca
infracţiune când pericolul acesteia a crescut şi tot ele sunt factorul principal care impune
dezincriminarea faptei în cazul în care gradul ei prejudiciabil a scăzut.
 Incriminarea şi dezincriminarea faptei sunt de competenţa legiuitorului (lit.n) alin.3 art.72
din CRM). O dată cu prevederea faptei în lege, ea obţine o formă juridică, devine o categorie
penală, cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.
6. Simpla constatare a prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă
pentru calificarea acesteia drept infracţiune. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura
în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să
reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei (art.17-19 CP). Persoana poate
fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.6 şi
51 CP).
În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art.20 CP) sau a fost săvârşită sub
influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-
şi dirijeze acţiunile (art.39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici
fapta prejudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art.23 CP).
7. Infracţiunea fără pedeapsă nu are sens juridic penal. În partea specială a CP toate
infracţiunile sunt sancţionate cu pedepse penale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru
săvârşirea infracţiunilor legea penală îşi realizează scopul urmărit: apărarea valorilor sociale şi
prevenirea săvârşirii faptelor prejudiciabile (art.1-2 CP).
În acelaşi timp, CP prevede liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală (cap.VI
şi IX CP). Liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală sunt aspecte ale principiului
individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale, care, în lipsa pedepsei penale pentru
infracţiunea săvârşită, nu ar fi avut nici o importanţă (art.7 CP).
8. Noţiunea de infracţiune expusă în art.14 CP este material-formală. Elementul material
caracterizează infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, iar cel formal - ca faptă prevăzută de legea
penală. Aceasta înseamnă că pentru tragerea la răspundere penală este necesar a stabili ca fapta,
care conţine semnele formale ale unei infracţiuni, să dispună de un anumit grad de
prejudiciabilitate. De aceea nu constituie infracţiune fapta care, deşi formal conţine semnele unei
infracţiuni, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni
(alin.2 art.14 CP). Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni în cazul în care aduce
o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul ei concret este în mod vădit
lipsită de importanţă. Lipsa vădită de importanţă a faptei se ia în consideraţie în raport cu
specificul faptelor care constituie infracţiuni, deoarece unele dintre acestea, cum sunt omorul şi
tâlhăria, prin conţinutul lor concret nu vor putea fi niciodată vădit lipsite de importanţă.
Problema privind recunoaşterea lipsei gradului prejudiciabil al faptei săvârşite se
soluţionează de organele urmăririi penale şi de instanţa de judecată în fiecare caz concret în
parte. Criteriile după care se determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15
CP.
Articolul 15. GRADUL PREJUDICIABIL AL INFRACŢIUNII
Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează
elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
1. La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvârşite (art.7 CP). Codul penal anterior nu prevedea dispoziţii referitoare la criteriile care
determină aceste două laturi ale prejudiciabilităţii.
În art.15 CP este dată numai caracteristica generală a criteriilor care determină gradul
prejudiciabil al infracţiunii. Descrierea caracterului prejudiciabilităţii infracţiunii a rămas în afara
reglementării legislative, ea fiind lăsată pe seama teoriei dreptului penal şi a jurisprudenţei.
2. Caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a pericolului unui grup de
infracţiuni care atentează la una şi aceeaşi valoare socială. El depinde, în primul rând, de
caracterul valorii sociale împotriva căreia este îndreptată infracţiunea din grupul dat, adică de
obiectul juridic al infracţiunii.
Infracţiunile din partea specială a CP nu sunt plasate la întâmplare, ci în funcţie de
importanţa pe care o dă legiuitorul valorilor sociale. De aceea caracterul prejudiciabil al
infracţiunii depinde de locul pe care infracţiunea dată îl ocupă în sistemul părţii speciale a CP.
Astfel, toate infracţiunile contra vieţii au un caracter prejudiciabil, cele contra patrimoniului -
altul etc. Din acest punct de vedere, omorul, de exemplu, ca infracţiune contra vieţii, se
deosebeşte calitativ de orice alt fel de infracţiuni (după obiectul de atentare).
În raport cu caracterul prejudiciabil legiuitorul stabileşte gradul pericolului fiecărei
infracţiuni din grupul cu acelaşi caracter prejudiciabil.
3. Gradul prejudiciabil constă din caracteristica cantitativă a unei infracţiuni în raport cu
alte infracţiuni din grupul celora care au acelaşi caracter prejudiciabil. Criteriile care determină
gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP. Acestea sunt semnele obiective şi
subiective ce caracterizează elementele componenţei de infracţiune: obiectul, latura obiectivă,
subiectul şi latura subiectivă. De exemplu, în limitele infracţiunilor contra patrimoniului, după
metoda săvârşirii infracţiunii (semn al laturii obiective) jaful (art.187 CP) prezintă un grad
prejudiciabil mai mare decât furtul (art.186 CP). În funcţie de forma vinovăţiei (semn al laturii
subiective), infracţiunea de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor (art.197 CP) este
mai periculoasă decât aceeaşi faptă săvârşită din imprudenţă (art.198 CP) etc.
Gradul prejudiciabil depinde şi de formele de participaţie la săvârşirea infracţiunii (art.41-
47 CP), etapele activităţii infracţionale (art.25-27 CP) şi de alţi factori.
4. Gradul prejudiciabil este legal (abstract). El este stabilit de legiuitor şi se ia în
consideraţie la incriminarea faptei în natura şi limitele pedepselor prevăzute pentru ea. De
exemplu, răpirea unei persoane, săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală, prezintă un grad prejudiciabil sporit şi este mai aspru pedepsită decât aceeaşi faptă
săvârşită de o persoană ori de două sau mai multe persoane (art.164 CP). La schimbarea gradului
prejudiciabil acesta se oglindeşte în sancţiunea pentru infracţiunea dată, care va fi ori mai blândă,
ori mai aspră.
5. Gradul prejudiciabil este concret în cazul în care e stabilit de către instanţa de judecată la
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, ţinându-se cont de criteriile din cap.V şi
VI, VIII şi IX din partea generală a CP. De exemplu, în funcţie de criteriile menţionate, persoana
în vârstă de până la 18 ani, care a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă, cum este furtul (alin.1
art.186 CP), poate fi pedepsită cu închisoarea pe un termen concret în limitele de la 6 luni până
la 3 ani sau poate fi liberată de răspunderea penală conform art.54 CP.
Articolul 16. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR
(1) În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de prezentul
cod sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave
şi excepţional de grave.
(2) Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate
de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv.
(3) Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede
pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
(4) Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv.
(5) Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru
care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani.
(6) Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie
pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.
[Art.16 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. CP din 1961 definea infracţiunea gravă (art.71) şi deosebit de gravă (art.23), iar în unele
articole se întâlneau şi noţiuni cum ar fi: infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social (art.48)
şi infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (cap.I din partea specială). Acest cod însă nu
preciza semnele acestor categorii de infracţiuni şi nu conţinea criterii unice pentru clasificarea
lor.
2. În art.16 CP este legiferată clasificarea infracţiunilor în funcţie de caracterul şi gradul lor
prejudiciabil. De fapt, la baza acestei clasificări stă expresia juridică a caracterului şi gradului
prejudiciabil al faptei, care se manifestă prin una din categoriile de pedeapsă - închisoarea şi
mărimea ei maximă, prevăzută pentru ea în sancţiunea articolului respectiv din partea specială a
CP, şi forma vinovăţiei. În funcţie de aceste criterii, infracţiunile sunt clasificate în 5 categorii:
uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.
3. La infracţiunile uşoare se referă faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru
care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de
până la 2 ani inclusiv.
Din interpretarea logică şi semantică a conţinutului acestei norme juridice rezultă că în
categoria dată se includ infracţiunile sancţionate numai cu închisoarea fie drept unicul tip de
pedeapsă, fie ca alternativă altor categorii de pedepse. Însă în partea specială a CP unele
infracţiuni sunt sancţionate numai cu pedepse de altă natură. De exemplu, eschivarea de la
acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului se pedepseşte cu amendă în mărime de până la
200 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată de până la 180 de ore în folosul
comunităţii (art.203 CP); distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi
cultură se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 până la 3000 de unităţi convenţionale sau
cu arest până la 6 luni (art.221 CP) etc. Mai mult, persoanele juridice care au săvârşit
infracţiunile prevăzute în alin.3 art.21 CP în general nu pot fi sancţionate cu închisoarea (art.63
CP). Aceste infracţiuni se referă, de asemenea, la categoria infracţiunilor uşoare.
4. Infracţiuni mai puţin grave şi grave se consideră faptele intenţionate sau săvârşite din
imprudenţă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de
până la 5 ani şi, respectiv, de până la 15 ani.
La infracţiunile mai puţin grave se referă omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP);
munca forţată (art.168 CP); încălcarea regulilor de zbor (art.262 CP), favorizarea infracţiunii
(art.323 CP) etc.
Infracţiunile de tipul celora cum sunt lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau a mai
multor persoane (alin.2 art.149 CP); huliganismul agravat (alin.2 şi 3 art.287 CP) etc. se includ
în categoria infracţiunilor grave.
5. La baza clasificării infracţiunilor în deosebit de grave şi excepţional de grave stau
următoarele criterii: categoria pedepsei şi mărimea prevăzută de sancţiunea articolului din partea
specială a CP, precum şi forma vinovăţiei.
Toate infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave sunt săvârşite în mod
intenţionat. La categoria celor deosebit de grave se referă acele infracţiuni pentru care sancţiunea
normei de incriminare prevede numai pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce
depăşeşte 15 ani. În cazul în care sancţiunea prevede pentru pedeapsa cu închisoarea o
alternativă în formă de detenţiune pe viaţă, această infracţiune se consideră excepţional de gravă.
De exemplu, infracţiunea de însuşire în proporţii deosebit de mari a bunurilor se pedepseşte cu
închisoarea de la 10 până la 25 de ani şi, prin urmare, ea este o infracţiune deosebit de gravă
(alin.2 art.195 CP). Banditismul însă (art.283 CP) este o infracţiune excepţional de gravă, din
care cauză ea se pedepseşte cu închisoarea de la 16 până la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
6. În funcţie de circumstanţele agravante ale componenţei de infracţiune, aceeaşi
infracţiune este inclusă în diferite categorii din cele 5 menţionate în art.16 CP. De exemplu,
traficul de fiinţe umane, incriminat în art.165 CP, constituie o infracţiune gravă în cazul
calificării faptei în cadrul dispoziţiilor alin.1. Aceeaşi faptă, dacă se încadrează în limitele
prevederilor alin.2, este considerată o infracţiune deosebit de gravă, iar în cazul calificării în baza
prevederilor alin.3 ea este apreciată drept infracţiune excepţional de gravă.
7. Clasificarea infracţiunilor (art.16 CP) are importanţă teoretică şi practică. În raport cu
categoriile infracţiunilor, în CP sunt incriminate actele de pregătire a infracţiunilor (art.26 CP),
favorizarea infracţiunii (art.323), denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă săvârşite în
circumstanţe agravante (lit.a) alin.2 art.311 şi lit.a) alin.2 art.312 CP) etc.
Atribuirea infracţiunii la una din categoriile indicate în art.16 CP atrage după sine şi
anumite consecinţe juridice. Astfel, în funcţie de categoria infracţiunii săvârşite, se stabilesc
categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP); se aplică
pedeapsa mai blândă decât cea prevăzută de lege (art.79 CP) şi în cazul unui concurs de
infracţiuni (art.84 CP); nu se aplică condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei (alin.4 art.90 CP); sunt reglementate termenele de prescripţie ale executării sentinţei de
condamnare (art.97 CP) etc.
Articolul 17. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ CU INTENŢIE
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o
îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările
ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.
1. Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (art.6, 51
CP) poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale. În CP nu se defineşte noţiunea de
vinovăţie, însă ea poate fi dedusă din dispoziţiile art.17-18 CP. Ea reprezintă atitudinea psihică
conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii infracţiunii, care, împreună cu motivul şi
scopul, constituie latura subiectivă a infracţiunii.
2. Dispoziţia art.17 CP reproduce întocmai definiţia intenţiei, ca formă a vinovăţiei,
prevăzută în art.8 CP din 1961.
Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în două
modalităţi: a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte
survenirea acestor urmări; b) intenţia indirectă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă
seama de gradul prejudiciului faptei, prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă admite
în mod conştient survenirea acestor urmări.
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei constituie elementul
intelectiv al intenţiei, iar dorinţa sau admiterea în mod conştient a survenirii urmării
prejudiciabile reprezintă elementul ei volitiv.
3. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie directă, cât şi
prin intenţie indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a obiectului infracţiunii,
acţiunii sau inacţiunii prin care se realizează activitatea infracţională. Dacă latura obiectivă a
infracţiunii se caracterizează şi prin anumite semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau
modul săvârşirii infracţiunii, înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste semne. De exemplu, se
consideră infracţiune de jaf atunci când infractorul îşi dă seama că săvârşeşte infracţiunea în
prezenţa părţii vătămate sau a altor persoane. În cazul în care făptuitorul în situaţia creată
consideră că acţionează pe ascuns, cele săvârşite se încadrează în componenţa de infracţiune de
furt (p.2-3 HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea averii proprietarului).
În cazul infracţiunilor agravate conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi aceste
circumstanţe. De exemplu, persoana care nu ştia precis de graviditatea părţii vătămate nu poate
să poarte răspunderea penală pentru infracţiunea agravată cum este omorul unei femei gravide
(p.14 HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
omor intenţionat).
Art.17 CP nu cere cunoaşterea de către făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică
prevederea ei ca infracţiune în legea penală. Însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în
CP ca infracţiuni este legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli,
interdicţii sau de o activitate ilegală. De exemplu, efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de
către medic (art.160 CP); încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie
(art.180 CP); aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art.143 CP) etc.
În astfel de cazuri conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi înţelegerea că el săvârşeşte o
faptă interzisă.
4. Un alt aspect al elementului intelectiv - acela al prevederii urmării prejudiciabile a faptei
cu intenţie directă şi indirectă - se manifestă diferit.
Previziunea în cazul intenţiei indirecte presupune înţelegerea posibilităţii survenirii reale a
consecinţelor prejudiciabile (p.3 HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica
judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Săvârşind fapta penală prin intenţie directă,
persoana prevede nu numai posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, ci, de regulă, şi
inevitabilitatea survenirii ei. De exemplu, aruncând victima într-o prăpastie, făptuitorul prevede
nu numai posibilitatea, ci şi inevitabilitatea morţii ei.
5. Elementul volitiv al intenţiei se caracterizează printr-o anumită atitudine volitivă faţă de
urmarea prejudiciabilă.
Persoana care activează cu intenţie directă doreşte survenirea urmării prejudiciabile şi îşi
depune voit eforturile pentru atingerea rezultatului dorit. Spre deosebire de intenţia directă, la
săvârşirea infracţiunii prin intenţie indirectă, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii reale a
urmării prejudiciabile, nu o doreşte, însă o admite în mod conştient. Are, deci, o atitudine de
indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării prejudiciabile.
Rezultă că reglementarea intenţiei în art.17 CP este orientată spre infracţiunile cu
componenţe materiale. Însă în CP o mare parte de infracţiuni au componenţe formale, urmarea
prejudiciabilă a cărora nu este un semn obligatoriu al laturii obiective. În astfel de cazuri,
elementul volitiv se caracterizează prin dorinţa de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă
indiferent de faptul survenirii unor urmări materiale. De exemplu, infracţiunea de expediere
ilegală de substanţe narcotice se consideră consumată din momentul primirii coletului poştal sau
a bagajului cu astfel de substanţe de către instituţia de comunicaţie sau de punctul de recepţie a
bagajelor (p.3. HP CSJ nr.12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice).
6. Delimitarea intenţiei directe de intenţia indirectă are importanţă teoretică şi practică.
Astfel, dacă omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie
indirectă, tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile
vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a
survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui (p.3 HP CSJ nr.9 din 15.11.1993
Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Prin urmare, pregătirea
(art.26 CP) şi tentativa de infracţiune (art.27 CP) pot fi săvârşite numai cu intenţie directă. Dacă
vinovatul a activat cu intenţie indirectă, el va fi tras la răspundere penală pentru urmarea
prejudiciabilă care a survenit real şi pe care acesta o admisese în mod conştient.
Motivul şi scopul infracţiunii relevă faptul că persoana care o săvârşeşte urmăreşte şi
doreşte o anumită finalitate. În astfel de cazuri persoana acţionează numai cu intenţie directă.
Intenţia indirectă se exclude şi în cazul infracţiunilor cu componenţe formale.
7. Teoria şi legea penală cunoaşte şi alte modalităţi ale intenţiei. După timpul apariţiei
intenţiei ea poate fi spontană şi premeditată. Intenţia spontană se manifestă în două forme:
simplă şi din afect. În cazul intenţiei spontane simple intenţia de a săvârşi infracţiunea apare din
cauza unor condiţii în care se află persoana şi se realizează imediat sau după o perioadă scurtă de
timp din momentul apariţiei ei. De exemplu, în timpul unei sfezi dintre două persoane, una din
ele ia un cuţit de pe masă şi o ucide pe cealaltă.
Spre deosebire de intenţia spontană simplă, intenţia din afect apare în mod subit sub
imperiul unor tulburări sau al altor stări de provocare ca reacţie imediată la aceste provocări.
Această modalitate a intenţiei spontane constituie un semn ce caracterizează latura subiectivă a
unor componenţe de infracţiuni, cum sunt omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP),
pruncuciderea (art.147 CP) şi vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în
stare de afect (art.156 CP), iar în cazul altor infracţiuni ea poate fi considerată drept circumstanţă
atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP).
Intenţia premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariţia ideii de a săvârşi
infracţiunea până la realizarea ei. De regulă, în acest interval de timp, persoana plănuieşte şi se
pregăteşte în vederea săvârşirii infracţiunii, creându-şi condiţii favorabile pentru realizarea ei. În
astfel de situaţii, intenţia premeditată sporeşte gradul prejudiciabil al faptei şi al făptuitorului, de
aceea ea apare mai prejudiciabilă decât intenţia spontană. De exemplu, intenţia premeditată este
un semn ce caracterizează latura subiectivă a unor astfel de infracţiuni, cum sunt omorul
intenţionat săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.2 art.145 CP), banditismul (art.283 CP), crearea
sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP) etc. În alte cazuri premeditarea poate fi
luată în vedere la individualizarea pedepsei ca semn ce determină gradul prejudiciabil al
infracţiunii (art.7 şi 15 CP).
După gradul de concretizare a intenţiei, pentru practica judiciară are importanţă clasificarea
ei în intenţie concretă şi intenţie nedeterminată.
În cazul intenţiei concrete persoana prevede şi doreşte survenirea unui rezultat bine
determinat. De exemplu, făptuitorul ştie că victima nu are vârsta de 14 ani şi o violează.
Acţiunile lui vor fi calificate ca viol al unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani în baza
lit.b) alin.3 art.171 CP.
În cazul intenţiei nedeterminate făptuitorul prevede şi doreşte să cauzeze un prejudiciu, însă
îşi imaginează în linii generale urmările posibile, dorind în egală măsură survenirea oricăreia din
aceste urmări. De exemplu, la săvârşirea infracţiunii de viol făptuitorul nu ştia precis vârsta
victimei, admiţând că ea poate fi şi minoră. În acest caz făptuitorul va fi tras la răspundere penală
pentru viol în funcţie de vârsta pe care de fapt o avea victima, adică după rezultat.
8. Vinovăţia nu se prezumă. Concluziile instanţei judecătoreşti cu privire la vinovăţia sau
nevinovăţia inculpatului trebuie să fie motivate în sentinţă, indicându-se probele cercetate (p.1
HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor
premeditat). Sarcina dovedirii vinovăţiei revine acuzării, inculpatul şi apărătorul lui având
posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc de probă pentru a o infirma.
Articolul 18. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ DIN IMPRUDENŢĂ
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate
ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
1. În art.18 CP este prevăzută imprudenţa ca formă a vinovăţiei sub două modalităţi: a)
sineîncrederea exagerată (uşuratică) şi b) neglijenţa.
2. Sineîncrederea exagerată se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama că, în
condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, această activitate prezintă un anumit grad
prejudiciabil, prevede urmările ei prejudiciabile, rezultat pe care nu-l doreşte şi nici nu-l acceptă,
dar consideră uşuratic că prin felul în care acţionează îl va evita.
Factorul intelectiv al sineîncrederii exagerate constă în înţelegerea de către făptuitor a
caracterului prejudiciabil al activităţii sale şi în prevederea urmării prejudiciabile ce poate
surveni din cauza ei.
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei este legată, de regulă, de nerespectarea unor
reguli de precauţie stabilite pentru a evita survenirea unor consecinţe prejudiciabile în procesul
de desfăşurare a anumitor activităţi. De exemplu, motociclistul, dezvoltând o viteză inadmisibilă
pe o rută din raza oraşului, îşi dă seama că această abatere de la regulile de circulaţie rutieră
creează un pericol pentru securitatea participanţilor la trafic.
Prevederea în cadrul sineîncrederii exagerate presupune nu numai prevederea posibilităţii
producerii urmării prejudiciabile, ci şi posibilitatea preîntâmpinării unei astfel de urmări.
Posibilitatea preîntâmpinării urmărilor se bazează pe aprecierea unor temeiuri şi împrejurări care,
în concepţia făptuitorului, ar trebui să evite rezultatul prevăzut. La baza acestei aprecieri pot sta
încrederea făptuitorului în experienţa şi pregătirea sa profesională, starea tehnică a
mecanismelor, acţiunile altor persoane, precum şi alte împrejurări de natură să prevină
producerea rezultatului prejudiciabil.
3. Factorul volitiv al sineîncrederii exagerate reprezintă eforturile pe care le depune
făptuitorul la desfăşurarea activităţii cu nerespectarea regulilor de precauţie în condiţiile
încrederii sale în anumiţi factori care, în concepţia sa, pot împiedica survenirea rezultatului şi
care, de fapt, au fost apreciaţi exagerat.
Când făptuitorul nu se bazează pe nici un temei care ar putea preîntâmpina rezultatul, ci pe
hazard, pe întâmplare, vinovăţia sa va îmbrăca forma intenţiei, întrucât în asemenea caz ea
echivalează cu acceptarea urmărilor prevăzute. În situaţia sineîncrederii exagerate făptuitorul
crede sincer, dar greşit, exagerat că rezultatul nu se va produce, şi această încredere îl însoţeşte
pe tot parcursul activităţii sale. La intenţie, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii
rezultatului, îl acceptă în mod conştient şi nu face nici un efort pentru preîntâmpinarea lui.
De exemplu, acţiunea persoanei care a instalat pe terenul său un dispozitiv explozibil, în
urma exploziei căruia au murit oameni, urmează a fi calificată ca omor intenţionat, dar nu din
imprudenţă (p.26 HP CSJ Cu privire la practica judiciară în cauzele de omor intenţionat).
4. Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu îşi da seama de
caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile, deşi
trebuia şi putea să le prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a gradului prejudiciabil al faptei şi al
prevederii producerii rezultatului ei deosebesc imprudenţa de toate celelalte forme şi modalităţi
ale vinovăţiei.
În dreptul penal esenţa neglijenţei constă în faptul că persoana trebuia şi putea să prevadă
posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil.
5. Sintagma din art.18 CP trebuia să prevadă exprimă obligaţiunea persoanei de a prevedea
posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile. Această obligaţiune rezultă din diferite norme,
reguli, instrucţiuni legale care reglementează modul de desfăşurare a unor activităţi sau din
anumite reguli de convieţuire socială bazate pe experienţa de viaţă. În lipsa obligaţiunii de a
prevedea posibilitatea survenirii rezultatului se exclude vinovăţia.
Obligaţiunea de prevedere se deduce nu din posibilităţile individuale, concrete ale
persoanei, ci din posibilitatea unui individ mediu, obişnuit, care, activând în condiţiile
făptuitorului, ar fi trebuit să prevadă rezultatul acţiunii sale. Prin urmare, obligaţiunea de a
prevedea rezultatul este o condiţie obiectivă a neglijenţei şi la stabilirea ei nu se iau în
considerare particularităţile individuale ale persoanei concrete.
6. Pe lângă obligaţiunea de a prevedea rezultatul (trebuia să-l prevadă), este necesar ca
persoana să poată prevedea natura şi dimensiunile lui. Posibilitatea de prevedere este o condiţie
subiectivă a neglijenţei şi se stabileşte în funcţie de particularităţile individuale ale făptuitorului,
pregătirea şi experienţa lui profesională sau de viaţă, circumstanţele concrete ale situaţiei în
fiecare caz aparte. Dacă se va stabili că persoana nicicum nu putea să prevadă producerea
rezultatului, va exista o faptă săvârşită fără vinovăţie, şi nu infracţiune (art.20 CP). Numai atunci
când persoana care trebuia să prevadă şi să preîntâmpine rezultatul faptei sale a putut, însă nu şi-
a onorat această obligaţiune, sunt temeiuri de a se vorbi despre prezenţa vinovăţiei în formă de
neglijenţă.
7. În general, art.18 CP reglementează imprudenţa în cele două modalităţi menţionate
numai în cazurile infracţiunilor cu componenţe materiale, de rezultat.
Crearea pericolului survenirii urmării prejudiciabile din cauza sineîncrederii exagerate sau
a neglijenţei, în lipsa unui rezultat real, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului, chiar nici
atunci când rezultatul a fost preîntâmpinat de alte persoane sau din întâmplare nu a survenit.
Excepţie fac infracţiunile cu componenţe formale prevăzute expres în partea specială a CP
(art.235 alin.1 art.345 CP).
Specificul acestei forme de vinovăţie rezultă şi din faptul că CP nu prevede răspunderea
penală pentru participaţia la săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă (art.41 CP) şi exclude
posibilitatea pregătirii şi tentativei la ele (art.26-27 CP).
Articolul 19. INFRACŢIUNE SĂVÂRŞITĂ CU DOUĂ FORME DE VINOVĂŢIE
Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave
care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia
făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a
prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau
dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată.
1. De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă. Însă unele
infracţiuni, după construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea
cumulativă a intenţiei şi imprudenţei. Astfel de infracţiuni în art.19 CP sunt definite ca infracţiuni
săvârşite cu două forme de vinovăţie.
2. Sub aspect obiectiv infracţiunile cu două forme de vinovăţie constau dintr-o faptă
iniţială, al cărei rezultat se amplifică, conducând la o consecinţă mai gravă. Sub aspect subiectiv,
aceste infracţiuni se caracterizează prin intenţie, ce stă la baza acţiunii iniţiale, şi imprudenţă faţă
de urmarea mai gravă. Urmarea mai gravă provocată din imprudenţă prin fapta săvârşită cu
intenţie apare astfel drept circumstanţă agravantă la infracţiunile săvârşite cu intenţie.
Dacă CP nu ar fi incriminat infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie în partea
specială a CP ca infracţiuni distincte, în practica judiciară la încadrarea juridică a unor asemenea
fapte s-ar fi impus aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, realizându-se un concurs ideal:
infracţiunea iniţială comisă cu intenţie şi alta din imprudenţă.
De exemplu, luarea de ostatici şi lipsirea de viaţă din imprudenţă sunt fapte incriminate ca
infracţiuni concrete în alin.1 art.280 CP şi, respectiv, în art.149 CP. Ele, fiind unite de legiuitor
într-o componenţă, au format o singură infracţiune de luare de ostatici care a provocat decesul
unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.280 CP), sancţiunea pentru această incriminare fiind cu
mult mai aspră decât sancţiunile prevăzute pentru fiecare din infracţiunile unite.
3. În partea specială a CP infracţiunile cu două forme de vinovăţie după construcţia lor sunt
incriminate sub forme de infracţiuni materiale agravate şi infracţiuni formale agravate.
La infracţiunile materiale agravate săvârşite cu două forme de vinovăţie se referă:
vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul
victimei (alin.4 art.151 CP); provocarea ilegală a avortului care a cauzat din imprudenţă o
vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi decesul victimei
(alin.2 art.159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.278 CP)
etc.
Ca exemple de infracţiuni formale agravate care pot fi săvârşite cu două forme de vinovăţie
sunt: internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică, care a cauzat din imprudenţă vătămarea gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori decesul victimei (alin.2 art.169 CP); lăsarea în
primejdie, care a provocat din imprudenţă decesul victimei (alin.2 art.163 CP); luarea de ostatici
care a dus la decesul victimei din imprudenţă (alin.3 art.280 CP) etc.
4. Cunoaşterea trăsăturilor specifice ale infracţiunilor cu două forme de vinovăţie are o
mare importanţă practică. Or, ele, conform art.19 CP, se consideră în general infracţiuni
intenţionate şi asupra lor se răsfrâng toate consecinţele ce decurg din acest statut al lor, legate, de
exemplu, de clasificarea lor (art.16 CP), stabilirea recidivei (art.34 CP), categoriile
penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP) etc.
Articolul 20. FAPTA SĂVÂRŞITĂ FĂRĂ VINOVĂŢIE (CAZUL FORTUIT)
Fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau
nu putea să le prevadă.
1. Art.20 CP reglementează un aspect al principiului vinovăţiei, care exclude incriminarea
obiectivă în dreptul penal al RM. Nici o faptă săvârşită fără vinovăţie, oricât de prejudiciabile ar
fi urmările ei, nu poate fi recunoscută drept infracţiune.
Din dispoziţiile art.20 CP rezultă două situaţii în care între acţiunea (inacţiunea) şi urmarea
prejudiciabilă survenită există legătură cauzală, însă fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie.
2. În prima situaţie persoana care a comis fapta nu îşi dă seama şi, conform circumstanţelor
cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale. La
această situaţie se referă, în primul rând, legitima apărare aparentă (putativă sau imperfectă),
când o persoană este convinsă, în baza unor date obiective şi a unor condiţii subiective, că se află
în faţa unui atac. În asemenea cazuri trebuie să existe împrejurări reale care să creeze
făptuitorului certitudinea că se află în faţa unui atac. Dacă se va stabili că persoana care se crede
cu bună-credinţă atacată şi circumstanţele concrete ale cauzei, inclusiv comportamentul părţii
vătămate, îi dădeau temeiuri de a aprecia acţiunile părţii vătămate ca atac ce-i dă dreptul de a se
apăra, fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie. Or, persoana nu-şi dădea seama şi, conform
circumstanţelor cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor
(inacţiunilor) sale.
În cazul infracţiunilor cu componenţe formale, dacă persoana nu îşi dădea seama sau nu
trebuia şi nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale, ele,
de asemenea, se consideră săvârşite fără vinovăţie. De exemplu, declaraţiile necorespunzătoare
adevărului, în situaţia în care martorul este de bunăcredinţă, că ele sunt adevărate, nu întrunesc
componenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.312 CP.
3. A doua situaţie, în care fapta se săvârşeşte fără vinovăţie, este aceea în care persoana nu
îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu prevede posibilitatea survenirii urmării
ei şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia şi nici nu putea să le prevadă.
Pentru existenţa acestei situaţii este necesar a stabili dacă fapta săvârşită îndeplineşte
următoarele condiţii ce se desprind din reglementarea menţionată:
Rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei trebuie să se datoreze unor împrejurări obiective,
neprevăzute de conştiinţa şi voinţa făptuitorului. Împrejurările imprevizibile pot fi: naturale
(cutremur, furtună, trăsnet etc.), diferite instalaţii sau mecanisme (scurtcircuit, ruperea unei piese
la o maşină etc.), o stare fiziologică (leşin, atac de cord etc.). Cauza imprevizibilă se poate datora
şi imprudenţei victimei (apare brusc în faţa automobilului în viteză) sau comportării unor
vieţuitoare (o viespe îl înţeapă în ochi pe conducătorul unui automobil în timp ce se află la volan,
din care cauză comite un accident de circulaţie, etc.).
Persoana care a săvârşit fapta trebuie să fi fost în imposibilitate de a prevedea împrejurarea
care a dus la producerea rezultatului. Neprevederea cauzelor care au acţionat şi a rezultatului
produs are un caracter obiectiv şi general; or, în condiţiile situaţiei apărute nici o persoană nu
putea să le prevadă. De exemplu, în situaţia în care un conducător de automobil a săvârşit un
accident, ce a dus la moartea unei persoane, din cauza unei defecţiuni tehnice de construcţie a
motorului, defecţiune care nu a fost descoperită la revizia tehnică a maşinii, împrejurare care nu
ar fi putut fi prevăzută de nici o altă persoană aflată în situaţia şoferului, se interpretează drept
infracţiune săvârşită fără vinovăţie.
Acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neprevăzut trebuie să fie o faptă
prevăzută de legea penală. În exemplul invocat conducătorul autovehiculului a produs un
accident rutier fără vinovăţie, prevăzut de alin.3 art.264 CP.
Numai atunci când fapta întruneşte cumulativ toate condiţiile subiective şi obiective
enunţate, aceasta se consideră săvârşită fără vinovăţie în înţelesul art.20 CP.
Articolul 21. SUBIECTUL INFRACŢIUNII
(1) Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul
săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani.
(2) Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală
numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2), art.164,
166 alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin.(2), (3) şi (4), art.190 alin. (2) şi (3),
art.192 alin.(2), art.195, 196 alin.(4), art.197 alin.(2), art.212 alin.(3), art.217 alin.(2) şi (3),
art.260, 268, 270, 271, 273 alin.(2) şi (3), art.275, 280, 281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288
alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2), art.305, 317 alin.(2), art.342, 350.
(3) Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de
răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele
condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare
a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei
anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor
de constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile
persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a
fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcţii
de conducere a persoanei juridice respective.
(4) Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător poartă răspundere
penală pentru infracţiunile săvârşite, prevăzute în art.215-218, 221, 223-246, 248-251, 257,
259-261.
(5) Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător
nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită.
[Art.21 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.2003 în vigoare din 12.06.03 şi Legea
nr.305-XV din 11 iulie 2003 privind modificarea Codului penal al Republicii Moldova (MO
nr.153-154 din 22 iulie 2003)]
1. Prin acest articol CP recunoaşte ca subiect al infracţiunii deopotrivă cu persoana fizică, şi
persoana juridică. În CP subiectul infracţiunii apare şi sub denumirea de infractor (alin.2 art.1
CP), de persoană care a săvârşit o infracţiune (alin.1 art.6, alin.1 art.11, art.17, art.18 CP etc.), de
persoană vinovată de săvârşirea infracţiunii (alin.2 art.10, alin.2 art.51 CP etc.), de făptuitor
(art.19, alin.1 art.26, art.27 CP etc.), autor, organizator, instigator sau complice (art.42 CP).
Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana care a săvârşit o infracţiune consumată, cât şi
cea care comite o infracţiune neconsumată (art.25-27 CP).
2. În alin.1 art.21 CP sunt indicate semnele ce caracterizează în general persoana fizică ca
subiect al infracţiunii. Acestea sunt: vârsta cerută de lege şi responsabilitatea.
3. Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul
comiterii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la
naştere, omul dobândeşte capacităţile psihice care-i dau posibilitate de a conştientiza acţiunile
sale şi de a şi le putea stăpâni.
Din alin.1 art.21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi
subiect al infracţiunii. Aceasta înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de
vedere penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este absolută şi în nici un caz nu se va
putea dovedi existenţa ei.
4. Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani.
Minorii între vârsta de 14 ani şi 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvârşirea
infracţiunilor indicate expres în alin.2 art.21.
5. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a
minorului (ziua, luna, anul naşterii). Această chestiune se soluţionează în conformitate cu
cerinţele legii de procedură penală. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua
naşterii, ci începând cu ziua următoare. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală
ziua naşterii urmează să fie considerată ultima zi a acelui an, care este numit de expert, iar în
cazul constatării vârstei prin numărul minimal sau maximal de ani, se deduce din vârsta
minimală a acestei persoane presupusă de expertiză (p.6 al HP CSJ nr.37 din 12 noiembrie 1997
Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării
cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori).
6. Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură faţă de orice
persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art.5 şi art.51 CP). Însă vârsta minorului este luată
în considerare la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale. Astfel, persoana în
vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspunderea penală în temeiul prevederilor art.54 CP
şi în conformitate cu prevederile procedurii penale; săvârşirea infracţiunii de către un minor
constituie o circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP), faţă de minori nu se aplică
detenţiunea pe viaţă (art.71 CP), închisoarea ca pedeapsă faţă de ei poate fi aplicată pe un termen
ce nu depăşeşte 15 ani (art.70) etc.
Referitor la problema vârstei de la care este posibilă răspunderea penală, trebuie să avem în
vedere că o mare parte din infracţiunile prevăzute în partea specială a CP pot fi săvârşite numai
de persoane care au atins o anumită vârstă. De exemplu, infracţiunile de atragere a minorilor în
activitatea criminală sau la consumul ilegal de droguri pot fi săvârşite numai de persoane care au
atins vârsta de 18 ani (art.208-209 CP). În alte cazuri, vârsta subiectului special în norma de
incriminare nu este determinată, însă este indicat caracterul activităţii persoanei sau funcţiile pe
care le ocupă. De exemplu, persoana cu funcţii de răspundere (art.327, 328 CP), persoana care
efectuează urmărirea penală (art.306, 308 CP), judecătorul (art.307 CP), medicul (art.160 CP),
lucrătorul transportului feroviar, naval sau aerian (art.263) etc. În aceste cazuri subiect al
infracţiunii poate fi persoana fizică care a împlinit 18 ani sau o altă vârstă stabilită de lege pentru
a ocupa aceste funcţii sau pentru a exercita aceste activităţi.
7. Alt semn ce caracterizează persoana fizică drept subiect al infracţiunii este
responsabilitatea. Noţiunea şi caracteristica responsabilităţii şi iresponsabilităţii sunt expuse în
comentariul la art.22-23 CP.
8. În concepţia CP din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al infracţiunii. Actualul
CP a mers pe calea recomandată ţărilor-membre de Consiliul Europei - de a recunoaşte în
legislaţia penală persoana juridică drept subiect al răspunderii penale. Astfel, alin.3 şi 4 art.21 CP
reglementează particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.
9. Norma citată indică următoarele semne ce caracterizează persoana juridică drept subiect
al infracţiunii: a) să fie constituită în ordinea şi modul prevăzute de lege; b) să desfăşoare
activitate de întreprinzător; c) ea poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile prevăzute
expres în alin.4 art.21 CP.
10. CP nu dă noţiunea de persoană juridică. Conform art.55 CC, persoană juridică este
organizaţia care posedă un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest
patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de
judecată.
Ea se consideră constituită în momentul înregistrării şi din acest moment are capacitatea de
folosinţă (alin.1 art.60 CC) şi de exerciţiu (alin.1 art.61 CC). Prin urmare, persoana juridică
poate fi subiect al infracţiunii de la data înregistrării ei de către stat.
11. Nu orice persoană juridică în sensul art.55 CC poate fi subiect al infracţiunii. CP
stabileşte în alin.4 art.21 că poate fi subiect al infracţiunii numai acea persoană juridică, ce
desfăşoară activitate de întreprinzător.
CP în art.125 dă interpretarea legislativă a activităţii de întreprinzător desfăşurată ilegal. Pe
cale de deducţie, din această interpretare s-ar putea formula şi înţelesul activităţii legale de
întreprinzător. Însă această activitate este reglementată expres de CC în cap.XI, sec.1 Dispoziţii
generale cu privire la antrepriză şi la prestări servicii şi sec. a 2-a Antrepriza, de Legea nr.845
din 3 ianuarie 1992 Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (cu modificările
corespunzătoare), de Legea nr.332 din 1999 Privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de
activitate. De aceea pot fi subiecţi ai infracţiunii numai acele persoane juridice, care desfăşoară
activitatea de întreprinzător ce corespunde dispoziţiilor acestor acte legislative şi normative.
12. Persoanele juridice pot fi trase la răspundere penală numai pentru infracţiunile
prevăzute de alin.4 art.21 CP. Răspunderea penală a persoanelor juridice care desfăşoară
activitatea de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea
săvârşită. În această situaţie persoana fizică trebuie să posede semnele prevăzute în alin.1 art.21
CP şi în articolul corespunzător din partea specială a CP.
13. În lit.a), b) şi c) alin.3 art.21 sunt prevăzute unele condiţii speciale privitoare la
specificul laturii obiective şi al laturii subiective ale infracţiunilor săvârşite de persoana juridică.
Articolul 22. RESPONSABILITATEA
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
1. În art.21 CP responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în
calitate de subiect al infracţiunii, iar în art.22 CP se dă noţiunea de responsabilitate.
Responsabilitatea este starea psihologică proprie omului normal şi este opusă
iresponsabilităţii prevăzute de art.23 CP. În literatura juridică responsabilitatea este denumită şi
capacitate penală sau imputabilitate.
 2. Responsabilitatea presupune doi factori: un factor intelectiv şi unul volitiv.
Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi
de a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ. Lipsa unuia dintre aceştia duce
la inexistenţa responsabilităţii şi, deci, la starea de iresponsabilitate.
3. Între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură. Responsabilitatea trebuie să
existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se mai poate pune
problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu
vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare, responsabilitatea este premisa vinovăţiei.
4. Trebuie să facem distincţie între responsabilitate şi răspunderea penală. Responsabilitatea
este consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama de caracterul
prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală
reprezintă o condamnare publică care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită. Numai o persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie,
o infracţiune, este supusă răspunderii penale (alin.2 art.51 CP). Astfel, responsabilitatea
constituie şi o premisă a răspunderii penale.
Articolul 23. IRESPONSABILITATEA
(1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte
prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile
ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei
tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical,
prevăzute de prezentul cod.
(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de
responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit
de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile
sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată,
pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire - ea poate fi
supusă pedepsei.
1. Potrivit alin.1 art.21 CP, numai persoana responsabilă poate fi subiect al infracţiunii.
Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită. Însă în cazurile în care apar
îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului,
organele urmăririi penale şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească starea psihică a
acestora, adică responsabilitatea sau iresponsabilitatea lor.
Art.23 CP dă noţiunea de iresponsabilitate ca stare psihologică opusă responsabilităţii
(art.22 CP) şi caracterizează criteriile ce stau la bază ei. Reglementările art.23 CP sunt de
principiu, norma dată exclude răspunderea penală a persoanei iresponsabile.
2. Din dispoziţiile cuprinse în art.23 CP rezultă că la baza iresponsabilităţii stau două
criterii: medical şi juridic. Acesta din urmă este denumit şi psihologic. Ambele criterii determină
numai în mod cumulativ iresponsabilitatea persoanei.
3. Criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii are la bază doi factori: intelectiv şi
volitiv, care sunt expuşi în art.23 CP prin expresia "nu putea să-şi dea seama de acţiunile şi
inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze".
Factorul intelectiv al iresponsabilităţii se manifestă prin faptul că persoana "nu putea să-şi
de seama de acţiunile şi inacţiunile sale" în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. Această
stare psihică presupune lipsa capacităţii persoanei de a înţelege caracterul adevărat al faptei şi
caracterul prejudiciabil al acesteia.
De exemplu, persoana care suferă de o boală psihică cronică, din cauza stării psihice
bolnăvicioase, nu înţelege că prin acţiunile sale suprimă viaţa victimei, distruge sau îşi însuşeşte
bunurile altei persoane etc. şi nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor întreprinse.
Factorul volitiv al iresponsabilităţii se caracterizează prin lipsa capacităţii persoanei de a-şi
dirija acţiunile sau inacţiunile în momentul săvârşirii infracţiunii şi este determinat de afectarea
sferei volitive a psihicului persoanei. Această stare psihică este strâns legată de incapacitatea
intelectuală a persoanei (factorul intelectiv), însă poate să se manifeste şi independent. De
exemplu, în cazul unei astfel de tulburări psihice cum este piromania, persoana simte impulsul de
a da foc, de a distruge prin foc şi, exceptând faptul că înţelege caracterul prejudiciabil al unei
asemenea fapte, nu are capacitatea de a se abţine de la impulsul de a incendia.
4. Numai prezenţa criteriului juridic (psihologic) nu dă temei pentru recunoaşterea
persoanei iresponsabile. Or, alin.1 art.23 CP cere ca incapacitatea persoanei de a-şi da seama de
acţiunile şi inacţiunile sale sau de a le dirija să fie determinată de anumite cauze care se referă la
criteriul medical al iresponsabilităţii.
Criteriul medical constă din faptul că lipsa capacităţii intelectuale şi volitive a persoanei
este efectul unor asemenea cauze cum sunt: a) bolile psihice cronice; b) tulburările psihice
temporare; c) stările patologice. Astfel, criteriul medical al iresponsabilităţii este exprimat în
art.23 CP printr-o enumerare generalizatoare juridico-penală a tuturor tipurilor de boli psihice,
tulburări psihice şi stări patologice cunoscute de psihiatrie şi capabile de a afecta activitatea
normală a psihicului persoanei (criteriul juridic, psihologic).
5. Pentru ca persoana să fie recunoscută iresponsabilă se cere prezenţa ambelor criterii ale
iresponsabilităţii, cu condiţia ca la momentul săvârşirii faptei boala psihică a persoanei să fi atins
un asemenea grad, încât a lipsit-o de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale
ori de a le dirija. Recunoaşterea iresponsabilităţii persoanei este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, şi acest fapt se soluţionează în baza tuturor materialelor cauzei, printre care şi în
baza expertizei psihiatrice, a cărei efectuare este obligatorie în cazurile în care apar îndoieli cu
privire la starea de responsabilitate a persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă.
6. Iresponsabilitatea persoanei se stabileşte la momentul săvârşirii infracţiunii. Persoana
recunoscută iresponsabilă la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu poate fi subiect al
infracţiunii şi nici nu poate fi trasă la răspundere penală. Însă faţă de aceste persoane, în baza
hotărârii instanţei judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical
prevăzute de art.98-102 CP.
7. Prevederile alin.2 art.23 CP interzic tragerea la răspundere penală a persoanei care, deşi a
săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei s-a îmbolnăvit
de o boală psihică.
Îmbolnăvirea de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, în principiu, nu serveşte drept
temei pentru liberarea făptuitorului de răspundere penală. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după
însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu
există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi de pedeapsă (art.102 CP).
8. Legislaţia penală a unor ţări (Germania, Federaţia Rusă, Polonia etc.) recunoaşte o stare
intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate, o responsabilitate parţială, redusă. La baza
acestei responsabilităţi stă o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină
măsură caracterul şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau să şi le dirijeze.
Aceste tulburări psihice nu exclud responsabilitatea, însă pot servi drept temei pentru stabilirea
unei pedepse mai blânde sau pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, faţă
de persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală.
CP nu recunoaşte o astfel de responsabilitate intermediară, însă tulburările psihice ale
persoanei care nu exclud responsabilitatea pot fi recunoscute drept circumstanţe atenuante la
stabilirea pedepsei (art.76 CP).
9. Iresponsabilitatea trebuie deosebită de arieraţia (înapoierea mintală) minorilor, care
îngreuiază considerabil capacitatea lor de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. Pentru
stabilirea arieraţiei învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti sunt obligate să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul
psihologiei (psiholog, asistent social, pedagog) sau de către expertul-psihiatru (HP CSJ nr.37 p.7
din 12 noiembrie 1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în
cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori). Ţinând cont de gradul de
deficienţă mintală, precum şi de gravitatea infracţiunii săvârşite, minorul, în baza art.54 CP,
poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de
reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot aplica alte măsuri de
constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP.
Articolul 24. RĂSPUNDEREA PENTRU INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ ÎN STARE
DE EBRIETATE
Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte
substanţe, nu este liberată de răspundere penală. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei
asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei.
1. Potrivit art.24 CP, persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate nu este
liberată de răspunderea penală.
Norma citată are în vedere starea de ebrietate obişnuită (simplă, fiziologică) în care a ajuns
persoana ca efect al folosirii alcoolului, substanţelor narcotice sau toxice, ori a altor substanţe cu
efect ebriant sau narcotizant. O astfel de stare de ebrietate, indiferent de gradul ei de gravitate, nu
poate fi considerată stare de iresponsabilitate, deoarece lipseşte criteriul medical al ei (boala
psihică cronică, tulburarea psihică temporară sau starea patologică, despre care se vorbeşte în
art.23).
2. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii trebuiesc stabilite,
or, conform art.24 CP, ele se iau în consideraţie la stabilirea pedepsei. Aceste dispoziţii ale art.24
CP au importanţă juridico-penală în practica judiciară. Astfel, săvârşirea infracţiunii în stare de
ebrietate este o circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorului. În funcţie de cauzele
ebrietăţii şi de influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii, instanţa de judecată este în drept a nu o
considera drept circumstanţă agravantă (art.77 CP).
De obicei, starea de ebrietate se consideră de către instanţele judecătoreşti ca circumstanţă
agravantă în cazurile în care această stare a contribuit la săvârşirea infracţiunii de către cel ce a
consumat alcool sau substanţe ebriante. Însă în cazul în care făptuitorul a ajuns la starea de
ebrietate independent de voinţa sa (prin înşelăciune i se dă persoanei o băutură în care s-a
introdus o substanţă narcotică sau este constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de
ebrietate nu se află în legătură cu infracţiunea, instanţa de judecată poate să nu recunoască
această stare ca circumstanţă agravantă.
3. Starea de ebrietate obişnuită, simplă, fiziologică trebuie deosebită de starea de ebrietate
patologică. Diferenţa dintre ele nu constă în gradul de gravitate a ebrietăţii. Starea de ebrietate
patologică în psihiatrie este recunoscută ca o tulburare psihică (delirium tremens, halucinaţii
alcoolice, paranoie alcoolică etc.), din cauza căreia persoana este lipsită de capacitatea de
înţelegere şi de dirijare a voinţei sale. În aceste cazuri suntem în prezenţa celor două criterii
(medical şi juridic) ale iresponsabilităţii, persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă într-o
atare stare fiind recunoscută iresponsabilă (art.23 CP).
4. În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic, narcoman sau toxicoman, dacă
există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, concomitent cu pedeapsa pentru
infracţiunea săvârşită, poate să aplice faţă de aceste persoane măsurile de constrângere cu
caracter medical prevăzute în art.103 CP.
5. În scopul apărării sănătăţii publice şi a convieţuirii sociale, al prevenirii săvârşirii
infracţiunilor în stare de ebrietate, este interzisă prin ameninţare cu pedeapsa penală circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope (art.217 CP), prescrierea lor ilegală (art.218 CP) şi
organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru consumul acestor substanţe (art.219). Luând în
seamă specificul activităţii psihice a minorilor şi efectul negativ al substanţelor narcotice şi
psihotrope asupra dezvoltării organismului lor, legea penală prevede răspunderea penală pentru
atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente sau alte substanţe cu efect
narcotizant (art.209 CP) şi la organizarea sau întreţinerea speluncilor pentru consumul
substanţelor narcotice sau psihotrope (art.219 CP).
Articolul 25. ETAPELE ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE
 (1) Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele
constitutive ale componenţei de infracţiune.
(2) Se consideră infracţiune neconsumată pregătirea de infracţiune şi tentativa de
infracţiune.
(3) Răspunderea pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativă de infracţiune se
stabileşte, conform articolului corespunzător din Partea specială a prezentului cod, ca şi
pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi 27, respectându-se prevederile art.81.
1. Spre deosebire de CP din 1961, în art.25 al CP sunt legiferate etapele activităţii
infracţionale fără a se da o definiţie acestei noţiuni. În teoria dreptului penal, prin etape ale
activităţii infracţionale se înţeleg fazele, căile prin care trece fapta infracţională în desfăşurarea ei
până la producerea rezultatului (iter-criminis, calea infracţională).
În evoluţia sa această activitate parcurge anumite faze: apariţia ideii infracţionale,
deliberarea, luarea hotărârii, pregătirea infracţiunii, tentativa de infracţiune (începerea executării)
şi finalizarea infracţiunii prin producerea rezultatului dorit. Pornind de la teza că numai acţiunile
(inacţiunile) pot fi recunoscute infracţiuni şi de la periculozitatea lor pe parcursul desfăşurării
activităţii infracţionale, legiuitorul a incriminat numai actele de pregătire, tentativa şi producerea
rezultatului prejudiciabil. Astfel, art.25 CP incriminează actele de pregătire şi tentativa, dacă nu
au ajuns în faza producerii rezultatului din motive ce nu au depins de voinţa făptuitorului drept
infracţiuni neconsumate, iar în cazul producerii rezultatului - drept infracţiuni consumate.
Apariţia ideii, deliberarea şi luarea hotărârii, ultima chiar şi exteriorizată, dacă nu au fost
materializate prin acţiuni de pregătire sau de tentativă, au rămas în afara legii penale.
2. Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele
constitutive ale componenţei de infracţiune (alin.1 art.25 CP). Prin urmare, infracţiunea
consumată conţine toate semnele ce caracterizează componenţa infracţiunii, şi nu doar unele, ca
în cazul tentativei.
Pentru recunoaşterea infracţiunii drept consumată are importanţă de principiu momentul
consumării infracţiunii. O dată cu consumarea infracţiunii, activităţile efectuate în fazele
precedente în vederea producerii rezultatului îşi pierd propria lor individualitate, integrându-se în
fapta consumată, singura reţinută pentru încadrarea juridică şi sancţionarea ei.
3. Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia juridică a componenţei de
infracţiune din partea specială a CP.
► Infracţiunile, drept componenţe materiale, se consideră consumate în momentul
survenirii rezultatului. De exemplu, furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă
averea a fost sustrasă şi infractorul are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la
dorinţa sa (p.16 din HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea averii proprietarului). Au componenţe materiale şi alte infracţiuni
prevăzute de partea specială a CP (art.145, 146, 147, 239, 242, 271 etc.).
► Infracţiunile cu componenţe formale dobândesc forma consumată în momentul săvârşirii
acţiunii prejudiciabile. De exemplu, tâlhăria se consideră consumată din momentul atacului
însoţit de aplicarea sau ameninţarea cu aplicarea violenţei, periculoase pentru viaţa şi sănătatea
victimei, şantajul - din momentul înaintării cerinţei, însoţită de ameninţare, indiferent de
atingerea de către infractor a scopului pus (p.16 HP CSJ nr.15 din 6.07.1992 Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului); circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor acestora se consideră infracţiune
consumată din momentul săvârşirii a cel puţin unei acţiuni din cele menţionate în art.217 CP (p.3
din HP CSJ nr.12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi
toxic). La infracţiunile cu componenţe formale se referă de asemenea şi alte infracţiuni din partea
specială a CP (de exemplu, art.177, 178, 179, 290, 307 alin.1, 311, 312 etc.).
► Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă chiar din momentul
pregătirii lor. De exemplu, intenţia de a dobândi prin banditism arme şi muniţii se consideră
infracţiune consumată din momentul organizării bandei (p.10 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998 Cu
privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea,
fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor
explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor). O astfel de construcţie au şi
infracţiunile de organizare a unei rebeliuni armate (art.340 CP), organizarea unei formaţiuni
paramilitare ilegale (art.282 CP), crearea sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP),
organizarea de grupuri criminale în scopul terorizării condamnaţilor porniţi pe calea corectării
sau săvârşirii atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor (art.286 CP) etc.
► Alte infracţiuni se consideră consumate din momentul creării unei stări de pericol real
pentru valoarea socială ocrotită de legea penală. De exemplu, infracţiunea de ecocid se consideră
consumată din momentul în care acţiunile descrise în art.136 CP pot provoca o catastrofă
ecologică; ameninţarea cu omorul sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
constituie infracţiune dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări (art.155 CP); punerea
intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA constituie infracţiune
consumată prevăzută de art.212 CP; infracţiune de terorism consumat constituie chiar şi
ameninţarea cu săvârşirea actelor de terorism (art.278 CP) etc.
► Infracţiunea continuă se consideră consumată în momentul încetării activităţii
infracţionale sau din cauza survenirii unor evenimente care împiedică această activitate (alin.2
art.29 CP). La această categorie de fapte se referă infracţiunile prevăzute de art.166, 167, 194,
202, 203 CP etc.
► Infracţiunea prelungită se consumă în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale (art.30 CP).
4. În alin.2 art.25 CP se dă noţiunea infracţiunii neconsumate, care constă din pregătirea şi
tentativa de infracţiune (a se vedea comentariul la art.26 şi 27 CP).
5. Delimitarea infracţiunii consumate de cea neconsumată are importanţă juridico-penală.
Or, conform alin.3 art.25 CP, răspunderea penală pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune se
stabileşte conform articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiunea
consumată, cu trimitere la art.26 şi 27 CP.
În afară de aceasta, justa calificare a acţiunilor făptuitorului drept infracţiune consumată sau
neconsumată are şi consecinţe diferite. Astfel, răspunderea penală este prevăzută numai pentru
actele de pregătire a infracţiunii mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de
grave, ele nefiind pedepsite în cazul infracţiunilor uşoare (alin.2 art.26 CP). Dispoziţiile art.81
CP pentru infracţiunile neconsumate stabilesc unele procedee de aplicare a pedepsei mai
favorabile decât pentru infracţiunea consumată şi interzice aplicarea pedepsei de detenţiune pe
viaţă pentru infracţiunile neconsumate.
În funcţie de momentul consumării infracţiunii se rezolvă unele probleme privind aplicarea
amnistiei şi prescripţiei de tragere la răspunderea penală. De exemplu, în cazul infracţiunii
continue amnistia se aplică numai cu condiţia ca acţiunea sau inacţiunea începută să înceteze
până la data intrării în vigoare a actului de amnistie. Dacă infracţiunea continuă începută până la
actul de amnistie durează şi după intrarea lui în vigoare, amnistia nu se aplică.
6. Formele infracţiunii prevăzute în art.25 CP şi determinate de etapele de desfăşurare a
activităţii infracţionale privesc numai activitatea infracţională, la baza căreia stă intenţia, ca
formă a vinovăţiei. Asemenea forme se exclud în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă.
Articolul 26. PREGĂTIREA DE INFRACŢIUNE
(1) Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o
infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea
intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale sunt supuse numai persoanele care au săvârşit
pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
1. În alin.1 art.26 CP se dă o definiţie mai desfăşurată a pregătirii de infracţiune decât în
alin.1 art.15 CP din 1961. Din această definiţie rezultă că, pentru a considera o activitate drept
act de pregătire pedepsit penal, activitatea trebuie să fie caracterizată de anumite semne obiective
şi subiective.
La semnele obiective se referă prevederile alin.1 art.26 CP privind crearea condiţiilor
pentru săvârşirea infracţiunii şi întreruperea actelor de pregătire din cauze independente de
voinţa făptuitorului.
Cerinţa alin.1 art.26 CP privind caracterul intenţionat al actelor de pregătire constituie
semnele subiective ale pregătirii de infracţiune.
2. Din felul în care se manifestă actele de pregătire, ele pot fi de natură intelectuală ori
materială. Un act de pregătire de natură intelectuală poate fi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o
infracţiune.
Actele de pregătire de natură materială constau din procurarea, fabricarea sau adaptarea
mijloacelor ori a instrumentelor în vederea săvârşirii infracţiunii. Alin.1 art.26 CP nu a enumerat
în mod exhaustiv toate actele posibile de pregătire de infracţiune. Prin expresia sau crearea
intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei legiuitorul a recunoscut că orice acte
de pregătire efectuate cu scopul săvârşirii infracţiunii cad sub incidenţa alin.1 art.26 CP. Aceste
acte de pregătire pot fi de natură intelectuală (procurarea de informaţii şi de date privitoare la
săvârşirea infracţiunii, plănuirea infracţiunii şi repartizarea rolurilor între participanţi, înţelegerea
prealabilă cu alte persoane de a procura sau comercializa bunurile furate etc.) şi de natură
materială (pregătirea unor ascunzişuri pentru tăinuirea uneltelor infracţiunii, bunurilor furate etc.,
pregătirea unor documente personale false pentru a evita identificarea după săvârşirea
infracţiunii etc.).
3. Latura obiectivă a pregătirii de infracţiune are un şir de particularităţi:
Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii ce se pregăteşte şi sunt
exterioare acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii. De exemplu,
pregătirea unei arme de foc pentru săvârşirea unui atac tâlhăresc nu se cuprinde în latura
obiectivă a tâlhăriei prevăzute în art.188 CP şi se consideră criminală numai în baza alin.1 art.26
CP.
Actele de pregătire nu lezează nemijlocit obiectul infracţiunii zămislite. În cazul actelor de
pregătire, de exemplu, a furtului, patrimoniul victimei presupuse nu este lezat, însă se creează o
stare de pericol potenţială pentru această valoare socială ocrotită de legea penală.
Actele de pregătire, nefiind obligatorii, sunt posibile la toate infracţiunile intenţionate.
Actele de pregătire trebuie să fie săvârşite numai de persoana care are nemijlocit intenţia de
a săvârşi infracţiunea ca autor sau coautor al ei. Atunci când ele sunt înfăptuite de altă persoană,
decât autorul sau coautorii, constituie acte de complicitate (alin.5 art.42 CP).
4. Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care "din cauze independente de
voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul". Prin expresia din alin.1 art.26 CP
infracţiunea nu şi-a produs efectul se înţelege că actele de pregătire nu au ajuns până la etapa
începerii tentativei sau în cazul infracţiunilor cu componenţe formale - până la săvârşirea primei
acţiuni ce constituie latura obiectivă a acestor componenţe de infracţiuni. În atare cazuri
infracţiunea trebuie să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului. De
exemplu, în cazul violului, refuzul care a fost determinat de imposibilitatea continuării ulterioare
a acţiunilor criminale în virtutea unor împrejurări apărute contrar voinţei vinovatului nu poate fi
considerat benevol şi, prin urmare, nu exclude răspunderea penală (p.14 din HP CSJ nr.7 din
29.08.1994 cu modificările din 20.12.1999 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
infracţiunile sexuale). Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din motive subiective (mila faţă de
victimă, teama de răspunderea penală etc.), va fi considerată renunţare de bună voie la săvârşirea
infracţiunii, care, conform art.56 CP, constituie temei pentru liberarea de răspunderea penală
pentru pregătirea infracţiunii. În acest caz persoana poartă răspunderea penală doar pentru
acţiunile pregătitoare deja săvârşite în vederea producerii rezultatului infracţiunii, cu condiţia că
ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni consumate (alin.3 art.56 CP).
5. Latura subiectivă a pregătirii de infracţiune constă în caracterul ei intenţionat. Mai mult,
în cazul pregătirii de infracţiune făptuitorul acţionează cu intenţie directă. El îşi dă seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunilor de pregătire a infracţiunii, prevede posibilitatea survenirii
urmărilor prejudiciabile de pe urma infracţiunii pe care o pregăteşte şi doreşte să săvârşească
această infracţiune. Infracţiunile din imprudenţă nu pot să apară sub formă de acte de pregătire.
6. Codul penal din 1961 incrimina nelimitat actele de pregătire, ele fiind pedepsite în cazul
tuturor infracţiunilor intenţionate, indiferent de gravitatea lor.
Alin.2 art.26 CP prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit acte
de pregătire a unei infracţiuni intenţionate mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi
excepţional de grave. În cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare, legiuitorul a considerat că actele
de pregătire nu prezintă gradul prejudiciabil caracteristic infracţiunii şi le-a lăsat în afara
incriminării.
7. Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se stabileşte conform
articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiune consumată, cu trimitere
la art.26, respectându-se prevederile art.75 şi 81 CP. Dacă actele de pregătire a unei infracţiuni
prin natura lor constituiau o altă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. De
exemplu, pentru procurarea ilegală a unei arme de foc cu scopul pregătirii unui omor intenţionat,
făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru pregătirea omorului intenţionat în baza art.145
CP raportat la art.26 CP, iar pentru procurarea ilegală a armei de foc - şi în baza art.290 CP.
8. Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă din momentul începerii
actelor de pregătire. În aceste situaţii făptuitorul poartă răspunderea penală în baza articolului din
partea specială a CP, în care sunt incriminate ca infracţiuni distincte actele de pregătire (mai
detaliat a se vedea p.3 al comentariului la art.25 CP).
Articolul 27. TENTATIVA DE INFRACŢIUNE
Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată
nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa
făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.
1. Sub aspect obiectiv, tentativa implică efectuarea unor acte ce fac parte din latura
obiectivă a infracţiunii începute, iar sub aspect subiectiv presupune caracterul intenţionat al
acestor acte.
2. Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a
acţiunii îndreptate nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de CP. Făptuitorul, prin actele de
executare, atentează la obiectul concret şi creează pericolul real de a-i cauza o daună, iar în unele
cazuri chiar îi cauzează o anumită daună. De exemplu, în cazul tentativei de omor, nu este
necesară o încadrare suplimentară a urmărilor reale survenite pentru victimă (p.3 din HP CSJ nr.9
din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).
Tentativa de infracţiune cu componenţe formale este posibilă numai atunci când latura lor
obiectivă se constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile normei de incriminare. De
exemplu, violul se consideră infracţiune consumată din momentul în care s-a început raportul
sexual. Dacă faţă de victimă se aplică forţa fizică sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un
raport sexual cu ea, dar acest scop n-a fost atins din motive ce nu depind de voinţa vinovatului,
toate cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de viol (p.13 şi 21 din HP CSJ nr.7 din
29.09.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale).
De regulă, actele de executare a tentativei se săvârşesc prin acţiuni. Însă art.27 CP nu
exclude tentativa şi prin inacţiuni. În teoria dreptului penal posibilitatea tentativei prin inacţiune
este discutabilă. Cei care pledează pentru existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi
argumentează opinia prin exemplul devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou-
născut, nu îl hrăneşte.
3. O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea a cărei
executare a fost începută nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului.
Cauzele independente de voinţa făptuitorului care împiedică producerea efectului în cazul
tentativei sunt diverse. Ele se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care
întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului. În
funcţie de gradul de realizare a tentativei, ea poate apărea în formă întreruptă (neconsumată) sau
în formă consumată.
Tentativa întreruptă (neconsumată) este atunci când acţiunea începută este întreruptă şi nu
mai poate fi continuată pentru a-şi produce efectul din cauze independente de voinţa
făptuitorului. De exemplu, există tentativa întreruptă când, în scopul de a omorî victima,
infractorul îi aplică lovituri cu cuţitul în regiunea cutiei toracice, însă acţiunea nu a fost dusă
până la sfârşit din cauză că partea vătămată s-a apărat şi au intervenit alte persoane.
Tentativa este consumată în cazul în care acţiunea a început şi a fost dusă până la capăt, dar
nu s-a produs rezultatul, el fiind înlăturat, din cauze ce nu depind de voinţa făptuitorului. De
exemplu, constituie tentativă consumată fapta persoanei care nu a avut posibilitatea de a dispune
de bunurile sustrase din punga victimei din cauză că a fost observată de victimă şi de alte
persoane şi reţinută îndată de ei.
Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a infracţiunii, ea nu
poate fi trasă la răspunderea penală şi se liberează de răspundere penală în legătură cu renunţarea
de bună voie la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care actele tentativei conţin o altă
infracţiune consumată (art.56 CP). Renunţarea de bună voie la infracţiune poate apărea nu numai
la întreruperea voluntară a actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii rezultatului. De
exemplu, o persoană, după ce a administrat o substanţă otrăvitoare victimei cu intenţia de a o
ucide, fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un antidot, cheamă salvarea, lămureşte medicilor ce
otravă i-a dat victimei şi, datorită acestor măsuri, îi salvează viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va
răspunde pentru tentativa de omor, ci numai pentru urmarea efectiv produsă până la înlăturarea
morţii victimei.
4. Tentativa sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al actelor ei.
Practica judiciară a RM recunoaşte constant că tentativa de infracţiune poate fi săvârşită
numai cu intenţie directă. Sub acest aspect CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că tentativa de
omor este posibilă numai cu intenţie directă (p.3 din HP CSJ nr.9 din 15.11.1993 Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).
De asemenea, s-a explicat instanţelor judecătoreşti că, la soluţionarea cauzelor cu privire la
tentativa de viol cu aplicarea forţei fizice sau a constrângerii psihice, trebuie constatat faptul dacă
inculpatul a acţionat cu scopul de a săvârşi raportul sexual şi dacă forţa aplicată a servit drept
mijloc spre a-şi atinge scopul. Numai dacă există atare circumstanţe, acţiunile vinovatului pot fi
recunoscute drept tentativă de viol şi numai ele dau posibilitatea de a delimita tentativa de viol
de alte acte criminale (acte de desfrâu, huliganism, cauzare a leziunilor corporale, insultă etc.)
(p.13 din HP CSJ nr.7 din 29.08.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
infracţiunile sexuale).
5. În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea
rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă
cu mijloace nule.
Tentativă asupra unui obiect nul este atunci când persoana atentează la valorile sociale
ocrotite de legea penală, însă acţiunile comise nu au pricinuit şi nu au putut pricinui daună din
cauza greşelii făptuitorului, deoarece obiectul lipsea în momentul atentatului sau avea calităţi atât
de bune, încât - prin acţiunile întreprinse - nu putea fi vătămat. De exemplu, dacă făptuitorul a
sustras arme, muniţii, substanţe explozive, care în acel moment nu aveau capacităţile iniţiale, dar
el era sigur că cele sustrase au capacităţile necesare, acesta va purta răspunderea penală pentru
tentativă de sustragere a substanţelor explozive (p.6 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998 Cu privire
la practica judiciară în cauzele penale despre punerea, păstrarea, transportarea, fabricarea,
comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive,
păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor).
Tentativa cu mijloace nule este în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă
din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. De exemplu, făptuitorul a instalat,
cu scopul de a suprima viaţa victimei, un dispozitiv explozibil sub automobilul ei. Explozia,
nefiind puternică, a avut drept efect numai deteriorarea automobilului şi cauzarea unor leziuni
corporale victimei. Vinovatul a fost condamnat pentru tentativă de omor, deoarece, din cauza
insuficienţei mijloacelor folosite de făptuitor, moartea victimei nu a survenit.
Articolul 28. INFRACŢIUNEA UNICĂ
Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni)
care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.
1. Pornind de la conţinutul legal al definiţiei infracţiunii unice, distingem două modalităţi
ale acesteia:
a) când printr-o acţiune (inacţiune) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice;
b) când printr-un sistem de acţiuni (inacţiuni) se realizează conţinutul unei infracţiuni
unice.
2. Prin unitatea de infracţiune se înţelege situaţia în care o activitate infracţională, formată
dintr-o acţiune (inacţiune) ori din mai multe acţiuni (inacţiuni) se consideră, potrivit stării de fapt
ori potrivit legii, o singură infracţiune pentru care se aplică o singură pedeapsă.
3. Infracţiunea unică se poate prezenta sub forma unităţii naturale şi legale.
Prin unitate naturală se înţelege consacrarea juridică a entităţii naturale, care este alcătuită,
în general, dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat prejudiciabil unic unui
obiect distinct şi este comisă printr-o singură formă de vinovăţie.
4. Unitatea naturală, în funcţie de elementul său obiectiv, poate fi de două feluri: infracţiune
unică simplă şi infracţiune unică continuă (art.29 CP). Infracţiunea simplă se deosebeşte de
infracţiunea continuă prin faptul că elementul material al infracţiunii continue, care poate consta
într-o acţiune (inacţiune), se prelungeşte în timp, prin natura sa, până intervine forţa contrară care
îi pune capăt (momentul epuizării).
5. Unitatea legală de infracţiune este compusă din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni,
două sau mai multe urmări prejudiciabile care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul
material sau rezultatul unei infracţiuni distincte şi care sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în
conţinutul unei infracţiuni, ce dobândeşte caracter complex.
6. Legislaţia penală distinge următoarele modalităţi ale unităţii legale de infracţiuni:
infracţiunea prelungită (art.30 CP); infracţiunea repetată (art.31 CP); infracţiunea complexă;
infracţiunea cu acţiuni alternative.
7. Infracţiunea este complexă în cazul în care în conţinutul ei de bază sau agravant intră, ca
element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune (inacţiune) sau un rezultat prejudiciabil care
constituie, prin ele însele, o faptă prevăzută de legea penală. Infracţiunea complexă se poate
prezenta sub forma unei componenţe de infracţiune de bază sau sub forma unei componenţe de
infracţiune agravante. Conţinutul de bază se formează prin reuniunea a două sau a mai multor
infracţiuni care îşi pierd autonomia şi devin părţi componente ale infracţiunii complexe.
Conţinutul complex cu formă agravantă include, în conţinutul său calificativ, ca circumstanţă
agravantă, o infracţiune incriminată distinct în lege.
9. Infracţiunea cu acţiuni alternative se caracterizează prin prevederea în conţinutul normei
penale a unor acţiuni (inacţiuni) care pot produce urmări omogene. Această infracţiune se
consideră consumată din momentul săvârşirii oricăreia dintre acţiunile de alternativă prevăzute în
norma penală.
Articolul 29. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ
(1) Se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea
neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. În cazul infracţiunii continue nu
există pluralitate de infracţiuni.
(2) Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau
datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate.
1. Infracţiunea continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă
într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la încetarea activităţii
infracţionale. Această activitate poate înceta din cauza intervenţiei făptuitorului, a altor persoane
ori a organelor competente.
 2. Infracţiunile continue pot fi de două tipuri: infracţiuni succesive şi infracţiuni
permanente.
3. Infracţiunile succesive se caracterizează prin anumite pauze, întreruperi ce survin în
desfăşurarea activităţii infracţionale. Calitatea de infracţiuni continue succesive o pot avea
acţiunile de purtare ilegală a armelor şi muniţiilor (art.290 CP ); însuşirea şi utilizarea ilicită a
energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP) etc.
4. Infracţiunile permanente se caracterizează printr-o activitate continuă, care nu cunoaşte
momente de discontinuitate, de întrerupere. Calitatea de infracţiuni permanente o pot avea
evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP), dezertarea (art.371 CP) etc.
Articolul 30. INFRACŢIUNEA PRELUNGITĂ
(1) Se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată
prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în
ansamblu o infracţiune.
(2) Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni infracţionale.
1. Infracţiunea este prelungită în cazul în care persoana săvârşeşte, la diferite intervale de
timp, dar în realizarea unei rezoluţii unice, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. O trăsătură distinctă a infracţiunii continue constă în faptul că
acţiunile distincte din care se compune infracţiunea consumată sunt considerate numai etape,
faze ale infracţiunii finale.
2. Infracţiunea prelungită presupune următoarele condiţii:
a) săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la diferite intervale de timp, care prezintă,
fiecare în parte, componenţa aceleiaşi infracţiuni;
b) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale;
c) acţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
3. Prima condiţie, ce ţine de materialitatea activităţii infracţionale, este aceea a săvârşirii
mai multor acţiuni sau inacţiuni. Sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles
într-o accepţiune mai largă, sub aspectul realizării unei activităţi infracţionale, reluate de
făptuitor, fiind necesară săvârşirea a cel puţin două acţiuni care, în cumul, alcătuiesc o singură
infracţiune. Acţiunile reluate pot avea atât calitatea de infracţiune, cât şi de faptă prevăzută de
legea penală, care poate să nu releve gradul de pericol social al unei infracţiuni decât examinate
în cumul.
4. Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârşite la diferite
intervale de timp, pentru a se integra în infracţiunea prelungită, trebuie să fie comise în temeiul
unei rezoluţii unice. Instanţa supremă judiciară (CSJ), prin HP nr.5 din 06.07.1992 Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului, a indicat că "la
delimitarea unei sustrageri repetate de cea prelungită judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul
că sustragerea prelungită trebuie considerată sustragerea în mai multe rânduri a averii
proprietarului, care se compune dintr-un şir de acţiuni criminale identice, având acelaşi scop de
însuşire ilegală a averii, ce se cuprind de intenţia unică a infractorului şi alcătuiesc în concursul
său o singură infracţiune". Intenţia unică a făptuitorului trebuie să cuprindă sub aspect intelectiv
previziunea desfăşurării eşalonate, în rate, a întregii activităţi infracţionale, iar sub aspect volitiv
- dorinţa comiterii în mod repetat a acţiunilor ce vor alcătui prin cumul o infracţiune unică.
5. Determinarea unităţii rezoluţiei infracţionale, ca proces psihic, presupune prezenţa unei
hotărâri unice strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee de acelaşi fel,
neintervenirea unor obstacole neprevăzute, care ar fi determinat luarea unei noi decizii
infracţionale etc. care ar putea indica asupra mai multor activităţi infracţionale distincte.
6. Cea de-a treia condiţie presupune - pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională - şi
unitatea de subiect, adică săvârşirea infracţiunii de una şi aceeaşi persoană sau de mai mulţi
participanţi.
7. Consumarea infracţiunii prelungite are loc în ultimul moment al epuizării ultimei acţiuni
sau inacţiuni infracţionale. Activitatea infracţională prelungită în timp ia sfârşit fie în momentul
renunţării de bună voie a făptuitorului la săvârşirea infracţiunii, fie în momentul intervenţiei altor
factori, cum ar fi descoperirea faptei de către organele competente, etc.
Articolul 31. REPETARE A INFRACŢIUNII
(1) Se consideră repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni
identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost
condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
(2) Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute la diferite articole ale
prezentului cod este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile prevăzute în Partea
specială a prezentului cod.
1. Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni trebuie delimitată de repetarea prevăzută în
cadrul infracţiunilor prelungite şi repetarea ca formă a pluralităţii de infracţiuni.
2. Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni se deosebeşte de repetarea (concursul real) ca
formă a pluralităţii de infracţiuni prin faptul că săvârşirea repetată a două sau a mai multor
infracţiuni identice sau omogene este incriminată, fiind prevăzută în componenţa de bază sau
agravanta unei singure infracţiuni.
Condiţiile infracţiunii repetate sunt:
a) săvârşirea în mod repetat a două sau a mai multor infracţiuni identice sau omogene;
b) persoana să nu fi fost condamnată pentru vreuna din ele şi să nu fi expirat termenul de
prescripţie.
3. Prima condiţie cerută pentru existenţa infracţiunii repetate este ca infracţiunile să fie
identice sau omogene.
Infracţiunile repetate identice sunt acelea care cad sub incidenţa unei norme penale. În
prezentul CP această formă a repetării este întâlnită frecvent, având calitatea de circumstanţă
agravantă în cadrul infracţiunilor contra persoanei (a se vedea art.151 alin.3, 152 alin.2, 160
alin.3, 186 alin.2 etc.).
Infracţiunile repetate omogene se caracterizează prin săvârşirea unor acţiuni distincte de
natură diferită, dar care atentează asupra unui obiect generic unic. Această formă a repetării este
definită în componenţa infracţiunii prevăzute de art.186 alin.4 CP şi constituie circumstanţă
agravantă, fiind prevăzută ulterior în alin.2 ale componenţelor infracţiunilor prevăzute de
art.186-192 CP.
4. Cea de-a doua condiţie presupune situaţia ca persoana să nu fi fost condamnată pentru
vreuna dintre infracţiunile săvârşite în mod repetat sau să nu fi expirat termenul de prescripţie. În
corespundere cu prevederile p.17 HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea averii proprietarului, "sustragerea nu poate să fie încadrată
drept repetată, dacă antecedentul penal este scos pentru infracţiunea anterior săvârşită de către
infractor în ordine de amnistie sau graţiere, dacă el a fost stins în conformitate cu art.54 CP,
precum şi dacă termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală pentru infracţiunea
anterior săvârşită au expirat". Pornind de la definiţia enunţată nu va putea fi considerată drept
repetată următoarea infracţiune de sustragere, dacă termenele de prescripţie prevăzute de art.60
CP pentru infracţiunea anterior săvârşită au expirat sau antecedentele penale au fost stinse în
condiţiile prevăzute de art.111 şi 112 CP.
Aceleaşi explicaţii le oferă şi CSJ în p.5 al HP nr.17 din 19 iunie 2000 privind aplicarea în
practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Explicaţiile au menirea să
atenţioneze că semnul calificativ săvârşirea infracţiunii de o persoană condamnată anterior
pentru una şi aceeaşi infracţiune urmează a fi luat în consideraţie doar la individualizarea
pedepsei şi stabilirea categoriei penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa persoana
condamnată.
5. Alin.2 al prezentului articol stabileşte că săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni
prevăzute de diferite articole ale prezentului cod este considerată ca repetare, în cazurile
prevăzute în partea specială a prezentului cod. După cum s-a menţionat, o asemenea situaţie este
stipulată doar prin prevederile alin.4 art.186 CP, în care este fixat că "se consideră repetate acele
infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile
prevăzute la alin.1 din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru aceasta".
Modalitatea dată a unităţii de infracţiuni atestă, de fapt, situaţia repetării unor infracţiuni atât
identice, cât şi omogene.
Articolul 32. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
(1) Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă.
[Art.32 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni în
acelaşi timp sau la intervale diferite de timp de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele sau dacă a săvârşit o infracţiune după pronunţarea sentinţei, dar
înainte de executarea completă a pedepsei. Astfel, pluralitatea de infracţiuni se prezintă sub
următoarele forme: concursul de infracţiuni, formă prevăzută prin conţinutul art.33 CP, şi
recidiva, formă consacrată în art.85 CP.
2. Formele pluralităţii se aseamănă prin condiţia săvârşirii a două sau a mai multor
infracţiuni şi prin unicitatea subiectului şi se deosebesc prin existenţa sau inexistenţa unei
hotărâri definitive de condamnare între faptele ce constituie pluralitatea de infracţiuni; în cazul
concursului de infracţiuni sunt săvârşite două sau mai multe infracţiuni, înainte ca infractorul să
fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele, iar în situaţia recidivei infracţiunile sunt
separate printr-o condamnare definitivă.
3. Recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni se caracterizează prin comiterea din nou a
unei infracţiuni după pronunţarea sentinţei, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării pedepsei, dar înainte de executarea completă a pedepsei. În această situaţie pluralitatea
de infracţiuni este compusă din termenul neexecutat al pedepsei şi infracţiunea din nou săvârşită.
Articolul 33. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI
(1) Se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau mai
multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol
din Partea specială a prezentului cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din
ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie.
(2) Concursul de infracţiuni poate fi ideal şi real.
(3) Concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune (inacţiune),
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate
ale unui articol din prezentul cod.
(4) Concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine
stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la
diferite alineate ale unui articol din prezentul cod.
1. Pentru existenţa concursului de infracţiuni sunt valabile condiţiile care rezultă din
definiţia legală a pluralităţii de infracţiuni, descrise în comentariul la art.32 CP.
2. CP reglementează prin prevederile alin.2 al prezentului articol două forme ale
concursului de infracţiuni: concursul ideal şi concursul real. Deosebirea dintre acestea este
următoarea: concursul real apare ca urmare a săvârşirii a două sau a mai multor acţiuni, care dau
naştere infracţiunilor concurente, iar concursul ideal se constituie din săvârşirea unei singure
acţiuni (inacţiuni) care, din cauza împrejurărilor în care are loc şi a urmărilor produse, generează
mai multe infracţiuni.
3. Potrivit textului legii, există concurs ideal în cazul în care printr-o acţiune (inacţiune)
săvârşită de aceeaşi persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-
a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Drept exemplu de concurs ideal de
infracţiuni poate servi împrejurarea în care o persoană a aruncat o grenadă asupra unor
colaboratori de poliţie în incinta unei încăperi în care se aflau şi alte persoane. Acţiunea acestei
persoane a fost încadrată ca atentat la viaţa colaboratorului poliţiei (art.350 CP); distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP); tentativă de omor asupra a două sau a mai
multor persoane cu mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane (art.27,
145 alin.3 lit.a) şi k) CP). Astfel, în structura concursului ideal se vor reuni fapte consumate şi
activităţi infracţionale neconsumate.
4. Sub aspect subiectiv, infracţiunile pot fi toate intenţionate ori toate din imprudenţă, sau
unele intenţionate şi altele din culpă. De exemplu, cumulul ideal al unui omor săvârşit intenţionat
şi din imprudenţă există în cazul în care o persoană, prin aceeaşi împuşcătură, săvârşeşte şi
omorul din imprudenţă al altei persoane.
5. Pentru prezenţa concursului ideal de infracţiuni este caracteristică prezenţa unei singure
acţiuni (inacţiuni) comune pentru conţinutul a două sau a mai multor componenţe de infracţiuni
şi prezenţa a două sau a mai multor urmări prejudiciabile, care se află în legătură cauzală cu
această acţiune (inacţiune).
6. Concursul real de infracţiuni există în cazul în care o persoană, prin acţiuni (inacţiuni)
distincte, în baza unor rezoluţii sau forme de vinovăţie separate, săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni prevăzute de diferite componenţe de infracţiune.
7. Particularităţile concursului real rezidă în faptul că acţiunile sunt comise prin diferite
acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, care apar în mod succesiv sau simultan, dar în baza unor
forme de vinovăţie sau rezoluţii separate. Va exista un concurs real şi în cazul comiterii a două
sau a mai multor infracţiuni simultane sau succesive, între infracţiunile respective existând o
legătură de conexitate care poate fi de două tipuri:
a) conexitatea de scop; b) conexitatea de efect.
Conexitatea de scop apare când se săvârşeşte o infracţiune în scopul de a uşura săvârşirea
unei alte infracţiuni, de exemplu, se săvârşeşte o infracţiune de fals pentru ca apoi, cu ajutorul
falsului, să se săvârşească o infracţiune de delapidare.
Conexitatea de efect priveşte cazul în care se săvârşeşte o infracţiune pentru tăinuirea unei
alte infracţiuni săvârşite, de exemplu, un omor se săvârşeşte pentru ascunderea unei alte
infracţiuni: de sustragere, omor etc.
Articolul 34. RECIDIVA
(1) Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o
persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
(2) Recidiva se consideră periculoasă:
a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau
deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă.
(3) Recidiva se consideră deosebit de periculoasă:
a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a
săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
(4) La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) se ţine cont şi de
hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de
judecată a Republicii Moldova.
(5) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:
a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112.
1. Particularităţile de bază care trebuie să fie întrunite pentru ca o persoană să poată fi
recunoscută recidivist sunt: a) existenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate urmată de apariţia antecedentelor penale; b) săvârşirea din nou cu intenţie
a uneia sau a mai multor infracţiuni.
 Pentru recunoaşterea persoanei ca recidivist este necesară nu numai condamnarea de fapt a
persoanei, dar şi prezenţa antecedentelor penale care se sting sau sunt anulate în condiţiile
prevăzute de art.111 şi 112 CP.
Bazându-ne pe conţinutul acestui articol, distingem trei modalităţi ale recidivei: 1) recidiva
simplă; 2) recidiva periculoasă; 3) recidiva deosebit de periculoasă.
2. Recidiva simplă poate fi definită ca fiind situaţia în care persoana, după executarea unei
condamnări pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, în perioada de până la momentul
stingerii antecedentelor penale, săvârşeşte din nou una sau mai multe infracţiuni intenţionate.
3. Recidiva periculoasă se prezintă sub două modalităţi care se bazează pe două criterii: a)
condamnarea obligatorie a infractorului la pedeapsa cu închisoarea; b) comiterea unor infracţiuni
de o anumită gravitate.
Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate
după ce infractorul a fost condamnat de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate.
Infracţiunea din nou săvârşită este a treia la număr.
A două modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau
deosebit de grave (alin.4 şi 5 art.16 CP) cu intenţie după ce infractorul a fost condamnat anterior
pentru săvârşirea unei infracţiuni grave sau deosebit de grave. Infracţiunea din nou săvârşită este
a doua la număr.
4. Recidiva deosebit de periculoasă se prezintă de asemenea sub două modalităţi:
Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate,
după ce infractorul a fost condamnat de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate. Infracţiunea din nou săvârşită trebuie să fie cel puţin a patra la număr.
A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau
deosebit de grave după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni
excepţional de grave (alin.6 art.16 CP). Infracţiunea din nou săvârşită trebuie să fie a doua la
număr.
5. Recunoaşterea persoanei ca recidivist constituie o cauză personală de agravare a
pedepsei, şi anume: recidiva constituie circumstanţă agravantă generală, în conformitate cu
prevederile alin.1 art.77 CP, care serveşte ca temei la individualizarea judiciară a pedepsei; starea
de recidivă prevede un mod mai aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea
normei penale (art.82 CP); în cazul recidivei nu se poate beneficia de facilităţile prevăzute în
legătură cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art.81 CP) etc.
6. În corespundere cu prevederile alin.5 al prezentului articol, la stabilirea stării de recidivă
nu se ţine cont de antecedentele penale: a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului - în
situaţia în care făptuitorul săvârşeşte din nou o infracţiune în timpul minoratului sau după ce a
devenit major;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă - exclude starea de recidivă, fapt ce rezultă
expres din conţinutul prezentului articol, indiferent dacă infracţiunea din nou săvârşită sau cea
anterioară au fost săvârşite din imprudenţă;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni, conform prezentului cod, se au în vedere
infracţiunile care nu mai sunt prevăzute în legea penală în legătură cu dezincriminarea acestora
(art.10 CP). Prin dezincriminarea unor fapte se înlătură toate consecinţele condamnării, care ar fi
generat starea de recidivă, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112, condiţiile în
care antecedentele penale se anulează sunt expres stipulate în conţinutul articolelor nominalizate
(a se vedea comentariul la art.111 şi 112 CP).
CAPITOLUL III
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Articolul 35. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
 c) starea de extremă necesitate;
d) constrângerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat.
1. În CP din 1961 au existat doar două cauze care înlăturau caracterul penal al faptei:
legitima apărare (art.13) şi extrema necesitate (art.14). Aceste norme se încadrau în Titlul II
denumit Infracţiuni. În CP din 18 aprilie 2002 legislatorul a stabilit cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei într-un capitol separat, III, iar fiecărei cauze i-a rezervat câte un articol
în parte (art.35-40). Acest lucru se realizează în CP pentru prima dată.
2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de diverse stări, situaţii,
împrejurări, care fac ca faptei prevăzute de legea penală să îi lipsească una din trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii: caracterul prejudiciabil, vinovăţia, prevederea în lege.
3. Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură
caracterul penal al faptei serveşte atât lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta prezentându-se
ca o activitate social-utilă, cât şi lipsa de vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă,
ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atac periculos.
4. Activitatea de reţinere a infractorului, în condiţiile legii, nu constituie infracţiune. Se
consideră socialmente utile acţiunile legate de cauzarea unui prejudiciu persoanei care a comis o
infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală. Reţinerea infractorului şi predarea
acestuia organelor de drept va constitui un impediment la săvârşirea de noi infracţiuni, iar
prejudiciul se justifică dacă în timpul reţinerii infractorului aceasta a fost unica metodă de a-l
reţine.
5. Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal
al infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de
evenimente, energii, diverse întâmplări cu caracter accidental. În acest caz persoana nu
acţionează cu vinovăţie, iar fapta comisă nu prezintă caracter prejudiciabil.
6. Temeiul includerii constrângerii fizice sau psihice în categoria cauzelor care înlătură
caracterul penal al infracţiunii este generat de lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune (inacţiune) a
făptuitorului, cerinţă impusă de subiectul infracţiunii, cauză din care făptuitorul nu-şi poate dirija
acţiunile. Temeiurile enunţate vor produce efecte de înlăturare a caracterului penal al faptei
numai cu privire la persoana care a acţionat efectiv sub imperiul constrângerii.
7. Drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei este considerat şi riscul întemeiat,
deoarece are drept scop realizarea unor acţiuni socialmente utile. În cazul riscului întemeiat
lipseşte şi elementul vinovăţiei, dat fiind faptul că persoana care l-a admis a luat măsurile
necesare pentru a preveni dăunarea intereselor ocrotite de lege.
8. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu normele de
liberare de răspundere penală (cap.VI), cu liberarea de pedeapsa penală (cap.IX) şi cu cauzele
care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (cap.XI).
Articolul 36. LEGITIMA APĂRARE
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un
atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva
unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.(2),
pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit
sau într-o altă încăpere.
1. Ideea de legitimă apărare este în consens direct cu drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului prevăzute în DUDO, CEDO etc. Stipulările din art.24 alin.1 şi art.26 alin.2 din CRM
acordă fiecărei persoane dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul de a
reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
sale.
Conţinutul legitimei apărări - în redacţia noului CP - este esenţial modificat, noile prevederi
lărgind aria de acţiune a normei în comparaţie cu prevederile art.13 CP din 1961.
2. Legitima apărare este o acţiune pe care o realizează o persoană săvârşind o faptă
prevăzută de legea penală pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile sociale
ocrotite de lege. Legitima apărare este o activitate social-utilă, deoarece fapta săvârşită în
condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă.
Lipseşte şi vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost impusă să
acţioneze pentru a apăra valorile sociale periclitate de un atac.
3. Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată împotriva unei valori
sociale ocrotite de lege.
Apărarea nu va fi considerată legitimă dacă riposta agresorului a fost întreprinsă după
consumarea atacului.
4. Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de lege.
Atacul nu este direct în cazul în care între agresor şi victimă se află un obstacol material (poartă
închisă, zid, uşă) sau o distanţă mai mare în spaţiu.
5. Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare.
Se consumă o dată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele,
gesturile, demonstrarea armei etc. indică obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub incidenţa
prevederilor legitimei apărări.
6. Atacul va fi material dacă, pentru a-l realiza, se foloseşte forţa fizică, armele,
instrumentele etc. care sunt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor
sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insultă, şantaj, denunţare calomnioasă etc.) nu
este considerat drept atac material.
7. Atacul va fi real dacă există obiectiv, dar nu este presupus de persoană. El se va consuma
în momentul în care a luat sfârşit şi pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există.
8. Nu se încadrează în conceptul de legitimă apărare presupusul atac în viitor. În cazul unui
atac în viitor persoana are posibilitatea de a preveni pericolul, inclusiv anunţând organele
abilitate cu funcţii de combatere a criminalităţii.
În literatura de specialitate este comentată speţa referitoare la fapta unei persoane care,
pentru a preîntâmpina un furt din bunurile sale, a conectat gardul din sârmă la o sursă de curent
electric. Victimă a devenit o persoană care trecea întâmplător pe lângă gard. Făptuitorul a fost
condamnat pentru omor intenţionat.
9. Potrivit alin.2 art.36, prin atac îndreptat împotriva sa ori împotriva altei persoane se
înţeleg acţiunile agresorului contra vieţii persoanei, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii,
onoarei, averii.
Dreptul la legitimă apărare îl are orice persoană, indiferent de funcţia pe care o ocupă,
pregătirea specială, posibilitatea de a fugi de la locul atacului sau posibilitatea de a se adresa
organelor de poliţie.
Drepturile persoanei atacate sunt diverse. De exemplu, dreptul de proprietate, dreptul
locativ, dreptul de moştenire etc.
10. Prin noţiunea de pericol grav se înţeleg consecinţele ireparabile care pot surveni pentru
persoana atacată: pierderea vieţii, vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, distrugerea bunurilor materiale în proporţii deosebit de mari etc.
11. Prin interes public se înţelege o stare, o activitate care vizează o instituţie publică şi
buna ei funcţionare.
12. Prin spaţiu de locuit se înţelege o încăpere în care persoana locuieşte permanent sau
temporar.
13. Prin noţiunea de altă încăpere se înţelege un spaţiu delimitat dintr-o construcţie cu
funcţia de locuinţă, construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele şi alte construcţii de
gospodărie, menite pentru amplasarea bunurilor materiale (HP CSJ nr.5 din 06.07.1992 Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).
14. Pătrundere înseamnă intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, în spaţiul de locuit.
15. Conform p.5 al HP CSJ nr.5 din 06.07.1992, drept violenţă periculoasă pentru viaţă şi
sănătate urmează a fi considerată cauzarea unei vătămări mai puţin grave sau uşoare integrităţii
corporale sau sănătăţii victimei, în urma căreia a survenit o tulburare de scurtă durată a sănătăţii
sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă, precum şi altă violenţă care, deşi
nu a cauzat o daună ca cea menţionată, a creat la momentul aplicării ei un pericol real pentru
viaţa şi sănătatea victimei.
Prin ameninţare cu aplicarea unei asemenea violenţe se înţeleg acţiunile prin care
făptuitorul îşi dezvăluie intenţia reală de aplicare a unei violenţe periculoase pentru viaţa sau
sănătatea victimei. De exemplu, demonstrarea pistolului, cuţitului, briciului etc.
16. Legitima apărare are tangenţe cu reţinerea infractorului (art.37) şi cu starea de extremă
necesitate (art.38). Exceptând asemănarea de formă a acestora cu infracţiunile, aceste trei cauze
care exclud caracterul penal al faptei au un cadru comun: utilitatea acţiunilor întreprinse pentru
binele societăţii. Diferenţele dintre aceste trei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sunt
următoarele:
a) legitima apărare se realizează numai în timpul desfăşurării unui atac direct, imediat,
material şi real, iar reţinerea infractorului se întreprinde în cazul în care persoana a fost prinsă
asupra faptului sau imediat după săvârşirea infracţiunii;
b) scopul legitimei apărări este orientat spre prevenirea infracţiunii, iar scopul reţinerii
infractorului - spre privarea făptuitorului de libertate şi aducerea lui la organele de urmărire
penală sau la alt organ al puterii de stat;
c) mărimea daunei cauzate infractorului în timpul legitimei apărări şi al reţinerii
infractorului poate să fie mai mare decât dauna care, respectiv, putea fi cauzată sau a fost cauzată
de făptuitor, iar mărimea daunei pricinuite în timpul stării de extremă necesitate trebuie să fie
mai mică în raport cu urmările care s-ar fi putut produce dacă pericolul iminent nu ar fi fost
înlăturat.
Articolul 37. REŢINEREA INFRACTORULUI
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul reţinerii
persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.
1. Prin reţinere a infractorului se înţeleg acţiunile de cauzare a unor prejudicii în timpul
captării şi predării organelor de drept a persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de
la răspunderea penală.
2. Temeiurile, procedura reţinerii, dreptul cetăţenilor de a aduce forţat la poliţie sau în faţa
altui organ al puterii de stat a persoanei prinse asupra faptului de săvârşire a unei infracţiuni sunt
stabilite de legislaţia procesual-penală (Titlul V, cap.I).
3. Orice persoană este în drept să reţină infractorul, să-l aducă forţat la poliţie sau în faţa
altui organ al puterii de stat, dacă făptuitorul a fost prins asupra faptului de săvârşire a
infracţiunii sau a încercat să se ascundă sau să fugă după aceasta (art.168 CPP).
Acţiunile de reţinere a infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în
încăperi sigure, cauzare de daune integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri excepţionale,
moartea acestuia.
4. Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru
curmarea infracţiunilor, pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele
nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin (art.15 al Legii cu privire la poliţie).
5. Legea prevede că aplicarea forţei, a mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie
precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient
pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice, a
mijloacelor speciale şi a armei generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi
a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte urmări grave.
 6. Sunt stipulate şi interdicţiile de aplicare a armei de foc contra femeilor şi minorilor,
persoanelor de vârstă înaintată, precum şi contra oamenilor cu evidente deficienţe fizice, cu
excepţia cazurilor în care ei au săvârşit un atac armat, opun rezistenţă folosind arme sau au
săvârşit un atac în grup, ce ameninţă viaţa şi sănătatea oamenilor, dacă acţiunile de acest fel nu
pot fi respinse pe alte căi şi cu alte mijloace.
7. Pentru depăşirea atribuţiilor în timpul reţinerii (aplicarea forţei, a mijloacelor speciale şi
a armei de foc), colaboratorii poliţiei sunt supuşi răspunderii penale conform legislaţiei în
vigoare.
8. Deosebirile dintre reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate şi legitima apărare
au fost deja comentate (a se vedea explicaţiile la p.16 din comentariul art.36 CP).
Articolul 38. STAREA DE EXTREMĂ NECESITATE
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
extremă necesitate.
(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un
pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei,
îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
1. Fapta săvârşită în stare de extremă necesitate nu constituie infracţiune, deoarece nu este
săvârşită cu vinovăţie.
2. Starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea penală
şi apare în cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puţin importante în favoarea
celei mai importante.
3. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de natură
diferită: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale
organismului omului: foame, sete sau maladii, fapte ale persoanei săvârşite intenţionat sau din
imprudenţă.
4. Condiţiile stării de extremă necesitate privitoare la pericolul social conform legii sunt:
 pericolul să fie iminent;
 pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor
persoane ori un interes public;
 să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

5. Prin pericol iminent se înţelege situaţia, întâmplările, care pun în primejdie existenţa,
integritatea cuiva sau a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se producă.
6. Pericolul iminent este îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate expres în lege:
viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, interesul public.
7. Pericolul iminent se consideră inevitabil, dacă nu poate fi înlăturat altfel decât prin
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
8. Condiţiile acţiunii de salvare a valorilor sociale ocrotite de lege sunt:
 pericolul nu poate fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
 săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica situaţie de lichidare
a pericolului;
 să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu ar fi fost înlăturat (alin.3 art.38).

9. Spre deosebire de legitima apărare, sfera de protecţie a stării de extremă necesitate este
mai restrânsă. Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate persoanele care, în
virtutea obligaţiunilor de serviciu, înfruntă pericolul (lucrătorii de poliţie, pompierii, medicii şi
persoanele care au avut o altă posibilitate de a evita pericolul etc.).
 10. Starea de extremă necesitate nu poate servi drept argument juridic de liberare a
făptuitorului de răspundere materială în cazurile în care prejudiciul este adus unei persoane
nevinovate de apariţia pericolului.
11. Deosebirile dintre starea de extremă necesitate, legitima apărare şi reţinerea
infractorului au fost date în comentariul la p.16 art.36 CP.
Articolul 39. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU PSIHICĂ
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei
constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală
prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi
dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.
1. Alin.1 al prezentului articol stabileşte două forme distincte de înlăturare a caracterului
penal al faptei: constrângerea fizică şi constrângerea psihică.
Atât în cazul constrângerii fizice, cât şi în cel al constrângerii psihice se înlătură caracterul
penal al faptei, întrucât infracţiunii îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale: vinovăţia. Conform
regulilor generale ale răspunderii penale, nu există vinovăţie în cazul în care făptuitorul este
lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
2. Constrângerea fizică este o presiune condiţionată de o energie străină care îl pune pe
făptuitor în imposibilitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
3. Constrângerea psihică constă într-o ameninţare asupra psihicului persoanei care, sub
imperiul acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală.
4. Condiţiile constrângerii fizice şi psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de lege, pot
fi deduse din conţinutul legii. Acestea sunt:
 existenţa sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere fizică sau
psihică;
 constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea
corporală ori bunurile persoanei;
 pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală.

5. Alin.2 al articolului nominalizat prevede situaţia (starea) în care făptuitorul îşi menţine
posibilitatea de a-şi dirija acţiunile în urma constrângerii fizice sau psihice. În cazul în care
persoana are posibilitatea de a-şi alege un anumit comportament şi a lua o decizie sau alta se vor
aplica prevederile stării de extremă necesitate.
Articolul 40. RISCUL ÎNTEMEIAT
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente
utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi
realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a
preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul
pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
1. Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza
experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna activitatea
persoanei în diferite domenii - ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producere etc. -,
în legislaţia penală a fost introdusă o nouă cauză care înlătură caracterul penal al faptei: riscul
întemeiat.
 2. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare.
Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul
pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.
3. Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
 scopul social util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;
 persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi valorile
sociale ocrotite de legea penală.

4. Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor
ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie nici o altă cale de a
atinge scopul social util.
5. Riscul se consideră neîntemeiat, dacă:
 era cu bună-ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;
 conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
 conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
 scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau risc;
 persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile
ocrotite de legea penală;
 persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.

6. Legea cu privire la poliţie (nr.416-XII din 18.12.1990) defineşte noţiunea de risc

profesional care, în viziunea noastră, este o formă a riscului întemeiat. Conform prevederilor
art.33 al legii nominalizate, nu constituie infracţiune acţiunea colaboratorului de poliţie care a
fost săvârşită într-o situaţie de risc profesional justificat, deşi aceasta are semnele acţiunilor
pentru care este prevăzută răspunderea penală.
7. Riscul profesional este considerat justificat, dacă acţiunea săvârşită decurgea în mod
obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea colaboratorul poliţiei,
iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul şi colaboratorul
poliţiei, care a admis riscul, a întreprins toate măsurile posibile pentru a preîntâmpina
consecinţele negative.
CAPITOLUL IV
PARTICIPAŢIA
Articolul 41. PARTICIPAŢIA
Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
1. Infracţiunea poate fi săvârşită de una sau mai multe persoane împreună. Dacă la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală participă mai mulţi făptuitori, se poate vorbi
despre participaţie la această faptă. Specificul participaţiei, ca formă deosebită a activităţii
infracţionale, determină problema răspunderii penale a participanţilor la infracţiune.
2. Supunându-se regulilor generale ale dreptului penal pentru combaterea infracţionalităţii,
instituţia participaţiei îndeplineşte în acelaşi timp şi un rol special, caracteristic numai pentru ea:
ilustrează criteriile obiective şi cele subiective necesare activităţii infracţionale comune,
stabileşte cercul de persoane responsabile pentru această activitate infracţională, reglementează
ordinea şi limitele răspunderii participanţilor, adică nu numai a persoanelor care săvârşesc
nemijlocit acţiuni ce formează latura obiectivă a infracţiunii concrete, prevăzute de partea
specială a CP, dar şi a persoanelor care au luat parte la infracţiune în calitate de instigatori,
complici sau organizatori.
3. Pentru ca să existe elementul de participaţie penală, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii: a) să existe pluralitate de făptuitori; b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică)
între participanţi; c) fapta să fie săvârşită în cooperare materială sau intelectuală; d) una şi
aceeaşi faptă prevăzută de legea penală să fie săvârşită de către toţi participanţii; e) cooperarea
mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii.
 4. Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruia participanţi la
infracţiune sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în
calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici. Participarea la infracţiune a mai multor
persoane înseamnă că două sau mai multe persoane, nu una, săvârşesc fapta prevăzută de legea
penală (acţiune sau inacţiune), îndreptată împotriva unuia şi aceluiaşi obiect. Existenţa legăturii
interne subiective cu privire la săvârşirea infracţiunii încă nu înseamnă participare la fapta
penală. Nu constituie un act de participaţie nici faptul de exprimare a aprobării acţiunilor
infracţionale, dacă aceasta nu a luat o formă de ajutorare a infractorului; nu constituie instigare
faptul de a striga persoanelor care loveau victima cu parii că aceasta "trebuie omorâtă", deoarece
un asemenea îndemn nu a avut efect determinant în dezlănţuirea agresiunii. În anumite
împrejurări, dacă aceasta a dus la întărirea hotărârii infracţionale, va fi o complicitate
intelectuală. Condiţia se realizează când cooperează cel puţin două persoane, fără ca aceasta să
fie necesară pentru existenţa conţinutului legal al infracţiunii.
5. Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre participanţi este indicată direct în art.41
CP, conform căruia se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau a mai multor
persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Deci, din punct de vedere subiectiv,
participaţia propriu-zisă este condiţionată de săvârşirea faptei cu intenţie de către cel puţin două
persoane: instigator-autor, autor-complice ş. a.
6. Participaţia penală există numai atunci când persoanele respective au cooperat cu
intenţie. De exemplu, dacă legea cere pentru sancţionarea faptei săvârşite existenţa intenţiei,
aceasta trebuie constatată în raport cu fiecare participant. Dacă unii au cooperat din imprudenţă,
intenţia trebuie constatată în raport cu fiecare persoană care a cooperat, însă nu va exista
participaţie penală, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre
participanţi.
7. Pentru existenţa participaţiei, pe lângă legătura subiectivă, trebuie să existe o cooperare
materială sau intelectuală a participanţilor, care constă în faptul că persoanele contribuie într-o
formă sau alta la săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. Potrivit naturii ei, această
contribuţie poate fi materială sau intelectuală; ţinând seama de importanţa sau de aportul acestei
contribuţii, ea se divizează în principală şi secundară; ţinând cont de momentul în care are loc, ea
există înainte de începerea executării acţiunii (inacţiunii) sau în timpul executării acesteia până la
momentul terminării ei.
8. O expresie exterioară a cooperării conţine asocierea acţiunilor participanţilor, care poate
să se realizeze în două forme: o însumare simplă a forţelor pentru producerea urmărilor
prevăzute de lege şi condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor.
9. Săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală înseamnă că pentru toţi participanţii
la activitatea infracţională comună există o componenţă de infracţiune comună. Indivizibilitatea
faptei este considerată ca reală, obiectivă, aşa cum o prevede legea penală, şi nu în funcţie de
încadrarea juridică pe care ar putea să o obţină ţinându-se seama de diferiţi participanţi, încadrare
ce depinde de vinovăţie şi care poate fi diferită de la participant la participant. Ca să existe
participaţie, e necesar ca actele participanţilor să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic,
iar fapta să se realizeze cel puţin în forma tentativei sau pregătirii de infracţiune. Fapta este una
şi aceeaşi pentru toţi participanţii. Ca atare, nu se poate considera că aceasta există în raport cu
unii şi nu există în raport cu alţii, ori că pentru unii dintre ei fapta este consumată, iar pentru alţii
e în formă de tentativă. Din aceleaşi considerente nu se poate ca aceeaşi faptă în raport cu unii
participanţi să constituie infracţiune, iar în raport cu alţii - contravenţie sau abatere. Când pentru
realizarea conţinutului legal al infracţiunii se pretinde subiectului activ o anumită calitate
(subiect special), poate exista participaţie la o asemenea faptă dacă autorul sau coautorul are
calitatea cerută de lege.
10. Mai este necesar un detaliu: cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de
conţinutul legal al infracţiunii. Pentru existenţa participaţiei penale propriu-zise se cere ca
pluralitatea de făptuitori să fie ocazională, întâmplătoare în raport cu conţinutul legal al
infracţiunii, şi nu indispensabilă. Dacă pentru existenţa infracţiunii legea prevede cooperarea mai
multor persoane, atunci nu se mai realizează participaţia penală, ci o pluralitate naturală sau
constitutivă de făptuitori. Toate condiţiile expuse trebuie întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia
dintre ele cauzează inexistenţa participaţiei propriu-zise.
Articolul 42. PARTICIPANŢII
(1) Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate
de autor, organizator, instigator sau complice.
(2) Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor
care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte
cauze prevăzute de prezentul cod.
(3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a
dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o
organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.
(4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană
să săvârşească o infracţiune.
(5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin
sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare
de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va
tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele
dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde
atare obiecte.
(6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.
1. Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de
autor, organizator, instigator sau complice.
2. Se consideră autor al infracţiunii persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul
persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau
din alte cauze prevăzute de prezentul cod.
3. În raport cu ceilalţi participanţi (organizatori, instigatori sau complici), autoratul se
distinge prin caracterul său esenţial şi necesar, contribuţia autorului constând tocmai în săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii care constituie latura obiectivă a infracţiunii. Din cauza specificului său,
autoratul este unica formă de contribuţie la infracţiunea care poate exista şi în afara participaţiei.
Nici instigarea, ca formă de participaţie, nici complicitatea, nici organizatorul nu pot exista în
afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută
de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii. Cu toate
acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul autor) nu poate fi înţeles decât în
corelaţie cu termenii complicitate (complice) şi instigare (instigator) sau organizare
(organizator); el desemnează o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în
raport cu alte forme de contribuţie posibile. În acelaşi sens s-a exprimat şi legiuitorul, indicând în
cap.IV CP Participaţia că participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici (art.42
alin.1-5). Noţiunea de autor, prevăzută în alin.2 art.42 CP, este una corelativă. Ea poate exista
numai în participaţie, adică în acele cazuri în care, alături de autor, acţionează şi alte persoane,
care îndeplinesc alte roluri funcţionale - organizatori, instigatori, complici. Dacă infracţiunea este
săvârşită de o singură persoană, problema rolului şi funcţiilor ei nu apare, deoarece este clar că
numai ea a executat latura obiectivă a infracţiunii, nefiind instigată sau ajutată de cineva. În
astfel de cazuri poate fi vorba pur şi simplu despre subiectul infracţiunii, adică despre persoana
fizică care a săvârşit, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală.
4. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se
caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică
acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de
executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de
executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în
mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte
sau frânează propria sa energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori
dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive,
toxice, animale vătămătoare etc.).
5. Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei: dacă nu
pierde calitatea de autor cel care, după săvârşirea faptei, a încetat a mai avea calitatea care
condiţiona acea calificare şi, viceversa, nu devine autor acela care a dobândit această calitate
după săvârşirea faptei la care a participat. Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) de
către autor, nu se poate vorbi despre săvârşirea faptei, fiindcă nu se poate realiza conţinutul
acesteia. Este considerat autor acela care la omor împuşcă victima, la furt îşi însuşeşte lucruri din
posesia altuia. Atunci când actele de instigare sau de complicitate sunt incriminate ca infracţiuni
de sine stătătoare, cel care le comite este autor, iar nu instigator sau complice.
6. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective cu
acte de executare (nemijlocit) la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
În caz de coautorat, unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (de
exemplu, luarea bunului), iar altul - cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile
fiecăruia va fi o infracţiune consumată sub formă de coautorat.
7. Na va exista coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în momente
diferite, lovind, de exemplu - din răzbunare, mortal victima.
8. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută
de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane
împreună, în comun.
9. Se consideră organizator al infracţiunii persoana care a organizat săvârşirea unei
infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat
sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile organizatorului pot consta
în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmirea planului
săvârşirii infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai organizaţiei
criminale, în coordonarea acţiunilor participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau
de la distanţă, de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax,
poştă etc.
10. Un alt participant la infracţiune este instigatorul, care se deosebeşte atât de autor, de
coautor, cât şi de complice. Conform art.42 alin.4 CP, instigator este persoana care, cu intenţie,
determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Ca formă a
participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care determină, cu intenţie,
prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Caracteristică instigării este împrejurarea că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi o
infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei
persoane, care, fiind decisă să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în mod concret
la săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii. Instigatorul contribuie la săvârşirea infracţiunii
prin transmiterea către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea luării de către
acesta a hotărârii de a săvârşi fapta, care rezultă din trecerea ei la executarea infracţiunii. Deci,
instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune, chiar dacă nu participă la săvârşirea
materială a infracţiunii, la realizarea laturii obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de
săvârşire a infracţiunii, pe care o transmite altei persoane, făcând ca aceasta să ia hotărârea şi să
o pună în executare (de exemplu, un duşman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în
schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă
îndemnul sau propunerea, ia hotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată).
11. Conform art.42 alin.5 CP, complice este persoana care a contribuit la săvârşirea
infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, oferire de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori
înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor,
va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele
dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare
obiecte. Deci, complicitatea este o formă a participaţiei penale ce constă în activitatea persoanei
care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că-l va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu-şi onorează promisiunea. După
cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme ale
participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii. În
timpul în care autorul efectuează acte de executare şi realizează în mod nemijlocit materialitatea
faptei, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului. Aşadar, complicele nu
realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină (înlesneşte, ajută) realizarea acesteia de către autor.
12. Uneori complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această
contribuţie nu are ea însăşi caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea
de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârşite, contribuţia sa rămâne, deci,
activitate de sprijinire (este cazul infracţiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât o persoană
care are o anumită calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au
această calitate nu fac decât să-i ajute).
14. Conform art.42 alin.6 CP, participanţii la infracţiune trebuie să întrunească semnele
constitutive ale subiectului infracţiunii. Aceasta înseamnă că fiecare dintre participanţii la
infracţiune trebuie să aibă vârsta prevăzută de legea penală, să fie persoane fizice şi responsabile.
Articolul 43. FORMELE PARTICIPAŢIEI
În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele
forme de participaţie:
a) participaţie simplă;
b) participaţie complexă;
c) grup criminal organizat;
d) organizaţie (asociaţie) criminală.
Analiza formelor participaţiei va fi efectuată în cadrul comentariului la art.44-47 CP.
Articolul 44. PARTICIPAŢIA SIMPLĂ
Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au
participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând
latura obiectivă a infracţiunii.
1. CP, în art.42 alin.1, defineşte noţiunea de autor drept persoană care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără
interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de executare pe care
trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit,
la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte sau frânează
propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţă etc.) ori
dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive,
toxice, animale vătămătoare etc.).
2. Sunt şi situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit şi în mod
direct nu de o singură persoană, ci de mai multe. În aceste cazuri fapta se săvârşeşte în coautorat.
Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional, în baza unei legături subiective cu acte de
executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
3. Sunt consideraţi coautori ai faptei de omor atât acela care loveşte mortal victima, cât şi
acela care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze.
4. Există coautorat şi în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victima cu intenţia de a o
ucide, cu toate că s-ar putea ca nici una din lovituri să nu fie mortală, însă, împreună luate, ca
urmare a împletirii lor, acestea au cauzat moartea.
Dacă s-ar lua în consideraţie fiecare acţiune separat, ar exista autorat la infracţiunea de
vătămare corporală, dar luate împreună aceste acţiuni constituie coautorat la infracţiunea de
omor.
 5. Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe (eterogene), la care doi
sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori (coautori), alţii având calitatea de instigatori sau
de complici, cât şi în cadrul unei participaţii simple (omogene) la care toţi participanţii au
calitatea de autori (coautori).
6. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi participanţi au
săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, deci că au efectuat acte de executare a
acesteia. Această constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de acte de executare a faptei
incriminate.
7. În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei
se înţelege orice act de conduită exterioară, prin care se înfăptuieşte direct acţiunea sau
inacţiunea incriminată.
8. În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră acte de executare, deci de
coautorat, şi acelea prin care se contribuie, chiar indirect, la efectuarea faptei incriminate, cum ar
fi actele de paralizare a energiei, de ridicare sau lichidare a unui obstacol din calea săvârşirii
faptei. În acest sens urmează să fie considerate drept acte de coautorat, şi nu de complicitate,
actele prin care un inculpat a ţinut victima spre a putea fi lovită, iar alt inculpat a lovit victima.
9. În cazul coautoratului apare un raport complex de cauzalitate. De exemplu, în cazul
infracţiunii complexe de tâlhărie în formă consumată autorul trebuie să realizeze în întregime
acţiunea infracţională (ameninţarea ori constrângerea etc., precum şi luarea bunului), pe când în
caz de coautorat unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (luarea
bunului, iar altul - cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia se va fixa
o infracţiune consumată sub formă de coautorat.
10. Vor fi coautori ambii inculpaţi, chiar dacă numai unul dintre ei a ameninţat cu cuţitul,
iar celălalt a deposedat victima de bunurile ce le avea asupra sa; de asemenea, sunt coautori la
tâlhărie ambii inculpaţi care au aplicat violenţele, chiar dacă numai unul dintre ei şi-a însuşit
bunurile victimei.
11. În ceea ce priveşte participaţia penală la infracţiunile complexe cu subiect special, are
calitatea de coautor nu numai persoana care lezează cele două obiecte - direct şi indirect -, ci şi
cea care lezează numai unul din acestea pentru comiterea infracţiunii complexe.
12. Pentru existenţa coautoratului trebuie să fie întrunite anumite condiţii: sub aspect
subiectiv, trebuie să se constate legătura dintre coautori, altfel chiar dacă s-ar constata actele
materiale de cooperare, nu vom considera că există coautorat ca formă de participaţie, ci o
simplă cooperare materială, fiecare fiind considerat autor al faptei. Nu va exista coautorat dacă
fiecare inculpat acţionează independent şi în momente diferite, lovind, din răzbunare, mortal
victima.
13. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută
de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane
împreună, în comun.
14. Pentru existenţa coautoratului considerăm necesară existenţa următoarelor condiţii: a)
să se realizeze o legătură subiectivă între coautori; b) acţiunea să fie comisă împreună, în comun.
15. Spre deosebire de faptul că, în situaţia în care există instigator sau complice, autorul
poate să nu ştie că este ajutat de alte persoane în săvârşirea faptei, fiind suficient ca instigatorul
sau complicele să ştie acest lucru, la coautorat fiecare dintre coautori trebuie să prevadă, în afară
de faptul că acţiunea sau inacţiunea întreprinsă de el este prejudiciabilă şi că rezultatul dorit sau
acceptat este de asemenea prejudiciabil, şi pe acelea că la fapta lui principală se adaugă o altă
faptă, de asemenea, principală, a altei persoane. Intenţia coautorului trebuie să cuprindă ştiinţa şi
voinţa că, prin activitatea lui unită cu a celorlalţi coautori, este săvârşit actul de executare necesar
pentru realizarea infracţiunii respective.
16. În lipsa legăturii subiective nu există coautorat. Deşi a avut loc o cooperare materială,
fiecare persoană este considerată autor al unei fapte distincte, iar actele lor vor putea fi doar
conexe. Prin urmare, coautoratul, sub aspect subiectiv, se realizează numai cu intenţie, în sensul
că toţi coautorii prevăd urmările prejudiciabile ale acţiunilor şi le urmăresc sau doar admit
posibilitatea survenirii acestora. Legătura subiectivă se stabileşte când cel puţin un coautor
prevede, pe lângă cele necesare realizării acţiunii ca autor, şi faptul că acţiunea sa principală se
adaugă la acţiunea, de asemenea, principală, a altui coautor.
17. În cazul infracţiunilor care presupun în conţinutul lor legal un anumit mobil sau scop,
trebuie ca fiecare coautor să acţioneze datorită acestui mobil şi să urmărească acest scop, deci nu
numai unul din ei, ci toţi trebuie să îndeplinească această cerinţă legală.
18. Coautoratul este posibil în timpul actului iniţial, însă pentru rezultatul mai grav, produs
din imprudenţă, nu mai poate exista legătura subiectivă, condiţie necesară a participaţiei (şi a
coautoratului), altfel ar urma să răspundă fiecare în calitate de autor al faptei cu dublă formă de
vinovăţie.
19. Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe
persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa comiterii faptei, propunând
celorlalte să acţioneze împreună, nu determină sancţionarea lor separată pentru instigare, fiind
vorba de o activitate comună a coautorilor, unde iniţiativa aparţine unei sau unor persoane.
20. Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. De
exemplu, mai multe persoane, dintre care una dorea să se răzbune pe un duşman al său care se
afla într-un grup de oameni, au hotărât să-i folosească pe acei oameni din grup şi au executat în
comun acţiunea. În acest caz se realizează participaţia sub forma coautoratului, iar legătura
subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în
timpul executării acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit patru
persoane, care au început să o lovească şi ei, unii cu cuţitele, alţii - cu alte obiecte şi cu
picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan, fiind uniţi la
suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat de fiecare dintre ei.
21. Dacă legătura subiectivă se realizează ulterior consumării infracţiunii, nu mai există
coautorat. Astfel, nu există coautorat la furt dacă unul din inculpaţi a luat bunul spre a-l folosi.
După consumarea furtului de către celălalt inculpat, primul inculpat va răspunde ca tăinuitor.
22. La săvârşirea faptei penale în coautorat, activitatea coautorilor trebuie să fie îndreptată
împotriva aceluiaşi obiect juridic. Dacă o parte din coautori lezează şi alte valori sociale apărate
de legea penală, acestora li se vor aplica dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni. De
exemplu, dacă în timpul omorului unul dintre infractori a distrus şi bunurile victimei, el va
răspunde şi pentru infracţiunea de distrugere a bunurilor, prevăzută de art.197-198 CP, cu
condiţia ca ceilalţi coautori să nu fi ştiut de aceste acţiuni.
23. Prin urmare, pentru existenţa coautoratului se cere, pe lângă realizarea unei legături
subiective dintre coautori, şi comiterea acţiunii, împreună sau în comun, adică persoanele
respective să săvârşească împreună acţiunea care face parte din latura obiectivă a conţinutului
infracţiunii. Cu alte cuvinte, coautorii trebuie să efectueze acte de săvârşire nemijlocită, de
executare directă a faptei prevăzute de legea penală.
Articolul 45. PARTICIPAŢIA COMPLEXĂ
(1) Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei
participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.
(2) Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori.
1. Pentru existenţa participaţiei nu are relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici
calitatea în care au acţionat aceştia. Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii
au cooperat în aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (coautori), cât şi atunci când contribuţiile
lor iau forme diferite (organizatori, instigatori, complici, autori, coautori şi instigatori, autor şi
complice etc.). În primul caz participaţia este simplă (art.44 CP), iar în al doilea caz - complexă
(art.45 CP).
2. Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care cooperează intenţionat cel
puţin două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din ele fiind autor, iar celelalte având
diferite roluri: instigator, organizator, complice.
 Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai multe persoane,
indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau bărbaţi, cetăţeni ai RM sau
persoane fără cetăţenia RM, subiecţi speciali sau care nu au această calitate. Toate persoanele
care cooperează trebuie să îndeplinească însă condiţiile pentru a răspunde din punct de vedere
penal.
3. Numai activitatea infracţională comună a mai multor persoane constituie o altă formă de
pricinuire a daunei obiectelor apărate de lege, formă calitativ nouă, în comparaţie cu
infracţionalitatea individuală. Această formă de activitate infracţională dă temei de a fi examinată
drept participaţie, spre deosebire de mulţimea infracţiunilor de sine stătătoare, săvârşite chiar şi
în unul şi acelaşi timp şi îndreptate spre unul şi acelaşi obiect, de mai multe persoane.
4. Nici instigarea, nici organizarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în
timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală
poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii.
5. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia lui se
caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică
acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de
executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de
executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. O atare formă de
participaţie este reglementată în art.45 CP.
6. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze în cazul
participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a organizatorului. În cazul participaţiei
complexe (art.45 alin.1 CP), organizatorul pune la cale infracţiunea, iar autorul o execută
nemijlocit.
7. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze, de asemenea,
în cazul participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a instigatorului.
8. Conform art.45 alin.1 CP, la participaţia complexă la săvârşirea infracţiunii de către autor
poate contribui, în afară de organizator şi instigator, şi complicele. Pentru existenţa complicităţii
nu are relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere, nici dacă, în momentul
săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. Deci, complicele are
previziunea acţiunii (inacţiunii) pe care urmează să o execute autorul (coautorul), a urmărilor ei
periculoase şi înţelege că actul său se alătură acţiunii (inacţiunii) autorului. De asemenea, el
doreşte sau acceptă să se producă urmările prevăzute. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăria la
care a acceptat să contribuie cu acte de ajutor va fi comisă prin punerea victimei în stare de
inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice, contribuţia sa va constitui complicitate la
tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea folosind violenţa, deoarece a cunoscut că
infracţiunea va fi săvârşită în una din modalităţile alternative de realizare a laturii obiective a
tâlhăriei şi a voit să participe la comiterea acesteia.
9. Atitudinea psihică a complicelui se caracterizează prin voinţa de a săvârşi fapta de
înlesnire a autorului. Cunoscând activitatea pe care acesta o va desfăşura şi prevăzând rezultatul
prejudiciabil al faptei, complicele îl doreşte sau îl acceptă. De remarcat complexitatea atitudinii
psihice a complicelui; activitatea sa volitivă are în vedere nu numai fapta proprie (doreşte să-l
ajute pe autor), ci şi fapta autorului (doreşte să se obţină un anumit rezultat prin intermediul
acestuia). Pe plan intelectiv nu este suficient ca complicele să-şi imagineze că actele sale vor
avea ca finalitate înlesnirea activităţii autorului; mai trebuie să-şi dea seama şi de caracterul
activităţii pe care o va desfăşura autorul, pe baza actelor de sprijin, ca şi de rezultatele posibile,
drept urmare a acestei activităţi. De aici imposibilitatea tragerii la răspundere a complicelui
pentru actele comise de autor, dar pe care complicele nu le-a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea
să le prevadă.
10. Îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă nu este urmat de
determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor), dar acesta mai avea unele ezitări
cu privire la punerea ei în executare, îndemnul poate constitui doar complicitate intelectuală,
fiindcă a contribuit la consolidarea hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la
avort dacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar a întărit
hotărârea autorului de a comite fapta. În acest caz va exista complicitate la avort, mai ales că cel
care a solicitat întreruperea sarcinii i-a procurat autorului unele substanţe şi instrumentele
necesare intervenţiei chirurgicale. De data aceasta, inculpatul comite atât o complicitate morală,
prin întărirea hotărârii autorului de a comite întreruperea sarcinii în condiţii ilicite, cât şi o
complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului a substanţelor şi instrumentelor
necesare întreruperii sarcinii. Se subliniază just în motivarea soluţiei necesitatea ca îndemnul,
pentru a constitui instigare, să aibă caracter determinant, adică să fi fost hotărâtor în luarea
deciziei autorului de a săvârşi infracţiunea; în caz contrar, îndemnul constituie un act de
complicitate morală.
11. Din sensul art.45 alin.1 CP se deduce că, în cazul participaţiei complexe, în săvârşirea
infracţiunii pot participa, alături de autor, ceilalţi participanţi, fie doar unul din ei, fie toţi
împreună.
12. Participaţia complexă se poate realiza în orice caz de săvârşire a infracţiunilor cu
subiect special, deoarece la săvârşirea acestor infracţiuni se cere existenţa calităţii speciale doar
la autorul infracţiunii, şi nu la ceilalţi participanţi (organizator, instigator, complice).
13. Conform art.45 alin.2 CP, participaţia complexă se poate realiza şi în cazurile
participării nemijlocite la săvârşirea unei infracţiuni a două sau a mai multor persoane în calitate
de coautori, cu condiţia ca, în afară de ei, la săvârşirea acestei infracţiuni să participe şi alţi
participanţi: organizatorul, instigatorul sau complicele. În absenţa unor asemenea împrejurări,
vom fi în prezenţa unei participaţii simple.
Articolul 46. GRUPUL CRIMINAL ORGANIZAT
Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în
prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.
1. Această formă de participaţie se deosebeşte de altele, descrise anterior, după criteriul ei
de stabilitate, de statornicie.
2. Statornicia grupului organizat este indicată de durata existenţei acestui grup în timp.
Durata poate consta din timpul ce s-a scurs de la formarea grupului până la săvârşirea primei
infracţiuni din numărul celor plănuite de membrii grupului. Ea poate consta, de asemenea, din
durata de timp, în care membrii grupului au săvârşit infracţiuni.
3. Pe lângă criteriul de timp, gradul înalt de coordonare şi statornicie a legăturilor dintre
membrii grupului criminal poate fi indicat de existenţa unui plan bine determinat de activitate
infracţională, cu desemnarea rolurilor şi funcţiilor membrilor grupului, a unor acte şi operaţiuni
concrete.
4. Totodată, statornicia relaţiilor dintre membrii grupului, la rândul său, exprimă nu doar
gradul înalt de coordonare a acţiunilor şi comportării lor, dar şi caracterul retras, nivelul de
izolare de societate al acestei formaţiuni infracţionale (cu regulile sale de comunicare, de
subordonare, disciplină etc.).
5. Criteriul statorniciei, de obicei, presupune intenţia membrilor grupului criminal organizat
de a săvârşi nu doar o singură infracţiune, ci mai multe (de exemplu, grupul criminal organizat s-
a format cu scopul de a ataca sistematic grupurile de turişti din zona de odihnă etc.). Totodată,
statornicia grupului criminal organizat poate să se manifeste prin acţiunile multiple de
organizare, plănuire şi pregătire detaliată a unei infracţiuni.
6. Din cele explicate rezultă că fiecare persoană ce intră în grupul criminal organizat nu este
un simplu participant la acest grup, ci membru al grupului, indiferent de locul şi funcţiile ce i-au
fost încredinţate în cadrul desfăşurării planului de activitate criminală. Aceste concluzii rezultă şi
din faptul că legea nu limitează participarea la grupul organizat doar prin acţiuni de autorat sau
coautorat, cum este cazul participaţiei simple sau complexe.
7. Membrii de rând ai grupului criminal organizat pot să nu ştie de unele infracţiuni
concrete, săvârşite de alţi membri ai acestui grup. În asemenea situaţii ei vor purta răspundere
penală doar pentru participarea în grupul criminal organizat şi pentru faptele lor personale,
săvârşite de ei întru executarea planului activităţii criminale a grupului organizat, conform
articolelor respective ale părţii speciale a CP.
8. Sustragere săvârşită de către un grup de persoane se consideră săvârşirea acţiunilor la
care au participat două sau mai multe persoane care s-au înţeles, în prealabil sau ocazional, să
săvârşească în comun infracţiunea şi care au participat nemijlocit la realizarea ei. Această formă
de participare încadrează şi acţiunile persoanelor care fac parte din grupul criminal, deşi nu au
participat nemijlocit la sustragerea averii, însă până la săvârşirea sustragerii, în procesul
înţelegerii prealabile dintre participanţii grupului, a avut loc repartizarea de comun acord a
rolurilor: unii stau la pândă lângă locul săvârşirii infracţiunii, alţii ameninţă cu aplicarea
violenţei, percheziţionează victima, au o atitudine ce le demonstrează victimelor că orice
rezistenţă nu are nici un rost etc. (p.18 din HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).
9. Însuşi faptul instruirii grupului criminal organizat, dacă acesta nu este prevăzut de partea
specială a CP, conduce la răspundere penală pentru pregătirea în vederea săvârşirii acelor
infracţiuni, în care scop a şi fost creat acest grup criminal (art.26 CP).
10. Săvârşirea infracţiunii de către un grup organizat serveşte pentru multe componenţe de
infracţiune prevăzute în partea specială a CP drept criterii calificative (deosebit de agravante):
furtul (art.186, alin.3, lit.b), jaful (art.187, alin.3, lit.b), tâlhăria (art.188, alin.3, lit.b), escrocheria
(art.190, alin.3) etc.
11. În cazul săvârşirii de către un grup criminal organizat a unei infracţiuni care în partea
specială a CP nu cuprinde - nici în conţinutul de bază şi nici în cel calificativ (agravat) - indicele
săvârşirii infracţiunii de către un grup organizat, faptul săvârşirii infracţiunii de către un grup
organizat se va considera circumstanţă agravantă la numirea pedepsei, conform art.77, alin.1 CP.
Articolul 47. ORGANIZAŢIA (ASOCIAŢIA) CRIMINALĂ
(1) Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale
organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între
membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a
intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă
natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii
de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.
(2) Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de
un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei
respective, la însărcinarea acesteia.
(3) Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a
creat organizaţia criminală sau o dirijează.
(4) Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate
infracţiunile săvârşite de această organizaţie.
(5) Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru
infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire a participat.
(6) Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care
a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea
infracţiunilor săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor
sau a membrilor organizaţiei respective.
1. Prevederile alin.1 art.47 CP reglementează noţiunea de organizaţie (asociaţie) criminală.
Pentru existenţa unei organizaţii (asociaţii) criminale trebuie să fie întrunite câteva condiţii
prevăzute expres de legea penală.
2. Organizaţia (asociaţia) criminală constituie o reuniune de grupuri criminale organizate
într-o comunitate stabilă. Ea poate fi constituită din două sau mai multe grupuri criminale.
Noţiunea de grup criminal este comentată la art.46 CP. Comunitatea stabilă a acestor grupuri
criminale, în afară de statornicie, se caracterizează printr-un grad sporit de coordonare a
activităţii membrilor ei, în vederea realizării scopurilor iniţiale: de a influenţa activitatea
economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în
vederea obţinerii de avantaje şi a realizării de interese economice, financiare sau politice.
3. Activitatea organizaţiei (asociaţiei) criminale se întemeiază pe diviziune, între membrii
organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor sale
criminale.
4. Organizaţiile (asociaţiile) criminale pot lua diferite forme: constituite din infractori de
"profesie", societăţile, asociaţiile şi organizaţiile criminale se constituie sub denumiri legale în
scopul obţinerii unor profituri maxime şi vizează domenii ori sectoare, ramuri rentabile, comerţ,
industrie electronică, sistem bancar-valutar etc.
5. Societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale implică un înalt grad de organizare
interioară, în cadrul acestora fiind selectate numai persoane profesioniste, cu bună pregătire,
rezistente la eforturi de orice fel şi capabile să folosească tehnica modernă din dotare
(automobile, nave, aeronave, arme etc.).
6. Persoanele selecţionate de societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale, înfiinţate sub
denumiri de instituţii de învăţământ, firme industriale şi comerciale, fundaţii etc., ocupă funcţii
înalte în lumea de afaceri şi în aparatul de stat şi se folosesc de situaţia şi influenţa lor politică şi
economică în scopuri criminale.
Dotaţi cu mijloace şi tehnologii moderne, membrii acestor societăţi şi organizaţii criminale
pot duce o dublă existenţă: pe de o parte, una legală şi cu un anumit loc în societate, iar pe de altă
parte - una ascunsă, nelegală, criminală.
7. Organizate în scopuri infracţionale, sub denumiri de firme comerciale, industriale etc., şi
conduse de persoane care ocupă funcţii înalte în societate şi în viaţa publică, organizaţiile
criminale dispun de servicii de informaţii, de mijloace şi tehnici moderne de culegere şi
prelucrare a datelor şi informaţiilor, precum şi de sisteme adecvate de conspirativitate.
8. Având un înalt grad de organizare şi dispunând de un sistem de conspirativitate adecvat
activităţii criminale la nivel naţional şi internaţional, organizaţiile criminale recurg la acţiuni
majore deosebite şi variate, ce implică manipularea, corupţia etc., inclusiv coruperea şi atragerea
unor funcţionari guvernamentali.
9. Organizaţiile criminale au diverse direcţii de activitate: traficul şi comerţul cu
stupefiante, organizarea şi desfăşurarea unor afaceri comerciale şi industriale în plan naţional şi
internaţional, iniţierea, organizarea şi desfăşurarea unor lovituri asupra depozitelor de valori şi
asupra instituţiilor bancare; desfăşurarea traficului de valori şi valută, elaborarea unor scenarii
pentru ocuparea posturilor în viaţa economică şi politică a societăţii prin metode şi mijloace
adecvate, inclusiv manipularea alegerilor etc.
10. Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un
membru al acesteia în interesul organizaţiei sau de o persoană care nu este membru al
organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia (art.47, alin.2 CP). Această prevedere legală se
explică prin caracterul închegat, bine organizat şi prin coordonarea strictă a activităţilor
membrilor organizaţiei criminale.
11. Săvârşirea infracţiunii de către membrii organizaţiei criminale sau în interesul unei
organizaţii criminale nu se consideră circumstanţă agravantă, conform art.77 CP, însă, bazându-
ne pe faptul că pedeapsa pentru aceste infracţiuni este sporită şi este strict reglementată în partea
specială a CP (de exemplu, art.151 alin.3 lit.c) CP - vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, art.187 alin.3 lit.b) CP - jaful etc.), ea se echivalează cu o circumstanţă
agravantă.
12. Spre deosebire de membrii organizaţiei criminale, care poartă răspundere penală numai
pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire au participat (art.47 alin.5), organizatorul şi
conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de
această organizaţie (art.47 alin.4 CP). Această prevedere legală este aplicabilă chiar şi în cazul în
care organizatorul sau conducătorul organizaţiei criminale nu ştia despre săvârşirea acestei
infracţiuni, cu condiţia ca membrii organizaţiei criminale să fi acţionat în vederea realizării
scopurilor propuse de organizaţia criminală.
 13. Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat
organizaţia criminală sau o dirijează (art.47 alin.3 CP). Acţiunile organizatorului pot consta în
recrutarea membrilor sau a organizaţiei criminale, în întocmirea planului săvârşirii infracţiunilor,
în împărţirea rolurilor între membrii organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilor
participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de exemplu, prin
intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.
14. Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a
declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor
săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor
organizaţiei respective (art.47 alin.6 CP). Această prevedere legală este o expresie a politicii
penale în combaterea criminalităţii organizate pe toate căile legale şi recunoscute atât de
legislaţia naţională, cât şi de cea internaţională. Contribuţia membrului organizaţiei criminale la
descoperirea infracţiunilor organizate se consideră circumstanţă atenuantă (art.76 lit.h) din CP).
Ţinând cont de aceasta, legislatorul a prevăzut circumstanţa dată ca pe o formă expresă de
liberare de răspunderea penală, suplimentar la cele reglementate în cap.VI al părţii generale a CP.
Articolul 48. EXCES DE AUTOR
Se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care
nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi
participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală.
1. Excesul de autor este o formă specifică de săvârşire a infracţiunii de către unul sau mai
mulţi participanţi şi constă în faptul că el (ei) săvârşesc activităţi infracţionale care nu au fost
cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi.
2. Excesul de autor are particularităţi specifice: există ca instituţie de drept penal doar în
cazul participaţiei penale, adică atunci când la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate au
participat două sau mai multe persoane. Numai în cazul participaţiei penale şi în urma unei
înţelegeri dintre participanţi este rezonabil să vorbim despre cazurile de săvârşire de către autor a
unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. În astfel de
cazuri suntem în prezenţa unei situaţii în care unul din autori, prin acţiunile sale, este vădit în
afara limitelor înţelegerii prealabile, săvârşind acte infracţionale suplimentare, care nu pot fi
incriminate celorlalţi infractori-participanţi, deoarece ele nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi
participanţi, şi aceşti participanţi nu au susţinut actele respective şi nu au aderat la ele.
3. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut drept intenţie săvârşirea
unui furt sau a unui jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice violenţa
periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile acestuia vor fi încadrate în infracţiunea de
tâlhărie, iar acţiunile celorlalţi participanţi vor fi încadrate drept furt sau jaf, cu condiţia că ele nu
au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de acţiuni violente pentru a-şi
însuşi averea victimei (p.18 din HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).
4. Persoanele care au participat împreună la săvârşirea infracţiunii nu vor răspunde pentru
acţiunile unuia dintre participanţi, care a mai săvârşit o faptă neprevăzută în înţelegerea
prealabilă dintre participanţi şi fără contribuţia lor.
5. Persoana care a cauzat victimei, în timpul unui atentat concomitent al mai multor
persoane, o daună mai mică decât consecinţele infracţionale mai grave, survenite ca urmare a
acţiunilor altor participanţi la infracţiune, poate fi considerată coautor la infracţiunea cu
consecinţe infracţionale mai grave doar în cazul în care ea a avut intenţia atingerii acestor
consecinţe mai grave.
Articolul 49. FAVORIZAREA
Favorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală atrag
răspunderea penală, în condiţiile art.323, numai în cazul în care nu au fost promise din timp.
1. Art.49 CP reglementează favorizarea nepromisă dinainte, ea fiind una din formele
implicării în infracţiune, adică o asemenea activitate intenţionată, care ajută un infractor, fără o
înţelegere stabilită dinainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura infractorului folosul
sau produsul infracţiunii, cum ar fi tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a
infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală.
2. Noţiunea de infractor în sensul art.49 CP cuprinde atât autorul infracţiunii, cât şi pe
ceilalţi participanţi la infracţiune, indicaţi în art.42 CP, cum ar fi instigatorul, organizatorul sau
complicele.
3. Elementul material al favorizării constă în acţiunea de a da ajutor unui infractor, fie
pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, fie pentru a
asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii. Un simplu ajutor dat unui infractor, prin
care nu se urmăreşte îngreuierea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecăţii sau executarea
pedepsei, şi nici scopul de a i se asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, nu
constituie elementul material al favorizării (de exemplu, simplul fapt de a trata un infractor
bolnav nu constituie infracţiune de favorizare, dacă acestea nu sunt făcute pentru a îngreuia sau
zădărnici înfăptuirea justiţiei etc.).
4. Favorizarea poate fi săvârşită numai prin acţiuni. Prin inacţiuni poate fi săvârşită doar
nedenunţarea, însă ţinând cont de faptul că nedenunţarea prin noua legislaţie penală a fost
decriminalizată, nu mai poate fi vorba de săvârşirea infracţiunii în împrejurările indicate.
Răspunderea pentru inacţiune este posibilă doar atunci când în obligaţiunile unei persoane intră
împiedicarea survenirii unor consecinţe infracţionale (de exemplu, obligaţiuni impuse prin lege
sau alte acte normative, din obligaţiuni asumate în urma încheierii unui contract sau de serviciu
etc.). Însă în acest caz nu suntem în prezenţa unei favorizări, în sensul art.49, 323 CP, ci a unei
complicităţi la infracţiune (de exemplu, paznicul de la un depozit vede că un infractor pătrunde
în depozit, dar nu întreprinde nici o măsură de curmare sau împiedicare a infracţiunii) sau în
prezenţa unei infracţiuni distincte (de exemplu, abuzul de serviciu etc.).
5. Prin ajutor dat pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală se înţelege ajutorul
acordat infractorului în intervalul de timp încadrat în perioada de la săvârşirea infracţiunii până
la trimiterea lui în judecată, pentru întârzierea sau eludarea urmăririi penale ori pentru
sustragerea infractorului de la urmărirea penală.
6. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici judecata presupune atât
întârzierea sau împiedicarea efectuării actelor de procedură penală, de administrare a probelor în
faza de judecată în prima instanţă sau în căile de atac, cât şi sustragerea infractorului de la
judecată, atunci când prezenţa lui este obligatorie sau când s-a emis un mandat de arest
preventiv.
7. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici executarea pedepsei priveşte în
primul rând sustragerea acestuia de la executarea pedepsei cu închisoarea sau de la plata amenzii
la care a fost condamnat printr-o sentinţă definitivă.
8. Favorizarea infractorului poate fi efectuată prin ascunderea infractorului, indiferent de
termen, prin acordare de locuinţe, haine, alimente, documente, mijloace de transport, grimare etc.
9. Favorizatorul poate impune obstacole în descoperirea probelor prin tăinuirea mijloacelor
sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, prin schimbarea formei sau a conţinutului sau
distrugerea lor, prin tăinuirea în ascunzători a armelor infracţiunii, mijloacelor sau instrumentelor
cu ajutorul cărora a fost săvârşită infracţiunea.
10. Prin tăinuire a urmelor infracţiunii se înţelege distrugerea, schimbarea formei sau a
conţinutului urmelor infracţiunii lăsate de mâini (de exemplu, amprente), picioare sau de alte
părţi ale corpului infractorului, a urmelor lăsate de mijloacele sau instrumentele infracţiunii la
faţa locului, pe hainele infractorului sau ale jertfei sau pe alte obiecte (de exemplu, urme de
sânge, de vopsea etc.).
11. Prin tăinuire a obiectelor dobândite pe cale criminală se înţelege procurarea, păstrarea
sau distrugerea banilor, obiectelor şi a altor valori sau mijloace dobândite de terţe persoane în
urma săvârşirii infracţiunii.
 12. O condiţie esenţială a favorizării constă în faptul ca ajutorul acordat unui infractor să nu
fie o aducere la îndeplinire a unei înţelegeri anterioare, intervenite înainte sau în timpul săvârşirii
infracţiunii de către infractor. Promisiunea dinainte de favorizare a infractorului, de tăinuire a
mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor
dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp de procurare sau vindere a unor atare
obiecte nu constituie acte de favorizare în sensul art.49 CP, ci acte de complicitate, conform
art.42 alin.5 CP.
13. Din punctul de vedere al laturii subiective, favorizarea se săvârşeşte cu intenţie. Există
intenţie în cazul în care făptuitorul ştia că s-a săvârşit o infracţiune şi că dă ajutor unui infractor,
a conştientizat (a prevăzut) că prin acest ajutor s-ar putea îngreuia sau zădărnici urmărirea
penală, judecata sau executarea pedepsei, ori i-ar asigura infractorului folosul sau produsul
infracţiunii: tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor
acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală şi, prin acţiunea sa, creează o stare de
pericol pentru înfăptuirea justiţiei, rezultat pe care îl urmăreşte sau îl acceptă.
14. Favorizarea are loc numai în condiţiile prevăzute în art.323 CP. Favorizarea dinainte
nepromisă se referă doar la infracţiunile grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Favorizarea infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave nu implică răspunderea penală. Categoriile
infracţiunilor sunt reglementate în art.16 CP.
15. Nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi
rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea. Rude apropiate ale persoanei care a
săvârşit infracţiunea sunt consideraţi părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile
drepte, bunicul, bunica şi nepoţii (art.134 CP).
CAPITOLUL V
RĂSPUNDEREA PENALĂ
Articolul 50. RĂSPUNDEREA PENALĂ
Se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor
infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de
măsurile de constrângere prevăzute de lege.
1. Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor
juridice, săvârşită de o persoană cu capacitate de răspundere pentru faptele sale, adică în
încălcarea prevederilor normelor juridice. Ea atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.
2. Dintr-o perspectivă mai largă se poate aprecia că răspunderea juridică este o expresie
specifică a ideii de responsabilitate socială în conformitate cu care fiecare om trebuie să îşi
asume şi să suporte consecinţele faptelor sale. Răspunderea indivizilor pentru comportamentele
lor poate avea forme diverse: politică, morală, religioasă, culturală, juridică. În cazul răspunderii
juridice se pot remarca o serie de caracteristici conferite de specificul dreptului, al normelor şi
sancţiunilor juridice, de faptul că implică, în diverse grade, constrângerea statală.
3. Existenţa fenomenului infracţional demonstrează, însă, că unii membri ai societăţii
încalcă legea penală prin săvârşirea unor infracţiuni, caz în care realizarea ordinii de drept penal
este posibilă numai prin constrângere, prin aplicarea sancţiunilor de drept penal care se
realizează în cadrul răspunderii juridice penale.
4. Înfăptuirea ordinii de drept penal prin aplicarea constrângerii penale nu se face direct, pe
loc, imediat după săvârşirea faptei şi încălcarea normei penale, ci indirect, nemijlocit, prin
intermediul răspunderii penale, adică prin constatarea existenţei elementelor răspunderii penale
şi aplicarea sancţiunilor legale.
5. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care constă, conform art.50 CP, în
condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit,
condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.
Condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în cauzele penale sunt
deschise, la ele are acces publicul şi sentinţa (hotărârea) de condamnare totdeauna se pronunţă
public, chiar dacă în unele cauze şedinţele judiciare au fost secrete.
 Tragerea la răspundere penală a infractorului se poate face doar de către organele de stat
competente şi în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, iar sentinţele
(hotărârile) de condamnare sunt pronunţate în numele legii.
Fapte infracţionale sunt acelea care întrunesc condiţiile prevăzute în art.14 CP, adică acţiuni
(inacţiuni) prejudiciabile, prevăzute de legea penală, săvârşite cu vinovăţie şi pasibile de
pedeapsă penală.
Categoriile de persoane care pot fi trase la răspunderea penală sunt reglementate în art.21
CP, ele putând fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, în cazurile reglementate de art.21
alin.3 şi 4 CP.
Măsurile de constrângere, în sensul art.50 CP, sunt: arestul preventiv (art.185 CPP),
sechestrarea sau confiscarea specială (art.106 CP), reţinerea (art.165 CPP), măsurile de
constrângere cu caracter medical (art.99-103 CP), măsurile de constrângere cu caracter educativ
(art.104 CP) etc.
6. În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţiunea unei persoane de a
suporta o sancţiune penală din cauză că a săvârşit o infracţiune. Răspunderea penală nu este un
element al infracţiunii, ci este efectul, consecinţa acesteia.
7. În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţiunea celui care a
săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, ci şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept
ce aparţine statului, care-l exercită prin organele sale specializate. În această accepţiune
răspunderea penală se apropie în mare măsură de conţinutul raportului juridic penal.
Răspunderea penală nu se confundă însă cu raportul juridic penal în cadrul căruia, fără îndoială,
ea se realizează.
8. Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din momentul săvârşirii
infracţiunii şi constă în obligaţiunea infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei. Tragerea
efectivă la răspundere se realizează în cadrul raportului procesual penal în scopul apărării ordinii
de drept împotriva infracţiunilor. Individualizarea constă în activitatea de stabilire a răspunderii
penale şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute pentru fiecare infracţiune atât în mod abstract
(legal), cat şi în mod concret (judiciar). Pentru realizarea acesteia, sistemul sancţiunilor din CP
(art.62-74), precum şi reglementarea aplicării lor, urmăreşte combaterea raţională şi eficientă a
infracţiunilor prin posibilitatea adaptării acestui sistem în funcţie de particularităţile fiecărui
infractor şi de gravitatea fiecărei infracţiuni.
9. Răspunderea penală constituie o consecinţă inevitabilă a săvârşirii infracţiunii.
Realizarea răspunderii penale, adică condamnarea publică de către stat a faptei prejudiciabile
săvârşite şi a infractorului, este exprimată în hotărârea de condamnare şi de aplicare a pedepsei
penale corespunzătoare.
10. În cazurile prevăzute de art.54 CP (liberarea de răspundere penală a minorilor), art.55
CP (liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă), art.56 CP (liberarea
de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii), art.57 CP
(liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă), art.58 CP (liberarea de răspundere
penală în legătură cu schimbarea situaţiei), art.59 CP (liberarea condiţionată de răspundere
penală) şi art.60 CP (prescripţia tragerii la răspundere penală) infractorul care a săvârşit
infracţiunea poate fi liberat totuşi de răspundere penală. Pornind de la cele menţionate, aceste
liberări pot fi efectuate numai până la pronunţarea sentinţei de condamnare, deoarece după
pronunţarea ei poate fi vorba numai de liberarea de pedeapsa penală, pentru că la acest moment
ultima este deja realizată.
11. Noţiunea şi esenţa răspunderii penale sunt legate nemijlocit de noţiunea şi esenţa
relaţiilor juridico-penale, dar nicidecum nu coincid. Bineînţeles, răspunderea penală poate fi
realizată numai în cadrul naşterii relaţiilor juridico-penale. Emiterea legii penale care prevede
răspunderea penală pentru săvârşirea uneia sau altei fapte prejudiciabile nu generează nici o
relaţie juridico-penală. Numai din momentul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni
concrete, statului îi aparţine dreptul şi obligaţiunea de a-i aplica acestei persoane măsuri de
condamnare şi constrângere, care alcătuiesc conţinutul răspunderii penale. Funcţiile statului de
tragere la răspundere penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea le exercită organele de
urmărire penală, procuratura, precum şi instanţele de judecată.
Articolul 51. TEMEIUL RĂSPUNDERII PENALE
(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar
componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii
penale.
(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii
prevăzute de legea penală.
1. Art.51 alin.1 CP reglementează temeiurile de bază ale răspunderii penale: temeiul real şi
cel juridic. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită. Temeiul
juridic al răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală.
2. Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic prescris, anume comiterea unei
infracţiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, şi din celelalte dispoziţii din
partea generală şi din partea specială a CP, şi din dispoziţiile de procedură penală. Explicaţia
admiterii acestui temei constă în faptul că infracţiunea, fiind o faptă gravă, creează o stare de
prejudiciu, iar răspunderea penală prin aplicare de pedepse, uneori deosebit de severe (cum este,
de exemplu, detenţiunea pe viaţă sau închisoarea pe termen lung), sau a unor măsuri de
constrângere penală sau procedurală (de exemplu, măsurile de constrângere cu caracter medical
sau educativ (art.99-104 CP etc.), sau arestul preventiv, reţinerea etc., are menirea să prevină
astfel de fapte. Acolo unde nu există infracţiune, adică pericol social sau o stare de prejudiciu, nu
poate şi nici nu trebuie să existe răspundere penală, pedeapsă sau măsuri de constrângere, adică
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, măsurile de constrângere penală sau procedurale etc.
Răspunderea penală fără infracţiune ar fi o răzbunare ori un lucru arbitrar, ilegal şi fără rost.
3. Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii (a se vedea
comentariul la art.52 CP), componenţă prin care se stabileşte gradul de prejudiciabilitate al
infracţiunii. Conform art.15 CP, anume semnele ce caracterizează elementele infracţiunii
(componenţa de infracţiune): obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă determină
gradul prejudiciabil al infracţiunii.
4. La determinarea gradului prejudiciabil al infracţiunii săvârşite este necesar să fie luat în
consideraţie cumulul de circumstanţe în care a fost comis actul criminal concret: forma
vinovăţiei, motivele, metoda, împrejurările şi stadiul de săvârşire a infracţiunii, gravitatea
consecinţelor ei etc.
5. Elementele şi semnele componenţei de infracţiune sunt reglementate în art.17-22 CP
(intenţia, imprudenţa, subiectul infracţiunii, vârsta, responsabilitatea etc.) şi în alte articole ale
părţii generale şi ale celei speciale ale CP. În lipsa a cel puţin unui element sau semn principal al
componenţei de infracţiune, temeiul juridic al răspunderii penale lipseşte.
6. Persoana care, conform raportului de expertiză judiciară psihiatrică, după nivelul său de
dezvoltare intelectuală şi psihologică corespunde vârstei de 14 ani, nu poate fi subiect al
infracţiunii prevăzute de art.172.
7. Conform art.51 alin.2 CP, este supusă răspunderii penale numai persoana vinovată de
săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. În conformitate cu aceste prevederi legale,
răspunderea penală şi obligaţiunea de a suporta pedeapsa sau de a răspunde penal trebuie să se
facă în strictă conformitate cu legea penală, adică numai în cazurile şi în limitele indicate de
legea penală. Numai legea penală arată când există răspunderea penală (când s-a săvârşit o
infracţiune) şi când organele judiciare pot trage persoana la răspundere penală.
8. Legea penală mai prevede că, în anumite cazuri, răspunderea penală poate fi agravată (de
exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor agravante, art.77 CP, recidivei, art.82 CP etc.) sau
poate fi atenuată (de exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor atenuante, art.76 CP etc.).
Situaţia este similară în cazul înlăturării răspunderii penale, care se poate face numai în limitele
prevăzute de lege (de exemplu, amnistia - art.107 CP, graţierea - art.108 CP etc.).
 9. Răspunderea penală revine totdeauna unei persoane. Din acest punct de vedere, în art.51
alin.2 CP se prevede că răspunde penal doar acela care a săvârşit fapta infracţională, doar acela
care este vinovat de săvârşirea ei.
Articolul 52. COMPONENŢA INFRACŢIUNII
(1) Se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective,
stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.
(2) Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii
potrivit unui articol concret din prezentul cod.
1. Art.52 alin.1 CP reglementează componenţa de infracţiune ca bază juridică pentru
calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP. Componenţa de infracţiune constă din
totalitatea semnelor obiective şi a celor subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă
prejudiciabilă drept infracţiune concretă.
Componenţa de infracţiune se formează din patru grupe de semne ce caracterizează cele
patru elemente ale infracţiunii, dintre care două obiective: obiectul şi latura obiectivă, şi două
subiective: subiectul şi latura subiectivă.
2. Obiectul infracţiunii constă în valorile şi relaţiile sociale împotriva cărora sunt îndreptate
faptele care constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol
prin săvârşirea acestora. Obiectul infracţiunii, conform art.2 CP, îl constituie persoana, drepturile
şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul, orânduirea constituţională, suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială a RM, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga
ordine de drept. Comentariul desfăşurat al obiectului infracţiunii se dă în capitolele şi articolele
concrete din partea specială a CP (de exemplu, obiectul infracţiunilor din cap.I al părţii speciale a
CP îl constituie pacea şi securitatea omenirii, cel al infracţiunilor incriminate de cap.II este viaţa
şi sănătatea persoanei etc.).
Fiecare din grupurile de infracţiuni reglementate de partea specială a CP se clasifică în
capitole după obiectul generic (de grup): securitatea publică şi ordinea publică în cap.XIII,
autoritatea publică şi securitatea de stat în cap.XVII etc.
3. O mare parte din infracţiuni au un obiect material, care constă în obiectele, lucrurile,
bunurile sau corpul persoanei faţă de care sau împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea sau
inacţiunea criminală (de exemplu, obiectul material al infracţiunii de omor intenţionat (art.145
CP) îl constituie corpul persoanei, cel al infracţiunii de furt (art.186 CP) - bunurile altei persoane
etc.). Nu toate infracţiunile au un obiect material, deoarece nu la orice infracţiune valoarea
socială ce constituie obiectul juridic este susceptibilă de încorporare într-un lucru, bun sau
persoană. Dintre infracţiunile lipsite de obiect material pot fi menţionate calomnia (art.170 CP),
denunţarea calomnioasă (art.311 CP) etc.
4. Obiectul material nu trebuie confundat cu instrumentul (mijlocul) material de care
infractorul s-a folosit ori s-a putut servi la comiterea faptei (de exemplu, o scrisoare de
ameninţare folosită pentru a şantaja sau alta pentru a da sfaturi cum să fie săvârşită infracţiunea,
ranga cu care a fost spartă uşa în timpul furtului etc.).
5. Latura obiectivă a infracţiunii constă din totalitatea condiţiilor privitoare la actul de
conduită, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii. Semnele principale ale ei sunt: acţiunea sau
inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, urmarea sau rezultatul prejudiciabil şi
raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, şi
urmarea sau rezultatul prejudiciabil al infracţiunii. Prin acţiune se înţelege activitatea fizică,
comportarea umană activă, interzisă şi descrisă prin textul incriminator al infracţiunii. Prin
acţiune se săvârşesc majoritatea infracţiunilor, cum ar fi omorul intenţionat (art.145 CP), jaful
(art.187 CP) etc.
6. Prin inacţiune se înţelege rămânerea în inactivitate, pasivitatea. Infractorul se abţine să
acţioneze în sensul îndeplinirii unei obligaţiuni de serviciu sau civice, impuse prin lege, alte acte
normative sau care decurg din contracte etc. Prin inacţiune se săvârşesc astfel de infracţiuni ca
lăsarea în primejdie (art.163 CP), neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului
(art.200 CP), refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii (art.313
CP) etc.
7. Din punct de vedere fizic, urmarea sau rezultatul este o modificare pe care acţiunea sau
inacţiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externă. În cazul infracţiunilor formale
urmarea constă într-o stare de pericol care, fiind subînţeleasă, nu este menţionată, adeseori, în
textul incriminator. Nu există infracţiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice
infracţiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi pentru că, în mod
obligatoriu, orice atingere se concretizează într-o anumită acţiune sau inacţiune care, tocmai din
cauză că loveşte într-o valoare pe care legea o apără, este prejudiciabilă, socialmente periculoasă.
Obligativitatea existenţei unui rezultat, a unei urmări e determinată implicit de dispoziţiile art.17,
18 CP, care, definind formele şi modalităţile vinovăţiei, arată că acestea constau în prevederea
sau lipsa de prevedere a rezultatului, a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii.
8. Semnele secundare ale laturii obiective sunt timpul (art.9 CP), locul săvârşirii faptei
(art.12 CP), modul, metoda, mijloacele, împrejurările săvârşirii infracţiunii etc.
9. În accepţiunea art.21 CP, drept subiecţi ai infracţiunii sunt considerate persoanele fizice
responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de 16 ani, precum şi
persoanele juridice, cu respectarea anumitor condiţii prevăzute de alin.3 şi 4 art.21 al CP.
Persoanele fizice care au atins vârsta de 14 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru
săvârşirea infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi pentru infracţiunile
grave, prevăzute expres de alin.2 art.21 CP. În afară de persoană fizică şi juridică şi vârstă, ca
semn principal al subiectului, este luată în consideraţie şi responsabilitatea persoanei,
reglementată de art.22, 23 CP.
10. În cazul anumitor infracţiuni, pentru existenţa propriu-zisă a faptei penale sau pentru ca
ea să îmbrace o formă calificată, subiectului i se cere, potrivit legii, să îndeplinească, pe lângă
condiţiile indicate deja, o condiţie specială, adică să aibă o calitate specială. Este vorba de un
subiect special al infracţiunii. De exemplu, subiect al infracţiunii de reţinere sau arestare ilegală
(art.308 CP) poate fi doar persoana care efectuează urmărirea penală; subiect al infracţiunii de
trădare de Patrie (art.337 CP) poate fi doar un cetăţean al RM etc.
11. Latura subiectivă constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
psihică a infractorului faţă de materialitatea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie
infracţiune. Semnul principal ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este
vinovăţia. Vinovăţia poate fi intenţionată (art.17 CP) sau din imprudenţă (art.18 CP). În cazul
unor infracţiuni se cere existenţa unei duble forme de vinovăţie (art.19 CP). Fapta se consideră
săvârşită fără vinovăţie doar în cazurile indicate expres în lege (art.20 CP).
12. În cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de
incriminare ale acestora sunt prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop şi motiv.
13. Prin scop al infracţiunii se înţelege obiectivul urmărit de infractor, prin săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (de exemplu, scopul
infracţiunii de trădare de patrie (art.337 CP) constă în dăunarea pricinuită suveranităţii,
inviolabilităţii teritoriale, securităţii de stat şi capacităţii de apărare a RM etc.).
14. Prin motiv al infracţiunii se înţelege impulsul intern din care se naşte decizia
infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a deciziei.
15. Conform art.52 alin.2 CP, componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru
calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP. Numai constatarea corectă a
componenţei de infracţiune poate sta la baza calificării concrete a unei fapte conform
prevederilor părţii speciale a CP.
CAPITOLUL VI
LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Articolul 53. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi
liberată de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile:
a) minorilor;
 b) tragerii la răspundere administrativă;
c) renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii;
d) căinţei active;
e) schimbării situaţiei;
f) liberării condiţionate;
g) prescripţiei de tragere la răspundere penală.
1. Ţinând cont de natura juridică a instituţiei răspunderii penale, legiuitorul a introdus
modificări în privinţa modalităţilor ce servesc drept temei pentru ca persoana care a săvârşit o
faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune să poată fi liberată de răspunderea penală,
delimitând totodată această instituţie de instituţia liberării de pedeapsa penală prevăzută în
cap.IX CP.
2. În esenţa lor, cauzele care înlătură răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţii, a
căror menire constă în faptul de a nu admite aplicarea pedepselor penale în cazurile în care este
iraţională aplicarea acestora: caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite este redus şi
calităţile personale ale făptuitorului oferă această posibilitate.
3. Prin liberarea de răspundere penală se prezumă renunţarea din partea statului la
condamnarea şi aplicarea unei pedepse infractorilor în schimbul înlocuirii acesteia prin pedepse
de ordin administrativ sau prin aplicarea unor măsuri de siguranţă cu caracter medical şi
educativ. Bineînţeles, în majoritatea cazurilor nu este obligatorie înlocuirea răspunderii penale
prin alte măsuri de constrângere cu caracter extrapenal.
4. Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoanele în acţiunile cărora
sunt prezente elementele constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei, întrucât, în situaţia liberării de răspundere penală infracţiunea se
realizează în toate trăsăturile sale esenţiale, în timp ce în situaţia cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei infracţiunea nu se realizează prin lipsa unor trăsături esenţiale ale infracţiunii, cum
ar fi lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni (art.14 alin.2 CP) sau lipsa vinovăţiei în cazul
legitimei apărări (art.36 CP), sau al stării de extremă necesitate (art.38 CP) etc.
5. Prezentul articol conţine şi unele modalităţi de liberare de răspundere penală, care nu au
fost cunoscute legislaţiei penale anterioare, cum ar fi căinţa activă, care a fost prevăzută numai în
calitate de circumstanţă atenuantă (alin.8 şi 9 art.37 CP din 1961), liberarea condiţionată de
răspundere penală, care a fost prevăzută numai ca modalitate de liberare de pedeapsa penală
(art.43 CP din 1961), renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art.16 CP din 1961), care
a fost considerată drept cauză de nepedepsire a activităţii infracţionale neconsumate.
Articolul 54. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ A MINORILOR
(1) Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu
prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă
răspunderii penale.
(2) Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin.(1), li se pot
aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.
[Art.54 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării
următoarelor condiţii cumulative:
a) infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;
b) infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
c) instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil
fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
2. Infracţiunea se consideră comisă pentru prima oară, când persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani a comis în adevăr pentru prima dată o infracţiune, sau în cazul în care această
infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea anterior
săvârşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinse
antecedentele penale.
 3. Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală prevede
pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv (art.16
CP).
4. Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată
fără a fi supusă răspunderii penale pot fi considerate diverse circumstanţe atenuante ce se referă
atât la personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră,
autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei
pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate şi alte împrejurări.
5. În corespundere cu prevederile alin.2 al prezentului articol, în cazul în care sunt întrunite
condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu
caracter educativ, prevăzute în partea generală (cap.X) şi specificate ca măsuri de siguranţă în
art.114.
Articolul 55. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ CU TRAGEREA LA
RĂSPUNDERE ADMINISTRATIVĂ
(1) Persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă de către instanţa
de judecată dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii
penale.
(2) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.(1) li se pot aplica
următoarele sancţiuni administrative:
a) amendă în mărime de până la 150 unităţi convenţionale;
b) arest contravenţional de până la 90 de zile.
[Art.55 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Esenţa acestui tip de liberare de răspundere penală constă în aceea că fapta comisă
rămâne a fi considerată infracţiune, însă instanţa de judecată, în condiţiile limitativ prevăzute de
lege pentru unele infracţiuni de o gravitate redusă, dispune înlocuirea răspunderii penale cu o altă
formă de răspundere juridică ce atrage aplicarea unor sancţiuni cu caracter administrativ.
2. Drept temei pentru aplicarea acestei modalităţi de înlocuire a răspunderii penale poate
servi prezenţa cumulativă a următorilor indici: a) comiterea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave; b) comiterea infracţiunii pentru prima oară; c) constatarea faptului că persoana poate fi
corectată fără a fi supusă răspunderii penale.
3. Comparativ cu legislaţia anterioară, categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă
înlocuirea răspunderii penale prin răspundere administrativă a fost lărgită, fiind incluse în această
categorie infracţiuni pentru comiterea cărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci ani de
închisoare, totodată, ţinându-se cont şi de cuantumul prejudiciului produs, precum şi de
caracterul prejudiciabil concret al faptei comise, care trebuie să fie evaluat avându-se în vedere
toate condiţiile concrete de săvârşire, ce se raportează la modul comiterii faptei, mijloacele,
timpul, locul săvârşirii infracţiunii etc.
4. Prin comiterea pentru prima oară a infracţiunii se înţelege fie comiterea în adevăr pentru
prima dată a unei infracţiuni, fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu condiţia că au
expirat termenele de prescripţie de tragere la răspundere penală ori sunt stinse antecedentele
penale pentru infracţiunea comisă anterior ori alte condiţii ce oferă posibilitatea de a stabili că
fapta nu este comisă în mod repetat.
5. Comiterea din nou a unei infracţiuni, după aplicarea măsurilor de constrângere cu
caracter administrativ, nu atrage după sine apariţia unei stări de repetare, cu toate că instanţa
poate să aprecieze negativ o atare situaţie şi să aplice pentru infracţiunea din nou săvârşită o
pedeapsă mai aspră.
6. Condiţia ce se referă la posibilitatea corectării persoanei fără a fi condamnată penal are la
bază informaţii conform cărora făptuitorul poate fi corectat fără a i se aplica o pedeapsă, cum ar
fi atitudinea vinovatului, din care rezultă că el regretă fapta comisă, atitudine care poate să se
manifeste prin căinţă faţă de victimă, prin eforturi depuse pentru a înlătura rezultatul infracţiunii,
prin străduinţa de a acoperi paguba pricinuită, prin atitudinea acestuia faţă de organele judiciare,
care constă în recunoaşterea faptei, prin colaborarea în vederea descoperirii infracţiunii şi a altor
participanţi la infracţiune.
7. Dacă instanţa de judecată apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea
răspunderii penale, aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art.55 alin.2
CP:
a) amendă în mărime de până la 150 de unităţi convenţionale;
b) arest contravenţional de până la 90 de zile.
8. Sancţiunile respective nu reprezintă o pedeapsă penală, de aceea nu atrag apariţia
antecedentelor penale.
ARTICOLUL 56. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
RENUNŢAREA DE BUNĂ VOIE LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII
(1) Se consideră renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii încetarea de către
persoană a pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit
spre săvârşirea infracţiunii, dacă persoana era conştientă de posibilitatea consumării
infracţiunii.
(2) Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea, benevol
şi definitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia.
(3) Persoana care a renunţat de bună voie la ducerea infracţiunii până la capăt este
supusă răspunderii penale numai în cazul în care fapta săvârşită conţine o altă infracţiune
consumată.
(4) Organizatorul şi instigatorul infracţiunii nu se supun răspunderii penale dacă aceste
persoane, printr-o înştiinţare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri întreprinse, au
preîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii până la capăt. Complicele infracţiunii nu
se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el pentru a
preîntâmpina comiterea infracţiunii.
1. Unii autori au considerat renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii drept o cauză
care înlătură caracterul penal al infracţiunii în urma dispariţiei intenţiei făptuitorului de a duce
până la capăt activitatea infracţională începută. Legislaţia penală română o consideră cauză de
nepedepsire a tentativei de infracţiune, iar actualul CP atestă această cauză ca o modalitate de
liberare de răspundere penală. Această cauză este reţinută când persoana, pe parcursul executării
actelor de pregătire, precum şi al tentativei de infracţiune, renunţă la comiterea în continuare a
infracţiunii.
2. Renunţarea este benevolă atunci când făptuitorul, nefiind constrâns de nimeni şi de
nimic, din proprie voinţă, conştient, dându-şi seama că poate continua activitatea infracţională,
abandonează executarea începută. Renunţarea nu poate fi considerată voluntară în cazul în care
făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întâlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot
fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi instrumentele pe care le are asupra sa în
condiţiile date nu-i permit să ducă infracţiunea la capăt.
3. Renunţarea este considerată definitivă din momentul în care activitatea infracţională a
fost întreruptă nu doar temporar, dar pentru totdeauna. Anume din aceste considerente nu poate fi
recunoscută drept renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii refuzul persoanei, după primul
insucces, la repetarea actelor infracţionale.
4. Renunţarea de bună voie poate avea loc atât pe parcursul actelor de pregătire, cât şi al
tentativei de infracţiune, înainte ca executarea să se fi terminat. Activitatea din care ar rezulta că
făptuitorul a renunţat poate să se manifeste atât prin formă pasivă (renunţarea la executarea
următoarelor acţiuni), cât şi prin formă activă (distrugerea mijloacelor şi instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii).
5. Renunţarea de bună voie există numai în cazul în care conduita anterioară a făptuitorului
nu întruneşte trăsăturile altei infracţiuni. Astfel, făptuitorul nu va răspunde, de exemplu, pentru
tentativă de omor în caz de renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru
urmarea efectiv produsă dacă prin activitatea anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare
corporală gravă sau de orice alt grad. Prin HP CSJ nr.38 din 20.12.1999 Cu privire la practica
judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale p.14 s-a stipulat că "refuzul benevol de a săvârşi
infracţiunea de viol urmează să fie examinat ca circumstanţă care exclude răspunderea penală
pentru aceste infracţiuni. În acest caz persoana poartă răspundere doar pentru acţiunile săvârşite
real şi cu condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni".
6. Motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe pot fi din cele mai diverse: căinţa,
remuşcarea, mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că avantajele materiale ce le-ar
obţine ar fi prea mici în raport cu riscul asumat etc. Însă independent de motivele care au servit
ca temei pentru ca persoana să renunţe la comiterea infracţiunii, persoana nu poate să fie supusă
răspunderii penale.
7. Dacă într-o anumită situaţie există îndoială asupra motivului care l-a determinat pe
făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu se cunoaşte cu certitudine că renunţarea se
datorează unei cauze independente de voinţa făptuitorului sau unei cauze determinate de voinţa
acestuia, care lasă dubiu asupra realităţii faptelor, se consideră că este un caz de renunţare de
bună voie la săvârşirea infracţiunii, situaţia rezolvându-se în favoarea făptuitorului.
8. În alin.4 al prezentului articol sunt formulate condiţiile speciale de liberare de răspundere
penală a organizatorului, instigatorului şi complicelui infracţiunii în caz de renunţare de bună-
voie la săvârşirea infracţiunii. Organizatorul şi instigatorul sunt liberaţi de răspundere penală,
dacă prin toate măsurile întreprinse au preîntâmpinat comiterea activităţii infracţionale de către
autor şi neadmiterea urmărilor prejudiciabile, de exemplu - prin măsuri active de înştiinţare la
timp a organelor de drept sau prin convingerea autorului de a se reţine de la comiterea
infracţiunii, prin refuzul instigatorului de a plăti recompensa pentru comiterea infracţiunii etc.
Complicele nu va fi supus răspunderii penale dacă acesta a întreprins toate măsurile necesare şi
dependente de el pentru preîntâmpinarea comiterii infracţiunii. Dacă organizatorul, instigatorul
nu au reuşit să preîntâmpine comiterea infracţiunii de către autor, ei vor răspunde în mod penal,
dar măsurile întreprinse pot fi recunoscute de instanţa de judecată drept circumstanţe ce
atenuează răspunderea penală.
9. Renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii trebuie deosebită de căinţa activă
îndreptată spre micşorarea volumului rezultatului produs. Lichidarea pagubei, acordarea de
ajutor în vederea cercetării infracţiunii, acte efectuate după consumarea infracţiunii, sunt
recunoscute - prin prevederile art.57 CP - drept o modalitate distinctă de liberare de răspundere
penală.
Articolul 57. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
CĂINŢA ACTIVĂ
(1) Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de răspundere penală dacă ea, după săvârşirea infracţiunii, s-a autodenunţat
de bună voie, a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat valoarea daunei
materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune.
(2) Persoana care, în condiţiile alin.(1), a săvârşit o infracţiune de altă categorie poate fi
liberată de răspundere penală numai în cazurile prevăzute la articolele corespunzătoare din
Partea specială a prezentului cod.
1. În corespundere cu prevederile art.57 CP, liberarea de răspundere penală în legătură cu
căinţa activă este posibilă numai în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii cumulative:
a) persoana a săvârşit o infracţiune pentru prima dată;
b) infracţiunea comisă este uşoară sau mai puţin gravă;
c) persoana s-a autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la descoperirea infracţiunii, a
compensat valoarea daunei materiale cauzate sau a reparat în alt mod prejudiciul pricinuit de
infracţiune.
2. Primele două condiţii au fost deja descrise în comentariul efectuat la art.55 CP, ele fiind
valabile şi pentru prezentul articol.
3. Condiţia a treia presupune autodenunţarea de bună voie, când persoana, din diferite
motive, dar din proprie iniţiativă, se prezintă la organele abilitate pentru a-şi recunoaşte vinovăţia
de comiterea unei infracţiuni.
 4. Contribuţia activă la descoperirea infracţiunii se caracterizează prin prezentarea de date,
informaţii, acte, precum de alte probe, care anterior nu au fost cunoscute organelor de urmărire
penală. Datele respective pot să se refere atât la activitatea persoanei care se denunţă, cât şi la
activitatea altor persoane care au contribuit la comiterea infracţiunii.
5. Prin compensarea daunei materiale cauzate sau repararea prejudiciului pricinuit prin
infracţiune se au în vedere reîntoarcerea contraechivalentului lucrului pierdut, reîntoarcerea unui
obiect de acelaşi fel sau compensarea sub o altă formă a pagubei pricinuite.
6. Alin.2 include modalităţile speciale de liberare de răspundere penală, prevăzute în partea
specială a CP. În noul CP este prevăzută liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa
activă pentru pregătirea actului de terorism, dării de mită, trădării de Patrie etc. Temeiul aplicării
liberării de răspundere penală în cazurile respective constă în posibilitatea acordată de stat
persoanelor care comit astfel de infracţiuni de a evita tragerea la răspundere penală prin
preîntâmpinarea cauzării unor daune grave cetăţenilor, societăţii, statului.
Articolul 58. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
SCHIMBAREA SITUAŢIEI
Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de răspundere penală dacă, la data judecării cauzei, datorită schimbării
situaţiei, se va stabili că persoana sau fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social.
1. Liberarea de răspundere penală în baza temeiurilor indicate în acest articol a fost
prevăzută şi în legislaţia anterioară. Dar sfera de aplicare a acestei modalităţi de liberare de
răspundere penală a fost îngustată prin introducerea a două condiţii limitative: acest tip poate fi
aplicat numai persoanelor care, în primul rând, au comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
şi, în al doilea rând, au săvârşit infracţiunea pentru prima oară. În calitate de temei suplimentar,
urmează să reţinem situaţia că la data judecării cauzei se va stabili că persoana sau fapta
săvârşită, datorită schimbării situaţiei, nu mai prezintă pericol social.
2. Din conţinutul legii rezultă că, pentru ca o persoană să fie liberată de răspundere penală
datorită schimbării situaţiei, este necesară cel puţin prezenţa unuia din următoarele temeiuri:
a) fapta săvârşită să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni datorită schimbării
situaţiei în limitele unei întreprinderi, instituţii, localităţi sau chiar ale unui stat prin
întreprinderea unor reforme economice, sociale sau politice de mari proporţii, introducerea
cartelelor, schimbarea banilor, revocarea stării excepţionale etc., care permit ca un anumit tip de
infracţiuni să-şi piardă concret pericolul social al unei infracţiuni;
b) persoana să înceteze a mai fi social-periculoasă datorită schimbării situaţiei şi condiţiilor
exterioare de activitate în care ea se afla în momentul comiterii infracţiunii, prin alte condiţii care
exclud săvârşirea unor noi infracţiuni analogice. Atare condiţii pot fi înrolarea persoanei în
armată, îmbolnăvirea gravă etc.
3. Dacă există temeiurile enunţate, procedura în cauza penală urmează a fi încetată, fiindcă,
datorită schimbării situaţiei, nu mai sunt necesare aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
penal faţă de persoana respectivă.
Articolul 59. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE RĂSPUNDERE PENALĂ
În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau
mai puţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericol social, urmărirea penală
poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate
cu procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei
pedepse penale.
1. În corespundere cu prevederile art.59 CP, liberarea condiţionată de răspundere penală
este posibilă în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii cumulative:
a) persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave;
b) persoana îşi recunoaşte vinovăţia;
c) persoana nu prezintă pericol, fiind posibilă corectarea acesteia fără aplicarea unei
pedepse penale.
 2. În corespundere cu prevederile art.16 al prezentului CP în categoria infracţiunilor uşoare
şi mai puţin grave sunt incluse infracţiunile pentru care legea penală prevede pedeapsă maximă
cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
3. Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitului i s-a explicat
dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CPP alin.2 p.2), iar acesta acceptă să
depună mărturii şi şă dea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată.
4. Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu este anterior
condamnată, nu este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii,
fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.57 CP.
5. Procedura de suspendare condiţionată de răspundere penală se dispune pe un termen de
până la un an, stabilindu-se faţă de învinuit una sau mai multe obligaţiuni care urmează să fie
îndeplinite pe parcursul termenului de suspendare a urmăririi penale. În situaţia în care învinuitul
respectă condiţiile stabilite, o dată cu expirarea acestui termen, procurorul înaintează
judecătorului de instrucţie un demers prin care solicită liberarea de răspundere penală a
învinuitului.
Articolul 60. PRESCRIPŢIA TRAGERII LA RĂSPUNDERE PENALĂ
(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au
expirat următoarele termene:
a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
(2) Prescripţia curge din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a
hotărârii instanţei de judecată.
(3) În cazul săvârşirii de către persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează
pentru fiecare infracţiune separat.
(4) Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1),
persoana va săvârşi o infracţiune pentru care, conform prezentului cod, poate fi aplicată
pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz
începe din momentul săvârşirii unei infracţiuni noi.
(5) Curgerea prescripţiei se suspendă dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se
sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se
reia din momentul reţinerii persoanei sau din momentul autodenunţării. Însă persoana nu
poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi
prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei noi infracţiuni.
(6) Aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune excepţional de
gravă se decide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa nu va găsi posibilă aplicarea
prescripţiei şi liberarea de răspundere penală, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare
pe 35 de ani.
(7) Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru
persoanele care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.
(8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiuni de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
1. Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a
obligaţiunii infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, după trecerea unui anumit interval
de timp prevăzut de lege de la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă aceasta a fost sau nu
descoperită ori infractorul - identificat.
2. Prin prevederile art.60 CP sunt stabilite trei condiţii cumulative, care se referă la
aplicarea prescripţiei răspunderii penale:
a) expirarea termenelor indicate în lege;
 b) pe parcursul termenelor indicate în lege nu se va săvârşi o infracţiune de o anumită
gravitate;
c) persoana să nu se sustragă de la urmărirea penală.
3. În funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată prin natura şi specia pedepsei
ce poate fi aplicată pentru comiterea acesteia, legea stabileşte următoarele 5 tipuri de prescripţie:
doi ani; cinci ani; cincisprezece ani; douăzeci de ani; douăzeci şi cinci de ani. Aceasta înseamnă
că data începerii curgerii termenului de prescripţie este ziua săvârşirii infracţiunii. În cazul
infracţiunii continue data începerii curgerii termenului de prescripţie se consideră momentul
încetării activităţii infracţionale din care infracţiunea se consideră consumată. În cazul
infracţiunilor prelungite termenul de prescripţie începe să curgă din momentul săvârşirii ultimei
acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
4. Cursul termenului de prescripţie se întrerupe dacă în perioada acestuia se săvârşeşte o
nouă infracţiune pentru care, potrivit alin.4 al prezentului articol, poate fi aplicată pedeapsa cu
închisoarea pe un termen mai mare de doi ani. Prin aceasta se are în vedere că se pierde
beneficiul timpului scurs până la comiterea celei de a doua infracţiuni, moment din care începe
să curgă de la început primul termen al prescripţiei. În această situaţie termenul de prescripţie
pentru prima infracţiune începe să curgă simultan cu cel de-al doilea termen de prescripţie, iar
prescripţia se calculează pentru fiecare infracţiune separat.
5. Prescripţia se suspendă, dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată prin schimbarea domiciliului, actelor de identitate etc. Într-o
asemenea situaţie timpul suspendării prescripţiei nu intră în termenul de prescripţie, iar curgerea
prescripţiei se reia din momentul reţinerii persoanei sau al autodenunţării. Cu toate acestea,
persoana nu poate fi supusă răspunderii penale, dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25
de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei noi infracţiuni.
6. În cazul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni excepţional de grave, aplicarea
prescripţiei se realizează de către instanţa de judecată şi, dacă instanţa nu va găsi raţional de a
aplica prescripţia, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe un termen de 35 de ani.
7. Prescripţia produce efecte asupra tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor săvârşite contra
păcii şi omenirii, care sunt imprescriptibile şi sunt stabilite prin prevederile cap.I din partea
specială. Persoanele vinovate de comiterea infracţiunilor indicate sunt judecate indiferent de
perioada de timp care a trecut de la comiterea infracţiunii.
CAPITOLUL VII
PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 61. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PEDEPSEI PENALE
(1) Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi
reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor
care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.
(2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului,
precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor
persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească
demnitatea persoanei condamnate.
1. Aplicarea pedepsei penale numai de către instanţele de judecată este o măsură de garanţie
constituţională a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi ale persoanei concrete (art.21 CRM).
2. Pedeapsa penală este definită ca o sancţiune juridică cu următoarele trăsături: a) este o
măsură de constrângere statală; b) este un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului; c)
este prevăzută de lege şi aplicată de instanţele de judecată, în numele legii; d) este o măsură de
represiune, privaţiune pentru cel care a săvârşit o infracţiune; e) cauzează anumite lipsuri şi
restricţii drepturilor persoanei condamnate.
3. Alin.1 al prezentului articol prevede temeiurile de drept penal şi de drept procesual-penal
ale aplicării pedepsei juridice. Primul este formulat prin sintagma: "pedeapsa penală ...se
aplică ...persoanelor care au săvârşit infracţiuni...", al doilea - "se aplică de instanţele de judecată,
în numele legii".
 4. Ca sancţiune de drept penal, pedeapsa: a) este instituită şi folosită numai de către stat; b)
este o sancţiune prevăzută de lege pentru o anumită încălcare a normelor de drept penal; c) se
aplică numai de către instanţa de judecată; d) este o măsură de corectare, infractorul fiind ajutat
să se corecteze şi făcut să înţeleagă că trebuie să respecte legile şi normele de convieţuire socială;
e) această măsură este aplicată numai faţă de persoana concretă care a săvârşit o infracţiune
prevăzută de actualul CP, deci totdeauna poartă caracter personal; f) în urma aplicării pedepsei
penale persoanei respective îi sunt cauzate anumite lipsuri şi restricţii în drepturi (a se vedea
dispoziţia art.62 CP).
5. Pedeapsa penală ca măsură de constrângere statală se deosebeşte, în primul rând, de alte
măsuri de siguranţă, cum ar fi măsurile de constrângere cu caracter medical (a se vedea
comentariul de la art.99 CP) şi măsurile de constrângere cu caracter educativ (a se vedea
comentariul de la art.104 CP). În al doilea rând, pedeapsa penală se diferenţiază de alte sancţiuni
juridice sau de constrângerea aplicată în mod contravenţional, disciplinar sau civil.
6. Numai pedeapsa penală serveşte drept temei al antecedentelor penale.
7. Noţiunea de pedeapsă penală formulată de legiuitor corespunde pe deplin actelor
normativ-juridice internaţionale referitoare la drepturile omului şi la comportarea cu
condamnaţii. De exemplu, ea corespunde întru totul cerinţelor art.29 DUDO, conform căruia
individul are îndatoriri faţă de colectivitate şi este supus numai îngrădirilor stabilite de lege în
scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în
vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o
societate democratică.
8. În alin.2 al acestui articol este formulat pe nou scopul pedepsei penale. Mai întâi
pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, apoi corectarea condamnatului, precum şi
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi din partea altor
persoane.
9. Restabilirea echităţii sociale presupune restabilirea drepturilor lezate - în urma
infracţiunii - unei anumite persoane, societăţii, statului, precum şi reîntoarcerea, reîncadrarea
vinovatului în societate după ispăşirea pedepsei echitabile.
Echitatea socială a pedepsei se realizează atunci când faţă de persoana care a încălcat legea
penală se aplică sancţiunea penală corespunzătoare gradului prejudiciabil al infracţiunii comise,
circumstanţelor acesteia şi persoanei vinovate. De asemenea, se exclude pedeapsa penală pentru
una şi aceeaşi faptă (art.7 alin.2 CP).
10. Corectarea condamnatului, ca scop al pedepsei penale, presupune conştientizarea de
către infractor a celor săvârşite şi reîntoarcerea, reîncadrarea lui în activitatea societăţii. El
trebuie convins că respectarea legii penale este o necesitate şi că numai prin respectarea legii el
va putea evita aplicarea şi executarea altor pedepse.
11. Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, în primul
rând - de către condamnaţi (prevenţia specială), dar şi de către alte persoane (prevenţia generală).
Această concepţie se deduce din scopul legii penale (art.2 CP).
12. Pedeapsa, ca o măsură de constrângere şi institut de drept aplicat faţă de persoana care a
săvârşit o infracţiune concretă, constituie şi un avertisment pentru alte persoane care ar putea să
săvârşească infracţiuni.
13. Exceptând faptul că pedeapsa îndeplineşte o funcţie de constrângere, implicând o
privaţiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora, ea nu trebuie să cauzeze suferinţe
fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.
Acest concept stipulat în alin.2 al prezentului articol corespunde cerinţelor art.5 DUDO şi
art.7, 10 ale Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art.24 alin.2 CRM),
din care rezultă că nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane (art.3 CEDO).
Articolul 62. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR FIZICE
(1) Persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni li se pot aplica următoarele pedepse:
 a) amendă;
b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
c) retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
e) arest;
f) trimiterea într-o unitate militară disciplinară (pentru militarii care îndeplinesc
serviciul militar în termen;
g) închisoare;
h) detenţiune pe viaţă.
(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o unitate
militară disciplinară, închisoarea, detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de pedepse
principale.
(3) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate se aplică atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse complementare.
(4) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară.
1. Prezentul articol (alin.1) prevede pedepsele ce pot fi aplicate persoanelor fizice care au
săvârşit infracţiuni. Acest sistem de pedepse fixat de legiuitor începe cu cea mai blândă - amenda
- şi se termină cu cea mai aspră - detenţiunea pe viaţă.
2. Consecutivitatea pedepselor în sistemul vizat: în primul rând, dă posibilitate să se ţină
seama de aprecierile şi cerinţele legiuitorului referitoare la sancţiuni atunci când instanţa de
judecată aplică o măsură mai blândă decât cea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, pornind,
respectiv, de la acest sistem (a se vedea comentariul la art.79 CP); în al doilea rând, orientează
instanţele de judecată spre determinarea pedepselor persoanelor care au săvârşit infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave, începând cu cele mai blânde (a se vedea comentariul de la art.16
CP).
Sistemul pedepselor penale reflectă pe deplin principiul echităţii sociale, aplicarea lui
umană şi constă în corespunderea pedepsei cu fapta săvârşită, luând în consideraţie
circumstanţele infracţiunii şi personalitatea celui vinovat (a se vedea comentariul la art.7 CP).
Totodată, acest sistem permite instanţelor de judecată aplicarea celor mai exigente pedepse
faţă de persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de
grave.
3. În sentinţă este necesar să reflectăm detaliat circumstanţele care atenuează sau agravează
răspunderea vinovatului, caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, precum şi
datele ce-l caracterizează pe inculpat care au fost dovedite la examinarea cauzei în instanţa de
judecată şi luate în consideraţie la determinarea pedepsei.
4. Alin.2 determină în mod direct numai pedepsele principale. Acestea sunt: munca
neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o unitate militară disciplinară,
închisoarea, detenţiunea pe viaţă.
Prin pedeapsă principală se înţelege acea pedeapsă pe care instanţa de judecată o poate
aplica în singularitate pentru fapta penală săvârşită. Pedeapsa principală poate fi însoţită, în
anumite cazuri prevăzute pentru infracţiunea concretă, de o pedeapsă complementară.
5. În afară de pedepsele nominalizate, în categoria pedepselor principale pot fi aplicate
amenda şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
Concomitent aceste măsuri pot fi aplicate şi în calitate de pedepse complementare.
6. Pedeapsa complementară este acea care îndeplineşte rolul de completare a represiunii şi
este aplicabilă numai după o pedeapsă principală.
7. O parte din categoriile pedepselor enumerate în acest articol nu pot fi aplicate unor
persoane condamnate (a se vedea comentariul la art.67, 68, 71 CP).
8. Conţinutul şi comentariile noţiunilor respective se vor citi în context cu cele de la art.64-
74 CP.
 Articolul 63. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR
JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ ACTIVITATE DE ÎNTREPRINZĂTOR
(1) Persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător li se pot aplica
următoarele pedepse:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a exercita o anumită activitate;
c) lichidare.
(2) Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală.
(3) Privarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul de
a exercita o anumită activitate şi lichidarea acesteia se aplică atât ca pedepse principale, cât şi
ca pedepse complementare.
1. Pentru prima dată în CP al RM legiuitorul a prevăzut anumite pedepse faţă de persoanele
juridice care desfăşoară activităţi de întreprinzător.
2. Amenda este aplicată de instanţa de judecată persoanelor juridice ca pedeapsă principală
(a se vedea comentariul la art.64 CP).
3. Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată
de către instanţa de judecată ca pedeapsă principală sau complementară (a se vedea comentariul
la art.73 CP).
4. Lichidarea persoanei juridice de asemenea poate fi aplicată de către instanţa de judecată
ca pedeapsă principală, dar şi în calitate de pedeapsă complementară (a se vedea comentariul la
art.74 CP).
Articolul 64. AMENDA
(1) Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi
în limitele prevăzute de prezentul cod.
(2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este
egală cu 20 de lei.
(3) Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1.000
unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se
cont de situaţia materială a celui vinovat, iar pentru infracţiunile comise din interes material -
până la 5.000 unităţi convenţionale, luându-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la
momentul săvârşirii infracţiunii.
(4) În cazurile prevăzute la art.21 alin.(3), mărimea amenzii pentru persoanele juridice
se stabileşte în limitele de la 500 la 10.000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi
gravitatea infracţiunii săvârşite, de mărimea daunei cauzate, luându-se în considerare situaţia
economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanei
juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de la achitarea amenzii fixate, instanţa de
judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
(5) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite
ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.68 sau 70.
Suma amenzii se înlocuieşte cu arest sau închisoare, calculându-se o lună de arest sau
închisoare pentru 50 unităţi convenţionale.
(6) Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată numai în cazurile în
care ea este prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.
(7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca
pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor
art.67, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50
unităţi convenţionale de amendă.
[Art.64 modificat prin Legea nr.305-XV din 11 iulie 2003]
 1. Amenda este o pedeapsă principală sau complementară pecuniară, a cărei esenţă constă
în achitarea de către condamnat în contul statului a unei anumite sume de bani, cuantumul căreia
este stabilit de legea penală pentru anumite infracţiuni.
2. Ca pedeapsă principală amenda este prevăzută drept alternativă a altor tipuri de pedepse
(a se vedea, de exemplu, art.154, 155, 156 CP).
Amenda ca pedeapsă principală poate fi folosită, de asemenea, în cazurile aplicării de către
instanţa de judecată a unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea
concretă (art.79 CP), precum şi în cazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă (art. 92 CP).
3. Pentru o anumită stabilitate, suma amenzii este prevăzută în unităţi convenţionale. O
unitate convenţională este egală cu 20 de lei.
4. Cuantumul general al amenzii pentru persoanele fizice este stabilit în limitele 150-1.000
de unităţi convenţionale. Cuantumul special al amenzii este stabilit pentru fiecare infracţiune în
parte.
Aici legiuitorul a accentuat că la determinarea mărimii amenzii trebuie să avem în vedere
caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, totodată ţinându-se cont de situaţia materială a celui
vinovat.
Pornind de la cele expuse, mărimea amenzii trebuie stabilită în aşa mod ca să nu-l pună pe
infractor în situaţia de a nu-şi îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, educarea, învăţătura
persoanelor faţă de care are asemenea obligaţiuni legale.
5. Pentru infracţiunile comise din interes material cuantumul amenzii pentru persoanele
fizice poate ajunge până la 5.000 de unităţi convenţionale.
6. Cuantumul general al amenzii pentru persoanele juridice este stabilit în limitele de la 500
până la 10.000 de unităţi convenţionale. În aceste cazuri suma concretă se apreciază în funcţie
de: a) caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite; b) mărimea daunei cauzate; c) situaţia
economico-financiară a întreprinderii.
7. Funcţia de constrângere a pedepsei prin amendă poate fi realizată şi prin micşorarea
patrimoniului persoanei vinovate, în funcţie de suma amenzii, fapt care va conduce implicit la
îngreuierea vieţii condamnatului.
8. Achitarea amenzii de către condamnat se efectuează în termenul stabilit de către instanţa
de judecată şi documentele de confirmare a acesteia urmează a fi prezentate instanţei.
9. În cazul în care condamnatul nu este în stare să achite amenda, instanţa judiciară,
executorul public, la cererea condamnatului, poate amâna sau eşalona plata pe un termen de până
la un an (a se vedea CEx).
10. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite,
instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii prin arest sau închisoare,
conform prevederilor alin.5 al prezentului articol.
Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă, fără motive obiective, de
către condamnat a deciziei instanţei de judecată de a achita în termen amenda stabilită.
La înlocuirea amenzii prin arest sau închisoare se calculează o lună de arest sau închisoare
pentru 50 de unităţi convenţionale neachitate.
11. În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită, instanţa de
judecată poate înlocui suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii,
calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată pentru 50 de unităţi convenţionale de amendă.
12. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanelor juridice de la achitarea amenzii fixate,
instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
13. La determinarea sumei amenzii instanţa de judecată în fiecare caz concret ia în
consideraţie nu numai gravitatea infracţiunii comise, motivul acesteia, dar şi persoana celui
vinovat, circumstanţele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea, influenţa pedepsei
aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
 14. Stabilind amenda maximă (prevăzută în articolul respectiv al părţii speciale a CP),
instanţa de judecată trebuie să se bazeze pe cerinţele ca pedeapsa să poată fi executată, să fie
posibilă (reală), să nu-l lipsească pe condamnat şi pe familia acestuia de mijloace de existenţă.
15. Amenda ca pedeapsă penală se deosebeşte de cea administrativă prin faptul că ea se
stabileşte de judecată şi atrage antecedente penale.
16. La aplicarea, în calitate de pedeapsă principală, a amenzii condamnatului care s-a aflat
sub arest preventiv până la numirea cauzei spre judecare, instanţa de judecată, ţinând cont de
termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de
executarea acesteia (a se vedea comentariul la p.5 art.88 CP).
Articolul 65. PRIVAREA DE DREPTUL DE A OCUPA ANUMITE FUNCŢII SAU
DE A EXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE
(1) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de
care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.
(2) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.
(3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
poate fi aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile când nu este prevăzută în calitate
de pedeapsă pentru infracţiunile din Partea specială a prezentului cod, dacă, ţinând cont de
caracterul infracţiunii săvârşite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu
sau în timpul exercitării unei anumite activităţi, instanţa de judecată va considera imposibilă
păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate.
(4) La aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă
neremunerată în folosul comunităţii, termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive
a hotărârii, iar la aplicarea ei în calitate de pedeapsă complementară la arest, la trimiterea
într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare, termenul ei se calculează din momentul
executării pedepsei principale.
1. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se
aplică atât ca pedeapsă principală, cât şi în calitate de pedeapsă complementară.
Această categorie de pedeapsă este constituită din două interdicţii diferite: privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
2. Interzicerea acestui drept este determinată de obicei de activitatea infracţională a
condamnatului care s-a folosit de funcţia sau profesia sa ori de o anumită activitate pentru a
săvârşi infracţiunea. Prin săvârşirea infracţiunii folosindu-se de funcţia, de profesia sa,
condamnatul este considerat nedemn să o mai exercite în continuare, pe o anumită perioadă de
timp, stabilită de instanţa de judecată, între 1 şi 5 ani.
3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii ca măsură de pedeapsă poate fi aplicată
faţă de persoanele care se află în serviciu în organele de stat sau în administraţia publică locală,
precum şi faţă de cele care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii
nestatale.
4. Măsura de pedeapsă enunţată se realizează prin rezilierea contractului de muncă între
condamnat şi administraţia respectivă. Acest fapt este confirmat de inscripţiile operate în carnetul
de muncă, şi anume: în ce temei, pe ce perioadă şi de la care funcţii sau activitate este îndepărtat
condamnatul.
5. Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate ca măsură de pedeapsă presupune
interzicerea, în baza sentinţei de judecată, de a practica activitatea nominalizată de către o
persoană concretă. Astfel de activitate poate fi de natura aceleia de care condamnatul s-a folosit
la săvârşirea infracţiunii. Ea include atât activitatea de bază (serviciul), de exemplu, medicina,
pedagogia, justiţia, conducerea mijloacelor de transport în bază de contract etc., cât şi activitatea
în afara serviciului, de exemplu, conducerea transportului personal, vânătoarea etc.
 6. Decizia de a priva condamnatul de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate este adoptată de instanţa de judecată în baza materialelor dosarului, ţinând
cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei
care agravează răspunderea etc. (a se vedea comentariul la art.75 CP).
7. Instanţa de judecată, la emiterea sentinţei, nu poate interzice condamnatului să ocupe în
genere o funcţie de răspundere, dar trebuie să nominalizeze care funcţii anume în organele de
stat, ce activitate şi pe ce perioadă condamnatul nu are dreptul să le ocupe.
8. Prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se înţelege
un post într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori o
subdiviziune, filială a lor, în care persoana respectivă, prin numire, alegere sau în virtutea unei
însărcinări deţine anumite drepturi şi obligaţiuni în vederea exercitării funcţiilor autorităţii
publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice (a se vedea
prevederile art.123 şi 124 CP şi comentariul acestui articol).
9. Pedeapsa de privare a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, ca pedeapsă principală sau ca pedeapsă complementară la pedeapsa sub formă de
amendă sau muncă neremunerată în folosul comunităţii, se execută de către serviciile de
executare de la locul de trai al condamnaţilor.
10. Conform alin.3 art.65 CP, aceste două măsuri se pot aplica drept pedepse
complementare şi în cazurile în care ele nu sunt prevăzute în articolele părţii speciale a
prezentului cod. În aceste cazuri caracterul infracţiunii comise e determinat în funcţie de postul
ocupat sau de activitatea practicată şi de posibilitatea infractorului de a le utiliza în scopul
săvârşirii noilor infracţiuni. Dacă infracţiunea nu este legată de activitatea profesională,
inculpatul nu poate fi privat de dreptul de a exercita această activitate.
11. Faptul că la momentul emiterii sentinţei inculpatul nu ocupa încă o anumită funcţie de
stat şi nu practica activitatea cu care a fost legată infracţiunea, nu poate fi piedică pentru
aplicarea acestor pedepse. Mai mult, instanţa poate aplica pedepsele enunţate şi în cazul în care
infractorul îndeplinea anumite funcţii, obligaţiuni temporare la comandă sau indicaţie.
12. Modul de aplicare a pedepselor menţionate este stabilit concret în alin.4 art.65, şi
anume: când ele sunt numite în calitate de pedepse complementare la amendă sau la muncă
neremunerată în folosul comunităţii, termenul se calculează din momentul rămânerii definitive a
hotărârii (sentinţei), iar când ele sunt aplicate în calitate de pedepse complementare la arest, la
trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare - din momentul terminării
executării pedepsei principale.
Articolul 66. RETRAGEREA GRADULUI MILITAR, A UNUI TITLU SPECIAL, A
GRADULUI DE CALIFICARE (CLASIFICARE) ŞI A DISTINCŢIILOR DE STAT
În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retrage
condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare (clasificare) şi distincţiile de
stat.
1. Această categorie de pedeapsă poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă
complementară (a se vedea alin.4 art.62 CP). Pornind de la cerinţele alin.5 art.90 CP, ea poate fi
aplicată şi în caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
2. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat poate fi aplicată în caz de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (a se vedea comentariul de la art.16 CP),
ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii şi de persoana infractorului.
3. Gradul militar este o menţiune a persoanei care îndeplineşte o anumită activitate
militarizată. El se confirmă în corespundere cu Statutul Forţelor Armate şi cu Regulamentul
serviciului militar persoanei concrete în timpul serviciului activ sau în retragere.
4. Titlul special este, de asemenea, o menţiune de stat acordată persoanelor respective care
ocupă în modul stabilit de lege o funcţie în organele publice şi îndeplineşte anumite funcţii,
atribuie anumite drepturi şi obligaţiuni.
 5. Gradul de calificare (clasificare) reprezintă o anumită apreciere a persoanei, determinată
în modul stabilit de organele respective în diverse domenii.
6. Distincţia de stat este menţiune de stat ce constă în aprecierea unor merite deosebite în
ştiinţă, cultură, producţie etc. Ea se confirmă în modul stabilit special de şeful statului şi atrage
după sine anumite drepturi, înlesniri.
7. Instanţa de judecată care a luat decizia privind retragerea gradului militar, a unui titlu
special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat, în calitate de pedeapsă
complementară, imediat după intrarea în vigoare a sentinţei, printr-o sesizare, aduce această
decizie la cunoştinţa organului care i-a conferit condamnatului gradul, titlul sau distincţia
respectivă. La sesizare se anexează şi copia sentinţei.
8. Organul respectiv va efectua modificările necesare în documentele de conferire a
gradului, titlului sau distincţiei şi va lua măsurile respective de privare de dreptul de purtare şi de
înlesnirile pe care le acordă aceste grade, titluri sau distincţii. Despre aceasta va fi informată
instanţa.
9. Retrogradarea gradului militar poate fi aplicată nu numai persoanelor concrete în timpul
serviciului activ, dar şi celor ce au trecut în rezervă.
10. Instanţa de judecată nu este în drept de a priva condamnatul de titlul sau gradul
ştiinţific.
11. În caz de anulare a sentinţei de condamnare pe căile ordinare de atac în instanţa de apel
sau recurs, instanţa este obligată să sesizeze organul respectiv şi să expedieze în adresa lui copia
hotărârii de anulare a pedepsei.
Articolul 67. MUNCA NEREMUNERATĂ ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII
(1) Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în
afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile
administraţiei publice locale.
(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240
de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi.
(3) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în
folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu arest, calculându-se o zi de arest pentru 2 ore de
muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(4) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor
recunoscute ca invalizi de gradele I şi II, militarilor, femeilor gravide, femeilor care au copii
în vârstă de până la 8 ani, persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanelor care
au atins vârsta de pensionare.
(5) Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni,
timp care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
[Art.67 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată numai în calitate de
pedeapsă principală (a se vedea art.62 alin.2 CP). Condamnatul nu va fi remunerat pentru astfel
de muncă, indiferent de volumul sau calitatea acesteia, adică este o muncă gratuită.
2. Astfel de activitate se efectuează de către condamnat în afara timpului serviciului de bază
sau de studii. Caracterul muncii, locul şi volumul ei sunt determinate de autorităţile
administraţiei publice locale şi nu poate depăşi 4 ore pe zi.
3. În funcţie de caracterul infracţiunii săvârşite şi de persoana inculpatului, munca
neremunerată în folosul comunităţii poate fi stabilită pe un termen de la 60 până la 240 de ore.
De obicei, această pedeapsă se aplică pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave, care prevăd o
pedeapsă de până la 5 ani de închisoare (a se vedea art.153, 157, 202, 222, 256, 261, 288, 303,
351, 352, 357 CP) sau pentru care în calitate de pedeapsă nici nu se aplică închisoarea (a se
vedea art.177, 178, 196, 199, 203, 204, 241, 249, 255, 256, 355 CP).
4. Constrângerea prin aplicarea acestei pedepse constă în faptul că munca neremunerată
poartă un caracter obligatoriu pentru condamnat.
 5. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii
neremunerate în folosul comunităţii, pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii se
înlocuieşte prin arest, calculele respective fiind prevăzute în acest articol.
6. Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă de către condamnat,
fără motive, într-un termen rezonabil (îndelungat) a obligaţiunilor determinate de către
administraţia publică locală.
7. Faptul eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii
corespunzătoare trebuie semnalat de către organul care execută pedeapsa în judecata care a
aplicat această măsură, alăturând şi demersul de a efectua înlocuirea acestei pedepse cu una mai
aspră în condiţiile legii.
8. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor indicate în
alin.4 al prezentului articol, cu condiţia că la momentul examinării dosarului în judecată sunt
anexate documentele respective ale condamnaţilor care certifică invaliditatea: vârsta, existenţa
copiilor până la 8 ani, starea de gestaţie a femeilor etc.
9. Pedeapsa enunţată trebuie să fie ispăşită de către condamnat în termen de cel mult 18
luni de la data rămânerii definitive în vigoare a hotărârii judecătoreşti. Neîndeplinirea fără
motive reale a muncii neremunerate în folosul comunităţii în termenul vizat trebuie considerată
ca eschivare cu rea-voinţă de la pedeapsa numită şi atrage consecinţele indicate în alin.3 al
prezentului articol.
10. În cazul în care condamnatul în timpul executării pedepsei nominalizate este recunoscut
invalid de gradul I sau II, organul de executare înaintează instanţei judecătoreşti o prezentare
privind liberarea de executarea ulterioară a pedepsei, iar în caz de graviditate a condamnatei -
prezentare privind suspendarea executării pedepsei până la naştere, apoi persoana este liberată de
executare, deoarece cade sub altă interdicţie - are copil în vârstă de până la 8 ani.
Articolul 68. ARESTUL
(1) Arestul constă în privarea de libertate pe un termen de la 3 la 6 luni care se execută
în instituţii special destinate ţinerii sub arest în condiţiile prevăzute de Codul execuţional.
(2) La aplicarea arestului în locul muncii neremunerate în folosul comunităţii, în cazul
eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la aceasta, termenul arestului poate fi mai mic de
3 luni.
(3) Arestul nu poate fi aplicat persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani, femeilor
gravide şi femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani.
(4) Militarii execută pedeapsa cu arest în camera de arest a comenduirii militare.
[Art.68 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Arestul este o nouă măsură de constrângere statală în calitate de pedeapsă principală.
2. El se aplică pe un termen de la 3 până la 6 luni, iar în caz de înlocuire a muncii
neremunerate cu arestul termenul arestului poate fi mai mic de 3 luni.
3. Arestul este o măsură privativă de libertate şi constă în izolarea de societate a persoanei
condamnate într-un penitenciar, separat de cel în care se execută închisoarea. Aceste condiţii sunt
prevăzute de legislaţia executorie.
4. Se presupune că regimul de izolare pentru condamnat, indiferent de termenul mic al
acestuia, va avea un efect pozitiv asupra vinovatului. În condiţiile actuale ale societăţii arestul
poate fi aplicat în cazurile infracţiunilor uşoare.
5. Pornind de la caracterul strict al acestei pedepse, arestul nu poate fi aplicat persoanelor
ce n-au împlinit vârsta de 16 ani, femeilor gravide şi femeilor care au copii în vârstă de până la 8
ani.
6. Arestul aplicat militarilor se execută în camera de arest a garnizoanei respective -
încăpere special amenajată pentru deţinerea militarilor ce comit diverse încălcări de serviciu.
Modalitatea executării arestului în camera nominalizată este reglementată de statutele militare şi
de alte acte normative ale Forţelor Armate ale RM.
Articolul 69. TRIMITEREA ÎNTR-O UNITATE MILITARĂ DISCIPLINARĂ
 Militarilor care, în timpul îndeplinirii serviciului militar în termen, au săvârşit
infracţiuni li se poate aplica trimiterea într-o unitate militară disciplinară, în cazurile
prevăzute de lege, pe un termen de până la 2 ani, precum şi în cazurile în care instanţa de
judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana condamnatului, găseşte de
cuviinţă să aplice, în locul pedepsei cu închisoare pe un termen de până la 2 ani, trimiterea
într-o unitate militară disciplinară pe acelaşi termen. Trimiterea într-o unitate militară
disciplinară în locul închisorii nu poate fi aplicată persoanelor care au executat anterior o
pedeapsă privativă de libertate.
1. Unitatea militară disciplinară este o nouă denumire care a înlocuit sintagma batalion
disciplinar din CP anterior. Aceasta este o unitate militară deosebită în care, în baza aplicării
Statutelor militare, se creează condiţii speciale de executare a pedepsei pentru militarii în termen
condamnaţi.
2. În această unitate pot fi trimişi militarii care, în timpul îndeplinirii serviciului militar în
termen, au săvârşit infracţiuni uşoare, precum şi alte infracţiuni, în cazurile în care instanţa de
judecată, ţinând cont de circumstanţele concrete şi de persoana condamnatului, găseşte de
cuviinţă să aplice, în locul pedepsei cu închisoare pe un termen de până la 2 ani, trimiterea într-o
unitate militară disciplinară pe acelaşi termen.
3. Persoanele trimise să ispăşească pedeapsa într-o unitate militară disciplinară îşi păstrează
statutul de militari, poartă uniforma militară şi sunt asigurate cu hrană conform normelor stabilite
în armata naţională.
4. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară este o pedeapsă principală, chiar şi în
cazurile condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP), şi se aplică
de către instanţă numai militarilor în termen şi persoanelor echivalate lor (studenţilor instituţiilor
militare pentru infracţiunile săvârşite în timpul studiilor, dacă până la admiterea în aceste
instituţii ei n-au trecut serviciul militar în termen).
5. Conform CP, această pedeapsă nu poate fi aplicată persoanelor care au executat anterior
o pedeapsă privativă de libertate. Acestor persoane, în cazurile în care ele săvârşesc infracţiuni în
timpul serviciului militar în termen, nu li se aplică trimiterea într-o unitate militară disciplinară.
6. De asemenea, nu se aplică trimiterea într-o unitate disciplinară persoanelor angajate în
Armata Naţională pe bază de contract, precum şi ofiţerilor, caporalilor.
7. Instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana condamnatului,
poate aplica această pedeapsă militarilor în termen în loc de închisoare, dar pe un termen ce nu
depăşeşte 2 ani.
8. În caz de înlocuire a pedepsei închisorii cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară,
termenul se calculează o zi pentru o zi.
9. Timpul deţinerii condamnatului într-o unitate militară disciplinară nu intră în termenul de
efectuare a serviciului militar.
10. În perioada executării pedepsei în unitatea militară disciplinară militarii condamnaţi,
indiferent de gradul militar şi de funcţia deţinută anterior, se află în situaţie de ostaşi şi poartă
îmbrăcăminte şi semne de distincţie unice stabilite pentru această unitate militară disciplinară.
11. După ispăşirea pedepsei militarii se întorc în unităţile respective pentru efectuarea
serviciului respectiv în termen până la executarea lui definitivă.
Articolul 70. ÎNCHISOAREA
(1) Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar.
(2) Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 6 luni la 25 de ani.
(3) La stabilirea pedepsei pentru o persoană care la data săvârşirii infracţiunii nu a atins
vârsta de 18 ani, termenul închisorii nu poate depăşi 15 ani.
(4) La stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa cu
închisoare nu poate fi mai mare de 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe, ea nu poate
depăşi termenul de 35 de ani.
 (5) În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de
graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 35 de ani.
1. Drept categorie de pedeapsă, închisoarea constă în privarea de libertate, izolarea de
societate a persoanei fizice prin deţinerea ei pe un anumit termen în baza şi în modul stabilit de
lege. Închisoarea are drept scop limitarea libertăţii persoanei şi efectuarea supravegherii asupra
comportamentului condamnatului.
2. Pedeapsa în formă de închisoare, stabilită prin sentinţa instanţei de judecată, se execută
în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi închis (a se vedea comentariul la art.72 CP).
3. Termenul de deţinere a condamnaţilor în închisoare este stabilit de la 6 luni până la 25 de
ani în funcţie de gravitatea infracţiunii concrete, prevăzute de partea specială a prezentului cod şi
de persoana vinovatului.
4. Persoanele condamnate la închisoare care nu au atins vârsta de 18 ani îşi ispăşesc
pedeapsa în penitenciarele pentru minori. Termenul închisorii pentru ei nu poate depăşi 15 ani.
5. Pedeapsa definitivă în formă de închisoare în cazul unui concurs de infracţiuni nu poate
fi stabilită mai mare de 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe, ea nu poate depăşi
termenul de 35 de ani.
6. Atunci când detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de
graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 35 de ani (a se vedea comentariul la art.71 CP).
Această pedeapsă se ispăşeşte în penitenciar de tip închis.
Articolul 71. DETENŢIUNEA PE VIAŢĂ
(1) Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul
vieţii.
(2) Detenţiunea pe viaţă se stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.
(3) Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.
1. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală ce constă în privarea de libertate a
condamnatului pentru tot restul vieţii. Ea a fost introdusă în sistemul actual de pedepse în
momentul abolirii pedepsei cu moartea (1995). Totodată, legiuitorul prevede liberarea
condiţionată şi de această pedeapsă (a se vedea alin.5 art.91 CP), însă numai în cazul în care
instanţa de judecată va considera că nu mai există necesitatea executării în continuare a pedepsei
şi în care condamnatul a executat efectiv cel puţin 35 de ani de închisoare.
2. Această pedeapsă se execută în condiţiile prevăzute de lege.
3. La detenţiune pe viaţă sunt condamnate numai persoanele care au săvârşit cu intenţie
infracţiuni excepţional de grave (a se vedea comentariul la art.16 alin.6 CP).
4. La această pedeapsă nu pot fi supuşi minorii şi femeile, ca dovadă a realizării
principiului umanismului. Această prevedere corespunde pe deplin cerinţelor Convenţiei
Internaţionale cu privire la Drepturile Copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York, la
care RM a aderat în 1993.
Articolul 72. CATEGORIILE PENITENCIARELOR ÎN CARE SE EXECUTĂ
PEDEAPSA CU ÎNCHISOARE
(1) Pedeapsa cu închisoare se execută în următoarele penitenciare:
a) de tip deschis;
b) de tip semiînchis;
c) de tip închis.
(2) În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă.
(3) În penitenciare de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la
închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie.
(4) În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au
săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.
 (5) Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare în
penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele
penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
(6) Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.
(7) Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată în
corespundere cu legislaţia.
[Art.72 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Pentru prima dată actualul CP a prevăzut categoriile penitenciarelor în care se execută
pedeapsa cu închisoarea. Ele sunt: penitenciar de tip deschis, penitenciar de tip semiînchis şi
penitenciar de tip închis.
2. În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă (a se vedea comentariul la art.18 CP).
3. În penitenciare de tip semiînchis îşi execută pedeapsa persoanele condamnate la
închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie (a se vedea
comentariul la art.16, 17 CP).
4. În penitenciare de tip închis îşi execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au
săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.
5. Conform alin.5 al prezentului articol, persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută
pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea
condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
6. Funcţionarea penitenciarului pentru minori se bazează pe principiile generale şi pe
cerinţele de regim stabilite de lege.
7. În penitenciarul pentru minori condamnaţii în vârstă de până la 18 ani, de regulă, se deţin
separat de condamnaţii adulţi. În scopul corijării condamnaţilor minori, în aceste penitenciare
este organizat un proces unic de instruire şi educaţie, îndreptat spre educarea lor în spiritul
respectării legilor, al atitudinii conştiincioase faţă de pregătirea profesională şi ridicarea nivelului
de cultură generală.
8. Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată la
propunerea administraţiei în corespundere cu legislaţia în vigoare. Aceste schimbări se
efectuează atunci când condamnatul are o conduită ireproşabilă.
Articolul 73. PRIVAREA UNEI PERSOANE JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ
ACTIVITATE DE ÎNTREPRINZĂTOR DE DREPTUL DE A EXERCITA O ANUMITĂ
ACTIVITATE
(1) Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul
de a exercita o anumită activitate constă în stabilirea interdicţiei de a încheia anumite
tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte
avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.
(2) Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit
teritoriu sau la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pe un termen de până la 5 ani sau
pe un termen nelimitat.
1. Această categorie de pedeapsă aplicată persoanelor juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător este o noutate în dreptul penal al RM.
2. Se ştie că persoana juridică efectuează activitatea de întreprinzător în baza autorizaţiei
sau a licenţei de activitate eliberate de organul de stat respectiv.
3. Pentru săvârşirea infracţiunii concrete persoana juridică poate fi privată de dreptul de a
exercita o anumită activitate pentru care dispune de autorizaţie sau licenţă din momentul intrării
în vigoare a hotărârii respective.
4. În acest caz instanţa de judecată remite organului de stat respectiv sentinţa spre executare
a pedepsei nominalizate faţă de persoana juridică recunoscută vinovată.
5. Organul de stat, care a eliberat autorizaţia sau licenţa persoanei juridice, o poate anula
sau modifica în corespundere cu hotărârea instanţei de judecată în aşa fel ca să fie stabilite
interdicţiile de a încheia anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a
primi subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.
6. Organul respectiv, după primirea sentinţei şi realizarea ei, comunică instanţei
judecătoreşti, informează organul fiscal şi administraţia publică locală din raza de activitate a
persoanei juridice despre executarea pedepsei numite.
7. În sentinţa instanţei trebuie să fie reflectat concret în ce teritoriu sau pentru ce perioadă a
anului, pe cât timp şi de care activitate este privată de dreptul de a o exercita persoana juridică în
cauză.
Articolul 74. LICHIDAREA PERSOANEI JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ
ACTIVITATE DE ÎNTREPRINZĂTOR
(1) Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător constă în
dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.
(2) Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător se stabileşte
în cazul în care instanţa de judecată constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face
imposibilă păstrarea unei atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei.
1. În baza sentinţei judecătoreşti, lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător se efectuează de Comisia de lichidare sau de lichidator conform legislaţiei în
vigoare. Lichidarea acesteia se realizează prin dizolvare.
2. Dizolvarea persoanei juridice se efectuează conform procedurii de lichidare a
întreprinderii, stabilite de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinzător, precum şi de
prevederile art.87 CC.
3. Persoana juridică se consideră lichidată din momentul radierii ei din Registrul de Stat.
4. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător trebuie aplicată
ca pedeapsă numai în cazul în care instanţa de judecată va constata că gravitatea infracţiunii
săvârşite face imposibilă păstrarea acestei organizaţii şi prelungirea activităţii ei. În alte situaţii
instanţa poate numi o altă pedeapsă persoanei juridice, prevăzută de prezentul Cod.
CAPITOLUL VIII
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Articolul 75. CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI
(1) Persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă
echitabilă în limitele fixate în Partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu
dispoziţiile Părţii generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei,
instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de
persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea,
de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de
condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
(2) O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea
infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor
menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.
1. Acţiunea de aplicare a pedepsei penale este de competenţa exclusivă a instanţei de
judecată. Conform art.114 CRM, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele
judecătoreşti. Aplicarea pedepsei va fi corectă numai cu condiţia numirii acesteia în
corespundere cu criteriile generale prevăzute de legislaţia penală.
2. Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înţeleg cerinţele (regulile) stabilite
de lege, de care este obligată să se conducă instanţa de judecată la aplicarea fiecărei pedepse,
pentru fiecare persoană vinovată în parte. Legea penală acordă instanţei de judecată o posibilitate
largă de aplicare în practică a principiului individualizării răspunderii penale şi a pedepsei
penale, ţinând cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui
vinovat, de circumstanţele cauzei etc.
3. Toate criteriile enumerate în lege poartă un caracter independent, iar luate împreună ele
asigură corectitudinea cu care instanţa de judecată aplică pedeapsa. Stabilirea corectă a pedepsei
permite asigurarea scopurilor pedepsei. Pedeapsa trebuie interpretată de infractor ca rezultat
meritat pentru activitatea sa ilegală. Pedeapsa incorectă conduce la modificarea sentinţei sau
chiar la anularea completă a ei.
4. Art.75 CP obligă instanţa de judecată să ţină cont de următoarele criterii de aplicare a
pedepsei:
a) pedeapsa se aplică în limitele fixate în partea specială a CP. Acest criteriu vizează
limitele sancţiunii articolului corespunzător din partea specială a CP. Condiţia esenţială pentru a
stabili aplicarea corectă a pedepsei constă în calificarea exactă a infracţiunii săvârşite. În cazul în
care se constată în acţiunile persoanei o componenţă de infracţiune, instanţa stabileşte tipul şi
mărimea pedepsei, în limitele sancţiunii prevăzute de articolul concret conform căruia este
calificată infracţiunea. Libertatea instanţei de a numi pedeapsa depinde în mare măsură de tipul
sancţiunii. Sancţiunile alternative, care includ două sau mai multe pedepse, permit instanţei să
decidă nu numai mărimea, dar şi tipul pedepsei. La o sancţiune relativ-determinată instanţa este
în drept a alege mărimea unui anumit tip de pedeapsă, între limitele minime şi cele maxime
indicate în articolele din partea specială. În articolele CP care prevăd infracţiuni uşoare şi mai
puţin grave este indicată, de regulă, numai limita maximă a pedepsei. În acest caz limitele
minime ale pedepsei se stabilesc în baza normelor părţii generale a CP: termenul cel mai mic de
închisoare, egal cu 6 luni (art.70 CP), arestul - egal cu 3 luni (art.68 CP), amenda - 150 de unităţi
convenţionale (art.64 CP). O pedeapsă mai aspră, ce depăşeşte limitele sancţiunii articolului, se
stabileşte prin concurs de infracţiuni şi în cumul de sentinţe (art.84 şi 85 CP). Pedeapsa se
stabileşte mai jos de limita minimă în condiţiile indicate în art.79 CP. Numind pedeapsa
principală, instanţa stabileşte unele pedepse complementare, prevăzute de una şi aceeaşi
sancţiune sau de partea generală a CP. Conform sensului legii, pedepsele complementare în
formă de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
(art.65 CP), retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat (art.66 CP) se pot aplica şi atunci când ele nu sunt prevăzute direct în
calitate de pedepse complementare în sancţiunea articolului, conform căruia se califică
infracţiunea;
b) pedeapsa se aplică în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a CP. Acest
criteriu înseamnă că folosirea normelor părţii speciale cere concordanţă cu normele părţii
generale. Prevederile părţii generale a CP se referă la toate normele din partea specială, care se
realizează, fără excepţie, prin normele părţii speciale şi în corespundere cu ele;
c) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie gravitatea infracţiunii. În corespundere cu
art.16 CP, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile sunt clasificate în
următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave, excepţional de grave.
Pentru clasificarea infracţiunilor pe categorii legiuitorul a folosit caracterul şi gradul
prejudiciabil al faptei, ce se caracterizează prin două semne: forma vinovăţiei şi mărimea
sancţiunii ce prevede pedeapsa închisorii.
Categoriile infracţiunilor contribuie la individualizarea pedepselor şi la pedepsirea
infractorilor. Atribuirea infracţiunilor la una sau altă categorie produce anumite consecinţe
juridice;
d) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie motivul infracţiunii. Activitatea infracţională
are la bază anumite motive şi se îndreaptă spre atingerea unor scopuri. Motivul întotdeauna
întrece intenţia, o concretizează şi o consolidează. După conţinutul şi forma de manifestare,
motivele pot fi diferite: ura, invidia, gelozia, răzbunarea, huliganismul, cariera, scopurile
personale ş. a. Stabilirea motivelor şi a scopului infracţiunii are o importanţă deosebită pentru
clarificarea gravităţii infracţiunii săvârşite, a personalităţii infractorului, a circumstanţelor
atenuante sau agravante;
e) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie personalitatea infractorului. Infracţiunea, ca
faptă prejudiciabilă, este rezultatul manifestărilor calităţilor antisociale ale persoanei
infractorului. Totuşi, numai în baza faptei săvârşite, nu se poate determina definitiv
personalitatea vinovatului, pentru că infracţiunea comisă constituie doar un singur episod din
comportamentul social al făptuitorului. Caracteristica deplină a personalităţii infractorului se face
în baza tuturor însuşirilor fizice şi psihice ale acestuia, particularităţi care s-au manifestat nu
numai prin fapta comisă, dar şi în timpul vieţii şi activităţii infractorului în alte condiţii. În
asemenea mod, personalitatea infractorului, sub aspect pozitiv sau negativ, se caracterizează
printr-un ansamblu de trăsături morale şi/sau intelectuale prin care se remarcă în cele mai diverse
circumstanţe indiferent de timpul săvârşirii infracţiunii. Condiţiile social-psihologice şi de
muncă, studiile, datoriile civice, legea în viaţa făptuitorului, comportamentul în cadrul familiei,
caracterul, vârsta, temperamentul, antecedentele penale şi alte activităţi de manifestare ale
infractorului au un rol important în elucidarea obiectivă a personalităţii acestuia. Fiecare dintre
nuanţele ce caracterizează personalitatea infractorului se ia în consideraţie de către instanţa de
judecată la stabilirea pedepsei şi, în funcţie de caz, fiecare dintre ele micşorează sau măreşte
răspunderea penală. Toate aceste împrejurări au aceeaşi importanţă şi trebuie să fie luate în
consideraţie în aceeaşi măsură de către instanţa de judecată la examinarea tuturor categoriilor de
infracţiuni;
f) circumstanţele atenuante sau agravante au un rol deosebit de care se ţine cont la stabilirea
pedepsei. Art.75 CP obligă instanţa să stabilească pedeapsa ţinând seama de circumstanţele
atenuante sau agravante prevăzute de art.76 şi 77 CP. Aceste circumstanţe se referă la
caracteristica faptei săvârşite, la caracteristica personalităţii infractorului şi sunt scoase de
legiuitor în afara componenţei de infracţiune. În funcţie de caracterul circumstanţelor atenuante
sau agravante, instanţa poate numi o pedeapsă mai uşoară sau mai aspră, apropiindu-se de limita
minimă sau maximă, procedând la o pedeapsă principală sau aplicând, pe lângă cea principală, şi
una complementară. Circumstanţele atenuante sau agravante sunt prevăzute în dispoziţiile
articolelor părţii speciale şi în normele părţii generale ale CP. De aceea, dacă o circumstanţă
serveşte drept semn constitutiv sau calificativ al componenţei concrete de infracţiune, prezenţa
acesteia în lista circumstanţelor atenuante (art.76 CP) ori agravante (art.77 CP) nu poate servi
drept temei pentru a mai agrava sau atenua pedeapsa. Importanţa lor pentru determinarea
pedepsei este luată în consideraţie de legiuitor la numirea sancţiunilor. De aici necesitatea şi
obligativitatea pentru instanţa care a emis sentinţa şi pentru instanţele superioare care introduc
schimbări în această sentinţă de a indica în hotărârea pronunţată circumstanţele agravante sau
atenuante concrete care au fost luate în consideraţie de instanţă la numirea pedepsei;
g) la stabilirea pedepsei instanţa ţine cont de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării
vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei lui. Această regulă conţine în esenţă
două cerinţe: atingerea scopului pedepsei şi corectarea vinovatului. Cerinţele enunţate exprimă
tendinţa legiuitorului de a minimaliza posibilitatea apariţiei consecinţelor negative ale pedepsei
aplicate pentru familia condamnatului. Pentru aceasta instanţa de judecată, la numirea pedepsei,
trebuie să ia în consideraţie: componenţa familiei vinovatului, starea materială, condiţiile de trai
ş. a. Toate criteriile generale examinate la aplicarea pedepsei trebuie să fie analizate în cumul.
Numai cu respectarea acestei cerinţe instanţa poate numi o pedeapsă corectă, care să corespundă
scopurilor legii.
5. Folosirea sancţiunilor alternative (alin.2 art.75 CP) vizează pedepsele care variază de la
cele mai blânde până la cele mai aspre. Instanţa trebuie să aleagă şi să aplice acel tip şi acea
mărime a pedepsei, care vor fi cele mai eficiente pentru atingerea scopului legii. Pedeapsa mai
aspră, în limitele prevederilor articolului, poate fi stabilită numai în cazul în care o pedeapsă mai
blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului scontat.
Articolul 76. CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE
La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe atenuante:
a) săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;
b) săvârşirea infracţiunii de către un minor;
c) săvârşirea infracţiunii de către o femeie gravidă;
d) prezenţa copiilor minori în familia vinovatului;
e) săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin
personal sau familial ori din motive de compătimire;
 f) preîntâmpinarea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite,
repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;
g) căinţa sinceră sau autodenunţarea;
h) contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor;
i) acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea;
j) alte împrejurări.
1. Art.76 CP enumără circumstanţele atenuante, stabilirea şi luarea în consideraţie a cărora
este obligatorie la aplicarea pedepsei.
2. Prin sintagma înscrisă la lit.a) din art.76 CP se înţelege săvârşirea unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave, în sens juridic, şi nu faptic, pentru prima dată, adică în lipsa
antecedentelor penale pentru o infracţiune săvârşită mai înainte sau expirarea termenului de
prescripţie. Noţiunea de infracţiune uşoară sau mai puţin uşoară este elucidată în alin.2 şi 3
art.16 CP.
3. Săvârşirea infracţiunii de către un minor (lit.b), adică de către o persoană care nu a atins
vârsta de 18 ani, este privită drept circumstanţă atenuantă, care se explică prin faptul că minorul
are o concepţie despre lume în stadiu de formare, iar psihicul acestuia este preponderent nestabil.
Deseori minorii săvârşesc infracţiunea din ştrengărie, prin imitare, din sentimentul fals de
tovărăşie (prietenie), sub presiunea infractorilor adulţi. Minorul, neavând experienţă de viaţă, nu
întotdeauna prevede consecinţele acţiunilor sale asupra societăţii. Menţionăm că infractorul
minor este predispus spre corectare mai mult decât vârstnicul.
4. Săvârşirea infracţiunii de către o femeie gravidă (lit.c) este prevăzută drept circumstanţă
atenuantă indiferent de termenul gravidităţii. Iritarea şi nervozitatea excesivă care însoţesc
perioada de gestaţie a multor femei slăbesc controlul acestora asupra acţiunilor lor, fapt ce
împiedică determinarea corectă a comportamentului în situaţiile de conflict. Atenuarea pedepsei
unei femei gravide este importantă pentru a ocroti sănătatea femeii şi a urmaşilor ei, a integrităţii
lor fizice şi psihice. Circumstanţa ce micşorează pedeapsa are la bază principiul umanismului.
5. Prezenţa copiilor minori în familia vinovatului (lit.d) art.76). În sensul acestei
circumstanţe este suficient un singur copil la educarea şi creşterea cărora participă vinovatul.
Această condiţie se referă nu numai la femei, dar şi la bărbaţii responsabili de întreţinerea
copiilor. Traiul împreună cu ei drept condiţie de atenuare a pedepsei nu este obligatoriu.
Existenţa copiilor minori poate să nu fie considerată circumstanţă atenuantă în cazul în care
vinovatul este lipsit (decăzut) din drepturile părinteşti, nu asigură copiilor susţinerea materială
necesară, nu se ocupă de educarea lor sau a săvârşit faţă de copii anumite acţiuni penale.
6. Prin săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin
personal sau familial (lit.e) se înţelege un cumul de circumstanţe nefavorabile pentru persoana
dată. Această circumstanţă constă în faptul prezenţei acelui concurs de împrejurări care l-a
împins la săvârşirea infracţiunii cu scopul de a înlătura sau uşura situaţia în care se află
vinovatul. Împrejurările grave de ordin personal sau familial sunt temporare, dar prezintă greutăţi
materiale esenţiale cauzate de lipsa unui loc de muncă, de un salariu mic pentru întreţinerea
familiei, condiţii de trai nefavorabile, boala persoanei care săvârşeşte infracţiunea, a membrilor
familiei sale sau a apropiaţilor, a decesului lor etc. Este necesară existenţa raportului cauzal între
acţiunile săvârşite şi prezenţa factorilor reali, care pot condiţiona săvârşirea infracţiunii. Motivul
de compătimire presupune că făptuitorul a fost împins la infracţiune din milă faţă de persoana
care suferă. De exemplu, omorul unei persoane care suferă de o boală incurabilă, furtul de bani
ori a medicamentelor necesare pentru vindecarea vinovatului sau a apropiaţilor săi.
7. În conţinutul lit.f) art.76 CP legislatorul prevede 3 forme de acţiuni ale vinovatului care
duc la minimalizarea consecinţelor infracţiunii şi de aceea este nevoie ca ele să fie luate în
consideraţie în cadrul procesului de individualizare a pedepsei. Asemenea acţiuni ale vinovatului
poartă denumirea de căinţă activă. Prin preîntâmpinare de către vinovat a urmărilor
prejudiciabile ale infracţiunii se înţelege înlăturarea sau micşorarea acestor urmări. Astfel de
acţiuni au loc atunci când vinovatul, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii, întreprinde anumite
acte prin care preîntâmpină sau înlătură consecinţele prejudiciabile care pot să apară. De
exemplu, transportarea la timp de către vinovat a victimei la o instituţie medicală ca să nu
survină moartea persoanei în urma cauzării leziunilor corporale. Repararea benevolă a pagubei
pricinuite presupune că vinovatul, după ce a săvârşit infracţiunea, fără nici o presiune asupra sa
din partea cuiva sau a organelor de drept, restituie valoarea prejudiciului cauzat, acordă ajutor
material victimei pentru ca să se trateze. Circumstanţa comentată trebuie deosebită de renunţarea
de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art.56 CP). Aceasta se manifestă prin restabilirea stării
iniţiale a obiectului atentării. De exemplu, reparaţia casei de locuit, a automobilului. Prin
repararea daunei cauzate se înţelege şi situaţia în care persoana vinovată îşi prezintă în mod
public scuzele pe motiv de cauzare a unei daune morale, de exemplu, după răspândirea cu bună-
ştiinţă a unor scorniri mincinoase despre victimă făptuitorul îşi cere scuze de la acesta în faţa
vecinilor.
8. Căinţa sinceră sau autodenunţarea (lit.g) înseamnă trezirea conştiinţei vinovatului şi
încercarea acestuia de a se corecta. Prin căinţă sinceră vinovatul comunică din proprie iniţiativă
organelor de drept despre infracţiunea săvârşită, explică împrejurările efectuării acţiunilor sale
infracţionale, ale coparticipanţilor, descoperă identitatea acestora şi apreciază acţiunile sale ca
fapte negative. Noţiunea de autodenunţare desemnează acţiunea de comunicare oficială către
organele de drept, efectuată (în formă orală sau scrisă) de către persoana care a săvârşit
infracţiunea, dacă organele de drept nu cunoşteau acest fapt, după încetarea activităţii
infracţionale cu adresarea de a contribui la descoperirea infracţiunii. Autodenunţarea poate servi
oricând ca circumstanţă atenuantă. Ea nu depinde de timpul care s-a scurs din momentul
săvârşirii infracţiunii, de caracterul ei, de motivele de comportament ale făptuitorului.
Autodenunţarea este o acţiune care facilitează descoperirea infracţiunii.
9. Contribuţia activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit.h)
demonstrează căinţa sinceră a vinovatului care a săvârşit infracţiunea şi tendinţa acestuia de a-şi
repara vina. Prin toate acţiunile sale persoana vinovată se străduieşte să ajute organele de drept la
stabilirea rolului fiecărei persoane care a participat la săvârşirea infracţiunii sau la descoperirea
altor persoane care au participat nemijlocit la săvârşirea infracţiunii, dar numele cărora nu sunt
cunoscute, la identificarea locului unde se ascund ele, unde sunt tăinuite bunurile sau alte lucruri
preţioase care au fost sustrase în momentul săvârşirii infracţiunii.
10. Sintagma acţiunile ilegale sau imorale ale victimei dacă ele au provocat infracţiunea
(lit.i) exprimă sensul că anume acţiunile victimei au servit drept pretext pentru săvârşirea
infracţiunii. Această circumstanţă este interpretată ca atenuantă indiferent de prezenţa sau
absenţa stării de afect. Un astfel de comportament prin sine însuşi provoacă o altă persoană şi îi
dă un motiv de a săvârşi infracţiunea, de aceea este considerată drept circumstanţă atenuantă.
11. Prin sintagma alte împrejurări (lit.j) art.76) legea oferă instanţei dreptul de a lua în
consideraţie şi alte circumstanţe atenuante, care nu sunt prevăzute de această normă.
Circumstanţa considerată atenuantă şi argumentul instanţei de judecată în acest sens trebuie să
fie indicate în hotărârea judecătorească.
Articolul 77. CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE
(1) La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante:
a) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune,
recidivă de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire;
b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave;
c) săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie;
d) săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau
religioasă;
e) săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane care nu a atins vârsta de 14 ani, faţă de o
femeie gravidă sau o persoană care se afla în stare de neputinţă;
f) săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a
obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;
g) instigarea minorilor la săvârşirea infracţiunii sau atragerea lor la participare în
săvârşirea infracţiunii;
 h) săvârşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei;
i) săvârşirea infracţiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit;
j) săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate. Instanţa de judecată
are dreptul, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă
agravantă;
k) săvârşirea infracţiunii cu folosirea armei, a muniţiilor, a substanţelor explozive ori a
dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanţelor nocive şi
radioactive, a preparatelor medicamentoase şi a altor preparate chimico-farmacologice,
precum şi cu aplicarea constrângerii fizice sau psihice;
l) săvârşirea infracţiunii din interes material sau cu alte intenţii josnice;
m) săvârşirea infracţiunii profitând de starea excepţională, de calamităţile naturale,
precum şi de dezordini de masă;
n) săvârşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate.
(2) Dacă circumstanţele menţionate la alin.(1) sunt prevăzute la articolele
corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor
componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe
agravante.
1. Enumerarea circumstanţelor agravante în art.77, spre deosebire de circumstanţele
atenuante, are caracter exhaustiv.
2. Lit.a) fixează repetarea şi recidiva de infracţiune ca varietăţi ale pluralităţii de
infracţiuni. Noţiunea de repetare a infracţiunii a fost expusă în comentariul la art.31 CP, iar
recidiva infracţiunii - în comentariul la art.34. Prin săvârşirea infracţiunii sub formă de
îndeletnicire trebuie înţeleasă o asemenea activitate infracţională sistematică (infracţiuni
săvârşite mai mult de 3 ori) legată de îmbogăţirea ilegală, care serveşte pentru vinovat drept
sursă de existenţă de bază sau esenţială suplimentară. Îndeletnicirea infracţională, ca formă a
infracţiunii repetate, este determinată de motive de profit, cu tendinţa de a însuşi un câştig
(avantaj) patrimonial.
3. Prin stipularea de la lit.b) trebuie să se înţeleagă urmările grave care nu sunt incluse în
componenţa de infracţiune în calitate de semne calificative. Prin urmări grave se înţeleg daunele
secundare (auxiliare), netipice (atipice) pentru acţiunea sau inacţiunea dată care măreşte
considerabil nivelul de gravitate al infracţiunii săvârşite. Practica judiciară recunoaşte drept
astfel de urmări: moartea oamenilor, provocarea de daune grave persoanei, pieirea în masă a
animalelor, cauzarea unor daune materiale în proporţii mari sau în proporţii deosebit de mari etc.,
toate acestea nefiind în acelaşi timp semne ale componenţei de infracţiune; aceste urmări grave
trebuie să fie într-un raport cauzal cu infracţiunea săvârşită care poate fi intenţionată sau din
imprudenţă.
4. Săvârşirea infracţiunii prin participaţie (lit.c) măreşte considerabil gravitatea şi pericolul
daunei. Prin participaţie infractorii îşi unesc forţele, repartizează între ei rolurile, acţionează
coordonat cu riscul minim de a fi demascaţi. Toate formele participaţiei: simplă, compusă, grup
criminal organizat şi organizaţie criminală (a se vedea comentariile la art.42-47 CP) au
însemnătate la determinarea circumstanţei agravante.
5. Motivul duşmăniei şi al urii naţionale, rasiale sau religioase (lit.d) presupune năzuinţa
vinovatului de a demonstra, prin faptul săvârşirii infracţiunii, existenţa unui dispreţ faţă de o
anumită naţiune, rasă, religie, ca şi asupra unor sau altor reprezentanţi ai acestora (a se vedea
comentariul la art.176 CP).
6. Circumstanţele înscrise la lit.e) amplifică pedeapsa, deoarece infractorul se foloseşte de
starea de neputinţă a persoanelor indicate în această prevedere, de capacitatea scăzută de a se
opune în caz de atentat. Minor se consideră copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, iar
persoană în etate este considerat individul care a atins vârsta de pensionare. Prin stare de
neputinţă se înţelege o stare fizică sau psihică a victimei care nu-i permite să opună rezistenţă
infractorului (vârstă înaintată, maladii etc.). Pentru a recunoaşte graviditatea, vârsta minoră (sub
14 ani), neputinţa persoanei drept circumstanţă agravantă va trebui ca infractorul să fi fost
conştient de acest fapt şi să fi profitat de el la săvârşirea infracţiunii.
7. Săvârşirea infracţiunii în circumstanţele prevăzute de lit.f) este condiţionată de
activitatea de serviciu sau obştească a persoanei în raport cu care a fost săvârşită infracţiunea.
Infractorul tinde a înceta activitatea de îndeplinire a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti
sau de a se răzbuna pentru ele. De aceea şi circumstanţa în cauză măreşte pedeapsa. Prin
noţiunea de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu se înţeleg acţiunile oricărei persoane care se
referă la funcţiile ei de serviciu, ce decurg din contractul de muncă cu întreprinderile şi
organizaţiile indiferent de forma de proprietate înregistrate în modul stabilit, iar prin noţiunea de
executare a obligaţiunilor obşteşti se are în vedere îndeplinirea de către cetăţeni a îndatoririlor
obşteşti care le sunt special încredinţate, precum şi acţiunile în interesele societăţii sau ale unor
cetăţeni aparte (curmarea contravenţiilor, informarea organelor puterii despre infracţiunile
săvârşite sau în pregătire etc. - a se vedea HP CSJ RM nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre omor premeditat).
8. Circumstanţa agravantă prevăzută la lit.g) este inclusă pentru a proteja minorii de
influenţa infractorilor adulţi. Ea se răspândeşte numai asupra persoanelor care au atins vârsta de
18 ani. La aprecierea acestei circumstanţe agravante trebuie luate în consideraţie mijloacele de
atragere a minorilor în activitatea infracţională, gradul influenţei infractorilor, vârsta minorului,
gravitatea infracţiunii la care a fost atras minorul. Instigatoare sunt recunoscute acţiunile care au
drept scop orientarea minorului spre săvârşirea infracţiunii (a se vedea art.42 CP). Instigarea
minorilor la săvârşirea infracţiunii sau atragerea lor la participare la infracţiune formează
întotdeauna componenţe de infracţiuni de sine stătătoare (art.208, 209, 210 CP), făptuitorii mai
răspunzând şi pentru participaţie la acea infracţiune la care a fost implicat sau atras minorul.
9. Săvârşirea infracţiunii prin acţiuni deosebit de crude sau prin batjocorire a victimei
(lit.l) probează degradarea morală profundă a vinovatului, neomenie şi cinism. Semnul
deosebitei cruzimi a fost tălmăcit în practica judiciară în legătură cu examinarea cazurilor de
omor intenţionat. Noţiunea de cruzime deosebită se îmbină atât cu metodele săvârşirii
infracţiunii de omor, cât şi cu alte circumstanţe care demonstrează cruzimea deosebită a
vinovatului. Semnul unei cruzimi deosebite se depistează în cazurile în care, înainte de a săvârşi
infracţiunea sau în procesul săvârşirii acesteia, victima a fost supusă torturilor, schingiuirilor sau
infracţiunea s-a săvârşit prin metode care, cu bună-ştiinţa vinovatului, au fost îmbinate cu
pricinuirea unor suferinţe deosebite victimei (aplicarea unui număr mare de leziuni corporale,
utilizarea unei toxine cu acţiune chinuitoare, arderea de viu, înecarea, înăbuşirea, lipsirea
îndelungată de hrană, apă etc.). O cruzime deosebită se poate manifesta şi prin săvârşirea
infracţiunii în prezenţa rudelor apropiate ale victimei, când vinovatul îşi dădea seama că prin
acţiunile sale le pricinuieşte mari suferinţe (a se vedea HP CSJ din 15 noiembrie 1993). Prin
batjocorire se înţeleg acţiunile săvârşite într-o formă cinică şi brutală îndreptate asupra victimei
cauzându-i suferinţe morale sau/şi psihice care-i înjosesc demnitatea.
10. Circumstanţa expusă la lit.i) prin conţinutul său se contrapune infracţiunii săvârşite prin
folosirea armei şi a mijloacelor enumerate la lit.k) a articolului comentat. Totodată circumstanţa
comentată presupune infracţiunea săvârşită prin mijloace care prezintă un prejudiciu sporit.
Acestea pot fi arma de distrugere în masă, substanţele otrăvitoare şi bacteriologice periculoase,
materialele radioactive care măresc capacitatea acţiunilor distrugătoare, forţa şi intensitatea lor.
Utilizarea celor enumerate şi a altor mijloace asemănătoare creează un real pericol pentru viaţa şi
sănătatea oamenilor, pentru mediu, iar rezultatul acestora ar putea fi catastrofal: nimicirea unor
importante valori materiale.
11. Starea de ebrietate (lit.j) este starea care survine în urma consumului excesiv de băuturi
alcoolice (beţie) sau substanţe narcotice. Ebrietatea caracterizează negativ personalitatea celui
vinovat. Se consideră una dintre cele mai răspândite condiţii ce contribuie la săvârşirea
infracţiunii. Starea de ebrietate nu exclude responsabilitatea persoanei. Drept mijloace care
determină apariţia stării de ebrietate pot fi: alcoolul, substanţele narcotice, alte substanţe toxice.
Gradul beţiei fiziologice nu influenţează şi nu determină răspunderea penală a vinovatului. Orice
stadiu de ebrietate (uşor, mediu, profund) influenţează comportamentul persoanei. Legea acordă
instanţei de judecată dreptul ca, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere starea de
ebrietate drept circumstanţă agravantă.
12. Armele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii indicate la lit.k) apar ca izvor de pericol
sporit, deoarece vinovatul alege mijlocul ce creează un pericol sporit nu numai pentru persoana
supusă acţiunilor făptuitorului, dar şi pentru celelalte. Prin folosirea armei, muniţiilor şi a altor
mijloace se are în vedere utilizarea fizică sau psihică a însuşirilor distrugătoare ale acestora
indiferent de gradul intensităţii şi de rezultatul acţiunilor lor, de corespunderea totală sau parţială
a cerinţelor reglementate de statutul mijloacelor indicate în această literă. Prin constrângere
fizică se înţelege orice formă de acţiune (influenţă) fizică asupra victimei la săvârşirea
infracţiunii (cauzarea loviturilor, leziunilor corporale, torturarea). Constrângerea psihică
presupune diverse tipuri de ameninţare îndreptate asupra victimei sau asupra apropiaţilor ei prin
aplicarea constrângerii fizice sau prin cauzarea unei daune materiale sau de alt gen (a se vedea
comentariul la cap.III, partea generală).
13. Prin circumstanţa din lit.l) legea obligă instanţa de judecată să ia în consideraţie
motivul, cauza care a determinat persoana la săvârşirea infracţiunii. Scopul acaparator se
exprimă prin tendinţa persoanei spre profit şi îmbogăţire prin săvârşirea infracţiunii. În calitate
de alte motive josnice pot să apară răzbunarea, gelozia, invidia, carierismul, frica etc. Baza
motivatorie a acestor infracţiuni este determinată de propriul interes asupra intereselor legale ale
altor persoane şi asupra celor obşteşti.
14. Circumstanţele enumerate la lit.m) sunt utilizate de persoanele vinovate de săvârşirea
infracţiunilor de furt, jaf, tâlhărie ş. a. Ele adeveresc faptul că persoanele care le săvârşesc sunt
deosebit de periculoase. Prin stare excepţională se înţelege regimul de drept special al activităţii
organelor puterii de stat şi ale autoadministrării locale, întreprinderilor, instituţiilor şi
organizaţiilor, fiind măsura temporară luată pentru normalizarea situaţiei. În categoria
calamităţilor naturale se includ cutremurele, inundaţiile, alunecările, incendiile, epidemiile,
radiaţiile, avariile ş. a. care pun în pericol viaţa şi sănătatea populaţiei. După consumarea lor este
necesară efectuarea unor lucrări importante de intervenţie şi restabilire. Noţiunea de dezordinile
în masă presupune tulburări sociale, revoltă, răscoală, confuzie, pogromuri, distrugeri, incendieri
sau alte acţiuni violente etc. de care se foloseşte inculpatul pentru a săvârşi fapta penală (a se
vedea comentariul la art.285 CP).
15. Circumstanţa indicată la lit.n) sporeşte răspunderea, deoarece acţiunile criminale se
săvârşesc într-o împrejurare benefică pentru persoana vinovată. Încrederea persoanei poate fi
acordată în puterea funcţiei deţinute sau în baza raporturilor contractuale. Vinovatul se foloseşte
cu rea-credinţă de relaţiile de încredere acordate în interesul săvârşirii infracţiunii, astfel
discreditând organele puterii de stat, organizaţiile obşteşti şi comerciale în numele cărora
acţionează el. Pot să folosească încrederea acordată atât persoanele cu funcţie de răspundere, cât
şi colaboratorii ce au anumite împuterniciri determinate.
Articolul 78. EFECTELE CIRCUMSTANŢELOR ATENUANTE ŞI AGRAVANTE
(1) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea
infracţiunii, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă după cum urmează:
a) dacă minimul pedepsei cu închisoare prevăzut la articolul corespunzător din Partea
specială a prezentului cod este mai mic de 10 ani, pedeapsa poate fi redusă până la acest
minim;
b) dacă se aplică amenda, aceasta se poate coborî până la limita de jos;
c) dacă pentru infracţiunea săvârşită se prevede detenţiune pe viaţă, aceasta se
înlocuieşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
(2) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea
infracţiunii, pedeapsa complementară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate
fi înlăturată.
(3) În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica pedeapsa maximă
prevăzută la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.
 (4) În caz de concurs al circumstanţelor agravante şi celor atenuante, coborârea
pedepsei până la minimul sau ridicarea ei până la maximul prevăzut la articolul
corespunzător din Partea specială a prezentului cod nu este obligatorie.
(5) Dacă există circumstanţe atenuante excepţionale, pedeapsa poate fi aplicată conform
prevederilor art.79.
1. Articolul comentat determină urmările circumstanţelor atenuante şi ale celor agravante
prevăzute de art.76 şi 77 CP, luate în consideraţie de instanţa de judecată la stabilirea pedepsei.
2. Regula prevăzută în alin.1 art.78 privind atenuarea pedepsei se răsfrânge numai asupra
pedepsei principale care poate fi redusă sau schimbată de instanţa de judecată în următoarea
ordine: a) închisoarea poate fi redusă până la limita minimă prevăzută de partea specială, dacă
această limită este mai mică de 10 ani; b) amenda poate fi redusă până la limita de jos indicată în
sancţiunea articolului corespunzător; c) detenţiunea pe viaţă poate fi înlocuită cu închisoarea în
termen de la 15 până la 25 de ani.
3. Potrivit prevederilor alin.2 art.78, la existenţa circumstanţelor atenuante la săvârşirea
infracţiunii pedeapsa complementară poate fi înlăturată dacă este prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită.
4. În alin.3 art.78 sunt prevăzute urmările circumstanţelor agravante, existenţa cărora, la
săvârşirea infracţiunii, permite instanţei de judecată să aplice pedeapsa maximă prevăzută de
articolul corespunzător al părţii speciale a CP.
5. Alin.4 art.78 CP prevede regulile indicate la individualizarea pedepsei în caz de concurs
al circumstanţelor agravante şi al celor atenuante, iar alin.5 - şi în cazul existenţei
circumstanţelor atenuante excepţionale.
Articolul 79. APLICAREA PEDEPSEI MAI BLÂNDE DECÂT CEA PREVĂZUTĂ
DE LEGE
(1) Ţinând cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele
faptei, de rolul vinovatului în săvârşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după
consumarea infracţiunii, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a
consecinţelor ei, precum şi de contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite
în grup la descoperirea acesteia, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita
minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, sau una mai blândă, de
altă categorie, ori poate să nu aplice pedeapsa complementară obligatorie.
(2) Poate fi considerată excepţională atât o circumstanţă atenuantă, cât şi o totalitate de
asemenea circumstanţe.
(3) În cazul condamnării persoanelor pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave,
instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar
constituind cel puţin două treimi din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru
infracţiunea săvârşită.
(4) Persoanelor care, la data săvârşirii infracţiunii, nu au atins vârsta de 18 ani, pentru
comiterea infracţiunilor grave, deosebit de grave, excepţional de grave sau a recidivei de
infracţiuni, instanţa de judecată le poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de
legea penală, dar constituind cel puţin jumătate din minimul pedepsei prevăzute de prezentul
cod pentru infracţiunea săvârşită.
(5) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul infracţiunilor
excepţional de grave sau în cazul recidivei de infracţiuni.
1. Temei pentru stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege serveşte
existenţa unor circumstanţe excepţionale ce micşorează considerabil dauna infracţiunii săvârşite.
Alin.1 art.79 CP concretizează conţinutul acestor circumstanţe excepţionale legându-le de:
a) scopul şi motivele infracţiunii;
b) rolul vinovatului, comportamentul acestuia în timpul şi după consumarea infracţiunii;
c) contribuţia activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea
acesteia;
d) alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţei.
 2. La stabilirea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege instanţa de judecată
dispune de 3 variante. În primul rând, pedeapsa poate fi stabilită sub limita minimă prevăzută de
articolul corespunzător al părţii speciale a CP. În al doilea rând, instanţa de judecată poate stabili
o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de articolul respectiv. Compararea pedepselor după
rigurozitate se face prin aprecierea locului lor în conţinutul art.62 CP. În al treilea rând, instanţa
de judecată poate să nu aplice pedeapsa complementară prevăzută ca fiind o obligaţiune.
3. În calitate de circumstanţe excepţionale pentru o pedeapsă mai blândă pot servi atât
circumstanţele separate distincte prevăzute în art.76 CP, cât şi cumulul lor, precum şi alte
circumstanţe ce atenuează răspunderea, neenumerate în lege.
4. Stipularea din alin.1 art.79 CP, după cum se deduce din conţinutul alin.3 şi 5 ale acestui
articol, acţionează faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni uşoare, mai puţin grave, grave şi
deosebit de grave.
5. Termenul pedepsei sub limita minimă pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave
constituie cel puţin două treimi din minimumul pedepsei prevăzute de articol pentru infracţiunea
săvârşită (alin.3).
6. Alin.4 al articolului dat determină termenul pedepsei mai blânde pentru comiterea
infracţiunii grave, deosebit de grave, excepţional de grave sau a recidivei de infracţiune la
judecarea persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, constituind cel puţin jumătate din
minimumul pedepsei prevăzute de partea specială pentru infracţiunea săvârşită.
7. Prevederile alin.1 art.79 nu se aplică persoanelor adulte în cazul săvârşirii infracţiunilor
excepţional de grave sau în cazul recidivei de infracţiune (alin.5).
Articolul 80. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL ÎNCHEIERII ACORDULUI DE
RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI
În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a
vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea
imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune.
1. În legislaţia penală a RM această normă este inclusă pentru prima dată. Procedura
încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabileşte prin legislaţia procesual-penală a
RM (a se vedea cap.III, art.504-509).
2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi
învinuit sau, după caz, inculpat care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul
unei sentinţe reduse.
3. Dacă instanţa de judecată ajunge la concluzia că recunoaşterea de către inculpat a
vinovăţiei este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune, acceptă acordul de
recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi
recunoaşte vinovăţia. În acest caz instanţa procedează la dezbateri judiciare cu privire la măsura
de pedeapsă.
4. Legea garantează învinuitului că recunoaşterea vinovăţiei va fi luată în consideraţie de
către instanţă la stabilirea pedepsei. Dispoziţia art.80 CP prevede că pedeapsa pentru infracţiunea
imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea comisă.
Categoriile de infracţiuni faţă de care se aplică regula dată sunt prevăzute de CPP.
Articolul 81. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU INFRACŢIUNEA
NECONSUMATĂ
(1) La aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine cont de
circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt.
(2) Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu
poate depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul
corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
(3) Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate
depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător
din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
 (4) Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu se
aplică.
1. În conformitate cu prevederile alin.1 al prezentului articol, la stabilirea pedepsei pentru
infracţiunea neconsumată (pregătire sau tentativă) se iau în consideraţie circumstanţele în
virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt. Ele pot fi cele mai diverse, însă norma
dată include în numărul lor doar acele împrejurări, care nu depind de voinţa vinovatului.
Totodată se ia în consideraţie şi atitudinea vinovatului faţă de aceste circumstanţe, care s-a
manifestat în acţiuni privind învingerea lor, capacitatea şi pregătirea de a li se opune.
2. Prevederile alin.2 şi 3 art.81 CP limitează într-o anumită măsură pedeapsa pentru
activitatea infracţională neconsumată. Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu
constituie o recidivă nu poate depăşi jumătate din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute
în articolul corespunzător din partea specială a CP pentru infracţiunea consumată, dar pentru
tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă, nu poate depăşi trei pătrimi.
3. În alin.4 al articolului comentat se menţionează special că, pentru pregătirea de
infracţiune şi tentativa de infracţiune, detenţiunea pe viaţă nu se aplică. Uşurarea pedepsei pentru
infracţiunea neconsumată se întemeiază pe faptul că pregătirea şi tentativa sunt mai puţin
dăunătoare decât infracţiunea consumată.
Articolul 82. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU RECIDIVĂ DE INFRACŢIUNI
(1) La aplicarea pedepsei pentru recidivă, recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de
periculoasă de infracţiuni se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările
infracţiunilor săvârşite anterior, de circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară a
fost insuficientă pentru corectarea vinovatului, precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările
infracţiunii noi.
(2) Mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă
periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă - de cel
puţin trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător
din Partea specială a prezentului cod.
1. Art.82 CP prevede sporirea obligatorie a mărimii minime a pedepsei penale stabilite
persoanelor care, în pofida antecedentelor penale pentru infracţiuni premeditate, nu au trecut pe
calea corectării şi săvârşesc din nou infracţiuni intenţionate. Noţiunea modalităţilor de recidivă
menţionate în această normă este dată în art.34 CP.
2. Alin.1 art.82 prevede ordinea stabilirii pedepsei în cazul recidivei, recidivei periculoase
şi al celei deosebit de periculoase. Totodată se iau în consideraţie: a) numărul infracţiunilor
săvârşite anterior; b) caracterul, gravitatea şi urmările comiterii lor; c) circumstanţele în virtutea
cărora pedeapsa pentru infracţiunea anterioară nu şi-a atins scopul; d) caracterul, gravitatea şi
urmările infracţiunii noi.
3. Pentru recidivă pedeapsa nu poate fi mai mică decât jumătatea celei mai aspre pedepse
prevăzute de articolul corespunzător din partea specială a CP. Acest fapt este determinat de
personalitatea recidivistului şi de gravitatea acţiunilor săvârşite.
4. Aprecierea infracţiunii săvârşite trebuie generalizată luându-se în consideraţie
personalitatea vinovatului, atitudinea lui negativă faţă de influenţa corectării, precum şi
gravitatea infracţiunii.
5. Alin.2 al acestui articol prevede mărimea pedepsei pentru recidivă. Mărimea pedepsei
depinde de modalitatea recidivei. Pentru recidiva simplă ea nu poate fi mai mică de jumătate, în
cazul recidivei periculoase - de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă
- de cel puţin trei pătrimi din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute pentru infracţiunea
săvârşită.
Articolul 83. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU PARTICIPAŢIE
Organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală,
săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea
pedepsei se ţine cont de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de
prevederile art.75.
 1. Aprecierea juridică şi calificarea acţiunilor coparticipanţilor depinde atât de forma
participării, cât şi de rolul concret pe care l-a îndeplinit fiecare participant în procesul atentării.
Acţiunea autorului (coautorilor) se califică numai în baza articolului concret din partea specială a
CP, ce cuprinde componenţa infracţiunii săvârşite în comun. Organizatorul, instigatorul şi
complicele poartă răspundere penală conform articolului ce se încriminează autorului, cu referire
la art.42 CP.
2. Calificarea corectă a infracţiunii săvârşite prin participaţie, stabilirea exactă a temeiurilor
şi limitelor răspunderii coparticipanţilor creează premisele pentru aplicarea unei pedepse juste
coparticipanţilor infracţiunii. În afară de condiţiile (criteriile) generale de individualizare a
pedepsei la participaţie, după cum indică art.83 CP, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de
contribuţia fiecăruia dintre coparticipanţi la săvârşirea infracţiunii, adică să compare gradul de
vinovăţie al unui coparticipant cu al altuia.
3. Caracterul şi gradul participării la infracţiune se stabilesc de către instanţa de judecată şi
se determină nu numai în funcţie de îndeplinirea formală a rolului, dar şi de influenţa de fapt a
acestei persoane asupra altor participanţi, asupra întregii pregătiri şi săvârşiri a infracţiunii,
asupra caracterului infracţiunii, de contribuţia ei reală la săvârşirea infracţiunii şi de alte
împrejurări. Toţi aceşti factori, laolaltă cu circumstanţele atenuante şi agravante pentru fiecare
coparticipant, conlucrează la stabilirea justă a pedepsei pentru fiecare dintre coparticipanţi.
Articolul 84. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CONCURS DE
INFRACŢIUNI
(1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai multor
infracţiuni prevăzute de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost
condamnată pentru vreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţând pedeapsa pentru fiecare
infracţiune aparte, stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul,
total sau parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 30 de ani de
închisoare. În cazul în care persoana este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai
multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin
absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.
(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi
adăugată oricare din pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din
Partea specială a prezentului cod, care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror
săvârşire persoana a fost declarată vinovată. Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin
cumul, total sau parţial, al pedepselor complementare aplicate nu poate depăşi termenul sau
mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului cod pentru această categorie de
pedepse.
(3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sunt stabilite pedepse principale de
diferite categorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va
găsi temeiuri pentru absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.
(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după
pronunţarea sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei
alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în
termenul pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei
sentinţe.
(5) În cazul unui concurs de infracţiuni, când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe
viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca
pedeapsă definitivă detenţiunea pe viaţă.
1. Noţiunea de concurs de infracţiuni (ideal şi real) este expusă în comentariul la art.33 CP.
Conform alin.1 art.84 CP, dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau a mai
multor infracţiuni, instanţa de judecată aplică pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte. Cerinţa
se bazează pe principiul individualizării pedepselor (art.7 CP).
2. Aplicarea pedepsei definitive prin concurs de infracţiuni depinde de gravitatea
infracţiunilor săvârşite. Dacă infracţiunile săvârşite prin concurs sunt infracţiuni uşoare sau mai
puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită prin cumul total sau parţial sau prin absorbirea
pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră. În cazul absorbirii, pedeapsa definitivă nu poate
depăşi termenul sau mărimea maximă a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea mai gravă din
infracţiunile săvârşite.
3. În cazul în care concursul de infracţiuni include cel puţin o infracţiune gravă, deosebit de
gravă sau excepţional de gravă, pedeapsa definitivă se va stabili prin cumulul total sau parţial al
pedepselor aplicate. În acest caz, pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi 30
de ani. Astfel, instanţa de judecată nu este în drept să folosească metoda absorbirii pedepsei mai
uşoare de pedeapsa mai aspră şi poate depăşi limitele sancţiunii acelui articol al CP care prevede
o pedeapsă mai aspră.
4. În conformitate cu prevederile alin.2 art.84 CP, la pedeapsa principală, în cazul unui
concurs de infracţiuni, pot fi adăugate pedepse complementare. Ele, de asemenea, se stabilesc
aparte pentru infracţiunile în cazul unui concurs, şi numai după aceea se adaugă la pedeapsa
definitivă (a se vedea HP CSJ nr.13 din 20 decembrie 1993 Cu privire la practica de stabilire a
pedepsei pentru săvârşirea mai multor infracţiuni sau mai multor sentinţe). Pedepsele
complementare de acelaşi fel, de asemenea, pot fi stabilite prin cumul total sau parţial, dar în
limitele termenului sau ale mărimii maxime prevăzute de partea generală a CP pentru această
categorie de pedepse.
5. În cazul imposibilităţii cumulării diferitelor categorii de pedepse principale şi în lipsa
temeiului pentru absorbirea unei pedepse de către alta, astfel de pedepse se execută de sine
stătător, în corespundere cu prevederile alin.2 art.87 CP.
6. Alin.4 art.84 extinde cerinţele aplicării pedepsei prevăzute de norma dată şi în cazul în
care, după pronunţarea sentinţei, se va considera că persoana condamnată este vinovată şi de
comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest
caz, în termenul definitiv al pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în
baza primei sentinţe. Termenul neexecutat rămâne spre ispăşire. Oricum pedeapsa definitivă
trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită în baza primei sentinţe, pentru că instanţa de
judecată cumulează total sau parţial pedepsele aplicate în sentinţe, şi nu acea parte a pedepsei
care a rămas neexecutată cu cea nouă.
7. La aplicarea prin concurs de infracţiuni a pedepsei sub formă de detenţiune pe viaţă,
pedeapsa cu închisoarea sau alte categorii de pedepse principale ca pedeapsă definitivă în
corespundere cu alin.3 art.84 se va aplica pedeapsa sub formă de detenţiune pe viaţă.
Articolul 85. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CUMUL DE SENTINŢE
(1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei,
condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau
parţial, la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de
sentinţa anterioară. În acest caz, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 35 de ani de
închisoare.
(2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează
în condiţiile art.84 alin.(2).
(3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decât
pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea neexecutată a
pedepsei pronunţate prin sentinţa anterioară a instanţei de judecată.
(4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.
1. Ordinea de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe, prevăzut de art.85, se
utilizează în cazul în care condamnatul, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea
completă a pedepsei, săvârşeşte o nouă infracţiune.
2. Alin.1 art.85 prevede că - la aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe - la
pedeapsa aplicată prin noua sentinţă instanţa de judecată adaugă în întregime sau parţial partea
neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. Pedeapsa definitivă sub formă de
închisoare nu poate depăşi termenul de 35 de ani.
 3. În corespundere cu alin.3 art.85 CP, pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe
trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât
partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin sentinţa anterioară.
4. Cumularea pedepselor complementare în corespundere cu alin.2 art.85 se efectuează în
condiţiile alin.2 art.84 CP.
5. În alin.4 art.85 CP se reglementează problema pedepsei definitive cu detenţiune pe viaţă
când aceasta este stabilită prin cumul de sentinţe.
Articolul 86. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL EXECUTĂRII HOTĂRÂRII
UNUI STAT STRĂIN
(1) La executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de judecată înlocuieşte sancţiunea
privativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune prevăzută de propria lege
penală pentru aceeaşi faptă, fără a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin
hotărârea statului străin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât
minimul prevăzut în legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va
aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul străin.
(2) Orice parte a sancţiunii pronunţate în statul străin şi orice perioadă de detenţie
provizorie executate de condamnat se deduc integral prin hotărârea instanţei de judecată
privind recunoaşterea hotărârii statului străin.
(3) La executarea hotărârii statului străin privind aplicarea amenzii sau confiscarea
unei sume de bani, instanţa de judecată va stabili cuantumul acesteia în valută naţională,
aplicând cursul de schimb în vigoare la momentul pronunţării hotărârii privind recunoaşterea
hotărârii statului străin, fără a depăşi maximul sancţiunii fixat de către statul străin pentru o
astfel de faptă.
(4) Amenzile şi confiscările de bunuri rezultate din executarea hotărârilor unui stat
străin revin Republicii Moldova, fără a fi prejudiciate drepturile statelor terţe.
1. Articolul comentat reglementează ordinea de executare a pedepsei pronunţate de instanţa
de judecată a unui stat străin pe teritoriul căruia a fost săvârşită o infracţiune de către un cetăţean
al RM sau apatrid ce domiciliază permanent pe teritoriul RM. Prin acordul bilateral al RM cu
statul străin respectiv sau în baza tratatului multilateral respectiv la care ambele state sunt parte,
persoana condamnată este transferată în RM pentru aplicarea pedepsei în cazul executării
hotărârii unui stat străin. În urma soluţionării demersului de transfer, instanţa de judecată adoptă,
conform CPP, o încheiere de punere în executare a pedepsei pronunţate de statul străin.
2. Conform prevederilor alin.1 art.86, instanţa de judecată verifică legea penală a RM care
prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu cea comisă de condamnat, categoria şi
termenul pedepsei principale şi a celei complementare, termenul de pedeapsă care urmează să fie
ispăşit în RM. Dacă genul şi durata pedepsei pronunţate în statul străin, cum ar fi sancţiunea cu
privarea de libertate, nu corespunde cu legea penală a RM, instanţa, prin hotărârea sa, o poate
adapta la pedeapsa prevăzută de legea naţională pentru infracţiuni de acelaşi gen. Prin natura sau
prin durata sa această pedeapsă nu poate să o agraveze pe cea pronunţată în statul de condamnare
şi nici să depăşească maximumul prevăzut de legea naţională. Tot în favoarea condamnatului,
legea prevede ca pedeapsa aplicată de instanţa statului de executare să fie cât mai adecvată
pedepsei statului de condamnare. În acest sens, dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai
mică decât minimumul sancţiunii prevăzute de legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată
de acest minimum şi va aplica o pedeapsă corespunzătoare celei pronunţate în statul străin.
3. Alin.2 al acestui articol prevede că, dacă cetăţeanul sau apatridul domiciliat pe teritoriul
RM a fost condamnat în străinătate pentru infracţiunea săvârşită acolo, din pedeapsa aplicată de
instanţa naţională se va scădea pedeapsa sau partea din pedeapsa executată în străinătate pentru
aceeaşi infracţiune, precum şi perioada de detenţie provizorie executată de condamnat.
4. Când este vorba de executarea amenzii sau de confiscarea unei sume de bani, aplicate
prin hotărârea statului străin, instanţa de judecată naţională stabileşte cuantumul acesteia în
valută naţională, aplicând cursul de schimb în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, fără a
depăşi maximumul sancţiunii fixat de către statul străin pentru o astfel de faptă. Amenzile şi
confiscările de bunuri căpătate din executarea hotărârii statului străin revin RM.
Articolul 87. MODUL DETERMINĂRII TERMENULUI PEDEPSEI DEFINITIVE
ÎN CAZUL CUMULĂRII DIFERITELOR PEDEPSE
(1) La cumularea diferitelor pedepse principale aplicate în cazul unui concurs de
infracţiuni sau al unui cumul de sentinţe, unei zile de închisoare îi corespunde:
a) o zi de arest sau o zi de deţinere într-o unitate militară disciplinară;
b) 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(2) Celelalte pedepse, cumulate cu arestul, cu deţinerea într-o unitate militară
disciplinară sau cu închisoarea, se execută de sine stătător.
[Art.87 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Pentru stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni sau al unui
cumul de sentinţe, instanţa de judecată se conduce de regulile enumerate în art.87 CP, în care este
indicat ce fel de pedepse pot fi cumulate, ce fel de pedepse se execută de sine stătător şi modul în
care sunt ispăşite acestea.
2. Conform prevederilor alin.1 art.87, la cumularea diferitelor modalităţi de pedepse
principale ce ţin de închisoare, aceste pedepse sunt: arestul, trimiterea într-o unitate militară
disciplinară, munca neremunerată în folosul societăţii. Unei zile de închisoare îi corespunde o zi
de arest sau o zi de deţinere într-o unitate militară disciplinară sau 2 ore de muncă neremunerată
în folosul comunităţii.
3. În alin.2 art.87 sunt stabilite pedepsele care nu se cumulează cu închisoarea, arestul şi
deţinerea într-o unitate militară disciplinară, dar se execută de sine stătător. La aceste pedepse se
referă: amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat.
Articolul 88. CALCULAREA TERMENELOR PEDEPSEI ŞI COMPUTAREA
ARESTULUI PREVENTIV
(1) Termenele de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate, de arest, de deţinere într-o unitate militară disciplinară şi de închisoare se
calculează în luni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în folosul comunităţii - în ore.
(2) La computarea sau cumularea pedepselor menţionate la alin.(1), cu excepţia muncii
neremunerate în folosul comunităţii, precum şi la înlocuirea pedepsei, se admite calcularea
acestora în zile.
(3) Timpul aflării persoanei sub arest preventiv până la judecarea cauzei se include în
termenul închisorii, deţinerii într-o unitate militară disciplinară şi al arestului, calculându-se
o zi pentru o zi, iar în termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii - calculându-se o
zi de arest preventiv pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(4) Durata arestului preventiv şi cea a executării pedepsei cu închisoare, aplicate prin
hotărâre a instanţei de judecată, pentru infracţiunea săvârşită în străinătate se includ în
termenul pedepsei, în cazul extrădării persoanei în condiţiile legii, calculându-se o zi pentru o
zi.
(5) Condamnatului care s-a aflat sub arest preventiv până la numirea cauzei spre
judecare, la stabilirea în calitate de pedeapsă principală a amenzii, a privării de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, instanţa de judecată, ţinând cont
de termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet
de executarea acesteia.
(6) Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, urmează un tratament
spitalicesc se include în durata executării pedepsei, cu excepţia cazului în care şi-a provocat
singur boala, fapt ce s-a constatat în cursul executării pedepsei. În durata executării pedepsei
cu muncă neremunerată în folosul comunităţii nu se include timpul în care condamnatul
lipseşte de la locul de muncă.
[Art.88 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
 1. Articolul comentat reglementează ordinea calculării termenelor pedepsei, aplicate
conform sentinţei instanţei de judecată, şi computarea pedepsei. Prin computare se înţelege
scăderea din durata de executare a unei pedepse privative de libertate a timpului reţinerii sau al
arestului preventiv.
2. Alin.1 art.88 stabileşte că termenele de pedepse ca privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, de arest, de trimitere într-o unitate militară
disciplinară şi de închisoare se calculează în luni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în
folosul comunităţii - în ore. La computarea sau cumularea pedepselor menţionate în alin.1, cu
excepţia muncii neremunerate în folosul comunităţii, precum şi cu înlocuirea pedepsei, se admite
calcularea acestora în zile. Prin urmare, dacă termenul este stabilit în ani sau în luni, el se încheie
în ultima zi a anului sau a lunii expirate. Dacă termenul este stabilit în zile, trebuie să fie indicată
ora de când începe curgerea termenului pedepsei. Tot la acea oră persoana trebuie să fie liberată
de pedeapsă.
3. Alin.3 art.88 reglementează problema computării timpului aflării persoanei sub arest
preventiv până la judecarea cauzei. Acest timp se include în termenul pedepsei sub formă de
închisoare, deţinerea într-o unitate militară disciplinară şi al arestului, calculându-se zi pentru zi,
iar în termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii - calculându-se o zi de arest preventiv
pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
4. În alin.4 art.88 este special stabilită ordinea computării duratei arestului preventiv şi cea
a executării pedepsei cu închisoarea, aplicate prin hotărârea instanţei de judecată pentru
infracţiunea săvârşită în străinătate; acestea se includ în termenul pedepsei în cazul extrădării
persoanei în condiţiile legii (art.13 CP), calculându-se o zi pentru o zi.
5. Din sensul alin.5 art.88 se deduce că, la aplicarea pedepsei condamnatului care s-a aflat
sub arest preventiv până la numirea cauzei spre judecare, la stabilirea în calitate de pedeapsă
principală a amenzii, a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează
pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de executarea acesteia.
6. Timpul în care condamnatul urmează un tratament spitalicesc în cursul executării
pedepsei cu închisoarea se include în termenul executării pedepsei, cu excepţia cazului în care
condamnatul şi-a provocat el însuşi boala, fapt constatat în cursul executării pedepsei. În durata
executării pedepsei cu muncă neremunerată în folosul comunităţii nu se include timpul în care
condamnatul lipseşte de la locul de muncă (alin.6 art.88).
CAPITOLUL IX
LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 89. NOŢIUNEA ŞI CATEGORIILE LIBERĂRII DE PEDEAPSA PENALĂ
(1) Prin liberare de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a săvârşit o
infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale pronunţate prin
hotărâre a instanţei de judecată.
(2) Liberarea de pedeapsa penală se efectuează prin:
a) condamnarea cu suspendare condiţionată a executării pedepsei;
b) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen;
c) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă;
d) liberarea de pedeapsă a minorilor;
e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
f) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
g) amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de
până la 8 ani.
1. Legislaţia penală în vigoare prevede şi posibilitatea liberării condamnaţilor de pedeapsa
penală numită. Aceasta înseamnă că dacă, la momentul examinării cauzei în judecată, persoana
care a săvârşit o infracţiune a recunoscut vinovăţia, a reparat prejudiciul cauzat şi nu mai
prezintă pericol pentru societate, ea poate fi liberată de executarea reală, parţială sau totală a
pedepsei pronunţate prin hotărârea instanţei de judecată.
 2. Liberarea de pedeapsa penală se aplică numai de către instanţa de judecată şi numai faţă
de acele persoane, care dau dovadă de corectare şi reeducare. Deci persoanei i se determină o
anumită pedeapsă reală şi totodată ea este liberată de executarea ei.
3. Legea penală (alin.2 art.89 CP) a stabilit 7 categorii de liberare de pedeapsa penală (a se
vedea comentariul la art.90-98 CP).
Articolul 90. CONDAMNAREA CU SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A
EXECUTĂRII PEDEPSEI
(1) Dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru
infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din
imprudenţă sau la stabilirea pedepsei de trimitere într-o unitate militară disciplinară, instanţa
de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, va ajunge la
concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune
suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând numaidecât în
hotărâre motivele condamnării cu suspendare condiţionată a executării pedepsei şi termenul
de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în
termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin
comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat. Controlul
asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl
exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor - comandamentul militar
respectiv.
(2) Termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani.
(3) În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de
judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele
au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Condiţia reparării
integrale a daunei nu este obligatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au
copii în vârstă de până la 8 ani.
(4) Persoanelor care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,
precum şi în cazul recidivei, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
nu se aplică.
(5) În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi
stabilite pedepse complementare.
(6) Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa
de judecată îl poate obliga pe condamnat:
a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;
b) să nu frecventeze anumite locuri;
c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală
venerică;
d) să acorde o susţinere materială familiei victimei;
e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
(7) În decursul termenului de probă, instanţa de judecată, la propunerea organului care
exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior
condamnatului ori adăuga altele noi.
(8) Dacă, după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, condamnatul cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară,
instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării
celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
(9) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în
decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile stabilite sau ordinea
publică, fiind supus răspunderii administrative, instanţa de judecată, la propunerea organului
care exercită controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării
pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa
stabilită prin hotărârea instanţei de judecată.
(10) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată îi
stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.
(11) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată
mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată.
[Art.90 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în faptul că
instanţa de judecată, pornind de la cauza concretă examinată, pronunţă vinovatului o pedeapsă în
formă de închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cel
mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă sau trimiterea condamnatului într-o
unitate militară disciplinară, însă, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui
vinovat, ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea
(judecata) poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului.
2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în cazul
în care prejudiciile au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, iar în
cazul condamnării minorilor şi a femeilor care au copii până la 8 ani această condiţie nu este
obligatorie.
3. Instanţa de judecată îşi argumentează decizia bazându-se pe materialele cauzei şi pe
datele despre persoana vinovatului, indicând în mod obligatoriu motivele condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă.
4. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi
în cazul recidivei.
5. Apreciind termenul de probă, stabilit de alin.2 al prezentului articol între un an şi 5 ani,
instanţa de judecată dă posibilitate reală vinovatului să-şi dovedească corectarea prin
comportament exemplar şi muncă cinstită, nesăvârşind o nouă infracţiune.
6. Controlul asupra comportării condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei îl exercită organul de executare de la locul de trai, de comun acord cu organele
afacerilor interne, iar în privinţa militarilor - comandamentul unităţii militare.
7. Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, trebuie să se
ţină cont de scopul corectării vinovatului, al prevenirii de noi infracţiuni atât din partea
condamnatului, cât şi din partea altor persoane.
8. Dacă în cazurile şi condiţiile menţionate instanţa de judecată poate suspenda condiţionat
pedeapsa principală, atunci, în unele cazuri, ea poate pronunţa o pedeapsa complementară reală,
bazându-se pe circumstanţele concrete.
9. Totodată, la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
instanţa de judecată este în drept să stabilească vinovatului unele restricţii, prevăzute la alin.6 al
prezentului articol.
10. La propunerea organului de executare sau a comandamentului militar care exercită
controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a pedepsei, instanţa
de judecată poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiunile, restricţiile stabilite anterior sau
poate adăuga altele noi.
11. De asemenea, la propunerea organului de executare sau a comandamentului militar,
după expirarea a cel puţin unei jumătăţi din termenul de probă, dacă condamnatul cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, instanţa de judecată
poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
 12. Instanţa de judecată în acelaşi mod poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului
pentru a executa real pedeapsa stabilită. Atunci când condamnatul cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiunile
stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative, organul de executare
înaintează în instanţa de judecată demersul respectiv privind anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată şi trimiterea pentru executarea pedepsei reale.
13. Se consideră sistematică săvârşirea de trei şi mai multe ori a unor încălcări ale
obligaţiunilor stabilite sau ale ordinii publice.
14. În cazul în care condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată adaugă, în
întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei
stabilite de sentinţa anterioară (a se vedea comentariul la art.85 CP).
15. Atunci când condamnatul săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă
sau o infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată
bazându-se pe circumstanţele concrete, luând în considerare nu numai caracterul şi
prejudiciabilitatea cazului, dar şi persoana vinovatului, condiţiile, împrejurările săvârşirii
acesteia. Deci, judecata în aceste cazuri poate, dar nu este obligată, să anuleze condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
16. La expirarea termenului de probă, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei a îndeplinit condiţiile instanţei de judecată, el se consideră ca neavând
antecedente penale (a se vedea comentariul de la art.111 CP).
Articolul 91. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE PEDEAPSĂ ÎNAINTE DE
TERMEN
(1) Persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare, cu trimitere într-o unitate militară
disciplinară sau arest şi care au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care
sunt condamnate li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen dacă
instanţa de judecată va considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină
a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, şi de pedeapsa
complementară.
(2) Aplicând liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată
îl poate obliga pe condamnat să îndeplinească obligaţiile prevăzute la art.90 alin.(6) în
termenul de pedeapsă rămas neexecutat.
(3) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică condamnaţilor de
către instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei, în baza propunerii organului
care exercită controlul asupra executării pedepsei.
(4) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată dacă
condamnatul, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 18 ani, a executat
efectiv:
a) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave;
b) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni grave;
c) cel puţin trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată
persoanei anterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în condiţiile alin.(8).
(5) Persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberată condiţionat de
pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera că nu mai există
necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv
cel puţin 35 de ani de închisoare.
 (6) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată minorilor
dacă aceştia au executat efectiv:
a) cel puţin o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave;
b) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni
grave;
c) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave.
(7) Controlul asupra comportării celor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen
îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor - comandamentul militar
respectiv.
(8) Dacă, în termenul de pedeapsă rămas neexecutat:
a) condamnatul încalcă ordinea publică, pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune
administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa
de judecată, la propunerea organului indicat la alin.(7), poate pronunţa o încheiere cu privire
la anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea
condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat;
b) condamnatul săvârşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune, anularea sau menţinerea
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se decide de instanţa de judecată;
c) condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată îi
stabileşte pedeapsa în condiţiile art.85.
În acelaşi mod se aplică pedeapsa şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din
imprudenţă dacă instanţa de judecată anulează liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen.
1. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea liberării condiţionate a condamnatului de orice
pedeapsă înainte de termen. O astfel de posibilitate se admite cu anumite condiţii în baza faptului
că persoana respectivă, prin purtare exemplară şi atitudine cinstită într-un anumit termen de
executare a pedepsei numite, denotă corectarea sa.
2. Esenţa liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen este cuprinsă în denumirea
acesteia şi serveşte drept stimulator important la corectarea şi reeducarea condamnaţilor fără
executarea deplină a pedepsei.
3. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică persoanelor care execută
pedeapsa cu închisoarea, cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau arest cu condiţia că
ele, în primul rând, au reparat integral daunele cauzate de infracţiune. În al doilea rând, e necesar
ca aceste persoane condamnate în timpul executării pedepsei să dea dovadă de purtare exemplară
şi atitudine cinstită. Ele pot fi liberate condiţionat înainte de termen în întregime sau parţial nu
numai de pedeapsa principală, dar şi de cea complementară.
4. Drept bază pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen serveşte sesizarea
instanţei de judecată de către organul de executare a pedepsei.
5. Sesizarea (demersul) de liberare condiţionată înainte de termen va conţine caracteristica
condamnatului, conduita lui, atitudinea faţă de fapta săvârşită şi munca de corectare, regimul
executării pedepsei în perioada respectivă. Actele necesare pentru prezentare în instanţa de
judecată de la locul de executare a pedepsei se perfectează în conformitate cu CEx.
6. Pornind de la condiţiile concrete şi luând în consideraţie persoana condamnatului la
aplicarea măsurii enunţate, instanţa de judecată îl poate constrânge pe condamnat să
îndeplinească anumite obligaţiuni în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, şi anume:
a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;
b) să nu frecventeze anumite locuri;
c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală
venerică;
d) să acorde susţinere materială familiei victimei;
 e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
7. Pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen condamnatul care, la
momentul săvârşirii infracţiunii, a atins vârsta de 18 ani trebuie să execute efectiv minimum o
parte din termen:
a) jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau
mai puţin grave;
b) două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni grave;
c) trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit
de grave sau excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoanei anterior liberate
condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen a fost anulată în condiţiile alin.8 al prezentului articol.
8. În linii generale, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se poate realiza
pentru condamnaţii la închisoare peste cel puţin 3 luni; pentru condamnaţii la arest - peste cel
puţin o lună şi jumătate.
9. În mod deosebit poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
pentru persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă.
10. Instanţa de judecată examinează materialele prezentate pentru liberarea condiţionată de
pedeapsă înainte de termen prezentate de administraţia penitenciarelor sau a comenduirii unităţii
militare speciale din raza activităţii judecăţii.
11. Controlul asupra comportării persoanelor liberate condiţionat de pedeapsă înainte de
termen se execută de către organul de executare de comun acord cu organele afacerilor interne,
iar în privinţa militarilor - de către comandamentul unităţilor militare.
12. În cazurile încălcării de către condamnat în perioada termenului de pedeapsă rămas
neexecutat a ordinii publice, pentru care i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, sau al
eschivării lui cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiunilor stabilite la aplicarea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată, la propunerea organelor
enumerate în p.11 al comentariului la acest articol, poate pronunţa o încheiere cu privire la
anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea condamnatului
pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat. Însă aceasta nu este o obligaţiune a judecăţii.
Însăşi încălcarea ordinii publice fără sancţiunea administrativă sau neîndeplinirea obligaţiunilor
fără rea-voinţă, în lipsa propunerii organului indicat în p.11 al comentariului, nu pot servi drept
temei pentru anularea liberării condiţionate.
13. De asemenea, la discreţia instanţei de judecată rămâne anularea sau menţinerea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen în cazul în care condamnatul săvârşeşte din
imprudenţă o nouă infracţiune.
14. Atunci când condamnatul liberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen săvârşeşte
cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată pronunţă o nouă sentinţă şi pedeapsa nou-
numită se adaugă în întregime sau parţial la partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa
anterioară. În aceste cazuri trebuiesc respectate pe deplin prevederile art.85 CP.
Articolul 92. ÎNLOCUIREA PĂRŢII NEEXECUTATE DIN PEDEAPSĂ CU O
PEDEAPSĂ MAI BLÂNDĂ
(1) În privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea lor
în timpul executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Totodată, persoana poate fi liberată, în
întregime sau parţial, de la pedeapsa complementară.
(2) Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată
numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă.
(3) La înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, instanţa de
judecată poate alege orice pedeapsă mai blândă, din cele specificate la art.62, în limitele
prevăzute pentru fiecare categorie de pedepse.
 1. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsa cu închisoarea printr-o pedeapsă mai blândă
poate fi aplicată de instanţa de judecată numai persoanelor condamnate pentru săvârşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave (a se vedea comentariul la art.16 CP).
2. Instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea condamnatului în timpul executării
pedepsei, fapt reflectat în materialele prezentate de către administraţia penitenciarului respectiv,
poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu alta mai
blândă. Aceste pedepse sunt prevăzute în alin.1 lit.a-f) art.62 CP.
3. Concomitent cu înlocuirea pedepsei principale cu închisoarea printr-o pedeapsă mai
blândă, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, de pedeapsa complementară.
4. Conform alin.2 al prezentului articol, înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o
pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o
treime din termenul de pedeapsă şi numai dacă instanţa de judecată consideră posibilă corectarea
condamnatului fără executarea deplină a pedepsei numite. În acest termen de 1/3 se include şi
termenul aflării sub arest preventiv a inculpatului în perioada urmăririi penale a cazului (a se
vedea comentariul la art.88 CP).
5. Stingerea antecedentelor penale, în cazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu
o pedeapsă mai blândă, se calculează pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate,
conform alin.2 art.111 CP.
6. În caz de săvârşire a unei noi infracţiuni, persoanei care execută o pedeapsă schimbată în
una mai blândă, partea neexecutată a pedepsei stabilită prin sentinţa anterioară se adaugă, în
întregime sau parţial, la pedeapsa nou-stabilită (conform prevederilor art.85 CP).
Articolul 93. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ A MINORILOR
(1) Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave
pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile
pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ şi de
reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri
de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.
(2) Internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-
o instituţie curativă şi de reeducare se stabileşte de către instanţa de judecată pe un termen de
până la atingerea majoratului.
Prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei
de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii.
1. La stabilirea pedepsei minorului instanţa de judecată va respecta cu stricteţe cerinţele
art.75 CP, ţinând cont de faptul că pedeapsa pentru această categorie de infractori trebuie să fie
subordonată în mare măsură scopului de corectare şi reeducare a celor vinovaţi şi celui de
prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni.
2. Instanţele judecătoreşti vor avea în vedere că, în baza art.75 CP, săvârşirea unei
infracţiuni de către minor se consideră circumstanţă atenuantă.
3. La punerea pe rol a unei cauze penale în care în calitate de inculpat este un minor,
instanţa de judecată este obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei (ziua, luna, anul
naşterii) acestuia.
4. Conform HP CSJ din 12 noiembrie 1997 nr.37, este necesar a exclude din practica
judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată pentru minori a pedepsei de privare de libertate pe un
termen scurt, când în conformitate cu Legea penală, lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă
de libertate.
5. Actualul CP prevede liberarea de pedeapsa penală a minorilor pentru săvârşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Aceasta înseamnă că, dacă la momentul pronunţării
sentinţei instanţa de judecată va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea
minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi
de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ,
prevăzute în art.104 CP, condamnatul este liberat de pedeapsa cuvenită cu motivarea respectivă.
6. Stingerea antecedentelor penale în cazurile menţionate se calculează conform art.111 CP.
 7. Realizând decizia instanţei de judecată, internarea minorilor într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se efectuează pe un
termen de până la atingerea majoratului - 18 ani.
8. După atingerea majoratului aceste persoane se pot afla în instituţiile nominalizate numai
dacă instanţa de judecată le-a prelungit termenul, la propunerea administraţiei instituţiei
respective, fie până la absolvirea unei şcoli generale sau de meserii sau până la încheierea
cursului de tratament.
Articolul 94. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ DATORITĂ SCHIMBĂRII SITUAŢIEI
Persoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de
pedeapsă dacă se va constata că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, fapta
săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea comportării ireproşabile după
săvârşirea infracţiunii, persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei.
1. Legea penală a prevăzut liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei. Această
modalitate conţine două temeiuri echivalente ale liberării de pedeapsa penală: a) la data judecării
cauzei, fapta săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil; b) în virtutea comportării ireproşabile
după săvârşirea infracţiunii, persoana condamnată poate fi corectată fără executarea pedepsei.
2. Liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei poate fi aplicată numai
persoanelor care au săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă (a se vedea comentariul la
art.16 CP).
3. Drept schimbare a situaţiei pot fi considerate unele evenimente atât din cadrul ţării în
general, cât şi din cadrul unei localităţi (regiuni), departament, întreprindere sau chiar din viaţa
făptuitorului. Astfel de schimbări de situaţie se pot întâmpla independent de voinţa sau acţiunile
persoanei vinovate şi se referă nu numai la o persoana concretă, dar se extind asupra tuturor
cetăţenilor ţării, regiunii, întreprinderii sau organizaţiei.
4. O asemenea schimbare a situaţiei poate avea loc şi din voinţa făptuitorului, atunci când
el, dorind să se includă în viaţa societăţii, să întrerupă relaţiile cu mediul infracţional, se
angajează într-un serviciu, se străduieşte să obţină aplicarea măsurilor de constrângere cu
caracter medical, pentru a se trata de alcoolism, toxicomanie, narcomanie. O faţetă a schimbării
situaţiei pot fi considerate acţiunile vinovatului în acordarea ajutorului material, în restituirea
cheltuielilor de tratament pătimitului etc.
5. Prin comportare ireproşabilă a vinovatului după săvârşirea infracţiunii se înţelege, în
primul rând, faptul de recunoaştere în întregime a celor săvârşite, cel de dare a depoziţiilor
obiective şi de acordare a ajutorului organelor de urmărire penală la stabilirea adevărului.
Comportarea ireproşabilă presupune, în al doilea rând, faptul că vinovatul a restituit pe deplin
dauna cauzată până la examinarea cauzei în judecată şi e caracterizat pozitiv la locul de trai şi de
serviciu.
Articolul 95. LIBERAREA DE LA EXECUTAREA PEDEPSEI A PERSOANELOR
GRAV BOLNAVE
(1) Persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o
lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de
executarea pedepsei.
Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter
medical.
(2) Persoana care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a
îmbolnăvit de o boală gravă, alta decât cea specificată la alin.(1), ce împiedică executarea
pedepsei, poate fi liberată de executarea pedepsei de către instanţa de judecată.
(3) Militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară disciplinară se liberează de
executarea ulterioară a pedepsei dacă s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru
serviciul militar.
Partea neexecutată a pedepsei poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă.
(4) Persoanele menţionate la alin.(1)-(3), în cazul însănătoşirii lor, pot fi supuse pedepsei
dacă nu au expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97.
 1. În caz de îmbolnăvire de o boală psihică a persoanei care execută pedeapsa, ea poate fi
liberată de pedeapsă în baza deciziei instanţei de judecată. Motiv pentru liberare serveşte boala
survenită, confirmată prin documentele medicale respective - concluzia comisiei medicale a
instituţiei care pune în executare pedeapsa condamnatului concret. Acestei persoane instanţa de
judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical.
2. O particularitate a acestor cazuri constă în faptul că liberarea persoanelor grav bolnave
de executarea pedepsei se extinde asupra tuturor condamnaţilor indiferent de categoria
infracţiunilor săvârşite şi de măsura de pedeapsă.
3. Liberarea persoanelor grav bolnave de executarea pedepsei, conform alin.1 al prezentului
articol, se poate produce numai în cazurile îmbolnăvirii persoanei în timpul executării pedepsei
de o boală psihică, fapt ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a şi
le dirija.
4. Astfel de boli pot fi tulburările psihice temporare sau o boală psihică cronică gravă.
Anume aceste maladii conduc la imposibilitatea atingerii scopurilor pedepsei penale.
5. Prevederile alin.1 art.95 se extind numai asupra persoanelor care, în timpul executării
pedepsei, se îmbolnăvesc de o boală psihică. În cazul în care persoana în momentul săvârşirii
faptei prejudiciabile se afla în stare de iresponsabilitate, ea, în conformitate cu art.23 CP, nu
poate fi trasă la răspundere penală. În baza hotărârii instanţei de judecată, acestor persoane li se
pot aplica măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentul Cod.
6. Conform alin.2 al acestui articol, orice persoană care, după săvârşirea infracţiunii sau în
timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o altă boală gravă decât cea specificată la alin.1
art.95 CP, şi această boală împiedică executarea pedepsei, poate fi liberată de pedeapsă.
Liberarea se efectuează de către instanţa de judecată în baza documentelor medicale respective -
concluzia comisiei medicale competente.
7. Pentru liberarea de executarea pedepsei în corespundere cu alin.2 art.95 CP este necesar
a se stabili cu exactitate tipul maladiei şi timpul îmbolnăvirii vinovatului. Lista bolilor grave este
stabilită de Ministerul Sănătăţii al RM. Conform HP CSJ nr.22 din 29 octombrie 2001, pot fi
absolvite de pedeapsă pe motiv de boală persoanele condamnate la privaţiune de libertate, care s-
au îmbolnăvit în locurile de detenţie de o boală mintală cronică sau de o altă boală gravă, care
împiedică executarea pedepsei. Aceste cerinţe se aplică în măsură egală atât faţă de maturi, cât şi
faţă de minori.
8. Boala gravă presupune apariţia unei stări deosebit de periculoase a sănătăţii, şi
nicidecum pur şi simplu schimbarea, înrăutăţirea sănătăţii persoanei condamnate (pierderea
parţială sau integrală a capacităţii de muncă etc.). Boala gravă poate provoca invaliditatea totală,
pierderea posibilităţii de a se deplasa, vorbi etc.
9. Boala gravă sau invaliditatea totală a condamnatului servesc drept temei pentru liberarea
de executare a pedepsei.
10. Prevederile alin.3 al acestui articol se extind numai asupra militarilor care se află sub
arest sau într-o unitate militară disciplinară şi numai în cazul în care militarul s-a îmbolnăvit de o
boală care îl face inapt pentru serviciul militar. Lista acestor boli este stabilită de MA al RM.
11. În conformitate cu alin.3 art.95 CP, militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară
disciplinară se liberează de executarea ulterioară dacă el s-a îmbolnăvit de o boală care îl face
inapt pentru serviciul militar. Partea neexecutată a pedepsei îi poate fi înlocuită cu o pedeapsă
mai blândă sau el poate fi liberat în genere de executarea pedepsei (a se vedea CEx).
12. Din alin.4 al prezentului articol rezultă că instanţa de judecată decide în mod diferenţiat
supunerea persoanelor menţionate la alin.1-3 pedepsei în caz de însănătoşire cu condiţia să nu fi
expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97 CP. În cazul în care persoanei i-a fost
aplicată măsura de constrângere cu caracter medical (a urmat un tratament spitalicesc), acest
termen se include în durata executării pedepsei (a se vedea comentariul la art.88 CP).
Articolul 96. AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI PENTRU FEMEI GRAVIDE
ŞI FEMEI CARE AU COPII ÎN VÂRSTĂ DE PÂNĂ LA 8 ANI
 (1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii în vârstă de până la 8 ani, cu
excepţia celor condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva persoanei, instanţa de judecată le
poate amâna executarea pedepsei până la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani.
(2) În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1), a
renunţat la copil sau continuă să se eschiveze de la educarea lui după avertismentul făcut de
organul care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei faţă de care
executarea pedepsei a fost amânată, instanţa de judecată, la propunerea organului
nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să trimită condamnata pentru
executarea pedepsei la locul stabilit în hotărârea judecătorească.
(3) La atingerea de către copil a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată:
a) liberează condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei;
b) înlocuieşte partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă;
c) trimite condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate
a pedepsei.
(4) Dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o nouă
infracţiune, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.
1. Bazându-se pe principiul umanismului, legea prevede amânarea executării pedepsei
pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. În aceste cazuri nu are
importanţă când femeia a devenit gravidă, până la pronunţarea sentinţei sau în perioada
executării pedepsei.
2. Aplicarea prevederilor art.96 CP de amânare a executării pedepsei pentru femeile
nominalizate este posibilă numai în cazul în care ele au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave, indiferent de categoria de pedeapsă.
3. Această măsură nu poate fi aplicată femeilor care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit
de grave sau excepţional de grave împotriva persoanei pentru care ele au fost condamnate la
închisoare pe un termen de peste 5 ani.
4. Amânarea executării pedepsei pentru femeile nominalizate constituie o posibilitate a
instanţei de judecată, şi nu o obligaţiune a acesteia. Ea poate fi aplicată în cazul în care instanţa
va constata că persoana vinovată şi acţiunile ei nu prezintă un pericol real pentru societate. Aici
un rol important are atitudinea condamnatei faţă de educaţia copilului şi întreţinerea lui.
Executarea pedepsei poate fi amânată până la atingerea de către copilul condamnatei a vârstei de
8 ani.
5. În cazul în care graviditatea a apărut în timpul executării pedepsei sau copilul
condamnatei s-a născut în penitenciar, administraţia înaintează în instanţa de judecată demersul
respectiv, la care se anexează raportul medical ce confirmă graviditatea sau copia adeverinţei de
naştere a copilului şi dosarul personal al condamnatei.
6. Principala menire a femeii rezidă în naşterea şi educarea copiilor în condiţii normale de
viaţă. Şi atunci când în acest scop condamnatei i-au fost create condiţiile respective, ea se află
sub supravegherea organului de executare a pedepsei.
7. În cazul în care condamnata, folosindu-se de amânarea executării pedepsei, a renunţat la
copil sau se eschivează de la educarea lui, după avertismentul respectiv al organului de executare
instanţa de judecată, la propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executării
pedepsei şi să întoarcă condamnata pentru executarea pedepsei la locul stabilit prin hotărârea
judecătorească anterioară.
8. La momentul expirării amânării şi atingerii de către copilul condamnatei a vârstei de 8
ani, instanţa de judecată, la propunerea organului de executare de la domiciliul ei, luând în
consideraţie gradul prejudiciabil al infracţiunii comise, conduita condamnatei, atitudinea ei faţă
de educaţia copilului, este în drept: a) să libereze condamnata de executarea părţii neexecutate a
pedepsei conform art.91 CP; b) să înlocuiască partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai
blândă conform art.92 CP; c) să trimită condamnata în instituţia corespunzătoare pentru
executarea părţii neexecutate a pedepsei.
 9. Săvârşirea unei noi infracţiuni de către condamnată în perioada amânării executării
pedepsei serveşte drept temei pentru stabilirea pedepsei în conformitate cu prevederile art.85 CP.
Articolul 97. PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII SENTINŢEI DE CONDAMNARE
(1) Sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în
următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:
a) 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune uşoară;
b) 6 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă;
c) 10 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune gravă;
d) 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă;
e) 20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune excepţional de gravă.
(2) Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc pe jumătate pentru
persoanele care, la data săvârşirii infracţiunii, erau minori.
(3) Curgerea prescripţiei se întrerupe dacă persoana se sustrage de la executarea
pedepsei sau dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), săvârşeşte cu
intenţie o nouă infracţiune. În cazul eschivării de la executarea pedepsei, curgerea
termenului de prescripţie începe din momentul prezentării persoanei pentru executarea
pedepsei sau din momentul reţinerii acesteia, iar în caz de comitere a unei noi infracţiuni -
din momentul săvârşirii ei.
(4) Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute la art.135-137,
139 şi 143.
1. Prin prescripţia executării sentinţei de condamnare se înţelege expirarea unor anumite
termene din ziua în care sentinţa a rămas definitivă, din cauza cărora persoana condamnată
rămâne fără pedeapsă, fiindcă sentinţa de condamnare nu mai poate fi pusă în executare.
2. Legiuitorul a stabilit necondiţionat prescripţia executării sentinţei de condamnare.
Aceasta poate rămâne nerealizată din diverse motive cu caracter obiectiv sau subiectiv (aflarea
într-un timp îndelungat a condamnatului în componenţa unui contingent militar în afara ţării,
aflarea lui în calitate de ostatic, neglijenţa persoanelor care erau datoare să pună în aplicare
pedeapsa respectivă etc.).
3. Nu se pune în executare sentinţa de condamnare pentru orice categorie de infracţiuni cu
următoarele condiţii: a) dacă au expirat termenele respective stabilite în alin.1 al prezentului
articol (lit.a-e); b) dacă persoana condamnată nu s-a eschivat de la executarea pedepsei.
4. O inovaţie a noului CP este faptul că legea stabileşte prescripţia în funcţie de categoriile
infracţiunilor, şi nu de măsura şi termenul de pedeapsă stabilite de instanţa de judecată, care
existau conform CP anterior.
5. Termenele prescripţiei (2, 6, 10, 15 şi 20 de ani) se calculează din ziua în care sentinţa de
condamnare a rămas definitivă.
6. Pentru minori termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate. Minori
se consideră persoanele care la data săvârşirii infracţiunii nu aveau vârsta de 18 ani.
7. Curgerea prescripţiei se întrerupe numai în cazul în care persoana condamnată se
sustrage de la executarea pedepsei sau dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.1 şi 2,
ea săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune. Pentru persoanele care se eschivează de la
executarea pedepsei, curgerea prescripţiei începe din momentul prezentării acestora în organele
respective sau din momentul reţinerii lor de către organele de drept. În caz de comitere de către
condamnat a unei noi infracţiuni curgerea termenului de prescripţie începe din momentul
săvârşirii infracţiunii.
8. Conform dreptului internaţional, termenele de prescripţie nu se aplică pentru infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute de cap.I al părţii
speciale (art.135-137, 139, 143 CP, a se vedea şi comentariul la art.60 alin.8).
CAPITOLUL X
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Articolul 98. SCOPUL ŞI TIPURILE MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ
 (1) Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsuri de siguranţă sunt:
a) măsurile de constrângere cu caracter medical;
b) măsurile de constrângere cu caracter educativ;
c) expulzarea;
d) confiscarea specială.
1. Măsurile de siguranţă sunt nişte sancţiuni de drept penal de constrângere cu caracter
preventiv, destinate preîntâmpinării săvârşirii unor fapte prevăzute de codul penal de către
persoanele împotriva cărora ele se aplică şi orientate spre excluderea pericolului posibil.
Măsurile de siguranţă indicate în art.98 sunt exhaustive.
2. Aplicarea măsurilor de siguranţă se efectuează numai de către instanţa de judecată şi este
condiţionată de fapta săvârşită, de natura şi gravitatea stării de pericol şi de posibilităţile
înlăturării acestora. Măsurile de constrângere cu caracter medical şi cele cu caracter educativ
durează atât cât există pericolul iminent, dar sunt revocabile, adeseori ele având un caracter
nedeterminat sau relativ determinat, care depind şi de starea psihică sau de corijarea persoanei
liberate de răspundere penală, în conformitate cu art.54 CP.
3. Măsurile de siguranţă stipulate în art.98 alcătuiesc un sistem de sancţiuni de drept penal
între care nu există o ierarhie şi pot fi aplicate în caz de necesitate concomitent, chiar în aceeaşi
cauză.
4. Confiscarea specială poate fi coroborată cu orice altă măsură de siguranţă şi poate fi
aplicată şi în cazul în care făptuitorului nu i se aplică pedeapsa penală în situaţia de încetare a
procedurii penale de către instanţă din diferite motive legale de nereabilitare.
5. Suspendarea executării pedepsei penale nu atrage suspendarea concomitentă a măsurilor
de siguranţă, deoarece existenţa stării de pericol social a acestei persoane condiţionează luarea
măsurii de siguranţă. La fel măsurile de siguranţă nu pot fi înlăturate prin amnistie, graţiere,
prescripţie penală sau reabilitare a persoanei. Însă aplicarea acestora dă făptuitorului sau
persoanelor interesate posibilitatea să atace hotărârile instanţei conform prevederilor din CPP.
6. Măsurile de siguranţă nu pot fi aplicate de către instanţă dacă nu a fost stabilită
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori fapta nu a fost săvârşită de către inculpat. Instanţa
poate aplica o măsură de siguranţă numai în cazul în care a fost sesizată legal cu judecarea faptei
prevăzute de legea penală şi în limitele faptei penale pentru care a fost sesizată.
Articolul 99. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER
MEDICAL
Persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate
sau care au săvârşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar, până la pronunţarea
sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză
ele sunt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată
poate să le aplice următoarele măsuri de constrângere cu caracter medical, care se înfăptuiesc
de către instituţiile curative ale organelor de ocrotire a sănătăţii:
a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;
b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.
1. Măsura de constrângere cu caracter medical poate fi aplicată doar persoanelor care au
săvârşit fapta prevăzută de legea penală într-o stare psihică de iresponsabilitate şi nu sunt subiecţi
pasibili de răspundere penală, sau aceste persoane au fost în stare de responsabilitate la
săvârşirea infracţiunii, dar s-au îmbolnăvit de o boală psihică fie până la judecarea cauzei, fie
după judecarea cauzei în timpul executării pedepsei penale, dacă au fost recunoscute
iresponsabile. Noţiunile de responsabilitate şi iresponsabilitate sunt stipulate în art.22 şi 23 CP.
2. Scopul aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical este îndreptat spre lecuirea
sau îmbunătăţirea sănătăţii făptuitorului iresponsabil sau devenit astfel în timpul judecării ori
executării pedepsei penale, pentru a exclude pericolul activităţii lui iresponsabile, protejându-l pe
el însuşi şi pe alte persoane.
 Această măsură include:
- izolarea şi întreţinerea bolnavului în condiţii care ar asigura securitatea acestuia şi a altor
persoane de activităţile bolnavului;
- admiterea în privinţa bolnavului a constrângerilor de drept în conformitate cu o hotărâre a
instanţei de judecată, indiferent de voinţa acestuia sau a reprezentanţilor lui.
3. Pentru a fi luată măsura de constrângere cu caracter medical, este necesar ca:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să fie bolnav mintal, din care cauză nu-şi poate da seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, nu le poate dirija, această boală devenind o dereglare psihică cronică de lungă
durată, care este stabilită printr-un raport de expertiză psihiatrică de către medicii psihiatri la
urmărirea penală sau la judecarea cauzei;
c) starea de boală mintală a făptuitorului să prezinte un pericol pentru societate, pericol care
necesită aplicarea măsurii de siguranţă - constrângerea cu caracter medical asupra acestuia.
4. Aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical este numai de competenţa
instanţei de judecată. Instanţa de judecată este competentă de stabilirea, prelungirea, schimbarea
sau încetarea măsurii de constrângere cu caracter medical.
Concluzia expertizei de psihiatrie în acest caz se ia în consideraţie de către instanţă în
coroborare cu probele avute în cauza penală şi cu pericolul social determinat atât de starea
psihică, de fapta săvârşită, cât şi de personalitatea făptuitorului.
5. În cazul aplicării amnistiei sau graţierii pentru o faptă prevăzută de legea penală, nu se
exclude aplicarea în privinţa făptuitorului a măsurii de constrângere cu caracter medical dacă
persoana a fost supusă acestei măsuri înainte de adoptarea actului de amnistie sau graţiere. Nu
înseamnă că pentru acest temei va fi încetată măsura de siguranţă. Măsura de siguranţă în acest
caz are un statut de sine stătător cu proceduri aparte, stipulate în codul de procedură penală.
În cazul în care a fost adoptată o lege care exclude penalitatea faptei săvârşite, organul de
urmărire penală şi instanţa sesizată cu asemenea cauză vor înceta procedura penală cu trimiterea
materialelor organelor de ocrotire a sănătăţii pentru lecuirea acestor persoane în ordine generală.
Liberarea de pedeapsă penală în conformitate cu prevederile art.89-95, 97 nu exclude
aplicarea art.99.
6. La aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical instanţa de judecată nu va
indica termenul necesar pentru tratamentul făptuitorului şi nici instituţia concretă sau locul
acesteia, indicând doar instituţia psihiatrică cu supraveghere obişnuită sau, după caz, cu
supraveghere riguroasă în conformitate cu prevederile art.99 lit.a) şi b).
Hotărârea instanţei de judecată se execută de către administraţia penitenciarului în care e
deţinută persoana şi de către organul specializat de ocrotire a sănătăţii, căruia îi este transmisă
persoana deţinută pentru tratamentul respectiv.
Articolul 100. INTERNAREA ÎNTR-O INSTITUŢIE PSIHIATRICĂ
(1) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită poate fi aplicată de
către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei
prejudiciabile săvârşite, are nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de
supraveghere obişnuită.
(2) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă poate fi aplicată de
către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei
prejudiciabile săvârşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate şi are nevoie de îngrijire
spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere riguroasă.
(3) Persoanele internate în instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt deţinute
în condiţii ce exclud posibilitatea săvârşirii de către ele a unei noi fapte prejudiciabile.
1. În conformitate cu art.99 şi 100, legislaţia penală conţine stipularea că instituţiile
curative în care se asigură executarea măsurii de constrângere cu caracter medical sunt de două
tipuri:
a) instituţii psihiatrice cu supraveghere obişnuită;
b) instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă.
 2. Instituţiile psihiatrice privind asistenţa psihiatrică conform legii nr.1402 din 16.12.97
(MO nr.44-46/310 din 21.05.98) sunt garantate de stat (art.16 din lege) şi sunt finanţate din
fondul ocrotirii sănătăţii, fondul de asigurare medicală şi din alte surse neinterzise de lege.
3. Temei pentru spitalizare în sensul art.100 îl constituie hotărârea instanţei judecătoreşti.
Asistenţa psihiatrică staţionară se acordă în condiţii minime de restricţii, care asigură
securitatea persoanei spitalizate şi a altor persoane, respectându-se drepturile şi interesele lor
legitime de către personalul medical. Măsurile de imobilizare fizică şi de izolare se aplică sub
controlul permanent al personalului medical numai în situaţiile, în formele şi în perioada în care,
după părerea medicului psihiatru, nu este posibilă prevenirea prin alte metode a acţiunilor
persoanei care prezintă un pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur. Toate aceste
acţiuni aplicate faţă de persoana spitalizată se consemnează în documentaţia medicală.
4. În instituţiile de psihiatrie în care sunt internate persoanele conform hotărârii
judecătoreşti statul instituie un serviciu de apărare a drepturilor pacienţilor, care este independent
de organele ocrotirii sănătăţii şi soluţionează reclamaţiile şi cererile pacienţilor în coroborare cu
organele de urmărire penală sau cu instanţele judecătoreşti.
5. Tipul instituţiei psihiatrice (cu supraveghere obişnuită sau cu supraveghere riguroasă) în
care urmează să fie spitalizată persoana este stabilit de instanţa de judecată, în baza concluziilor
experţilor psihiatri, prezentate în scris conform procedurii penale, şi ţinând cont de gradul
prejudiciabil al faptei săvârşite şi de prezenţa pericolului persoanei date pentru societate.
6. Persoanele internate în instituţiile psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt supuse unui
control permanent, intensiv din partea personalului medical. În cazurile internării acestor
persoane şi a persoanelor care necesită tratament în condiţii obişnuite, pentru asigurarea
securităţii, când există necesitatea de a preveni tentativele de atac la viaţa şi sănătatea celor din
jur, urmărirea sau reţinerea acestora, colaboratorii poliţiei sunt obligaţi să acorde ajutor
personalului medical.
Articolul 101. STABILIREA, SCHIMBAREA, PRELUNGIREA ŞI ÎNCETAREA
APLICĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL
ALIENAŢILOR
(1) Instanţa de judecată, considerând că este necesar de a aplica o măsură de
constrângere cu caracter medical, alege forma acesteia în funcţie de boala mintală a
persoanei, de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite. Persoana supusă
tratamentului forţat sau reprezentantul acesteia are dreptul de a cere unei instituţii medicale
independente avizul asupra stării de sănătate a persoanei căreia i se aplică măsuri de
constrângere cu caracter medical.
(2) Instanţa de judecată, în temeiul avizului instituţiei medicale, dispune încetarea
aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical în cazul însănătoşirii persoanei sau al
unei astfel de schimbări a caracterului bolii care exclude necesitatea aplicării acestor măsuri.
(3) Schimbarea măsurii de constrângere cu caracter medical sau prelungirea termenului
de aplicare a ei se face, de asemenea, de instanţa de judecată, atât din oficiu, cât şi la cererea
persoanei respective sau a reprezentantului acesteia, în baza unui control, efectuat cel puţin o
dată la 6 luni, privind necesitatea aplicării acestei măsuri.
(4) Dacă instanţa de judecată nu va găsi necesară aplicarea măsurilor de constrângere
cu caracter medical unui alienat, precum şi în cazul încetării aplicării unor astfel de măsuri,
ea îl poate încredinţa spre îngrijire rudelor sau tutorilor, dar sub o supraveghere medicală
obligatorie.
1. Conţinutul art.101 stipulează faptul că numai instanţa de judecată este învestită cu
funcţia de a stabili, schimba, prelungi sau înceta aplicarea măsurii de constrângere cu caracter
medical. Anume instanţa de judecată este garantul aplicării corecte a acestei măsuri în coroborare
cu tratatele internaţionale la care RM este parte şi cu prevederile CRM despre apărarea valorilor
supreme în stat, cum sunt demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane (art.1 CRM).
 2. Alin.1 art.101 prevede pentru prima dată în legislaţia naţională posibilitatea persoanei
supuse tratamentului sau reprezentantului acesteia de a cere unei instituţii medicale independente
avizul de sănătate asupra persoanei căreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical.
Raportul de expertiză psihiatrică şi avizul instituţiei medicale independente vor fi luate în
consideraţie la stabilirea regimului instituţiei psihiatrice sau la respingerea de a aplica această
măsură după examinarea tuturor materialelor şi probelor avute în dosar, cu respectarea
procedurilor judiciare pentru aceste cauze.
3. Alin.3 prevede situaţia în care parvine avizul instituţiei psihiatrice, în care persoana este
supusă tratamentului, aviz în care urmează să fie descrisă starea sănătăţii sau schimbarea
substanţială a acesteia din care rezultă necesitatea continuării aplicării acestei măsuri sau a
încetării ei.
4. Schimbarea sau prelungirea măsurii de constrângere cu caracter medical poate fi
efectuată şi din oficiu de către instanţă în baza unui control, cel puţin o dată la 6 luni, însă
instanţei trebuie în acest caz să-i fie prezentată în mod obligator concluzia experţilor psihiatri,
care efectuează controlul acestei măsuri, sau un aviz al unei instituţii medicale independente cu
participarea reprezentanţilor acestora la examinarea cauzei.
5. Instituţia psihiatrică în care este spitalizată persoana, conform art.35 din Legea RM
privind asistenţa psihiatrică, este obligată să examineze lunar persoana aflată la tratament şi să
prezinte cel puţin o dată în 6 luni propunerile sale instanţei de judecată în a cărei rază se află
staţionarul pentru a decide schimbarea, prelungirea sau încetarea aplicării măsurii de
constrângere cu caracter medical.
6. În urma controlului efectuat din oficiu sau la propunerea instituţiei psihiatrice, dacă
instanţa de judecată va stabili îmbunătăţirea stării sănătăţii unui alienat, fapt ce exclude aflarea
lui în această instituţie, va adopta o hotărâre de încetare a măsurii de constrângere cu caracter
medical şi va dispune predarea acestuia spre îngrijire rudelor sau tutorilor sub o supraveghere
medicală obligatorie la locul de trai.
7. Hotărârea adoptată de către instanţă în conformitate cu prevederile art.101 poate fi
supusă căilor de atac de către persoana spitalizată, reprezentantul ei legal, de şeful staţionarului
de psihiatrie şi de către procuror în condiţiile legii.
8. Termenul necesar de constrângere cu caracter medical la stabilirea, prelungirea,
schimbarea acesteia în hotărârile instanţei nu este indicat.
Articolul 102. DEDUCEREA DURATEI DE APLICARE A MĂSURILOR DE
CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL
(1) Persoanei care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a
îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ea este incapabilă să-şi dea seama de acţiunile
sale sau să le dirijeze, instanţa de judecată îi poate aplica pedeapsa după însănătoşire dacă nu
a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de
răspundere penală şi de pedeapsă.
(2) În caz de aplicare a pedepsei după însănătoşire, durata de aplicare a măsurilor de
constrângere cu caracter medical se deduce din termenul pedepsei.
1. Noţiunea de aflare în instituţia psihiatrică în baza hotărârii judecătoreşti presupune din
partea statului acţiuni de acordare a ajutorului medical persoanei devenite iresponsabile, pe de o
parte, şi, pe de altă parte, izolarea acesteia pentru a exclude pericolul săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală. Acest fapt urmează să fie documentat şi, în caz de însănătoşire, dacă nu a expirat
termenul de prescripţie sau dacă nu există alte temeiuri de liberare de răspundere penală şi de
pedeapsă penală, se deduce din termenul pedepsei stabilite, asemănător deducerii măsurii
preventive - starea de arest, care se menţionează în partea dispozitivă a sentinţei.
În acest caz o zi aflată în instituţia psihiatrică se egalează cu o zi de închisoare, care se
scade din termenul stabilit pentru executare în închisoare.
2. Dacă termenul de închisoare stabilit prin sentinţă este mai mic decât termenul de aflare
în instituţia psihiatrică de constrângere cu caracter medical, pedeapsa penală se consideră
executată şi persoana este eliberată imediat.
 3. Măsura de constrângere cu caracter medical în cazul pedepsei cu amendă urmează a fi
executată în conformitate cu art.64 alin.5, munca neremunerată - art.67 alin.3, arestul - art.68 şi
art.88 CP.
4. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu
caracter medical se examinează în ordinea prevăzută de procedura penală.
Articolul 103. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER
MEDICAL A ALCOOLICILOR ŞI NARCOMANILOR SAU PUNEREA LOR SUB
CURATELĂ
(1) În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există
avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de
muncă sau a organului de ocrotire a sănătăţii, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea
săvârşită, poate să aplice acestei persoane tratamentul medical forţat.
(2) Persoanele menţionate la alin.(1), condamnate la pedepse neprivative de libertate, vor
fi supuse unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special.
(3) Dacă persoanele menţionate la alin.(1) au fost condamnate la pedeapsa cu
închisoare, în timpul executării pedepsei ele vor fi supuse unui tratament medical forţat, iar
după eliberare din locurile de deţinere, dacă este necesară continuarea unui astfel de
tratament, ele vor fi tratate în instituţii medicale cu regim special.
(4) Încetarea tratamentului medical forţat este dispusă de către instanţa de judecată, la
propunerea instituţiei medicale în care se tratează persoana respectivă.
(5) Dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care abuzează de alcool şi prin
aceasta îşi pune familia într-o situaţie materială grea, instanţa de judecată, concomitent cu
aplicarea pedepsei neprivative de libertate pentru infracţiunea săvârşită, este în drept, la
cererea colectivului de muncă sau a rudelor apropiate ale persoanei în cauză, să o pună sub
curatelă.
1. Din textul enunţat rezultă că pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical asupra alcoolicilor şi narcomanilor în cauza penală sunt necesare următoarele condiţii:
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, să provoace temerea că ar putea săvârşi
alte fapte prevăzute de legea penală;
c) că acest pericol este determinat de starea sănătăţii, condiţionată de intoxicaţia cronică cu
alcool sau cu substanţe narcotice;
d) pericolul social se datorează maladiei care presupune orice modificare a stării normale
de sănătate care îl face pe făptuitor periculos pentru societate.
Prin intoxicări cronice se înţelege orice proces de alterare psihofiziologică cu caracter
permanent, asupra căruia trebuie să se pronunţe obligator medicii psihiatri, narcologi, experţi -
specialişti cu recomandările de posibilitate a tratamentului medical privitor la făptuitor şi lipsa
contraindicaţiilor pentru aplicarea acestor măsuri.
2. După stabilirea pedepsei, instanţa de judecată, indicând aplicarea măsurii de
constrângere cu caracter medical pentru alcoolici şi narcomani, nu va indica termenul acestei
măsuri, deoarece aceste persoane sunt supuse tratamentului forţat în locurile de deţinere până la
lecuire deplină.
3. La propunerea instituţiei medicale în care făptuitorul se tratează forţat, instanţa poate
pronunţa o hotărâre de încetare a tratamentului forţat de alcoolism sau narcomanie.
4. Măsura de constrângere cu caracter medical asupra alcoolicilor sau narcomanilor, în caz
dacă familiile acestora se află într-o situaţie materială grea, poate fi aplicată de către instanţă
concomitent cu pedeapsa penală, la iniţiativa rudelor făptuitorului, la cererea colectivului de
muncă sau din oficiu, dacă în cauză este anexată concluzia în scris a specialiştilor. În cazul în
care făptuitorului i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate, acesta poate fi pus sub curatelă
în conformitate cu prevederile alin.5 art.103.
5. Tratamentul forţat al alcoolicilor şi narcomanilor, în cazul condamnării cu închisoarea, se
aplică în penitenciare, iar după eliberare din localurile de detenţie, dacă este necesară continuarea
unui astfel de tratament, aceştia vor fi trataţi în instituţiile medicale, în conformitate cu
prevederile Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit
de droguri şi de alte substanţe psihotrope, nr.713 din 06.12.2001, MO, nr.36-38 din 14.03.2002.
Articolul 104. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER
EDUCATIV
(1) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54, instanţa de
judecată le poate aplica următoarele măsuri de constrângere cu caracter educativ:
a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc
sau organelor specializate de stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în
considerare starea materială a minorului;
d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare
psihologică;
e) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o
instituţie curativă şi de reeducare.
(2) Enumerarea de la alin. (1) are un caracter exhaustiv.
(3) Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter
educativ.
(4) În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter educativ de
către minor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează
măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa
conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.
[Art.104 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. În conformitate cu prevederile art.54, persoana care nu a atins vârsta de 18 ani şi a
săvârşit pentru prima dată o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de
răspundere penală dacă s-a constatat posibilitatea corectării acesteia fără a fi supusă răspunderii
penale. În acest caz instanţa de judecată îi poate aplica acestei persoane măsuri de constrângere
cu caracter educativ, în scopul reeducării făptuitorului şi al prevenirii altor infracţiuni.
2. Din sensul legislaţiei penale măsurile de constrângere cu caracter educativ pot fi
considerate drept măsuri de alternativă pentru pedepsele penale. Însă această măsură se
deosebeşte calitativ de pedepsele penale prin care se realizează în final scopurile pedepsei penale
într-o formă mai umană. Persoanele minore nu sunt izolate de societate. Educarea şi reeducarea
acestora, în cazul aplicării măsurii de constrângere cu caracter educativ, se efectuează mai
efectiv. Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt fixate în calitate de recomandări în
standardele minimale ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (p.18, 27 din
Rezoluţia de la Beijing a ONU nr.40/33 din 29.II.1995).
3. Prevederile art.54 pentru care persoana se liberează de răspundere penală nu pot fi
interpretate în sens larg. Chiar dacă poate fi aplicat art.79 cu stabilirea unei pedepse mai blânde
decât cea prevăzută de lege, pentru alte infracţiuni mai grave săvârşite de persoana dată art.104
nu este aplicabil.
De asemenea, nu poate fi aplicat art.104 în privinţa minorilor care au săvârşit acţiuni pentru
care aceştia nu pot fi supuşi răspunderii penale. În acest caz procedura în cauza penală urmează a
fi încetată.
4. Măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute la alin.1 pot fi aplicate în
privinţa uneia şi aceleiaşi persoane, uneia sau a mai multor concomitent, pentru a asigura scopul
pedepsei penale, cu excepţia lit.e) din alin.1 - internarea minorului într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
5. Avertismentul prevăzut la alin.1 lit.a) presupune o apreciere negativă de drept a acţiunii
făptuitorului şi concomitent o reacţie din partea societăţii în scopul educării şi reeducării
acestuia.
 Avertismentul este anunţat public făptuitorului, însă hotărârea poate fi înmânată şi în scris,
sub semnătură.
6. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor de stat specializate este aplicată în cazul în care acestor persoane şi organe le sunt
explicate responsabilităţile şi instanţa urmează să se încredinţeze de posibilitatea reală a acestora
de a asigura măsura de constrângere cu caracter educativ. În cazul în care minorul este
încredinţat pentru supraveghere părinţilor, în conformitate cu drepturile părinţilor, aceştia, ambii,
sunt responsabili de minor, dacă locuiesc împreună.
7. Obligarea minorului de a repara dauna cauzată se aplică în următoarele cazuri: 1) când
minorul este obligat să întoarcă persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalent
celui dispărut, dacă persoana vătămată acceptă; 2) când minorul poate repara în bani costul
obiectului sau dauna cauzată stabilită de către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3)
când dauna cauzată urmează să fie reparată de către făptuitorul minor prin munca lui proprie.
Obligarea minorului de a repara paguba nu trebuie să se transforme în dependenţă faţă de
persoana vătămată, decât în măsura realizării scopului educativ stipulat în lege.
8. Prin stare materială a minorului se înţelege faptul dacă acesta este salarizat, are bursă,
pensie, altă proprietate ori economii personale, dacă el poate repara de sine stătător dauna
cauzată. Aceasta nu exclude situaţia în care părinţii sunt de acord, la înţelegere cu partea
vătămată, să repare dauna cauzată.
Dacă daunele au fost cauzate prin acţiuni de vandalism: deteriorare de plantaţii verzi, de
obiecte în locurile publice prin scriere, vopsire sau dacă au fost cauzate diferite alte daune
neînsemnate, minorul e obligat să repare personal aceste daune.
9. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică
este determinată de dereglările de comportament ale minorului, dependente de starea familială
sau de atragerea la săvârşirea infracţiunii de către inculpaţii adulţi.
Corijarea comportamentului, deprinderilor, vocabularului minorului este o activitate de
lungă durată, care poate fi coroborată cu prescripţiile şi recomandările specialiştilor: medici,
pedagogi şi psihologi.
10. Prin noţiunea de eschivare sistematică de la măsurile de constrângere cu caracter
educativ se înţelege încălcarea (de trei şi mai multe ori) a măsurii aplicate: de a se prezenta
pentru a repara dauna cauzată sau la tratamentul medical de reabilitare psihologică, sau pentru a i
se anunţa avertismentul etc.
11. Dacă minorul se eschivează sistematic de la măsurile de constrângere cu caracter
educativ, organele de stat specializate (comisiile pentru minori, organele de tutelă şi curatelă,
administraţia instituţiei specializate de învăţământ şi de reeducare, curativă şi de reeducare,
departamentul de executare a pedepselor penale) pot prezenta instanţei de judecată un demers
despre anularea măsurii aplicate şi tragerea vinovatului la răspundere penală.
12. Tragerea minorului la răspundere penală în cazul eschivării sistematice a acestuia de la
măsura de constrângere cu caracter educativ se efectuează de către instanţă, în conformitate cu
prevederile normelor de procedură penală, în cazul în care cauza este trimisă de către procuror în
instanţă sau, după caz, instanţa stabileşte pedeapsa conform legii penale.
Articolul 105. EXPULZAREA
(1) Cetăţenilor străini şi apatrizilor care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor
infracţiuni li se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării.
(2) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa cu închisoare sau cu arest, aducerea
la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.
(3) La luarea deciziei privind expulzarea persoanelor prevăzute la alin.(1) se va ţine cont
de dreptul la respectarea vieţii private a acestora.
1. Expulzarea este o măsură de siguranţă de drept penal, a cărei esenţă constă în obligarea
cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care nu au domiciliu în ţară şi care au fost condamnaţi pentru
săvârşirea unor infracţiuni, să părăsească ţara.
 2. Expulzarea nu poate fi adusă la îndeplinire dacă există motive serioase de a crede că cel
expulzat riscă să fie supus la tortură sau tratament inuman în statul în care urmează sa fie
expulzat.
3. Pentru a decide expulzarea se cer să fie întrunite următoarele condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală naţională sau a altui stat;
b) să nu existe motive serioase de a crede că prin expulzare persoana va fi supusă la tortură,
tratament inuman sau la pedeapsa cu moartea în statul în care urmează să fie expulzat;
c) rămânerea pe teritoriul RM a făptuitorului constituie un pericol social care impune
aplicarea expulzării ca măsură de siguranţă;
d) făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid, iar acesta din urmă să nu aibă domiciliu în
RM.
4. Executarea expulzării se face de către organele de poliţie după executarea pedepsei cu
închisoarea. În cazul stabilirii altor pedepse, hotărârea definitivă a instanţei se trimite organelor
de poliţie pentru executare după ispăşirea pedepsei.
5. Dacă făptuitorul pe parcurs a dobândit cetăţenia RM, el va putea cere revocarea
expulzării sau înlocuirirea acesteia cu o altă măsură necesară, rezultată din situaţia de fapt şi de
drept avută în cauză.
Articolul 106. CONFISCAREA SPECIALĂ
(1) Confiscarea specială constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a
bunurilor utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni. În cazul în care
bunurile utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni nu mai există, se
confiscă contravaloarea acestora.
(2) Sunt supuse confiscării speciale lucrurile:
a) rezultate din fapta prevăzută de prezentul cod;
b) folosite sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului;
c) date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe
infractor;
d) dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu urmează a fi restituite
persoanei vătămate sau nu sunt destinate pentru despăgubirea acesteia;
e) deţinute contrar dispoziţiilor legale.
(3) Confiscarea specială se aplică persoanelor care au comis fapte prevăzute de prezentul
cod. Pot fi supuse confiscării speciale şi bunurile menţionate la alin.(2), dar care aparţin altor
persoane şi care le-au acceptat ştiind despre dobândirea ilegală a acestor bunuri.
(4) Confiscarea specială se poate aplica chiar dacă făptuitorului nu i se stabileşte o
pedeapsă penală.
(5) Confiscarea specială nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite prin intermediul
unui organ de presă sau al oricărui alt mijloc de informare în masă.
[Art.106 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Confiscarea specială este o măsură de siguranţă de drept penal cu caracter patrimonial
care constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori care au servit la săvârşirea
faptei penale sau au rezultat din săvârşirea acesteia, ori sunt deţinute contrar legii. Ea se face în
scopul excluderii pericolului de a fi săvârşite noi fapte penale.
2. Pentru a aplica confiscarea specială, este necesar a constata că:
a) făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală indiferent dacă el a fost pedepsit
penal sau absolvit de răspunderea penală în condiţiile legii (în cazul minorilor, persoanelor
incapabile etc.);
b) făptuitorul a utilizat obiecte, lucruri pentru săvârşirea infracţiunii (unelte, mecanisme,
maşini, nave acvatice, arme etc.) care aparţin lui sau complicilor la infracţiune;
c) făptuitorul a dobândit produse prin fapta penală săvârşită, realizând latura obiectivă a
infracţiunii (monede false, cecuri, titluri de credit şi alte documente false, arme confecţionate
ilicit, materiale explozive, alimente şi băuturi contrafăcute, medicamente, schiţe, fotografii,
stupefiante etc.). În acest caz pot fi confiscate bunurile dobândite în urma activităţii criminale şi
a spălării banilor (obiecte, clădiri, maşini, bani etc.).
3. Lucrurile care au fost luate de la partea vătămată în timpul săvârşirii infracţiunii, dacă
acestea nu sunt excluse din circuitul civil, sunt restituite părţii vătămate.
4. Sumele date drept mită sau pentru trafic de influenţă sunt confiscate în beneficiul
statului. În cazul în care a avut loc o estorcare de mită şi persoana a sesizat organul de drept,
sumele menţionate se restituie acestor persoane. Dacă făptuitorul nu mai deţine aceste obiecte
sau sumele de bani, acesta va fi obligat să restituie echivalentul lor în bani.
5. Sumele obţinute prin proxenetism, atragerea minorilor la acţiuni de desfrâu şi prin alte
fapte amorale etc. sunt supuse confiscării speciale.
6. Lucrurile deţinute împotriva unor prevederi legale fie de făptuitor, fie de altă persoană
sunt supuse confiscării speciale.
7. Confiscarea specială poate fi aplicată respectându-se condiţiile alin.2 comentat în cazul
adoptării sentinţei, clasării sau încetării procedurii penale de către instanţa de judecată.
8. Nu pot fi supuse confiscării obiectele asupra cărora nu au fost prezentate probe că ele au
fost dobândite ilicit, nu sunt obiectele săvârşirii faptei penale, nu sunt rezultate din fapta penală
şi nu sunt excluse din circuitul civil. În acest caz caracterul licit al dobândirii se prezumă (art.46
CRM).
9. Obiectele, documentele, banii, hârtiile de valoare, armele, mecanismele, maşinile, navele
acvatice confiscate se predau organelor competente pentru executarea confiscării sau pentru a fi
distruse. Persoanele oficiale implicate în urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea
confiscării nu pot dobândi în nici un mod în proprietate lucrurile supuse confiscării.
10. Chiar dacă lucrurile au fost confiscate în cauza penală prin hotărârea respectivă în
conformitate cu p.9 comentat, persoanele terţe, cărora le-au fost lezate drepturile patrimoniale şi
nepatrimoniale, pot iniţia în procedura civilă acţiuni de redobândire a drepturilor lezate. În cazul
recunoaşterii acestui drept, lucrurile confiscate pot fi întoarse în natură sau echivalentul lor în
bani.
CAPITOLUL XI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU CONSECINŢELE
CONDAMNĂRII
Articolul 107. AMNISTIA
(1) Amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fie
reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei.
(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate.
1. Amnistia este o instituţie penală al cărei scop este înlăturarea pentru viitor a caracterului
delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergând
condamnările care le-au atins. Amnistia este actul de clemenţă, acordat prin lege organică,
privitor la unele infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri
social-politice şi din raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacţia
coercitivă a societăţii împotriva infractorilor, şi care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a
executării pedepsei, precum şi a altor consecinţe ale condamnării.
2. Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art.107 CP. Aceste
dispoziţii prevăd atât efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare, cât şi efectele
amnistiei intervenite după condamnare.
3. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare constau în înlăturarea răspunderii
penale, adică procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă s-a pornit, nu se mai pune în mişcare
acţiunea penală, ori nu se mai trimite infractorul în judecată, sau, dacă acesta a fost trimis în
judecată, procesul va înceta.
4. În afara înlăturării răspunderii penale - efect similar cu amnistia după condamnare -,
amnistia antecondamnatorie produce şi o gamă de consecinţe juridice specifice, în funcţie de
diferite momente, cuprinse între data săvârşirii infracţiunii şi aceea a rămânerii hotărârii
definitive. În cazul în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare, ea nu
stinge dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă.
5. Plângerea prealabilă adresată instanţei constituie deopotrivă un act de sesizare despre
săvârşirea unei infracţiuni şi un act procesual de punere în mişcare a unei acţiuni penale.
Amnistia se dovedeşte irelevantă nu numai cu privire la dreptul de a introduce plângerea
prealabilă, ci şi relativ la dreptul de a formula o plângere sau un denunţ. Dacă din însuşi
cuprinsul actului de sesizare rezultă, fără echivoc, date şi elemente în baza cărora se poate
efectua încadrarea juridică a faptei, rezultând că aceasta este amnistiată, se va soluţiona cauza în
acest stadiu, în baza actului de clemenţă intervenit (se va pronunţa o ordonanţă de refuz în
pornirea procesului penal, dacă făptuitorul este de acord cu aceasta).
În schimb, dacă actul de sesizare nu este lămuritor sub aspectul naturii infracţiunii, al datei
săvârşirii (înainte sau după apariţia actului de amnistie) sau al identităţii infractorului (în cazul în
care actul de amnistie prevede unele excepţii personale), cauza nu poate fi soluţionată decât după
cunoaşterea acestor împrejurări.
6. În cazurile în care învinuitul sau persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii se opune
încetării procesului penal sau refuzului de pornire a procesului penal în legătură cu actul de
amnistie, încetarea procesului penal sau refuzul de pornire a procesului penal pe această bază nu
se admite. În acest caz procesul continuă în mod obişnuit, iar actul de amnistie va putea fi aplicat
doar în cazul constatării vinovăţiei persoanei. În caz contrar, se va pronunţa o sentinţă de achitare
de către instanţa de judecată.
7. Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă până
la capăt şi instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de condamnare cu menţiunea că condamnatul
este liberat de pedeapsă (art.275 p.4 CPP).
8. Totuşi, vor putea fi aplicate măsurile de siguranţă şi măsurile educative, deoarece alin.2
al art.107 CP stipulează că "amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra
drepturilor persoanei vătămate". Prin urmare, dacă făptuitorul a fost trimis deja în judecată,
instanţa va trebui să analizeze şi să soluţioneze latura civilă a cauzei, iar dacă nu a fost trimis în
judecată, persoana vătămată se va putea adresa instanţei civile pentru valorificarea drepturilor
sale, făptuitorul neputând fi trimis penal în judecată numai pentru soluţionarea şi rezolvarea
laturii civile.
9. În cazul concursului de infracţiuni judecat în acelaşi proces, efectele vor opera numai cu
privire la infracţiunile amnistiate, deci pentru fiecare infracţiune în parte.
10. Efectele amnistiei intervenite după condamnare constau în înlăturarea executării
sancţiunilor, precum şi a celorlalte consecinţe ale condamnării. Expresia şi a celorlalte
consecinţe ale condamnării vizează pedepsele complementare, infracţiunea amnistiată nu va fi
luată în consideraţie la aplicarea sporului de pedeapsă (prevăzute de art.83-85 CP) în cazul
concursului de infracţiuni sau de pluralitate intermediară, deoarece se are în vedere pedeapsa
prevăzută de lege pentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs, şi nu pedeapsa rezultată, care
nu are relevanţă cu privire la aplicarea amnistiei.
Amnistia postcondamnatorie poate apărea oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii
definitive a hotărârii (sentinţei) de condamnare şi aceea a termenului de reabilitare de drept sau a
intervenirii reabilitării judecătoreşti. Unul dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite după
condamnare este înlăturarea executării pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că are loc chiar
înlăturarea răspunderii penale.
11. În cazul pedepselor graţiate condiţionat în parte, amnistia produce un dublu efect,
constând, mai întâi, în înlăturarea executării restului de pedeapsă negraţiat şi apoi - în excluderea
posibilităţii revocării graţierii condiţionate, ea răsfrângându-se astfel asupra ambelor fracţiuni ale
pedepsei.
12. Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii sau propunerii de liberare
condiţionată, aceasta se respinge ca rămasă fără obiect. În cazul în care instanţa de recurs
constată că infracţiunile pentru care s-a aplicat, de exemplu, pedeapsa de 4 ani privaţiune de
libertate cu suspendare condiţionată a executării pedepsei, sunt amnistiate, ea trebuie să înceteze
procesul penal, fără a mai dispune înlăturarea dispoziţiilor art.90 CP, deoarece a fost înlăturată
răspunderea penală.
13. Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate în măsura în care
aceasta nu a fost executată până la data actului de amnistiere. Astfel, amenda deja încasată nu se
restituie, iar degradarea civică executată nu se mai înlătură, fiind valabil executată. În acest caz
atât măsurile de siguranţă, cât şi drepturile persoanei vătămate stabilite prin hotărârea de
condamnare continuă a fi executate.
14. Efectele amnistiei au un caracter obligatoriu, în sensul că aplicarea amnistiei se face din
oficiu, indiferent de poziţia făptuitorului, adică chiar dacă acesta ar refuza amnistia, deoarece
este vorba de un act al autorităţii legiuitoare, obligatoriu atât pentru organele statului, cât şi
pentru toţi membrii societăţii. Excepţie fac împrejurările prevăzute de alin.2 art.5 CPP,
dezvăluite anterior.
15. Cu toate că amnistia are o largă arie de aplicare atât până la condamnarea făptuitorului,
cât şi după condamnarea acestuia, ea are unele limite strict reglementate de lege (de exemplu,
cum s-a arătat deja, amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie). Suportul acestor
dispoziţii îl reprezintă principiul potrivit căruia amnistia nu constituie o repunere în situaţia
anterioară săvârşirii infracţiunii, nefiind necesar a se recurge la argumentul auxiliar al
imposibilităţii restituirii sumelor băneşti legal percepute, împrumutat din dreptul financiar.
16. Alte limitări de acţiune ale amnistiei constau în faptul că, conform alin.2 art.107 CP,
amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă. În alţi termeni, amnistia nu are efecte
asupra măsurilor de siguranţă, cum ar fi: măsurile de constrângere cu caracter medical, adică
internarea persoanei iresponsabile, care a săvârşit infracţiuni fiind responsabilă, într-un spital de
boli mintale sau aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor, sau punerea lor sub tutelă (art.98, 103 CP), măsurile de constrângere cu caracter
educativ, cum ar fi: internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de educaţie
sau într-o instituţie curativă şi de educaţie, limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe
speciale privind comportamentul minorului etc. (art.104 CP), expulzarea străinilor (art.105 CP)
şi confiscarea specială (art.106 CP). Raţiunea acestei reglementări este legată de scopul
măsurilor de siguranţă, constând, în temeiul art.98 CP, din înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Starea de pericol ce rezultă din
săvârşirea infracţiunilor şi imperativul prevenirii comiterii altora subzistă după aplicarea
amnistiei, impunând, în interesul apărării sociale, iar uneori şi al infractorului însuşi, luarea
măsurilor de siguranţă. Amnistia înlătură doar răspunderea penală, fără a influenţa existenţa
infracţiunii.
17. Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (alin.2 art.107 CP).
În cadrul prevederii acestor dispoziţii, prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile
privitoare la pretenţiile civile, nu şi drepturile pe care le are persoana vătămată uneori în legătură
cu latura penală (de exemplu, dreptul de a depune plângere prealabilă, dreptul de a stinge
procesul penal prin retragerea plângerii etc.), aceste din urmă drepturi stingându-se şi ele prin
amnistie. După cum s-a menţionat, exceptarea privitoare la consecinţele civile operează fie că
este vorba de amnistia intervenită înainte de condamnare, fie că este vorba de amnistia
intervenită după condamnare. Justificarea acestei dispoziţii constă în faptul că amnistia, ca toate
celelalte cauze de înlăturare a răspunderii sau pedepsei penale, priveşte raportul juridic de drept
penal, fapta ca activitate infracţională, şi nu raportul juridic de drept civil, fapta ca activitate
dăunătoare. Aşa stând lucrurile, urmează ca atunci când s-a produs o pagubă, aceasta să fie
reparată, chiar dacă aplicarea sancţiunilor penale este înlăturată. Potrivit dispoziţiilor de drept
civil, oricine cauzează altuia o daună este obligat să o repare, indiferent dacă fapta constituie o
infracţiune sau o contravenţie administrativă, disciplinară sau un delict civil.
18. Amnistia nu are efecte asupra răspunderii disciplinare. Prin una şi aceeaşi faptă pot fi
încălcate norme juridice ce aparţin diferitelor ramuri distincte de drept. Consacrând principiul
cumulului răspunderilor juridice, sistemul nostru legislativ permite tragerea la răspundere pentru
fiecare normă de drept în parte, potrivit regulilor proprii fiecărei ramuri. Dacă infracţiunea
săvârşită reprezintă, în acelaşi timp, şi abatere disciplinară, se va putea aplica şi una din
sancţiunile prevăzute de CM, amnistia intervenită lăsând neatinsă răspunderea disciplinară.
Articolul 108. GRAŢIEREA
(1) Graţierea este actul prin care persoana condamnată este liberată, în tot sau în parte,
de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată.
(2) Graţierea se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova în mod individual.
(3) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepţia cazului în
care se dispune altfel prin actul de graţiere.
(4) Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate.
1. Graţierea este o măsură a puterii de stat, luată pe cale de decret de către Preşedintele ţării,
în mod individual (art.88 lit.e) din CRM), prin care, pentru anumite consideraţiuni de ordin
social-politic şi de politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în totul sau în
parte, ori comutarea unei pedepse într-alta mai puţin grea.
2. Graţierea, prin însăşi esenţa ei, nu poate privi decât pedepsele neexecutate. În cazul în
care condamnatul a fost arestat preventiv şi i s-a aplicat o pedeapsă egală sau mai mică decât
termenul arestării preventive, nu se va mai putea constata că pedeapsa este graţiată, deoarece ea
este stinsă prin executare efectivă.
3. Art.108 alin.1 CP reglementează limitele graţierii: ea poate să fie, după întinderea
efectelor sale, totală sau parţială, sau să ia forma comutării.
Graţierea este totală în cazul în care, potrivit actului de graţiere, se înlătură integral
executarea pedepsei pronunţate. Pedepsele pentru care se acordă graţierea pot fi mai grave sau
mai puţin grave, după aprecierea Preşedintelui ţării. Graţierea poate fi aplicată indiferent de
categoria de infracţiuni săvârşită (oricare din cele prevăzute la art.16 CP).
Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din executarea pedepsei pronunţate,
fie prin indicarea unui coeficient de proporţie (de exemplu, jumătate, o treime etc.), fie prin
arătarea cuantumului reducerii (în ani, luni sau - în cazul pedepsei cu amendă - în suma acesteia).
Graţierea constituie o comutare în cazul în care, prin actul de graţiere, o pedeapsă mai aspră
se înlocuieşte cu una mai blândă.
4. În cazul graţierii totale, condamnatul, dacă nu a început executarea pedepsei, nu va mai
executa pedeapsa căreia i se aplică graţierea, iar dacă începuse să execute pedeapsa, nu va mai
executa restul de pedeapsă.
În cazul graţierii parţiale, condamnatul nu va mai executa fracţiunea de pedeapsă care i-a
fost redusă.
În cazul comutării pedepsei stabilite, pedeapsa principală pronunţată prin sentinţa de
condamnare a instanţei de judecată se înlocuieşte cu pedeapsa arătată în actul de graţiere.
5. Efectele graţierii trebuie să fie raportate la pedeapsa indicată în sentinţa de condamnare.
6. În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP),
graţierea produce efecte nu numai asupra pedepsei principale, ci şi asupra acelei părţi din
termenul de probă care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă. În cazul graţierii totale,
termenul de pedeapsă şi de probă se remite integral; în cazul graţierii parţiale, termenul de
pedeapsă principală se reduce în mod corespunzător, iar termenul de probă se reduce în măsura
în care graţierea s-a extins asupra pedepsei principale.
7. Dispoziţia art.108 alin.3 CP cuprinde o limitare a efectelor graţierii şi, deci, o îngrădire a
regulii de drept înscrise în art.108 alin.1 CP, indicându-se că graţierea nu are efecte asupra
pedepselor complementare, cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
Acest alineat nu indică categoriile de pedepse complementare faţă de care graţierea nu are efecte,
prin urmare, ea nu are efecte asupra tuturor pedepselor complementare, indicate în art.62 alin.3 şi
4 CP (amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) sau
a distincţiilor de stat).
 8. În partea finală a dispoziţiei art.108 alin.3 CP se prevede însă că excluderea pedepselor
complementare de la beneficiul graţierii nu operează în cazul în care actul de graţiere dispune
altfel. Prin urmare, în actul prin care se acordă graţierea se poate dispune că aceasta stinge şi
executarea pedepselor complementare.
9. Conform art.108 alin.4 CP, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă,
deoarece aceste măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi trebuie să dureze atât
timp cât dăinuiesc aceste stări, şi nici asupra măsurilor educative, deoarece aceste măsuri sunt
luate în folosul minorului. Graţierea nu are efecte şi asupra drepturilor persoanei vătămate (a se
vedea comentariul la art.107 CP).
10. Graţierea, fiind acordată prin decretul Preşedintelui RM, adică printr-un act al puterii de
stat, bazat pe consideraţii de politică penală a statului, are un caracter de măsură obligatorie şi,
deci, ea nu poate fi refuzată de cel căruia i se acordă, indiferent dacă graţierea a fost cerută sau
acordată din oficiu ori la propunerea organelor de drept. Graţierea implică o renunţare la dreptul
statului de a pretinde executarea în totul sau în parte a unei pedepse sau executarea unui anumit
tip de pedeapsă aşa încât nu poate fi admis ca persoanele cărora li se acordă graţierea să aibă
facultatea de a împiedica aducerea la îndeplinire a acestei renunţări, prin refuzarea beneficiului
graţierii.
11. Graţierea vizează pedeapsa aplicată definitiv, şi nu pedepsele stabilite pentru infracţiuni
concurente (concurs de infracţiuni).
Articolul 109. ÎMPĂCAREA
(1) Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară
sau mai puţin gravă, infracţiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea specială, precum şi în
cazurile prevăzute de procedura penală.
(2) Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi
penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de
reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
[Art.109 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Împăcarea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru anumite infracţiuni,
indicate expres în art.109 alin.1 CP, - cele uşoare şi mai puţin grave, prevăzute la cap.II-IV din
partea specială, precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală. Categoriile infracţiunilor
uşoare şi mai puţin grave sunt indicate în art.16 alin.2 şi 3 CP.
2. Din prevederile art.109 CP rezultă că, pentru ca împăcarea părţilor să constituie o ocazie
de înlăturare a răspunderii penale, se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
a) Împăcarea părţilor să se realizeze doar în cazurile în care este admisă de lege. Ţinând
cont de faptul că împăcarea părţilor poate avea loc doar în cazurile infracţiunilor uşoare şi mai
puţin grave, la stabilirea acestor împrejurări este necesar să se ia în vedere prevederile art.16
alin.2 şi 3 CP raportate la articolele din partea specială a CP, cu condiţia ca maximumul special al
pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de CP să nu depăşească pedeapsa cu închisoarea pe 2 ani
în cazul infracţiunilor uşoare şi de 5 ani - în cazul infracţiunilor mai puţin grave. De exemplu,
infracţiuni uşoare sunt violarea de domiciliu (art.179 alin.1 CP) etc., iar infracţiuni mai puţin
grave sunt jaful (art.187 alin.1 CP), munca forţată (art.168 CP) etc.
b) Împăcarea trebuie să intervină între făptuitor, pe de o parte, şi persoana vătămată,
reprezentanţii legali ai persoanei vătămate lipsite de capacitatea de exerciţiu sau persoana
vătămată cu capacitate restrânsă de exerciţiu asistată de reprezentantul său legal sau de alte
persoane prevăzute de lege, pe de altă parte, în condiţiile procesului medierii, prevăzute de lege.
c) Acordul de împăcare trebuie să fie explicit, expres, iar nu dedus din anumite împrejurări.
El trebuie să includă angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenele de realizare a
acestora.
 d) Împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părţi (făptuitorul şi persoana vătămată ori
reprezentanţii ei legali) consimt liber acest fapt. Ele sunt libere să se retragă în orice moment din
procesul de împăcare.
3. Conform art.109 alin.2 CP, împăcarea este personală şi produce efecte juridice din
momentul pornirii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de
judecată. Împăcarea se consideră personală atunci când se referă expres la persoanele cu care s-a
căzut de acord. Împăcarea părţilor produce efecte numai asupra făptuitorilor cu care s-a realizat
împăcarea. De exemplu, dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită de 3 persoane, iar
persoana vătămată s-a împăcat doar cu o persoană, celelalte 2 persoane nu vor profita de efectele
împăcării, iar procesul penal în privinţa lor va fi soluţionat până la sfârşit.
4. Împăcarea trebuie să intervină cel târziu până la retragerea completului de judecată
pentru deliberare, indiferent de soluţia adoptată prin hotărârea de condamnare, achitare, de
încetare a procesului penal pe alt temei legal decât acela al împăcării. Ea poate interveni în cursul
procesului penal în orice moment: în momentul pornirii procesului penal, al cercetării sau
anchetei penale, anchetei judiciare, dar numai până la retragerea completului de judecată pentru
deliberare (art.109 alin.2 CP), adică mai înainte ca hotărârea să rămână definitivă.
5. Împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. O împăcare care întruneşte
aceste cerinţe este un act din conţinutul căruia rezultă că a fost definitiv lichidat conflictul dintre
părţi.
Împăcarea este totală atunci când duce la stingerea completă a procesului în ce priveşte atât
latura penală, cât şi cea civilă.
Împăcarea este necondiţionată atunci când stingerea conflictului nu este subordonată nici
unei condiţii.
Împăcarea trebuie să fie definitivă, deoarece altfel ar constitui un act provizoriu, care ar
lăsa deschisă calea reluării procesului penal.
6. Împăcarea părţilor, înlăturând răspunderea penală, produce efecte şi pe plan procesual.
Organele judiciare (organele de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată), constatând
împăcarea părţilor, dispun încetarea urmăririi penale în faza de urmărire penală sau pronunţă
încetarea procesului penal în faza de judecată.
7. Împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă. Extinderea efectelor juridice ale împăcării
părţilor şi asupra laturii civile se explică prin faptul că acţiunea civilă în procesul penal este un
accesoriu al acţiunii penale; deoarece părţile s-au împăcat în privinţa acţiunii penale, este şi
normal ca să nu mai subziste şi acţiunea civilă.
8. Organul judiciar, în faţa căruia s-a produs împăcarea sau căruia i s-a înfăţişat actul de
împăcare, declară încetarea procesului penal atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea
ce priveşte latura civilă, din momentul (de la data) în care s-a încheiat actul juridic al împăcării şi
nu din momentul când, după caz, s-a dispus încetarea urmăririi penale ori s-a pronunţat încetarea
procesului penal.
Articolul 110. NOŢIUNEA DE ANTECEDENTE PENALE
Antecedentele penale reprezintă o stare juridică a persoanei, ce apare din momentul
rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, generând consecinţe de drept nefavorabile
pentru condamnat până la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării.
1. Relaţiile juridico-penale, apărute din momentul săvârşirii infracţiunii, încetează după
stingerea antecedentelor penale (art.111 CP) sau reabilitarea judecătorească (art.112 CP).
2. Antecedentele penale sunt nişte urmări ale pedepsei penale ce apar din momentul
rămânerii în vigoare a sentinţei de condamnare şi există până la stingerea lor sau până la
reabilitarea pe cale judiciară a condamnatului.
Antecedentele penale generează consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnat până la
momentul stingerii antecedentelor penale sau acela al reabilitării.
3. Antecedentele penale se iau în consideraţie la constatarea existenţei pluralităţii de
infracţiuni, şi anume a recidivei (art.32 şi art.34 CP). Conform art.34 alin.1 CP, se consideră
recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau a mai multor infracţiuni de către o persoană cu
antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
4. Antecedentele penale au efecte juridice şi în cazul aplicării pedepselor penale. De
exemplu, conform art.82 alin.2 CP, mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de
jumătate, pentru recidiva periculoasă ea este în mărime de cel puţin 2/3, iar pentru recidivă
deosebit de periculoasă - de cel puţin 3/4 din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute de
articolul corespunzător din partea specială a CP.
5. Antecedentele penale pot servi şi drept circumstanţe agravante la stabilirea pedepselor
penale de către instanţa de judecată (art.77 alin.1 din lit.a) CP).
Articolul 111. STINGEREA ANTECEDENTELOR PENALE
(1) Se consideră ca neavând antecedente penale persoanele:
a) liberate de pedeapsă penală;
b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate
prin sentinţa de condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de
probă, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;
e) condamnate la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea - după executarea pedepsei;
f) care au executat pedeapsa într-o unitate militară disciplinară sau au fost eliberate din
aceasta înainte de termen;
g) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave - dacă au expirat 2 ani după executarea pedepsei;
h) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni grave - dacă au expirat 6
ani după executarea pedepsei;
i) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave - dacă
au expirat 8 ani după executarea pedepsei;
j) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave -
dacă au expirat 10 ani după executarea pedepsei.
(2) Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de
executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai
blândă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează pornindu-se de la termenul
real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea pedepsei principale şi
complementare.
(3) Stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din
drepturi legate de antecedentele penale.
1. Art.111 CP reglementează condiţiile de stingere a antecedentelor penale şi reabilitarea de
drept a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi au fost liberate de răspunderea penală ori au
executat pedepsele penale numite prin sentinţele instanţelor de judecată.
Prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reintegrarea socială completă a acestuia,
prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg dintr-o hotărâre a
unui organ judiciar şi prin repunerea fostului condamnat, în plan moral şi social, în situaţia pe
care o avea înainte de condamnare sau liberare de răspunderea penală.
2. Reabilitarea de drept (stingerea antecedentelor penale) se obţine în mod automat, în
virtutea legii, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (art.111 CP) pentru
acordarea reabilitării, cum ar fi expirarea termenului indicat în art.111 CP şi nesăvârşirea altor
infracţiuni în acest termen, fără a se mai cere existenţa altor condiţii.
3. Deoarece legea leagă apariţia antecedentelor penale de numirea unei pedepse penale
pentru condamnat, în cazurile de liberare de răspundere penală şi în unele cazuri de liberare de
pedeapsa penală indicate expres în lege (art.53, 89 CP), persoana se consideră fără antecedente
penale.
4. Cad sub incidenţa prevederilor din art.111 alin.1 lit.a) CP numai persoanele liberate de
pedeapsa penală, în conformitate cu art.93 CP (liberarea de pedeapsă a minorilor), art.94 CP
(liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei) şi art.97 CP (liberarea de pedeapsa
penală datorită expirării termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare).
Celelalte cazuri de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în cap.IX CP, nu duc la stingerea
antecedentelor penale, deoarece persoana are unele decăderi din drepturi şi unele obligaţiuni,
expres indicate în articolele respective ale cap.IX CP şi exprimate în sentinţa de condamnare, şi
alte limitări prevăzute de lege, cum ar fi concedierea din serviciu a unor categorii de persoane
(militarii, poliţiştii etc.).
5. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.b) CP se
produce din momentul emiterii ordonanţei de încetare a procesului penal potrivit actului de
amnistie de către organul de urmărire penală, de către procuror sau din momentul intrării în
vigoare a sentinţei (deciziei) de încetare a procesului penal de către instanţa de judecată.
6. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.c) CP (liberarea
de executarea pedepsei penale potrivit actului de amnistie) se produce din momentul emiterii
sentinţei de condamnare şi de numire a pedepsei penale de către instanţa de judecată sau din
momentul emiterii deciziei de către instanţa ierarhic superioară despre liberarea condamnatului
de pedeapsă potrivit actului de amnistie.
7. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.c) CP (liberarea
de executarea pedepsei penale potrivit actului de graţiere) se produce din momentul emiterii
Decretului Preşedintelui RM despre graţierea totală a condamnatului (a se vedea comentariul la
art.108 CP). Graţierea parţială a condamnatului nu duce la stingerea antecedentelor penale.
8. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.d) CP în privinţa
persoanelor condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se produce din
momentul expirării termenului de probă stabilit prin sentinţa instanţei de judecată în
conformitate cu art.90 CP sau din momentul pronunţării încheierii instanţei de judecată despre
anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale în conformitate cu art.90 alin.8 CP.
9. În cazul condamnării persoanei la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea,
antecedentele penale, conform art.111 alin.1 lit.e) CP, se sting automat, îndată după executarea
pedepsei. Pedepsele mai blânde decât închisoarea sunt toate celelalte pedepse penale pentru
persoanele fizice, indicate în art.62 CP, cu excepţia detenţiunii pe viaţă (art.71 CP). Aceste
pedepse pot fi amenda (art.64 CP), arestul (art.68 CP) etc. Antecedentele penale în cazul amenzii
se sting o dată cu achitarea integrală a sumei amenzii, în cazul arestului - la sfârşitul ultimei zile
de arest executat.
10. În cazul executării pedepsei penale într-o unitate disciplinară, conform art.111 alin.1
lit.e) CP, antecedentele penale se sting automat, nemijlocit după executarea pedepsei într-o
unitate militară disciplinară sau dacă persoana a fost eliberată din această unitate înainte de
termen.
11. În cazul executării pedepselor sub formă de închisoare sau detenţiune pe viaţă,
antecedentele penale se sting după expirarea unor termene concrete indicate expres în art.111
alin.1 lit.g-j) CP. Durata termenelor de stingere a antecedentelor penale depinde de termenul
pedepsei efectiv executate. De exemplu, dacă persoana a executat pedeapsa cu închisoarea pe un
termen de 1 an, antecedentele penale se vor stinge după expirarea termenului de 2 ani din
momentul executării efective a acestei pedepse etc.
12. Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de
executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai
blândă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează, conform art.111 alin.2 CP,
pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea
pedepsei principale şi a celei complementare.
13. Stingerea antecedentelor penale, conform art.111 alin.3 CP, anulează toate incapacităţile
şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale. Aceasta înseamnă reabilitarea totală a
persoanei: ea nu se mai consideră condamnată, poate să practice orice activitate legală, chiar şi
acele activităţi care sunt interzise persoanelor condamnate, deoarece, după stingerea
antecedentelor penale, persoana nu mai este considerată condamnată.
 Articolul 112. REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ
(1) Dacă persoana care a executat pedeapsa penală a dat dovadă de o comportare
ireproşabilă, la cererea sa, instanţa de judecată poate anula antecedentele penale până la
expirarea termenelor de stingere a acestora. Drept condiţii pentru primirea cererii de
reabilitare judecătorească pot fi:
a) condamnatul nu a comis o nouă infracţiune;
b) a expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut la art.111 alin.(1) şi (2);
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă;
d) condamnatul a achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin
hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată;
e) condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a
atins vârstă de pensionare sau este incapabil de muncă.
(2) Reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de
antecedentele penale.
(3) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât
după un an.
(4) Anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în care, după acordarea ei,
s-a descoperit că cel reabilitat a mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută,
conducea la respingerea cererii de reabilitare.
1. Reabilitarea judecătorească nu este obţinută în mod automat, ci numai prin intervenţia
organelor judecătoreşti. Caracteristic reabilitării judecătoreşti este faptul că pentru reabilitarea
unui condamnat nu este suficient să fie îndeplinite condiţiile de reabilitare prevăzute de lege, ci
este necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii acestora şi pronunţarea reabilitării
condamnatului prin hotărâre judecătorească.
Procedura de reabilitare judecătorească poate fi pornită doar la cererea persoanei care
execută pedeapsa. Aceste prevederi legale, prevăzute în art.112 alin.1 CP, prevăd că reabilitarea
judecătorească nu poate fi iniţiată din oficiu sau la cererea altor persoane sau instituţii.
2. Art.112 alin.1 lit.a-e) CP prevede condiţiile de acordare a reabilitării judecătoreşti.
Conform acestei prevederi, condiţiile pentru acceptarea cererii de reabilitare judecătorească sunt:
a) condamnatul să nu fi comis o nouă infracţiune. Această condiţie presupune ca, în
perioada cât antecedentele penale nu sunt stinse, condamnatul să nu fi săvârşit vreo infracţiune.
Deoarece legea nu indică expres categoriile de infracţiuni care ar împiedica aplicarea reabilitării
judecătoreşti, rezultă că orice infracţiune, prevăzută de partea specială a CP, săvârşită de către
condamnat până la stingerea antecedentelor penale, împiedică aplicarea reabilitării judecătoreşti.
În cazul aplicării pedepsei penale pentru noua infracţiune, reabilitarea judecătorească va putea fi
aplicabilă doar după executarea pedepsei pentru o nouă infracţiune şi în prezenţa condiţiilor
prevăzute expres în art.112 CP.
Dacă pentru noua infracţiune s-a pornit urmărirea penală împotriva condamnatului, cererea
de reabilitare judecătorească nu este respinsă, dar examinarea ei se suspendă până la soluţionarea
învinuirii;
b) să fi expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut de alin.1 şi 2 art.111 CP. Spre
deosebire de reabilitarea de drept (art.111 CP), pentru care legea prevede un termen de reabilitare
unic şi fix, pentru reabilitarea judecătorească sunt prevăzute mai multe termene diferenţiate în
raport cu diferite categorii de condamnări şi se ţine cont de comportamentul condamnatului. De
exemplu, dacă condamnatul a executat pedeapsa de 4 ani de privaţiune de libertate pentru o
infracţiune gravă, antecedentele penale se vor stinge (reabilitarea de drept) peste 6 ani după
executarea efectivă a pedepsei (art.111 alin.1 lit.h) CP). Reabilitarea judecătorească va putea fi
aplicată în acest caz, conform art.112 alin.1 lit.b) CP, peste 3 ani după executarea efectivă a
pedepsei;
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă. Reabilitarea judecătorească nu poate fi
obţinută în situaţia în care condamnatul nu dovedeşte că a avut tot timpul o comportare
ireproşabilă, că a respectat întocmai legile şi regulile de convieţuire socială, adeverind astfel că s-
a corectat şi că merită reintegrarea socială completă şi din punct de vedere juridic. Pentru
verificarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa de judecată trebuie să administreze probe din
care să rezulte buna conduită a condamnatului la locul de muncă, în societate şi în familie pe
toată perioada de la executarea pedepsei până la soluţionarea cererii de reabilitare.
3. Art.112 alin.1 lit.d) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii de reabilitare
judecătorească şi faptul de achitare integrală a despăgubirilor civile la care a fost obligat
condamnatul prin hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată. Nu pot fi invocate
drept încălcări ale acestei condiţii de neachitare a despăgubirilor civile în situaţia în care partea
civilă a renunţat benevol la despăgubiri.
În cazul în care instanţa de judecată constată că neîndeplinirea acestei condiţii nu se
datorează relei-voinţe a condamnatului, ea poate admite cererea de reabilitare a acestuia.
4. Art.112 alin.1 lit.e) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii de reabilitare
judecătorească şi faptul că condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace
oneste, a atins vârsta de pensionare sau este incapabil de muncă. Aceste condiţii pot exista
separat, de exemplu, într-un caz condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte
mijloace oneste, în alt caz a atins vârstă de pensionare, iar în al treilea este incapabil de muncă.
5. Condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste atunci când
are un loc permanent sau provizoriu de muncă, lucrează ocazional, sezonier etc. sau are destule
mijloace de existenţă sub formă de depuneri în bancă, în cazul succesiunii etc. Nu se consideră
asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste a condamnatului în cazul cerşetoriei,
afacerilor cu droguri, jocurilor de noroc etc.
6. Conform art.112 alin.2 CP, reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din
drepturi legate de antecedentele penale (a se vedea comentariul la art.111 alin.3 CP).
7. Conform art.112 alin.3 CP, în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate
înainta instanţei o nouă cerere decât după un an. Termenul de un an se calculează de la data
respingerii cererii de reabilitare. Dacă timp de un an survine reabilitarea de drept prevăzută în
art.111 CP, antecedentele penale se sting automat, nemaifiind necesară reabilitarea
judecătorească.
8. Conform art.112 alin.4 CP, anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în
care, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat a mai avut o condamnare care, dacă ar fi
fost cunoscută, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Cauza anulării reabilitării
judecătoreşti o constituie deci existenţa, la momentul pronunţării hotărârii de reabilitare, a unei
condamnări definitive a petiţionarului, necunoscută instanţei, condamnare intervenită înăuntrul
termenului de reabilitare sau al termenului de suspendare condiţionată a executării pedepsei
(art.90 CP) şi descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a acordat reabilitarea.
CAPITOLUL XII
CALIFICAREA INFRACŢIUNII
Articolul 113. NOŢIUNEA DE CALIFICARE A INFRACŢIUNII
(1) Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a
corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei
infracţiunii, prevăzute de norma penală.
(2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de
către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători.
1. Noţiunea de calificare a infracţiunii prevăzută de alin.1 art.113 are două aspecte:
a) procesul de determinare a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile
săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma penală, stipulate într-un
articol sau alineat al unui articol sau în două sau mai multe articole ori alineate ale părţii
speciale, precum şi în articolele corespunzătoare (de exemplu, art.21, 22, 26, 27, 41 etc.) ale
părţii generale din prezentul cod. Procesul identificării acestei corespunderi trebuie întemeiat pe
principiile formulate de legea penală, CRM, pe temelia metodologică a filozofiei, şi anume, pe
categoriile singular şi general, concret şi abstract, adevăr absolut şi relativ, pe legile şi categoriile
logicii formale, precum şi pe recomandările CSJ;
 b) consecinţele acestor activităţi ale persoanelor care efectuează urmărirea penală şi ale
judecătorilor - recunoaşterea şi consacrarea în documentele juridice corespunzătoare a
coincidenţei semnelor faptei descoperite cu normele juridico-penale, invocând articolele
corespunzătoare din prezentul cod.
2. Calificarea infracţiunii cuprinde acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice,
care constă în alegerea normei juridico-penale, ce prevede fapta prejudiciabilă dată, şi în fixarea
acestei alegeri în actul de aplicare (ordonanţă, hotărâre, decizie, sentinţă etc.). Procesul aplicativ
normelor juridico-penale cuprinde şi stabilirea pedepselor penale, precum şi executarea lor.
3. Efectuarea calificării juridico-penale oficiale este încredinţată de către stat unor organe
speciale (de urmărire penală, ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti), care acţionează în
numele legii.
Articolul 114. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL UNUI CONCURS
DE INFRACŢIUNI
Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se
efectuează cu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea
penală care prevăd faptele prejudiciabile săvârşite.
1. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinată prin art.33,
trebuie efectuată cu invocarea a două sau a mai multor articole ori a alineatelor unui singur
articol din legea penală, deoarece nici una din aceste norme nu include în întregime fapta comisă.
Aceasta poate obţine o calificare juridico-penală completă, prin aplicarea cumulativă a două sau
a mai multor norme penale.
2. Concursul de infracţiuni trebuie deosebit de concurenţa normelor juridico-penale. În
cazul concursului ideal de infracţiuni, când persoana printr-o singură acţiune (inacţiune)
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute de diferite alineate ale unui singur articol din
CP, există o concurenţă a normelor juridico-penale şi calificarea se efectuează numai în baza
normei agravante mai aspre, iar dacă aceste infracţiuni au fost săvârşite succesiv, prin diferite
acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp, aceste acţiuni formează un concurs real de
infracţiuni şi trebuie să fie încadrate în baza tuturor alineatelor care prevăd faptele prejudiciabile
săvârşite.
3. Nu constituie un concurs real de infracţiuni două sau mai multe componente de
infracţiuni identice, chiar săvârşite prin acţiuni de sine stătătoare, succesiv la un interval de timp,
dacă pentru comiterea acestora legiuitorul prevede repetarea lor într-o singură agravantă,
deoarece asemenea acţiuni se califică numai în baza acestei agravante.
4. Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni cu acţiuni
alternative. Bunăoară, azi persoana săvârşeşte o trădare de patrie prin divulgarea secretului de
stat, iar peste o lună comite o altă trădare de patrie prin acordarea de ajutor unui stat străin la
înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva RM. Aceste acţiuni prejudiciabile constituie numai
nişte episoade ale unei infracţiuni unice complexe.
5. Tot ca episoade ale unei infracţiuni unice trebuie recunoscute acţiunile identice săvârşite
succesiv, la un interval de timp, dacă la comiterea acestora legiuitorul nu prevede repetarea lor
într-o singură agravantă.
Articolul 115. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
NORMELOR PENALE
(1) Concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o persoană sau de către
un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două
sau mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune.
(2) Alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a
faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art.116-118.
1. Prin concurenţă a normelor juridico-penale se înţeleg cazurile în care este comisă o
singură faptă infracţională, cuprinsă deplin în dispoziţiile a două sau a mai multor norme
juridico-penale, care constituie o singură infracţiune.
 2. Pornind de la sarcinile concrete de luptă cu criminalitatea, legiuitorul adeseori
formulează noi norme penale, care se intersectează parţial, se "suprapun" reciproc, fapt ce duce
la dublarea, repetarea legii penale. Necesitatea separării unei activităţi infracţionale într-o normă
penală aparte dintr-un cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă penală este corectă,
deoarece această activitate impune o apreciere social-politică şi juridică specială, ce poate fi
determinată numai într-o normă aparte. De exemplu, falsul în actele publice (art.332 CP)
constituie, de fapt, o modalitate a unui abuz de putere sau de serviciu (art.327 CP). Separând
această normă, legiuitorul a determinat o pedeapsă penală mai blândă decât cea prevăzută pentru
celelalte modalităţi de abuz de putere sau de serviciu. Din contra, separând într-o normă aparte
abuzul de putere sau de serviciu, cum ar fi tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei
persoane nevinovate (art.306 CP), legiuitorul a determinat o pedeapsă penală mai aspră decât cea
pentru abuz de putere sau serviciu, cu care concurează.
3. Pentru concurenţa normelor juridico-penale este necesară existenţa următoarelor condiţii:
a) să se săvârşească o singură acţiune (inacţiune) simplă sau să se desfăşoare o activitate
unică prelungită un timp mai îndelungat;
b) fapta să fie cuprinsă deplin de dispoziţiile a două sau a mai multor norme penale;
c) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientă pentru calificarea
faptei infracţionale săvârşite;
d) să se aducă atingere unui singur obiect generic apărat de legea penală, pe când obiectele
nemijlocite pot fi diferite.
4. La concurenţa normelor juridico-penale trebuie utilizată pentru calificare numai una din
normele concurente, cea care reflectă cel mai precis natura socială şi juridică a faptei
prejudiciabile comise. Aceste condiţii sunt determinate de art.116-118 CP.
Articolul 116. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
DINTRE NORMELE GENERALE ŞI CELE SPECIALE
(1) Normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte
prejudiciabile, iar normă specială - norma penală care prevede numai cazurile particulare ale
acestor fapte.
(2) În cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma
specială.
1. Această modalitate a concurenţei se caracterizează prin faptul că prima normă prevede un
număr de activităţi infracţionale, iar a doua - cazuri particulare din acest număr de activităţi.
Prima normă este denumită generală, iar a doua - specială.
2. La concurenţa normelor generale şi speciale, aceasta din urmă se află în raport de
subordonare logică faţă de cele dintâi, deoarece orice activitate infracţională separată într-o
normă aparte constituie neapărat o activitate infracţională stipulată de norma generală, însă nu
orice activitate infracţională determinată de norma generală este neapărat activitatea infracţională
prevăzută de norma specială.
3. Separând norma specială de cea generală, legiuitorul şi-a determinat direct, fără echivoc,
poziţia faţă de această varietate a faptelor infracţionale, bazându-se pe diferite motive sociale,
politice şi juridice ale situaţiei actuale. Întrucât sarcina aplicării legii penale constă în
transpunerea în viaţă a voinţei legiuitorului, acest scop este atins prin aplicarea normei speciale,
pe care el a prevăzut-o aparte.
4. Cea mai răspândită varietate a concurenţei normelor generale şi a celor speciale este
concurenţa dintre componenţa de bază (norma generală), prevăzută de alineatele întâi ale
articolelor din partea specială, şi modalităţile calificative (norma specială) ale acestora, prevăzute
în diferite alineate ale unuia şi aceluiaşi articol.
5. La calificarea infracţiunilor, normele generale şi cele speciale pot fi aplicate împreună
numai în cazurile în care sunt comise câteva infracţiuni ce constituie un concurs real de
infracţiuni, adică ele au fost săvârşite succesiv, prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la anumite
intervale de timp.
 Articolul 117. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
DINTRE DOUĂ NORME SPECIALE
Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:
a) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe
agravante - infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;
b) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante - infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă;
c) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante - infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră.
1. Normele speciale pot fi atât agravantele, cât şi atenuantele componenţei de bază. De
aceea concurenţa dintre două norme speciale poate avea următoarele varietăţi:
a) concurenţa dintre o componenţă de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu
circumstanţe agravante. De exemplu, omorul intenţionat a două sau a mai multor persoane (lit.a)
alin.3 art.145) poate concura cu omorul săvârşit în stare de afect (art.146);
b) concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante. De
exemplu, omorul săvârşit în stare de afect (art.146) poate concura cu pruncuciderea (art.147);
c) concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. De
exemplu, furtul agravat (alin.2 art.186) poate concura cu furtul deosebit de agravat (alin.3
art.186).
2. Pornind de la principiul juridic general al dreptului penal - umanismul legii penale -, în
cazul concurenţei dintre o componenţă de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu
circumstanţe agravante se aplică numai norma cu circumstanţe atenuante. Toate îndoielile atât în
privinţa dovedirii învinuirii, cât şi în privinţa calificării infracţiunii, dacă este imposibil a le
lichida, trebuie să fie interpretate în folosul inculpatului.
3. Pornind de la scopul unic al componenţelor de infracţiune cu circumstanţe atenuante -
atenuarea răspunderii penale a vinovatului -, în cazul concurenţei dintre două componenţe de
infracţiuni cu circumstanţe atenuante se aplică numai norma penală care prevede pedeapsa mai
blândă.
4. În cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante,
modalitatea unei agravante mai aspre o absoarbe şi pe cea mai puţin aspră, deoarece numai astfel
se poate atinge scopul scontat, agravând răspunderea penală pentru infracţiunea dată.
Articolul 118. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
DINTRE O PARTE ŞI UN ÎNTREG
(1) Concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau a mai multor
norme penale, una din ele cuprinzând fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte - numai
unele părţi ale ei.
(2) Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se
efectuează în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile
săvârşite.
1. Această modalitate de concurenţă constă în faptul că există două sau mai multe norme,
dintre care una cuprinde fapta infracţională în întregime, iar altele - numai unele părţi ale ei.
Aceste norme se află în raport de subordonare după conţinut.
2. Regula generală în operaţiunile de calificare a infracţiunii cu privire la concurenţa dintre
o parte şi un întreg constă în faptul că trebuie aplicată întotdeauna norma ce cuprinde în
întregime toate semnele faptei infracţionale. Ea are prioritate faţă de norma care prevede numai o
parte din ceea ce a săvârşit infractorul. Concluzia dată are drept bază şi principiul juridic al
dreptului penal - individualizarea răspunderii penale, care prevede aplicarea justă a legii într-un
asemenea mod încât oricine ar săvârşi o infracţiune să ispăşească pedeapsa meritată.
3. În cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg trebuie mai întâi să determinăm după care
semne ale componenţei de infracţiune decurge această concurenţă. Concurenţa poate avea loc
după semnele obiectului, subiectului, ale laturii obiective şi ale celei subiective ale infracţiunii
sau concomitent după câteva dintre ele.
 4. În cazul concurenţei după obiect, obiectele a două sau a mai multor infracţiuni sunt
omogene, numai că unul reprezintă o parte a altuia. De exemplu, obiectul vătămărilor medii ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii este numai o parte a obiectului tâlhăriei. De aceea în toate
cazurile unei atare modalităţi de concurenţă dintre o parte şi un întreg trebuie aplicată norma în
care este specificat în întregime obiectul infracţiunii.
5. La calificarea concurenţei după latura obiectivă trebuie aplicată norma care descrie mai
deplin semnele proprii faptei infracţionale.
6. La calificarea concurenţei după latura subiectivă trebuie aplicată norma care, pe lângă
forma de vinovăţie, stipulează şi scopul sau motivul infracţiunii date.
7. La calificarea concurenţei după subiectul infracţiunii trebuie aplicată norma care, pe
lângă semnele generale ale subiectului infracţiunii, stipulează şi semnele speciale ale subiectului
acesteia.
CAPITOLUL XIII
ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN PREZENTUL COD
Articolul 119. DISPOZIŢII GENERALE
Ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie dintre cele definite în
prezentul capitol, înţelesul lor este cel prevăzut la articolele ce urmează.
Articolul 120. TERITORIUL
Prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul ţării se înţelege întinderea de pământ şi apele
cuprinse între frontierele Republicii Moldova, cu subsolul şi spaţiul ei aerian.
Articolul 121. SECRETUL DE STAT
Prin secret de stat se înţeleg informaţiile protejate de stat în domeniul activităţii lui militare,
economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă, de recunoaştere, de contrainformaţii şi
operative de investigaţii, a căror răspândire, divulgare, pierdere, sustragere sau nimicire poate
periclita securitatea statului.
Articolul 122. PERSOANA CARE SE BUCURĂ DE PROTECŢIE
INTERNAŢIONALĂ
Prin persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege:
a) şeful statului străin, inclusiv fiecare membru al organului colegial care exercită funcţiile
şefului de stat conform constituţiei statului respectiv, fie şeful guvernului, fie ministrul de
externe al statului străin, precum şi membrii familiilor lor care îi însoţesc;
b) oricare reprezentant ori persoană cu funcţie de răspundere a statului străin sau oricare
persoană cu funcţie de răspundere ori alt agent al organizaţiei internaţionale interguvernamentale
care, conform dreptului internaţional, are dreptul la protecţie specială contra oricărui atac asupra
persoanei, libertăţii şi demnităţii sale, precum şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu
ei.
Articolul 123. PERSOANA CU FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE
(1) Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere,
instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se
acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei
însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a
acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.
(2) Prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cu funcţie de
răspundere al cărei mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia Republicii
Moldova şi de legile organice, precum şi persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de
răspundere le-a delegat împuternicirile sale.
Articolul 124. PERSOANA CARE GESTIONEAZĂ O ORGANIZAŢIE
COMERCIALĂ, OBŞTEASCĂ SAU ALTĂ ORGANIZAŢIE NESTATALĂ
Prin persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie
nestatală se înţelege persoana căreia, în organizaţia indicată sau într-o subdiviziune a acesteia, i
se acordă, permanent sau provizoriu, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări,
anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor sau acţiunilor administrative de
dispoziţie ori organizatorico-economice.
Articolul 125. DESFĂŞURAREA ILEGALĂ A ACTIVITĂŢII DE
ÎNTREPRINZĂTOR
Prin desfăşurare ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege:
a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele
autorizate;
b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie;
c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor, reprezentanţelor,
sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor comerciale şi altor unităţi
neînregistrate în modul stabilit de legislaţie;
d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică
şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, în cazul când folosirea sau indicarea lor este
prevăzută de legislaţie, ori desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine
sau plastografiate.
Articolul 126. PROPORŢII DEOSEBIT DE MARI, PROPORŢII MARI, DAUNE
CONSIDERABILE ŞI DAUNE ESENŢIALE
(1) Se consideră proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoarea bunurilor sustrase,
dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute
peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane,
care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv 500 unităţi convenţionale
de amendă.
(2) Caracterul considerabil sau esenţial al daunei cauzate se stabileşte luându-se în
considerare valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi
venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial
asupra stării materiale a victimei, iar în cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de
lege - gradul lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(3) Daunele cauzate de sustragerea sau circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi
psihotrope se determină pornindu-se de la dozele mici sau mari ale acestora aprobate de
Comitetul Permanent pentru Controlul asupra Drogurilor.
(Art.126 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03)
Articolul 127. TIMPUL DE RĂZBOI
Prin timp de război se înţelege intervalul de la data declarării mobilizării sau a începerii
operaţiilor de război până la data trecerii armatei la starea de pace.
Articolul 128. INFRACŢIUNI MILITARE
(1) Prin infracţiuni militare se înţeleg infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra
modului stabilit de îndeplinire a serviciului militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc
serviciul militar în termen sau în bază de contract, trec pregătirea militară obligatorie sau sunt
chemate la concentrări.
(2) Militarii care au săvârşit infracţiuni sunt traşi la răspundere penală în conformitate cu
prevederile părţilor generală şi specială ale prezentului cod.
Articolul 129. ARMELE
(1) Prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţii legale.
(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar putea fi folosite ca arme sau care au fost
întrebuinţate pentru atac.
Articolul 130. MERCENAR
Prin mercenar se înţelege persoana care activează pe teritoriul unui stat implicat într-un
conflict armat sau în acţiuni militare, în scopul primirii unei recompense materiale, nefiind
cetăţean al acestui stat, neavând domiciliu permanent pe teritoriul acestuia şi nefiind
împuternicită cu executarea unor obligaţii oficiale.
Articolul 131. FAPTA SĂVÂRŞITĂ ÎN PUBLIC
 Prin faptă săvârşită în public se înţelege fapta comisă:
a) într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este întotdeauna accesibil publicului, chiar
dacă în momentul săvârşirii faptei în acel loc nu era prezentă nici o persoană, dar făptuitorul îşi
dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului;
b) în orice alt loc accesibil publicului dacă în momentul săvârşirii faptei erau de faţă două
sau mai multe persoane;
c) într-un loc inaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută, dacă
aceasta s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi
considerate cu caracter familial, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;
e) prin orice mijloace recurgând la care făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar putea ajunge
la cunoştinţa publicului.
Articolul 132. MIJLOACELE DE TRANSPORT
Prin mijloace de transport se înţeleg toate tipurile de automobile, tractoare şi alte tipuri de
maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de
transport mecanice.
Articolul 133. VALORI CULTURALE
Prin valori culturale cu caracter religios sau laic se înţeleg valorile indicate în Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 14 noiembrie 1970 privind
măsurile îndreptate spre interzicerea şi prevenirea introducerii, scoaterii şi transmiterii ilicite a
dreptului de proprietate asupra valorilor culturale.
Articolul 134. RUDENIA
(1) Prin rudenie se înţelege legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este
în linie dreaptă, iar în al doilea caz - în linie colaterală.
(2) Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri.
(3) Rudele unuia dintre soţi sunt afinii celuilalt soţ. Linia şi gradul de afinitate sunt
asimilate liniei şi gradului de rudenie.
(4) Rude apropiate sunt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile, bunicii şi
nepoţii lor.
[Art.134 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
__________
Teoria cu privire la cauzele penale şi contravenţiile administrative
Comentariu la Codul penal al Republicii Moldova (partea generală)

CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA

COMENTARIU
***
PARTEA SPECIALĂ
Capitolul I. INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI SECURITĂŢII OMENIRII,
INFRACŢIUNI DE RĂZBOI
Articolul 135. Genocidul
Articolul 136. Ecocidul
Articolul 137. Tratamente inumane
Articolul 138. Încălcarea dreptului umanitar internaţional
Articolul 139. Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului
Articolul 140. Propaganda războiului
Articolul 141. Activitatea mercenarilor
Articolul 142. Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de protecţie
internaţională
Articolul 143. Aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului
Articolul 144. Clonarea
 Capitolul II. INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI
Articolul 145. Omorul intenţionat
Articolul 146. Omorul săvârşit în stare de afect
Articolul 147. Pruncuciderea
Articolul 148. Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia)
Articolul 149. Lipsirea de viaţă din imprudenţă
Articolul 150. Determinarea la sinucidere
Articolul 151. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
Articolul 152. Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
Articolul 153. Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii
Articolul 154. Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă
Articolul 155. Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii
Articolul 156. Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de
afect
Articolul 157. Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din
imprudenţă
Articolul 158. Constrângerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru
transplantare
Articolul 159. Provocarea ilegală a avortului
Articolul 160. Efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale
Articolul 161. Efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără
consimţământul pacientei
Articolul 162. Neacordarea de ajutor unui bolnav
Articolul 163. Lăsarea în primejdie
Capitolul III. INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII, CINSTEI ŞI DEMNITĂŢII
PERSOANEI
Articolul 164. Răpirea unei persoane
Articolul 165. Traficul de fiinţe umane
Articolul 166. Privaţiunea ilegală de libertate
Articolul 167. Sclavia şi condiţiile similare sclaviei
Articolul 168. Munca forţată
Articolul 169. Internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică
Articolul 170. Calomnia
Capitolul IV. INFRACŢIUNILE PRIVIND VIAŢA SEXUALĂ
Articolul 171. Violul
Articolul 172. Acţiuni violente cu caracter sexual
Articolul 173. Constrângerea la acţiuni cu caracter sexual
Articolul 174. Raportul sexual cu o persoană care nu a atins vârsta de 14 ani
Articolul 175. Acţiuni perverse
Capitolul V. INFRACŢIUNI CONTRA DREPTURILOR POLITICE,
DE MUNCĂ ŞI ALTOR DREPTURI CONSTITUŢIONALE ALE CETĂŢENILOR
Articolul 176. Încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor
Articolul 177. Încălcarea inviolabilităţii vieţii personale
Articolul 178. Violarea dreptului la secretul corespondenţei
Articolul 179. Violarea de domiciliu
Articolul 180. Încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie
Articolul 181. Împiedicarea exercitării libere a dreptului electoral sau a activităţii organelor
electorale
Articolul 182. Falsificarea rezultatelor votării
Articolul 183. Încălcarea regulilor de protecţie a muncii
Articolul 184. Violarea dreptului la libertatea întrunirilor
 Articolul 185. Atentarea la persoană şi la drepturile cetăţenilor sub formă de propovăduire a
credinţelor religioase şi de îndeplinire a riturilor religioase
Capitolul VI. INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Articolul 186. Furtul
Articolul 187. Jaful
Articolul 188. Tâlhăria
Articolul 189. Şantajul
Articolul 190. Escrocheria
Articolul 191. Delapidarea averii străine
Articolul 192. Pungăşia
Articolul 193. Ocuparea bunurilor imobile străine
Articolul 194. Însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor
naturale
Articolul 195. Însuşirea în proporţii mari şi deosebit de mari
Articolul 196. Cauzarea de daune materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere
Articolul 197. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor
Articolul 198. Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor
Articolul 199. Dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost
obţinute pe cale criminală
Articolul 200. Neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului
Capitolul VII. INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI ŞI MINORILOR
Articolul 201. Incestul
Articolul 202. Eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor
Articolul 203. Eschivarea de la acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului
Articolul 204. Divulgarea secretului adopţiei
Articolul 205. Abuzul părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor
Articolul 206. Traficul de copii
Articolul 207. Scoaterea ilegală a copiilor din ţară
Articolul 208. Atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea
unor fapte imorale
Articolul 209. Atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte
substanţe cu efect narcotizant
Articolul 210. Antrenarea minorilor în acţiuni militare sau propaganda războiului în
rândurile lor
Capitolul VIII. INFRACŢIUNI CONTRA SĂNĂTĂŢII PUBLICE ŞI
CONVIEŢUIRII SOCIALE
Articolul 211. Transmiterea unei boli venerice
Articolul 212. Contaminarea cu maladia SIDA
Articolul 213. Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale
Articolul 214. Practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice
Articolul 215. Răspândirea bolilor epidemice
Articolul 216. Producerea (falsificarea), transportarea, păstrarea sau comercializarea
produselor (mărfurilor) periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor
Articolul 217. Circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor
Articolul 218. Prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope
Articolul 219. Organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru consumul substanţelor
narcotice sau psihotrope
Articolul 220. Proxenetismul
Articolul 221. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură
Articolul 222. Profanarea mormintelor
Capitolul IX. INFRACŢIUNI ECOLOGICE
 Articolul 223. Încălcarea cerinţelor securităţii ecologice
Articolul 224. Încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor, materialelor şi deşeurilor
radioactive, bacteriologice sau toxice
Articolul 225. Tăinuirea de date sau prezentarea intenţionată de date neautentice despre
poluarea mediului
Articolul 226. Neîndeplinirea obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor
ecologice
Articolul 227. Poluarea solului
Articolul 228. Încălcarea cerinţelor de protecţie a subsolului
Articolul 229. Poluarea apei
Articolul 230. Poluarea aerului
Articolul 231. Defrişarea ilegală a vegetaţiei forestiere
Articolul 232. Distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere
Articolul 233. Vânatul ilegal
Articolul 234. Îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor
Articolul 235. Încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale
protejate de stat
Capitolul X. INFRACŢIUNI ECONOMICE
Articolul 236. Fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare
false
Articolul 237. Fabricarea sau punerea în circulaţie a cardurilor sau a altor carnete de plată
false
Articolul 238. Dobândirea creditului prin înşelăciune
Articolul 239. Încălcarea regulilor de creditare
Articolul 240. Utilizarea contrar destinaţiei a mijloacelor din împrumuturile interne sau
externe garantate de stat
Articolul 241. Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
Articolul 242. Pseudoactivitatea de întreprinzător
Articolul 243. Spălarea banilor
Articolul 244. Evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor
Articolul 245. Abuzurile la emiterea titlurilor de valoare
Articolul 246. Limitarea concurenţei libere
Articolul 247. Constrângerea de a încheia o tranzacţie sau de a refuza încheierea ei
Articolul 248. Contrabanda
Articolul 249. Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale
Articolul 250. Transportarea, păstrarea sau comercializarea mărfurilor supuse accizelor,
fără marcarea lor cu timbre de control sau timbre de acciz
Articolul 251. Însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea bunurilor gajate, sechestrate
sau confiscate
Articolul 252. Insolvabilitatea intenţionată
Articolul 253. Insolvabilitatea fictivă
Articolul 254. Comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare
standardelor
Articolul 255. Înşelarea clienţilor
Articolul 256. Primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de
deservirea populaţiei
Articolul 257. Executarea necalitativă a construcţiilor
Articolul 258. Încălcarea regulilor de exploatare, reparaţie şi modificare a locuinţelor dintr-
un bloc de locuit
Capitolul XI. INFRACŢIUNI ÎN DOMENIUL INFORMATICII
Articolul 259. Accesul ilegal la informaţia computerizată
Articolul 260. Introducerea sau răspândirea programelor virulente pentru calculatoare
 Articolul 261. Încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic
Capitolul XII. INFRACŢIUNI ÎN DOMENIUL TRANSPORTURILOR
Articolul 262. Încălcarea regulilor de zbor
Articolul 263. Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a
transportului feroviar, naval sau aerian
Articolul 264. Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor
de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport
Articolul 265. Punerea în exploatare a mijloacelor de transport cu defecte tehnice vădite
Articolul 266. Părăsirea locului accidentului rutier
Articolul 267. Repararea necalitativă a căilor de comunicaţie, a mijloacelor de transport
feroviar, naval sau aerian ori punerea lor în exploatare cu defecte tehnice
Articolul 268. Deteriorarea sau distrugerea intenţionată a căilor de comunicaţie şi a
mijloacelor de transport
Articolul 269. Încălcarea regulilor privind menţinerea ordinii şi securitatea circulaţiei
Articolul 270. Oprirea samavolnică, fără necesitate, a trenului
Articolul 271. Blocarea intenţionată a arterelor de transport
Articolul 272. Constrângerea lucrătorului din transportul feroviar, naval, aerian sau auto de
a nu-şi îndeplini obligaţiunile de serviciu
Articolul 273. Răpirea mijlocului de transport
Articolul 274. Răpirea mijlocului de transport cu tracţiune animală, precum şi a animalelor
de tracţiune
Articolul 275. Deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau
navale
Articolul 276. Falsificarea elementelor de identificare ale autovehiculelor
Articolul 277. Folosirea unui autovehicul cu elementele de identificare false
Capitolul XIII. INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII PUBLICE ŞI ORDINII
PUBLICE
Articolul 278. Terorismul
Articolul 279. Activitatea de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste
Articolul 280. Luarea de ostatici
Articolul 281. Comunicarea mincinoasă cu bună-ştiinţă despre actul de terorism
Articolul 282. Organizarea unei formaţiuni paramilitare ilegale sau participarea la ea
Articolul 283. Banditismul
Articolul 284. Crearea sau conducerea unei organizaţii criminale
Articolul 285. Dezordini de masă
Articolul 286. Acţiunile care dezorganizează activitatea penitenciarelor
Articolul 287. Huliganismul
Articolul 288. Vandalismul
Articolul 289. Pirateria
Articolul 290. Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea
ilegală a armelor şi a muniţiilor
Articolul 291. Păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor
Articolul 292. Fabricarea, procurarea, prelucrarea, păstrarea, transportarea, folosirea sau
neutralizarea substanţelor explozive ori a materialelor radioactive
Articolul 293. Încălcarea regulilor de evidenţă, păstrare, transportare şi folosire a
substanţelor uşor inflamabile sau corosive
Articolul 294. Transportarea ilegală cu transportul aerian a substanţelor explozive sau uşor
inflamabile
Articolul 295. Ameninţarea de a sustrage materiale radioactive sau de a le folosi
Articolul 296. Încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor
Articolul 297. Neîndeplinirea dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere în domeniul
protecţiei civile
 Articolul 298. Încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice
Articolul 299. Încălcarea regulilor de pază a liniilor de telecomunicaţii
Articolul 300. Încălcarea regulilor la efectuarea exploatărilor miniere sau a lucrărilor de
construcţie miniere
Articolul 301. Încălcarea regulilor de securitate în întreprinderile sau secţiile supuse
pericolului exploziei
Articolul 302. Iniţierea sau organizarea cerşetoriei
Capitolul XIV. INFRACŢIUNI CONTRA JUSTIŢIEI
Articolul 303. Amestecul în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală
Articolul 304. Calomnierea judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală ori
contribuie la înfăptuirea justiţiei
Articolul 305. Atentarea la viaţa judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală
ori contribuie la înfăptuirea justiţiei
Articolul 306. Tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate
Articolul 307. Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii
Articolul 308. Reţinerea sau arestarea ilegală
Articolul 309. Constrângerea de a face declaraţii
Articolul 310. Falsificarea probelor
Articolul 311. Denunţarea calomnioasă
Articolul 312. Declaraţia mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă
Articolul 313. Refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii
Articolul 314. Constrângerea de a face declaraţii mincinoase, concluzii false sau traduceri
incorecte ori de a se eschiva de la aceste obligaţiuni
Articolul 315. Divulgarea datelor urmăririi penale
Articolul 316. Divulgarea datelor privind măsurile de securitate aplicate faţă de judecător şi
faţă de participanţii la procesul penal
Articolul 317. Evadarea din locurile de deţinere
Articolul 318. Înlesnirea evadării
Articolul 319. Eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoare
Articolul 320. Neexecutarea intenţionată a hotărârii instanţei de judecată
Articolul 321. Nesupunerea prin violenţă cerinţelor administraţiei penitenciarului
Articolul 322. Transmiterea ilegală a unor obiecte interzise persoanelor deţinute în
penitenciare
Articolul 323. Favorizarea infracţiunii
Capitolul XV. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE PERSOANE CU FUNCŢIE DE
RĂSPUNDERE
Articolul 324. Coruperea pasivă
Articolul 325. Coruperea activă
Articolul 326. Traficul de influenţă
Articolul 327. Abuzul de putere sau abuzul de serviciu
Articolul 328. Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu
Articolul 329. Neglijenţa în serviciu
Articolul 330. Primirea de către un funcţionar a recompensei ilicite
Articolul 331. Refuzul de a îndeplini legea
Articolul 332. Falsul în acte publice
Capitolul XVI. INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE PERSOANELE CARE
GESTIONEAZĂ
ORGANIZAŢIILE COMERCIALE, OBŞTEŞTI SAU ALTE ORGANIZAŢII
NESTATALE
Articolul 333. Luarea de mită
Articolul 334. Darea de mită
Articolul 335. Abuzul de serviciu
 Articolul 336. Depăşirea atribuţiilor de serviciu
Capitolul XVII. INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢILOR PUBLICE ŞI
SECURITĂŢII DE STAT
Articolul 337. Trădarea de Patrie
Articolul 338. Spionajul
Articolul 339. Uzurparea puterii de stat
Articolul 340. Rebeliunea armată
Articolul 341. Chemările la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii
constituţionale a Republicii Moldova
Articolul 342. Atentarea la viaţa Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui
Parlamentului sau a Prim-ministrului
Articolul 343. Diversiunea
Articolul 344. Divulgarea secretului de stat
Articolul 345. Pierderea documentelor ce conţin secrete de stat
Articolul 346. Acţiunile intenţionate îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării
naţionale, rasiale sau religioase
Articolul 347. Profanarea simbolurilor naţional-statale
Articolul 348. Împiedicarea activităţii legale a persoanei cu funcţie de răspundere
Articolul 349. Ameninţarea sau violenţa săvârşită asupra unei persoane cu funcţie de
răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească
Articolul 350. Atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei
Articolul 351. Uzurparea de calităţi oficiale
Articolul 352. Samavolnicia
Articolul 353. Eschivarea de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară
obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor
Articolul 354. Eschivarea de la mobilizare
Articolul 355. Eschivarea sau refuzul de a îndeplini obligaţiunile serviciului de alternativă
Articolul 356. Eschivarea pe timp de război de la îndeplinirea prestaţiilor
Articolul 357. Organizarea sau conducerea unei greve ilegale, precum şi împiedicarea
activităţii întreprinderii, instituţiei ori organizaţiei în condiţiile stării de urgenţă
Articolul 358. Organizarea sau participarea activă la acţiuni de grup care tulbură grav
ordinea publică ori implicarea minorilor în aceste acţiuni
Articolul 359. Cumpărarea sau vânzarea documentelor oficiale
Articolul 360. Luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor,
imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor
Articolul 361. Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a
imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false
Articolul 362. Trecerea ilegală a frontierei de stat .
Articolul 363. Folosirea ilegală a însemnelor Crucii Roşii
Capitolul XVIII. INFRACŢIUNI MILITARE
Articolul 364. Neexecutarea intenţionată a ordinului
Articolul 365. Opunerea de rezistenţă şefului sau constrângerea acestuia la încălcarea
obligaţiunilor de serviciu
Articolul 366. Insultarea militarului
Articolul 367. Ameninţarea şefului
Articolul 368. Acte de violenţă săvârşite asupra şefului
Articolul 369. Încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre militari, dintre
persoanele care trec pregătirea militară obligatorie şi dintre rezervişti, dacă între ei nu există
raporturi de subordonare
Articolul 370. Abuzul de putere, excesul de putere sau inacţiunea la exercitarea puterii
Articolul 371. Dezertarea
Articolul 372. Eschivarea de la serviciul militar
 Articolul 373. Încălcarea regulilor de mânuire a armei, de manipulare a substanţelor şi
obiectelor ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur
Articolul 374. Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă
Articolul 375. Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) al trupelor
militare
Articolul 376. Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern
Articolul 377. Încălcarea regulilor cu privire la menţinerea ordinii publice şi la asigurarea
securităţii publice
Articolul 378. Atitudinea neglijentă faţă de serviciul militar
Articolul 379. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a patrimoniului militar
Articolul 380. Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar
Articolul 381. Risipirea sau pierderea patrimoniului militar
Articolul 382. Încălcarea regulilor de conducere sau de exploatare a maşinilor
Articolul 383. Încălcarea regulilor de zbor sau ale pregătirii de zbor
Articolul 384. Încălcarea regulilor de navigaţie
Articolul 385. Predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului
Articolul 386. Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma
Articolul 387. Predarea de bună voie în prizonierat
Articolul 388. Acţiunile criminale ale militarilor aflaţi în prizonierat
Articolul 389. Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă
Articolul 390. Actele de violenţă asupra populaţiei din zona operaţiilor militare
Articolul 391. Încălcarea gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor
militare
Articolul 392. Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii ca element protector în timpul
conflictului armat
Articolul 393. Infracţiunile săvârşite de civili
ABREVIERI:
abr. = abreviat, abreviere
alin. = alineat şi derivatele
AP = revista Avocatul poporului
art. = articol şi derivatele
BNM = Banca Naţională a Moldovei
cap. = capitolul şi derivatele
CC = Codul civil
CCA = Codul contravenţiilor administrative
CE = Consiliul Europei
CEDO = Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
ale Omului
CEl = Codul electoral
CEx = Codul de executare
CF = Codul familiei
CFisc. = Codul fiscal
CG = Convenţiile de la Geneva din 1949
CIP = Curtea Internaţională Penală
CÎS = Camera Înregistrării de Stat
CJC = Codul jurisdicţiei constituţionale
CM = Codul muncii
CP = Codul penal
CPC = Codul de procedură civilă
CPP = Codul de procedură penală
CRM = Constituţia Republicii Moldova
CU = Curtea Europeană a Drepturilor Omului
 DE = Dicţionarul enciclopedic, Cartier, 2000
Dec. CA = Decizia Curţii de Apel
Dec. Tr. Chişinău = Decizia Tribunalului Chişinău
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române
DTI = Departamentul Tehnologii Informaţionale
DUDO = Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
FMI = Fondul Monetar Internaţional
HG = Hotărârea Guvernului
HP CSJ = Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
HP JSRM = Hotărârea Plenarei Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova
JM = Judecătoria Militară
M = monitor şi derivatele
MA = Ministerul Apărării
MAI = Ministerul Afacerilor Interne
MF = Ministerul Finanţelor
MO = Monitorul Oficial
MS = Ministerul Sănătăţii
nr. = număr şi derivatele
ONU = Organizaţia Naţiunilor Unite
ord. = ordin şi derivatele
p. = punct şi derivatele
pag. = pagina şi derivatele
PPA = Primul Protocol adiţional
rec. = recomandare şi derivatele
reg. = regulament şi derivatele
rez. = rezoluţie şi derivatele
RM = Republica Moldova şi derivatele
RND = Revista Naţională de Drept
sec. = secţiune şi derivatele
sent. = sentinţa şi derivatele
SFS = Serviciul Fiscal de Stat
TI = Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte
TVA = taxa pe valoarea adăugată
ULIM = Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
USM = Universitatea de Stat din Moldova
PARTEA SPECIALĂ
CAPITOLUL I
INFRACŢIUNI CONTRA PĂCII ŞI SECURITĂŢII OMENIRII, INFRACŢIUNI DE
RĂZBOI
Articolul 135. GENOCIDUL
Săvârşirea, în scopul de a nimici în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial
sau religios, a vreuneia din următoarele fapte:
a) omorârea membrilor acestui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului;
c) luarea de măsuri pentru scăderea natalităţii în sânul grupului;
d) traficul copiilor ce ţin de grupul respectiv;
e) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care conduc la
exterminarea lui fizică totală sau parţială,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Genocidul comis atât în timp de pace, cât şi în timp de război este o crimă de drept
internaţional penal. Componenţa de infracţiune este formulată pornind de la prevederile art.2 al
Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 9 decembrie 1948 (TI, vol.1,
pag.100-104).
2. Latura obiectivă a infracţiunii se manifestă prin acţiunile orientate spre a nimici în
totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios, prin vreuna din următoarele
fapte:
a) Omorârea membrilor acestui grup. Activitatea infracţională a acestei forme de realizare
a laturii obiective este identică cu cea prevăzută în art.145 CP.
b) Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului. Activitatea
infracţională a acestei forme de realizare a laturii obiective este identică cu cea prevăzută în
art.151 CP.
c) Luarea de măsuri pentru scăderea natalităţii în sânul grupului. Activitatea infracţională
se realizează prin avorturi forţate, acte de sterilizare, castrare etc. care au ca scop împiedicarea
procreării în sânul grupului.
d) Traficul copiilor ce ţin de grupul respectiv. Această formă de activitate infracţională
constă în distrugerea indirectă a grupului, traficul copiilor efectuându-se contra voinţei
membrilor grupului într-o altă colectivitate sau grup.
e) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care conduc la exterminarea
lui fizică totală sau parţială. Sunt cunoscute următoarele modalităţi de realizare a acestei
activităţi infracţionale: neasigurarea asistenţei medicale, crearea unor condiţii inumane de
existenţă: hrană, locuinţă, obiecte vestimentare.
3. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă şi prin existenţa unui scop urmărit de
făptuitor - în mod special - nimicirea în totalitate sau în parte a unui grup naţional, etnic, rasial
sau religios.
4. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
ARTICOLUL 136. ECOCIDUL
Distrugerea intenţionată în masă a florei sau a faunei, intoxicarea atmosferei ori a
resurselor acvatice, precum şi săvârşirea altor acţiuni ce pot provoca sau au provocat o
catastrofă ecologică,
se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
1. Etimologia termenului este greco-latină: oikos în greceşte înseamnă casă, gospodărie, iar
cido în latină înseamnă a omorî. Literalmente ideea de ecocid se descifrează prin a omorî casa.
2. Infracţiunile de ecocid sunt aceleaşi infracţiuni ecologice, însă de proporţii globale sau
regionale cu consecinţe ireversibile pentru natură şi om. Din acest motiv şi deoarece atentează la
menţinerea securităţii omenirii, infracţiunea de ecocid este plasată în primul capitol.
3. Comunitatea internaţională a elaborat un şir de convenţii prin care este recunoscut şi
garantat dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos şi echilibrat. RM, ratificând
convenţiile respective (Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale
din Europa, adoptată la Berna la 19.09.1979; Convenţia privind evaluarea impactului asupra
mediului în zonele transfrontaliere, adoptată la Espoo, Finlanda, la 25.02.1991; Carta Mondială
pentru natură, adoptată la New York la 28.10.1982, a se vedea TI, vol.7, pag.59-65), şi-a
demonstrat ataşamentul faţă de ideile exprimate, conştientizând faptul că distrugerea mediului
duce, ireversibil, şi la distrugerea fiinţei umane.
4. Problema mediului este o problemă primordială pentru stat şi societate. Art.137 din CRM
proclamă dreptul la un mediu sănătos: "1) Fiecare om are dreptul la un mediu neprimejdios din
punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de
uz casnic inofensive...".
5. Latura obiectivă a ecocidului se realizează prin distrugere intenţionată în masă a florei
sau a faunei; intoxicare a atmosferei ori a resurselor acvatice; săvârşire de alte acţiuni ce pot
provoca sau au provocat o catastrofă ecologică.
 Esenţa ideatică a sintagmei distrugere intenţionată în masă a florei sau a faunei presupune
acţiuni intenţionate de nimicire a speciilor de animale sau a plantelor care există într-un anumit
mediu sau regiune într-un număr sau proporţie care pun în primejdie perpetuarea speciei.
Noţiunea de intoxicare a atmosferei ori a resurselor acvatice înglobează acţiunile de
impurificare a aerului, apelor cu substanţe chimice, deşeuri, gaze de eşapament şi reziduuri
industriale, agricole, comunale, de transport auto etc., care depăşesc limitele şi normele stabilite
de legislaţie.
Prin catastrofă ecologică se înţelege un eveniment tragic de proporţii regionale sau globale,
ireversibil pentru natură şi fiinţa umană (catastrofa de la Cernobâl).
6. La stabilirea cuantumului despăgubirilor cauzate naturii se vor aplica prevederile din
Codul silvic, Codul funciar, Codul apelor, Codul subsolului, Legea regnului animal etc.
7. Latura subiectivă a infracţiunii de ecocid se realizează prin intenţie directă sau indirectă.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 137. TRATAMENTE INUMANE
(1) Supunerea, prin orice metode, la tortură sau tratamente inumane pentru a cauza în
mod intenţionat mari suferinţe sau vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii
răniţilor, bolnavilor, prizonierilor, persoanelor civile, membrilor personalului sanitar civil sau
al Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţilor, precum şi oricărei alte
persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale,
biologice sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor
se pedepseşte cu închisoare de la 8 la 15 ani.
(2) Săvârşirea faţă de persoanele indicate la alin.1 a uneia dintre următoarele fapte:
a) constrângerea de a îndeplini serviciul militar în forţele armate ale adversarului;
b) luarea de ostatici;
c) deportarea;
d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;
e) condamnarea de către o instanţă de judecată constituită în mod ilegal fără judecată
prealabilă şi fără respectarea garanţiilor juridice fundamentale prevăzute de lege,
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(3) Torturarea, mutilarea, exterminarea sau executarea fără o judecată legală a
persoanelor menţionate la alin.1,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile constituie baza libertăţii, a justiţiei şi a păcii în lume.
2. Termenii şi noţiunile folosite în desemnarea conceptului de tratament inuman sunt
explicate şi utilizate în sensul pe care li-l oferă Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984
(TI, vol.1, pag.129-144) şi PPA la CG (TI, vol.5, pag.194-196), semnat la 12 august 1949,
referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale (art.8):
a) supunerea unei persoane la tratament inuman se realizează prin orice metode de lipsire a
persoanei de condiţii elementare de viaţă, de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, de igienă, asistenţă
medicală etc., greu de suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral;
b) termenul tortură desemnează orice act prin care i se provoacă persoanei suferinţe de
natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o
persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra
unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea,
atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii
publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu
consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane;
 c) prin sintagma mari suferinţe se înţelege durerea fizică sau morală, starea persoanei care
resimte puternic o durere fizică sau psihică;
d) noţiunea de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei supuse
tratamentului inuman este explicată în comentariul la art.151 CP;
e) prin termenii răniţi şi bolnavi se înţeleg persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a
unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice sau mintale, au nevoie de
îngrijiri medicale şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Aceşti termeni vizează, deopotrivă,
lăuzele, nou-născuţii şi alte persoane care ar putea avea nevoie de îngrijiri medicale imediate,
cum ar fi infirmii şi femeile însărcinate, şi care se abţin de la orice act de ostilitate;
f) prin noţiunea de prizonier de război se înţelege o persoană care ia parte la ostilităţi şi
cade în mâinile părţii adverse. Prizonierul de război este presupus a fi şi, în consecinţă, este
protejat de prevederile celei de-a III-a Convenţii de la Geneva, atunci când el revendică statutul
de prizonier de război sau rezultă că are dreptul la statutul de prizonier de război;
g) este considerată civilă orice persoană care nu aparţine uneia din categoriile prevăzute în
art.4 A 1), 2), 3) şi 6) al celei de-a III-a CG şi în art.43 al PPA. În caz de îndoială, persoana
respectivă va fi considerată civilă (art.50 PPA). Populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile.
Prezenţa în mijlocul populaţiei civile a persoanelor izolate care nu corespund definiţiei de
persoană civilă nu privează această populaţie de calitatea sa;
h) prin noţiunea de personal sanitar civil se înţelege totalitatea angajaţilor care au în funcţie
îngrijirea bolnavilor şi răniţilor în armată sau a civililor în unităţile de întremare şi de
diagnosticare;
i) prin personal al Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate acesteia se înţelege totalitatea
angajaţilor în organizaţia internaţională a Crucii Roşii şi în alte societăţi naţionale voluntare de
asistenţă, recunoscute legal şi autorizate de către o parte la conflict;
j) prin termenul naufragiaţi se înţeleg persoanele, militari sau civili, care se află într-o
situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape, ca urmare a nenorocirii care-i loveşte sau care
loveşte nava sau aeronava care-i transportă, şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Aceste
persoane, cu condiţia ca ele să continue să se abţină de la orice act de ostilitate, vor continua să
fie considerate naufragiaţi în timpul salvării lor până vor fi dobândit un alt statut în virtutea
Convenţiilor sau a PPA la CG;
k) prin supunere a unei persoane la experienţe medicale biologice sau ştiinţifice se înţelege
folosirea persoanei ca material viu pentru efectuarea unor anumite experimente. Pentru existenţa
infracţiunii în această modalitate este necesar ca experienţele la care este supusă persoana să nu
fie justificate de un tratament medical în interesul ei.
3. Alin.2 art.137 prevede următoarele circumstanţe agravante care se referă la formele de
realizare a laturii obiective:
a) constrângerea de a îndeplini serviciul militar în forţele armate ale adversarului
presupune determinarea persoanei de a se încadra efectiv în forţele armate ale adversarului sau
de a presta nişte servicii în favoarea acestora;
b) luarea de ostatici presupune lipsirea de libertate a uneia sau a mai multor persoane drept
represalii ori impunerea adversarului la o anumită conduită. Prin ostatic se înţelege o persoană
dintr-un teritoriu ocupat în timp de război, reţinută de ocupant drept garanţie pentru a preveni
acte ostile împotriva sa. Pentru intensificarea presiunilor, ostaticii sunt ameninţaţi cu moartea.
Pentru a exista componenţa de infracţiune dată, nu are însemnătate numărul persoanelor luate ca
ostatici şi nici durata reţinerii lor în această stare;
c) deportare înseamnă a trimite forţat persoana din teritoriul în care se află în teritoriul
statului străin, inamic, sau într-un alt teritoriu ocupat de inamic. Pentru existenţa infracţiunii nu
are importanţă numărul persoanelor deportate, durata deportării şi distanţa. Latura obiectivă a
infracţiunii de deportare este realizată chiar dacă a fost deportată o singură persoană;
d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal. Prin dislocare se înţelege o mutare
forţată dintr-o localitate în alta, dar în interiorul aceluiaşi stat. Numărul persoanelor dislocate şi
durata dislocării nu au un rol hotărâtor la calificarea infracţiunii de tratamente inumane. Prin
lipsire de libertate se înţeleg o serie de acţiuni prin care se restrânge libertatea persoanei aflate
sub puterea forţei inamice: amplasarea persoanelor în lagăre sau în alte locuri de detenţie. Pentru
ca infracţiunea să fie calificată ca atare, această acţiune trebuie să fie lipsită de temei legal;
e) condamnarea de către o instanţă de judecată constituită în mod ilegal, fără judecată
prealabilă şi fără respectarea garanţiilor juridice fundamentale prevăzute de lege, înseamnă
pronunţarea unei sentinţe de condamnare nerespectând procedura legală stabilită de lege şi
neglijând mijloacele prin care se asigură învinuiţilor o judecată legală (dreptul la apărare, dreptul
liber la justiţie, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru una şi aceeaşi faptă
etc.).
4. Alin.3 art.137 prevede următoarele circumstanţe agravante:
a) pentru noţiunea de torturare a se vedea comentariul termenului tortură efectuat la p.2
lit.b) al art.137;
b) termenul mutilare desemnează acţiunile de a mutila şi rezultatul ei, adică a tăia, a amputa
o parte a corpului, a schilodi, a desfigura;
c) termenul exterminare înseamnă a ucide, a nimici, a masacra, a stârpi în masă;
d) executarea fără judecată legală a persoanelor menţionate în alin.1 înseamnă a aduce la
îndeplinire o hotărâre a unei instanţe ilegale.
5. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă.
6. Subiect al infracţiunii de tratament inuman poate fi orice persoană civilă sau militară care
a atins vârsta de 16 ani.
ARTICOLUL 138. ÎNCĂLCAREA DREPTULUI UMANITAR INTERNAŢIONAL
(1) Executarea unui ordin nelegitim care conduce la săvârşirea infracţiunilor prevăzute
la art.137
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(2) Darea de către şef unui subordonat în timpul conflictului armat sau al acţiunilor
militare a unui ordin vădit nelegitim, orientat spre săvârşirea de infracţiuni prevăzute la
art.137, dacă lipsesc semnele unei infracţiuni mai grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 8 la 15 ani.
(3) Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către şef a obligaţiilor de
preîntâmpinare a săvârşirii de către subordonaţi a infracţiunilor prevăzute la art.137
se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 12 ani.
1. Toate unităţile armate care iau parte la conflictele militare sunt puse sub o comandă care
răspunde de conduita subordonaţilor şi asigură un regim de disciplină internă pentru a asigura
respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile în conflictele armate (a se vedea art.43
PPA). Ordinul are valoare juridică dacă este emis şi se încadrează în limitele competenţelor
funcţionale ale emiţătorului.
2. Prin ordin se înţelege o dispoziţie cu caracter obligatoriu, scrisă sau verbală, emisă de o
persoană oficială pentru a fi executată de subalterni. Pentru elucidarea noţiunilor de ordin
nelegitim (ordin sau dispoziţie ilegală) şi ordin vădit nelegitim (ordin sau dispoziţie vădit ilegale)
a se vedea prevederile alin.5 şi 6 art.364 CP.
3. Infracţiunile mai grave decât cele de încălcare a dreptului umanitar internaţional sunt
genocidul, omorul etc. Prin infracţiuni mai grave se înţeleg crimele pentru care este posibilă
aplicarea pedepsei cu închisoarea pe un termen de peste 15 ani sau detenţiunea pe viaţă, deci
infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave.
4. Părţile la conflictul militar trebuie să-i însărcineze pe comandanţii militari în ceea ce-i
priveşte pe membrii forţelor armate puse sub comanda lor, precum şi cu privire la celelalte
persoane aflate sub autoritatea lor pentru a le împiedica să comită infracţiuni prevăzute de CG, să
le pedepsească şi să le denunţe autorităţilor competente (TI, vol.5, pag.241).
5. Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către şef a obligaţiunilor de
preîntâmpinare a săvârşirii de către subordonaţi a infracţiunilor prevăzute la art.137 CP ca
rezultat al unei atitudini neglijente sau neconştiincioase faţă de ele constituie modalităţile de
realizare a laturii obiective prevăzute de alin.3 art.138 CP.
 Noţiunile de neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare sunt analoage cu cele expuse
în comentariul art.329 CP.
6. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de alin.1 şi 2 ale articolului supus analizei se
realizează prin intenţie directă. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în alin.3 se realizează
din imprudenţă.
7. Subiect al infracţiunii de încălcare a dreptului umanitar internaţional poate fi orice
persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani, îşi face serviciul militar sau care se
încadrează în categoria de combatant. Subiectul infracţiunii prevăzute de alin.2 şi 3 este unul
special - şeful, comandantul militar.
Articolul 139. PLANIFICAREA, PREGĂTIREA, DECLANŞAREA SAU DUCEREA
RĂZBOIULUI
(1) Planificarea, pregătirea sau declanşarea războiului
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(2) Ducerea războiului
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Activitatea organizatorică, îndreptată spre planificarea, pregătirea, declanşarea sau
ducerea războiului, se consideră o infracţiune deosebit de periculoasă contra păcii şi omenirii. În
plan universal războiul este considerat una dintre cele mai grave crime internaţionale.
2. În articolul 1 al Rezoluţiei nr.3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 a Adunării Generale a
ONU agresiunea era definită astfel: "Folosirea forţei armate de către un stat împotriva
suveranităţii, integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a unui alt stat sau în orice alt mod
este incompatibil cu Carta ONU". Art.2 al aceleiaşi rezoluţii prevede că folosirea forţei armate,
prin violarea Cartei, de către un stat care acţionează primul constituie dovada suficientă, prima
facie a unui act de agresiune.
3. Infracţiunea de planificare a războiului înseamnă alcătuirea planului strategic şi tactic de
declanşare şi de ducere a războiului concret (alegerea ţării care urmează a fi atacată,
determinarea termenelor şi a amploarei conflictului, potenţialul implicării altor state, fixarea
rezultatelor agresiunii etc.).
4. Etapă de pregătire a războiului de agresiune se consideră acţiunile concrete prin care se
realizează scopul de perspectivă al infracţiunii de război agresiv (de exemplu, concentrarea
forţelor armate într-o regiune apropiată de zona de interes a inamicului, săvârşirea unor
antrenamente tactice apropiate de luptele reale, creşterea producţiei industriale de război:
armament, tehnică militară; pregătirea surplusurilor de hrană, medicamente, lubrifianţi şi
carburanţi, activizarea acţiunilor de informare asupra statului şi zonei respective, pregătirea
rezervelor de unităţi de îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru bărbaţi etc.).
5. Noţiunea de declanşare a războiului înseamnă începerea propriu-zisă a războiului,
realizarea actului concret de agresiune prin declararea sau nedeclararea acestuia.
6. Prin noţiunea de ducere a războiului se înţelege continuarea războiului deja declanşat.
7. Printre multiplele forme de agresiune se numără: atacarea armată a teritoriului unui stat
străin sau orice tip de ocupaţie militară (chiar temporară), invazia, atacul, orice anexare din
teritoriul statului atacat, bombardarea sau folosirea oricăror alte arme împotriva statului care a
constituit ţinta agresorului, blocarea porturilor şi a frontierelor statului atacat, folosirea armatei
altui stat aflate în baza unor acorduri pe teritoriul statului atacat, folosirea bandelor de mercenari
etc.
8. Latura subiectivă a infracţiunii de planificare, pregătire, declanşare sau ducere a unui
război agresiv se caracterizează prin premeditare şi se realizează întotdeauna prin intenţie
directă.
9. Subiect al infracţiunilor de planificare, pregătire, declanşare sau ducere a războiului
poate fi preşedintele ţării sau, în lipsa unei asemenea funcţii, persoana care deţine funcţia
supremă de conducere în stat: preşedintele parlamentului, primul ministru.
Articolul 140. PROPAGANDA RĂZBOIULUI
 (1) Propaganda războiului, răspândirea de informaţii tendenţioase ori inventate,
instigatoare la război sau orice alte acţiuni orientate spre declanşarea unui război, săvârşite
verbal, în scris, prin intermediul radioului, televiziunii, cinematografului sau prin alte
mijloace,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 8 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Săvârşirea acţiunilor prevăzute la alin.1 de o persoană cu înaltă funcţie de
răspundere
se pedepseşte cu amendă de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la
8 la 12 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Propaganda războiului este o infracţiune contra păcii şi securităţii omenirii. Art.20 al
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stipulează direct : "Orice
propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege. Orice îndemn la ură naţională, rasială
sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violenţă, este interzisă
prin lege" (TI, vol.1, pag.38-39).
2. Prin noţiunea de propagandă a războiului se înţelege răspândirea ideilor, doctrinelor în
favoarea războiului.
3. Răspândirea de informaţii tendenţioase ori inventate instigatoare la război înseamnă
aducerea la cunoştinţa publicului a unor fapte denaturate complet sau parţial, care au drept scop
înrădăcinarea în conştiinţa membrilor societăţii a unei stări de tensionare psihică sau psihoză a
războiului.
4. Prin orice alte acţiuni orientate spre declanşarea unui război se înţelege orice formă şi
tip de manifestare, de îndemnare în favoarea războiului. Acţiunile în cauză pot fi săvârşite oral
sau în scris, prin intermediul radioului, televiziunii, cinematografului, prin internet etc.
5. Alin.2 art.140 CP prevede propaganda războiului, săvârşită de un subiect special - o
persoană cu înalte funcţii de răspundere (a se vedea prevederile art.123 CP).
6. Propaganda războiului se caracterizează prin intenţie directă. Făptuitorul îşi dă seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, creează o stare de pericol în domeniul menţinerii păcii,
a prevăzut urmările prejudiciabile pentru securitatea omenirii şi le-a dorit.
7. Subiect al infracţiunii de propagandă a războiului poate fi orice persoană fizică
responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani, iar pentru acţiunile prevăzute de alin.2 art.140 CP -
persoana cu înaltă funcţie de răspundere, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 141. ACTIVITATEA MERCENARILOR
(1) Participarea mercenarului într-un conflict armat sau la acţiuni militare
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.
(2) Angajarea, instruirea, finanţarea sau altă asigurare a mercenarilor, precum şi
folosirea lor într-un conflict armat sau în acţiuni militare,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani.
1. Activitatea mercenarilor prejudiciază relaţiile sociale care menţin şi apără pacea,
securitatea omenirii. Gradul prejudiciabil sporit al infracţiunii este relevat şi în prevederile
Convenţiei internaţionale împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor, în
preambulul căreia se stipulează că mercenarii sunt recrutaţi, folosiţi, finanţaţi şi instruiţi pentru
activităţi care violează principiile dreptului internaţional, cum ar fi suveranitatea, independenţa
politică şi integritatea teritorială a statelor, precum şi autodeterminarea popoarelor.
2. Prin termenul mercenar se înţelege "orice persoană: a) care este special recrutată în ţară
sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat; b) care, în fapt, ia parte la ostilităţi; c) care
ia parte la ostilităţi în special în vederea obţinerii unui avantaj personal şi căreia îi este efectiv
promisă, de către o parte la conflict sau în numele ei, o remunerare superioară aceleia promise
sau plătite combatanţilor având un grad şi o funcţie analoage în forţele armate ale acestei părţi;
d) care nu este nici resortisant al unei părţi la conflict şi nici rezident al teritoriului controlat de o
parte la conflict; e) care nu este membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict şi f) care nu a
fost trimisă de către un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială ca membru al
forţelor armate ale statului respectiv" (art.47 PPA la CG, în TI, vol.5, pag.215).
3. Noţiunea mercenar este descifrată şi în art.130 CP.
4. Prin participarea mercenarului la un conflict armat sau la acţiuni militare se înţeleg
acţiunile de luptă, participarea la ostilităţi în vederea obţinerii unui avantaj personal.
5. Prin noţiunea de angajare se are în vedere activitatea unei persoane privind atragerea a
două sau mai multor persoane în conflictul militar sau acţiunile militare în calitate de mercenar.
6. Instruirea mercenarilor constituie activitatea profesională privind pregătirea
mercenarului angajat în conflictele armate sau în acţiunile militare.
7. Finanţarea sau altă asigurare a mercenarilor presupune asigurarea materială a activităţii
mercenarilor, adică oferirea mijloacelor băneşti, a oricăror alte valori materiale, armament etc.
8. Folosirea mercenarului constă în utilizarea serviciilor oferite de mercenari în conflictele
militare sau în acţiunile militare.
9. Noţiunea de conflict armat exprimă o neînţelegere, o ciocnire de interese, un dezacord
între state, care se soluţionează prin implicarea forţelor armate.
10. Prin acţiuni militare se înţeleg acţiunile propriu-zise săvârşite de forţele armate ale
statelor implicate în conflictul armat.
11. Latura subiectivă a infracţiunii de mercenariat se săvârşeşte prin intenţie directă.
Persoana care recurge conştient la acţiunile de mercenariat este conştientă de caracterul
prejudiciabil al acţiunilor sale, prevede urmările şi doreşte în mod conştient săvârşirea actelor de
violenţă în schimbul unei remunerări materiale.
12. Subiect al infracţiunii de mercenariat poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a
atins vârsta de 16 ani.
Articolul 142. ATACUL ASUPRA PERSOANELOR SAU INSTITUŢIILOR CARE
BENEFICIAZĂ DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂ
Atacul asupra reprezentantului unui stat străin sau asupra colaboratorului unei
organizaţii internaţionale, persoane care beneficiază de protecţie internaţională conform
prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi asupra
oficiilor sau locuinţelor acestora, dacă atacul are drept scop provocarea războiului sau
complicaţiilor internaţionale,
se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 15 ani.
1. Drept bază juridică pentru protecţia persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de
protecţie internaţională în dreptul internaţional servesc prevederile convenţiilor internaţionale:
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961, Convenţia de la
Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963, Convenţia cu privire la prevenirea şi
reprimarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională,
inclusiv agenţii diplomatici, din 14 decembrie 1973, Convenţia privind reprezentarea statelor în
relaţiile cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal din 1975 de la Viena, Convenţia
europeană asupra terorismului din 1976 etc.
2. Noţiunea de persoană care se bucură de protecţie internaţională este descifrată în art.1
al Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor care se
bucură de o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, din 14 decembrie 1973: "Orice
şef de stat, inclusiv fiecare membru al organului colegial care exercită în virtutea prevederilor
constituţionale funcţiile şefului statului şi orice şef de guvern sau orice ministru al afacerilor
externe, dacă o asemenea persoană se găseşte într-un stat străin, precum şi membrii familiei sale
care îl însoţesc; oricare reprezentant, funcţionar sau personalitate oficială a unui stat şi orice
funcţionar, personalitate oficială sau alt agent al organizaţiei interguvernamentale care, la data şi
în locul unde s-a comis o infracţiune împotriva persoanei sale, a localurilor sale oficiale, a
domiciliului privat sau a mijloacelor sale de transport, are dreptul, conform dreptului
internaţional, la o protecţie specială împotriva oricărui atentat la persoana, libertatea sau
demnitatea sa, ca şi a membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu ei".
 3. Noţiunea de persoană care se bucură de protecţie internaţională este stipulată în
articolul 122 CP.
4. Noţiunea de misiune diplomatică desemnează un oficiu sau o reprezentanţă diplomatică
cu grad de ambasadă sau de legaţie, care este creată prin acordul dintre state în urma stabilirii
relaţiilor diplomatice. Misiunea diplomatică a unui stat se bucură de inviolabilitatea localului,
arhivelor, documentelor, corespondenţei. Angajaţii misiunii diplomatice - agenţii diplomatici şi
consulari (şi membrii familiilor lor) - se bucură de inviolabilitatea domiciliului, a propriei
persoane, imunitate de jurisdicţie, scutiri de taxe şi impozite personale.
5. Prin atac asupra reprezentantului unui stat străin sau asupra colaboratorului unei
organizaţii internaţionale se înţelege o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă ce
se materializează într-o acţiune îndreptată împotriva persoanelor sau instituţiilor care beneficiază
de protecţie internaţională.
6. Prin provocare de război se înţeleg acţiunile orientate spre discreditarea statului în care
se află persoana ce se bucură de protecţie internaţională sau a statului reprezentat de o asemenea
persoană sau a oricărui alt stat cu scopul de a fi atras în conflicte militare. Prin complicare a
relaţiilor internaţionale se înţelege întreruperea relaţiilor diplomatice, a relaţiilor contractuale, a
altor relaţii dintre statele implicate.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă prin intenţie directă, indiferent de motiv, în
scopul de a provoca război sau de a complica relaţiile internaţionale.
8. În calitate de subiect apare orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 143. APLICAREA MIJLOACELOR ŞI METODELOR INTERZISE DE
DUCERE A RĂZBOIULUI
(1) Aplicarea în cadrul conflictului armat sau al acţiunilor militare a mijloacelor şi
metodelor de ducere a războiului interzise de tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(2) Aplicarea armei de nimicire în masă interzise de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Orice stat care foloseşte arme nucleare sau termonucleare trebuie să fie considerat
violator al Cartei ONU, deoarece acţionează contrar spiritului legilor umanităţii şi comite o
crimă contra umanităţii şi civilizaţiei (a se vedea Rezoluţia ONU 1653/XVI din 14 noiembrie
1961).
2. Dreptul internaţional interzice armele şi metodele de război: armele chimice, armele
bacteriologice (biologice), capcanele, otrăvurile, armele nucleare, armele incendiare, orice
metode şi mijloace de război ecologic, armele şi/sau metodele care produc inevitabil moartea ori
suferinţe inutile: proiectilele de calibru mic, gloanţele "dum-dum", gazele asfixiante, toxice sau
similare, otrăvurile sau armele otrăvite, proiectilele cu schije nelocalizabile, tehnicile de
schimbare a mediului în scopuri militare.
3. În art.35 din Titlul III Mijloace de luptă. Statutul de combatant şi de prizonier de război,
Sec.I Metode şi mijloace de luptă (PPA la CG, TI, vol.5, pag.189-258) se stipulează: "1. În orice
conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este
nelimitat. 2. Este interzis să se întrebuinţeze arme, proiectile şi materiale, metode de luptă de
natură să provoace suferinţe inutile. 3. Este interzis să se întrebuinţeze metode şi mijloace de
luptă concepute pentru a cauza, sau de la care se poate aştepta că vor cauza pagube excesive, de
durată şi grave mediului natural".
4. Dreptul umanitar interzice atacurile fără discriminare. În sensul prevederilor art.51 PPA,
prin atacuri fără discriminare se înţeleg:
 atacurile care nu sunt orientate asupra unui obiectiv militar determinat;
 atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă ce nu pot fi îndreptate împotriva
unui obiectiv militar determinat, sau
  atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate
şi care sunt capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau
bunuri cu caracter civil.

5. Noţiunea de ducere a războiului a fost elucidată în comentariul art.139 CP.

6. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă, adică făptuitorul
este conştient de caracterul devastator al acţiunilor pe care le întreprinde, prevede urmările şi
doreşte în mod conştient aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului,
declanşarea şi/sau ducerea războiului.
7. Subiect al infracţiunii de aplicare a mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a
războiului este persoana responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
ARTICOLUL 144. CLONAREA
Crearea fiinţelor umane prin clonare
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani.
1. Termenul clon defineşte descendenţa rezultată dintr-un singur individ prin înmulţire
asexuată. Prin clon se mai înţelege şi "un grup de indivizi rezultaţi prin mitoză (proces complex
prin care nucleul se divide indirect) dintr-un singur ascendent". Membrii unui clon sunt identici
genetic, au acelaşi genotip, adică au aceeaşi totalitate de proprietăţi ale organismului la un
moment dat sau, altfel zis, toţi indivizii manifestă aceeaşi informaţie genetică: dimensiuni,
comportare, formă, culoare, funcţii fiziologice, compoziţie chimică, structură internă şi externă,
structură microscopică şi macroscopică etc.
2. A clona înseamnă a izola indivizi care vor deveni cap de linie pentru noi generaţii, iar
clonare constituie acţiunea de a clona şi rezultatul ei.
3. ONU, Adunarea Parlamentară a CE, Comisia Europeană etc. au chemat statele membre
să interzică crearea fiinţelor identice prin clonare sau oricare alte metode (Anexa I. 14 mai 1997 -
Rezoluţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii despre clonaj în reproducerea umană - Raportul
directorului general al OMS Hirishi Nakajima Clonarea, tehnologiile biomedicale şi rolul
normativ al OMS; Anexa II. 26 iunie 1997 - Extras din comunicatul final al Summitului din
Deniver despre clonajul uman; Anexa III. 25 februarie 1997 - Declaraţia secretarului general al
CE; Anexa IV. 11 martie 1997 - Atitudinea Comisiei Ştiinţă şi Tehnologie a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei; Anexa V. 12 martie 1997 - Rezoluţia Parlamentului Europei
despre clonaj; Anexa VI. 28 mai 1997 - Avizul grupei de consilieri pentru etica biotehnologiei de
pe lângă Comisia Europeană: aspecte etice ale tehnicilor de clonaj; Anexa VII. Amsterdam 16-
17 iunie 1997. Consiliul Europei. Concluziile preşedinţiei; Avizul nr.202 (1997) al Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei privind proiectul de protocol adiţional la Convenţia
Drepturilor Omului şi a Biomedicinii referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane. Anexa I).
4. Latura obiectivă a acţiunii de clonare se realizează prin orice intervenţie având drept
scop crearea unei fiinţe umane identice din punct de vedere genetic cu altă fiinţă umană.
5. Latura subiectivă a infracţiunii de clonare se caracterizează prin intenţie directă, fiindcă
făptuitorul conştientizează că întreprinde acţiuni ce cad sub incidenţa art.144 şi le doreşte.
6. Subiect al infracţiunii de clonare poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 16 ani.
CAPITOLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI
Articolul 145. OMORUL INTENŢIONAT
(1) Omorul unei persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(2) Omorul săvârşit:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) cu intenţii huliganice;
d) în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;
 e) profitând de starea de neputinţă a victimei;
f) cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani.
(3) Omorul săvârşit:
a) asupra a două sau mai multor persoane;
b) asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate;
c) cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide;
d) cu bună-ştiinţă asupra unui minor;
e) asupra unui reprezentant al autorităţii publice ori asupra unui militar în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea de către aceştia a obligaţiilor de serviciu;
f) de două sau mai multe persoane;
g) de către o persoană care a mai săvârşit un omor intenţionat prevăzut la alin.(1) sau
(2);
h) cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice;
i) cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea ei, precum şi
însoţit de viol;
j) din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă;
k) prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;
l) cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei;
m) la comandă
se pedepseşte cu închisoare de la 20 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.
3. Latura obiectivă a omorului se realizează prin uciderea unei persoane, adică prin orice
activitate ilegală care pricinuieşte moartea unui om. De cele mai multe ori, această activitate
constă într-o acţiune (de împuşcare, strivire, înjunghiere, otrăvire, ardere, lovire, provocare a
unei sperieturi, provocare a unei emoţii, despre care făptuitorul ştie că îi va provoca victimei
moartea, folosire a unor animale sălbatice, folosire a unor alte forţe puse în mişcare de făptuitor
etc.). Omorul poate fi săvârşit şi prin inacţiune, dar numai în acele cazuri în care făptuitorul avea
obligaţiunea de a acţiona pentru împiedicarea morţii persoanei. De exemplu, mama nu-şi
hrăneşte copilul.
4. Deosebim trei categorii de omor: a) simplu (alin.1 art.145 CP); b) agravat (alin.2 art.145
CP); c) omorul deosebit de grav (alin.3 art.145 CP).
5. Omorul simplu săvârşit fără circumstanţe agravante şi atenuante, prevăzut de alin.1
art.145 CP, poate fi comis din motive de gelozie şi din alte imbolduri josnice, cu excepţia
intenţiilor huliganice şi interesului material, din motive de răzbunare, pe baza de relaţii
personale, din cauza certurilor, în timpul unei bătăi, al efectuării unui experiment ştiinţific etc.
6. Omorul intenţionat se consumă o dată cu producerea rezultatului: moartea victimei.
7. Omorul săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.2 art.145 CP) presupune întrunirea
concomitentă a trei condiţii. O primă condiţie priveşte trecerea unui interval de timp din
momentul luării deciziei şi până în momentul executării omorului. Durata acestui interval este
apreciată în fiecare caz în funcţie de calităţile subiective ale făptuitorului, precum şi de celelalte
împrejurări ale cauzei. O persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a
chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu multă eficienţă chiar într-un interval de timp
foarte scurt. O a doua condiţie priveşte activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de
chibzuire asupra modului în care va săvârşi infracţiunea. Dacă făptuitorul nu a avut posibilitatea
să mediteze, să cântărească şansele de realizare a deciziei, fiind într-o activitate continuă,
circumstanţa premeditării se exclude. În sfârşit, pentru existenţa premeditării se mai cere ca, în
intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale şi momentul începerii
executării omorului, făptuitorul să treacă la săvârşirea unor acte de pregătire de natură să
consolideze decizia luată şi să asigure realizarea ei. De exemplu, pregătirea instrumentelor şi
mijloacelor pentru săvârşirea omorului. Dacă lipseşte vreuna dintre condiţiile menţionate,
omorul este simplu, nu agravat.
Premeditarea atribuie omorului caracter agravant, deoarece, presupunând, pe de o parte, o
concentrare a forţelor psihice ale făptuitorului, iar pe de altă parte, o pregătire a comiterii faptei,
asigură acestuia şanse sporite de reuşită.
8. Omorul săvârşit din interes material (lit.b) alin.2 art.145 CP) este cel săvârşit în scopul
de a obţine un folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială, fiind un interes egoist, josnic.
Potrivit p.10 al HP CSJ din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară pe dosarele
despre omorurile intenţionate, drept omor săvârşit din interes material urmează a fi calificat
omorul intenţionat, săvârşit cu scopuri de a primi un venit material pentru vinovat sau pentru alte
persoane (bani, bunuri sau drepturi la primirea lor, drepturi la spaţiu locativ, remunerare din
partea unei terţe persoane etc.) sau cu intenţia de a fi scutit de cheltuieli materiale (restituirea
bunurilor, datoriei, plătirea serviciilor, îndeplinirea obligaţiunilor patrimoniale, plătirea pensiei
alimentare etc.).
Nu este necesar ca interesul material din imboldul căruia a acţionat făptuitorul să fie
realizat; este suficient ca acest interes să fi existat în momentul săvârşirii omorului.
Omorul în scopul de a păstra averea nu poate fi considerat omor din interes material, pentru
că lipseşte intenţia de a dobândi un câştig material.
Dacă omorul intenţionat a fost săvârşit concomitent cu un atac de tâlhărie, fapta trebuie
calificată în concurs (lit.b) alin.2 art.145 CP şi lit.c) alin.3 art.188 CP), deoarece tâlhăria nu este
prevăzută de dispoziţia art.145 CP.
9. Omorul săvârşit cu intenţii huliganice (lit.c) alin.2 art.145 CP). Imboldurile huliganice
conţin caracteristica generală a unui grup întreg de motive diferite, pentru care este comună lipsa
de respect faţă de societate. Din rândul lor fac parte motive ca ştrengăria, străduinţa de a sfida
opinia publică, manifestarea unei bravuri la beţie, demonstrarea brutală şi făţişă a puterii faţă de
cei din jur, înjosirea şi intimidarea lor etc.
Conform p.11 al HP CSJ din 15 noiembrie1993, drept omor din intenţii huliganice trebuie
calificat omorul săvârşit din imbold huliganic de un făptuitor ce manifestă lipsă de respect faţă
de societate, neglijează regulile de convieţuire socială şi normele morale, fără vreun pretext sau
din cauze neînsemnate pentru omor intenţionat.
Intenţiile huliganice sunt un semn obligatoriu, constitutiv al componenţei omorului săvârşit
din intenţii huliganice, de aceea un concurs ideal al huliganismului (art.287 CP) şi omorul din
intenţii huliganice (lit.c) alin.2 art.145 CP) se exclud. Anume asemenea indicaţii sunt menţionate
în HP CSJ din 15 noiembrie 1993: "Dacă vinovatul pe lângă omorul din intenţii huliganice a mai
săvârşit şi alte acţiuni intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o lipsă vădită
de respect faţă de societate, atunci faptele comise trebuie calificate potrivit art.145 şi 287 CP".
Cu alte cuvinte, este posibil numai un concurs real de infracţiuni, dacă omorul a precedat sau
după el au urmat acţiuni huliganice.
Deseori intenţiile huliganice se îmbină cu asemenea motive ca mânia, gelozia, răzbunarea,
pasiunea sexuală, lăcomia etc., care nu sunt semne constitutive ale componenţei omorului din
intenţii huliganice. Ele trebuie luate în consideraţie numai la individualizarea răspunderii penale.
10. Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor de
serviciu sau a celor obşteşti (lit.d), alin.2 din art.145 CP) presupune uciderea unui reprezentant
al unei organizaţii nestatale sau a oricărui cetăţean (fiindcă uciderea unui reprezentant al
autorităţii publice ori a unui militar constituie un omor deosebit de grav (a se vedea prevederile
lit.c) alin.3 art.145 CP), pentru a-i împiedica să înfăptuiască acţiuni legate de activitatea lor de
serviciu sau cea obştească. Un asemenea omor poate fi săvârşit şi din motive de răzbunare
împotriva victimei pentru faptul că mai înainte ea, în genere, şi-a îndeplinit datoria de serviciu
sau obştească.
 Dacă atentarea la viaţă este săvârşită în legătură cu acţiunile ilegale ale victimei, de
exemplu - aceasta şi-a depăşit atribuţiile de serviciu, un atare omor nu se încadrează în această
agravantă, fiindcă acţiunile ilegale nicicând nu constituie îndeplinirea datoriei. Cele săvârşite, în
lipsa altor agravante, constituie un omor simplu.
Potrivit p.12 al HP CSJ din 15 noiembrie 1993, responsabilitatea pentru omorul săvârşit în
legătură cu îndeplinirea de către victimă a îndatoririlor de serviciu sau a celor obşteşti survine
indiferent de timpul când au fost săvârşite acţiunile care au servit drept pretext pentru răzbunare.
11. Omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei (lit.e) alin.2 art.145 CP).
Pentru aplicarea agravantei se cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii: a) victima se află în
stare de neputinţă de a se apăra şi b) făptuitorul profită de această stare a victimei.
Sunt în neputinţă de a se apăra persoanele care, din cauza unei stări fizice sau psihice ori a
altor împrejurări, nu pot reacţiona împotriva agresorului (persoanele care suferă de o infirmitate
fizică sau psihică, cele de vârstă fragedă sau de o vârstă foarte înaintată, cele aflate în totală stare
de epuizare fizică, cele care dormeau, cele aflate în stare de beţie completă etc.). Starea de
neputinţă de a se apăra a victimei trebuie să fie exterioară activităţii făptuitorului, adică să nu se
datoreze acestuia. Actele de natură să pună victima în neputinţa de a se apăra, săvârşite de
făptuitor, constituie acte de pregătire sau de tentativă a omorului, care, după săvârşirea omorului,
sunt absorbite de infracţiunea consumată de omor.
A doua condiţie de aplicare a agravantei constă în faptul că făptuitorul a folosit conştient de
starea de neputinţă a victimei pentru a o ucide. Dacă victima a fost în stare de neputinţă de a se
apăra, dar făptuitorul nu a cunoscut această stare a ei, agravanta nu este aplicabilă.
12. Omorul săvârşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic (lit.f) alin.2
art.145 CP) presupune că răpirea sau luarea de ostatici sunt săvârşite anterior omorului sau
coincid cu timpul comiterii, sau omorul este săvârşit nemijlocit sau imediat după săvârşirea
faptelor menţionate. În toate aceste trei cazuri lipsirea de viaţă a victimei are rolul unei
circumstanţe de înlesnire a acestor infracţiuni sau a unei răzbunări, sau al ascunderii acestor
activităţi infracţionale. La săvârşirea omorului cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de
ostatic se încalcă nu numai relaţiile sociale care condiţionează ocrotirea vieţii persoanei, dar şi
relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare normală condiţionează ocrotirea libertăţii
persoanei sau a securităţii publice.
13. Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane (lit.a) alin.3 art.145 CP)
presupune uciderea a doi sau mai multor oameni.
Există două opinii asupra acestei agravante. Potrivit primei opinii, moartea a două sau a
mai multor persoane trebuie să fie rezultatul unei singure acţiuni (de exemplu, punerea de otravă
în mâncarea destinată mai multor persoane, urmată de moartea a cel puţin două dintre acele
persoane). A doua opinie, susţinută şi de Plenul Judecătoriei Supreme a RM în p.13 al hotărârii
sale din 15 noiembrie 1993, presupune că rezultatul prevăzut de lege poate să se producă şi prin
acţiuni diferite, dar cuprinse de unitatea intenţiei şi săvârşite, de regulă, concomitent.
Mai corectă ni se pare prima opinie, deoarece ea dă posibilitatea de a delimita strict această
agravantă de agravanta prevăzută de lit.g) alin.3 art.145 CP (omorul săvârşit în mod repetat),
care, evident, presupune săvârşirea omorurilor prin acţiuni diferite.
Agravanta este aplicabilă numai dacă se produce efectiv moartea a cel puţin două persoane.
Dacă atentatul la viaţa a două sau mai multor persoane nu produce moartea nici uneia dintre
acele persoane, avem de a face cu prezenţa tentativei acestui omor deosebit de grav, art.27 şi
lit.a) alin.3 art.145 CP.
Dacă rezultatul prevăzut de lege se produce numai parţial, în sensul că încetează din viaţă o
singură persoană, unitatea infracţională creată de legiuitor dintr-un concurs formal de omoruri
consumate nu mai există, deci agravanta nu este aplicabilă. Faptele menţionate, formate dintr-un
omor consumat şi o tentativă de omor, urmează a fi calificate separat, potrivit literei şi alineatului
corespunzător al art.145 CP şi potrivit art.27, literei şi alineatului corespunzător al art.145 CP cu
excepţia literei a) alin.3 art.145 CP.
 Din aceste considerente nu sunt corecte indicaţiile Plenului din 15 noiembrie 1993 (p.13
alin.2), potrivit cărora omorul unei persoane şi tentativa de omor a altei persoane trebuie
calificate conform prevederilor art.89 sau 88 şi art.15 şi alin.4 art.88 CP al RM din 1961, fiindcă
nu putem lua în consideraţie pentru calificare de două ori una şi aceeaşi faptă.
14. În cazul unui omor săvârşit asupra soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate (lit.b)
alin.3 art.145 CP), agravanta se referă la calitatea de soţ sau de rudă apropiată a făptuitorului în
raport cu victima infracţiunii.
Calitatea de soţ (soţie) trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Calitatea de soţ
(soţie) rezultă numai dintr-o căsătorie legal încheiată. Nu se cere ca la data săvârşirii omorului
soţii să fi convieţuit în fapt. Dacă calitatea de soţ a încetat ca urmare a divorţului, sau dacă
căsătoria făptuitorului cu victima a fost anulată, sau dacă făptuitorul şi victima erau legaţi printr-
o căsătorie nulă, fapta, în lipsa altor agravante, constituie omor simplu. Omorul săvârşit asupra
concubinului este de asemenea un omor simplu.
Potrivit art.134 CP, sunt rude apropiate ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora, precum şi verii primari.
Sunt recunoscute ca rude apropiate şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel
de rude. Rude apropiate sunt considerate persoanele care cad sub incidenţa prevederii art.134 CP.
Calitatea de soţ (soţie) sau de rudă apropiată a făptuitorului în raport cu victima este o
circumstanţă personală, de aceea în caz de săvârşire a omorului cu participaţie, ea nu se răsfrânge
asupra participanţilor. De exemplu, inculpatul care îşi ucide soţia, în timp ce alt inculpat, prieten
al primului inculpat, ţinea victima pentru a nu se putea apăra, răspunde pentru omor deosebit de
grav (lit.b) alin.3 art.145 CP), iar participantul, în lipsa altor agravante, - pentru omor săvârşit de
două sau mai multe persoane (art.145 alin.3 lit f).
15. Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide (lit.c) alin.3 din art.145 CP)
presupune suprimarea vieţii unei femei care poartă cu sine încă o viaţă, aceea a fătului. Acţiunile
criminale ale făptuitorului sunt îndreptate asupra femeii gravide, care, de regulă, are posibilităţi
reduse de apărare. Este necesar ca starea de graviditate să fie reală indiferent de termenul
gravidităţii şi ca vinovatul să ştie cu certitudine că femeia este în starea în cauză. Dacă
făptuitorul a crezut că femeia este gravidă, fapt care l-a determinat să săvârşească acest omor, dar
în realitate sarcina era inexistentă, cele săvârşite trebuie calificate ca o tentativă (art.27 şi lit.c)
alin.3 art.145 CP). Dacă inculpatul nu a ştiut, în momentul săvârşirii faptei, că victima este o
femeie gravidă, cele săvârşite, în lipsa altor agravante, trebuie calificate ca un omor simplu.
16. Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor (lit.d) alin.3 art.145 CP) presupune
uciderea unei persoane care nu a împlinit vârsta de optsprezece ani, cu excepţia pruncuciderii
care este un omor cu circumstanţe atenuante. Este necesar ca vinovatul să ştie cu bună-ştiinţă că
victima nu a împlinit vârsta de optsprezece ani. Se cere verificată, atât obiectiv cât şi subiectiv,
situaţia cunoaşterii cu certitudine de către vinovat că victima este un minor.
17. Omorul unui reprezentant al autorităţii publice ori al unui militar în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiunilor de serviciu (lit.e) alin.3 art.145 CP) se
deosebeşte de omorul în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiunilor de serviciu sau
a celor obşteşti numai prin statutul victimei, de aceea facem trimitere la explicaţiile agravantei
prevăzute de lit.d) alin.2 art.145 CP.
Reprezentanţi ai autorităţii publice sunt funcţionarii organelor de stat învestiţi cu dreptul de
a înainta cerinţe, precum şi de a lua decizii obligatorii pentru executare de către cetăţeni,
întreprinderi, instituţii şi organizaţii publice, indiferent de apartenenţa şi subordonarea lor
departamentală (deputaţii, conducătorii, adjuncţii şi membrii Consiliilor raionale şi locale,
judecătorii, procurorii, lucrătorii organelor de poliţie, inspectorii de stat etc.).
În calitate de militar se socot militarii Forţelor Armate, militarii din organele securităţii
naţionale, ale afacerilor interne, alte persoane, în privinţa cărora există indicaţii speciale în
legislaţie.
18. În cazul omorului săvârşit de două sau mai multe persoane (lit.f) alin.3 art.145 CP) se
cer luate în consideraţie faptele la care:
 a) au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două, potrivit alin.6 din
art.42 CP, trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii;
b) ele s-au înţeles să comită un omor împreună până a începe desfăşurarea actului sau chiar
în acelaşi moment, dar nu mai târziu de consumarea omorului;
c) au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a omorului două sau mai multe
persoane, dintre care cel puţin doi participanţi ai infracţiunii au acţionat în calitate de coautori.
Dacă la săvârşirea omorului participă şi alte persoane în calitate de organizatori, instigatori sau
complici, acţiunile lor trebuie calificate conform situaţiei concrete - potrivit art.42 şi alin.1 din
art.145 sau art.42 şi lit.f) alin.3 art.145 CP. De exemplu, dacă o persoană (instigatorul) a
determinat o altă persoană să săvârşească un omor, acţiunile autorului trebuie calificate potrivit
alin.1 art.145 CP, iar acţiunile instigatorului - potrivit art.42 şi alin.1 art.145 CP. În cazul în care
instigatorul a implicat două persoane la săvârşirea infracţiunii de omor, acţiunile lui trebuie
calificate potrivit art.42 şi lit.f), alin.3 art.145 CP, iar acţiunile coautorilor - potrivit lit.f) alin.3
art.145 CP.
19. Omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor intenţionat prevăzut
la alin.1 sau 2 este prevăzut de lit.g) alin.3 art.145 CP. Potrivit art.31 CP, se consideră repetare a
infracţiunii săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni identice sau omogene, prevăzute de
aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a
expirat termenul de prescripţie.
Se consideră omor repetat numai dacă persoana a mai săvârşit un omor prevăzut la alin.1
sau 2 art.145 CP, dar nu şi un omor prevăzut la alin.3 art.145 CP.
Toate aceste noi principii de calificare au fost aduse în concordanţă cu standardele
internaţionale. Prin Hotărârea nr.1298-XIII din 24 iulie 1997 Parlamentul RM a ratificat CEDO,
precum şi Protocolul nr.7. Iar conform art.4 din CRM dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu DUDO, cu pactele
şi cu celelalte tratate la care RM este parte.
Potrivit alin.1 art.4 al Pr. nr.7, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către
jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii procedurii penale a acestui stat.
Aceste indicaţii şi recomandări au fost preluate de Plenul CSJ a RM în hotărârea sa Privind
aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 19 iunie 2000 nr.17,
precum şi de procurorul general al RM în indicaţiile sale cu privire la aplicarea stipulărilor
dreptului internaţional nr.12-2d/2000 din 29 septembrie 2000, potrivit cărora condamnările
anterioare trebuie luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale. Deci în calitate
de repetare a unei infracţiuni trebuie luate în consideraţie numai faptele pentru care făptuitorul
încă nu a fost condamnat.
Dacă făptuitorul a săvârşit mai întâi un omor prevăzut de alin.3 art.145 CP, iar pe urmă - un
omor prevăzut de alin.1 sau 2 din acest articol, faptele săvârşite trebuie calificate separat. Orice
pregătire sau tentativă de omor trebuie calificată separat, iar o dată ce faptele date sunt
condamnate în aşa mod, ele nu pot fi luate în consideraţie la săvârşirea după ele a unui omor
consumat, deci în aceste cazuri agravanta în cauză nu este aplicabilă. Din contra, dacă sunt
repetate două pregătiri de omor sau două tentative de omor, agravanta poate fi aplicată conform
art.26 sau 27 CP.
Pentru calificare nu are importanţă dacă făptuitorul a acţionat în calitate de autor,
organizator, instigator sau complice.
20. În cazul unui omor săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice (lit.h)
alin.3 art.145 CP), noţiunea de cruzime deosebită se îmbină cu acţiuni sadice, adică cu o tendinţă
anormală spre cruzime, plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui
suferinţe.
Potrivit p.15 al HP CSJ din 15 noiembrie 1993, semnul unei cruzimi deosebite există în
cazurile în care, înainte de a-i curma viaţa sau în procesul săvârşirii omorului, victima este
supusă torturilor, schingiuirilor, batjocurii sau în care omorul a fost săvârşit prin metode care cu
bună-ştiinţa vinovatului au fost îmbinate cu aplicarea faţă de victimă a unor suferinţe deosebite
(aplicarea unui număr mare de leziuni corporale, folosirea unei toxine cu acţiune chinuitoare,
arderea de viu, înecarea, înăbuşirea, lipsa îndelungată de hrană, apă etc.). O cruzime deosebită se
poate manifesta de asemenea prin săvârşirea omorului în prezenţa rudelor apropiate ale victimei,
când vinovatul îşi dă seama că prin acţiunile sale le pricinuieşte acestora mari suferinţe.
Nimicirea sau dezmembrarea cadavrului cu scopul de a tăinui infracţiunea nu poate servi
drept bază pentru calificarea omorului ca săvârşit cu o cruzime deosebită.
Omorul intenţionat comis în stare de afect şi cu o deosebită cruzime, potrivit prevederilor
lit.d) art.117 CP, se califică numai în baza art.146 CP.
21. Omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea
ei, precum şi cel însoţit de viol (lit.i) alin.3 art.145 CP), se deosebesc tranşant.
Omorul cu scopul de a ascunde o altă infracţiune prevede, de exemplu, uciderea victimei,
martorului, persoanei care deţine probele (dovezile) infracţiunii cu scopul de a le sustrage şi a le
nimici. Prin înlesnirea săvârşirii noii infracţiuni se înţelege suprimarea vieţii persoanei care,
după închipuirea ucigaşului, poate să împiedice înfăptuirea infracţiunii ori să contribuie la
descoperirea sau demascarea făptuitorului. Legea nu precizează dacă infracţiunea ascunsă sau a
cărei comitere a fost înlesnită trebuie să prezinte o anumită gravitate. Nu interesează dacă scopul
de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea ei a fost sau nu realizat.
Prin omor intenţionat însoţit de viol trebuie înţeles omorul săvârşit în momentul violării, în
procesul luptei cu victima şi învingerii rezistenţei ei sau nemijlocit după viol, pentru a evita
demascarea, precum şi omorul comis, de exemplu, din motive de răzbunare pentru rezistenţa
opusă. Ţinând cont că prin aceasta se săvârşesc două infracţiuni de sine stătătoare, ele trebuie
calificate în concurs, potrivit lit.i) alin.3 art.145 CP şi lit.f) alin.3 art.171 CP.
22. În cazul omorului săvârşit din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială
sau religioasă (lit.j) alin.3 art.145 CP), agravanta prevede, de fapt, trei circumstanţe, una dintre
care este suficientă pentru aplicarea agravantei date. Ele se caracterizează prin intoleranţă faţă de
persoanele altei naţionalităţi, rase, religii şi reprezentanţilor lor, bazată pe ideologia superiorităţii
sale şi, dimpotrivă, imperfecţiunea altor naţiuni, rase sau confesiuni.
Este necesar de a dovedi nu numai faptul că ucigaşul şi victima aparţin unor diverse
naţiuni, rase sau confesiuni. Este important să existe pe această bază duşmănie sau ură socială
(cel puţin din partea vinovatului) în momentul atentatului şi anume acesta să constituie motivul
omorului. În unele cazuri concrete nu se exclud situaţiile de conflict dintre persoanele naţiunilor
ostile în alte baze, de exemplu, în baza condiţiilor de trai - nu pot împărţi sectoarele pentru
păşunatul vitelor, nu se pot înţelege în privinţa ordinii aprovizionării cu apă sau a altor condiţii
de trai.
De regulă, victime ale infracţiunii devin persoanele altor etnii, confesiuni decât cea de care
aparţine făptuitorul. E posibilă şi situaţia în care victimă devine un coreligionar sau o persoană
de aceeaşi naţionalitate sau rasă. De exemplu, din răzbunare pentru pasivitate, conciliere cu cei
de altă etnie sau uciderea în scopul de a da vina pentru cele săvârşite pe altă parte pentru a stârni
duşmănie sau ură socială naţională, rasială sau religioasă.
23. Omorul săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa ori sănătatea mai multor
persoane (lit.k) alin.3 art.145 CP) presupune întrebuinţarea unor mijloace de natură să pună în
pericol viaţa mai multor persoane: substanţe explozive, toxice, bombe, grenade, incendierea
caselor, tragerea unui foc de armă într-o mulţime de oameni.
Potrivit p.16 al HP CSJ din 15 noiembrie 1993, pentru calificarea omorului intenţionat,
săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa mai multor persoane, este necesar să fie stabilit
dacă vinovatul, realizând intenţia de omor a unei persoane anumite, îşi dădea seama că a folosit
mijloace de omor periculoase nu numai pentru viaţa unei singure persoane. În cazul aplicării
vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii altor persoane acţiunile vinovatului trebuie
calificate, în afară de agravanta în cauză, şi în baza art.151, 152 sau 153 CP, care prevăd
responsabilitatea pentru aplicarea intenţionată a vătămărilor integrităţii corporale sau ale
sănătăţii.
24. Omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau
ţesuturile victimei (lit.l) alin.3 art.145 CP) presupune uciderea persoanelor care se află la lecuire,
sau a persoanelor aduse în instituţiile medicale din locurile incidentelor (avarii, catastrofe,
accidente, încăierări etc.), sau a altor persoane în scopul de a preleva şi/sau utiliza ori
comercializa organele sau ţesuturile victimei.
Autori, coautori ai acestei infracţiuni, de regulă, sunt medicii, deoarece sunt necesare
cunoştinţe speciale pentru prelevarea organelor în procesul omorului. Dar nu se exclude că în
calitate de autor, coautor poate fi şi o altă persoană care a luat consultaţiile corespunzătoare ale
specialiştilor.
Lista organelor şi ţesuturilor utilizate pentru transplantare este aprobată de MS al RM.
Comiterea omorului în scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau
ţesuturile victimei, de obicei, are scop de profit ori acela de a salva viaţa sau sănătatea unei
persoane apropiate sau de a efectua un experiment medical.
25. Omorul săvârşit la comandă (lit.m) alin.3 art.145 CP) presupune, de obicei, uciderea
unei persoane în scop de profit, adică pentru o anumită plată, remunerare, despăgubire. Dar pot
exista şi alte motive, din solidaritate cu persoana care a comandat omorul sau din motive de luptă
cu eterodoxii etc.
Persoana care a comandat omorul, a instigat făptuitorul pentru a-l comite sau care a
contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de
mijloace etc. trebuie trasă la răspundere penală potrivit art.42 şi lit.m) alin.3 art.145 CP.
26. Dacă omorul intenţionat este prevăzut de diferite agravante din alin.2 şi alin.3 art.145
CP, atunci, potrivit lit.c) art.117 CP, calificarea se va efectua numai în baza agravantei alin.3 din
art.145 CP. De exemplu, a fost săvârşit un omor la comandă în scop de profit. Acesta se va
clasifica numai în baza lit.m) alin.3 art.145 CP, indiferent de faptul că el este prevăzut şi de lit.b),
alin.2 art.145 CP.
27. Dacă omorul intenţionat este prevăzut de diferite agravante ale unui singur alineat,
calificarea se va efectua în baza tuturor agravantelor care încadrează fapta săvârşită.
28. Omorul intenţionat săvârşit în timpul atacului unei bande armate constituie o
concurenţă a normelor juridico-penale şi cele săvârşite, potrivit art.118 CP, trebuie calificate
numai în baza art.283 CP (banditism). De aceea sunt incorecte indicaţiile din p.22 al HP CSJ din
15 noiembrie 1993, potrivit cărora faptele menţionate constituie un concurs de infracţiuni.
29. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de
14 ani.
Articolul 146. OMORUL SĂVÂRŞIT ÎN STARE DE AFECT
Omorul săvârşit în stare de afect, survenită în mod subit provocată de acte de violenţă
sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei, dacă aceste acte au avut
sau ar fi putut avea urmări grave pentru cel vinovat sau rudele lui,
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani.
[Art.146 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.
3. Latura obiectivă se realizează prin omorul săvârşit în stare de afect, provocată de acte de
violenţă sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei, dacă aceste acte au
avut sau ar fi putut avea urmări grave pentru cel vinovat sau rudele lui.
4. Starea de afect constituie o stare a psihicului omului, în care acesta, deşi îşi dă seama de
acţiunile sale, în mare măsură pierde controlul asupra propriilor sale acţiuni şi capacitatea de a le
conduce. În acest caz omul acţionează în stare de afect fiziologic. În această ordine de idei,
important este a nu confunda starea de afect fiziologic cu starea de afect patologic, când psihicul
făptuitorului se află în stare de iresponsabilitate, adică persoana nu poate să-şi dea seama de
acţiunile sale ori să le conducă, din cauza unei tulburări psihice.
În starea de afect fiziologic persoana răspunde pentru acţiunile sale, dar aceasta este
considerată o circumstanţă atenuantă.
5. Omorului în stare de afect îi premerg trei categorii de acţiuni exprimate prin:
a) acte de violenţă prin care trebuie înţeleasă atât violenţa fizică, adică orice atentat la
integritatea corporală sau sănătate (lovituri, bătăi, vătămări corporale, tentativă de omor), cât şi
violenţa psihică - ameninţarea cu aplicarea violenţei fizice. Aceste acte de violenţă sunt cuprinse
de dispoziţia art.146 CP numai atunci când nu au fost folosite drept mijloc de apărare contra
violenţei ilegale, pentru că în acest caz ele trebuie calificate după regulile legitimei apărări;
b) insulta gravă presupune cuvinte şi acţiuni ale victimei, care, din punct de vedere moral,
se consideră deosebit de insultătoare şi care au provocat ucigaşului o stare de afect, ca rezultat al
înjosirii cu adevărat grosolane a cinstei şi demnităţii vinovatului sau a rudelor lui;
c) prin alte acte ilegale sau imorale ale victimei se înţelege orice acţiune ilegală sau
imorală care a avut sau a putut să aibă consecinţe grave pentru vinovat. De exemplu, incendierea
casei, călcarea cu automobilul a unui copil, distrugerea unui bun material important, închiderea
unicului drum spre casă, o înşelare grosolană din partea unei persoane apropiate, infidelitate
conjugală etc.
6. Răspunderea pentru omorul în stare de afect poate fi stabilită numai în cazul în care
starea de afect şi intenţia de a săvârşi omorul apar subit în timpul comportării ilegale a victimei
sau îndată după aceasta şi se aduce la îndeplinire fără întârziere. Dacă însă starea de afect nu a
apărut imediat după acţiunile ilegale ale victimei sau omorul a fost comis după un anumit
răstimp, omorul nu poate fi calificat potrivit art.146 CP.
7. Potrivit indicaţiilor HP CSJ din 15 noiembrie 1993, omorul săvârşit în stare de afect şi în
prezenţa circumstanţelor agravante prevăzute de alin.2 sau 3 art.145 CP trebuie calificate numai
potrivit art.146 CP.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
9. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16
ani.
Articolul 147. PRUNCUCIDEREA
Omorul copilului nou-născut, săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere de
către mama care se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea
discernământului, cauzată de naştere,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.
3. Latura obiectivă a pruncuciderii se realizează prin omorul copilului nou-născut, săvârşit
în timpul naşterii sau imediat după naştere de către mama care se află într-o stare de tulburare
fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere.
4. Starea copilului nou-născut (prunc) durează în unele legislaţii anumite termene,
determinate de legislaţie, de exemplu: în Franţa - 3 zile, în Italia - 5 zile etc. Legea noastră nu
stabileşte nici un termen formal ce ar determina starea de copil (prunc) nou-născut, lăsând ca
problema în cauză să fie rezolvată în mod concret în baza expertizei medico-legale pornind de la
prevederile art.147 CP, potrivit cărora timpul stării de prunc nou-născut este limitat de noţiunile:
timpul naşterii sau imediat după aceasta.
5. Pruncuciderea, fiind o varietate de omucidere, se comite prin orice acţiune (inacţiune) în
măsură să suprime viaţa victimei: sufocarea, lovirea, abandonarea în frig, îngroparea de viu,
neacordarea la timp a îngrijirilor absolut necesare vieţii etc. Fapta trebuie să fie comisă în timpul
naşterii sau imediat după naştere, când pe corpul copilului să mai fi existat urmele naşterii
recente. Dacă uciderea a avut loc mai târziu, mama răspunde potrivit lit.d) alin.3 art.145 CP.
Dacă moartea s-a produs până la expulzarea fătului, ca urmare a unor acţiuni de întrerupere a
gravidităţii în condiţii ilegale, avem de a face cu un avort ilegal (art.159 CP).
6. O trăsătură obligatorie a componenţei pruncuciderii este starea de tulburare fizică sau
psihică a mamei, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului ei. Starea psihofiziologică
provocată exclusiv de procesul naşterii se poate ivi ca urmare a unor acţiuni determinate de
toxicoze în perioada de gestaţie, a şocului hemoragic, a naşterii copilului în condiţii neobişnuite
sau din cauza ruşinii, a fricii de consecinţele sociale, familiale, de reacţia părinţilor, ostilităţii
celor din jur etc.
7. Fiind o circumstanţă personală, atenuanta nu se răsfrânge asupra participanţilor, aceştia
urmând să răspundă în baza lit.d) alin.3 art.145 CP.
8. Pruncuciderea poate fi comisă numai intenţionat. Omorul din imprudenţă a copilului
nou-născut nu atrage răspunderea penală.
9. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 14
ani.
Articolul 148. LIPSIREA DE VIAŢĂ LA DORINŢA PERSOANEI (EUTANASIA)
Lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul
insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în cazul minorilor, a
rudelor acestora,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.
3. Latura obiectivă a eutanasiei se realizează prin lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu
o maladie incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa
victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora. Aceste prevederi sunt determinate de art.34
din Legea nr.411-XIII din 28.03.95 ocrotirii sănătăţii (modificat): MO nr.34/373 din 22.06.1995.
4. În CP din 1961 eutanasia se socotea un omor simplu, săvârşit fără circumstanţe
atenuante sau agravante, şi se încadra în baza art.89 CP din 1961.
5. Fiind o formă atenuantă a omorului, eutanasia se realizează, ca şi omorul, printr-o
activitate de ucidere (a se vedea explicaţiile corespunzătoare la art.145 CP).
6. Pentru atenuanta în cauză, legea înaintează două cerinţe cumulative:
a) omorul persoanei care suferă de o maladie incurabilă sau cu caracter insuportabil al
suferinţelor fizice;
b) omorul săvârşit la dorinţa victimei sau a rudelor acesteia în cazul minorilor.
7. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie.
8. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16
ani.
Articolul 149. LIPSIREA DE VIAŢĂ DIN IMPRUDENŢĂ
(1) Lipsirea de viaţă din imprudenţă
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau mai multor persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.
 3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează printr-o acţiune sau inacţiune în măsură să
producă direct sau indirect decesul unei persoane.
4. Se consideră lipsire de viaţă din imprudenţă fapta în care vinovatul nu a prevăzut
posibilitatea survenirii morţii victimei ca rezultat al acţiunii sau inacţiunii sale, deşi trebuia şi
putea s-o prevadă (neglijenţa criminală). De exemplu, un muncitor, făcând curăţenie într-o
clădire în curs de finisare, a aruncat de la etajul nouă nişte rămăşiţe de beton, care au lovit în cap
un pieton, cauzându-i moartea.
5. Lipsirea de viaţă din imprudenţă poate fi un rezultat al încrederii exagerate în sine, când
vinovatul prevede că acţiunea sau inacţiunea sa poate avea ca urmare moartea victimei, dar
considera că o va evita. Calculul conform căruia moartea victimei ar putea fi evitată presupune
întotdeauna un plan referitor la o circumstanţă concretă, care ar putea, după părerea infractorului,
să zădărnicească posibilitatea provocării consecinţelor fatale. Asemenea circumstanţe ar putea fi:
acţiunile sale (profesionalismul, isteţimea etc.), acţiunile altor persoane, acţiunea forţelor naturii
etc. Dar speranţa făptuitorului se dovedeşte neîntemeiată şi moartea totuşi survine. De exemplu,
un ofiţer a tras cocoşul armei, crezând că e descărcată, şi a provocat moartea unui soldat; un
sportiv de performanţă la haltere şi-a ridicat prietenul deasupra balustradei unui palc şi l-a scăpat
de la etajul şapte etc.
6. Dispoziţia art.149 CP (lipsirea de viaţă din imprudenţă) concurează cu un şir întreg de
norme penale în care se prevede drept consecinţe decesul persoanei din imprudenţă. De exemplu,
alin.4 art.151, lit.c) alin.2 art.159, lit.c) alin.3 art.160, lit.b) alin.2 art.162, lit.b), alin.3 art.164,
lit.e), alin.3 art.171, lit.b) art.216, lit.b) alin.3 art.224, lit.b) alin.3 art.264, lit.b) alin.3 art.278 CP
ş. a. m. d.
În aceste cazuri, potrivit alin.1 art.116 CP şi art.149 CP, este o normă generală, iar articolele
menţionate sunt norme speciale şi, în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se
aplică numai norma specială.
7. Lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau a mai multor persoane (alin.2 art.149 CP) se
referă la rezultatul produs. Nu interesează dacă moartea a survenit din imprudenţă simplă ori
profesională, ori dacă făptuitorul s-a aflat în stare de ebrietate, dar toate aceste circumstanţe
determină limitele legale de pedeapsă.
8. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16
ani.
Articolul 150. DETERMINAREA LA SINUCIDERE
(1) Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere prin persecutare, clevetire
ori jignire din partea celui vinovat
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere:
a) a soţului (soţiei) sau a unei rude apropiate;
b) a unui minor;
c) a unei persoane care se află într-o dependenţă materială sau altă dependenţă faţă de
cel vinovat;
d) prin comportare plină de cruzime;
e) prin înjosirea sistematică a demnităţii victimei
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin determinarea la sinucidere sau la
tentativă de sinucidere prin persecutare, clevetire ori jignire din partea celui vinovat.
4. Prin persecutare se înţelege urmărirea victimei cu scopul de a-i pricinui un rău, a-i
provoca necazuri, lipsuri, nedreptăţi, de a o prigoni, asupri, oropsi.
 5. Prin clevetire se înţelege răspândirea scornirilor mincinoase ce defăimează onoarea şi
demnitatea victimei.
6. Prin jignire se înţelege lezarea intenţionată a onoarei şi demnităţii persoanei prin diferite
acţiuni verbale sau în scris.
7. Este necesar ca făptuitorul, prin acţiunile sale menţionate, să fi făcut ca victima să ia
hotărârea de a se sinucide.
8. Pentru existenţa infracţiunii se cere ca acţiunea făptuitorului să aibă ca rezultat
sinuciderea sau tentativa de sinucidere a persoanei. Între acţiune şi rezultat trebuie să existe un
raport de cauzalitate.
9. Agravantele prevăzute de literele a), b) din alin.2 art.150 CP au aceleaşi explicaţii ca şi
agravantele corespunzătoare ale omorului intenţionat, de aceea facem trimitere la explicaţiile
art.145 CP.
10. Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere a unei persoane care se află
într-o dependenţă materială sau altă dependenţă faţă de cel vinovat (lit.c) alin.2 art.150 CP).
Prin dependenţă materială se înţelege că victima a fost întreţinută material de vinovat sau că
ajutorul lui material a constituit una din principalele surse de existenţă ale victimei.
Drept altă dependenţă trebuie înţeleasă dependenţa de serviciu, dependenţa de locul
domicilierii, de raporturile conjugale etc.
11. Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere prin comportare plină de
cruzime (lit.d) alin.2 art.150 CP) presupune lipsirea victimei de hrană, de îmbrăcăminte, de
libertate, expunerea acesteia la bătaie şi tortură etc.
12. Determinarea la sinucidere sau la tentativă de sinucidere prin înjosirea sistematică a
demnităţii victimei (lit.e) alin.2 art.150 CP) presupune lezarea intenţionată a onoarei şi demnităţii
persoanei prin diferite acţiuni verbale sau în scris, săvârşite sistematic, adică de cel puţin trei ori.
13. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie indirectă sau imprudenţă.
Intenţie directă nu poate fi, pentru că, dacă vinovatul doreşte moartea victimei, constrângerea
victimei la sinucidere trebuie calificată ca omor.
14. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 151. VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ GRAVĂ A INTEGRITĂŢII
CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII
(1) Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care este
periculoasă pentru viaţă ori care a provocat pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt
organ ori încetarea funcţionării acestuia, o boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii,
însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă, ori care a condus
la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) asupra soţului (soţiei) sau unei rude apropiate;
b) asupra minorului;
c) asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu
sau obşteşti;
d) de două sau mai multe persoane;
e) prin schingiuire sau tortură;
f) prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;
g) din interes material;
h) cu intenţii huliganice;
i) din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă
se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 12 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) repetat;
b) asupra a două sau mai multor persoane;
 c) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
d) cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile victimei;
e) la comandă,
se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), care au provocat decesul victimei,
se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 15 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
3. Spre deosebire de CP din 1961, care clasifica vătămările corporale în trei categorii
(grave, mai puţin grave şi uşoare), noul CP şi noul Regulament de apreciere medico-legală a
gravităţii vătămării corporale (MO nr.170-172 din 08.08.2003) deosebesc patru categorii de
vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii: grave, medii, uşoare şi leziunii corporale fără
cauzarea prejudiciului sănătăţii. Pentru primele trei este prevăzută răspunderea penală, iar pentru
ultima se prevede răspundere administrativă. Noul regulament determină şi termenul dereglării
sănătăţii:
a) dereglarea îndelungată a sănătăţii pe un termen mai mare de 21 de zile;
b) dereglarea de scurtă durată a sănătăţii pe un termen de la 6 până la 21 de zile;
c) leziuni ce nu generează o dereglare a sănătăţii sau o incapacitate temporară de muncă.
4. Latura obiectivă a vătămărilor intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii se
poate realiza prin provocarea a cel puţin unei daune din cele catalogate produse sănătăţii
persoanei:
a) acţiuni periculoase pentru viaţă în momentul săvârşirii lor;
b) pierderea vederii;
c) pierderea auzului;
d) pierderea graiului;
e) pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia;
f) boală psihică;
g) pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din capacitatea de muncă;
h) întreruperea sarcinii;
i) desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.
5. Din rândul acţiunilor periculoase pentru viaţă fac parte vătămările care prin însăşi natura
lor sunt primejdioase pentru viaţa victimei în momentul producerii lor sau care în evoluţia lor
obişnuită, fără un tratament corespunzător, provoacă moartea victimei. Prevenirea morţii prin
acordarea asistenţei medicale nu poate fi considerată ca motiv obiectiv pentru a renunţa la
calificarea vătămărilor în cauză drept periculoase pentru viaţă.
Ipoteza în cauză e concepută de legiuitor ca o componenţă de infracţiune formală, deoarece
infracţiunea se consideră consumată o dată cu săvârşirea acţiunilor primejdioase prin ele însele
pentru viaţa victimei în momentul producerii lor, indiferent de dauna cauzată sănătăţii persoanei.
De exemplu, plăgile abdomenului fără lezarea organelor interne pot necesita pentru vindecare
doar câteva zile. Dacă s-ar lua în seamă numai dauna reală produsă sănătăţii, aceasta ar putea
constitui numai vătămări uşoare, pe când, după cum s-a constatat deja, asemenea acţiuni se socot
vătămări grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii.
Lista completă a acestor acţiuni este stabilită în regulamentul menţionat, iar fiecare acţiune
periculoasă pentru viaţă în momentul săvârşirii ei se determină printr-o expertiză medico-legală.
6. Prin pierderea vederii se înţelege orbirea completă de ambii ochi sau starea vederii când
obiectele nu pot fi desluşite bine la o distanţă de 2 metri şi mai puţin (acuitatea vederii 0,04 şi
mai mică).
Pierderea vederii la un ochi are drept consecinţă o incapacitate permanentă de muncă mai
mult de 1/3, din care cauză este inclusă la categoria vătămărilor corporale grave.
 7. Prin pierderea auzului se înţelege surditatea completă sau o stare ireversibilă, când
victima nu percepe vorbirea obişnuită la o distanţă de 3-5 cm de la pavilionul urechii.
Pierderea auzului de o ureche antrenează o incapacitate de muncă permanentă, mai puţin de
1/3, din care cauză ea face parte din vătămările corporale medii.
8. Prin pierderea graiului (limbii) se înţelege pierderea capacităţii de exprimare a
gândurilor pin sunete articulate. Această stare poate fi condiţionată de pierderea limbii, de
afecţiuni anatomo-funcţionale ale coardelor vocale sau de origine nervoasă.
9. Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia presupune pierderea mâinii,
piciorului ori încetarea funcţionării acestora, a capacităţii de reproducere.
Pierderea mâinii, a piciorului constă în detaşarea lor de la trunchi sau pierderea funcţiilor
acestora (paralizia sau o altă stare care exclude funcţionarea lor). Prin pierderea anatomică a
mâinii sau a piciorului se înţelege detaşarea completă de la trunchi a mâinii sau a piciorului,
precum şi amputarea lor nu mai jos de articulaţia cotului ori a genunchiului. Celelalte cazuri
trebuie considerate drept pierdere a unei părţi a membrului, având drept criteriu de calificare
incapacitatea permanentă de muncă.
Pierderea capacităţii de reproducere constă în pierderea capacităţii de coabitare sau
pierderea capacităţii de fecundare, concepere şi naştere.
10. Boala psihică şi legătura ei cauzală cu trauma victimei se stabileşte de către expertiza
psihiatrică. Gradul de gravitate a acestei consecinţe a vătămării se apreciază cu concursul
medicului legist.
11. Pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din capacitatea de muncă se stabileşte în
procente (mai mult de 33%) în baza datelor obiective şi în conformitate cu datele tabelului pentru
aprecierea incapacităţii de muncă.
Prin pierdere stabilă se înţelege pierderea capacităţii de muncă pe tot restul vieţii.
Se ia în consideraţie pierderea capacităţii generale de muncă. În cazurile în care se va
dovedi că intenţia făptuitorului este îndreptată nemijlocit spre pierderea capacităţii de muncă
profesională se poate lua în consideraţie şi aceasta. Incapacitatea stabilă de muncă se stabileşte
prin expertiză medico-legală.
12. Întreruperea sarcinii, indiferent de termenul ei, face parte din vătămările integrităţii
corporale sau ale sănătăţii grave, dacă nu e o consecinţă a particularităţilor individuale ale
organismului şi dacă se află în legătură cauzală directă cu vătămarea. Expertiza medico-legală în
astfel de cazuri se efectuează împreună cu medicul obstetrician-ginecolog.
13. În cazul desfigurării iremediabile a feţei şi/sau a regiunilor adiacente expertiza
medico-legală apreciază după semnele obişnuite caracterul şi gradul de gravitate ale leziunilor
produse feţei şi/sau regiunilor adiacente (gâtul) constatând dacă acestea pot fi reparabile sau nu
în mod obişnuit.
Prin vătămări reparabile se înţeleg leziunile care pot fi lecuite fără intervenţii chirurgicale
însemnate.
Prin vătămări ireparabile, care de fapt se consideră desfigurări iremediabile, se înţeleg
leziunile care pot fi înlăturate numai printr-o intervenţie chirurgicală sau operaţie cosmetică.
14. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
15. Agravantele prevăzute de literele a), b), c), d), e), f), g), h) şi i) din alin.2, precum şi de
literele a), b), d), şi e) alin.3 art.151 CP, au aceleaşi explicaţii ca şi agravantele corespunzătoare
de la art.145 CP, de aceea, pentru a exclude repetarea, facem trimitere la aceste explicaţii.
16. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, săvârşită prin
schingiuire sau tortură (lit.e) alin.2 art.151 CP). Schingiuirea sau torturarea nu prezintă o
categorie aparte de vătămări corporale, ci determină originea acestora, metodele de cauzare a lor.
Schingiuirea reprezintă nişte acţiuni care provoacă victimei suferinţe prin lipsirea de hrană,
de băutură sau de căldură ori prin abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă etc.
Torturarea se manifestă prin acţiuni care produc dureri acute repetate sau îndelungate prin
pişcături, biciuire, împunsături cu obiecte ascuţite, cauterizări cu agenţi termici sau chimici etc.
 Nu interesează dacă daunele produse sănătăţii, prevăzute de alin.1 art.151 CP, sunt
rezultatul acţiunilor de schingiuire sau torturare sau dacă aceste acţiuni se săvârşesc după
producerea vătămărilor menţionate.
17. Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită de un
grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit.c) alin.3 art.151 CP). Noţiunea
grupului criminal organizat este prevăzută de art.46 CP, iar a organizaţiei criminale - de art.47
CP, de aceea se iau în seamă reglementările indicate.
18. Vătămările intenţionate grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii prevăzute la
alin.1, 2 sau 3, care au provocat decesul victimei (alin.4 art.151 CP). Această agravantă
constituie o infracţiune unică complexă, formată din două activităţi infracţionale: a) vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, prevăzută de alin.1, 2 şi 3 art.151 CP, şi
b) lipsirea de viaţă din imprudenţă, prevăzută de art.149 CP. De aceea latura subiectivă a
infracţiunii acestei agravante trebuie determinată aparte pentru fiecare activitate infracţională
menţionată. Potrivit art.19 CP, aceasta nu reprezintă o a treia formă de vinovăţie, ci o infracţiune
săvârşită cu două forme de vinovăţie (intenţie şi imprudenţă). În consecinţă, infracţiunea se
consideră intenţionată.
Deci, trebuie să determinăm dacă intenţia făptuitorului a fost îndreptată numai spre
cauzarea vătămării grave şi dacă decesul victimei a survenit din imprudenţă.
19. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 14 ani.
Articolul 152. VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ MEDIE A INTEGRITĂŢII
CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII
(1) Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care nu este
periculoasă pentru viaţă şi nu a provocat urmările prevăzute la art.151, dar care a fost urmată
fie de dereglarea îndelungată a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin
de o treime din capacitatea de muncă,
se pedepseşte cu arest de până la 6 luni sau cu închisoare de până la 4 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) asupra soţului (soţiei) sau unei rude apropiate;
d) asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu
sau obşteşti;
e) de două sau mai multe persoane;
f) prin schingiuire sau tortură;
g) prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane;
h) din interes material;
i) cu intenţii huliganice;
j) din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă;
k) la comandă
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin provocarea dereglării îndelungate a
sănătăţii sau pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă.
4. Dereglarea îndelungată a sănătăţii este determinată nemijlocit de un şir de vătămări,
maladii, dereglări de funcţie care au o durată de peste 21 de zile, dar cu condiţia că victima îşi
recapătă sănătatea iniţială.
 5. Prin pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă
se are în vedere o incapacitate generală de muncă pe viaţă de la 10% până la 33%. Incapacitatea
stabilă de muncă înseamnă pierderea pentru totdeauna a capacităţii de muncă, iar incapacitatea
considerabilă de muncă presupune pierderea a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă,
adică de la 10 până la 33%.
6. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
7. Explicaţiile agravantelor infracţiunii enumerate în alin.2 art.152 CP corespund cu
lămuririle date agravantelor corespunzătoare la art.145 şi 151 CP.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani, în condiţiile alin.1, şi de 14 ani, în condiţiile alin.2.
Articolul 153. VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ UŞOARĂ A INTEGRITĂŢII
CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII
Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată fie de o
dereglare de scurtă durată a sănătăţii, fie de o pierdere neînsemnată, dar stabilă a capacităţii
de muncă,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la un
an.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează fie prin provocarea dereglării de scurtă durată
a sănătăţii, fie printr-o pierdere neînsemnată, dar stabilă a capacităţii de muncă.
4. Dereglarea de scurtă durată a sănătăţii este determinată de daunele produse sănătăţii,
care durează mai mult de 6 zile, dar nu mai mult de 21 de zile.
5. Prin pierderea neînsemnată, dar stabilă a capacităţii de muncă se înţelege o incapacitate
generală pe viaţă de muncă până la 10 %.
6. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
7. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 154. MALTRATAREA INTENŢIONATĂ SAU ALTE ACTE DE
VIOLENŢĂ
(1) Maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă, dacă nu au provocat urmările
prevăzute la art.151-153,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu arest de
până la 6 luni.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) asupra soţului (soţiei) sau unei rude apropiate;
b) cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide;
c) asupra unui minor;
d) asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligaţiilor de serviciu
sau obşteşti;
e) de două sau mai multe persoane;
f) profitând de starea de neputinţă a victimei;
g) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură;
h) la comandă
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1. 000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la un an.
[Art.154 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
 1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin maltratarea intenţionată sau aplicarea
altor acte de violenţă, care n-au provocat vătămări grave, medii sau uşoare ale integrităţii
corporale sau ale sănătăţii.
4. Prin maltratarea intenţionată se înţelege purtarea crudă, brutală cu victima pentru a-i
provoca dureri fizice prin aplicarea loviturilor multiple şi repetate cu pumnul, cu palma, cu
bastonul etc. sau aplicarea altei forţe pe care o pune în acţiune (de exemplu, asmuţă un câine care
trânteşte victima etc.).
5. Prin aplicarea altor acte de violenţă în măsură să producă dureri fizice înţelegem faptele
săvârşite fără aplicarea loviturilor, dar care pot să contribuie la pricinuirea de dureri fizice. De
exemplu, strângerea sau frângerea mâinilor, pişcăturile, tragerea de păr, îmbrâncirea şi punerea
de piedică unei persoane, oferirea unui scaun stricat, de pe care victima, aşezându-se, cade şi se
loveşte, determinarea victimei să folosească un aparat electric, deşi făptuitorul ştia că este
defectat şi îi va provoca dureri fizice, oferirea de către făptuitor victimei a unui pahar de apă
conţinând o substanţă vomitivă, sperierea persoanei, pentru ca aceasta, căzând, să fie supusă unei
loviri etc.
6. Maltratarea sau un alt act de violenţă poate produce victimei echimoze (vânătăi). Prin
echimoze se înţelege un revărsat sanguin mai mult sau mai puţin întins, localizat în grosimea
tegumentului, în ţesutul celular subcutanat sau mai profund. De regulă, echimozele nu necesită
tratament medical pentru vindecare. Un asemenea tratament se impune numai în cazul unor
echimoze foarte întinse, însoţite de edem. Dacă ele necesită îngrijiri medicale, în raport cu durata
acestora fapta poate fi încadrată ca vătămare uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.
7. Lovirile reciproce nu sunt o circumstanţă care exclude răspunderea penală a fiecăruia
dintre vinovaţi.
8. Infracţiunea se consideră consumată din momentul săvârşirii unora dintre acţiunile
menţionate.
9. Agravantele infracţiunii din alin.2 art.154 CP au aceeaşi explicaţie ca şi agravantele
corespunzătoare de la art.145 şi 151 CP.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 155. AMENINŢAREA CU OMOR ORI CU VĂTĂMAREA GRAVĂ A
INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII
Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni, sau cu închisoare de până la 2 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin ameninţarea cu omor ori cu vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări.
4. Prin ameninţare se înţelege o acţiune de influenţă psihică prin care făptuitorul insuflă
victimei temerea de a i se produce o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau a
lipsirii de viaţă. Metodele ameninţării pot fi diferite: orale, în scris, prin gesturi, prin telefon, prin
alte persoane, prin semne simbolice etc.
 5. Acţiunea de ameninţare trebuie să fie de natură să alarmeze pe cel ameninţat, să fie
percepută de el ca reală, serioasă, prezentând suficiente temeiuri că se va realiza într-un viitor nu
prea îndepărtat. Dacă din acţiunea făptuitorului nu rezultă că acesta va trece la înfăptuirea
ameninţării sau dacă ameninţarea în mod obiectiv nu poate fi realizată, fapta nu constituie
infracţiunea în cauză.
6. Infracţiunea dată trebuie deosebită de descoperirea intenţiei criminale care constituie o
etapă infracţională ce nu se pedepseşte penal. Dispoziţia art.155 CP ne permite să constatăm că
ea stipulează realizarea intenţiei prin acţiuni concrete de ameninţare, la săvârşirea cărora nu
poate fi vorba numai de o descoperire de intenţie.
7. Infracţiunea se consumă în momentul în care victimei conştiente de ameninţare îi apare
starea de temere care îi răpeşte libertatea morală.
8. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 156. VĂTĂMAREA GRAVĂ ORI MEDIE A INTEGRITĂŢII
CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII ÎN STARE DE AFECT
Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect,
survenită în mod subit, provocată de acte de violenţă, de insulte grave ori de alte acte ilegale
sau imorale ale victimei, dacă aceste acte au avut sau ar fi putut avea urmări grave pentru cel
vinovat sau rudele lui,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni, sau cu închisoare de până la 3 ani.
[Art.156 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin vătămarea gravă ori medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii în stare de afect, provocată de acte de violenţă, de insulte grave ori de
alte acte ilegale sau imorale ale victimei, dacă aceste acte au avut sau au putut avea urmări grave
pentru cel vinovat sau rudele lui.
4. În ceea ce priveşte explicaţiile privind noţiunea vătămărilor grave sau medii, facem
trimitere la lămuririle date semnelor constitutive ale acestora, prevăzute în art.151 şi 152 CP.
5. Circumstanţele săvârşirii acestei infracţiuni şi ale condiţiilor stării de afect sunt aceleaşi
ca şi la omorul în stare de afect. (A se vedea explicaţiile corespunzătoare de la art.146 CP.)
6. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 157. VĂTĂMAREA GRAVĂ ORI MEDIE A INTEGRITĂŢII
CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII CAUZATĂ DIN IMPRUDENŢĂ
Vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din
imprudenţă
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 2
ani.
[Art.157 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1.Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2.Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii persoanei.
 3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin vătămarea gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, cauzată din imprudenţă.
4. Explicaţiile noţiunii de vătămare gravă sau medie sunt date la art.151 şi 152 CP.
5. Latura subiectivă a infracţiunii este aceeaşi ca şi în cazul infracţiunii de lipsire de viaţă
din imprudenţă (a se vedea explicaţiile de la art.149 CP).
6. Vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul
victimei din imprudenţă, presupune imprudenţă (neglijenţă sau încredere în sine) atât faţă de
provocarea vătămărilor grave, cât şi faţă de lipsirea de viaţă a victimei.
7. Răspunderea penală faţă de vătămările medii sau uşoare ale integrităţii corporale sau ale
sănătăţii din imprudenţă se exclude.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 158. CONSTRÂNGEREA PERSOANEI LA PRELEVAREA ORGANELOR
SAU ŢESUTURILOR PENTRU TRANSPLANTARE
(1) Constrângerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru
transplantare sau în alte scopuri, săvârşită cu aplicarea violenţei ori cu ameninţarea aplicării
ei,
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită asupra unei persoane despre care cel vinovat ştia cu
certitudine că se află în stare de neputinţă ori în dependenţă materială sau altă dependenţă
faţă de el
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin constrângerea persoanei la prelevarea
organelor sau ţesuturilor pentru transplantare sau în alte scopuri, săvârşită cu aplicarea violenţei
ori cu ameninţarea aplicării ei. Reglementările sunt prevăzute de Legea nr.473-XIV din 25.06.99
privind transplantul de organe şi ţesuturi umane (MO nr.94-95/474 din 26.08.1999) şi ordinul
MS nr.297 din 16.12.99 despre aplicarea Legii privind transplantul de organe şi ţesuturi umane
în RM (MO nr.29-30/99 din 16.03.2000).
4. Conform regulilor existente, prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare este
posibilă numai cu condiţia că donatorul şi-a expus în scris liber şi intenţionat dorinţa în această
privinţă.
5. Victimă a acestei infracţiuni poate fi orice persoană aleasă de făptuitor în calitate de
donator. Nu se admite prelevarea organelor şi ţesuturilor de la persoanele minore, bolnave de
maladia SIDA, boli venerice şi alte boli infecţioase ce prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea
recipientului.
6. Constrângerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru prelevare
presupune aplicarea violenţei sau ameninţarea cu aplicarea ei.
7. Prin aplicarea violenţei se înţelege uzul forţei fizice asupra victimei prin aplicarea
loviturilor sau a altor acte de violenţă care provoacă o daună sănătăţii victimei sub formă de
maltratări, vătămări uşoare, medii sau chiar grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii. Dacă
în urma constrângerii cu aplicarea violenţei se produc dureri fizice, vătămări uşoare sau medii ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii, prevăzute de art.152, 153 sau 154 CP, fapta săvârşită se
încadrează numai în baza alin.1 art.158 CP, iar dacă victimei i se produc vătămări grave ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii, fapta săvârşită constituie un concurs de infracţiuni
prevăzut de alin.1 art.158 CP şi alin.1 art.151 CP.
 8. Prin ameninţarea cu aplicarea violenţei fizice se înţelege ameninţarea victimei cu astfel
de cuvinte sau acţiuni, din care se vede intenţia făptuitorului de a aplica imediat violenţa fizică
faţă de victimă. Violenţa psihică trebuie să fie reală şi destul de serioasă pentru ca victima să aibă
motive de a se teme de realizarea ei. Ameninţarea cu distrugerea averii sau răspândirea unor ştiri
calomnioase nu este condamnabilă penal.
9. Infracţiunea se consumă din momentul constrângerii în scopul prelevării organelor sau
ţesuturilor pentru prelevare. Dacă făptuitorul a reuşit, în urma constrângerii, să preleveze
organele şi ţesuturile victimei, infracţiunea dată intră în concurs real cu vătămările corporale
corespunzătoare, în funcţie de dauna produsă.
10. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
11. Constrângerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare,
săvârşită asupra unei persoane despre care cel vinovat ştia cu certitudine că se află în stare de
neputinţă ori în dependenţă materială sau altă dependenţă faţă de el (alin.2 art.158 CP). Noţiunea
de stare de neputinţă este explicată la lit.e) alin.2 art.145 CP, iar noţiunea de dependenţă
materială sau altă dependenţă faţă de făptuitor este aceeaşi ca şi a agravantei prevăzute de lit.c)
alin.2 art.150 CP.
12. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 159. PROVOCAREA ILEGALĂ A AVORTULUI
(1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are studii medicale superioare speciale;
c) în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa indicaţiilor medicale, stabilite de
Ministerul Sănătăţii;
d) în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operaţii;
e) în condiţii antisanitare
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită repetat;
b) care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii;
c) care a provocat din imprudenţă decesul victimei
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
[Art.159 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2.Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.
Latura obiectivă a avortului se realizează prin întreruperea sarcinii prin orice mijloace,
săvârşită în vreunul din următoarele cazuri:
a) în afara instituţiilor medicale autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are studii medicale superioare speciale;
c) când sarcina depăşeşte 12 săptămâni;
d) în cazul contradicţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operaţii;
e) în condiţii antisanitare.
3. În RM femeii i se garantează dreptul de a dispune personal de fructul procreării.
Regulamentul MS despre ordinea efectuării avortului interzice un şir de avorturi, efectuarea
acestora este pasibilă de răspundere penală (a se vedea şi prevederile Legii ocrotirii sănătăţii
nr.411-XIII din 28.03.95 (MO nr.34/373 din 22.06.1995).
 4. Sintagma avortul săvârşit în afara instituţiilor medicale autorizate în acest scop
elucidează sensul de întrerupere a sarcinii femeii în orice alte locuri decât cele medicale care
dispun de autorizaţii pentru a efectua asemenea operaţii chirurgicale. Conform regulamentului
menţionat, efectuarea avortului se admite numai în instituţiile curative staţionare. Orice avort
săvârşit, de exemplu, acasă la medic, acasă la victimă sau în orice alt loc, se consideră ilegal.
5. Sintagma avortul săvârşit de către o persoană care nu are studii medicale superioare
speciale înglobează sensul că operaţia a fost săvârşită de către o persoană care nu este
competentă, care nu este licenţiat în materie de obstetrică şi ginecologie. Avortul se admite a fi
efectuat numai de un medic obstetrician-ginecolog. De aceea avortul săvârşit de către orice alt
lucrător medical sau de către orice altă persoană se consideră avort ilegal. Săvârşirea avortului de
către un medic obstetrician-ginecolog în afară de spital sau cu încălcarea altor condiţii presupune
numai răspundere disciplinară.
6. Orice avort săvârşit în cazurile sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni şi nu este prescris de
medici este periculos pentru viaţa sau sănătatea victimei şi este socotit avort ilegal.
7. Întreruperea sarcinii dacă există interdicţii medicale pentru efectuarea acestei operaţii
prezintă un pericol deosebit pentru viaţa sau sănătatea victimei, deoarece poate duce la daune
grave sănătăţii victimei sau chiar la decesul ei.
8. Avortul săvârşit în condiţii antisanitare este întotdeauna legat de infectarea victimei şi
prezintă un pericol deosebit pentru viaţa sau sănătatea acesteia.
9. Provocarea ilegală a avortului se consumă în momentul în care în urma acţiunii
făptuitorului a fost întreruptă sarcina şi a fost nimicit fătul, indiferent de dauna cauzată sănătăţii
femeii.
10. Latura subiectivă a avortului ilegal se caracterizează prin intenţie directă.
11. Avortul ilegal săvârşit în mod repetat presupune săvârşirea a două sau a mai multor
avorturi ilegale până la condamnarea vinovatului cel puţin pentru unul dintre ele, bineînţeles,
dacă n-au expirat termenele de prescripţie pentru urmărirea penală stabilite de lege. (A se vedea
şi celelalte explicaţii ale repetării infracţiunilor la art.145 CP.)
12. Avortul ilegal care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Noţiunea vătămărilor grave şi medii este explicată în comentariul de la
art.151 şi 152 CP.
13. Avortul ilegal care a provocat din imprudenţă decesul victimei are aceleaşi explicaţii ca
şi agravanta prevăzută de alin.4 art.151 CP.
14. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 160. EFECTUAREA ILEGALĂ A STERILIZĂRII CHIRURGICALE
(1) Efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de către medic
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale cu (sau fără)
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un
termen de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) în unităţi medico-sanitare nespecializate;
b) de către o persoană fără studii medicale superioare speciale
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), care:
a) au fost săvârşite repetat;
b) au cauzat din imprudenţă o dereglare îndelungată a sănătăţii ori o vătămare gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) au provocat din imprudenţă decesul pacientului,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
 1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin efectuarea ilegală a sterilizării
chirurgicale de către un medic în afara condiţiilor determinate de prevederile Legii ocrotirii
sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.95 (MO nr.34/373 din 22.06.1995) şi ale Legii nr.185-XV din
24.05.2001 cu privire la ocrotirea sănătăţii reproductive şi planificarea familială (MO nr.90-
91/697 din 02.08.2001.
4. Prin sterilizare se înţelege acţiunea chirurgicală de a-l face pe un om să devină steril,
incapabil de a procrea; a castra. Adică, a supune victima unei operaţii chirurgicale de extirpare a
glandelor sexuale. Este necesar că această operaţie să fie efectuată de către un medic cu studii
superioare speciale. Dacă extirparea glandelor sexuale sau pierderea funcţiilor lor s-a efectuat
fără o operaţie de sterilizare chirurgicală de către alte persoane, răspunderea penală va surveni
potrivit daunei concrete cauzate sănătăţii victimei.
5. Dacă operaţiunea sterilizării chirurgicale pentru extirparea glandelor sexuale a fost
săvârşită de către un medic cu studii superioare speciale, dar în condiţii medico-sanitare
nespecializate, cele săvârşite trebuie încadrate potrivit lit.a) alin.2 art.160 CP.
6. Aceleaşi acţiuni săvârşite de către o persoană fără studii medicale speciale se vor califica
potrivit lit.b) alin.2 art.160 CP.
7. Agravantele alin.3 art.160 CP au aceleaşi explicaţii ca şi agravantele de la art.145, 151,
152 CP.
8. Infracţiunea se consideră consumată din momentul extirpării glandelor sexuale sau al
încetării funcţiilor lor.
9. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 161. EFECTUAREA FECUNDĂRII ARTIFICIALE SAU A IMPLANTĂRII
EMBRIONULUI FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PACIENTEI
Efectuarea de către medic a fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără
consimţământul scris al pacientei
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale cu privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2
la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin efectuarea de către un medic a fecundării
artificiale sau a implantării embrionului fără consimţământul în scris al pacientei cu excepţia
condiţiilor determinate de prevederile Legii ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.95 (MO
nr.34/373 din 22.06.1995) şi ale Legii nr.185-XV din 24.05.2001 cu privire la ocrotirea sănătăţii
reproductive şi planificarea familială (MO nr.90-91/697 din 02.08.2001.
4. Prin fecundare se înţelege înzestrarea pe cale naturală sau artificială a unei femei cu
celule de sex masculin în vederea procreării.
5. Fecundarea artificială sau implantarea embrionului, efectuate de către un medic,
presupune înzestrarea femeii cu celule de sex masculin în vederea procreării printr-o operaţie
chirurgicală sau cu ajutorul unor instrumente, aparate medicale.
6. Efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului trebuie să fie săvârşită fără
consimţământul în scris al pacientei.
 7. Infracţiunea se consideră consumată din momentul unirii a două celule de sex opus şi al
apariţiei unui germen nou.
8. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
9. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 162. NEACORDAREA DE AJUTOR UNUI BOLNAV
(1) Neacordarea de ajutor, fără motive întemeiate, unui bolnav de către o persoană care,
în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni.
(2) Aceeaşi faptă care a provocat din imprudenţă:
a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul bolnavului
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
[Art.162 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin neacordarea de ajutor, fără motive
întemeiate, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era
obligată să îl acorde (a se vedea şi prevederile Legii ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.95
(MO nr.34/373 din 22.06.1995).
4. Neacordarea de ajutor unui bolnav constă în neacordarea de ajutor persoanei care are
nevoie de asistenţă medicală în legătură cu o traumă gravă, intoxicarea, otrăvirea, apendicită
purulentă, un infarct sau cu alte boli periculoase pentru viaţă. Inacţiunea făptuitorului se poate
manifesta prin neprezentare la bolnav, refuz de a-l consulta, de a-i administra medicamente etc.
5. Legea are în vedere neacordarea de ajutor fără motive întemeiate. Printre motivele
întemeiate se enumără: cataclismele naturale, extrema necesitate, efectuarea în aceeaşi vreme a
unei operaţii altei persoane, care nu poate fi amânată, etc. Nu se consideră motive întemeiate ca
aflarea medicului în concediu, la odihnă, la o nuntă, sfârşitul zilei de muncă etc.
6. Infracţiunea se consumă o dată cu neacordarea ajutorului medical, indiferent de dauna
cauzată sănătăţii bolnavului.
7. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
8. Subiecţi ai infracţiunii pot fi numai medicii şi alţi lucrători medicali, sarcina cărora este
de a îngriji de bolnavi (felceri, obstetricieni-ginecologi, moaşe, surori de caritate, infirmieri etc.).
9. Neacordarea de ajutor unui bolnav, care a provocat din imprudenţă vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii sau decesul bolnavului, are aceeaşi explicaţie ca şi
agravanta de la alin.4 art.151 CP.
Articolul 163. LĂSAREA ÎN PRIMEJDIE
(1) Lăsarea, cu bună-ştiinţă, fără ajutor a unei persoane care se află într-o stare
periculoasă pentru viaţă şi este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede
sau înaintate, a bolii sau a neputinţei, în cazurile când cel vinovat fie că a avut posibilitatea de
a acorda ajutor părţii vătămate, fiind obligat să îi poarte de grijă, fie că el însuşi a pus-o într-o
situaţie periculoasă pentru viaţă,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat din imprudenţă:
a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul victimei se pedepseşte cu închisoare de până la 4 ani.
 1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea vieţii sau sănătăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin lăsarea, cu bună-ştiinţă, fără ajutor a
unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi este lipsită de posibilitatea de a
se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei, în cazurile în care cel
vinovat fie că a avut posibilitatea de a acorda ajutor părţii vătămate, fiind obligat să îi poarte de
grijă, fie că el însuşi a pus-o într-o situaţie periculoasă pentru viaţă (a se vedea şi prevederile
Legii ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.95 (MO nr.34/373 din 22.06.1995).
4. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca victima să se afle într-o stare periculoasă
pentru viaţă, de exemplu - ea este rănită, se îneacă şi nu poate înota, în condiţiile unui cataclism
natural sau al unui accident de producţie şi în alte condiţii care expun victima unor vătămări
imediate.
5. Lăsarea în primejdie este condiţionată de două circumstanţe:
a) făptuitorul era obligat să-i poarte de grijă victimei; b) vinovatul însuşi a pus victima într-
o situaţie periculoasă pentru viaţă.
6. Obligaţiunea de a îngriji de victimă poate să apară când există legături de rudenie (grija
părinţilor de copiii minori, datoria copiilor maturi de a îngriji de părinţii în vârstă înaintată),
îndatoriri profesionale (ale medicului, pompierului, poliţistului etc.), raporturi contractuale (cu
dădaca, călăuza etc.), fapte concludente (cu şoferul, maşinistul).
7. Obligaţiunea de a îngriji de victimă apare şi în cazul în care făptuitorul însuşi, prin
acţiunile sale, a pus victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă (de exemplu, vinovatul şi-a
luat îndatorirea să treacă victima cu luntrea peste un râu, luntrea s-a răsturnat, iar victima nu
poate înota), generarea unui accident de producţie (o persoană s-a angajat călăuză pentru o
trecere prin munţi şi s-a rătăcit împreună cu victima) etc.
Părăsirea locului accidentului rutier, lăsând în primejdie victima accidentată, se
încadrează în baza art.266 CP.
8. Infracţiunea se consumă din momentul părăsirii cu bună-ştiinţă a persoanei care se află
într-o stare periculoasă.
9. Pentru agravantele prevăzute de alin.2 art.163 CP sunt valabile explicaţiile respective de
la art.151 CP.
10. Latura subiectivă se caracterizează numai prin vinovăţie intenţionată.
11. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
CAPITOLUL III
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII, CINSTEI ŞI DEMNITĂŢII PERSOANEI
Articolul 164. RĂPIREA UNEI PERSOANE
(1) Răpirea unei persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 6 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) cu bună-ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide ori profitînd de starea de
neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii
handicapului fizic sau psihic ori altui factor;
e) de două sau mai multe persoane;
f) din interes material;
g) cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 10 ani
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), care:
a) au fost săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
 b) au cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori
decesul victimei,
se pedepsesc cu închisoare de la 6 la 13 de ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea libertăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin răpirea unei persoane.
4. Prin răpirea unei persoane înţelegem capturarea ei contrar dorinţei sau voinţei sale,
însoţită de schimbarea locului de reşedinţă ori de aflarea temporară în alt loc şi de privarea ei de
libertate.
5. Capturarea, schimbarea locului de reşedinţă şi privarea de libertate a victimei constituie
două elemente obligatorii ale laturii obiective ale răpirii persoanei.
6. De obicei, răpirea persoanei se realizează prin îmbinarea ei cu alte acţiuni infracţionale:
ameninţări, violenţă, privarea de libertate, viol, şantaj etc. Potrivit regulii generale, o calificare
suplimentară se cere numai în cazul în care se comite o infracţiune mai gravă decât răpirea
persoanei sau există un concurs real de infracţiuni. De exemplu, vătămări grave ale integrităţii
corporale, omor, viol, şantaj etc.
7. Răpirea persoanei are trăsături asemănătoare cu privaţiunea ilegală de libertate (art.166)
şi cu luarea de ostatici (art.280). Însă există şi deosebiri.
Privaţiunea ilegală de libertate se deosebeşte de răpirea persoanei prin faptul că ea nu este
însoţită de schimbarea locului de aflare a victimei. Ea se efectuează prin reţinerea persoanei în
locul unde ea se afla de bună voie.
Spre deosebire de răpirea persoanei, luarea de ostatici are alt obiect de atentare - securitatea
publică, precum şi alt conţinut al cerinţelor înaintate (dacă există de acestea). La răpirea
persoanei acestea nu se afişează, vinovatul se străduieşte să acţioneze pe ascuns, inclusiv de
autorităţi.
8. Metodele răpirii pot fi diferite: a) pe ascuns (de exemplu, a unei persoane care dormea);
b) deschis (prin aplicarea violenţei fizice: legare, închiderea într-o încăpere, sau a violenţei
psihice: ameninţare cu violenţa fizică, răspândirea unor informaţii pe care nu le dorea); c) prin
înşelăciune sau abuz de încredere.
9. Răpirea persoanei se consideră consumată din momentul capturării şi schimbării locului
de aflare a victimei contrar dorinţei şi voinţei sale. Durata privării de libertate (ore, zile,
săptămâni, luni) nu are importanţă.
10. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă. Motivele pot fi diferite:
răzbunare, gelozie, huliganism, carierism, dorinţa de a săvârşi unele tranzacţii în perioada
privării de libertate etc. Cele mai răspândite sunt motivele acaparatoare. Motivele se iau în
consideraţie numai la individualizarea pedepsei penale.
11. Victimă a răpirii poate fi orice persoană fizică, indiferent de vârstă, sex, cetăţenie,
religie, origine naţională sau socială, capacitatea de a înţelege cele ce se petrec etc.
12. Interpretarea noţiunilor agravantelor din alin.2 şi 3 la art.164 este aceeaşi ca şi a
agravantelor infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei. (A se vedea explicaţiile la art.145-
154.)
13. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de
14 ani.
Articolul 165. TRAFICUL DE FIINŢE UMANE
(1) Recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unei persoane în
scop de exploatare sexuală comercială sau necomercială, prin muncă sau servicii forţate, în
sclavie sau în condiţii similare sclaviei, de folosire în conflicte armate sau în activităţi
criminale, de prelevare a organelor sau ţesuturilor pentru transplantare, săvârşită prin:
 a) ameninţare cu aplicarea sau aplicarea violenţei fizice sau psihice nepericuloase
pentru viaţa şi sănătatea persoanei, inclusiv prin răpire, prin confiscare a documentelor şi
prin servitute, în scopul întoarcerii unei datorii a cărei mărime nu este stabilită în mod
rezonabil;
b) înşelăciune;
c) abuz de poziţie de vulnerabilitate sau abuz de putere, dare sau primire a unor plăţi sau
beneficii pentru a obţine consimţământul unei persoane care deţine controlul asupra unei alte
persoane,
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) de către o persoană care anterior a săvîrșit o faptă prevăzută la alin.(1)
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) asupra unei femei gravide;
d) de două sau mai multe persoane;
e) de o persoană cu fucnție de răspundere sau de o persoană cu o funcție de demnitate
publică.
f) cu aplicarea violenței periculoase pentru viața, sănătatea fizică sau psihică a
persoanei.
g) cu o deosebită cruzime pentru a asigura subordinea persoanei ori prin folosirea
violului , dependenței fizice, a armei.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) soldate cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau cu o boală psihică a persoanei,
sau cu decesul acesteia,
(4) Victima traficului de fiinţe umane este absolvită de răspundere penală pentru
infracţiunile săvârşite de ea în legătură cu această calitate procesuală.
[Art.165 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea libertăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a traficului de fiinţe umane se formează din două categorii de acţiuni de
sine stătătoare legate între ele. Aceste acţiuni sunt reglementate de Rec. Adunării Parlamentare a
CE nr.1325 (1997) cu privire la traficul de femei şi prostituţia forţată în statele membre ale CE;
Rec. nr.R(2000)11 adoptată de Consiliul de Miniştri al CE la 19.05.2000 şi Raportul explicativ;
Rec. 1526 (2001) a Adunării Parlamentare a CE privind traficul de minori (cazul Moldovei);
Protocolul cu privire la prevenirea, suprimarea şi sancţionarea traficului de persoane, în special
femei şi copii, care completează Convenţia ONU pentru combaterea crimei organizate
transnaţionale, ONU, 2000; Rezoluţia ONU din 18.01.2000; Convenţia ONU contra crimei
organizate transfrontaliere.
4. Prima categorie de acţiuni infracţionale poate avea următoarele varietăţi: a) recrutarea; b)
transportarea; c) transferul; d) adăpostirea; e) primirea unei persoane. Acţiunile enumerate
trebuie comise în scop de exploatare sexuală comercială sau necomercială, prin muncă sau
servicii forţate, în sclavie sau în condiţii similare sclaviei, de folosire în conflicte armate sau în
activităţi criminale, de prelevare a organelor sau ţesuturilor pentru transplantare.
5. Acţiunile infracţionale din a doua categorie pot fi realizate prin: a) ameninţare cu
aplicarea violenţei fizice sau psihice nepericuloase pentru viaţa şi sănătatea persoanei, inclusiv
prin răpire, prin confiscarea documentelor şi prin servitute, în scopul întoarcerii unei datorii a
cărei mărime nu este stabilită în mod rezonabil; b) înşelăciune; c) abuz de poziţie de
vulnerabilitate sau abuz de putere, dare sau primire a unor plăţi sau beneficii pentru a obţine
consimţământul unei persoane care deţine controlul asupra altei persoane.
 6. Pentru realizarea laturii obiective a traficului de fiinţe umane e necesară existenţa cel
puţin a unei varietăţi din prima categorie de acţiuni infracţionale şi cel puţin a uneia din a doua
categorie de acţiuni menţionate.
7. Recrutarea în scopul traficului de fiinţe umane presupune atragerea persoanei prin
selecţionare într-o anumită activitate, determinată de scopurile stipulate la alin.1 art.165.
8. Prin transportare înţelegem deplasarea cu un mijloc de transport a unei persoane dintr-un
loc în altul în aceleaşi scopuri.
9. Transferul presupune trecerea persoanei de la un serviciu la alt serviciu care permite
făptuitorului a utiliza victima în scopurile menţionate.
10. Prin adăpostire se înţelege ascunderea victimei într-un loc care să-i permită
făptuitorului a o folosi în scopurile infracţiunii analizate.
11. Primirea unei persoane presupune admiterea, includerea, încadrarea victimei într-o
întreprindere, într-o instituţie, într-o organizaţie sau găzduirea ei într-un loc care să-i permită
făptuitorului de a o folosi în scopurile traficului de fiinţe umane.
12. Prin violenţă nepericuloasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei înţelegem loviturile
care produc numai dureri fizice şi vătămări neînsemnate integrităţii corporale sau sănătăţii, care
cer îngrijiri medicale pe un termen de până la 6 zile.
13. Noţiunea răpirii este dată de interpretările de la art.164.
14. Prin confiscarea documentelor în scopul întoarcerii unei datorii a cărei mărime nu este
stabilită în mod rezonabil înţelegem luarea documentelor de identitate ale victimei pe temeiul
datoriei.
15. Prin servitute în scopul întoarcerii unei datorii înţelegem supunerea unei persoane la
robie (slujire, aservire) pentru achitarea unei datorii care nu poate fi întoarsă la moment.
16. Înşelăciunea poate fi activă, când vinovatul comunică victimei informaţii cu bună-
ştiinţă false, sau pasivă, când el nu comunică victimei informaţiile pe care era obligat să le
comunice, pentru a realiza traficul de fiinţe umane.
17. Abuzul de poziţie de vulnerabilitate presupune traficul de fiinţe umane prin utilizarea
părţii slabe a victimei, a trăsăturilor ei sensibile sau negative.
18. Noţiunea abuzului de putere, dare sau primire a unor plăţi sau beneficii sunt
asemănătoare cu interpretările acestor noţiuni de la art.324, 325, 326, 327, 333, 334 şi 335.
19. Traficul de fiinţe umane face parte din componenţa de infracţiune formală şi se
consideră consumată din momentul săvârşirii celor două acţiuni obligatorii descrise în norma
penală indiferent de survenirea consecinţelor prejudiciabile.
20. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă. Alt semn constitutiv al
laturii subiective este scopul traficului de fiinţe umane descris detailat la alin.1 art.165.
21. Agravantele traficului de fiinţe umane din alin.2 şi 3 art.165 au aceleaşi explicaţii ca şi
agravantele corespunzătoare de la art.145-154.
22. Alin.4 art.165 stipulează liberarea de răspundere penală a victimei pentru infracţiunile
săvârşite de ea în legătură cu calitatea procesuală a ei.
23. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Articolul 166. PRIVAŢIUNEA ILEGALĂ DE LIBERTATE
(1) Privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane, dacă acţiunea nu este legată cu
răpirea acesteia,
se pedepseşte cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) cu bună-ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide profitînd de stare de
neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii
handicapului fizic sau psihic ori altui factor;
d) de două sau mai multe persoane;
e) cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei;
 f) cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), însoţite de cauzarea unei vătămări grave
integrităţii corporale sau sănătăţii ori soldate cu decesul victimei.
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea libertăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează printr-o acţiune sau inacţiune prin care este
lipsită de libertate o persoană de către alta, prin deţinerea ei într-o încăpere (casă, subsol), pe
insulă, în pădure sau în orice alt loc, unde aceasta se găsea de bună voie sau în urma unei
înşelăciuni, şi reţinerea victimei acolo împotriva dorinţei şi voinţei sale.
4. Latura obiectivă a faptei există numai dacă privarea de libertate s-a produs în mod ilegal,
adică aceasta să nu fie expres sau implicit admisă de lege. Atunci când lipsirea de libertate are
caracter legal, fapta nu constituie infracţiune. Este cazul privării de libertate a bolnavilor
contagioşi pentru tratament împotriva voinţei lor, a persoanelor reţinute în carantină, a militarilor
reţinuţi în cazarmă, al supravegherii minorilor de către părinţi, de către tutore, educator, lipsirea
de libertate a agresorului în caz de legitimă apărare, al reţinerii unei persoane în stare avansată de
ebrietate pentru a o împiedica să facă rău etc.
5. Lipsirea de libertate a persoanei trebuie să dureze atât timp (ore, săptămâni, luni), încât
să rezulte că persoana a fost efectiv împiedicată a se deplasa şi a acţiona în conformitate cu
voinţa sa. Dacă persoana trebuia să îndeplinească un anumit act şi nu l-a putut îndeplini din
cauză că a fost lipsită de libertate, fapta constituie infracţiune chiar dacă această lipsire de
libertate a durat extrem de puţin, de exemplu - câteva minute.
6. Pentru a vedea deosebirea dintre privaţiunea ilegală de libertate şi răpirea unei persoane
sau luarea de ostatici, facem trimitere la explicaţiile alin.5 art.164.
7. Fiind o infracţiune continuă, lipsirea de libertate în mod ilegal se consumă în momentul
în care începe această acţiune şi se epuizează când ea se termină.
8. Nu se socoate infracţiune izolarea persoanei într-un anumit loc la dorinţa şi cu
consimţământul acesteia.
9. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă. Nu interesează pentru calificare
motivele infracţiunii. Ele pot fi josnice, cum sunt lăcomia, invidia, răzbunarea, gelozia etc., însă
trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei penale.
10. Subiectul infracţiunii poate fi numai o persoană fizică particulară, responsabilă, care a
atins vârsta de 16 ani - în condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2 şi 3. Dacă victima a
fost lipsită de libertate în mod ilegal de o persoană cu funcţii de răspundere sau care gestionează
o organizaţie nestatală, atunci - în funcţie de circumstanţele cauzei - cele săvârşite trebuie
calificate ca reţinere sau arestare ilegală (art.308) sau ca abuz de putere sau abuz de serviciu
(art.327), sau ca exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu (art.328), sau ca abuz de
serviciu (art.335), sau ca depăşire a atribuţiilor de serviciu (art.336).
11. Agravantele privaţiunii ilegale de libertate din alin.2 şi 3 art.166 au aceeaşi interpretare
ca şi agravantele corespunzătoare de la art.145-154.
Articolul 167. SCLAVIA ŞI CONDIŢIILE SIMILARE SCLAVIEI
Punerea sau ţinerea unei persoane în condiţii în care o altă persoană exercită stăpânire
asupra acesteia sau determinarea ei, prin utilizarea înşelăciunii, constrângerii, violenţei sau
ameninţării cu violenţă, să se angajeze sau să rămână în raport de concubinaj sau căsătorie
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 10 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
 1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea libertăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin trei acţiuni alternative: a) punerea unei
persoane în stare de sclavie; b) ţinerea unei persoane în stare de sclavie; c) determinarea unei
persoane la condiţii similare sclaviei.
4. A pune o persoană în stare de sclavie înseamnă a o transforma dintr-o persoană liberă
într-un simplu obiect al dreptului de proprietate.
5. A ţine o persoană în stare de sclavie înseamnă a exercita asupra unei persoane ajunse în
stare de sclavie prerogativele dreptului de proprietate.
6. A determina o persoană la condiţii similare sclaviei înseamnă a face ca o persoană
ajunsă în stare de sclavie, prin utilizarea înşelăciunii, constrângerii, violenţei sau a ameninţării cu
violenţa, să ia o hotărâre ca ea aparent să se angajeze la muncă la vinovat ori să rămână în raport
de concubinaj sau căsătorie cu el. Făptuitorul exercită asupra persoanelor indicate prerogativele
dreptului de proprietate.
7. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care o persoană este pusă, ţinută sau
determinată la condiţiile sclaviei. Sclavia, fiind o infracţiune continuă, se epuizează atunci când
încetează starea de sclavie.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă. Motivele n-au importanţă pentru
calificare.
9. Subiectul infracţiunii poate fi numai o persoană particulară, responsabilă, care a atins
vârsta de 16 ani. Dacă infracţiunea este săvârşită de o persoană cu funcţii de răspundere, cele
săvârşite trebuie încadrate potrivit art.327, 328, 335 sau 336.
Articolul 168. MUNCA FORŢATĂ
Forţarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale sau forţarea la
muncă obligatorie, ţinerea persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii, obţinerea
muncii sau a serviciilor prin înşelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu violenţă
se pedepsesc cu închisoare de până la 3 ani cu amendă în mărime de la 200 la 500
unităţi convenţionale.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea libertăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin patru acţiuni alternative: a) forţarea unei
persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale; b) forţarea la muncă obligatorie; c) ţinerea
persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii; d) obţinerea muncii sau serviciilor prin
înşelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare cu violenţa.
4. Prin forţarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinţei sale se înţelege
determinarea unei persoane prin constrângere să îndeplinească o muncă pe care din propria sa
voinţă ea nu ar îndeplini-o.
5. Prin forţarea la o muncă obligatorie înţelegem punerea unei persoane în situaţia de a
presta o muncă la care nu este obligată, de parcă ar avea îndatorirea să o presteze.
6. Ţinerea persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii înseamnă supunerea unei
persoane la robie (slujire, aservire) pentru achitarea unei datorii care nu poate fi întoarsă la
moment.
7. Obţinerea muncii sau serviciilor prin înşelăciune, constrângere, violenţă sau ameninţare
cu violenţa presupune dobândirea pentru sine sau în interesul altor persoane a unei munci sau
servicii prin eforturile menţionate.
 8. Infracţiunea se consumă în momentul în care persoana este supusă la muncă, servicii
forţate sau obligatorii şi se epuizează în momentul în care persoana îşi redobândeşte libertatea.
9. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
10. Subiectul poate fi o persoană fizică particulară, responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 169. INTERNAREA ILEGALĂ ÎNTR-O INSTITUŢIE PSIHIATRICĂ
(1) Internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică a unei persoane vădit sănătoase din
punct de vedere psihic
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a cauzat din imprudenţă:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul victimei
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 3 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea libertăţii persoanei.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin internarea într-o instituţie psihiatrică a
unei persoane vădit sănătoase din punct de vedere psihic. Modul şi condiţiile de internare a
persoanei în instituţia psihiatrică sunt reglementate de Legea 1402 din 16.12.1997 privind
asistenţa psihiatrică şi de Legea cu privire la asistenţa psihiatrică.
4. Spitalizarea într-o instituţie psihiatrică poate fi aplicată numai în prezenţa concomitentă a
trei condiţii: a) persoana suferă de o boală psihică; b) persoana necesită îngrijiri medicale; c)
există rugămintea sau consimţământul bolnavului sau a reprezentanţilor lui legali.
5. Internarea într-o instituţie psihiatrică se efectuează în baza încheierii unui consiliu de
medici psihiatri sau a hotărârii instanţei de judecată.
6. Internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică se poate manifesta prin: a) spitalizarea
forţată a unei persoane sănătoase sau b) spitalizarea persoanei cu tulburări psihice, dar fără
temeiuri legale.
7. Reţinerea într-o instituţie psihiatrică a persoanei care a primit îngrijirile medicale şi nu
necesită mai departe această izolare poate fi încadrată ca o privaţiune ilegală de libertate sau ca o
infracţiune comisă de persoane cu funcţii de răspundere.
8. Infracţiunea se consumă în momentul internării ilegale într-o instituţie psihiatrică a unei
persoane vădit sănătoase din punct de vedere psihic.
9. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
10. Subiectul infracţiunii poate fi numai o persoană oficială din instituţiile curative sau un
medic specialist în neurologie, învestit cu dreptul de a decide internarea într-un spital de boli
psihice.
11. Agravantele infracţiunii sunt identice cu agravantele corespunzătoare de la art.145-154.
Articolul 170. CALOMNIA
Calomnia, adică răspândirea cu bună-ştiinţă a unor scorniri mincinoase ce defăimează
o altă persoană, însoţită de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni deosebit de grave sau
excepţional de grave ori soldată cu urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea demnităţii persoanei.
 3. Latura obiectivă a calomniei se realizează prin răspândirea cu bună-ştiinţă a unor scorniri
mincinoase ce defăimează o altă persoană, însoţită de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni
deosebit de grave sau excepţional de grave ori soldată cu urmări grave.
4. Prin răspândire se înţelege comunicarea unei alte persoane (în afară de victimă) a unor
informaţii ce nu corespund realităţii. De exemplu, că persoana şi-a construit casa cu mijloace
neprovenite din munca ei proprie, sau că ia mită etc. Scornirile calomnioase comunicate numai
victimei, în lipsa altor persoane, nu constituie o calomnie, ci poate fi vorba de insultă.
5. Răspândirea unor informaţii adevărate care, deşi dezonorează persoana, corespund
parţial sau total realităţii, nu constituie componenţa unei calomnii.
6. Defăimătoare se consideră orice scorniri despre săvârşirea de către o persoană a unor
acţiuni sau a unor fapte ce încalcă normele morale şi de convieţuire.
7. Răspândirea scornirilor mincinoase trebuie să conţină afirmaţia cu privire la unele fapte
care ar fi existat sau există în prezent, şi nu despre unele fapte care se pot produce în viitor.
8. Victima calomniei poate fi orice persoană (matură, copil, persoană responsabilă etc.),
întrucât demnitatea ei se apreciază indiferent de faptul dacă posedă sau nu sentimentul propriei
demnităţi.
9. Nu se consideră răspândite scornirile defăimătoare divulgate în prezenţa unor oameni
care nu posedă limba sau a surzilor, copiilor mici, a persoanelor incapabile să înţeleagă sensul
celor comunicate din cauza unor boli psihice.
10. Răspândirea scornirilor mincinoase ce defăimează o altă persoană poate fi pedepsită
penal dacă e însoţită de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni deosebit de grave sau
excepţional de grave, adică a unor infracţiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani sau cu detenţiune pe viaţă.
11. Altă consecinţă a calomniei sunt urmările ei grave. Prin urmări grave înţelegem
îmbolnăvirea psihică a victimei, sinuciderea, naşterea prematură de către o femeie gravidă, o
maladie periculoasă pentru viaţă, alte îmbolnăviri grave etc.
12. Calomnia se consideră consumată o dată cu comunicarea scornirilor mincinoase altei
persoane despre învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de
grave, indiferent de faptul dacă persoana calomniată a aflat despre aceste scorniri sau nu, sau din
momentul survenirii urmărilor grave pentru victimă.
13. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă. Motivele calomniei pot
fi diferite: invidia, răzbunarea, gelozia, ştrengăria etc., însă pentru calificare ele nu prezintă
interes.
14. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de
16 ani.
CAPITOLUL IV
INFRACŢIUNILE PRIVIND VIAŢA SEXUALĂ
Articolul 171. VIOLUL
(1) Violul, adică raportul sexual săvârşit prin constrângere fizică sau psihică a persoanei
sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani.
(2) Violul:
a) săvârşit repetat;
b) săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor;
c) săvârşit de două sau mai multe persoane;
d) săvârşit prin drogarea sau otrăvirea prealabilă intenţionată a victimei;
e) însoţit de contaminarea intenţionată cu o boală venerică;
f) însoţit de torturarea victimei;
g) însoţit cu ameninţarea victimei sau a rudelor ei apropiate, cu moartea ori cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.
(3) Violul:
 a) persoanei care se afla în grija, sub ocrotirea, protecţia, la educarea sau tratamentul
făptuitorului;
b) unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani;
c) însoţit de contaminarea intenţionată cu maladia SIDA;
d) care a cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
e) care a provocat din imprudenţă decesul victimei;
f) soldat cu alte urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
[Art.171 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Infracţiunea de viol atentează asupra relaţiilor sociale referitoare la libertatea şi
inviolabilitatea sexuală a persoanei, indiferent de sex.
2. Prin raport sexual se înţelege un act sexual normal dintre un bărbat şi o femeie.
3. Latura obiectivă a infracţiunii de viol se realizează prin următoarele modalităţi: a)
constrângere fizică; b) constrângere psihică; c) profitare de imposibilitatea victimei de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa.
4. Prin constrângere fizică se înţeleg actele de violenţă exprimate prin folosirea forţei fizice
a făptuitorului pentru a înfrânge rezistenţa victimei.
5. Constrângerea psihică se manifestă prin violenţe exprimate prin ameninţări de aplicare a
forţei asupra victimei, copiilor, rudelor, apropiaţilor acesteia cu scopul de a înfrânge rezistenţa
victimei şi de a o sili să întreţină cu făptuitorul relaţii sexuale.
6. Prin profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa se
înţeleg acţiunile pe care le întreprinde făptuitorul pentru a realiza raportul sexual cu victima,
înţelegând că ea nu se poate apăra sau nu îşi poate exprima voinţa: este minoră sau în vârstă
avansată, manifestă un handicap fizic sau suferă de o maladie psihică, ceea ce nu i-a permis să
înţeleagă caracterul şi esenţa acţiunilor făptuitorului.
7. Infracţiunea de viol se consideră consumată din momentul în care s-a început raportul
sexual, indiferent de consecinţe.
La soluţionarea cauzelor cu privire la tentativa de viol cu aplicarea forţei fizice sau a
constrângerii psihice trebuie constatat faptul dacă vinovatul a acţionat în scopul de a săvârşi
raportul sexual şi dacă forţa aplicată i-a servit drept mijloc spre a-şi atinge scopul. Numai dacă
există aceste circumstanţe, acţiunile vinovatului pot fi examinate ca tentativă de viol. În legătură
cu aceasta este necesar de a face deosebire între tentativa de viol şi alte atentate criminale care
lezează onoarea, demnitatea şi inviolabilitatea personalităţii victimei (acte de desfrâu,
huliganism, cauzarea leziunilor corporale, insulta etc.; a se vedea p.13 al HP CSJ nr.7 din
29.08.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale, cu
modificările HP CSJ nr.38 din 20.12.1999 şi nr.25 din 29.10.2001).
8. Prin viol săvârşit repetat se înţeleg acţiunile făptuitorului care anterior a mai săvârşit o
astfel de infracţiune, pentru care nu a fost condamnat anterior şi pentru care nu au expirat
termenele de prescripţie.
În cazurile în care aplicarea forţei fizice asupra victimei nu s-a întrerupt sau s-a întrerupt pe
un termen scurt, iar circumstanţele raporturilor sexuale săvârşite forţat mărturisesc intenţia unică
a vinovatului, săvârşirea raporturilor sexuale ulterioare de către acesta nu poate să se examineze
în calitate de circumstanţă care dă temei de calificare a faptei săvârşite conform semnului
repetării.
9. Săvârşirea a două sau a mai multor violuri, pentru care răspunderea este prevăzută de
diferite alineate ale art.171 CP, indiferent dacă, într-un caz, a fost săvârşită tentativa de viol ori
făptuitorul a apărut în calitate de organizator, instigator sau complice al acestei infracţiuni sau, în
alt caz, a fost săvârşită fapta de viol terminat, acţiunile întreprinse trebuie calificate de sine
stătător pentru fiecare dintre infracţiunile comise de făptuitor.
Violul nu poate fi recunoscut repetat, dacă la momentul săvârşirii unui alt viol au expirat
termenele prescripţiei urmăririi penale (a se vedea p.7 al HP CSJ nr.7 din 29.08.1994, cu
modificările HP CSJ nr.38 din 20.12.1999 şi nr.25 din 29.10.2001).
 10. Violul săvârşit asupra unui minor este calificat astfel dacă făptuitorul cunoştea cu bună-
ştiinţă faptul că săvârşeşte un raport sexual forţat cu o persoană în vârstă de la 14 până la 18 ani.
11. Violul săvârşit de două sau mai multe persoane obţine o asemenea calificare dacă
infracţiunea a fost realizată de cel puţin două persoane care acţionau de comun acord în calitate
de coautori. Infracţiunea poate fi săvârşită şi prin participaţie complexă (a se vedea comentariul
de la art.45 CP).
12. Violul săvârşit prin drogarea sau otrăvirea prealabilă intenţionată a victimei se califică
astfel în cazurile în care vinovatul i-a administrat victimei substanţe narcotice, substanţe toxice
cu efect puternic, băuturi alcoolice cu scopul de a o lipsi de posibilitatea de a opune rezistenţă
acţiunilor întreprinse de făptuitor.
13. Violul însoţit de contaminarea intenţionată cu o boală venerică este comentat la art.211
CP.
14. Violul însoţit de torturarea victimei se califică astfel în cazurile în care este săvârşit prin
supunerea victimei la dureri violente: chinuri fizice sau psihice.
15. Violul însoţit de ameninţarea victimei sau a rudelor ei apropiate cu moartea ori cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii se realizează prin acţiuni concrete care
demonstrează intenţia reală a făptuitorului de a aplica forţa fizică faţă de victimă sau de rudele
apropiate (de exemplu, demonstrarea armei, pistolului, cuţitului etc.).
Dacă ameninţarea cu moartea sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
victimei sau a rudelor ei apropiate s-a produs după viol şi a urmărit scopul de a speria victima
pentru a nu se adresa organelor competente cu o cerere de intentare a urmăririi penale, acţiunile
făptuitorului urmează a fi calificate în baza art.171 şi 155 CP.
16. Violul persoanei care se afla în grija, sub ocrotirea, protecţia, la educarea sau
tratamentul făptuitorului se realizează de către o persoană care, în baza unei obligaţiuni, avea
datoria de a îngriji, ocroti, educa, păzi sau trata victima. De exemplu, făptuitorul avea calitatea
de tutore, curator, pedagog, medic, antrenor etc.
17. Infracţiunea de viol al unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani se califică
astfel în cazul în care făptuitorul ştia sau admitea că săvârşeşte un raport sexual cu o minoră de
până la 14 ani.
18. Violul însoţit de contaminarea intenţionată cu maladia SIDA (a se vedea comentariul de
la art.212 CP) se califică în baza agravantei prevăzute la lit.c) din alin.3 al prezentului articol şi a
prevederilor art.212 CP.
19. Noţiunea de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei din
imprudenţă este expusă în comentariul de la art.157.
20. Noţiunea de deces al victimei din imprudenţă este expusă în comentariul de la art.149
CP.
21. În sintagma viol soldat cu alte urmări grave pentru victimă legea penală include
cazurile care au drept consecinţă sinuciderea victimei, îmbolnăvirea ei de o maladie psihică,
graviditatea sau întreruperea sarcinii etc.
22. Latura subiectivă a infracţiunii de viol se realizează prin intenţie directă, făptuitorul este
conştient că realizează raportul sexual prin constrângere fizică sau psihică ori prin profitare de
imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, prevede urmările acţiunilor sale
şi le doreşte. Drept motiv al săvârşirii infracţiunii de viol serveşte dorinţa făptuitorului de a-şi
satisface pofta sexuală.
23. Subiect al infracţiunii de viol este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta
de 14 ani.
Articolul 172. ACŢIUNI VIOLENTE CU CARACTER SEXUAL
(1) Homosexualismul, lesbianismul sau satisfacerea poftei sexuale în forme perverse,
săvârşite prin constrângere fizică sau psihică a persoanei ori profitând de imposibilitatea
acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
 a) săvârşite repetat;
b) săvârşite cu bună-ştiinţă asupra unui minor;
c) săvârşite de două sau mai multe persoane;
d) însoţite de contaminarea intenţionată cu o boală venerică;
e) însoţite de ameninţarea cu moartea sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), care:
a) au fost săvârşite asupra unei persoane despre care se ştia cu certitudine că nu a atins
vârsta de 14 ani;
b) au cauzat contaminarea intenţionată cu maladia SIDA;
c) au cauzat din imprudenţă o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) au provocat din imprudenţă decesul victimei;
e) au provocat alte urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
[Art.172 modificat prin Legea nr.305-XV din 11 iulie 2003]
1. Noţiunea de homosexualism presupune raportul sexual dintre bărbaţi, realizat pe cale
anală. Este pedepsit doar homosexualul care îşi satisface poftele sexuale prin acţiuni violente sau
prin profitare de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
2. Noţiunea de lesbianism desemnează acţiunile sexuale dintre persoanele de sex feminin,
homosexualitate feminină. Lesbianismul este calificat drept infracţiune în cazul în care este
săvârşit prin acţiuni violente sau prin profitare de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-
şi exprima voinţa.
3. Prin satisfacere a poftei sexuale în forme perverse se înţeleg toate celelalte forme ale
raportului sexual, cu excepţia homosexualismului şi a lesbianismului, săvârşite prin constrângere
fizică sau psihică a persoanei ori profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-şi
exprima voinţa.
4. Persoanele de sex opus care participă la realizarea acţiunilor violente de homosexualism
sau lesbianism (de exemplu, femeia participă la acţiunile de homosexualism, bărbatul - la cele de
lesbianism) sunt pasibile de răspundere penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau
complici, conform comentariului de la art.45 CP.
5. Noţiunile de constrângere fizică sau psihică ori profitând de imposibilitatea acesteia de
a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, precum şi agravantele prevăzute de alin.2 şi 3 ale art.172
CP, sunt identice cu noţiunile explicate la art.171 CP.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează prin intenţie. Făptuitorul este conştient că
aplică acţiuni violente cu caracter sexual pentru a-şi satisface pofta sexuală sau pentru a leza
onoarea victimei.
7. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14
ani.
Articolul 173. CONSTRÂNGEREA LA ACŢIUNI CU CARACTER SEXUAL
Constrângerea unei persoane la raporturi sexuale, homosexualism, lesbianism ori la
săvârşirea altor acţiuni cu caracter sexual prin şantaj sau profitând de dependenţa materială,
de serviciu sau de altă natură a victimei
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Prin constrângere la acţiuni cu caracter sexual se înţeleg acţiunile de homosexualism,
lesbianism sau alte acţiuni cu caracter sexual, săvârşite de făptuitor prin presiune asupra
psihicului victimei, prin şantaj sau profitând de dependenţa materială, de serviciu sau de altă
natură a victimei pentru a o determina la raporturi sexuale.
2. Pentru a elucida noţiunile de homosexualism, lesbianism ori de săvârşire a altor acţiuni
cu caracter sexual a se vedea explicaţiile din comentariul art.172 CP.
 3. Şantajul este un mijloc de constrângere exercitat asupra victimei prin ameninţare cu
divulgarea unui secret compromiţător sau prin alte mijloace de intimidare, cu scopul de a o
determina la acţiuni cu caracter sexual. Noţiunea de şantaj şi modalităţile de realizare a şantajului
sunt expuse mai detaliat în comentariul la art.189 CP.
4. Prin sintagma profitând de dependenţa materială se înţelege folosirea circumstanţelor de
dependenţă financiară, de obligaţiuni materiale nestinse ale victimei faţă de făptuitor sau de
convieţuire a victimei în spaţiul locativ al făptuitorului pentru a o determina la acţiuni cu caracter
sexual.
Transmiterea de cadouri neînsemnate de către unele persoane altora nu poate fi considerată
dependenţă materială.
5. Prin dependenţă de serviciu se înţelege starea de pierdere parţială a autonomiei
personale, de subordonare, de supunere faţă de o persoană de care depinde mărimea salariului,
primele, distincţiile, cariera etc., pe care făptuitorul o foloseşte pentru a determina victima la
acţiuni cu caracter sexual.
6. Prin noţiunea dependenţă de altă natură se înţeleg toate celelalte cazuri de dependenţă,
cu excepţia celor enumerate la p.4 şi 5 ale prezentului comentariu.
7. În situaţia în care o terţă persoană impune victima la acţiuni cu caracter sexual cu
făptuitorul, iar făptuitorul nu a întreprins acţiuni de instigare, de complicitate, de organizare a
activităţii terţei persoane, acţiunea întreprinsă de făptuitor nu cade sub incidenţa prevederilor
art.173.
8. Latura subiectivă a infracţiunii de constrângere la acţiuni cu caracter sexual se realizează
prin intenţie directă. Făptuitorul conştientizează că prin acţiunile enumerate în dispoziţia art.173
constrânge persoana la acţiuni cu caracter sexual.
9. Subiect al infracţiunii de constrângere la acţiuni cu caracter sexual pot fi persoanele de
orice sex, care au atins vârsta de 16 ani.
Articolul 174. RAPORTUL SEXUAL CU O PERSOANĂ CARE NU A ATINS
VÂRSTA DE 16 ANI
Raportul sexual, homosexualismul, lesbianismul, cu o persoană despre care se ştia cu
certitudine că nu a atins vârsta de 16 ani
se pedepsesc cu închisoare de până la 5 ani.
(Art.174 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03)
1. Infracţiunea de săvârşire a raportului sexual cu o persoană care nu a atins vârsta de 16
ani atentează la relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea sexuală a minorilor şi
este evidenţiată de legiuitor aparte din cauza consecinţelor negative care se produc asupra
dezvoltării fizice şi psihice a acestor copii.
2. Raportul sexual natural, homosexualismul, lesbianismul se realizează de către făptuitor
cu consimţământul persoanei minore, fapt ce delimitează infracţiunea în cauză de cea de viol şi
de cea de acţiuni violente cu caracter sexual etc.
3. Noţiunile de raport sexual, homosexualism, lesbianism sunt explicate în comentariul de
la art.171 şi 172 CP.
4. În calitate de victime ale infracţiunii de raport sexual cu o persoană care nu a atins vârsta
de 16 ani apar copiii de ambele sexe.
5. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează prin intenţie directă. Făptuitorul ştie cu
certitudine că persoana asupra căreia săvârşeşte acţiunile prevăzute de dispoziţia legii nu a atins
vârsta de 16 ani.
6. În calitate de subiect al infracţiunii apare orice persoană fizică responsabilă, care a
împlinit vârsta de 16 ani.
Articolul 175. ACŢIUNI PERVERSE
Săvârşirea de acţiuni perverse faţă de o persoană despre care se ştia cu certitudine că nu
a atins vârsta de 16 ani
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani.
[Art.175 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
 1. Noţiunea de acţiuni perverse desemnează nişte acţiuni reprobate de societate, care
prezintă devierea de la normal a instinctelor, a comportamentului persoanei, a ideilor, a judecăţii.
2. Acţiunile perverse (imoralitate, desfrâu) comportă un caracter sexual orientat spre
satisfacerea poftei sexuale a făptuitorului sau excitarea instinctului sexual al victimei. Aceste
acţiuni pot fi de natură fizică sau intelectuală.
3. În categoria acţiunilor perverse cu caracter fizic se includ: atingerile indecente,
mângâierea sau demonstrarea organelor sexuale proprii sau pe cele ale minorului, pozele
indecente, dezgolirea corpului, săvârşirea raportului sexual sau a raportului homosexual în
prezenţa victimei minore etc.
4. Actele de desfrâu cu caracter intelectual se pot exprima prin: discuţii cinice cu victima
despre relaţii sexuale; demonstrarea imaginilor pornografice; demonstrarea în faţa victimei a
operelor pornografice, înscrierile cu asemenea conţinut etc. (a se vedea p.21 al HP CSJ nr.7 din
29.08.1994, cu modificările HP CSJ nr.38 din 20.12.1999 şi nr.25 din 29.10.2001).
5. În calitate de victime ale acţiunilor perverse pot fi persoanele de ambele sexe, care nu au
atins vârsta de 16 ani.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează prin intenţie directă. Drept mobil pentru
făptuitor serveşte dorinţa de a-şi satisface pofta sexuală în formă perversă.
7. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană de orice sex, care a atins vârsta de 14 ani.
CAPITOLUL V
INFRACŢIUNI CONTRA DREPTURILOR POLITICE, DE MUNCĂ ŞI ALTOR
DREPTURI CONSTITUŢIONALE ALE CETĂŢENILOR
Articolul 176. ÎNCĂLCAREA EGALITĂŢII ÎN DREPTURI A CETĂŢENILOR
Încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, garantate prin Constituţie şi prin alte
legi, în dependenţă de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie:
a) săvârşită de o persoană cu funcţie de răspundere;
b) soldată cu daune în proporţii considerabile,
se pedepseşte cu amendă de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu închisoare de
până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi (art.1 DUDO din
10.XIV.1948). Art.16 CRM proclamă că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, origine socială.
2. Constituţia enumără drepturile fundamentale ale persoanei: dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la apărare,
dreptul la libera circulaţie etc. (A se vedea art.24-54 CRM.)
3. CRM prevede şi cazurile de restrângere a unor drepturi şi libertăţi, condiţionate de
apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, de desfăşurare a
urmăririi penale, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale ori avarii (a se vedea art.54
CRM).
4. Componenţa de infracţiune există numai în cazul în care sunt încălcate drepturile şi
libertăţile cetăţenilor garantate de Constituţie sau de alte legi, acţiuni sau inacţiuni condiţionate
de apartenenţa persoanei la o anumită rasă, naţionalitate etc.
5. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează:
- de către o persoană cu funcţii de răspundere (a se vedea art.123 CP);
- prin cauzarea unor daune în proporţii considerabile (a se vedea art.126 CP).
6. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte prin intenţie directă sau indirectă.
Făptuitorul conştientizează că încalcă egalitatea în drepturi a cetăţenilor, prevede urmările
prejudiciabile, le doreşte sau le admite. Motivul infracţiunii este determinat de porniri josnice şi
dispreţ faţă de persoanele care fac parte din altă rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.
 7. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani. În cazul prevăzut de lit.a) subiect al infracţiunii este persoana cu funcţii de răspundere.
Articolul 177. ÎNCĂLCAREA INVIOLABILITĂŢII VIEŢII PERSONALE
1. Culegerea ilegală sau răspândirea cu bună-ştiinţă a informaţiilor, ocrotite de lege,
despre viaţa personală ce constituie secret personal sau familial al altei persoane fără
consimţământul ei
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore.
2. Răspândirea informaţiilor menţionate la alin.1:
a) într-un discurs public, prin mass-media;
b) prin folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni.
1. Art.8 CEDO şi art.28 CRM stabilesc dreptul inviolabilităţii vieţii personale. Nu este
admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în limitele în care acest
amestec este prevăzut de lege şi numai dacă constituie o măsură care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţarii, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii, moralei ori a drepturilor
şi libertăţilor persoanei.
2. Prin noţiunea de viaţă personală se înţelege ansamblul de condiţii materiale şi morale
individuale, particulare, pe care şi le creează persoana pentru a exista aşa cum înţelege ea la
adăpost sigur, fără amestecul cuiva. Toate acestea formează mediul în care persoana îşi
desfăşoară existenţa.
3. CEDO utilizează termenul viaţă privată pentru a desemna dreptul la viaţa personală şi îl
exprimă prin art.8. În raportul Comisiei Europene a Drepturilor Omului asupra cauzei Van
Oosterwijk împotriva Belgiei (Rap. Com. din 1979) este consemnată următoarea interpretare a
noţiunii de viaţă privată: "Dreptul la respectarea vieţii private este dreptul la intimitate, dreptul
de a trăi aşa cum doreşti, protejat de publicitate [...]. El cuprinde, de asemenea, într-o anumită
măsură dreptul de a stabili şi întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, în special în domeniul
emoţional, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei personalităţi".
4. Prin noţiunea de a culege informaţii se înţelege faptul de a aduna, a strânge, a obţine, a
căpăta în mod ilegal informaţii despre viaţa personală ce constituie un secret personal sau
familial al altei persoane, fără consimţământul ei.
5. Prin noţiunea de a răspândi informaţii se înţelege faptul de difuzare, fără
consimţământul persoanei vizate, în mod ilegal, a unor veşti, ştiri, publicaţii, informaţii despre
viaţa personală ce constituie secret personal sau familial al acesteia.
6. Prin sintagma informaţii despre viaţa personală ce constituie secret personal sau
familial se înţeleg datele care fac parte din categoria informaţiei confidenţiale despre persoană,
adică datele ce se referă la o persoană privată, identificată sau identificabilă, a căror dezvăluire ar
constitui o violare a intimităţii persoanei vizate.
7. Conform Legii privind accesul la informaţie, nr.982-XIV din 11.05.2000, protejarea
vieţii private a persoanei include:
a) dreptul la consimţământul persoanei ale cărei interese sunt atinse în procesul de
divulgare a informaţiei cu caracter personal;
b) dreptul de a participa la procedura de luare a deciziilor în calitate de parte egală;
c) dreptul de a i se păstra anonimatul în cazul furnizării de informaţii cu caracter personal,
cu respectarea confidenţialităţii;
d) dreptul de a controla şi a rectifica informaţiile neadecvate, incorecte, incomplete,
neactualizate, nerelevante etc.
e) dreptul de a nu fi identificată, în mod automat, în cadrul procedurii de luare a deciziilor
asupra divulgării informaţiei;
f) dreptul de a se adresa în instanţele de judecată.
 8. Noţiunea într-un discurs public, prin mass-media înglobează ideea de răspândire de către
făptuitor a informaţiilor care încalcă inviolabilitatea vieţii personale prin transferarea, difuzarea
unei asemenea informaţii câtorva persoane sau cel puţin unei persoane printr-o luare de cuvânt
publică sau prin mijloacele de informare în masă: ziare, reviste, mijloace radio şi TV, prin afişare
în locurile publice a placardelor, lozincilor, fotografiilor etc.
9. Prin folosire intenţionată a situaţiei de serviciu se înţelege situaţia în care făptuitorul
utilizează informaţiile deţinute, în virtutea funcţiei sale, în detrimentul acestor persoane, cauzând
astfel daune drepturilor şi intereselor lor. A se vedea noţiunea de persoană cu funcţii de
răspundere şi obligaţiunile lor în art.123-124 CP. În cadrul unor activităţi acestea sunt
reglementate de legi speciale (a se vedea art.8 al Legii privind accesul la informaţie nr.982-XIV
din 11.05.2000, art.40 al Legii audiovizualului etc.).
10. Infracţiunea se consideră consumată în momentul culegerii sau răspândirii informaţiei.
Legea nu prevede survenirea de consecinţe negative pentru victimă.
11. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte prin intenţie directă. Sintagma cu bună-
ştiinţă înseamnă că făptuitorul a conştientizat ilegalitatea acţiunilor sale de încălcare a
inviolabilităţii vieţii personale, a prevăzut consecinţele prejudiciabile şi le-a dorit. Motivul
infracţiunii nu are nici o relevanţă, această circumstanţă va fi luată în consideraţie la numirea
pedepsei.
12. Subiect al infracţiunii poate deveni orice persoană fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 16 ani.
Articolul 178. VIOLAREA DREPTULUI LA SECRETUL CORESPONDENŢEI
(1) Violarea dreptului la secretul scrisorilor, telegramelor, coletelor şi altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi înştiinţărilor telegrafice, cu încălcarea legislaţiei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 180 de ore.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) cu folosirea situaţiei de serviciu;
b) prin utilizarea mijloacelor tehnice speciale destinate pentru dobândirea ilicită a
informaţiei;
c) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale
se pedepseşte cu amendă de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore, sau cu arest de până la 6 luni,
sau cu închisoare de până la 3 ani, sau cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
[Art.178 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Art.30 CRM stipulează obligaţiunea statului de a asigura secretul scrisorilor, al
telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale
de comunicare.
2. Prin violare a dreptului la secretul corespondenţei se înţeleg acţiunile întreprinse de
făptuitor prin încălcarea prevederilor legii, pentru a lua cunoştinţă de conţinutul scrisorilor,
telegramelor, coletelor, trimiterilor poştale, al convorbirilor telefonice şi al altor mijloace legale
de comunicare, fără acordul persoanei căreia i-a fost adresată informaţia.
3. Noţiunea de alte trimiteri poştale cuprinde informaţiile recepţionate de persoană prin
radiograme, banderole, containere poştale, mandate poştale, comunicările prin fax, poştă
electronică.
4. Sintagma folosirea situaţiei de serviciu desemnează acţiunile de violare a secretului
corespondenţei de către lucrătorii poştei, ai serviciilor de telecomunicaţie, ai celor de asigurare a
mesageriei prin internet etc.
5. Conţinutul sintagmei prin utilizarea mijloacelor tehnice speciale destinate pentru
dobândirea ilicită a informaţiei înglobează ideea de folosire ilicită a uneltelor, maşinilor,
aparatelor pentru asigurarea procesului de interceptare şi descifrare a informaţiei cuprinse în
mesajele persoanei.
 6. Agravanta în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale a
fost explicată în comentariul de la art.46, 47 CP.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte prin intenţie. Făptuitorul conştientizează că
prin violarea dreptului la secretul corespondenţei el încalcă posibilitatea altei persoane de a primi
mesajul respectiv, prevede urmările prejudiciabile pe care le doreşte sau le admite.
8. Subiect al infracţiunii poare fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani.
Articolul 179. VIOLAREA DE DOMICILIU
1. Pătrunderea sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără
consimţământul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum şi percheziţiile şi
cercetările ilegale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
2. Aceleaşi acţiuni săvârşite cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
3. Acţiunile prevăzute la alin.1 sau 2, săvârşite:
a) cu folosirea situaţiei de serviciu;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, se pedepsesc cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Art.29 CRM stipulează inviolabilitatea domiciliului. Aceasta presupune că nimeni nu
poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără consimţământul
acesteia, decât în cazurile prevăzute de lege. Incriminând violarea de domiciliu, legiuitorul a
asigurat, şi pe această cale, realizarea dreptului persoanei de a-şi desfăşura viaţa personală la
dorinţa sa fără amestecul abuziv al reprezentanţilor organelor de stat sau al altor persoane.
2. Noţiunea de violare de domiciliu se conţine în textul legii (alin.1 art.179 CP). În acelaşi
timp, conform prevederilor art.29 CRM, nu se consideră violare de domiciliu în cazurile în care
imixtiunea în viaţa privată a persoanei prin violarea de domiciliu sau reşedinţă se face:
a) pentru executarea unui mandat de arest sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) pentru înlăturarea unei primejdii care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
3. Noţiunea de domiciliu desemnează locul în care persoana îşi are locuinţa stabilă,
statornică sau principală, iar noţiunea de reşedinţă indică atât sediul unei autorităţi sau al unei
persoane oficiale, cât şi al unei persoane fizice, precum şi localitatea sau clădirea în care se află
temporar sau permanent.
4. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin două modalităţi: prin pătrundere sau prin
rămânere ilegală în domiciliul sau reşedinţa persoanei.
Acţiunea de pătrundere presupune survolarea spaţiului locativ, intrarea ilegală a
făptuitorului în domiciliul sau în reşedinţa persoanei. A rămâne înseamnă a nu părăsi locul în
care se află făptuitorul.
5. Percheziţiile şi cercetările sunt ilegale în cazurile în care ele se efectuează cu încălcarea
normelor de procedură penală: lipseşte ordonanţa motivată a organului de urmărire penală, se
efectuează în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare etc.
6. Noţiunea cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei este comentată la art.165
CP.
7. Agravante ale infracţiunii de violare de domiciliu pot constitui acţiunile săvârşite:
a) cu folosirea situaţiei de serviciu, adică făptuitorul realizează latura obiectivă a
infracţiunii folosind abuziv drepturile cu care este înzestrat în virtutea funcţiei pe care o deţine;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (a se vedea comentariul de
la art.46, 47 CP).
 8. Infracţiunea se consideră realizată din momentul pătrunderii sau rămânerii ilegale în
domiciliu sau în reşedinţă.
9. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte cu intenţie directă. Făptuitorul este conştient
de caracterul ilegal al pătrunderii sau rămânerii, fără consimţământul stăpânului, în domiciliul
sau în reşedinţa acestuia, încălcându-i astfel libertatea.
10. Subiect al infracţiunii, este orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de
16 ani.
Articolul 180. ÎNCĂLCAREA INTENŢIONATĂ A LEGISLAŢIEI PRIVIND
ACCESUL LA INFORMAŢIE
Încălcarea intenţionată de către o persoană cu funcţie de răspundere a procedurii legale
de asigurare şi de realizare a dreptului de acces la informaţie, încălcare ce a cauzat daune în
proporţii considerabile drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanei care a solicitat
informaţii referitoare la ocrotirea sănătăţii populaţiei, la securitatea publică, la protecţia
mediului,
se pedepseşte cu închisoare pe un termen de până la 3 ani sau cu privarea de dreptul de
a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Art.36 CRM stipulează dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public. Autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor în probleme
publice.
2. Dreptul la informaţie nu poate fi îngrădit decât în cazurile în care informaţiile ar
prejudicia protecţia cetăţenilor sau siguranţa naţională.
3. Art.180 stabileşte răspunderea penală pentru încălcarea intenţionată a legislaţiei privind
accesul la informaţiile referitoare la ocrotirea sănătăţii populaţiei, la securitatea publică, la
protecţia mediului. Faptele penale cu referinţă la ocrotirea sănătăţii populaţiei sunt incriminate de
cap.VIII al CP (a se vedea comentariul); faptele ce ţin de securitatea publică sunt incriminate în
cap.XIII al CP (a se vedea comentariul); cele ce vizează protecţia mediului sunt stipulate în
cap.IX al CP (a se vedea comentariul).
4. Procedura legală de asigurare şi de realizare a dreptului de acces la informaţie este
prevăzută de Legea privind accesul la informaţie (MO nr.88-90/664 din 28.07.2000).
5. Posesorii de informaţie oficială sunt obligaţi să asigure informarea activă, corectă şi la
timp a cetăţenilor asupra chestiunilor de interes public, să garanteze liberul acces la informaţie
etc., conform prevederilor art.11 al Legii cu privire la informaţie.
6. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiuni sau inacţiuni ce conduc la
încălcarea legislaţiei de către o persoană cu funcţii de răspundere, care a dus la cauzarea de
daune în proporţii considerabile solicitantului de informaţie.
7. Pentru a elucida noţiunea de persoană cu funcţii de răspundere a se vedea comentariul
de la art.123 CP.
8. Noţiunea de daune în proporţii considerabile este elucidată în comentariul de la art.126
CP.
9. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte cu intenţie directă. Făptuitorul îşi dă seama
că încalcă legislaţia privind accesul la informaţie, a prevăzut şi a dorit provocarea daunelor în
proporţii considerabile drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale solicitantului de informaţie.
10. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de
16 ani şi deţine o funcţie de răspundere.
Articolul 181. ÎMPIEDICAREA EXERCITĂRII LIBERE A DREPTULUI
ELECTORAL SAU A ACTIVITĂŢII ORGANELOR ELECTORALE
Împiedicarea prin orice mijloace a exercitării libere a dreptului electoral sau
împiedicarea activităţii organelor electorale:
a) săvârşită prin blocarea sau atacarea localurilor secţiilor de votare prin orice mijloc şi
în orice formă;
b) săvârşită prin sustragerea urnelor de vot sau a documentelor electorale;
c) săvârşită cu periclitarea vieţii persoanei;
 d) însoţită de vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
e) soldată cu alte urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Art.38 din CRM stabileşte dreptul de vot şi dreptul de a fi ales. Art.181 CP este una din
garanţiile de realizare a acestui drept.
2. Noţiunile de drept electoral şi organe electorale sunt definite de CEl. Prin drept
electoral se înţelege dreptul constituţional al cetăţenilor de a alege, de a fi aleşi şi de a-şi exprima
prin vot atitudinea privind cele mai importante domenii ale statului şi ale societăţii în ansamblu
şi/sau în problemele locale de interes naţional. Prin organ electoral se înţelege o instituţie
socială, colaboratorii căreia au obligaţiunea de a organiza şi desfăşura alegerile la nivelul
administraţiei publice centrale: parlament, preşedinţie (CRM din 29 iulie 1994), organ al
administraţiei publice locale, precum şi desfăşurarea referendumurilor.
3. Sintagma împiedicare a exercitării libere a dreptului electoral sau a activităţii organelor
electorale explică acţiunile făptuitorului pe care acesta le întreprinde pentru a opri, a pune
piedici, a bloca activitatea organelor electorale şi exprimarea dreptului de vot al cuiva, prin
modalităţile indicate în dispoziţia legii.
4. Prin blocarea localurilor secţiilor de votare prin orice mijloc şi în orice formă se
înţelege întreprinderea diferitelor acţiuni care au drept scop stoparea funcţionării secţiilor de
votare, izolarea lor de alegători, punerea diverselor piedici, bariere în calea alegătorilor sau a
membrilor birourilor electorale, ale secţiilor de votare, consiliilor electorale de circumscripţie,
Comisiei Electorale Centrale.
5. Atacarea localurilor secţiilor de votare prin orice mijloc şi în orice formă presupune
întreprinderea de către făptuitor sau făptuitori a unor acţiuni violente, inclusiv cu aplicarea
armelor sau cu ameninţarea aplicării lor, care au drept scop împiedicarea exprimării dreptului
electoral al cetăţenilor.
6. Prin sustragerea urnelor de vot sau a documentelor electorale se înţeleg acţiunile
făptuitorului care ia, intenţionat şi ilegal, urnele de vot sau documentele electorale (lista
electorală, lista de subscripţie, buletinele de vot etc.) cu scopul de a împiedica exercitarea liberă a
dreptului electoral sau a activităţii organelor electorale.
7. Noţiunea săvârşit cu periclitarea vieţii persoanei desemnează acţiunile întreprinse de
făptuitor pentru a împiedica exercitarea liberă a dreptului electoral şi care au pus în primejdie
viaţa unei persoane.
8. Noţiunea însoţită cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a fost
explicată în comentariul de la art.151 CP.
9. Prin sintagma soldată cu alte urmări grave se înţelege survenirea altor consecinţe grave:
decesul persoanei, anularea rezultatelor alegerilor, distrugerea localurilor secţiilor de votare etc.
10. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte cu intenţie directă. Făptuitorul a
conştientizat caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, a prevăzut urmările indicate în dispoziţia
legii şi le-a dorit.
11. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani.
Articolul 182. FALSIFICAREA REZULTATELOR VOTĂRII
Falsificarea, prin orice mijloace, a rezultatelor votării
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani.
1. Articolul 38 din CRM proclamă voinţa poporului drept bază a puterii de stat. Această
voinţă se exprimă prin alegeri libere, care au loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Art.182 CP este o garanţie a realizării dreptului de vot şi a
dreptului de a fi ales.
2. A falsifica înseamnă: a) a face un lucru să semene cu altul, cu intenţia de a înşela; a
contraface; b) a prezenta lucrurile altfel decât sunt ele în realitate; a denatura, a mistifica.
 3. Sintagma prin orice mijloace presupune orice acţiuni de falsificare: înlocuire sau
suplinire de liste, semnarea în liste în locul alegătorilor care nu s-au prezentat la sufragiu,
înlocuirea buletinelor de vot cu altele din timp pregătite, schimbarea urnelor cu buletinele de vot
etc.
4. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiuni de falsificare, folosind orice
mijloace, a rezultatelor votării. Pot fi falsificate procesele-verbale ale birourilor electorale ale
secţiilor de votare, ale consiliului electoral de circumscripţie şi, respectiv, cele ale Comisiei
Electorale Centrale care vizează:
a) numărul de alegători incluşi în listele electorale;
b) numărul de alegători incluşi în listele suplimentare;
c) numărul de alegători care au primit buletinele de vot;
d) numărul de alegători care au participat la votare;
e) numărul buletinelor de vot declarate nevalabile;
f) numărul de voturi valabil exprimate pentru fiecare concurent electoral;
g) numărul total de voturi valabil exprimate;
h) numărul buletinelor de vot primite de consiliul electoral de circumscripţie;
i) numărul de buletine neutilizate şi anulate.
5. Latura subiectivă se săvârşeşte cu intenţie directă. Făptuitorul conştientizează că falsifică
rezultatele votării şi doreşte acest rezultat.
6. Subiectul infracţiunii de falsificare a votării este unul special. În această calitate apar
membrii biroului electoral al secţiei de votare, membrii consiliului electoral de circumscripţie,
membrii Comisiei Electorale Centrale, care au atins vârsta de 16 ani.
Articolul 183. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE PROTECŢIE A MUNCII
1. Încălcarea de către o persoană cu funcţie de răspundere ori de către o persoană care
gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală a tehnicii
securităţii, a igienei industriale sau a altor reguli de protecţie a muncii, dacă această încălcare
a provocat accidente cu oameni sau alte urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2
ani.
2. Aceeaşi acţiune care a provocat din imprudenţă decesul unei persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
1. Dreptul la protecţia muncii este stipulat în art.43 CRM, art.2 CM, Legea cu privire la
protecţia muncii, nr.625-XII din 02.07.91 etc.
2. Noţiunea de protecţie a muncii desemnează sistemul de măsuri şi mijloace social-
economice, organizatorice, tehnice, curative şi profilactice care au drept scop asigurarea
securităţii angajatului, păstrarea sănătăţii şi menţinerea capacităţii lui de muncă în procesul
activităţii profesionale.
3. Latura obiectivă a art.183 CP prevede responsabilitatea penală în cazurile în care
încălcarea regulilor de protecţie a muncii a provocat accidente de oameni, alte urmări grave sau
decesul unei persoane din imprudenţă. Pentru existenţa componenţei de infracţiune este necesar a
stabili legătura cauzală între încălcarea regulilor de protecţie a muncii şi urmările care au
survenit.
4. Norma dispoziţiei art.183 CP este de blanchetă. Întrucât legile, standardele, normele,
regulile, instrucţiunile de protecţie a muncii sunt obligatorii pentru toate organele de stat şi cele
economice, întreprinderile, instituţiile, organizaţiile, toate persoanele oficiale şi pentru toţi
angajaţii, în fiecare caz concret este necesar a stabili ce prevederi ale acestor acte au fost
încălcate.
5. Prin accidente cu oameni se înţeleg faptele de pe urma cărora se produc, din imprudenţă,
prin încălcarea regulilor de protecţie a muncii, vătămări uşoare sau medii integrităţii corporale
sau sănătăţii angajatului.
 În legislaţia muncii este folosită şi noţiunea de accident de muncă prin care se înţelege
evenimentul care a produs vătămarea violentă a organismului salariatului (leziune, electrocutare,
arsură, degerare, asfixiere, intoxicaţie acută profesională etc.) ca urmare a acţiunii unui factor de
risc propriu unui element al sistemului de muncă, provocând pierderea temporară a capacităţii de
muncă sau invaliditatea ori decesul salariatului (a se vedea p.2 al Regulamentului privind modul
de cercetare a accidentelor de muncă, aprobat prin HG RM nr.706 din 05.06.2002).
6. Prin alte urmări grave se înţeleg consecinţele, survenite de pe urma încălcării regulilor
de protecţie a muncii, care au cauzat angajatului, din imprudenţă, o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii, survenirea bolilor profesionale etc.
7. Alin.2 art.183 CP prevede în calitate de urmare provocarea din imprudenţă a decesului
unei persoane (a se vedea comentariul de la art.149 CP).
8. Noţiunile de persoană cu funcţii de răspundere şi persoană care gestionează o
organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală sunt explicate în comentariile
de la art.123 şi 124 CP.
9. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin imprudenţă.
10. Subiect al infracţiunii este unul special: orice persoană responsabilă, care a atins vârsta
de 16 ani şi deţine o funcţie de răspundere sau care gestionează o organizaţie comercială,
obştească ori altă organizaţie.
Articolul 184. VIOLAREA DREPTULUI LA LIBERTATEA ÎNTRUNIRILOR
Violarea dreptului la libertatea întrunirilor prin împiedicarea ilegală a desfăşurării
mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei, procesiunii sau oricărei alte întruniri ori a
participării cetăţenilor la acestea fie prin constrângerea lor la participare:
a) săvârşită de o persoană cu funcţie de răspundere;
b) săvârşită de două sau mai multe persoane;
c) însoţită de violenţă nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
2. Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte care au servit drept armă ori au fost
special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate;
c) soldată cu cauzarea de daune în proporţii mari;
d) soldată cu alte urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani.
1. Articolul 40 CRM stipulează că mitingurile, demonstraţiile, manifestaţiile, procesiunile
sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici
un fel de arme.
2. Prin întrunire se înţelege: miting, demonstraţie, manifestaţie, procesiune, marş, pichetare,
grevă desfăşurată în locuri publice, în afara unităţii economice sau a locului de lucru, orice altă
adunare a cetăţenilor (a se vedea Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor
nr.560-XIII din 21.07.1995; MO nr.61/683 din 02.XI.1995).
3. Conform dispoziţiei articolului 184 CP, violarea dreptului la libertatea întrunirilor se
realizează prin următoarele modalităţi:
a) prin împiedicarea ilegală a desfăşurării mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei,
procesiunii, întrunirilor;
b) prin împiedicarea participării cetăţenilor la aceste întruniri;
c) prin constrângerea cetăţenilor de a nu participa la aceste întruniri.
4. Împiedicarea ilegală a desfăşurării mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei, procesiunii,
întrunirilor ori a participării cetăţenilor la acestea poate să fie realizată prin acţiuni sau
inacţiuni şi poate să se manifeste, de exemplu, prin interzicerea de către persoana cu funcţii de
răspundere, prin realizarea unor activităţi nominalizate, prin darea de indicaţii de a bloca accesul
cetăţenilor, traseul sau locul în care se desfăşoară mitingul, demonstraţia, manifestaţia,
procesiunea etc.
5. Împiedicarea ilegală a desfăşurării mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei, procesiunii,
întrunirilor poate să fie realizată nu numai de persoane cu funcţii de răspundere, dar de orice altă
persoană.
Latura obiectivă a infracţiunii, în astfel de situaţie, se realizează de către făptuitor prin
aplicarea constrângerii fizice sau psihice, sau prin ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe.
6. Noţiunea de constrângere este comentată la art.171 CP.
7. Pentru elucidarea noţiunii săvârşită de o persoană cu funcţii de răspundere, a se vedea
prevederile art.123 CP. Noţiunea săvârşită de două sau mai multe persoane este explicată în
comentariul de la art.44 şi 45 CP. Pentru înţelegerea noţiunii de acţiune însoţită de violenţa
nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate sunt valabile comentariile de la art.165 CP.
8. Pentru elucidarea sensului agravantelor: săvârşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte
care au servit drept armă ori au fost special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii a se vedea comentariul de la art.166 CP; pentru însoţită de violenţă periculoasă
pentru viaţă sau sănătate a se vedea comentariul de la art.165 CP; pentru soldată cu cauzarea de
daune în proporţii mari a se vedea prevederile art.126 CP. Prin sintagma soldată cu alte urmări
grave se înţelege situaţia în care survin alte urmări decât cele prevăzute de articolul dat, de
exemplu - moartea persoanei din imprudenţă etc.
9. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează prin intenţie directă. Făptuitorul este
conştient că, împiedicând desfăşurarea mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei, procesiunii sau a
altor întruniri, întreprinde acţiuni de violare a dreptului cetăţenilor la libertatea întrunirilor şi
doreşte acest lucru.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 185. ATENTAREA LA PERSOANĂ ŞI LA DREPTURILE CETĂŢENILOR
SUB FORMĂ DE PROPOVĂDUIRE A CREDINŢELOR RELIGIOASE ŞI DE
ÎNDEPLINIRE A RITURILOR RELIGIOASE
Organizarea, conducerea sau participarea activă la un grup a cărui activitate,
desfăşurată sub formă de propovăduire a credinţelor religioase şi de îndeplinire a riturilor
religioase, este însoţită fie de cauzarea de daune sănătăţii cetăţenilor, fie de alte atentate la
persoană sau la drepturile acesteia, fie de instigarea cetăţenilor la refuzul de a îndeplini
obligaţiile cetăţeneşti
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani.
[Art.185 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. CRM recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie (a se vedea art.10, 16, 31 CRM).
Acest drept trebuie să se manifeste prin spirit de toleranţă şi de respect reciproc, cuprinde
libertatea cetăţeanului de a-şi schimba religia sau convingerea, de a profesa religia sau
convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ,
practici şi prin îndeplinirea ritualului (a se vedea art.1 al Legii despre culte, nr.979-XII din
24.03.92, MO. nr.3/70 din 30.03.1992).
2. Legea despre culte stabileşte inadmisibilitatea prozelitismului abuziv, care constituie o
încercare de a influenţa conştiinţa religioasă a unei persoane prin violenţă sau abuz de autoritate,
precum şi responsabilitatea pentru intoleranţă confesională manifestată prin acte care stânjenesc
liberul exerciţiu al unui cult recunoscut de stat.
3. Latura obiectivă a infracţiunii, stabileşte responsabilitatea pentru organizarea,
conducerea sau participarea activă la un grup a cărui activitate atentează la persoană şi la
drepturile cetăţenilor sub formă de propovăduire a credinţelor religioase şi de îndeplinire a
riturilor religioase.
 A organiza înseamnă a face ca un grup de persoane să funcţioneze şi să acţioneze sub formă
de propovăduire a credinţelor religioase şi de îndeplinire a riturilor religioase.
A conduce înseamnă a dirija, a îndruma acest grup de persoane pentru a atinge scopul
propus.
Prin sintagma a participa activ se înţelege activitatea unei persoane care realizează
nemijlocit planul de acţiuni al grupului.
4. Prin sintagma cauzare de daune sănătăţii se înţelege pricinuirea intenţionată a
vătămărilor uşoare, medii, grave integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane.
5. Noţiunea de alte atentate la persoană sau la drepturile acesteia include celelalte violări
ale drepturilor persoanei prevăzute de Constituţie sau de alte legi, de exemplu - atentatele asupra
averii persoanei, dreptului la muncă, inviolabilităţii domiciliului etc.
6. Prin sintagma instigare a cetăţenilor la refuzul de a îndeplini obligaţiunile cetăţeneşti se
înţelege activitatea de aţâţare, provocare a cetăţenilor pentru ca aceştia să-şi manifeste refuzul de
a-şi îndeplini obligaţiunile cetăţeneşti (de exemplu, a nu participa la alegeri, a nu fi încorporat în
forţele militare etc.)
7. Latura subiectivă a infracţiuni se caracterizează prin intenţie directă. Făptuitorul
conştientizează că atentează la persoană şi la drepturile ei sub formă de propovăduire a
credinţelor religioase şi doreşte consecinţele indicate de lege.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit vârsta
de 16 ani.
CAPITOLUL VI
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
Articolul 186. FURTUL
(1) Furtul, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3
ani.
(2) Furtul săvârşit:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă;
d) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 2.000 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 2
la 7 ani.
(3) Furtul săvârşit:
a) în timpul unei calamităţi;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu (sau fără) amendă în mărime de la 1.000
la 3.000 unităţi convenţionale.
(4) La alin.(2) din art.186-192 se consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite
de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile prevăzute la alin.(1) din articolele
menţionate, dar nu a fost condamnată pentru aceasta.
[Art.186 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
Latura obiectivă a furtului se realizează prin sustragerea pe ascuns a bunurilor altei
persoane.
 3. Sustragerea bunurilor altei persoane constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de
stăpânire a persoanei în posesia sau deţinerea căreia se afla acel bun şi trecerea lui în sfera de
stăpânire a făptuitorului.
4. Bunul sustras poate fi numai un bun mobil. Bunul mobil poate fi animat sau neanimat.
Nu interesează dacă bunurile mobile sunt principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile,
fungibile sau nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile, iar cele neanimate, indiferent de
starea lor fizică (lichidă, solidă sau gazoasă).
5. Potrivit p.2 al HP al JS RM din 6 iulie 1992, sustragerea averii se consideră efectuată pe
ascuns dacă:
a) a fost săvârşită în lipsa victimei sau a unor persoane străine;
b) a fost comisă în prezenţa lor, dar ei n-au observat faptul;
c) a fost observată de victimă sau de persoana străină, dar infractorul, bazându-se pe
situaţia creată, consideră că acţionează pe ascuns;
d) a fost săvârşită în prezenţa unei persoane pe care infractorul o consideră inaptă a înţelege
caracterul şi esenţa celor ce se întâmplă din cauza vârstei fragede, a unei stări psihice sau a altei
stări bolnăvicioase, dacă dormea sau se afla în stare de ebrietate etc.;
e) a fost săvârşită în prezenţa persoanelor implicate în actul de însuşire a averii;
f) a fost săvârşită în prezenţa persoanelor în privinţa cărora infractorul e convins că, din
motive personale, nu vor împiedica săvârşirea infracţiunii.
6. Drept consecinţe ale infracţiunii de furt prevăzute de alin.1 art.186, pot apărea daunele
materiale în proporţii esenţiale pricinuite proprietarului.
7. Potrivit p.11 al HP CSJ din 6 iulie 1992, furtul trebuie delimitat de delapidarea averii.
Dacă sustragerea a fost săvârşită de persoanele care, conform funcţiilor lor de răspundere,
raporturilor contractuale sau însărcinării speciale a proprietarului, înfăptuiau împuterniciri de
dispunere, administrare, transportare sau păstrare (depozitor, expeditor, casier şi alte persoane),
cele comise trebuie calificate drept delapidare a averii străine (art.191 CP).
Dacă însă sustragerea a fost săvârşită de persoane cărora nu li s-au încredinţat bunurile, dar
ele au avut acces la ele în legătură cu munca îndeplinită (combineri, hamali, paznici, îngrijitori
de vite etc.), acţiunile lor trebuie să fie încadrate drept sustragere prin furt.
8. Potrivit p.30 al HP CSJ din 6 iulie 1992, în cazul în care persoana a săvârşit răpirea
mijloacelor de transport fără scopul de a şi le însuşi, însă cu scopul sustragerii ulterioare a averii
aflate în ele sau a unor părţi ale mijloacelor de transport, cele săvârşite trebuie calificate în baza
art.186 şi 273 CP.
9. Potrivit p.16 HP CSJ din 6 iulie 1992, furtul se consideră consumat dacă averea a fost
sustrasă şi infractorul are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa. De
aceea, dacă făptuitorul a fost reţinut cu averea sustrasă pe teritoriul asigurat cu pază al uzinei,
fabricii etc. sau în camera de control a organizaţiei respective, acesta este un caz de tentativă de
furt.
10. Furtul trebuie delimitat de samavolnicie. Sustragerea bunurilor în mod arbitrar, adică a
unor bunuri care, la presupunerea făptuitorului, îi aparţin, trebuie calificată drept samavolnicie
(art.352 CP).
11. Latura subiectivă a furtului se caracterizează prin intenţie directă şi scop de profit
(acaparator, hrăpăreţ, de a obţine avantaje materiale). Este necesar ca scopul cerut de lege să
existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă acest scop lipseşte, fapta nu constituie infracţiunea de
furt. Într-un asemenea caz, fapta fie că nu constituie infracţiune (bunul a fost luat în glumă), fie
că realizează componenţa unei distrugeri (art.197 CP; bunul a fost luat pentru a fi distrus), fie că
constituie, după caz, o răpire a mijlocului de transport (art.273 CP) sau o răpire a mijlocului de
transport cu tracţiune animală, precum şi a animalelor de tracţiune (art.274 CP), fie un abuz de
putere sau abuz de serviciu (art.327 şi 335 CP; bunul a fost "împrumutat" temporar).
12. Furtul repetat. Potrivit alin.4 art.186-192, se consideră repetate infracţiunile săvârşite
de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile prevăzute la alin.1 din articolele
menţionate, dar nu a fost condamnată pentru aceasta.
 Este necesar să determinăm că nu au expirat termenele de prescripţie pentru faptele
infracţionale săvârşite.
Principiile calificării furtului repetat care rezultă din standardele internaţionale sunt aceleaşi
ca şi ale omorului repetat, de aceea facem trimitere la explicaţiile corespunzătoare date la art.145
CP.
13. Furtul săvârşit de două sau mai multe persoane se consideră săvârşirea acţiunilor la
care:
a) au participat două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin două, potrivit alin.6
art.42 CP, trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii;
b) ele s-au înţeles să comită un furt împreună până a începe desfăşurarea acţiunii sau chiar
în acel moment, dar nu mai târziu de consumarea furtului;
c) ele au participat nemijlocit la realizarea laturii obiective a furtului, adică cel puţin doi
participanţi ai infracţiunii trebuie să fie coautori. Dacă la săvârşirea furtului participă şi alte
persoane în calitate de organizatori, instigatori sau complici, acţiunile lor trebuie calificate
conform situaţiei concrete (un autor sau doi şi mai mulţi), potrivit art.42 şi alin.1 art.186 sau
art.42 şi alin.2 art.186 CP. De exemplu, dacă o persoană (instigatorul) a determinat o altă
persoană să săvârşească un furt, acţiunile autorului trebuie calificate potrivit alin.1 art.186 CP, iar
acţiunile instigatorului - potrivit art.42 şi alin.1 art.186 CP. În cazul în care instigatorul a
determinat două persoane la săvârşirea furtului, acţiunile lui trebuie calificate potrivit art.42 şi
potrivit prevederilor din lit.b) alin.2 art.186, iar acţiunile coautorilor - potrivit lit.b) art.186 CP.
Potrivit p.18 al HP CSJ din 6 iunie 1992, coautori ai însuşirilor trebuie considerate şi persoanele
cu care, deşi nu participă nemijlocit la sustragerea averii, coautorii s-au înţeles să stea la pândă
lângă locul săvârşirii infracţiunii, să ameninţe cu aplicarea violenţei, să percheziţioneze victima
sau să ia o atitudine ce le demonstrează victimelor că orice rezistenţă n-are nici un rost etc.
14. Furtul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă.
Termenii pătrundere, încăpere, alt loc pentru depozitare şi locuinţă sunt explicaţi în p.21 al HP
CSJ din 6 iulie 1992.
Prin noţiunea de pătrundere se înţelege intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau locuinţă cu scopul săvârşirii furtului, jafului sau
tâlhăriei. Pătrunderea poate fi comisă atât cu învingerea piedicilor şi a rezistenţei, cât şi fără
aceasta. Ea poate fi realizată de asemenea cu ajutorul dispozitivelor când infractorul extrage
obiectele fără a intra în încăperea respectivă.
Prin termenul încăpere se înţeleg construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele şi
alte construcţii gospodăreşti, menite pentru păstrarea permanentă sau temporară a bunurilor
materiale, utilate cu un gard sau mijloace tehnice sau asigurate cu o altă pază; magazinele
mobile, limuzinele, refrigeratoarele, containerele, seifurile şi alte depozite asemănătoare.
Totodată, sectoarele de teritorii care nu sunt folosite pentru păstrare, ci, de exemplu, pentru
cultivarea unei oarecare producţii, nu se încadrează în noţiunea de alt loc pentru depozitare.
Termenul de locuinţă denumeşte o încăpere sau un grup de încăperi destinate traiului
permanent sau temporar al persoanelor, în care se află o parte sau întreaga avere de care dispun
ele. Tot la acest termen se referă părţile componente ale locuinţei în care oamenii pot să nu
locuiască nemijlocit. În afară de aceasta, trebuie considerate drept locuinţă nu numai încăperile
de locuit (odăile, antreurile, bucătăriile), dar şi cele alăturate nemijlocit lor, alcătuind o parte
indivizibilă, cum ar fi: balcoanele, loggiile, în casele individuale - verandele, mansardele,
beciurile, cămările etc.
Potrivit p.22 al HP CSJ din 6 iulie 1992, pentru încadrarea sustragerii averii proprietarului,
cu menţiunea pătrunderii în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau locuinţă, intenţia de a
sustrage trebuie să apară la infractor până la pătrunderea în această încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă.
15. Furtul săvârşit cu cauzarea de daune în proporţii considerabile. Caracterul considerabil
sau esenţial al daunei cauzate se stabileşte luându-se în considerare valoarea, cantitatea şi
însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelor
întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial asupra stării materiale a victimei, iar în
cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de lege - gradul lezării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
16. Furtul săvârşit în timpul unei calamităţi. Prin calamitate se înţeleg nenorocirile mari,
dezastrele care lovesc o colectivitate. Prin noţiunea de furt săvârşit în timpul unei calamităţi se
înţelege situaţia în care se produce furtul, ca urmare a unui eveniment, a unei stări de fapt
păgubitoare sau periculoase pentru o colectivitate. De exemplu, starea de fapt produsă în timpul
unui cutremur, al unei inundaţii, pe timp de incendiu, în momentul unei catastrofe de cale ferată,
în timpul unei epidemii, molime etc. Este necesar ca fapta să fie săvârşită în perioada de timp
cuprinsă între momentul când se produce evenimentul care dă naştere stării de calamitate şi
momentul când această stare încetează.
17. Furtul săvârşit de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală. Noţiunea
de grup criminal organizat şi de organizaţie criminală este explicată în art.46 şi 47 CP.
18. Potrivit alin.2 art.186, dacă furtul a fost săvârşit în timpul unei calamităţi (lit.a) alin.3
art.186 CP) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit.b) alin.3 art.186 CP)
în mod repetat (lit.a) alin.2 art.186 CP) sau de două sau mai multe persoane (lit.b) alin.2 art.186
CP), sau prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit.c) alin.2
art.186 CP), sau cu cauzarea de daune în proporţii considerabile (lit.d) alin.2 art.186 CP),
acţiunile infractorilor, în lipsa concursului real al infracţiunilor, trebuie să fie încadrate numai în
baza alin.3 art.186 CP.
19. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14 ani.
Articolul 187. JAFUL
(1) Jaful, adică sustragerea deschisă a bunurilor altei persoane,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Jaful săvârşit:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă;
e) cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu
ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe;
f) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 10 ani cu (sau fără) amendă în mărime de la 500 la
1.000 unităţi convenţionale.
(3) Jaful săvârşit:
a) în timpul unei calamităţi;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani cu (sau fără) amendă în mărime de la 1.000
la 4.000 unităţi convenţionale.
[Art.187 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a jafului se realizează prin sustragerea deschisă a bunurilor altei
persoane.
4. Noţiunile de sustragere şi bunuri sunt identice cu cele folosite la explicarea noţiunii de
furt. (A se vedea explicaţiile date la p.2 şi 3 ale art.186 CP.)
 5. Potrivit p.3 al HP CSJ din 6 iulie 1992, sustragerea averii se consideră efectuată în mod
deschis dacă a fost săvârşită cu bună-ştiinţă în prezenţa victimelor sau a altor persoane care îşi
dădeau seama de caracterul acţiunilor făptuitorului, dar el a ignorat această circumstanţă.
Nu poate fi considerată deschisă sustragerea averii proprietarului în prezenţa complicilor
sau a persoanelor care nu-şi dădeau seama de caracterul faptei săvârşite.
Acţiunile începute ca un furt, dar care nu au fost duse până la capăt din cauză că au fost
descoperite de către victimă sau de alte persoane, dar neţinându-se cont de aceasta, au fost
prelungite de către infractor cu scopul însuşirii averii sau reţinerii ei, se încadrează în
infracţiunea de jaf, iar în cazul aplicării unei violenţe periculoase pentru viaţă şi sănătate sau al
ameninţării cu o astfel de violenţă - în cea de tâlhărie.
6. Drept consecinţe ale infracţiunii de jaf prevăzute de alin.1 din art.187 CP pot apărea
daunele materiale atât în proporţii esenţiale, cât şi în proporţii mici.
7. Jaful are acelaşi moment de consumare ca şi furtul. (A se vedea explicaţiile la art.186.)
8. Potrivit p.28 al HP CSJ din 6 iulie 1992, în cazurile în care însuşirea averii a fost
săvârşită în timpul huliganismului, violului sau al altor acţiuni criminale, cele săvârşite trebuie să
fie încadrate în funcţie de scopul şi de metoda însuşirii averii în concurs de infracţiune
corespunzătoare împotriva patrimoniului şi huliganism, viol sau altă infracţiune.
9. Latura subiectivă a jafului este identică cu cea a furtului. (A se vedea explicaţiile la
art.186.)
10. Noţiunea şi semnele jafului săvârşit în mod repetat, de două sau mai multe persoane,
prin pătrunderea în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, cu cauzarea de daune
în proporţii considerabile, în timpul unei calamităţi, de un grup criminal organizat sau de o
organizaţie criminală sunt identice cu cele din cazul furtului (a se vedea explicaţiile
corespunzătoare de la art.186 CP).
11. Jaful săvârşit de o persoană mascată, deghizată sau travestită are drept agravantă
folosirea de către infractor a unui anumit procedeu pentru a nu putea fi recunoscut. În cazul
mascării, făptuitorul îşi acoperă faţa cu mască, adică cu o bucată de stofă, de mătase, de dantelă,
de carton etc., înfăţişând o faţă omenească sau figura unui animal, lăsând numai ochii
descoperiţi; obrăzar.
În cazul deghizării sau travestirii, făptuitorul îşi creează o înfăţişare sau se îmbracă în aşa
fel încât să nu poată fi recunoscut. De exemplu, îşi pune barbă falsă, ochelari, foloseşte
îmbrăcămintea sexului opus etc.
12. Jaful cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori cu
ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe. Potrivit p.4 al HP CSJ din 6 iulie 1992, violenţă
nepericuloasă pentru viaţa şi sănătatea victimei e considerată cauzarea unei vătămări
neînsemnate integrităţii corporale sau sănătăţii care nu a pricinuit o dereglare de scurtă durată
sănătăţii sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă a capacităţii de muncă, precum şi aplicarea
intenţionată a loviturilor sau a altor acţiuni violente care au cauzat numai dureri fizice (art.154
CP).
În conformitate cu Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămărilor
corporale, prin violenţă nepericuloasă pentru viaţa şi sănătatea victimei se înţeleg vătămările
trecătoare sub formă de zgârieturi, echimoze (vânătăi) etc., care se încheie cu restabilirea
completă a sănătăţii într-un termen de cel mult 6 zile, precum şi durerile fizice fără o dereglare
pe un anumit termen a sănătăţii victimei.
Prin ameninţarea cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţa ori sănătatea persoanei
păgubaşe se înţelege un act de violenţă psihică care poate paraliza rezistenţa victimei şi înlesni
sustragerea averii proprietarului. Ameninţările nedeterminate de tipul "va fi rău de tine", "ţi-arăt
eu ţie", "am să-ţi dau de cheltuială" şi altele sunt considerate ca ameninţări cu aplicarea violenţei
nepericuloase pentru viaţa ori sănătatea persoanei în cazurile în care circumstanţele obiective nu
mărturisesc intenţii mai serioase ale infractorului. De exemplu, făptuitorul ameninţă victima că
va fi rău de ea, începând să scoată un pistol din buzunar. Astfel de ameninţare se referă la
tâlhărie, şi nicidecum la jaf.
 13. Agravanta în timpul unei calamităţi a fost comentată în art.151, iar cea de un grup
criminal organizat sau de o organizaţie criminală - la art.46 şi 47.
14. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14 ani.
Articolul 188. TÂLHĂRIA
(1) Tâlhăria, adică atacul săvârşit asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor,
însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 ani cu (sau fără) amendă în mărime de la 400 la
1.000 unităţi convenţionale.
(2) Tâlhăria săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă;
e) cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă;
f) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile
se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 15 ani cu (sau fără) amendă în mărime de la 500 la
1.500 unităţi convenţionale.
(3) Tâlhăria săvârşită:
a) în timpul unei calamităţi;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
d) prin schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant
se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani cu amendă în mărime de la 1.000 la
5.000 unităţi convenţionale.
[Art.188 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a tâlhăriei se realizează printr-un atac săvârşit asupra unei persoane în
scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
agresate ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe.
4. Atacul în scopul săvârşirii unei tâlhării se manifestă prin acţiuni agresive active cu
caracter surprinzător pentru victimă, care creează un pericol real însoţit de aplicarea imediată şi
nemijlocită a unei violenţe periculoase pentru viaţa ori sănătatea persoanei sau de ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe în scopul însuşirii avutului proprietarului. El poate avea un
caracter deschis, însă în unele cazuri poate fi săvârşit pe neaşteptate şi pe neobservate (pe
ascuns): o lovitură de după colţ, o împuşcătură din ambuscadă, atacul unui paznic care dormea
etc.
5. Doctrina penală şi practica judiciară recunosc drept atac şi aducerea victimei în stare de
inconştienţă sau imposibilitate de a se apăra ca rezultat al introducerii, contrar voinţei ei (inclusiv
prin înşelăciune), în organism a unor substanţe narcotice, cu efect puternic sau otrăvitoare,
periculoase pentru viaţă şi sănătate.
Altfel trebuie calificate cazurile în care drept rezultat al "cinstirii" cu băuturi alcoolice sau
cu alte substanţe, caracterul acţiunii cărora este cunoscut victimei, victima se pomeneşte într-o
stare de inconştienţă, iar infractorii, folosindu-se de aceasta, sustrag averea ei. Atare acţiuni sunt
calificate drept furt.
6. Drept violenţă periculoasă pentru viaţa ori sănătatea victimei, prevăzută de alin.1 din
art.188 CP, trebuie considerată vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii (noţiunea
este explicată în art.153 CP) sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (noţiunea este
stipulată în art.152 CP), precum şi alte acţiuni care, deşi nu au pricinuit vătămările menţionate,
au creat la momentul aplicării lor un pericol real pentru viaţa şi sănătatea victimei. De exemplu,
aruncarea victimei din tren, automobil, de la etaj, strangularea (sugrumarea) ei, reţinerea
îndelungată a capului victimei în apă etc.
Cauzarea vătămărilor grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii este considerată
circumstanţă agravantă, prevăzută la alin.3 din art.188 CP, şi nu un semn constitutiv al tâlhăriei.
7. Ameninţarea cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei trebuie
să aibă un caracter real, adică vinovatul poate imediat să transforme ameninţarea în acte de
violenţă fizică. Pentru constatarea acestui semn constitutiv al tâlhăriei trebuie să ţinem cont de
toate circumstanţele cauzei: caracterul ameninţării, al obiectelor sau armelor cu care ameninţa
infractorul, locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, numărul infractorilor etc. Forma de manifestare
a ameninţării poate fi diferită: prin cuvinte, gesturi, demonstrare a armei, a cuţitului şi a altor
obiecte a căror folosire poate cauza daune vieţii ori sănătăţii persoanei atacate.
Ameninţarea cu aplicarea violenţei, dar nu imediat, ci în viitor, sau ameninţarea cu
răspândirea unor ştiri defăimătoare, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor proprietarului ori
cu răpirea victimei, nu constituie tâlhărie, ci şantaj (art.189 CP).
8. Potrivit p.16 al HP CSJ din 6 iulie 1992, tâlhăria se consideră consumată din momentul
atacului, însoţit de aplicarea sau ameninţarea de aplicare a violenţei periculoase pentru viaţa sau
sănătatea victimei, indiferent de faptul dacă a fost sau nu însuşită averea proprietarului.
Luând în consideraţie că tâlhăria săvârşită în scopul sustragerii averii proprietarului în
proporţii mari sau deosebit de mari trebuie încadrată potrivit art.195 CP, precum şi construcţia
materială a agravantei la lit.f) alin.2 art.188 CP, consecinţele tâlhăriei prevăzute de alin.1 art.188
CP pot fi un atac în scopul sustragerii bunurilor proprietarului în proporţii mici, esenţiale sau
considerabile, dacă din cauze indiferente de voinţa făptuitorului nu s-a realizat, precum şi
producerea daunei materiale proprietarului în proporţii mici sau esenţiale, valoarea cărora este
determinată de alin.1 art.126 CP.
9. Latura subiectivă a tâlhăriei este identică cu cea a infracţiunii de furt. (A se vedea
explicaţiile de la art.186.)
10. Tâlhăria săvârşită în mod repetat, de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în
încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă, cu cauzarea de daune în proporţii
considerabile, în timpul unei calamităţi, de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală este identică cu furtul, iar tâlhăria săvârşită de o persoană mascată, deghizată sau
travestită este identică cu jaful. (A se vedea explicaţiile corespunzătoare de la art.186 şi 187 CP.)
Aici vom analiza doar agravantele specifice tâlhăriei.
11. Tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă.
Potrivit lit.a) p.1 al HP CSJ din 9 noiembrie 1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele
penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea, sustragerea
armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc
şi a muniţiilor, prin armă de foc se înţelege arma a cărei funcţionare determină aruncarea unuia
sau a mai multor proiectile, datorită forţei de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei
capse ori prin explozia unei încărcături. Conform lit.b) p.1 al aceleiaşi hotărâri, armă albă se
consideră cea destinată şi adaptată pentru a vătăma, a omorî fiinţe umane cu aplicarea forţei
musculare prin contact nemijlocit cu tăiere (săbii, tesace etc.), înţepare (baionete unghiulare,
pumnale, stilete etc.), prin înţepare-tăiere (baionete plate, cuţite, arcuri, arbalete, pumnale cu tăiş
etc.), prin spargere-fărâmiţare (box, buzdugan, mlaciu, nunciaki etc.).
Prin alte obiecte folosite în calitate de armă se înţeleg orice obiecte care pot cauza daune
considerabile sănătăţii sau vieţii persoanei (topor, cuţit, brici, coasă, furcă sau orice obiect
metalic etc.).
Prin aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă se înţelege utilizarea
lor în timpul actelor de violenţă fizică sau ameninţarea cu aplicarea acestor arme, care creează un
pericol real pentru viaţa sau sănătatea persoanei.
 Potrivit p.27 al HP CSJ din 6 iulie 1992, dacă infractorul în timpul tâlhăriei a ameninţat cu
o armă cu bună-ştiinţă imposibil de a fi folosită sau cu o imitaţie a armei, de exemplu - un
machet de pistolet, un pumnal-jucărie etc., neavând intenţia să folosească aceste obiecte pentru
cauzarea vătămărilor integrităţii corporale sau sănătăţii periculoase pentru viaţă şi sănătate, chiar
dacă victima a perceput-o drept armă, acţiunile lui (în lipsa altor circumstanţe agravante) trebuie
încadrate în baza alin.1 art.188 CP.
12. În cazul tâlhăriei săvârşite cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
noţiunea vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii este determinată de alin.1 art.151
CP.
Potrivit p.7 al HP CSJ din 6 iulie 1992, atacul în scopul însuşirii averii, însoţit de violenţă,
care a atras după sine cauzarea unor vătămări grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii
victimei trebuie încadrat în baza lit.c), alin.3 din art.188 CP fără încadrarea suplimentară în baza
alin.1 art.151 CP. Dacă în urma vătămărilor integrităţii corporale sau a sănătăţii a survenit
moartea victimei, cele săvârşite trebuie să fie încadrate prin concurs de infracţiuni prevăzute de
lit.c) alin.3 art.188 CP şi alin.4 art.151 CP.
Tâlhăria săvârşită cu un omor intenţionat trebuie să fie încadrată conform concursului de
infracţiuni, prevăzute de lit.c) alin.3 art.188 CP şi lit.b) alin.2 art.145 CP.
Deoarece agravanta în cauză, spre deosebire de componenţa de bază din alin.1 art.188 CP,
este formulată ca o componenţă materială, în cazurile în care intenţia făptuitorului este îndreptată
spre cauzarea vătămărilor grave, dar de fapt el a pricinuit numai vătămări uşoare sau medii
integrităţii corporale, cele săvârşite trebuie calificate ca tentativă de infracţiune (art.27 şi lit.c)
alin.3 art.188 CP).
În cazul tâlhăriei prevăzute de alin.1 art.188 CP tentativa de tâlhărie se exclude; până la
începerea atacului poate fi vorba numai de o pregătire de infracţiune, iar din primul act de atac
tâlhăria se consideră consumată (componenţă formal redusă).
13. În cazul tâlhăriei săvârşite prin schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant,
prin schingiuire se înţeleg nişte acţiuni care provoacă victimei suferinţe prin lipsirea de hrană, de
băutură sau de căldură ori prin abandonarea victimei în condiţii nocive pentru viaţă etc.
Torturarea se manifestă prin acţiuni care produc dureri acute repetate sau îndelungate (prin
pişcături, biciuire, împunsături cu obiecte înţepătoare, cauterizări cu agenţi termici sau chimici
etc.).
Prin tratamente inumane sau degradante se înţelege supunerea victimei la experienţe
medicale sau ştiinţifice nejustificate de un tratament medical în interesul lor sau obligarea
victimei la condiţii de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, de igienă, asistenţă medicală etc. greu de
suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral.
14. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14 ani.
Articolul 189. ŞANTAJUL
(1) Şantajul, adică cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau
deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial,
ameninţând cu violenţă persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu răspândirea unor ştiri
defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului,
posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor
sau a apropiaţilor acestora,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 4 ani.
(2) Şantajul săvârşit:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate;
d) prin ameninţare cu moartea;
e) cu deteriorarea ori distrugerea bunurilor
 se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu amendă în mărime de la 500 la 1000
unităţi convenţionale.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) săvârşite cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă;
c) însoţite de violenţă periculoasă pentru viaţă sau sănătate;
d) însoţite de schingiuire, tortură, tratament inuman sau degradant;
e) urmate de dobândirea bunurilor cerute;
f) soldate cu alte urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani cu amendă în mărime de la 1.000 la 2.000
unităţi convenţionale.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), însoţite de răpirea proprietarului,
posesorului sau deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora,
se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 25 de ani cu amendă în mărime de la 3.000 la
5.000 unităţi convenţionale.
[Art.189 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a şantajului se realizează prin cererea de a se transmite bunurile
proprietarului, posesorului sau deţinătorului, ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte
acţiuni cu caracter patrimonial, ameninţând cu violenţa persoana, rudele sau apropiaţii acesteia,
cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor
proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului,
a rudelor sau a apropiaţilor acestora.
4. Şantajul este format din două acţiuni de sine stătătoare legate între ele - cerinţa şi
ameninţarea.
Cerinţele pot fi următoarele:
a) cerinţa de a se transmite, fără plată, infractorului sau reprezentantului lui bunurile ce se
află în proprietatea sau în posesia victimei;
b) cerinţa ca victima să transmită dreptul asupra bunurilor pe care le posedă infractorului
sau unor persoane numite de el, pentru ca acestea, folosindu-se de acest drept, să primească
bunuri sau alte foloase patrimoniale. De exemplu, întocmirea unei procuri pentru a căpăta
bunuri, perfectarea donaţiei, legalizarea unui testament, darea unei recipise care confirmă faptul
că a primit, chipurile, pe datorie, o sumă de bani etc.;
c) cererea de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, prin care se înţeleg asemenea
acţiuni de importanţă juridică ale victimei, în urma cărora şantajistul sau persoanele numite de el
pot primi foloase materiale sau să scape de anumite cheltuieli materiale. De exemplu, acordul
victimei de a încheia o tranzacţie nerentabilă pentru ea, nimicirea unei recipise de creanţă (de
datorie) a şantajistului, efectuarea fără plată a unei lucrări pentru el etc.
5. Metoda constrângerii victimei de a satisface aceste cereri se poate exprima prin
următoarele forme de ameninţări:
a) ameninţarea cu violenţa. Această ameninţare trebuie să fie reală şi concepută de victimă
drept realizabilă. Prin violenţă ca semn constitutiv al şantajului, prevăzută de alin.1 art.189 CP,
se înţelege ameninţarea cu aplicarea loviturilor ce cauzează o durere fizică (a se vedea
comentariul la art.154 CP), cu vătămări uşoare ale integrităţii corporale (art.153 CP), cu vătămări
medii ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii (art.152 CP) sau cu vătămări grave ale integrităţii
corporale sau ale sănătăţii (art.151 CP). Ameninţarea cu omor constituie agravantă prevăzută de
alin.2 art.189 CP.
 Ameninţarea cu violenţa este proiectată, de obicei, în viitor, după un anumit răstimp, dacă
victima nu-i va îndeplini cerinţa de a-i transmite averea. Prin aceasta, de fapt, se deosebeşte
ameninţarea cu violenţa în cadrul infracţiunii de şantaj de cea aplicată în timpul tâlhăriei. Însă în
cazul cerinţei de transmitere a dreptului asupra unui avut, ameninţarea poate fi înfăptuită imediat,
dacă ea nu va fi satisfăcută. În atare caz caracterul ameninţării nu transformă faptul în tâlhărie
însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei, deoarece obiectul material al
atentării nu-l constituie averea propriu-zisă, ci dreptul asupra acesteia. Pe când obiectul material
al tâlhăriei, ca şi al oricărei alte forme de însuşire, poate fi numai dobândirea unei averi reale;
b) ameninţarea cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre victimă presupune
ameninţarea cu răspândirea unor informaţii care jignesc (umilesc) demnitatea persoanei. Nu
interesează dacă aceste informaţii sunt adevărate sau mincinoase. Dacă şantajul a fost urmat de
răspândirea scornirilor defăimătoare despre victimă, acţiunile trebuie calificate şi în baza art.170
CP (calomnia), deoarece componenţa infracţiunii de şantaj nu le conţine;
c) în metodele de şantaj se înscrie şi ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea
bunurilor victimei. De obicei, se ameninţă cu incendierea averii, cu producerea unei explozii,
organizarea unei inundaţii etc. Nu este obligatoriu ca metoda distrugerii averii să prezinte un
pericol social;
d) ameninţarea cu răpirea victimei presupune ameninţarea victimei cu luarea sau reţinerea
ei în scopul de a-l forţa pe proprietar să transmită ilegal avutul său.
6. În calitate de victimă a infracţiunii de şantaj pot fi proprietarii, posesorii şi deţinătorii
averii (şefii de depozit, casierii, expeditorii, paznicii etc.), rudele (bunic, tată, fraţi, surori) sau
apropiaţii (strănepoţi, fraţi şi surori vitrege, logodnici etc.).
7. Şantajul se consumă din momentul înaintării cerinţei însoţite de ameninţare, indiferent de
faptul dacă infractorul şi-a atins scopul sau nu.
8. Luând în consideraţie că cererea de a se transmite averea, dreptul asupra ei sau de a
săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial, precum şi dobândirea acestora în proporţii mari sau
deosebit de mari, se încadrează în baza art.195 CP, iar şantajul urmat de dobândirea bunurilor
cerute în proporţii mici, esenţiale şi considerabile trebuie calificat potrivit lit.e) alin.3 art.189 CP,
acţiunile de şantaj din alin.1 art.189 CP presupun numai cererea de a transmite infractorului
bunurile victimei, drepturile asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial
în proporţii mici, esenţiale sau considerabile fără ca şantajistul să primească averea cerută.
9. Latura subiectivă a infracţiunii de şantaj este similară cu cea a infracţiunii de furt. (A se
vedea explicaţiile de la art.186.)
10. Şantajul săvârşit în mod repetat, de două sau mai multe persoane, cu aplicarea violenţei
nepericuloase pentru viaţă şi sănătate, de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală, însoţit de acţiuni violente periculoase pentru viaţă sau sănătate, însoţite de schingiuire,
tortură, tratament inuman sau degradant, este identic cu agravantele corespunzătoare ale furtului,
jafului şi tâlhăriei. (A se vedea explicaţiile de la art.186, 187, 188.)
11. Şantajul săvârşit prin ameninţarea cu moartea presupune o metodă de influenţare
psihică, îndreptată spre intimidarea, înfricoşarea victimei, pentru a-i provoca nelinişte pentru
securitatea sa, o stare de disconfort. Metodele de manifestare a ameninţării pot fi diferite: oral, în
scris, prin gesturi, fără avertizare prealabilă, prin telefon, nemijlocit victimei sau prin alte
persoane etc. Atare acţiuni nu trebuie calificate şi în baza art.155 CP.
12. În cazul şantajului săvârşit cu deteriorarea ori distrugerea bunurilor, deteriorare a unui
bun înseamnă degradarea acestuia, stricarea lui parţială, ceea ce are drept consecinţă pierderea
totală sau numai a unei părţi din capacitatea sa de folosinţă cu posibilitatea redobândirii acestei
capacităţi, prin reparaţiile ce i se vor face. Distrugerea unui bun presupune nimicirea totală sau
parţială a unui obiect, astfel că acesta devine total inutilizabil potrivit destinaţiei sale iniţiale.
Atare acţiuni sunt cuprinse de această agravantă şi nu cer o calificare şi în baza art.197 CP.
13. Şantajul urmat de dobândirea bunurilor cerute presupune transmiterea de către victimă
a bunurilor cerute de şantajist, a dreptului asupra acestora sau săvârşirea altor acţiuni cu caracter
patrimonial cerute, valoarea cărora este în proporţii mici, esenţiale sau considerabile.
 14. Şantajul soldat cu alte urmări grave presupune sinuciderea victimei, falimentul
întreprinderii, autodizolvarea ei, nerealizarea veniturilor, fapt ce conduce la scăderea bruscă a
indicilor economici etc.
15. Şantajul însoţit de răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a
apropiaţilor acestora presupune luarea sau reţinerea lor în scopul de a-l forţa pe proprietar să
transmită ilegal avutul său. Atare acţiuni nu cer o calificare şi în baza art.164 şi 280 CP.
16. Dacă infractorul cere să i se transmită anumite bunuri, drepturile asupra acestora sau să
i se efectueze nişte lucrări deja plătite prin metode ilegale specifice samavolniciei, asemenea
acţiuni trebuie încadrate în baza art.352 CP (samavolnicie), şi nu în baza art.189.
17. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani, în
condiţiile alin.1 şi de 14 ani, în condiţiile alin.2, 3 şi 4.

Articolul 190. ESCROCHERIA

(1) Escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înşelăciune sau
abuz de încredere,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3
ani.
(2) Escrocheria săvârşită:
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile;
d) cu folosirea situaţiei de serviciu
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 6 ani.
(3) Escrocheria săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 8 ani cu (sau fără) amendă în mărime de la 1.000
la 3.000 unităţi convenţionale.
[Art.190 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a escrocheriei se realizează prin dobândirea ilicită a bunurilor altei
persoane prin înşelăciune sau abuz de încredere.
4. Prin dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane se înţelege transmiterea benevolă
infractorului de către victimă a bunurilor sau a dreptului asupra bunurilor sub influenţa
înşelăciunii sau a abuzului de încredere.
Potrivit p.8 al HP CSJ din 6 iulie 1992, primirea bunurilor cu condiţia îndeplinirii unui
angajament (de exemplu, primirea unui bun în credit care trebuie plătit în rate) poate fi încadrată
drept escrocherie numai în cazul în care infractorul încă la momentul intrării în posesia acestor
bunuri avea drept scop însuşirea lor şi nu avea de gând să îndeplinească angajamentul asumat.
5. Înşelăciunea ca element al escrocheriei se poate manifesta prin prezentarea unor date
false sau prin ascunderea unor informaţii a căror anunţare era obligatorie. Datele false se pot
referi atât la personalitatea infractorului sau a altor persoane, cât şi la unele obiecte, fenomene.
Actele de înşelăciune pot fi înfăptuite pe cale verbală, în scris ori folosind ambele căi simultan.
Când înşelăciunea se efectuează prin falsificarea documentelor, ea constituie un concurs de
infracţiuni (art.190 CP şi art.332 sau art.361 CP). De obicei înşelăciunea se manifestă prin
vinderea mărfurilor şi obiectelor falsificate, primirea ilegală a pensiilor, a diferitelor indemnizaţii
de la stat etc.
 6. Abuzul de încredere, fiind de fapt o varietate specifică a înşelăciunii, constă în faptul că
infractorul până la primirea averii sau a dreptului asupra acesteia îşi asumă obligaţiuni
patrimoniale care apar drept condiţie pentru a i se transmite averea. De exemplu, încheind un
contract de antrepriză, luând un avans, el promite să efectueze anumite lucrări; căpătând dreptul
la un apartament privatizat al unui pensionar, el se obligă să-l întreţină toată viaţa pe stăpân;
primind unele obiecte în credit, el se obligă să plătească în rate suma neachitată; comandând o
masă la restaurant, el îşi asumă, de obicei, obligaţiunea să o plătească etc. În realitate, făptuitorul
nu intenţiona să-şi îndeplinească obligaţiunile luate şi, folosindu-se de relaţiile de încredere cu
victima, îşi însuşeşte averea ei. Spre deosebire de înşelăciune, abuzul de încredere presupune că
infractorul primeşte averea de la victimă în aparenţă pe baze legitime, pe numele său, fără
falsificarea fenomenelor din trecut sau din viitor care l-ar împiedica să primească averea.
7. Escrocheria se consideră consumată dacă averea a fost dobândită de la victimă şi
infractorul are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa.
8. Latura subiectivă a escrocheriei se caracterizează prin intenţie directă şi prin scop de
profit.
9. Escrocheria săvârşită în mod repetat, de două sau mai multe persoane, cu cauzarea de
daune în proporţii considerabile, de un grup organizat sau o organizaţie criminală are aceleaşi
explicaţii ca şi agravantele infracţiunii de furt (a se vedea comentariul de la art.186).
10. Escrocheria săvârşită cu folosirea situaţiei de serviciu presupune că făptuitorul, având
calitatea de funcţionar, face victima să creadă că se află în exercitarea atribuţiilor sale de
serviciu, deşi în realitate nu se află în exerciţiul acestor atribuţii. Însă, dacă făptuitorul foloseşte
atribuţiile sale de serviciu la săvârşirea unei escrocherii, cele săvârşite constituie un concurs ideal
de infracţiuni (art.190 CP şi art.327 sau 335 CP).
11. Noţiunile de grup criminal organizat şi de organizaţie criminală au fost comentate la
art.46 şi 47.
12. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2 şi 3.
Articolul 191. DELAPIDAREA AVERII STRĂINE
(1) Delapidarea averii străine, adică însuşirea ilegală a bunurilor altei persoane,
încredinţate în administrarea vinovatului,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
(2) Delapidarea averii străine, săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu cauzarea de daune în proporţii considerabile;
d) cu folosirea situaţiei de serviciu,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 4 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite de un grup criminal organizat sau de
o organizaţie criminală,
se pedepsesc cu închisoare de la 6 la 15 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a delapidării se realizează prin însuşirea ilegală a bunurilor altei
persoane, încredinţate în administrarea vinovatului.
 4. Pentru delapidarea averii străine este caracteristic faptul că poate fi săvârşită numai de un
funcţionar sau de alt salariat, care gestionează sau administrează bunurile din avutul
proprietarului. Potrivit p.11 al HP CSJ din 6 iunie 1992, delapidare a averii străine trebuie
calificate acţiunile persoanelor care, conform funcţiilor lor de răspundere, raporturilor
contractuale sau însărcinării speciale a proprietarului, înfăptuiesc în privinţa bunurilor
încredinţate împuternicirile de dispunere, administrare, transportare sau păstrare (depozitor,
expeditor, casier etc.). De obicei cu aceste persoane proprietarul încheie contracte de răspundere
materială deplină pentru averea încredinţată.
5. Delapidarea averii străine constă în faptul că infractorul transformă bunul aflat în
gestionarea sau administrarea sa într-un bun al său, îl trece efectiv în stăpânirea sa, creând
posibilităţi de a se comporta faţă de bun ca faţă de un bun propriu, de a efectua acte de dispoziţie
cu privire la acel bun.
6. Delapidarea averii străine presupune nu numai însuşirea bunului administrat, dar şi
irosirea lui prin consumare, cheltuire, dăruire sau transmitere altor persoane fără restituirea
echivalentului lui.
7. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă şi prin scop de profit.
8. Agravantele infracţiunii de delapidare a averii străine sunt aceleaşi ca şi ale infracţiunii
de furt şi escrocherie (a se vedea explicaţiile de la art.186 şi 190).
9. Delapidarea se consideră consumată din momentul în care vinovatul a obţinut
posibilitatea de a se folosi de această avere la dorinţa sa ori din momentul când a consumat-o.
10. Noţiunile de grup criminal organizat şi de organizaţie criminală au fost comentate la
art.46 şi 47.
11. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 192. PUNGĂŞIA
(1) Pungăşia, adică acţiunea în scopul sustragerii bunurilor altei persoane din buzunare,
genţi sau din alte obiecte prezente la persoană,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 1 la 3 ani.
(2) Pungăşia săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani cu amendă în mărime de la 200 la 1.000
unităţi convenţionale.
[Art.192 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a pungăşiei se realizează prin săvârşirea acţiunilor în scopul sustragerii
bunurilor altei persoane din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoane.
4. Pungăşia constă în hoţia din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoană.
5. Prin alte obiecte prezente la persoană se înţeleg diferite sacoşe, poşete, plase în formă de
săculeţ, serviete, saci, geamantane, valize, cufere etc. în care se pun lucrurile, obiectele necesare
pentru transportare sau călătorie.
6. Pungăşia se consideră consumată din momentul începerii acţiunii de a sustrage bani sau
alte bunuri din buzunare, genţi sau din alte obiecte prezente la persoană, indiferent de faptul dacă
infractorul şi-a realizat scopul scontat sau nu.
7. Deoarece acţiunile în scopul sustragerii bunurilor altei persoane din buzunare, genţi sau
din alte obiecte prezente la persoană, precum şi sustragerea bunurilor din obiectele indicate în
proporţii mari sau deosebit de mari, trebuie încadrate în baza art.195 CP, pungăşia prevăzută de
alin.1 din art.192 presupune numai acţiunile în scopul sustragerii bunurilor din obiectele indicate
în proporţii mici, esenţiale sau considerabile, precum şi sustragerea averii în aceste proporţii.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă şi prin scop de profit.
9. Agravantele pungăşiei săvârşite în mod repetat sau de două sau mai multe persoane sunt
identice cu cele ale furtului (a se vedea explicaţiile de la art.186 CP).
10. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2.
Articolul 193. OCUPAREA BUNURILOR IMOBILE STRĂINE
(1) Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în proprietatea
altuia
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane
b) prin distrugerea sau strămutarea semnelor de hotar ale unui imobil aflat în
proprietatea altuia;
c) cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a ocupării bunurilor imobile străine se realizează prin ocuparea, în
întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în proprietatea altuia.
4. A ocupa un imobil înseamnă a pătrunde şi a lua în stăpânire un imobil pe o anumită
durată. Nu interesează dacă imobilul a fost ocupat în întregime sau în parte, dacă făptuitorul a
reuşit sau nu să rămână multă vreme în imobilul ocupat; este suficient ca el să fi pătruns şi să fi
rămas în imobil atât încât să se poată vorbi de o ocupare efectivă.
De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul şi-a adus sau nu lucrurile în imobilul ocupat,
după cum nu interesează dacă lucrurile celui în posesia căruia se află imobilul au fost sau nu
îndepărtate.
5. Ocuparea imobilului aflat în posesia altei persoane trebuie să se facă fără drept. Cerinţa
legii este îndeplinită dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul nu avea un titlu legitim (de
exemplu, bon de repartiţie, hotărâre de evacuare etc.) care să-l îndreptăţească a lua în stăpânire
imobilul. Dacă ocuparea s-a făcut în temeiul unui asemenea titlu, fapta nu constituie infracţiune
de ocupare, ci infracţiune de samavolnicie (art.352 CP), bineînţeles - cu condiţia să fie întrunite
semnele componenţei acestei infracţiuni.
6. Dacă luarea în stăpânire nu este efectivă, adică de o anumită durată, fiind vorba numai de
o pătrundere, fapta va constitui, eventual, infracţiunea de violare de domiciliu (art.179 CP),
bineînţeles cu condiţia să fie întrunite trăsăturile componenţei acestei infracţiuni.
7. Ocuparea bunurilor imobile străine se consumă în momentul ocupării imobilului aflat în
posesia altuia, adică în momentul în care făptuitorul, pătrunzând în imobil, a reuşit să-l ia în
stăpânire.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă şi prin scop de profit.
9. În cazul ocupării bunurilor imobile străine de către două sau mai multe persoane, sunt
valabile explicaţiile corespunzătoare de la art.186 CP.
10. Ocuparea bunurilor imobile străine prin distrugerea sau strămutarea semnelor de
hotar ale unui imobil aflat în posesia altuia. Semnele de hotar sunt cele care delimitează două
terenuri învecinate. Prin distrugerea semnelor de hotar se înţelege nimicirea sau înlăturarea
acestora (nimicirea unui gard sau ridicarea gardului şi aruncarea lui în altă parte), iar prin
strămutarea semnelor de hotar se înţelege deplasarea acestora spre interiorul terenului învecinat,
ceea ce duce la ocuparea unei porţiuni din acest teren. Este indiferent dacă, în momentul
săvârşirii faptei, posesorul imobilului a fost sau nu de faţă.
Este necesar ca acţiunile menţionate să fi constituit mijlocul folosit de făptuitor pentru
ocuparea imobilului aflat în posesia altuia.
11. Ocuparea bunurilor imobile străine cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării
ei. Violenţa acestei agravante se poate manifesta prin loviri care produc dureri fizice (a se vedea
comentariul de la art.154 CP) sau prin vătămări neînsemnate ale integrităţii corporale sau ale
sănătăţii (noţiunile sunt elucidate în CCA), uşoare (art.153 CP), medii (art.152 CP) sau grave
(art.151 CP). Analizând sancţiunile acestor articole, putem conchide că violenţa sub formă de
lovituri, vătămări neînsemnate, uşoare sau medii ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii sunt
complet cuprinse de această agravantă şi nu se cere o calificare şi în baza acestor articole, iar
pricinuirea vătămărilor grave integrităţii corporale sau sănătăţii în procesul ocupării bunurilor
imobile străine constituie un concurs de infracţiuni (lit.c) alin.2 art.193 şi alin.1 art.151 CP).
12. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 194. ÎNSUŞIREA SAU UTILIZAREA ILICITĂ A ENERGIEI
ELECTRICE, TERMICE SAU A GAZELOR NATURALE
(1) Însuşirea energiei electrice, termice sau a gazelor naturale ori utilizarea ilicită a
acestora evitând sistemele de evidenţă instalate în modul stabilit sau prin acestea, dar
deteriorate de consumator, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.500 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore.
(2) Aceleaşi acţiuni care au cauzat daune în proporţii deosebit de mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1.500 la 3.000 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de 240 de ore, sau cu arest de până la 6 luni.
[Art.194 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin însuşirea energiei electrice, termice sau a
gazelor naturale ori utilizarea ilicită a acestora evitând sistemele de evidenţă instalate în modul
stabilit sau prin acestea, dar deteriorate de consumator, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii
mari.
4. Însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale se
poate efectua numai din reţelele electrice, termice sau din conductele de gaze naturale. Însuşirea
gazelor naturale din depozite, cisterne, butelii va constitui o formă concretă de însuşire (furt, jaf
etc., în funcţie de metoda însuşirii).
5. Însuşirea acestor valori poate fi efectuată atât prin conectarea ilegală la aceste reţele,
conducte, cât şi prin reţelele, conductele instalate legal, dar prin deteriorarea sistemelor de
control, de exemplu - a diferitelor contoare.
6. Dacă, săvârşind infracţiunea, făptuitorul produce şi avarierea reţelei sau a conductei,
infracţiunea în cauză intră în concurs cu cea de distrugere (art.197 sau 198 CP), cu condiţia să fie
întrunite trăsăturile componenţelor acestor infracţiuni.
7. Însuşirea sau utilizarea ilicită a energiei electrice, termice sau a gazelor naturale este
condamnabilă penal, dacă aceste acţiuni au cauzat daune în proporţii mari, valoarea cărora,
potrivit alin.1 art.126 CP, este de la 500 până la 1500 de unităţi convenţionale de amendă.
Dacă valoarea celor însuşite depăşeşte 1500 de unităţi convenţionale de amendă, atare
acţiuni constituie agravanta prevăzută de alin.2 art.194 CP.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă şi prin scop de profit.
9. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
 Articolul 195. ÎNSUŞIREA ÎN PROPORŢII MARI ŞI DEOSEBIT DE MARI
(1) Însuşirea în proporţii mari a bunurilor, indiferent de forma în care a fost săvârşită
(art.186-192),
se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(2) Însuşirea în proporţii deosebit de mari a bunurilor, indiferent de forma în care a fost
săvârşită (art.186-192),
se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 25 de ani cu privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin însuşirea în proporţii mari sau deosebit
de mari a bunurilor, indiferent de forma în care a fost săvârşită (art.186-192).
4. Toate cazurile de însuşire ilicită a averii proprietarului prin furt, jaf, tâlhărie, şantaj,
escrocherie, delapidare sau pungăşie, indiferent de complexitatea îmbinării lor, dacă valoarea
averii însuşite este stabilită ca proporţie mare sau deosebit de mare, sunt calificate în baza art.195
CP.
5. Însuşirea averii proprietarului în proporţii mari sau deosebit de mari poate fi săvârşită
printr-un singur episod sau prin diferite metode, din diverse izvoare, dacă persoana nu a fost
condamnată pentru un oarecare episod şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie pentru
acţiunile precedente. Dacă în timpul săvârşirii infracţiunii de însuşire intenţia infractorului a fost
îndreptată asupra însuşirii averii într-o proporţie mare sau deosebit de mare şi ea nu a fost
realizată din cauze independente de voinţa infractorului, fapta trebuie calificată drept tentativă de
însuşire în proporţii mari sau deosebit de mari, indiferent de însuşirea celor sustrase real (art.27
şi alin.1 sau alin.2 din art.195 CP).
6. De regulă, însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari din avutul proprietarului se
consumă din momentul în care averea a fost sustrasă şi infractorul are posibilitatea reală de a o
folosi sau de a dispune de ea la dorinţa sa. Dacă însă această infracţiune a fost săvârşită printr-un
act de tâlhărie, şantaj sau pungăşie, ea se consideră consumată din momentul formulării cererii
de a i se transmite averea, acţiunii în scopul însuşirii averii din buzunare, genţi sau din alte
obiecte prezente la persoană, şi neînsuşirea de către vinovat a averii proprietarului în aceste
cazuri nu are nici o importanţă.
7. De obicei, însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari o înfăptuiesc mai multe
persoane. În aceste cazuri acţiunile tuturor participanţilor trebuie calificate în baza art.195 CP,
luându-se în consideraţie volumul general al averii însuşite de toţi participanţii. Dacă însă unul
din participanţi săvârşeşte acţiuni de sine stătătoare, care nu intră în intenţia grupului de
infractori, această faptă este calificată de sine stătător.
8. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 196. CAUZAREA DE PAGUBE MATERIALE PRIN ÎNŞELĂCIUNE SAU
ABUZ DE ÎNCREDERE
(1) Cauzarea de daune materiale proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere,
dacă fapta nu constituie o însuşire,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, în ambele cazuri cu (sau fără)
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un
termen de la 2 la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) în proporţii mari,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), săvârşite în proporţii deosebit de mari,
se pedepsesc cu amendă de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la
3 la 6 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin cauzarea de daune materiale
proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere.
4. Obiectul material al infracţiunii îl poate constitui orice valoare materială care în
momentul săvârşirii infracţiunii încă nu a trecut în posesia proprietarului, dar trebuia să treacă,
dacă vinovatul nu ar fi săvârşit infracţiunea în cauză.
5. Cauzarea de daune materiale proprietarului se realizează în lipsa semnelor însuşirii
averii, de exemplu - a escrocheriei. Făptuitorul nu sustrage averea din posesia proprietarului. El
săvârşeşte infracţiunea printr-o inacţiune, neîndeplinind obligaţiunea juridică de a transmite
averea sau banii persoanelor fizice sau juridice corespunzătoare. Consecinţele materiale ale
acestei inacţiuni se manifestă prin pagube materiale sub formă de venituri nerealizate (ratate).
6. Înşelăciunea ca metodă de săvârşire a infracţiunii se poate manifesta atât prin acţiuni
active, care constau în comunicarea informaţiilor false despre anumite circumstanţe sau fapte, cât
şi prin inacţiuni, care rezidă în ascunderea, tăinuirea circumstanţelor sau faptelor, în trecerea lor
sub tăcere. De exemplu, înşelarea organelor notariale în privinţa preţului real de vânzare al
caselor, al autovehiculelor şi al altor valori preţioase la înregistrarea contractelor de cumpărare-
vânzare în scopul micşorării taxei de plată obligatorii stabilite de lege, precum şi alte acţiuni de
înşelăciune care au cauzat proprietarului pagube materiale sub formă de venituri nerealizate.
Dacă pentru eschivarea de la plata impozitelor sau a altor plăţi obligatorii vinovatul
prezintă documente falsificate de el însuşi, cele săvârşite intră în concurs de infracţiuni cu
falsificarea documentelor oficiale (art.361 CP).
7. Abuzul de încredere constă în folosirea relaţiilor speciale de încredere dintre vinovat şi
persoanele fizice sau juridice în scopul însuşirii ilegale a profiturilor materiale sau băneşti.
Asemenea relaţii apar în legătură cu funcţia ocupată sau munca îndeplinită legată de exploatarea
averii proprietarului (de exemplu, şoferii automobilelor, taxiurilor etc.) ori în timpul prestării
diferitelor servicii comunale şi sociale populaţiei (ceasornicarii, cizmarii, maiştrii de televizoare
etc.). Stabilind relaţii de muncă cu vinovatul şi punându-i la dispoziţie averea sa, proprietarul are
încredere în el, dar vinovatul îşi însuşeşte veniturile căpătate din exploatarea averii
proprietarului.
8. Cauzarea de pagube materiale prin înşelăciune sau abuz de încredere se deosebeşte de
escrocheria săvârşită prin înşelăciune sau abuz de încredere după semnele sale obiective. Pentru
escrocherie este caracteristică trecerea ilegală a averii proprietarului din posesia acestuia în
posesia vinovatului. Pentru cauzarea de pagube materiale este specifică folosirea temporară
ilegală gratuită a averii proprietarului sau eschivarea de la actul de transmitere proprietarului a
averii care i se cuvine după lege.
9. Cauzarea de daune materiale proprietarului, prevăzută de alin.1 art.196 CP, presupune o
daună materială în proporţii mici, esenţiale sau considerabile. În cazul daunei în proporţii mici
trebuie să ţinem cont de prevederile alin.2 art.14 CP.
 10. Infracţiunea se consumă din momentul survenirii daunelor materiale pentru proprietar.
11. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă şi prin scop de profit.
12. Agravantele cauzării de pagube materiale săvârşite de două sau mai multe persoane, de
un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, în proporţii mari sau deosebit de mari
au acelaşi sens ca şi agravantele însuşirilor averii proprietarului, de aceea, pentru a evita
repetările, facem trimitere la explicaţiile anterioare.
13. Cauzarea de pagube materiale săvârşite în mod repetat constă în săvârşirea a două sau
mai multor acţiuni prevăzute de alin.1 art.196, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată
pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
14. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1, 2, 3 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.4.
Articolul 197. DISTRUGEREA SAU DETERIORAREA INTENŢIONATĂ A
BUNURILOR
(1) Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor, dacă aceasta a cauzat daune
în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 1000 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de 240 de ore, sau cu arest de până la 6 luni.
(2) Aceleaşi acţiuni soldate:
a) cu decesul persoanei;
b) cu alte urmări grave
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani.
[Art.197 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale urmate de distrugerea, deteriorarea,
însuşirea, pierderea sau pieirea bunurilor proprietarului.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin distrugerea sau deteriorarea intenţionată
a bunurilor, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari.
4. Distrugerea unui obiect presupune orice acţiune care are drept rezultat nimicirea lui
totală sau parţială, după care acesta devine total inutilizabil potrivit destinaţiei sale iniţiale.
5. Deteriorarea unui obiect înseamnă degradarea sau distrugerea lui parţială, ceea ce are
drept consecinţă pierderea totală sau numai a unei părţi din capacitatea sa de folosinţă cu
posibilitatea redobândirii acestei capacităţi, prin reparaţiile ce i se vor face.
6. Între acţiunile vinovatului şi consecinţele survenite sub formă de distrugere sau
deteriorare a avutului proprietarului în proporţii mari (de la 500 până la 1500 de unităţi
convenţionale de amendă) trebuie să existe legătură cauzală.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează atât prin intenţie directă, cât şi prin
intenţie indirectă. Vinovatul prevede că drept rezultat al acţiunilor sale poate fi, ilegal, distrusă
sau deteriorată averea proprietarului şi doreşte sau admite în mod conştient survenirea acestor
urmări. Motivul şi scopurile activităţii infracţionale pot fi foarte diferite: răzbunarea, tendinţa de
a ascunde urmele unei infracţiuni etc. Ele nu au importanţă pentru calificare, dar trebuie luate în
consideraţie la individualizarea răspunderii penale. Dacă vinovatul acţionează în scopul
subminării economiei naţionale, atare acţiuni trebuie încadrate în baza art.343 CP (diversiunea).
8. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor soldate cu decesul persoanei
presupune decesul a cel puţin unei persoane. Atitudinea psihică faţă de decesul persoanei trebuie
să fie imprudentă. Dacă vinovatul a urmărit şi omorul intenţionat al persoanei în procesul
distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilor, va exista un concurs ideal de infracţiuni: lit.a)
alin.2 art.197 şi alineatul corespunzător, în funcţie de scopul omorului (art.145 CP).
9. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor soldate cu alte urmări grave
presupune sinuciderea victimei, schilodirea sau mutilarea oamenilor, sistarea pe un timp
îndelungat a activităţii unei întreprinderi, lăsarea fără locuinţe a unui număr considerabil de
oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari etc.
10. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2.
Articolul 198. DISTRUGEREA SAU DETERIORAREA DIN IMPRUDENŢĂ A
BUNURILOR
(1) Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor, dacă aceasta a cauzat
daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu arest de la 3 la 6 luni.
(2) Aceleaşi acţiuni soldate:
a) cu decesul persoanei;
b) cu alte urmări grave
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani.
[Art.198 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale urmate de distrugerea, deteriorarea,
însuşirea, pierderea sau pieirea bunurilor proprietarului.
3. Semnele laturii obiective şi esenţa agravantelor acestei infracţiuni sunt identice cu
semnele caracteristice distrugerii sau deteriorării intenţionate a bunurilor proprietarului (a se
vedea explicaţiile de la art.197).
4. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin imprudenţă, care se poate manifesta
sub formă de încredere exagerată în sine sau prin neglijenţă criminală.
5. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 199. DOBÂNDIREA SAU COMERCIALIZAREA BUNURILOR DESPRE
CARE SE ŞTIE CĂ AU FOST OBŢINUTE PE CALE CRIMINALĂ
(1) Dobândirea sau comercializarea, fără o promisiune prealabilă, a bunurilor despre
care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 180 de ore.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) de două sau mai multe persoane;
b) sub formă de îndeletnicire;
c) în proporţii mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite în proporţii deosebit de mari,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin dobândirea sau comercializarea, fără o
promisiune prealabilă, a bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe cale criminală.
 4. Dobândirea bunurilor presupune procurarea gratuită sau cu plată a averii în orice formă
(cumpărarea, primirea în dar, în schimb, în contul datoriei, compensării daunelor etc.), în urma
căreia făptuitorul capătă posibilitatea de a dispune de aceste bunuri la dorinţa sa.
5. Comercializarea bunurilor înseamnă transmiterea lor gratuită sau cu plată altor persoane
prin orice metodă (vânzare, donaţie, schimb, dare în contul unei datorii, compensare a unor
pagube).
6. Prin dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe
cale criminală se înţelege că făptuitorul ştie cu siguranţă că averea a fost căpătată în urma
săvârşirii unei infracţiuni. Acest semn se exclude dacă averea căpătată printr-o infracţiune a fost
dobândită de făptuitor în condiţii care nu-i permit să tragă o concluzie univocă (de exemplu, la
piaţă, de la o persoană întâlnită întâmplător etc.).
7. Dobândirea sau comercializarea fără o promisiune prealabilă înseamnă că făptuitorul nu
a promis infractorului despre aceasta înainte ca ultimul să săvârşească infracţiunea. Dacă
făptuitorul a promis din timp că va procura sau va vinde obiectele dobândite pe cale criminală,
aceste acţiuni constituie o participaţie la săvârşirea infracţiunii în calitate de complice (alin.5
art.42 CP).
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
9. Valoarea bunurilor dobândite sau comercializate, prevăzute în alin.1 din art.199, poate fi
în proporţii mici, esenţiale sau considerabile. În cazul dobândirii bunurilor în proporţii mici
trebuie să ţinem cont de prevederile alin.2 art.14 CP.
10. Agravantele dobândirii sau comercializării bunurilor săvârşite de două sau mai multe
persoane, în proporţii mari sau deosebit de mari, au acelaşi sens ca şi agravantele însuşirilor
averii, expuse în explicaţiile de la art.186-192.
11. Dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost obţinute pe
cale criminală, săvârşite sub formă de îndeletnicire, presupune o repetare de cel puţin trei ori a
acestor acţiuni pentru care persoana încă nu a fost condamnată, în scopul de a trage foloase, fiind
o sursă de bază sau suplimentară de venituri a făptuitorului.
12. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 200. NEGLIJENŢA CRIMINALĂ FAŢĂ DE PAZA BUNURILOR
PROPRIETARULUI
Neglijenţa criminală faţă de obligaţiile proprii, manifestată de o persoană căreia i-a fost
încredinţată paza bunurilor proprietarului, atitudine care s-a soldat cu însuşirea, nimicirea,
deteriorarea, pierderea sau pieirea în proporţii mari sau deosebit de mari a acestor bunuri,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra patrimoniului decurge din însăşi natura
valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil al
infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale urmate de distrugerea, deteriorarea,
însuşirea, pierderea sau pieirea bunurilor proprietarului.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin neglijenţa criminală faţă de obligaţiunile
proprii, manifestată de o persoană căreia i-a fost încredinţată paza bunurilor proprietarului,
atitudine care s-a soldat cu însuşirea, nimicirea, deteriorarea, pierderea sau pieirea în proporţii
mari sau deosebit de mari a acestor bunuri.
4. Prin neglijenţă criminală faţă de obligaţiunile propriii de a păzi bunurile încredinţate se
înţelege neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană a îndatoririlor
sale, drept rezultat al cărora a avut loc furtul, nimicirea, deteriorarea, pierderea sau pieirea averii
proprietarului în valoare ce depăşeşte 500 de unităţi convenţionale de amendă.
5. Atitudinea neconştiincioasă faţă de paza avutului proprietarului se poate manifesta sau
printr-o neglijare conştientă de către victimă a îndatoririlor de serviciu (plecarea de la serviciu,
somnul în timpul pazei etc.), sau prin neîndeplinirea obligaţiunilor proprii (paza neatentă, jocul
în cărţi sau altă ocupaţie de altă natură), sau provocarea neatentă a unui incendiu (de exemplu, a
aruncat o ţigară aprinsă şi s-a produs un incendiu etc.). În ultimul caz infracţiunea intră în
concurs cu infracţiunea din art.198 CP.
6. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie indirectă şi prin imprudenţă (încredere
exagerată în sine sau neglijenţă).
7. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
CAPITOLUL VII
INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI ŞI MINORILOR
Articolul 201. INCESTUL
Raportul sexual între rude pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv, precum şi între
rude pe linie colaterală (fraţi, surori, veri primari),
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani.
[Art.201 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Practicarea raporturilor sexuale între rude încalcă grav bazele morale ale familiei şi
prezintă un pericol pentru fondul biologic al speciei umane.
2. Obiectul infracţiunii de incest constă în relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea vieţii
sexuale a persoanei în condiţii morale normale.
3. Latura obiectivă se realizează prin practicarea unui raport sexual firesc între două
persoane de sex opus care sunt rude pe linie dreaptă până la gradul trei inclusiv, sau şi între rude
pe linie colaterală (fraţi, surori, veri primari).
4. Noţiunea de rudenie desemnează legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o
altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia
este în linie dreaptă, iar în al doilea caz - în linie colaterală. Gradul de rudenie se stabileşte prin
numărul de naşteri (a se vedea art.45 CF).
5. Latura subiectivă a infracţiunii date se caracterizează prin intenţie directă.
6. Subiectul incestului este unul special - rudele pe linie dreaptă sau pe cea colaterală, care
sunt responsabile şi au atins vârsta de 16 ani.
7. Răspunderea penală revine ambilor făptuitori, fiecare săvârşind infracţiunea de incest în
calitate de autor.
Articolul 202. ESCHIVAREA DE LA PLATA PENSIEI ALIMENTARE SAU DE LA
ÎNTREŢINEREA COPIILOR
Eschivarea cu rea-voinţă a părinţilor de la plata mijloacelor, stabilite prin hotărâre a
instanţei de judecată, pentru întreţinerea copiilor minori (a pensiei alimentare), precum şi de
la întreţinerea copiilor maturi, dar inapţi pentru muncă, aflaţi la întreţinerea lor,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 2
ani.
1. Părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă, care
necesită sprijin material (a se vedea art.74 alin.1 CF).
2. Obiectul infracţiunii date îl formează relaţiile sociale ce ţin de asigurarea unui trai
normal al minorilor şi al copiilor inapţi de muncă.
3. Latura obiectivă se exprimă prin inacţiune, adică prin eschivare cu rea-voinţă a părinţilor
de la plata mijloacelor stabilite prin hotărârea instanţei de judecată pentru întreţinerea copiilor.
Prin rea-voinţă se înţelege eschivarea conştientă, sistematică şi continuă de la îndeplinirea
acestei obligaţiuni. Drept mijloace de eschivare pot fi: schimbarea frecventă a locului de trai şi
de muncă, ascunderea unei părţi din venitul real, falsificarea documentelor corespunzătoare ş. a.
Componenţa de infracţiune este formală. Infracţiunea se consideră consumată din momentul
eschivării cu rea-voinţă a părinţilor de la plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor,
stabilită prin hotărârea instanţei de judecată.
4. Latura subiectivă a eschivării cu rea-voinţă de la plata pensiei alimentare sau de la
întreţinerea copiilor maturi inapţi de muncă se caracterizează prin intenţie directă.
 5. Subiectul infracţiunii este unul special: părinţii copiilor minori sau ai celor maturi inapţi
de muncă.
Articolul 203. ESCHIVAREA DE LA ACORDAREA AJUTORULUI MATERIAL
PĂRINŢILOR SAU SOŢULUI
Eschivarea cu rea-voinţă de la acordarea ajutorului material, stabilit prin hotărâre a
instanţei de judecată, părinţilor sau unuia dintre soţi, inapţi pentru muncă,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de până la 180 de ore.
1. Articolul 203 stabileşte răspunderea pentru eschivarea cu rea-voinţă a copiilor maturi de
la plata mijloacelor, stabilite prin hotărârea instanţei de judecată, pentru întreţinerea părinţilor
sau a unuia dintre soţi - de la plata mijloacelor pentru întreţinerea celuilalt soţ, dacă acesta e
inapt de muncă şi necesită sprijin material.
2. Conform prevederilor alin.1 art.80 CF, copiii maturi, apţi de muncă, sunt obligaţi să-şi
întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă, care necesită sprijin material, iar alin.1
art.82 al aceluiaşi cod obligă soţii la întreţinere materială reciprocă.
3. Soţii îşi datorează întreţinerea materială reciprocă în cazurile în care:
a) unul dintre soţi este inapt de muncă (a atins vârsta de pensionare sau este invalid de
gradul I, II sau III) şi necesită sprijin material;
b) soţia se află în perioada de graviditate;
c) unul dintre soţi îngrijeşte copilul comun timp de 3 ani după naşterea acestuia;
d) unul dintre soţi care îngrijeşte până la vârsta de 18 ani un copil comun invalid sau care
îngrijeşte un copil comun invalid de gradul I din copilărie, dacă acest soţ nu lucrează şi copilul
necesită îngrijire.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează cu intenţie directă. Noţiunea de rea-voinţă a
fost explicată în comentariul la art.202 CP.
5. Subiectul infracţiunii este unul special: copiii sau soţul obligaţi prin hotărârea instanţei
de judecată să întreţină material părinţii sau pe unul dintre soţi.
Articolul 204. DIVULGAREA SECRETULUI ADOPŢIEI
(1) Divulgarea secretului adopţiei contrar voinţei adoptatorului
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită de o persoană obligată să păstreze faptul adopţiei ca un secret profesional
sau de serviciu;
b) soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
1. Conform art.134 CF, secretul adopţiei este ocrotit de lege. Răspunderea penală pentru
divulgarea secretului adopţiei reprezintă una din garanţiile de păstrare a acestui secret.
2. Obiect al infracţiunii sunt interesele familiei şi copilului, onoarea şi demnitatea
adoptatorilor, precum şi libertatea lor de a dispune de secretul adopţiei.
3. Latura obiectivă o constituie divulgarea secretului adopţiei contra voinţei adoptatorilor,
altfel zis - comunicarea (orală, scrisă, anonimă) a informaţiilor despre faptul că adoptatorii nu
sunt părinţi de sânge ai celui adoptat. Secretul poate fi comunicat rudelor, cunoştinţelor şi altor
persoane cărora nu le-a fost încredinţat oficial.
4. Conform jurisdicţiei CEDO, adoptatul are dreptul să cunoască istoria vieţii sale, de aceea
comunicarea faptului de adopţie adoptatului nu constituie componenţă de infracţiune (Cazul
Jaskin c. Regatului Unit, Hotărârea CEDO din 7.07.1989, nr.160).
5. Componenţa de infracţiune, potrivit alin.1 art.204, este formală. Infracţiunea se consideră
consumată din momentul divulgării secretului adopţiei - comunicarea de către cel vinovat cel
puţin unei persoane, indiferent dacă aceasta a fost cunoscută sau nu de către adoptatori.
 6. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează prin intenţie directă. Pentru existenţa
infracţiunii nu are importanţă motivul sau scopul faptei.
7. Subiect al alin.1 art.204 CP este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani.
8. Agravanta prevăzută de lit.a) alin.2 art.204 CP prevede răspunderea penală pentru
subiecţii speciali: lucrătorii oficiului stării civile, ai instituţiilor medicale etc. care au
obligaţiunea, în virtutea funcţiei ocupate, să păstreze faptul adopţiei ca un secret profesional sau
de serviciu.
9. Agravanta prevăzută de lit.b) alin.2 art.204 CP soldată cu urmări grave include în
calitate de consecinţă destrămarea familiei adoptatorilor, plecarea minorului din familie etc. ca
rezultat al divulgării secretului adopţiei.
Articolul 205. ABUZUL PĂRINŢILOR ŞI ALTOR PERSOANE LA ADOPŢIA
COPIILOR
Primirea de către părinte, tutore (curator) sau alt ocrotitor legal al copilului, de către
altă persoană a unei recompense sub orice formă pentru consimţământul la adopţie sau în
alte scopuri legate de adopţie
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 1 la 3 ani.
1. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce vizează drepturile legale ale copilului
în procesul adopţiei.
2. Latura obiectivă se caracterizează prin acţiuni ilegale îndreptate spre primirea unei
recompense sub orice formă pentru consimţământul de adopţie din partea părinţilor copilului,
tutorilor, curatorilor, ocrotitorilor legali sau a altor persoane.
3. Prin sintagmele alt ocrotitor legal, de către o altă persoană se înţeleg:
a) tutorii, curatorii;
b) educatorii caselor de copii de tip familial;
c) conducătorii instituţiilor de stat pentru copii: case-internat, şcoli speciale, instituţii
curative sau orice altă persoană care deţine informaţii despre copii ce pot fi înfiaţi.
4. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care, la momentul
săvârşirii infracţiunii, a atins vârsta de 16 ani.
5. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie exprimată prin intenţie
directă cu scop de profit sau în alte scopuri (interese, avantaje, foloase etc.) legate de adopţie.
Articolul 206. TRAFICUL DE COPII
(1) Recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil, precum şi
darea sau primirea unor plăţi ori beneficii pentru obţinerea consimţământului unei persoane
care deţine controlul asupra copilului, în scopul:
a) exploatării sexuale, comerciale şi necomerciale, în prostituţie sau în industria
pornografică;
b) exploatării prin muncă sau servicii forţate;
b 1) practicării cercșetoriei sau în alte scopuri josnice
c) exploatării în sclavie sau în condiţii similare sclaviei, inclusiv în cazul adopţiei ilegale;
d) folosirii în conflicte armate;
e) folosirii în activitate criminală;
f) prelevării organelor sau ţesuturilor umane;
g) abandonării în străinătate,
h) vînzării sau cumpărării.
(2) Aceleaşi acţiuni însoţite:
a) de violenţă fizică sau psihică, de aplicare a armei de foc sau de amenințare cu
aplicarea acesteia;
b) de abuz și violență sexuală;
c) de profitare de abuz de autoritate sau de situația de vulnerabilitate a copilului, de
amenințare cu divulgarea informațiilor confedențiale familiei copilului sau altor persoane
 f) de prelevare a organelor sau ţesuturilor umane.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de către o persoană care anterior a mai săvîrșit aceleasi acțiuni
b) săvârşite asupra a doi sau mai multor copii;
c) săvîrșite de o persoană cu funcție de răspundere sau de o persoană cu funcție de
demnitate publică.
d) săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
e) soldate cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau cu o boală psihică a copilului
cu decesul sau sinuciderea acestuia,
e 1) săvîrșite asupra copilului care se afla în îngrijirea, sub ocrotirea sub protecția, la
educarea sau la tratamentul făptuitorului
f) săvîrșite asupra unui copil în vîrsta de pînă la 14 ani.
(4) Victima traficului de copii este absolvită de răspundere penală pentru infracţiunile
săvârşite de ea în legătură cu această calitate procesuală

1. În corespundere cu art.1 al Convenţiei Cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie

1989 (New York), în vigoare pentru RM din 25 februarie 1993 (TI, vol.I, pag.43), prin copil se
înţelege orice fiinţă umană de până la 18 ani. Statele-părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare
pe plan naţional, bilateral sau multilateral, pentru a împiedica răpirea, vânzarea şi traficul de
copii în orice scop şi în orice formă, se stipulează în art.35 al Convenţiei numite.
2. Prin trafic de copii se înţelege comerţul, negoţul cu copii în scopul de a obţine profit.
3. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile ce vizează dezvoltarea normală fizică şi psihică
a copilului, libertatea lui individuală.
4. Latura obiectivă a infracţiunii este complexă. Alin.1 art.206 CP prevede următoarele
modalităţi de realizare a laturii obiective a infracţiunii: recrutarea, transportarea, transferul,
adăpostirea sau primirea unui copil, precum şi darea sau primirea unor plăţi ori beneficii pentru
obţinerea consimţământului unei persoane care deţine controlul asupra copilului în scopurile
indicate în dispoziţia legii. Toate metodele de trafic enumerate se reduc la transmiterea copilului
unei alte persoane, pentru o anumită recompensă.
5. Recrutarea presupune căutarea, invitarea şi alegerea minorilor pentru vânzarea sau
pentru exploatarea muncii lor.
6. Transportarea constituie acţiunea de transferare a copilului - indiferent de mijloacele de
transport şi de locul de aflare a lor - în interiorul frontierelor unui stat sau peste frontierele
statului.
7. Transferul copilului presupune transmiterea lui la dispoziţia şi în posesia altei persoane
pentru un timp sau pentru totdeauna, în schimbul unei recompense.
8. Adăpostire este ascunderea copilului oferindu-i-se locuinţă, schimbându-i exteriorul,
înzestrarea lui cu documente falsificate, în scop de trafic.
9. Primirea unui copil are loc în cazul cumpărării-vânzării, adică obţinerea acestuia pentru
posesie permanentă.
10. Darea sau primirea de plăţi şi beneficii este o înţelegere între două persoane vinovate,
cointeresate în obţinerea acordului referitor la transmiterea copilului şi la folosirea lui în
scopurile enumerate în norma dată.
11. Legiuitorul prevede răspunderea penală pentru acţiunile enumerate, dacă ele se
săvârşesc în scopul:
a) exploatării sexuale, comerciale şi necomerciale, în prostituţie sau în industria
pornografică. Prin exploatare sexuală se înţelege tragerea de foloase de pe urma impunerii
abuzive a copilului la raporturi sexuale. În cazul în care de pe urma acestor raporturi se obţine un
profit în bani sau obiecte, acest fapt se numeşte exploatare sexuală comercială, iar în cazul în
care nu se urmăreşte un atare profit, faptul este denumit exploatare sexuală necomercială. Prin
exploatare sexuală, comercială şi necomercială, în prostituţie sau în industria pornografică se
înţelege folosirea abuzivă, degradantă, nedemnă a copiilor în raporturile sexuale şi în opere care
au caracter obscen, indecent, imoral, licenţios;
b) exploatării prin muncă sau prin servicii forţate, adică întreţinerea jertfelor în condiţiile
unei munci forţate plătite sau neplătite. Prin exploatare prin muncă se înţelege întreţinerea
victimei în condiţii forţate de muncă plătită sau neplătită pentru a trage sau obţine diverse
foloase. Prin servicii forţate se înţelege obligarea copiilor la efectuarea unor lucrări prestate în
folosul sau în interesul vinovatului;
c) exploatării în sclavie, adică impunerea copiilor la muncă forţată, ilegală ori în condiţii
echivalente cu cele ale sclaviei, inclusiv în cazul înfierii ilegale. Prin exploatare în sclavie se
înţelege tragerea de foloase de pe urma muncii copiilor, inclusiv a celor înfiaţi ilegal, în
condiţiile de stare de totală dependenţă economică în care aceştia sunt ţinuţi;
d) de folosire în conflicte armate. Sensul sintagmei a fost descris la comentariul art.210 CP;
e) folosirii în activitate criminală (a se vedea comentariul la art.208 CP);
f) prelevării organelor sau ţesuturilor pentru transplantare (a se vedea comentariul la
art.158 CP);
g) În scopul abandonării în străinătate (a se vedea comentariul la art.207 CP).
12. Alin.2 art.206 prevede răspunderea agravată pentru aceleaşi acţiuni însoţite:
a) de aplicarea violenţei fizice sau psihice asupra copilului (a se vedea comentariul la art.39
CP);
b) de abuz sexual asupra copilului, de exploatare sexuală comercială şi necomercială a
acestuia (a se vedea comentariul la p.11 al art.206);
c) de aplicare a torturii, a violenţei fizice, a tratamentelor inumane sau degradante pentru
a asigura subordonarea copilului, ori însoţite de viol, de profitare de dependenţă fizică a
copilului, de folosire a armei, de ameninţare cu divulgarea informaţiilor confidenţiale familiei
copilului sau altor persoane, ceea ce presupune subjugarea copilului pentru a satisface în mod
servil dorinţele vinovatului. Noţiunea de tortură a fost explicată în comentariul la art.151, 154
CP. Noţiunea de violenţă fizică a fost comentată în art.39 CP. Noţiunea de aplicare a
tratamentelor inumane sau degradante pentru subordonarea copilului a fost explicată în
comentariul la art.137 CP;
d) de exploatare în sclavie a minorului, deci cu privarea de toate drepturile şi libertăţile, ce
se află ca proprietate a celui ce-l deţine sau în condiţii similare robiei - exploatându-i munca (a se
vedea p.11 lit.a) comentariul articolului dat);
e) sintagma de folosire a copilului în conflicte armate înseamnă a face uz de persoana
copilului pentru ca să îndeplinească anumite misiuni pe timp de război sau în alte conflagraţii (a
se vedea comentariul la art.210);
f) de prelevare a organelor sau ţesuturilor pentru transplantare (a se vedea comentariul la
art.158 CP).
13. Alin.3 art.206 CP prevede răspunderea pentru anumite semne deosebit de agravante
prevăzute de alin.1 sau 2, dacă ele au fost săvârşite:
a) în mod repetat (a se vedea explicaţia la comentariul art.31 CP);
b) asupra a doi sau mai mulţi copii, adică victime ale infracţiunii făptuitorului sunt doi sau
mai mulţi copii;
c) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (a se vedea comentariul la
art.46 şi 47 CP).
d) soldate cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau cu o boală psihică a copilului
ori cu decesul acestuia (a se vedea comentariul la art.145 şi 151 CP).
14. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă. Specificul
motivelor este determinat de profit sau de dorinţa făptuitorului de a se izbăvi de cheltuielile
materiale ce apar la întreţinerea copilului.
15. Subiect al infracţiunii poate fi părintele, adoptatorul, orice altă persoană la care copilul
se află la întreţinere legală.
 16. Norma alin.4 din articolul comentat stimulează comportamentul victimei şi prevede
absolvirea ei de răspundere penală pentru infracţiunile săvârşite, dacă aceasta a acceptat
colaborarea cu organele de urmărire penală.
Articolul 207. SCOATEREA ILEGALĂ A COPIILOR DIN ŢARĂ
Scoaterea copilului din ţară în baza unor acte false sau pe altă cale ilegală, precum şi
abandonarea lui în străinătate în alte scopuri decât cele indicate la art.206,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 12 ani.
1. Obiect al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce ţin de drepturile şi libertăţile
copilului.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin două forme: a) prin acţiuni care constau în
scoaterea ilegală, adică prin trafic de copii din RM; b) prin inacţiunea ce include abandonarea în
străinătate a copilului, a cărui transportare (scoatere) poate fi realizată şi pe temeiuri legale.
3. Mijloacele de scoatere ilegală a copilului peste hotare pot fi cele mai diverse: a) prin
folosirea documentelor falsificate (a se vedea comentariul la alin.1 art.361 CP); b) prin alte căi
ilegale - eludarea controlului actelor de identitate etc.
4. Prin abandonare a copilului în străinătate se înţelege părăsirea într-o altă ţară, împotriva
regulilor morale, a copilului care a fost scos din ţara sa în mod legal.
5. În articolul comentat scopul scoaterii copilului peste hotare nu este indicat, totuşi el
trebuie să difere de scopurile indicate în art.206 CP.
6. Infracţiunea se consideră consumată din momentul scoaterii copilului din ţară sau din
momentul abandonării copilului în străinătate.
7. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă.
8. Subiect al infracţiunii poate fi părintele, adoptatorul, tutela, curatela, rudele sau orice altă
persoană la care copilul se află în baza unui temei legal.
Articolul 208. ATRAGEREA MINORILOR LA ACTIVITATE CRIMINALĂ SAU
DETERMINAREA LOR LA SĂVÂRŞIREA UNOR FAPTE IMORALE
(1) Atragerea minorilor la activitatea criminală sau instigarea lor la săvârşirea
infracţiunilor, precum şi determinarea minorilor la săvârşirea unor fapte imorale (cerşetorie,
jocuri de noroc, desfrâu etc. ), săvârşite de o persoană care a atins vârsta de 18 ani,
se pedepsesc cu închisoare de până la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite de părinţi, pedagogi sau de alţi ocrotitori legali ai copilului
se pedepsesc cu închisoare de până la 6 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei;
b) prin atragerea minorilor într-un grup criminal organizat sau într-o organizaţie
criminală,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(4) Atragerea minorilor la săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.173, 219 şi 220
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 10 ani.
1. Articolul 208 CP stabileşte răspunderea pentru acţiunile prejudiciabile ce constau în
influenţa dăunătoare asupra minorilor. Obiectul infracţiunii analizate îl constituie interesele
legitime ale copiilor, educarea şi dezvoltarea lor ca personalitate.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin următoarele modalităţi:
a) atragerea sau instigarea minorilor la activitate criminală desemnează acţiunile
îndreptate spre a provoca dorinţa minorilor de a participa la săvârşirea unei sau câtorva
infracţiuni, însoţite de aplicarea influenţei fizice sau psihice (lovituri, îndemnări, asigurări de
nepedepsire, măguliri, ameninţări, intimidări, mituire, înşelăciune, provocarea sentimentului de
răzbunare, invidie şi alte îndemnuri josnice, darea de sfaturi despre locul şi modul săvârşirii
crimei, promiterea de a acorda ajutor în comercializarea celor sustrase şi altele (HP CSJ Despre
practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării cauzelor
privind infracţiunile săvârşite de minori nr.37 din 12.11.1997 p.12);
 b) determinarea minorilor la săvârşirea unor fapte imorale constă în acţiunile persoanei
majore de a-l face pe minor să întreprindă unele acţiuni contrar moralei: cerşetoria, jocuri de
noroc, desfrâu etc.
3. Componenţa de infracţiune analizată în alin.1 art.208 CP este formală şi momentul
consumării se consideră săvârşirea propriu-zisă a acţiunilor de atragere a minorilor în activitatea
infracţională sau determinarea lor la săvârşirea unor fapte imorale.
4. Alin.2 art.208 CP prevede acţiunea săvârşită de părinte, pedagog sau de alte persoane
care prin lege au fost însărcinaţi cu obligaţiunile de educaţie a minorului, ceea ce face ca
infracţiunea dată să fie mai periculoasă. Semnul calificativ în acest caz se referă la subiectul
infracţiunii, care este unul special - părinte, pedagog, adoptator, tutore, curator, educator ş. a.
5. Agravantele prevăzute de alin.3 art.208 CP sunt:
a) cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei - a se vedea comentariile la
art.152, 153, 187 alin.2 lit.e) CP;
b) într-un grup criminal organizat sau într-o organizaţie criminală: a se vedea comentariul
la art.46 şi 47 CP;
6. Alin.4 art.208 CP evidenţiază atragerea minorilor la săvârşirea infracţiunilor de
constrângere cu caracter sexual (art.173 CP); organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru
consumul substanţelor narcotice sau psihotrope (art.219 CP) şi proxenetismul (art.220 CP).
7. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă prin intenţie directă.
8. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care, la momentul săvârşirii
infracţiunii, a atins vârsta de 18 ani.
Articolul 209. ATRAGEREA MINORILOR LA CONSUMUL ILEGAL DE
DROGURI, MEDICAMENTE ŞI ALTE SUBSTANŢE CU EFECT NARCOTIZANT
(1) Atragerea de către o persoană care a atins vârsta de 18 ani a minorilor la consumul
ilegal de droguri, medicamente sau alte substanţe cu efect narcotizant
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 400 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 6 ani.
1. Obiectul infracţiunii analizate îl constituie sănătatea şi dezvoltarea normală a minorului
ca personalitate.
2. Prin noţiunea de drog (narcotic, stupefiant) se înţeleg substanţele de origine vegetală,
animală sau minerală, care servesc la prepararea anumitor medicamente.
3. Obiecte ale infracţiunii sunt:
a) substanţele toxice;
b) substanţele cu efect puternic;
c) mijloacele narcotice (a se vedea lista de mijloace narcotice şi de substanţe cu efect
puternic şi toxice, confirmată de Comitetul permanent de control asupra drogurilor al RM,
Convenţia ONU din 19 decembrie 1988, la care RM a aderat prin Hotărârea Parlamentului din 3
noiembrie 1994).
4. Substanţe toxice se consideră substanţele în stare solidă, lichidă sau sub formă de praf, a
căror utilizare de către o persoană, chiar şi în condiţiile unei neînsemnate depăşiri a dozei, poate
provoca moartea acesteia (sulfatul de atropină, arsenul, strihana, clorura mercurică, cianura de
potasiu etc.).
5. Substanţe cu efect puternic se consideră mijloacele medicamentoase şi alte mijloace, a
căror utilizare fără prescripţia medicului sau cu încălcarea normelor de dozare poate cauza daune
grave organismului omului (de exemplu, preparatele hormonale).
6. Mijloace narcotice se consideră plantele, materiile prime şi substanţele naturale sau
sintetice, prevăzute în convenţiile internaţionale, precum şi alte plante, materii prime şi substanţe
care prezintă pericol pentru sănătatea populaţiei în cazul în care se face abuz de ele. Obiectul
material îl constituie substanţele narcotice, medicamentele sau alte substanţe cu efect narcotizant
(HP CSJ 27 martie 1997 nr.12 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţelor cu efect puternic şi
toxice).
7. Prin atragerea sau îndemnul minorilor la consumare de mijloace narcotice se înţeleg
orice acţiuni premeditate prin violenţă, înşelăciune, limitarea libertăţii, torturare sau batjocură la
adresa persoanei, precum şi înduplecarea, propunerea, darea de sfaturi şi alte acţiuni având
scopul de a provoca dorinţa de consumare a mijloacelor narcotice de către persoana, asupra
căreia se exercită influenţa (HP CSJ 27 martie 1997 nr.11).
8. Acţiunile vinovatului îndreptate spre atragerea minorului la consumul ilegal de droguri,
medicamente sau alte substanţe cu efect narcotizant, săvârşite repetat, cu aplicarea violenţei sau
cu ameninţarea aplicării ei, formează semnele alin.2 art.209. Noţiunea repetare a atragerii la
infracţiune este analizată în comentariul art.31 CP, violenţa şi ameninţarea cu aplicarea ei sunt
explicate în comentariile la art.152, 153, 187 alin.2 lit.e) CP.
9. Latura subiectivă a infracţiunii comentate o constituie intenţia directă.
10. Subiectul infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 18
ani.
Articolul 210. ANTRENAREA MINORILOR ÎN ACŢIUNI MILITARE SAU
PROPAGANDA RĂZBOIULUI ÎN RÂNDURILE LOR
Antrenarea minorilor în acţiuni militare sau propaganda războiului în rândurile lor
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Legea privind drepturile copiilor din 15.12.84 (art.26), modificat la 19.04.2002 (MO
71/06.06.02) interzice antrenarea copiilor în acţiuni militare şi propagarea războiului şi a
violenţei în rândurile copiilor. Unul din mijloacele legale de asigurare a drepturilor minorilor îl
reprezintă art.210 CP.
2. Obiectul infracţiunii date îl constituie dezvoltarea fizică, psihică şi educarea normală a
minorilor.
3. Latura obiectivă se exprimă sub două forme de acţiuni: a) antrenarea minorilor în acţiuni
militare sau b) propaganda războiului în rândurile lor.
4. Componenţa de infracţiune este formală. Infracţiunea se consideră consumată din
momentul săvârşirii acţiunilor enumerate, indiferent de faptul dacă a reuşit vinovatul să atragă
minorii în acţiuni militare sau a efectuat propaganda războiului în rândurile lor.
5. Antrenarea minorilor în acţiuni militare se poate exprima în formă orală, scrisă sau în
orice altă formă. Aceste acţiuni sunt determinate de influenţa psihică îndreptată nemijlocit asupra
voinţei minorului sau asupra grupului de persoane cărora li se trezeşte dorinţa de a participa la
acţiunile date.
6. Propaganda războiului constă în răspândirea printre minori a ideilor şi a imaginilor
direcţionate la ducerea războiului între state. Propagandă înseamnă influenţa activă asupra
conştiinţei şi voinţei minorului în scopul de a trezi interesul de rezolvare a problemelor
interstatale prin forţă armată. Propaganda poate purta un caracter oral ce se realizează prin
discursuri în faţa tinerilor sau prin răspândirea materialelor scrise sau tipărite ori prin săvârşirea
acţiunilor simbolice.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie exprimată prin intenţie
directă. Motivele şi scopurile nu sunt elemente obligatorii ale componenţei de infracţiune, de
aceea nu au importanţă la calificare.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană, cetăţean al RM, cetăţean străin sau
persoană fără cetăţenie, responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
CAPITOLUL VIII
INFRACŢIUNI CONTRA SĂNĂTĂŢII PUBLICE ŞI CONVIEŢUIRII SOCIALE
Articolul 211. TRANSMITEREA UNEI BOLI VENERICE
 (1) Persoana care, ştiind că suferă de o boală venerică, o transmite altei persoane
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) asupra a două sau mai multe persoane;
c) cu bună ştiinţă asupra unui minor
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Latura obiectivă se realizează prin transmiterea unei boli venerice altei persoane de către
persoana care ştie că suferă de astfel de boală.
4. Din lista bolilor venerice fac parte următoarele maladii: sifilisul, gonoreea (blenoragia),
şancrul moale, limfogranulomatoza inghinară, trichomonoza şi hlamidioza. Toate aceste boli
afectează organele genitale.
5. Prin transmiterea (contaminarea) unei boli venerice se înţelege transmiterea agenţilor
acestor boli prin contact sexual, precum şi prin alte modalităţi generate de condiţiile de trai.
Uneori, în special sifilisul, se transmite prin ereditate. Cel mai des contaminarea de o boală
venerică se produce în urma relaţiilor sexuale, dar ea poate avea loc şi pe alte căi: prin sărut,
utilizarea aceleiaşi vesele, a aceluiaşi prosop (şervet) etc.
6. Acţiunea de transmitere se poate realiza numai dacă făptuitorul este bolnav de o boală
venerică, iar victima, în momentul săvârşirii faptei, nu suferă de acea boală. Dacă ambele
persoane sunt bolnave, dar de boli venerice diferite, pe care şi le transmit reciproc, fiecare dintre
aceste persoane realizează infracţiunea dată.
7. Răspunderea pentru transmiterea unei boli venerice poate fi imputată numai persoanei
care ştie că suferă de o astfel de boală. MS a aprobat o formă specială de avertisment sub
denumirea Avertismentul persoanei bolnave de o boală venerică. De aceea organele ocrotirii
sănătăţii practică, sub formă scrisă, avertismentul persoanelor contaminate de o boală venerică,
impunându-le să-l semneze.
8. Infracţiunea se consumă o dată cu producerea rezultatului cerut de lege (componenţa
materială), adică o dată cu îmbolnăvirea persoanei de o boală venerică. Dacă prin comiterea
acţiunilor menţionate rezultatul nu s-a produs, atunci - în cazul intenţiei directe a făptuitorului -
atare acţiuni trebuie calificate potrivit art.27 şi alin.1 art.211.
9. Consimţământul victimei de a fi expusă primejdiei de a fi contaminată de o boală
venerică nu constituie un temei pentru liberarea de răspundere penală a persoanei care, ştiind că
suferă de o boală venerică, o transmite acestei persoane.
10. Răspunderea penală pentru transmiterea unei boli venerice poate avea loc atât în
perioada bolii şi tratamentului, cât şi în perioada supravegherii de control din partea organelor
ocrotirii sănătăţii, până la scoaterea de la evidenţă a bolnavului.
11. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă, indirectă şi
imprudenţă sub formă de încredere exagerată în sine.
12. Alin.2 art.211 sporeşte răspunderea penală dacă transmiterea unei boli venerice este
săvârşită în mod repetat (lit.a) alin.2 art.211), sau dacă sunt contaminate cel puţin două persoane,
precum şi dacă cu bună-ştiinţă este contaminată o persoană care n-a împlinit vârsta de 18 ani.
13. Explicarea noţiunii de repetare este identică cu explicaţiile repetării de la art.145.
14. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani.
Articolul 212. CONTAMINAREA CU MALADIA SIDA
(1) Punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.
 (2) Contaminarea cu maladia SIDA de către o persoană care ştie că suferă de această
boală
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani.
(3) Acţiunea prevăzută la alin.(2), săvârşită:
a) asupra a două sau mai multor persoane;
b) cu bună-ştiinţă asupra unui minor,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 8 ani.
(4) Contaminarea cu maladia SIDA ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii
necorespunzătoare de către un lucrător medical a obligaţiunilor sale profesionale
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Răspândirea rapidă a "ciumei sec.XX", cum adeseori e denumită maladia SIDA, a
determinat legislatorul RM să adopte Legea cu privire la profilaxia maladiei SIDA nr.1460-XII
din 25.05.93 (M nr.7/214 din 3.07.1993) în scopul depistării precoce a virusului imunodeficitar
uman (HIV) şi a maladiei SIDA, precum şi al sporirii răspunderii penale pentru încălcarea
regulilor de prevenire a răspândirii maladiei SIDA. În loc de două norme penale prevăzute de CP
din 1961, CP din 18 aprilie 2002 stipulează trei componenţe de infracţiuni:
a) punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA;
b) contaminarea cu maladia SIDA de către o persoană care ştie că suferă de această boală;
c) contaminarea cu maladia SIDA de către un lucrător medical.
4. Latura obiectivă a punerii intenţionate a altei persoane în pericol de contaminare cu
maladia SIDA se realizează prin expunerea altei persoane - prin contact sexual sau prin alte acte -
primejdiei de a fi contaminată cu această maladie.
5. Prin alte acte de expunere primejdiei de contaminare trebuie înţelese atât încălcările de
către persoanele bolnave de maladia SIDA sau a celor infectaţi de HIV a regulilor de igienă a
muncii, de comportare în familie, la serviciu etc., alăptarea copilului, administrarea injecţiei altei
persoane de către un narcoman cu o seringă utilizată de el etc., cât şi încălcările obligaţiunilor
profesionale de către lucrătorii medicali (de exemplu, la efectuarea operaţiei, transfuziei de
sânge, injecţiei, analizei sângelui etc., în urma cărora pacientul este expus primejdiei de
contaminare).
6. O condiţie obligatorie a răspunderii penale pentru infracţiunea comentată este
determinarea că făptuitorul ştie cu certitudine că pune intenţionat altă persoană în pericol de
contaminare cu HIV. În aceeaşi vreme acordul victimei de a fi expus riscului contaminării nu
liberează făptuitorul de răspundere penală.
7. Expunerea altei persoane riscului de a fi contaminată de HIV se consumă o dată cu
comiterea acţiunilor (inacţiunilor) care creează primejdia contaminării.
8. Latura subiectivă a expunerii la contaminare se caracterizează numai prin intenţie
indirectă. Dacă subiectul prin contact sexual sau prin alte acte a dorit transmiterea virusului
imunodeficitar uman altei persoane (intenţie directă), dar, indiferent de voinţa lui, spre fericirea
victimei, contaminarea nu s-a produs, o atare acţiune constituie o tentativă a contaminării cu
maladia SIDA şi trebuie calificată potrivit art.27 şi alin.2 art.212.
9. Subiect al infracţiunii poate fi atât o persoană care a atins vârsta de 16 ani şi suferă de
maladia SIDA, cât şi un lucrător medical.
10. Latura obiectivă a contaminării cu maladia SIDA de către o persoană care ştia că suferă
de această boală se realizează prin transmiterea virusului imunodeficitar uman altei peroane. În
prezent ştiinţa nu dispune cu certitudine de modul în care se produce contaminarea cu această
maladie. Se consideră că există două metode de contaminare cu maladia SIDA - prin raport
sexual şi prin sânge (transfuzie de sânge, prin contactul suprafeţei corpurilor vătămate). HIV
atinge imunitatea omului, care-l apără de boli. Această maladie deocamdată e incurabilă, produce
iminent decesul.
11. Infracţiunea se consumă o dată cu producerea rezultatului - îmbolnăvirea de maladia
SIDA.
12. Latura subiectivă a contaminării cu SIDA se caracterizează prin intenţie directă,
indirectă şi prin imprudenţă sub formă de încredere exagerată în sine.
13. Subiectul infracţiunii poate fi numai o persoană fizică responsabilă, care ştia că suferă
de această boală şi care a atins vârsta de 16 ani - în condiţiile alin.1-2 - şi de 14 ani - în condiţiile
alin.3.
Potrivit Legii nr.1460-XII din 25.05.93 (art.2), persoanele ale căror probe de testare atestă
infectarea cu virusul HIV (SIDA) sunt avizate în scris de organele sănătăţii şi instituţiile
medicale asupra necesităţii respectării regulilor de prevenire a răspândirii maladiei, precum şi
asupra răspunderii penale pentru punerea intenţionată în pericol de a se contamina sau pentru
infectarea intenţionată a altor persoane.
14. Alin.3 art.212 sporeşte răspunderea penală dacă sunt contaminate cel puţin două
persoane şi dacă cu bună-ştiinţă este contaminată o persoană care n-a împlinit vârsta de 18 ani.
15. Latura obiectivă a contaminării cu maladia SIDA de către un lucrător medical se
realizează prin transmiterea HIV ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a
obligaţiunilor lui profesionale. De exemplu, săvârşirea acestor încălcări în timpul operaţiei,
transfuziei de sânge, efectuării injecţiei, analizei sângelui, în urma cărora pacientul este
contaminat cu maladia SIDA.
16. Infracţiunea se consumă o dată cu îmbolnăvirea pacientului de această maladie.
17. Latura subiectivă a acestei infracţiuni se caracterizează prin imprudenţă, prin încredere
exagerată în sine şi prin neglijenţă.
Dacă contaminarea s-a produs prin intenţie, cele săvârşite - în funcţie de prejudiciul cauzat
sănătăţii - se cer calificate ca infracţiuni contra sănătăţii persoanei, conform art.151, 152 sau 153.
18. Subiecţi ai infracţiunii prevăzute în alin.4 pot fi numai lucrătorii medicali care
efectuează tratamentul şi deservirea bolnavilor de maladia SIDA (medicii, surorile medicale
etc.), precum şi cele care primesc sau păstrează sângele administrat acestor bolnavi (de exemplu,
lucrătorii punctelor de transfuzie a sângelui).
Articolul 213. ÎNCĂLCAREA DIN NEGLIJENŢĂ A REGULILOR ŞI
METODELOR DE ACORDARE A ASISTENŢEI MEDICALE
Încălcarea din neglijenţă a regulilor sau metodelor de acordare a asistenţei medicale,
dacă aceasta a cauzat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul pacientului,
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Latura obiectivă se realizează prin încălcarea din neglijenţă a regulilor sau metodelor de
acordare a asistenţei medicale, dacă aceasta a cauzat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii sau decesul pacientului.
4. Regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale sunt determinate de cap.IV al
Legii privind ocrotirea sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.95 (M nr.34/373 din 22.06.95) şi de alte
acte normative adoptate în baza acestei legi. De exemplu, Legea privind asistenţa psihiatrică
nr.1402-XIII din 16.12.97 (M nr.44-46/310 din 21.05.98) etc.
 5. Pot fi încălcate metodele şi tipurile de acordare a asistenţei medicale (art.21), regulile de
acordare a consimţământului pentru prestaţii medicale (art.23), regulile asistenţei medicale în
cazuri de urgenţă şi în cazuri extreme (art.24), regulile aplicării metodelor de profilaxie,
diagnostic şi tratament, precum şi metodele de administrare a medicamentelor (art.28 al Legii
nr.411-XIII din 28.03.95).
6. Infracţiunea se consumă o dată cu cauzarea pacientului a vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii (a se vedea explicaţiile de la art.151) sau cu decesul pacientului.
7. Latura subiectivă se caracterizează numai prin imprudenţă sub forma de neglijenţă.
8. Subiect al infracţiunii poate fi numai o persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani şi este un lucrător medical obligat să acorde asistenţă medicală.
Articolul 214. PRACTICAREA ILEGALĂ A MEDICINII SAU A ACTIVITĂŢII
FARMACEUTICE
(1) Practicarea medicinii ca profesie sau a activităţii farmaceutice de către o persoană
care nu are licenţă sau altă autorizaţie, dacă aceasta a cauzat din imprudenţă o vătămare a
sănătăţii, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni care au cauzat din imprudenţă decesul victimei se pedepsesc cu
închisoare de până la 3 ani.
[Art.214 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Latura obiectivă se realizează prin practicarea medicinii ca profesie sau a activităţii
farmaceutice de către o persoană care nu are licenţă sau altă autorizaţie, dacă aceasta a cauzat din
imprudenţă o vătămare a sănătăţii.
4. Prin practicarea medicinii ca profesie se înţelege acordarea sistematică a asistenţei
medicale fără licenţă sau altă autorizaţie în scopul obţinerii profitului. Asistenţa medicală se
efectuează cu înştiinţarea prealabilă a viitorilor pacienţi, constituie o activitate continuă (în mod
regulat) din contul mijloacelor personale ale cetăţenilor sau din contul instituţiilor de asigurare
medicală sau al altor organizaţii, în conformitate cu contractele de asistenţă medicală încheiate.
Exercitarea profesiunilor medicale este autorizată titularilor unei diplome, unui atestat sau
certificat eliberat de o instituţie de învăţământ superior sau mediu de specialitate respectivă din
republică sau din străinătate şi al unei licenţe pentru profesiunea medicală aleasă, eliberată de
MS.
5. Răspunderea penală pentru practicarea medicinii ca profesie survine numai dacă ea se
efectuează fără licenţă sau altă autorizaţie şi dacă aceasta a cauzat din imprudenţă o vătămare a
sănătăţii.
6. Licenţa pentru practicarea medicinii ca profesie se eliberează de către MS instituţiilor
medicale particulare.
7. Prin altă autorizaţie se înţelege deţinerea unei diplome, a unui atestat sau certificat
eliberat în modul stabilit, potrivit art.9 şi 10 ale Legii RM nr.411-XIII din 28.03.95. Autorizarea
practicării medicinii ca profesie presupune că după absolvirea instituţiilor de învăţământ superior
medicii şi farmaciştii fac o pregătire postdiplomatică, o dată în cinci ani trec o perfecţionare a
cunoştinţelor profesionale în instituţiile de reciclare, iar în cazul în care nu au exercitat profesiuni
medico-sanitare şi farmaceutice mai mult de trei ani şi doresc să le exercite îşi vor actualiza
cunoştinţele printr-o autorizare în modul stabilit.
8. Prin vătămare a sănătăţii se înţeleg vătămările uşoare, medii sau grave aduse integrităţii
corporale sau sănătăţii, noţiunile cărora sunt explicate la art.151, 152 şi 153.
 9. Nu se consideră practicare ilegală a medicinii acordarea asistenţei medicale o singură
dată cu plată sau fără ea. Cauzarea vătămărilor sănătăţii pacientului se califică în funcţie de
prejudiciu, potrivit art.151, 152 sau 153.
10. Dacă de practicarea medicinii în scopul de a căpăta retribuire se ocupă o persoană ce nu
are cunoştinţe în medicină, înşelând cu bună-ştiinţă pacientul supus tratamentului, cele săvârşite
pot constitui o escrocherie, conform art.190.
11. Prin practicarea activităţii farmaceutice se înţelege fabricarea orişicărei forme de
medicamente sau preparate medicale după reţeta medicilor şi a cererii instituţiilor de profilaxie şi
tratament. Această activitate cuprinde de asemenea controlul asupra tehnologiei fabricării,
păstrării, asupra calităţii mijloacelor de tratament pregătite, primirii, păstrării, organizării,
transportării, livrării preparatelor medicale farmaciilor şi instituţiilor curative, vânzării lor
populaţiei şi instituţiilor de profilaxie şi tratament.
12. Răspunderea penală pentru practicarea activităţii farmaceutice survine, ca şi pentru
practicarea medicinii, numai dacă persoana activează fără licenţă sau altă autorizaţie şi dacă
aceasta a cauzat din imprudenţă o vătămare a sănătăţii. Pentru definirea acestor noţiuni a se
vedea explicaţiile de la punctele 4, 5 şi 6.
13. Infracţiunea se consumă din momentul survenirii vătămării sănătăţii pacienţilor.
14. Latura subiectivă se caracterizează prin imprudenţă atât prin încredere exagerată în sine,
cât şi prin neglijenţă. Dacă aceste activităţi care generează consecinţele stipulate de lege se
săvârşesc intenţionat, faptele trebuie calificate potrivit art.151, 152 sau 153 în funcţie de
prejudiciul produs.
15. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani şi practică medicina fără licenţă sau altă autorizaţie.
16. Alin.2 art.214 determină răspunderea penală pentru aceleaşi acţiuni care au cauzat din
imprudenţă decesul victimei.
Articolul 215. RĂSPÂNDIREA BOLILOR EPIDEMICE
Nerespectarea măsurilor de prevenire sau combatere a bolilor epidemice, dacă aceasta a
provocat:
a) răspândirea unei asemenea boli;
b) alte urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 2000 unităţi convenţionale cu (sau fără) lichidarea întreprinderii.
[Art.215 modificat prin Legea nr.211-XV din 29. 05. 03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Latura obiectivă se realizează prin nerespectarea de către un lucrător medical a măsurilor
de prevenire sau combatere a bolilor epidemice, dacă aceasta a provocat răspândirea unei
asemenea boli sau alte urmări grave.
4. Potrivit art.2 al Legii privind asigurarea sanitaro-epidemiologică a populaţiei nr.1513-
XII din 16.06.93 (M., nr.9/256 din 30.09.93), legislaţia privind asigurarea sanitaro-
epidemiologică a populaţiei include prezenta lege şi alte acte normative emise în conformitate cu
ea de către autorităţile publice centrale şi locale, în limitele atribuţiilor acestora, inclusiv regulile
sanitare, precum şi actele internaţionale la care RM este parte. Această legislaţie este o condiţie
necesară a realizării drepturilor şi intereselor oamenilor, a menţinerii şi fortificării sănătăţii lor,
dezvoltării fizice şi mintale, asigurării longevităţii şi calităţii vieţii. Respectarea acestor acte
normative poate preîntâmpina răspândirea şi localizarea bolilor contagioase şi extrem de
periculoase.
 5. Prin răspândirea bolilor epidemice (epidemie) se înţelege extinderea unei boli
contagioase într-un timp scurt, prin contaminare, la un număr mare de persoane dintr-o localitate,
raion, regiune, ţară etc.
6. Legea RM nr.1513-XII din 16.06.93 determină două categorii de boli contagioase: a)
boală contagioasă; b) boală contagioasă convenţională şi extrem de periculoasă.
Boala contagioasă este o maladie infecţioasă a omului, care se răspândeşte în mijlocul
populaţiei prin intermediul factorilor mediului de viaţă de la om la om sau de la animal la om.
Boala contagioasă convenţională şi extrem de periculoasă este o maladie infecţioasă a
omului, cu capacitate de răspândire rapidă (epidemică) în mijlocul populaţiei, care se manifestă
prin stare clinică gravă, rată înaltă de mortalitate şi invaliditate şi care este reglementată de
convenţii interstatale şi de regulile medico-sanitare internaţionale (pestă, holeră, febre,
hemoragie şi alte maladii, conform indicaţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii).
7. Nerespectarea măsurilor de prevenire sau combatere a bolilor epidemice poate fi
săvârşită atât prin acţiuni active, cât şi prin inacţiuni. Ele se pot manifesta prin ignorarea acestor
reguli, nerespectarea lor totală sau parţială, eschivarea de la respectarea standardelor igienice,
neefectuarea vaccinărilor obligatorii, ignorarea măsurilor de carantină etc.
8. Dispoziţia art.215 e de blanchetă, adică face trimitere la legislaţia privind asigurarea
sanitaro-epidemiologică a populaţiei, legislaţie care, după cum am menţionat în p.2 al acestui
comentariu, este destul de voluminoasă şi complicată ca structură.
De aceea orice nerespectare a acestor reguli (unele în mod exemplificativ au fost indicate în
p.4) trebuie determinată ţinându-se cont de actul normativ (internaţional, republican sau local) în
care e stipulată, făcându-se trimitere la articolul, alineatul sau punctul acestuia.
9. Infracţiunea se consumă din momentul răspândirii bolilor contagioase (epidemiei) sau
survenirii altor urmări grave. Noţiunea de epidemie a fost dată în p.3 al acestui comentariu.
10. Prin alte urmări grave se înţeleg vătămări ale sănătăţii populaţiei, decesul persoanelor
şi daunele materiale în proporţii mari.
11. Latura subiectivă se caracterizează prin imprudenţă: încredere exagerată în sine sau
neglijenţă.
12. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani, precum şi persoanele juridice. Dacă aceste obligaţiuni sunt încălcate de persoane cu funcţii
de răspundere, cele săvârşite se cer calificate potrivit art.329.
Articolul 216. PRODUCEREA (FALSIFICAREA), TRANSPORTAREA,
PĂSTRAREA SAU COMERCIALIZAREA PRODUSELOR (MĂRFURILOR)
PERICULOASE PENTRU VIAŢA SAU SĂNĂTATEA CONSUMATORILOR
Producerea (falsificarea), transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor
(mărfurilor) periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor, dacă aceasta a provocat:
a) îmbolnăviri grave;
b) decesul persoanei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3.000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate,
cu (sau fără) lichidarea întreprinderii.
[Art.216 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Latura obiectivă se realizează prin producerea (falsificarea), transportarea, păstrarea sau
comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor,
dacă aceasta a provocat îmbolnăviri grave sau decesul persoanei.
 4. Potrivit p.2 al HP CSJ Cu privire la aplicarea legislaţiei penale şi administrative pentru
protecţia consumatorilor nr.23 din 10 iulie 1997, prin produse se înţelege atât producţia finită,
cât şi cea semifabricată, materia primă etc. La produse se referă roadele pământului, obţinute în
starea lor naturală prin aplicarea muncii (zăcămintele utile dobândite şi produsele obţinute prin
prelucrare, pomuşoarele, ciupercile, ierburile, fructele colectate şi altele).
O varietate a producţiei sunt mărfurile ca produse rezultate din activitatea industriei sau din
activitatea omului, create pentru satisfacerea unor necesităţi ale consumatorilor prin schimb, prin
vânzare-cumpărare. Particularitatea caracteristică a mărfii este valoarea ei utilă, capacitatea de a
satisface anumite necesităţi, de a avea preţ, adică cost, în forma bănească a valorii mărfii.
5. Prin produse şi mărfuri periculoase pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor se înţeleg
cele care, din cauza vechimii sau a condiţiilor de producţie, falsificare, transportare sau păstrare,
au suferit acţiunea unor agenţi chimici de putrefacţie sau de fermentaţie ori a altora de acelaşi fel,
determină modificarea substanţei şi vătămarea sănătăţii, prin aceasta înţelegându-se capacitatea
obiectivă a produselor (mărfurilor) de a produce o îmbolnăvire a oamenilor.
6. Potrivit Regulamentului cu privire la starea fabricării şi (sau) comercializării produselor
standardizate, de calitate inferioară, retragerea din circulaţie a produselor falsificate şi
nimicirea produselor ce prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor şi pentru
mediul ambiant nr.1300 din 31.12.98 (M nr.5-6/49 din 21.01.99), Legii protecţiei consumatorilor
nr.1453-XII din 25.05.93 (M nr.10/281 din 30.10.93), Legii standardizării nr.590 din 22.09.95
(M nr.11-12, 96), Legii privind asigurarea sanitaro-epidemiologică nr.1513-XII din 16.06.93 (M
nr.9/256 din 30.09.93), producerea mărfurilor periculoase pentru viaţa sau sănătatea
consumatorilor trebuie sistată, iar făptuitorii - în funcţie de circumstanţele cauzei - trebuie traşi la
răspundere administrativă sau penală.
7. Potrivit p.2 al HP CSJ din 10 iulie 1997, cu modificările introduse prin HP CSJ din 20
decembrie 1999, consumatori ai produselor şi mărfurilor sunt cetăţenii, precum şi persoanele
juridice, inclusiv subiecţii activităţii de antreprenoriat, care procură şi utilizează produsele şi
mărfurile pentru necesităţile personale, de producţie şi în alte scopuri.
8. Prin producerea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viaţa sau sănătatea
consumatorilor se înţelege prepararea produselor (mărfurilor) interzise în mod permanent sau
temporar, din cauză că sunt vătămătoare sănătăţii. De exemplu, în timpul unei epidemii, în care
s-a interzis consumarea apei altfel decât fiartă, se foloseşte - pentru a prepara citronadă - apă
nefiartă.
9. Prin falsificarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru viaţa sau sănătatea
consumatorilor se înţelege modificarea compoziţiei lor în aşa fel încât, deşi par identice cu cele
autentice, în realitate ele au un conţinut diferit, vătămător sănătăţii consumatorului. De exemplu,
o băutură alcoolică cu alcool metilic în loc de alcool etilic.
10. Transportarea sau păstrarea produselor (mărfurilor) pot fi pedepsite penal, dacă ele se
efectuează în condiţii în care se alterează, se descompun, calitatea produselor (mărfurilor)
devenind astfel vătămătoare sănătăţii consumatorilor.
11. Infracţiunea se consumă din momentul îmbolnăvirii grave sau al decesului
consumatorului.
12. Prin îmbolnăviri grave se înţelege cauzarea, în urma folosirii produselor şi mărfurilor
periculoase pentru viaţa sau sănătatea consumatorilor, a unor vătămări corporale grave sau medii
cel puţin unei persoane, sau a unor vătămări uşoare mai multor persoane (p.14 al HP CSJ din 10
iulie 1997).
13. Latura subiectivă se caracterizează prin imprudenţă: încredere exagerată în sine sau
neglijenţă.
14. Subiect al infracţiunii privind protecţia consumatorilor, de regulă, pot fi persoanele
fizice responsabile, care au atins vârsta de 16 ani şi care poartă răspundere (obligaţiune) pentru
producerea, transportarea, păstrarea sau comercializarea produselor (mărfurilor), inclusiv
fabricarea producţiei de calitate bună, efectuarea controlului calităţii producţiei (a se vedea p.1 al
HP CSJ citată deja), precum şi persoanele juridice.
 Articolul 217. CIRCULAŢIA ILEGALĂ A SUBSTANŢELOR NARCOTICE,
PSIHOTROPE SAU A PRECURSORILOR
(1) Activitatea ilegală privind circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope sau a
precursorilor, adică cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice sau psihotrope,
prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante, elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea,
prelucrarea, deţinerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea,
livrarea, expedierea, importul, exportul, nimicirea substanţelor narcotice, psihotrope sau a
precursorilor, supuse controlului în conformitate cu legislaţia, precum şi organizarea
consumului de asemenea substanţe fără autorizaţie,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 400 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu utilizarea substanţelor narcotice sau psihotrope care prezintă un pericol deosebit
pentru sănătatea omului
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 8 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 5000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) în proporţii mari,
se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 12 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu lichidarea întreprinderii.
(4) Persoana fizică care a predat benevol substanţele narcotice, psihotrope sau
precursorii este liberată de răspundere penală pentru activitate ilegală privind circulaţia
acestora.
[Art.217 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Spre deosebire de CP din 1961, care prevedea un şir întreg de infracţiuni legate de
mijloacele narcotice, CP din 2002 a reunit toate activităţile ilegale privind circulaţia substanţelor
narcotice, psihotrope sau a precursorilor într-un singur articol.
4. Informaţia despre circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a
precursorilor, noţiunea şi lista lor se conţine în următoarele acte normative:
a) Convenţia unică asupra stupefiantelor, adoptată la New York la 30 martie 1961, şi
Protocolul de modificare a acestei convenţii, adoptat la Geneva la 25 martie 1972 (TI, vol.8,
Chişinău, 1999);
b) Convenţia asupra substanţelor psihotrope, adoptată la Viena la 21 februarie 1971
(ibidem);
c) Convenţia ONU contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, adoptată la
Viena la 20 decembrie 1988 (ibidem);
d) Legea cu privire la circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope şi precursorilor nr.382-
XIV din 06.05.99 (M nr.73-77/339 din 15.07.99);
e) Legea privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumul ilicit de
droguri şi de alte substanţe psihotrope nr.713-XV din 06.12.2001 (M nr.36-38/208 din
14.03.2002);
 f) alte acte normative elaborate de Comisia Interdepartamentală de Combatere a
narcomaniei şi a narcobusinessului şi de Comitetul permanent de control asupra drogurilor din
cadrul MS şi aprobate de Guvern.
5. Latura obiectivă a circulaţiei ilegale a substanţelor narcotice, psihotrope sau a
precursorilor se realizează prin următoarele activităţi ilegale alternative:
a) cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, prelucrarea sau
utilizarea acestor plante;
b) circulaţia ilegală a substanţelor narcotice;
c) circulaţia ilegală a substanţelor psihotrope;
d) circulaţia ilegală a precursorilor;
e) consumul sau organizarea consumului de atare substanţe fără autorizaţie.
6. Potrivit art.9 al Legii nr.382-XIV din 06.05.99, este interzisă cultivarea, prelucrarea sau
utilizarea următoarelor plante care conţin substanţe narcotice: macului somnifer (Papaver
Somiferum L.), cânepei (Cannabis) şi a arbustului coca (Erythroylon coca). Cultivarea acestor
plante poate fi autorizată numai în scopuri ştiinţifice sau pentru colectarea de seminţe.
7. În conformitate cu art.1 al Legii nr.382-XIV din 06.05.99 şi alin.1 al art.217, circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice presupune elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea,
prelucrarea, deţinerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea, livrarea,
expedierea, importul, exportul sau nimicirea lor.
8. Potrivit art.1 al Legii din 06.05.99, prin substanţă narcotică (stupefiant) se înţelege
substanţa de origine naturală sau sintetică, precum şi preparatul conţinând o astfel de substanţă,
care provoacă dereglări psihice în urma consumului lor abuziv.
Substanţele narcotice şi substanţele psihotrope sunt denumite şi droguri.
Lista substanţelor narcotice este determinată de tabelele I, II, III şi IV ale Convenţiei din
1961. De exemplu: heroina, haşişul (anaşa), marihuana, morfina, opiul, cocaina, codeina etc.
9. Examinarea acţiunilor ilegale privind circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope sau a
precursorilor, stabilirea genului de mijloace narcotice, psihotrope sau a precursorilor, denumirii
şi proprietăţii lor este destul de dificilă. De aceea Plenul CSJ în hotărârea din 27 martie 1997
Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile
legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi toxic (art.1) cere ca instanţele
judecătoreşti să dispună de concluziile expertizei de specialitate, efectuate conform metodicii
aprobate de Comitetul permanent de control asupra drogurilor, pe care le vor aprecia în cumul cu
alte probe.
10. Drept elaborare a unei substanţe narcotice este calificată orice operaţiune necesară
pentru extragerea substanţei cu efect narcotic.
11. Termenul producere însemnă operaţiunea care constă din culegerea opiului, a frunzei de
coca, a cannabisului şi răşinii de cannabis din plantele care le produc (art.1 al Convenţiei 1961).
12. Termenul fabricare înseamnă toate operaţiunile, altele decât producţia, care permit
obţinerea stupefiantelor şi cuprind purificarea, precum şi transformarea stupefiantelor în alte
stupefiante (ibidem).
13. Prin extragere se înţelege separarea substanţei narcotice din plantele sau materialele ce
le conţin.
14. Termenul prelucrare înseamnă obţinerea unei materii prime sau a unui produs finit cu
efect narcotic prin modificarea unui material care conţine substanţe narcotice.
15. Termenul deţinere înseamnă faptul de a dispune, a poseda, a avea o substanţă narcotică.
16. Prin păstrarea de substanţe narcotice se înţelege orice acţiune intenţionată legată de
aflarea lor în posesia celui vinovat (asupra sa, în încăpere, în ascunzătoare sau în alt loc) (p.3 al
HP CSJ din 27 martie 1997).
17. Eliberarea presupune predarea substanţelor narcotice altei persoane.
18. Termenii import şi export înseamnă, fiecare cu particularităţile sale, transportul
materialului de stupefiante dintr-un alt stat sau de pe teritoriul unui stat pe alt teritoriu al
aceluiaşi stat (art.1 al Convenţiei din 1961).
 19. Prin comercializare se înţelege punerea unei substanţe narcotice în comerţ,
transformarea ei în obiect de schimb prin cumpărarea şi vânzarea ei.
20. Termenul distribuire înseamnă repartizarea substanţelor narcotice în mai multe locuri
sau mai multor persoane, dând fiecăreia una sau mai multe părţi.
21. Procurarea substanţelor narcotice este considerată obţinerea lor de către o persoană
printr-o tranzacţie ilicită, în urma căreia devine posesoarea lor (p.3 al HP CSJ din 27 martie
1997).
22. Prin livrarea substanţelor narcotice se înţelege furnizarea lor către alte persoane.
23. Expedierea de substanţe narcotice constă în transmiterea lor dintr-un punct în altul prin
poştă sau bagaj, adică fără participarea nemijlocită a expeditorului (HP CSJ din 27 martie 1997).
24. Prin nimicirea substanţelor narcotice supuse controlului se înţelege distrugerea lor
totală sau parţială, după ce acestea devin complet inutilizabile, potrivit destinaţiei lor iniţiale.
25. Drept circulaţie ilegală a substanţelor psihotrope, conform art.1 al Legii nr.382-XIV
din 06.05.99 şi alin.1 art.217, se califică orice acţiune sau inacţiune identică cu cele ale
circulaţiei substanţelor narcotice. Enumerarea şi explicaţiile lor au fost date în p.5 al acestui
comentariu.
26. Potrivit art.1 al Legii din 06.05.99 şi art.1 al Convenţiei din 21.02.1971, expresia
substanţă psihotropă se referă la orice substanţă, fie de origine naturală, fie de origine sintetică,
sau la orice produs natural din tabelele I, II, III sau IV ale acestei Convenţii şi care provoacă
dereglări psihice şi dependenţa fizică de consumul lor abuziv.
Potrivit art.1 al Legii din 06.05.99, substanţa psihotropă (stupefiant) şi substanţa narcotică
(stupefiant) se mai numesc droguri.
Substanţele psihotrope sunt: brolamfetaminul, catinonul, eticiclidinul, ametaminul,
amobarbitalul, aeporzalamul ş. a.
27. La examinarea acţiunilor ilegale privind circulaţia substanţelor psihotrope se referă
explicaţiile date la p.5.2.
28. Circulaţia ilegală a precursorilor este identică cu circulaţia substanţelor narcotice şi
psihotrope (a se vedea explicaţiile de la p.5).
29. Potrivit art.1 al Legii din 06.05.99, prin precursor se înţelege substanţa de origine
naturală sau sintetică utilizată ca materie primă la producerea de substanţe narcotice ori
psihotrope.
Precursori se consideră substanţele incluse în tabelele I şi II ale Convenţiei din 20
decembrie 1988: acidul lisergic, efedrina, ergometrina, acidul antranilic, acidul fenilacitic etc.
30. Organizarea consumului de substanţe narcotice, psihotrope sau a precursorilor fără
autorizaţie presupune îndemnul la consumarea acestor substanţe, înduplecarea, propunerea, darea
de sfaturi şi alte acţiuni având drept scop provocarea dorinţei de consumare de către persoana
asupra căreia se exercită influenţa, în afară de organizarea ori iniţierea speluncilor pentru
consumul substanţelor narcotice sau psihotrope, care este stipulată în art.219.
31. Infracţiunea se consumă din momentul săvârşirii a cel puţin uneia dintre activităţile
ilegale privind circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor.
32. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
33. Deoarece circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor
adeseori se săvârşeşte de persoanele care consumă aceste substanţe, e necesar de a dispune de
concluziile expertizei psihiatrice în scopul excluderii atragerii la răspundere penală a persoanelor
iresponsabile, deoarece consumarea acestor substanţe provoacă întotdeauna anumite dereglări
psihice.
34. Alin.4 art.217 prevede o modalitate specială de liberare de răspunderea penală.
Persoana care a predat benevol substanţele narcotice, psihotrope sau precursorii acestora este
liberată de răspunderea penală pentru activitatea ilegală privind circulaţia stupefiantelor.
35. Alin.2 art.217 sporeşte răspunderea penală pentru aceleaşi acţiuni săvârşite în mod
repetat, de două sau mai multe persoane sau cu utilizarea substanţelor narcotice sau psihotrope
care prezintă un pericol sporit pentru sănătatea omului.
 Noţiunile repetării, săvârşirii infracţiunii de către două sau mai multe persoane sunt
identice cu agravantele corespunzătoare de la infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei
(cap.II, art.151-153).
36. Genurile de substanţe narcotice sau psihotrope care prezintă un pericol deosebit pentru
sănătatea omului sunt specificate în anexa Legii din 06.05.99.
37. Noţiunea grupului organizat sau organizaţiei criminale din agravanta lit.a), alin.3 din
art.217 a fost explicată în comentariile de la art.46 şi 47.
38. Noţiunea de proporţie mare privind circulaţia substanţelor narcotice sau psihotrope nu
se determină prin valoarea bănească a acestora, ci prin anumite cantităţi (în grame) pentru fiecare
gen de astfel de substanţe aprobate de Comitetul Permanent pentru Controlul asupra drogurilor.
39. Subiect al infracţiunii analizate poate fi atât o persoană fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 16 ani - în condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2-3, cât şi o persoană
juridică.
Articolul 218. PRESCRIEREA ILEGALĂ A PREPARATELOR NARCOTICE SAU
PSIHOTROPE
(1) Prescrierea fără necesitate a preparatelor narcotice sau psihotrope
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani, iar
persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Falsificarea reţetei sau a altor documente care permit obţinerea preparatelor şi
substanţelor narcotice sau psihotrope
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
3000 la 5000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea întreprinderii.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) în mod repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu scopul de a obţine preparatele ori substanţele narcotice sau psihotrope în proporţii
mari,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 8 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani, iar
persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi
convenţionale cu lichidarea întreprinderii.
[Art.218 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de alin.1 al art.218 se realizează prin prescrierea
fără necesitate a preparatelor narcotice şi psihotrope.
4. Prin prescrierea fără necesitate a preparatelor narcotice şi psihotrope se înţelege
acordarea, predarea, înmânarea unei reţete sau a altor documente orişicărei persoane care nu are
dreptul de a le primi.
5. Infracţiunea se consumă o dată cu înmânarea acestor documente.
6. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
7. Subiect al infracţiunii poate fi o persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani. Dacă infracţiunea este săvârşită de o persoană cu funcţii de răspundere, cele săvârşire pot fi
încadrate în baza art.327 (abuz de putere sau de serviciu.
 8. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de alin.2 art.218 se realizează prin falsificarea
reţetei sau a altor documente care permit obţinerea preparatelor şi substanţelor narcotice sau
psihotrope.
9. Prin reţetă se înţelege o dispoziţie scrisă a medicului despre un gen concret de preparat
sau medicament pentru tratament. Reţeta care permite obţinerea preparatelor şi substanţelor
narcotice sau psihotrope se autentifică atât cu ştampila medicului, cât şi cu ştampila persoanei
oficiale împuternicite cu întocmirea documentelor.
10. Prin alte documente care permit obţinerea preparatelor şi substanţelor narcotice sau
psihotrope se înţeleg documentele în baza cărora se efectuează prescrierea şi primirea acestor
substanţe: fişa medicală, comanda instituţiei medicale pentru primirea acestor substanţe, licenţa
pentru efectuarea operaţiunilor cu substanţe narcotice sau psihotrope etc.
11. Prin falsificarea reţetei sau a altor documente care permit obţinerea substanţelor
narcotice sau psihotrope se înţelege contrafacerea unui document, introducerea, înscrierea într-
un document original a informaţiilor false, ştersăturile, corectările şi alte alterări ale acestor
documente.
12. Infracţiunea se consumă o dată cu falsificarea reţetei sau a altor documente.
13. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
14. Subiect al infracţiunii poate fi atât o persoană particulară, cât şi un lucrător medical
împuternicit să prescrie asemenea documente: medicii, unii lucrători ai farmaciilor, şefii
instituţiilor curative etc., precum şi o persoană juridică.
15. Noţiunile de repetare şi săvârşirea infracţiunii de către două sau mai multe persoane
sunt identice cu agravantele de la infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei, iar noţiunea de
proporţie mare din agravanta lit.c) alin.3 art.218 este dată în p.18 al comentariului de la art.217.
Articolul 219. ORGANIZAREA ORI ÎNTREŢINEREA SPELUNCILOR PENTRU
CONSUMUL SUBSTANŢELOR NARCOTICE SAU PSIHOTROPE
(1) Organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru consumul substanţelor narcotice sau
psihotrope, precum şi punerea la dispoziţie a localurilor în aceste scopuri,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 4 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea sănătăţii publice.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se poate realiza prin două forme de acţiuni alternative:
a) organizarea şi întreţinerea speluncilor pentru consumul substanţelor narcotice sau
psihotrope;
b) punerea la dispoziţie a localurilor în aceste scopuri.
4. Potrivit p.l2 al HP CSJ din 27 martie 1997, organizarea unei spelunci înseamnă
activitatea uneia sau a mai multor persoane, îndreptată spre crearea sau care a condus la crearea
unei spelunci pentru consumul de mijloace narcotice sau psihotrope (găsirea localurilor,
pregătirea dispozitivelor pentru consumul acestor substanţe, alegerea clienţilor sau a complicilor,
angajarea lor, elaborarea sau pregătirea unor măsuri conspirative etc.).
5. Întreţinerea unei spelunci înseamnă, conform aceluiaşi punct, un sistem de acţiuni vizând
asigurarea funcţionării ei (asigurarea materială, deservirea clientelei, asigurarea conspiraţiei etc.)
(ibidem).
 6. Punerea la dispoziţie a localurilor înseamnă acordarea uneia sau mai multor persoane a
posibilităţii de a consuma substanţe narcotice sau psihotrope, adăpostindu-se într-un asemenea
locaş (ibidem).
7. Prin speluncă se înţelege un local cu faimă rea, în care se adună elemente suspecte.
Speluncă pentru consumul substanţelor narcotice sau psihotrope poate fi atât un local de locuit
(casă, apartament, vilă etc.), cât şi un local nelocuit (garaj, şopron, magazie, depozit, subsol etc.)
în care se adună persoanele doritoare de a consuma droguri.
8. Infracţiunea se consumă o dată cu comiterea uneia dintre acţiunile analizate.
9. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani şi care organizează, întreţine sau pune la dispoziţie localuri pentru consumarea
substanţelor narcotice sau psihotrope.
11. Alin.2 art.219 sporeşte răspunderea penală dacă aceste acţiuni sunt săvârşite de un grup
criminal organizat sau de o organizaţie criminală (noţiunile acestora au fost date în articolele 46
şi 47).
Articolul 220. PROXENETISMUL
(1) Îndemnul sau determinarea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori
tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de câtre o persoană, precum şi
recrutarea unei persoane pentru prostituţie,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvârşite faţă de minor;
b) săvârşite de un grup criminal sau de o organizaţie criminală;
c) soldate cu urmări grave
se pedepsesc cu închisoare de la 4 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt determinate de ocrotirea normelor de convieţuire socială.
3. Latura obiectivă a proxenetismului se poate realiza prin următoarele forme de acţiuni
alternative:
a) îndemnul sau determinarea la prostituţie;
b) înlesnirea practicării prostituţiei;
c) tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei;
d) recrutarea de persoane pentru prostituţie.
4. Lupta comună a statelor pentru prevenirea şi reprimarea acestor forme de parazitism
social josnic s-a concretizat în Convenţia internaţională pentru suprimarea traficului femeilor şi
copiilor, adoptată la Geneva la 20 septembrie 1921, Convenţia Internaţională privitoare la
reprimarea traficului de femei majore din 11 octombrie 1933, Convenţia pentru reprimarea
traficului de fiinţe umane şi exploatării prostituării altuia, adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 2 decembrie 1949, şi Convenţia privind lupta cu traficul de oameni cu exploatarea
prostituţiei de către terţe persoane din 21 martie 1980.
5. Îndemnul sau determinarea la prostituţie reprezintă în realitate două mijloace prin care o
persoană poate fi instigată la prostituţie.
6. Îndemnul la prostituţie constă în trezirea interesului unei persoane să practice prostituţia
prin propunerea, încurajarea, convingerea, înduplecarea, darea de sfaturi sau prin alte acţiuni
având drept scop provocarea dorinţei de a practica prostituţia. Îndemnul la prostituţie înseamnă
mai puţin decât instigarea la aceeaşi faptă, deoarece nu presupune neapărat determinarea
persoanei la executarea unor acte de practicare a prostituţiei. De aceea îndemnul la prostituţie se
consumă o dată cu comiterea acţiunilor enumerate, indiferent de faptul dacă victima a început
sau nu să practice prostituţia.
7. Determinarea la prostituţie constă în silirea, constrângerea persoanei să practice
prostituţia prin violenţă fizică sau psihică, înşelăciune, limitarea libertăţii, torturarea sau
batjocorirea victimei. Determinarea la prostituţie se consumă o dată cu trecerea victimei la
executarea a cel puţin unui act de practicare a prostituţiei.
8. Înlesnirea practicării prostituţiei constă în ajutorul dat unei persoane să practice
prostituţia. Este vorba de o activitate de complicitate la contravenţia administrativă de prostituţie,
pe care legislatorul a incriminat-o ca infracţiune. Ea se poate realiza sub orice formă şi prin orice
mijloace, care constituie o complicitate la prostituţie.
9. Tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană constă în
obţinerea de profituri sau a oricăror avantaje materiale din practicarea prostituţiei de către o altă
persoană, care trebuie să cunoască provenienţa lor.
10. Spre deosebire de îndemn sau determinare la prostituţie - prima modalitate de săvârşire
a infracţiunii de proxenetism prin care se convinge o persoană să practice prostituţia pe cont
propriu -, recrutarea presupune atragerea persoanei cu scopul ca aceasta să intre în slujba celui
care organizează practicarea prostituţiei sau a unei asociaţii de persoane care exploatează
prostituţia, fie în ţară, fie în străinătate. Nu interesează dacă persoana recrutată a mai practicat
prostituţia sau nu, şi nici nu se cere ca persoana recrutată să fi început practicarea prostituţiei în
slujba aceluia sau a acelora pentru care a fost recrutată. Este suficient ca ea să fi acceptat
propunerile ce i s-au făcut, să-şi fi dat consimţământul la această ocupaţie.
11. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
12. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
13. Alin.2 art.220 sporeşte răspunderea penală pentru proxenetism săvârşit faţă de o
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani, de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală, pentru acţiuni soldate cu urmări grave.
14. Noţiunile grup criminal organizat, organizaţie criminală au fost date în art.46 şi 47.
15. Prin urmări grave se înţelege îmbolnăvirea victimelor de o boală venerică, de maladia
SIDA sau de alte boli contagioase. Instanţa de judecată stabileşte, în fiecare caz, în raport cu
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, dacă aceasta cauzează sau nu urmări grave.
16. Adeseori proxenetismul este însoţit de săvârşirea altor infracţiuni: vătămări ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii, viol, acţiuni violente cu caracter sexual, acţiuni perverse
etc. În astfel de cazuri proxenetismul intră în concurs cu aceste infracţiuni.
Articolul 221. DISTRUGEREA SAU DETERIORAREA INTENŢIONATĂ A
MONUMENTELOR DE ISTORIE ŞI CULTURĂ
Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură sau a
obiectelor naturii, luate sub ocrotirea statului,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu arest de până la 6
luni, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 5000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.221 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
l. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt determinate de ocrotirea normelor de convieţuire socială.
3. Latura obiectivă se realizează prin distrugerea sau deteriorarea intenţionată a
monumentelor de istorie şi cultură sau a obiectelor naturii luate sub ocrotirea statului.
4. Potrivit art.l al Legii privind ocrotirea monumentelor nr.1530-XII din 22.06.93 (M nr.1/3
din JSO.01.1994), monumentele sunt obiecte sau ansambluri de obiecte cu valoare istorică,
artistică sau ştiinţifică, care reprezintă mărturii ale evoluţiei civilizaţiilor de pe teritoriul
republicii, precum şi ale dezvoltării spirituale, politice, economice şi sociale şi care sunt înscrise
în Registrul monumentelor RM, ocrotite de stat.
Art.3 al acestei legi clasifică monumentele, situate pe teritoriul RM, în două categorii:
a) de cultură;
b) obiecte ale naturii.
5. Monumente care fac parte din patrimoniul cultural sunt considerate:
a) operele de arhitectură, sculptură sau pictură monumentală, elementele sau structurile cu
caracter arheologic, inscripţiile, grotele şi grupurile de elemente care au valoare naţională sau
internaţională din punct de vedere istoric, artistic sau ştiinţific;
b) ansamblurile: grupuri de construcţii izolate sau grupate care, datorită arhitecturii, unităţii
şi integrării lor în peisaj, au valoare naţională sau internaţională din punct de vedere istoric,
artistic sau ştiinţific;
c) siturile: lucrări ale omului sau operele rezultate din conjugarea acţiunilor omului, precum
şi zonele incluzând terenurile arheologice care au valoare naţională sau internaţională din punct
de vedere istoric, estetic, etnografic sau antropologic.
6. Monumentele care fac parte din patrimoniul natural sunt considerate:
a) formaţiunile fizice şi bibliografice care au valoare naţională sau internaţională din punct
de vedere estetic sau ştiinţific;
b) formaţiunile geologice şi fiziologice şi zonele constituind habitatul speciilor animale şi
vegetale ameninţate de dispariţie, care au valoare naţională sau internaţională din punct de
vedere ştiinţific sau din punctul de vedere al conservării;
c) siturile naturale sau zonele naturale care au o valoare naţională sau internaţională din
punct de vedere ştiinţific şi din punctul de vedere al conservării sau/şi al frumuseţii naturale.
7. Monumentele pot fi imobile (obiecte naturale, teritorii şi landşafturi naturale, aşezări
antice, curţi boiereşti, parcuri etc.) şi mobile (monede izolate, unelte de muncă, arme, podoabe,
picturi, sculpturi, grafică, documente scrise de mână, fotografii, filme, discuri, cărţi etc.).
8. Distrugerea unui monument presupune orice acţiune care duce la nimicirea lui totală sau
parţială, după ce acesta devine total sau parţial inutilizabil potrivit destinaţiei sale iniţiale.
9. Deteriorarea unui monument înseamnă degradarea sau stricarea lui parţială, ceea ce are
drept consecinţă pierderea totală sau numai parţială a capacităţilor sale. În cazul dat există
posibilitatea restabilirii capacităţilor obiectului prin reparaţiile ce i s-ar face.
10. Distrugerea sau deteriorarea monumentelor se poate realiza prin nimicirea, degradarea,
lichidarea, stârpirea lor sau prin alte acţiuni efectuate prin incendieri, explozii, inundaţii,
demolare, precum şi prin acţiuni mecanice, chimice sau termice.
11. Răspunderea penală pentru distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de
istorie şi cultură presupune existenţa concomitentă a trei condiţii obligatorii:
a) monumentele trebuie să posede o valoare naţională sau internaţională conform
caracteristicilor Legii nr.1530-XII din 22.06.93;
b) monumentele trebuie să fie luate sub ocrotirea statului din momentul înscrierii lor în
Registrul monumentelor RM sub o denumire concretă. De exemplu: Mănăstirea Adormirea
Maicii Domnului din Căuşeni sau Tezaurul obiectelor arheologice din Olăneşti, care se află în
fondurile Muzeului Republican de Istorie din Chişinău etc.;
c) monumentele trebuie să fie distruse sau deteriorate sau să existe încercarea reală de a le
deteriora.
12. Distrugerea sau deteriorarea monumentelor care nu sunt luate sub ocrotirea statului se
încadrează în norma art.197 - distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor.
13. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
14. Subiect poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani, sau o
persoană juridică.
Articolul 222. PROFANAREA MORMINTELOR
(1) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui monument, a unei urne
funerare sau a unui cadavru, precum şi însuşirea obiectelor ce se află în mormânt sau pe el
 se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 până la 240 ore, sau cu închisoare de până la 2
ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) de două sau mai multe persoane;
b) din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială ori religioasă
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 400 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale
decurge din însăşi natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării
gradului prejudiciabil al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt determinate de ocrotirea normelor de convieţuire socială.
3. Latura obiectivă se realizează prin profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unui
monument, a unei urne funerare sau a unui cadavru, precum şi însuşirea obiectelor ce se află în
mormânt sau pe el.
4. Profanarea presupune o acţiune prin care se aduce mormântului, monumentului, urnei
funerare sau cadavrului o ştirbire materială de natură a exprima lipsa de respect, batjocura,
injuria.
Această acţiune se realizează prin distrugerea, degradarea, murdărirea unui mormânt sau
monument funerar, dezgroparea celor înhumaţi şi lăsarea lor pe pământ lângă mormânt,
desenarea de imagini indecente pe mormânt, risipirea cenuşii dintr-o urnă etc.
5. Nu constituie infracţiunea de care ne ocupăm insultele orale aduse celui decedat, întrucât
acestea nu întrunesc cele două condiţii obligatorii ale infracţiunii:
a) o alterare cât de mică a obiectelor funerare;
b) exprimarea lipsei de respect.
6. Mormântul este locul în care se află înhumat un cadavru cu toate anexele teritoriului
propriu-zis, cum ar fi: împrejmuirea făcută din orice material, felinarele, candelele, obiectele
religioase, banca pusă uneori la câte un mormânt, ghivecele cu flori, coroanele etc.
7. Monumentul este orice lucrare artistică aflată pe un mormânt sau alăturea de un mormânt
cu scopul de a exprima sentimentele de pietate faţă de cel decedat (stele, mausolee etc.).
8. Urna funerară este caseta, cutia sau orice alt obiect în care se află cenuşa celui decedat.
9. Prin cadavru se înţelege rămăşiţa trupească a celui decedat, în orice formă s-ar găsi:
trupul inanimat, înainte de a fi intrat în putrefacţie, formele pe care le poate lua mai târziu prin
descompunere.
10. Dacă acţiunea de profanare întruneşte şi componenţa altei infracţiuni (distrugere,
vandalism, însuşirea bunurilor, perversiune sexuală etc.), se aplică regulile referitoare la
concursul de infracţiuni.
11. Însuşirea obiectelor ce se află în/sau pe mormânt presupune însuşirea hainelor de pe
cadavru, a unor obiecte de preţ care uneori se pun în cosciugul cu cadavrul, crucile sau unele
obiecte de valoare.
12. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă, iar în cazul însuşirii obiectelor
ce se află în mormânt sau pe el - şi prin scopul de a obţine profit.
13. Alin.2 sporeşte răspunderea penală, dacă aceste acţiuni sunt săvârşite de două sau mai
multe persoane sau din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială ori religioasă (a se
vedea explicaţiile acestor agravante de la art.145).
14. Subiect poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
CAPITOLUL IX
INFRACŢIUNI ECOLOGICE
Articolul 223. ÎNCĂLCAREA CERINŢELOR SECURITĂŢII ECOLOGICE
Încălcarea cerinţelor securităţii ecologice la proiectarea, amplasarea, construcţia sau
punerea în exploatare, precum şi la exploatarea construcţiilor industriale, agricole, ştiinţifice
sau a altor obiective de către persoanele responsabile de respectarea lor, dacă aceasta a
provocat:
a) mărirea esenţială a nivelului radiaţiei;
b) daune sănătăţii populaţiei;
c) pieirea în masă a animalelor;
d) alte urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani, iar
persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea
întreprinderii.
[Art.223 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Includerea acestui articol în legislaţia penală este dictată de agravarea situaţiei ecologice
în ţară, situaţie strâns legată de încălcarea cerinţelor securităţii ecologice la proiectarea,
amplasarea, construcţia sau punerea în exploatare, precum şi la exploatarea construcţiilor
industriale, agricole, ştiinţifice sau a altor obiective de către persoanele responsabile de
respectarea lor, şi de o serie de documente internaţionale cu privire la protecţia mediului, cum ar
fi materialele Conferinţei ONU cu privire la mediu şi dezvoltarea lui, care a avut loc la 3-14
iunie 1992 în Rio-de-Janeiro, etc.
Relaţiile omului cu mediul sunt reglementate de Constituţie, Legea nr.1515-XII din
16.06.1993 privind protecţia mediului, Legea nr.1422 din 17.12.1997 privind protecţia aerului
atmosferic, Legea nr.851 din 29.05.1996 privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului
asupra mediului şi alte legi şi acte normative ce ţin cont de problematica protecţiei mediului şi
folosirii raţionale a resurselor naturale.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie mediul, iar obiectul ei material sunt resursele naturale:
solul, subsolul, apele, flora şi fauna, aflate pe teritoriul republicii, precum şi aerul din spaţiul de
deasupra acestui teritoriu, ce formează patrimoniul naţional al RM.
3. Latura obiectivă a infracţiunii constă în încălcarea regulilor de protecţie a mediului şi în
încălcarea cerinţelor securităţii ecologice la proiectarea, amplasarea, construcţia sau punerea în
exploatare, precum şi la exploatarea construcţiilor industriale, agricole, ştiinţifice sau a altor
obiective de către persoanele responsabile de respectarea lor, dacă aceasta a provocat: a)
schimbarea esenţială a fondului radioactiv; b) daune sănătăţii populaţiei; c) pieirea în masă a
animalelor; d) alte urmări grave.
4. Regulile de protecţie a mediului şi cerinţele securităţii ecologice la proiectarea,
amplasarea, construcţia sau punerea în exploatare, precum şi la exploatarea construcţiilor
industriale, agricole, ştiinţifice sau a altor obiective se conţin în legile indicate şi în alte acte
normative. Elaborarea proiectelor diferitelor obiecte, amplasarea, construcţia sau punerea în
exploatare, exploatarea construcţiilor industriale, agricole, ştiinţifice sau a altor obiective
constituie infracţiune doar în cazul încălcării regulilor şi cerinţelor legilor indicate şi ale altor
acte normative (instrucţiuni, regulamente, hotărâri, ordine etc.). Dispoziţia acestui articol este de
blanchetă. De aceea, în rechizitoriu, ordonanţa de punere sub învinuire sau în sentinţa de
condamnare este necesar să indicăm care reguli concrete au fost încălcate.
5. Componenţa de infracţiune este materială, ea se consumă din momentul survenirii
consecinţelor prejudiciabile prevăzute în art.223 CP şi anume: a) mărirea esenţială a fondului
radioactiv; b) daune sănătăţii populaţiei; c) pierea în masă a animalelor; d) alte urmări grave.
Mărirea esenţială a fondului radioactiv constă în ridicarea nivelului radiaţiei ce depăşeşte
limita admisă, adică în cazul în care nivelul de radiaţie în aer depăşeşte 0,2 Roentgen/oră.
Daune sănătăţii populaţiei pot fi exprimate prin vătămarea corporală de orice grad cel puţin
a unei singure persoane sau îmbolnăvirea ei.
Pieirea în masă a animalelor se stabileşte nu numai după numărul animalelor pierite, ci se
ţine cont şi de mărimea populaţiei lor.
 Alte urmări grave sunt orice consecinţe ce încalcă esenţial securitatea ecologică (echilibrul
ecologic), adică prezintă pericol pentru organismele vii, în acelaşi număr şi a oamenilor. De
exemplu, a fost proiectată emisia în atmosferă a reziduurilor industriale şi în zonă nivelul de
radiaţie s-a ridicat într-atât, încât a poluat sectoarele populate ale oraşului etc.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin două forme ale vinovăţiei (a se
vedea art.19 CP).
7. Subiectul infracţiunii este special: persoana învestită prin lege, act normativ sau ordin cu
asigurarea respectării regulilor şi cerinţelor indicate în dispoziţia articolului 223 CP de către alte
persoane ce efectuează sau execută proiectarea, amplasarea, construcţia sau punerea în
exploatare, precum şi exploatarea construcţiilor industriale, agricole, ştiinţifice sau a altor
obiective. Condiţia existenţei acestei componenţe de infracţiune constă în cunoaşterea de către
persoana responsabilă a faptului că ea este învestită cu asemenea obligaţiuni. În cazul punerii în
exploatare a construcţiilor industriale, agricole, ştiinţifice sau a altor obiective, subiecţi ai
infracţiunii pot fi şi membrii comisiei de luare în primire, în limitele sarcinilor lor de profil.
Subiect al infracţiunii poate fi şi persoana juridică (a se vedea art.21 CP).
Articolul 224. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CIRCULAŢIE A
SUBSTANŢELOR, MATERIALELOR ŞI DEŞEURILOR RADIOACTIVE,
BACTERIOLOGICE SAU TOXICE
(1) Activităţile ilegale sau încălcarea regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul,
exportul, îngroparea, păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor, materialelor şi
deşeurilor radioactive, bacteriologice sau toxice, precum şi a pesticidelor, erbicidelor sau a
altor substanţe chimice, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii
populaţiei sau mediului,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvârşite repetat;
b) săvârşite în zona situaţiei ecologice excepţionale sau în zona unei calamităţi naturale;
c) soldate cu impurificarea, otrăvirea sau infectarea mediului;
d) soldate cu pieirea în masă a animalelor
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
3000 la 5000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea întreprinderii.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), care au provocat din imprudenţă:
a) îmbolnăvirea în masă a oamenilor;
b) decesul persoanei,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), soldate cu decesul a două sau mai multor
persoane,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.224 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Scopul acestei norme penale constă în neadmiterea producerii tipurilor de deşeuri
interzise şi asigurarea respectării regulilor stabilite cu privire la circulaţia substanţelor şi
deşeurilor ecologic periculoase.
Obiectul infracţiunii îl constituie mediul.
 2. Latura obiectivă se exprimă prin acţiune sau inacţiune, şi anume în desfăşurarea
activităţilor ilegale sau încălcarea regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul, exportul,
îngroparea, păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor, materialelor şi deşeurilor
radioactive, bacteriologice sau toxice, precum şi a pesticidelor, erbicidelor sau a altor substanţe
chimice, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau
mediului.
3. Alin.1 art.224 CP constituie o componenţă de infracţiune formală, incriminând faptele
indicate doar în cazul în care ele creează pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei
sau mediului. Acest pericol constă în existenţa unor situaţii şi împrejurări care puteau cauza
apariţia unor consecinţe dăunătoare sănătăţii populaţiei sau mediului. Existenţa pericolului
iminent e apreciată de către organele de anchetă penală sau de către instanţa de judecată. Un
element obiectiv care confirmă existenţa unui asemenea pericol îl constituie înaltul grad de
probabilitate a survenirii consecinţelor periculoase, a cauzării de daune esenţiale sănătăţii
populaţiei sau mediului, care în alte împrejurări n-ar fi existat. Conţinutul pericolului constă în
posibilitatea cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei, prin care se înţelege, ca minimum,
cauzarea unei daune periculoase pentru viaţa şi sănătatea persoanei (îmbolnăvirea, cauzarea de
vătămări corporale de diferite grade etc.), sau posibilitatea cauzării de daune esenţiale mediului,
adică înrăutăţirea calităţii mediului şi a stării resurselor naturale, legate de poluarea, otrăvirea sau
impurificarea lui, sau înrăutăţirea condiţiilor ecologice, sau îmbolnăvirea şi pieirea în masă a
animalelor.
4. Infracţiunea prevăzută de alin.1 art.224 CP se consumă din momentul creării pericolului
indicat, fără să fie necesară survenirea consecinţelor prejudiciabile.
5. În cazul survenirii consecinţelor prejudiciabile: impurificarea, otrăvirea sau infectarea
mediului, pieirea în masă a animalelor, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în temeiul art.224
alin.2 CP, provocarea din imprudenţă a îmbolnăvirii în masă a oamenilor, decesul persoanei vor
fi calificate în temeiul art.224 alin.3 CP, iar în cazul survenirii decesului a două sau mai multor
persoane - în temeiul art.224 alin.4 CP.
Impurificarea mediului constă în schimbările dăunătoare fizice, chimice sau biologice a
acestuia ca rezultat al contactului lui cu materialele sau substanţele indicate în acest articol:
substanţele, materialele şi deşeurile radioactive, bacteriologice sau toxice, precum şi pesticidele,
erbicidele sau alte substanţe chimice.
Otrăvirea mediului constă în introducerea în mediu a unor microorganisme care pot
provoca epidemii sau epizootii.
Infectarea sau altă poluare a mediului constă în introducerea în sol a gunoiului sau a altor
substanţe infectante, în schimbarea fondului radiaţional etc.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin două forme de vinovăţie.
7. Subiectul infracţiunii este special: persoana care are în obligaţiunile sale respectarea
regulilor de comportament cu substanţele, materialele şi deşeurile radioactive, bacteriologice sau
toxice, precum şi cu pesticidele, erbicidele sau alte substanţe chimice.
8. În cazul săvârşirii infracţiunii în mod repetat, în zona situaţiei ecologice excepţionale
sau în zona unei calamităţi naturale, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în temeiul art.224
alin.2 CP. Poluarea mediului în asemenea zone sporeşte şi mai mult dauna gravă, cauzată
mediului şi populaţiei.
Articolul 225. TĂINUIREA DE DATE SAU PREZENTAREA INTENŢIONATĂ DE
DATE NEAUTENTICE DESPRE POLUAREA MEDIULUI
(1) Tăinuirea datelor sau prezentarea intenţionată de către o persoană cu funcţie de
răspundere ori de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau
altă organizaţie nestatală, precum şi de către o persoană juridică, a datelor neautentice despre
avariile cu poluare excesivă a mediului, cu poluare radioactivă, chimică, bacteriologică sau
cu alte urmări periculoase pentru viaţa sau sănătatea populaţiei, precum şi despre starea
sănătăţii populaţiei afectate de poluarea mediului, dacă aceasta a provocat din imprudenţă:
a) îmbolnăvirea în masă a oamenilor;
 b) pieirea în masă a animalelor;
c) decesul persoanei;
d) alte urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se
pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de
dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni soldate cu decesul a două sau mai multor persoane
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.225 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Includerea acestui articol în legislaţia penală este dictată de agravarea situaţiei ecologice
în ţară, situaţie strâns legată de încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, de poluarea excesivă a
mediului, de poluarea radioactivă, chimică, bacteriologică sau de alte urmări periculoase pentru
viaţa sau sănătatea populaţiei.
Obiect al infracţiunii îl constituie mediul.
2. Latura obiectivă a infracţiunii constă în acţiunile sau inacţiunile de tăinuire a datelor sau
prezentarea intenţionată de către o persoană cu funcţii de răspundere ori de către o persoană care
gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală a datelor
neautentice despre avariile cu poluarea excesivă a mediului, cu poluare radioactivă, chimică,
bacteriologică sau cu alte urmări periculoase pentru viaţa sau sănătatea populaţiei, precum şi
despre starea sănătăţii populaţiei afectate de poluarea mediului, dacă aceasta a provocat din
imprudenţă: a) îmbolnăvirea în masă a oamenilor; b) pieirea în masă a animalelor; c) decesul
persoanei; d) alte urmări grave.
3. Bazându-ne pe dispoziţia art.225 CP, putem deduce că această infracţiune are două
modalităţi de realizare: a) tăinuirea datelor despre avariile cu poluarea excesivă a mediului, cu
poluare radioactivă, chimică, bacteriologică sau cu alte urmări periculoase pentru viaţa sau
sănătatea populaţiei, precum şi despre starea sănătăţii populaţiei afectate de poluarea mediului şi
b) prezentarea intenţionată a unor date neautentice despre avariile cu poluarea excesivă a
mediului, cu poluare radioactivă, chimică, bacteriologică sau cu alte urmări periculoase pentru
viaţa sau sănătatea populaţiei, precum şi despre starea sănătăţii populaţiei afectate de poluarea
mediului.
4. Tăinuirea datelor poate fi exprimată prin inacţiuni de neprezentare a unor date în
organele respective sau prin acţiuni de ascundere a urmelor avariilor sau poluărilor fără a se lua
măsuri pentru preîntâmpinarea survenirii consecinţelor prejudiciabile.
5. Prezentarea intenţionată a unor date neautentice despre avariile cu poluarea excesivă a
mediului, cu poluare radioactivă, chimică, bacteriologică sau cu alte urmări periculoase pentru
viaţa sau sănătatea populaţiei, precum şi despre starea sănătăţii populaţiei afectate de poluarea
mediului, se realizează prin acţiuni de falsificare, de introducere a unor date ce nu corespund
realităţii şi care diminuează pericolul real al avariilor în informaţiile cu privire la calamităţile
respective.
6. Componenţa infracţiunii este materială şi se consumă în cazul survenirii consecinţelor
indicate în alin.1 art.225 CP: a) îmbolnăvirea în masă a oamenilor; b) pieirea în masă a
animalelor; c) decesul persoanei; d) alte urmări grave sau în alin.2 art.225 CP: soldate cu decesul
a două sau a mai multor persoane.
Despre pieirea în masă a animalelor şi alte urmări grave a se vedea art.223 CP.
Despre îmbolnăvirea în masă a oamenilor, decesul uneia, a două sau mai multor persoane,
a se vedea art.224 CP. În cazul decesului a două sau a mai multor persoane acţiunile făptuitorului
vor fi calificate în temeiul art.125 alin.2 CP.
 7. Latura subiectivă se exprimă prin două forme de vinovăţie: persoana tăinuieşte în mod
intenţionat sau prezintă date neautentice despre avariile cu poluarea excesivă a mediului, cu
poluare radioactivă, chimică, bacteriologică sau cu alte urmări periculoase pentru viaţa sau
sănătatea populaţiei, precum şi despre starea sănătăţii populaţiei afectate de poluarea mediului, şi
are atitudine de imprudenţă faţă de consecinţele survenite.
8. Subiectul infracţiunii este special: persoana cu funcţii de răspundere ori persoana care
gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală. Subiect al
infracţiunii poate fi şi persoana juridică.
Articolul 226. NEÎNDEPLINIREA OBLIGAŢIUNILOR DE LICHIDARE A
CONSECINŢELOR ÎNCĂLCĂRILOR ECOLOGICE
(1) Eschivarea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană cu funcţie de
răspundere ori de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau
altă organizaţie nestatală, precum şi de către o persoană juridică a obligaţiunilor de lichidare
a consecinţelor încălcărilor ecologice, dacă aceasta a provocat din imprudenţă:
a) îmbolnăvirea în masă a oamenilor;
b) pieirea în masă a animalelor;
c) decesul persoanei;
d) alte urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se
pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de
dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni soldate cu decesul a două sau mai multor persoane
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.226 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Includerea acestui articol în legislaţia penală este dictată de agravarea situaţiei ecologice
în ţară, situaţie strâns legată de încălcarea cerinţelor securităţii ecologice şi, în particular, a
obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice cu privire la poluarea excesivă a
mediului, poluarea radioactivă, chimică, bacteriologică etc.
Obiectul infracţiunii îl constituie mediul.
2. Latura obiectivă a infracţiunii constă în acţiunile sau inacţiunile de eschivare sau
îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană cu funcţii de răspundere ori de către o
persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală a
obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice, dacă aceasta a provocat din
imprudenţă: a) îmbolnăvirea în masă a oamenilor; b) pieirea în masă a animalelor; c) decesul
persoanei sau d) alte urmări grave.
3. Bazându-ne pe dispoziţia art.226 CP, putem deduce că această infracţiune are două
modalităţi de realizare: a) eschivarea de către o persoană cu funcţii de răspundere ori de către o
persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală de la
îndeplinirea obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice şi b) îndeplinirea
necorespunzătoare de către o persoană cu funcţii de răspundere ori de către o persoană care
gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală a obligaţiunilor de
lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice.
4. Eschivarea poate fi exprimată prin inacţiuni şi anume - neluarea măsurilor respective în
vederea îndeplinirii obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice.
5. Îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor
ecologice constă în îndeplinirea parţială a obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor
ecologice sau în executarea neglijentă a obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor
ecologice.
 6. Pentru existenţa acestei componenţe de infracţiune este necesar să constatăm că în
competenţa persoanelor indicate intrau obligaţiunile de lichidare a consecinţelor încălcărilor
ecologice. Aceste obligaţiuni pot fi deduse din actele normative, regulamentele sau obligaţiunile
funcţionale ale acestor persoane şi o condiţie principală a existenţei acestei componenţe de
infracţiune este cunoaşterea (obligaţiunea de a cunoaşte) de către persoanele indicate în art.226
CP a obligaţiunilor de lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice.
7. Această componenţă de infracţiune este materială. Pentru existenţa şi consumarea ei este
necesară survenirea consecinţelor prejudiciabile: dacă aceasta a provocat din imprudenţă: a)
îmbolnăvirea în masă a oamenilor; b) pieirea în masă a animalelor; c) decesul persoanei sau d)
alte urmări grave.
În alin.2 art.226 CP se indică survenirea consecinţelor mai grave, cum ar fi decesul a două
sau mai multor persoane.
Despre pieirea în masă a animalelor şi alte urmări grave a se vedea art.223 CP.
Despre îmbolnăvirea în masă a oamenilor, decesul uneia, a două sau mai multor persoane
a se vedea art.224 CP.
8. Latura subiectivă se exprimă prin imprudenţă sau prin două forme de vinovăţie: persoana
intenţionat sau din imprudenţă se eschivează sau îndeplineşte necorespunzător obligaţiunile de
lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice, şi are atitudine de imprudenţă faţă de
consecinţele survenite: îmbolnăvirea în masă a oamenilor; pieirea în masă a animalelor; decesul
persoanei; decesul a două sau mai multor persoane; alte urmări grave.
9. Subiectul infracţiunii este special: persoana cu funcţii de răspundere ori o persoană care
gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală. Subiect al
infracţiunii poate fi şi persoana juridică.
Articolul 227. POLUAREA SOLULUI
(1) Impurificarea, otrăvirea, infectarea sau altă poluare a solului cu produse nocive ale
activităţii economice ori de altă natură ca urmare a încălcării regulilor de manipulare cu
substanţe nocive, îngrăşăminte minerale, stimulenţi de creştere a plantelor şi cu alte substanţe
chimice sau biologice în timpul transportării, utilizării sau păstrării lor, dacă aceasta a cauzat
daune:
a) sănătăţii populaţiei;
b) mediului;
c) producţiei agricole,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvârşite în zona situaţiei ecologice excepţionale sau în zona unei calamităţi naturale;
b) urmate de decesul persoanei din imprudenţă
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.227 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Componenţa de infracţiune examinată este generală pentru toate tipurile de atentare
infracţională asupra fondului funciar şi specială pentru acele atentate infracţionale, la săvârşirea
cărora solul este reprezentat ca o parte a mediului.
Scopul articolului examinat constă în protecţia solului prin preîntâmpinarea poluării lui.
Protecţia şi folosirea raţională a solului este reglementată de legi şi de alte acte normative,
principalul dintre acestea fiind Codul Funciar, adoptat prin Legea nr.828-XII din 25.12.1991.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie fondul funciar.
Obiectul material îl constituie toate terenurile, indiferent de destinaţie şi proprietate, care
constituie, în ansamblu, fondul funciar al RM. Fondul funciar, în funcţie de destinaţia principală,
se compune din următoarele categorii de terenuri: cu destinaţie agricolă; din intravilanul
localităţilor; destinate industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor şi cu alte destinaţii speciale;
destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţii recreative, terenurilor de valoare istorico-
culturală, terenurilor zonelor suburbane şi altor terenuri verzi; ale fondului silvic; ale fondului
apelor; ale altor fonduri de rezervă.
3. Latura obiectivă a infracţiunii constă în acţiuni sau inacţiuni alternative: a) de
impurificare; b) de otrăvire; c) de infectare sau altă poluare a solului cu produse nocive ale
activităţii economice ori de altă natură ca urmare a încălcării regulilor de comportament cu
substanţe nocive, îngrăşăminte minerale, stimulenţi de creştere a plantelor şi cu alte substanţe
chimice sau biologice în timpul transportării, utilizării sau păstrării lor.
Impurificarea solului constă în schimbările dăunătoare fizice, chimice sau biologice ale
solului din cauza contactului lui cu materialele sau substanţele indicate în acest articol: substanţe
nocive, îngrăşăminte minerale, stimulenţi de creştere a plantelor şi cu alte substanţe chimice sau
biologice, introduse în sol cu depăşirea normelor sau concentraţiilor prevăzute.
Otrăvirea solului constă în introducerea în sol a unor microorganisme care pot provoca
epidemii sau epizootii.
Infectarea sau altă poluare a solului constă în introducerea în sol a gunoiului sau a altor
substanţe infectante, în schimbarea fondului radiaţional etc.
4. Îngrăşămintele minerale, stimulenţii de creştere a plantelor sau alte substanţe chimice
sau biologice reprezintă substanţe special destinate pentru activităţile agricole sau pentru
creşterea necomercială a plantelor.
5. Produse nocive ale activităţii economice ori de altă natură reprezintă tipurile de materie
primă industrială care şi-au pierdut calităţile lor productive, resturile sau alte deşeuri industriale
(lichide, gazoase, tari) ce apar în timpul proceselor tehnologice şi sunt capabile să provoace
otrăviri sau altă atingere fiinţelor vii sau habitatului lor.
6. Condiţia existenţei infracţiunii analizate constă în impurificarea, otrăvirea, infectarea sau
altă poluare a solului cu produse nocive ale activităţii economice ori de altă natură ca urmare a
încălcării regulilor de comportament cu substanţele nocive, îngrăşămintele minerale, stimulenţii
de creştere a plantelor şi cu alte substanţe chimice sau biologice în timpul transportării, utilizării
sau păstrării lor.
De exemplu, conform art.37, 38 ale Legii nr.1515-XII din 16.06.1993 privind protecţia
mediului, se interzice împrăştierea pe terenuri agricole a unor ape uzate şi a nămolului, provenite
de la unităţile industriale, complexele zootehnice, de la staţiile de epurare fără autorizaţia
autorităţilor pentru agricultură, pentru mediu şi pentru sănătate. De asemenea, este interzisă şi se
sancţionează depozitarea şi împrăştierea pe sol, în afara perimetrelor admise şi special amenajate
a deşeurilor de producţie şi menajere, a molozului rezultat din construcţii, a fierului vechi, a
ambalajelor de orice fel, a reziduurilor industriale, a substanţelor chimice şi radioactive.
7. Infracţiunea se consideră consumată din momentul survenirii uneia sau a tuturor
consecinţelor enumerate în alin.1 al articolului examinat: cauzat de daune a) sănătăţii populaţiei;
b) mediului; c) producţiei agricole.
Dauna sănătăţii populaţiei poate fi exprimată prin îmbolnăvirea uneia sau a mai multor
persoane.
Daunele mediului pot fi exprimate prin pieirea animalelor, peştelui, plantelor etc.
Daunele producţiei agricole pot fi exprimate prin distrugerea plantaţiilor, viilor, livezilor
etc.
8. Latura subiectivă a infracţiunii se exprimă prin imprudenţă sau două forme de vinovăţie
(a se vedea art.18-19 CP).
9. Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani, cât şi cea juridică.
10. Alin.2 art.227 CP prevede componenţele calificative ale infracţiunii: a) săvârşirea
infracţiunii în zona situaţiei ecologice excepţionale sau în zona unei calamităţi naturale; b)
urmate de decesul persoanei din imprudenţă.
 Un semn obligatoriu la alin.2 lit.a) art.227 CP este locul săvârşirii infracţiunii şi anume
zona situaţiei ecologice excepţionale sau zona unei calamităţi naturale. Poluarea pământului în
asemenea zone sporeşte şi mai mult dauna gravă cauzată mediului şi, prin urmare, populaţiei.
11. Săvârşirea acţiunilor indicate cu vinovăţie intenţionată, care au provocat o catastrofă
ecologică, necesită calificarea lor în temeiul art.136 CP (Ecocidul) şi nu necesită calificarea lor
suplimentară şi în temeiul art.227 CP.
Articolul 228. ÎNCĂLCAREA CERINŢELOR DE PROTECŢIE A SUBSOLULUI
Încălcarea cerinţelor de protecţie a zăcămintelor minerale sau a altor resurse ale
subsolului, construcţia neautorizată sau amplasarea deşeurilor toxice pe terenurile cu
zăcăminte minerale, precum şi deversarea nesancţionată a substanţelor nocive în subsol, dacă
aceasta a provocat:
a) prăbuşiri sau alunecări de proporţii ale terenului;
b) poluarea apelor subterane, creând pericol pentru sănătatea populaţiei;
c) decesul persoanei din imprudenţă;
d) alte urmări grave,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.228 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Relaţiile ce apar în procesul exploatării, folosirii sau protecţiei subsolului sunt
reglementate de Codul subsolului, adoptat prin Legea nr.1511-XII din 15.06.1993.
Obiectul infracţiunii îl constituie mediul şi resursele lui naturale.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie subsolul care reprezintă partea scoarţei
terestre, situată mai jos de stratul de sol şi de fundul bazinelor de apă şi se întinde până la
adâncimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiuni sau inacţiuni diverse, cum ar fi:
a) încălcarea cerinţelor de protecţie a zăcămintelor minerale sau a altor resurse ale subsolului; b)
construcţia neautorizată pe terenurile cu zăcăminte minerale; c) amplasarea deşeurilor toxice pe
terenurile cu zăcăminte minerale; d) deversarea nesancţionată a substanţelor nocive în subsol.
3. Încălcarea cerinţelor de protecţie a zăcămintelor minerale sau a altor resurse ale
subsolului se săvârşeşte prin acţiuni sau inacţiuni. Cerinţele de protecţie a subsolului sunt
reglementate de art.14, 18 etc. ale Codului subsolului. De exemplu, beneficiarii folosinţei
subsolului sunt obligaţi să asigure studierea deplină şi complexă a subsolului, folosirea raţională
şi complexă a resurselor lui în corespundere cu proiectele şi schemele tehnologice, inclusiv la
prelucrarea materiei prime minerale etc.
4. Conform art.27 al Codului subsolului, proiectarea obiectivelor şi construcţiilor care nu
sunt destinate pentru extracţia substanţelor utile se efectuează în baza cercetărilor geologo-
inginereşti şi de altă natură, de comun acord cu Departamentul de Stat pentru Protecţia Mediului
şi Resurse Naturale. În cazul încălcării acestor cerinţe, făptuitorii vor fi traşi la răspundere penală
pentru construcţia neautorizată pe terenurile cu zăcăminte minerale. Construcţia neautorizată pe
terenurile cu zăcăminte minerale constă în ridicarea în asemenea zone a diferitelor edificii, case,
alte construcţii fără permisiunea organelor indicate.
5. Folosirea subsolului pentru îngroparea (depozitarea) substanţelor nocive şi a deşeurilor
toxice se efectuează în condiţiile determinate printr-o autorizaţie specială, eliberată de
Departamentul de Stat pentru Protecţia Mediului şi Resurse Naturale în limitele perimetrului
minier repartizat.
Folosirea subsolului pentru îngroparea (depozitarea) substanţelor nocive şi a deşeurilor
toxice se înfăptuieşte numai după efectuarea expertizei ecologice de stat a proiectelor şi a altei
documentaţii.
6. Conform art.36 al Codului subsolului, nu se permite păstrarea substanţelor nocive şi a
deşeurilor toxice deasupra zăcămintelor, obiectivelor şi construcţiilor din spaţiul subteran. În
cazul încălcării acestor cerinţe, acţiunile făptuitorului vor fi calificate conform art.228 CP ca
amplasare a deşeurilor toxice pe terenurile cu zăcăminte minerale sau deversarea nesancţionată a
substanţelor nocive în subsol.
7. Componenţa de infracţiune examinată este materială şi se consumă din momentul
survenirii consecinţelor expres indicate în dispoziţia articolului: a) provocarea prăbuşirilor sau
alunecărilor de proporţii ale terenului; b) poluarea apelor subterane, creându-se pericol pentru
sănătatea populaţiei; c) decesul persoanei din imprudenţă; d) alte urmări grave.
Prăbuşirile pot avea loc, de exemplu, în urma construcţiei neautorizate deasupra
obiectivelor sau construcţiilor din spaţiul subteran în cazul dereglării echilibrului stratului de sus
al subteranului.
Poluarea apelor subterane a fost explicată în comentariul art.229 CP.
8. Alte urmări grave pot consta în cauzarea de daune mari materiale, ecologice sau
organizatorice. Gravitatea consecinţelor se poate deduce din multiplicitatea de circumstanţe, cum
ar fi: mărimea daunei, inclusiv venitul nerealizat şi nedobândit, crearea de obstacole care întrerup
procesul de dobândire a mineralelor pentru o durată mare de timp, caracterul daunei cauzate
mediului sau unor construcţii, în acelaşi număr şi în legătură cu prăbuşirile sau alunecările de
teren, etc.
9. Latura subiectivă se exprimă prin vinovăţie din imprudenţă sau prin dublă formă de
vinovăţie.
10. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a împlinit, la momentul
săvârşirii infracţiunii, vârsta de 16 ani, şi persoana juridică.
Articolul 229. POLUAREA APEI
Infectarea sau altă impurificare a apelor de suprafaţă ori subterane cu ape uzate sau cu
alte deşeuri ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor industriale, agricole, comunale şi
de altă natură, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile regnului animal sau
vegetal, resurselor piscicole, silviculturii, agriculturii sau sănătăţii populaţiei ori a provocat
decesul persoanei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.229 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Regulile de securitate şi de folosire raţională a apelor în RM sunt reglementate de Codul
Apelor al RM, adoptat prin Legea nr.1532-XII din 22.06.1993, Legea nr.272 din 10.02.1999 cu
privire la apa potabilă, Legea nr.440-XIII din 27.04.1995 cu privire la zonele şi fâşiile de
protecţie a apelor râurilor şi bazinelor de apă, Hotărârea Guvernului nr.745 din 3.11.1995
Despre aprobarea regulamentului privind ordinea şi condiţiile acordării obiectelor acvatice în
folosinţă, alte legi şi acte normative.
2. Infracţiunea prevăzută de art.229 CP atentează la condiţiile normale de folosire a
resurselor de apă din RM. De asemenea, un obiect de atentare al infracţiunii îl constituie relaţiile
sociale privitoare la sănătatea publică prin menţinerea igienei, purităţii şi securităţii surselor şi a
reţelelor de apă, ca folosirea lor să fie posibilă fără nici o primejdie pentru sănătatea oamenilor,
animalelor şi plantelor.
Obiectul material îl constituie sursele sau resursele de apă asupra cărora se răsfrânge
activitatea ilicită a subiectului infracţiunii (de exemplu, izvor, fântână, rezervoare, conducte,
jgheaburi de adăpare, canale de irigaţie, bazine etc.).
Prin surse de apă se înţeleg izvoarele, lacurile, fântânile, rezervoarele, iar prin reţele de
apă - conductele, uzinele de filtrare a apei, canalele etc.
Apa este sursa naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru
viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale de
transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic, constituind o parte integrantă
din patrimoniul public.
Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de
interes general.
 3. Latura obiectivă constă în acţiuni de infectare sau altă impurificare a apelor de suprafaţă
ori subterane cu ape uzate sau cu alte deşeuri ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor
industriale, agricole, comunale şi de altă natură. Infracţiunea poate fi săvârşită şi prin inacţiune
care se exprimă prin neluarea de măsuri în vederea protejării locurilor de purificare a apei,
neluarea de măsuri în vederea purificării apelor uzate sau a deşeurilor întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor industriale, agricole, comunale, neluarea măsurilor în vederea
protejării locurilor (bazinelor) în care se află stocate aceste ape şi deşeuri împotriva unor
eventuale inundaţii, în urma cărora aceste ape se scurg în sursele de apă (râuri, lacuri, canale
etc.), infectându-le.
4. Infectarea sursei sau reţelei de apă constă în răspândirea în apă a unor substanţe ori
microorganisme dăunătoare pentru oameni, animale sau plante. Ea constă într-o alterare,
schimbare a compoziţiei apei de folosinţă publică, indiferent de mijloacele prin care se realizează
fapta incriminată.
Pentru existenţa componenţei de infracţiune, infectarea trebuie să fie dăunătoare sănătăţii
oamenilor, animalelor sau plantelor, adică în cazul în care ea este folosită să aibă însuşirea de a
produce moartea sau îmbolnăvirea oamenilor sau animalelor ori distrugerea plantelor.
5. Componenţa de infracţiune este materială: pentru realizarea ei este necesară survenirea
consecinţelor prejudiciabile indicate în art.229 CP: cauzarea daunelor în proporţii considerabile
regnului animal sau vegetal, resurselor piscicole, silviculturii, agriculturii sau sănătăţii populaţiei
ori provocarea decesului persoanei.
6. Aprecierea daunei considerabile se efectuează de către organele de anchetă penală sau de
către instanţa de judecată în funcţie de mărimea daunei reale cauzate florei, faunei, resurselor
piscicole, silviculturii, agriculturii, conform actelor normative respective, şi, în primul rând, de
dauna exprimată prin îmbolnăvirea sau moartea animalelor şi plantelor de apă, a altor animale şi
a regnului vegetal de pe malurile surselor de apă, micşorarea rezervelor de peşte, distrugerea
locurilor de depunere a icrelor de către peşti, distrugerea unor specii rare de animale şi de peşti,
îmbolnăvirea şi distrugerea masivelor de pădure, scăderea fertilităţii, productivităţii şi degradarea
pământului, apariţia bălţilor şi a pământurilor saturate cu sare, cheltuielile mari pentru lucrările
de melioraţie, curăţirea malurilor şi albiei râurilor etc.
Daunele considerabile sănătăţii populaţiei constau în îmbolnăvirea în masă a oamenilor
sau cel puţin a unei persoane. Daună considerabilă este decesul persoanei sau al mai multor
persoane.
7. Pentru existenţa componenţei de infracţiune este necesară legătura cauzală între acţiunile
(inacţiunile) prejudiciabile arătate şi consecinţele indicate în art.229 CP.
Latura subiectivă a infracţiunii se exprimă prin vinovăţie intenţionată sau prin imprudenţă,
modalitatea săvârşirii ei este intenţia indirectă sau imprudenţa: făptuitorul îşi dădea seama că
prin acţiunile sau inacţiunile sale poate fi poluată apa şi pot surveni consecinţele dăunătoare, nu
le-a dorit, dar le-a admis, iar în unele cazuri n-a prevăzut posibilitatea poluării apei şi a survenirii
consecinţelor prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
8. În privinţa provocării decesului persoanei, făptuitorul acţionează din imprudenţă. În
cazul constatării vinovăţiei intenţionate, acţiunile lui vor fi calificate drept infracţiune contra
vieţii şi sănătăţii persoanei.
9. În cazul în care infractorul acţionează cu intenţie directă, în scopul slăbirii bazei
economice a ţării, acţiunile lui fiind îndreptate spre exterminarea oamenilor, vătămarea sănătăţii
lor, provocarea unor otrăviri sau răspândirea unor epidemii sau epizootii, acţiunile lui vor fi
calificate în temeiul art.343 CP ca diversiune.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care la momentul
săvârşirii infracţiunii a împlinit vârsta de 16 ani, neavând relevanţă dacă el are sau nu legătură cu
reţeaua sau sursa de apă pe care a infectat-o.
Subiect al infracţiunii poate fi, de asemenea, persoana juridică, care, conform art.21 alin.2
CP, desfăşoară activitate de întreprinzător, în condiţiile expuse în alin.2 lit.a-c) ale aceluiaşi
articol.
 Conform art.16 CP, infracţiunea analizată este mai puţin gravă.
Articolul 230. POLUAREA AERULUI
Poluarea aerului cu depăşirea normelor stabilite, ca urmare a emisiei în atmosferă a
poluanţilor sau a încălcării regulilor de exploatare, sau a neutilizării utilajului, aparatajului,
instalaţiilor de purificare şi control al emisiilor în atmosferă, dacă aceasta a cauzat daune în
proporţii considerabile mediului, regnului animal sau vegetal, sănătăţii populaţiei ori a
provocat decesul persoanei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.230 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Regulile de păstrare a purităţii şi ameliorare a calităţii aerului atmosferic, de prevenire şi
reducere a efectelor nocive ale factorilor fizici, chimici, biologici, radioactivi şi de altă natură
asupra atmosferei sunt reglementate de Legea nr.1515 din 22.06.1993 privind mediul
înconjurător, Legea nr.1422 din 17.12.1997 privind protecţia aerului atmosferic, Hotărârea
Guvernului nr.474 din 29.08.1996 cu privire la reţeaua de observare şi control de laborator
asupra contaminării (poluării) mediului înconjurător cu substanţe radioactive, otrăvitoare şi
mijloace bacteriale pe teritoriul Republicii Moldova, de alte legi şi acte normative.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie protecţia mediului. Prin mediu se înţelege totalitatea
factorilor naturali (aer, ape, sol, subsol, păduri şi alte forme de vegetaţie, a faunei terestre şi
acvatice, a rezervaţiei monumentelor naturii etc.) şi a celor create de om (aşezările omeneşti şi a
altor factori de mediu apăruţi prin activităţi umane) care în strânsă interacţiune influenţează
echilibrul ecologic (raportul dintre organisme şi mediu, în care se dezvoltă şi trăiesc), determină
condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii.
Aerul este un amestec de azot şi oxigen de necesitate vitală pentru organismele aerobe, care
conţine şi mici cantităţi de alte gaze (argon, heliu, neon, cripton, xenon, radon, bioxid de carbon,
hidrogen), vapori de apă şi diverse particule.
Protecţia acestui mediu are ca scop păstrarea echilibrului ecologic, susţinerea şi ameliorarea
calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii de
viaţă şi de muncă tot mai bune pentru generaţiile actuale şi viitoare.
Obiectul secundar îl constituie sănătatea şi integritatea corporală a oamenilor şi economia
naţională.
3. Latura obiectivă constă în poluarea aerului cu depăşirea normelor stabilite, ca urmare a
emisiei în atmosferă a poluanţilor sau a încălcării regulilor de exploatare, sau a neutilizării
utilajului, aparatajului, instalaţiilor de purificare şi control al emisiilor în atmosferă, dacă aceasta
a cauzat daune în proporţii considerabile mediului, regnului animal sau vegetal, sănătăţii
populaţiei ori a provocat decesul persoanei. Ea se realizează prin acţiuni de evacuare (emisie,
eliminare) în atmosferă a substanţelor dăunătoare aflate în formă de gaze, vapori, aerosoli
(suspensie într-un gaz a unui corp solid sau lichid), particule solide.
4. Acţiunile, în sensul art.230 CP, constau în încălcarea regulilor de emisie în atmosferă a
poluanţilor sau a regulilor de exploatare sau neutralizare a utilajului, aparatajului, instalaţiilor de
purificare şi control al emisiilor în atmosferă, prevăzute de regulamente şi de alte acte normative.
Încălcarea regulilor de exploatare sau neutralizare a utilajului, aparatajului, instalaţiilor de
purificare şi control al emisiilor în atmosferă poate fi exprimată prin diferite acţiuni cum ar fi:
deconectarea staţiilor de purificare, schimbarea regimului de funcţionare a elementelor şi staţiilor
de purificare etc., care duc la emisia în atmosferă a poluanţilor sau la schimbarea calităţilor lor
naturale etc.
Prin inacţiune infracţiunea se săvârşeşte în cazul neschimbării la timp a filtrelor, nefolosirii
aparaturii de control, ignorării informaţiilor despre calitatea componentelor substanţelor emise în
aerul atmosferic etc.
 5. Pentru consumarea infracţiunii este necesar ca oricare din acţiunile respective să aducă
daune în proporţii considerabile mediului, regnului animal sau vegetal, sănătăţii populaţiei ori să
provoace decesul persoanei.
Daune în proporţii considerabile mediului, regnului animal sau vegetal pot fi considerate
formarea în aerul atmosferic a unor concentraţii de substanţe poluante, ce depăşesc normele
stabilite, schimbarea calităţii aerului, apariţia unor boli la plante sau animale şi pieirea
animalelor, păsărilor sau a unor specii de plante.
6. Cauzarea de daune sănătăţii populaţiei constă în absorbirea de către persoane a
substanţelor otrăvitoare din aer în timpul respiraţiei, contaminarea pielii sau a organelor
respiratorii ori a altor organe, care au cauzat vătămarea integrităţii de orice grad: vătămare
uşoară, medie sau gravă. Infracţiunea se consideră consumată de asemenea din momentul
decesului persoanei.
Deoarece componenţa de infracţiune este materială, e strict necesar să constatăm existenţa
legăturii cauzale între acţiunile sau inacţiunile indicate şi consecinţele survenite.
7. Latura subiectivă a infracţiunii poate fi realizată prin imprudenţă sau dubla formă de
vinovăţie. În cazul în care infractorul acţionează cu intenţie directă, în scopul slăbirii bazei
economice a ţării, acţiunile lui fiind îndreptate spre exterminarea oamenilor, vătămarea sănătăţii
lor, provocarea unor otrăviri sau răspândirea unor epidemii sau epizootii, acţiunile lui vor fi
calificate pe art.343 CP ca diversiune.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani, şi persoana juridică. În majoritatea cazurilor persoana fizică este subiect al infracţiunii în
cazul îndeplinirii sau neîndeplinirii de către ea a obligaţiunilor funcţionale cu privire la
respectarea regulilor de emisie în atmosferă a poluanţilor sau în cazul încălcării regulilor de
exploatare sau utilizare a utilajului, aparatajului, instalaţiilor de purificare şi control al emisiilor
în atmosferă.
Infracţiunea prevăzută de art.230 CP este mai puţin gravă (a se vedea art.16 CP).
Articolul 231. TĂIEREA ILEGALĂ A VEGETAŢIEI FORESTIERE
Tăierea ilegală a arborilor şi arbuştilor din fondul silvic sau din fondul ariilor naturale
protejate de stat, săvârşită:
a) de persoane responsabile de protecţia şi paza vegetaţiei forestiere;
b) în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 4
la 7 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.231 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Relaţiile ce apar în cadrul folosirii fondului forestier (silvic) sunt reglementate de
Constituţie, Codul silvic, adoptat prin Legea nr.887 din 21.06.1996, Legea nr.1007 din
30.10.1997 cu privire la evidenţa de stat a fondului forestier, Hotărârea Guvernului nr.106 din
27.02.1996 cu privire la măsurile de asigurare a ocrotirii pădurilor, perdelelor forestiere de
protecţie şi a altor plantaţii silvice, alte acte normative adoptate în conformitate cu acestea.
Scopul normei examinate constă în preîntâmpinarea distrugerii sau degradării vegetaţiei
forestiere din păduri, protecţia pădurilor ca patrimoniu naţional al RM şi importantă resursă
naturală.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie mediul şi, în particular, fondul forestier (silvic),
constituit din păduri, terenuri destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură,
producţie sau administraţie silvică, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele
silvice, şi fondul ariilor naturale protejate de stat. Fondul forestier (silvic) cuprinde toate
pădurile, indiferent de tipurile de proprietate şi forma de gospodărire. De asemenea, obiectul
infracţiunii îl constituie fondul ariilor naturale protejate de stat, din care fac parte perdelele
forestiere de protecţie, amplasate pe terenurile cu destinaţie agricolă, perdelele forestiere de
protecţie şi plantaţiile de arbori şi arbuşti situate de-a lungul căilor de comunicaţie, grupurile de
arbori (parcurile, silvoparcurile etc.) şi arborii aparte din perimetrul oraşelor, satelor şi altor
localităţi.
Pădurea reprezintă un element al landşaftului geografic, o unitate funcţională a biosferei,
compusă din comunitatea vegetaţiei forestiere (în care domină arborii şi arbuştii), păturii vii,
animalelor şi microorganismelor. Sunt considerate păduri terenurile acoperite cu vegetaţie
forestieră cu o suprafaţă de peste 0,1 ha.
Obiectul material îl constituie arborii şi arbuştii din fondul silvic sau din fondul ariilor
naturale protejate de stat.
3. Latura obiectivă se realizează prin acţiuni active de defrişare ilegală a arborilor şi
arbuştilor din fondul silvic sau din fondul ariilor naturale protejate de stat.
Defrişarea se poate realiza prin tăierea sau distrugerea intenţionată, până la nivelul de
încetare a creşterii arborilor sau arbuştilor.
Tăierea arborilor sau arbuştilor constă în separarea de la rădăcină; în scoaterea din pământ
a copacului în creştere sau uscat, arbuştilor sau lianelor cu ajutorul diferitelor instrumente,
aparate sau agregate. Tăierea se consideră ilegală când este efectuată fără permisiunea eliberată
de organul competent, sau nu din locul indicat în documentul de permisiune a tăierii lor, sau în
număr mai mare decât cel permis, sau a altor specii decât cele indicate în documentul de
permisiune, în altă perioadă de timp decât cea indicată în documentul de permisiune etc.
4. Distrugerea intenţionată a arborilor sau arbuştilor, până la nivelul de încetare a creşterii
lor, după caracterul său se asimilează cu tăierea arborilor sau arbuştilor din considerentele că
vegetaţia distrusă, care a încetat să crească, de facto, este exclusă din sistemul ecologic, îşi pierde
importanţa economică, în majoritatea cazurilor este sortită pieirii.
5. În cazul în care colectarea scoarţei sau sevei copacilor sau arbuştilor se efectuează aşa,
încât duce la degradarea în masă şi ireversibilă a lor, persoanele vinovate poartă răspundere în
temeiul art.231 CP.
6. Tăierea cu scop de însuşire a copacilor fructiferi, rari, decorativi ce cresc în livezi, în
grădinile sau gospodăriile oamenilor, necesită calificare ca infracţiune contra patrimoniului, şi nu
în temeiul art.231 CP.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie intenţionată, în ambele
sale modalităţi: intenţie directă sau indirectă.
8. Art.231 CP divizează subiecţii infracţiunii examinate în două grupuri: a) persoanele
responsabile de protecţia şi paza vegetaţiei forestiere; b) orice persoană fizică responsabilă, care
a atins la momentul săvârşirii infracţiunii vârsta de 16 ani şi a tăiat pădurea în proporţii mari.
Despre daune în proporţii mari a se vedea art.126 CP. Subiect al infracţiunii poate fi şi persoana
juridică.
Articolul 232. DISTRUGEREA SAU DETERIORAREA MASIVELOR
FORESTIERE
(1) Distrugerea sau deteriorarea în proporţii mari a masivelor forestiere în urma folosirii
imprudente a focului sau a unor surse de pericol sporit
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3
ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Distrugerea sau deteriorarea intenţionată în proporţii mari a masivelor forestiere
prin incendiere
se pedepseşte cu amendă de la 300 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 3 la 7 ani,
iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea
întreprinderii.
[Art.232 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
 1. Infracţiunea prevăzută de art.232 CP, ca şi cea prevăzută de art.231 CP, atentează la
interesele de protecţie şi folosirea efectivă şi raţională a masivelor forestiere. Cu privire la cadrul
legal a se vedea art.231 CP.
Noţiunea de masive forestiere a fost explicată în comentariul art.231 CP.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiuni de distrugere sau deteriorare în
proporţii mari a masivelor forestiere în urma folosirii imprudente a focului sau a unor surse de
pericol sporit.
Noţiunile de distrugere şi deteriorare au fost explicate în comentariile respective de la
art.187, 198, 231 CP.
3. Infracţiunea se consideră consumată din momentul distrugerii sau deteriorării masivelor
forestiere pe suprafeţe considerabile, când se cauzează daune în proporţii mari (despre daune în
proporţii mari a se vedea art.126 CP).
4. Art.232 alin.1 CP prevede două modalităţi de distrugere sau deteriorare a masivelor
forestiere: a) în urma folosirii imprudente a focului; b) în urma folosirii imprudente a altor surse
de pericol sporit.
Săvârşirea infracţiunii în urma folosirii imprudente a focului se poate exprima prin
nestingerea sau stingerea incompletă a focului sau rugurilor în pădure sau în apropierea
masivelor forestiere etc.
Distrugerea sau deteriorarea în proporţii mari a masivelor forestiere în urma folosirii altor
surse de pericol sporit se poate exprima prin folosirea sau comportarea neglijentă cu materialele
explozive, lichidele inflamabile, aparatajele electrice etc.
5. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de alin.1 art.232 CP se exprimă prin vinovăţie
din imprudenţă, a celei prevăzute de alin.2 art.232 CP - prin vinovăţie intenţionată în ambele
modalităţi: intenţie directă sau indirectă.
6. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
7. Componenţa infracţiunii prevăzute de art.232 CP este materială şi se consumă din
momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile: distrugerea sau deteriorarea în proporţii mari a
masivelor forestiere.
Articolul 233. VÂNATUL ILEGAL
Vânatul fără autorizaţia corespunzătoare fie în perioada interzisă, fie în locurile
interzise, fie cu unelte şi metode nepermise (braconajul), fie cu folosirea situaţiei de serviciu,
dacă acesta a cauzat daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3
ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.233 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Scopul articolului constă în protecţia cu mijloace juridico-penale a lumii animale de
vânatul ilegal, care se realizează de către diferite persoane şi în scopuri diferite prin prinderea sau
nimicirea animalelor care se află în starea lor naturală. Vânatul ilegal constituie cea mai des
întâlnită infracţiune ecologică. Cu toate acestea, în majoritatea absolută a cazurilor vânatul ilegal
se califică drept contravenţie administrativă şi se sancţionează conform Codului contravenţional.
Lumea animală, ca un component de bază al biocenozelor naturale, joacă un rol important
în menţinerea echilibrului ecologic. Cadrul juridic pentru asigurarea protecţiei eficiente şi
folosirii raţionale a resurselor regnului animal este reglementat de Legea nr.439-XIII din
27.04.1995 cu privire la Regnul animal, de alte acte normative.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie regnul animal în starea sa naturală.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie animalele sălbatice (animalele şi păsările) ce se
află în starea lor de libertate naturală, existenţa cărora nu este determinată de către om. Nu pot
constitui obiecte ale infracţiunii examinate animalele sau păsările sălbatice care se află în
crescătorii sau ferme de creştere a unor asemenea animale. În astfel de împrejurări, acţiunile
făptuitorilor ce vor vâna astfel de animale sau păsări vor fi calificate ca infracţiuni contra
patrimoniului.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiuni active. Vânătoarea, ca acţiune,
înseamnă căutarea, stârnirea, urmărirea, hăituirea, rănirea, uciderea sau capturarea vânatului sau
a oricărei alte activităţi care are ca scop dobândirea acestuia.
Conform art.23 al Legii Regnului animal, terenurile de vânătoare, modul de gestiune a
gospodăriei cinegetice, speciile de animale şi regulile vânatului sunt stabilite de Regulamentul
gospodăriei cinegetice, expuse în anexa nr.1. Controlul asupra acestui regulament este exercitat
de către Departamentul Protecţiei Mediului, Asociaţia de Stat pentru silvicultură "Moldsilva" şi
autorităţile administraţiei publice locale.
Vânatul se consideră ilegal în condiţiile şi împrejurările prevăzute de art.233 CP, când el se
efectuează fără autorizaţia corespunzătoare fie în perioada interzisă, fie în locurile interzise, fie
cu unelte şi metode nepermise (braconajul), fie cu folosirea situaţiei de serviciu, dacă aceasta a
cauzat daune în proporţii mari. Dispoziţia articolului este alternativă, de aceea latura obiectivă se
poate realiza atât în cazul existenţei tuturor prevederilor alternative prevăzute de acest articol, cât
şi în cazul realizării doar a uneia din ele.
Vânatul se consideră ilegal dacă este efectuat în alte perioade decât cele expres indicate în
art.33 al Anexei nr.1 la Legea Regnului animal. De exemplu, pe teritoriul republicii sunt stabilite
următoarele termene de vânătoare: vânătoarea de cerbi, elani şi mufloni - de la 1 septembrie până
la 31 decembrie; căpriori - de la 15 mai până la 15 octombrie; căprioare - de la 1 septembrie până
la 31 decembrie; iepuri - de la 1 noiembrie până la 31 decembrie; fazani - de la 1 octombrie până
la 31 decembrie etc.
4. Noţiunea de braconaj este reglementată de art.35 al Anexei indicate. Se consideră
vânătoare ilicită (braconaj) vânătoarea fără autorizaţie; fără autorizaţia de deţinere şi de folosire a
armei de vânătoare sau a carnetului de vânătoare; cu depăşirea normelor de recoltare a vânatului;
în locurile şi în termenele interzise; cu arme de vânătoare ce aparţin altor persoane fizice sau
juridice; cu folosirea arbaletelor, arcurilor, armelor cu ţeava ghintuită, fără zgomot, precum şi a
armelor de model militar, de calibru mic, cu excepţia folosirii în modul stabilit a armelor de
vânătoare cu ţeava ghintuită pentru împuşcarea animalelor copitate în scop de selecţie sau
dobândire a trofeelor; dobândirea animalelor cu folosirea chimicalelor toxice, repelentelor şi
imobilizantelor, cu excepţia cazurilor de izbucnire a epizootiilor, în modul prevăzut de legislaţie;
dobândirea animalelor cu folosirea mijloacelor, metodelor şi uneltelor considerate periculoase,
cum ar fi săparea gropilor pentru prins animalele, amplasarea cârligelor, clamelor, apucătoarelor;
instalarea laţurilor, capcanelor; urmărirea animalelor cu orice mijloace de transport (automobile,
motociclete, tractoare, elicoptere, avioane etc.); gonirea pe pojghiţă de gheaţă, pe zăpadă adâncă,
în foc, în apă; dezgroparea vizuinii; dobândirea animalelor aflate în primejdie (salvându-se de
incendiu, inundaţie etc.); strânsul ouălor, devastarea cuiburilor, adăposturilor bizamilor
(ondatrelor) etc.
5. Dauna se consideră în proporţii mari în funcţie de preţul animalelor dobândite (a se
vedea art.126 CP), de numărul animalelor şi cantitatea dobândită, de categoria şi speciile
animalelor dobândite (de exemplu, specii rare) etc.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
7. Subiect al infracţiunii este general: persoana fizică responsabilă, care a atins la momentul
săvârşirii infracţiunii vârsta de 16 ani, şi persoana juridică.
În cazul săvârşirii infracţiunii cu folosirea situaţiei de serviciu subiectul este special,
persoanele care au în atribuţiile lor de serviciu exercitarea controlului de stat asupra protecţiei şi
folosirii resurselor regnului animal şi anume colaboratorii Departamentului Protecţiei Mediului
şi ai autorităţilor administraţiei publice locale.
Articolul 234. ÎNDELETNICIREA ILEGALĂ CU PESCUITUL, VÂNATUL SAU CU
ALTE EXPLOATĂRI ALE APELOR
 Îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea
substanţelor explozive şi otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei, dacă
aceasta a cauzat daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 700 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani,
iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.234 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Reglementările juridice ale folosirii obiectivelor acvatice pentru necesităţile piscicole sau
vânătoreşti se conţin în Codul apelor, adoptat prin Legea nr.1532-XII din 22.06.1993, prin alte
legi şi acte normative.
Cadrul juridic pentru asigurarea protecţiei eficiente şi folosirii raţionale a resurselor
regnului animal este reglementat de Legea nr.439-XIII din 27.04.1995 cu privire la Regnul
animal.
2. Conform art.24-25 ale acestei legi, pescuitul industrial în bazinele acvatice naturale şi
artificiale se permite persoanelor fizice şi juridice, conform Regulamentului cu privire la
protecţia resurselor piscicole şi reglementarea pescuitului în bazinele piscicole, expuse în anexa
nr.2. Pescuitul sportiv şi de amatori este permis cetăţenilor în bazinele acvatice, cu excepţia celor
ale fondului ariilor naturale protejate de stat, crescătoriilor de peşti, şi se efectuează cu plată sau
gratuit, în baza autorizaţiei eliberate de către Inspecţia de Stat a Calităţii Mediului (pentru
bazinele acvatice naturale) şi de către uzufructuarii corespunzători (pentru bazinele artificiale),
conform regulamentului expus în anexa nr.2. În bazinele acvatice ale fondului ariilor naturale
protejate de stat (rezervaţii ştiinţifice şi peisagistice, parcuri naţionale, monumente ale naturii,
alte categorii de obiecte naturale) pescuitul se efectuează conform legislaţiei.
3. Conform art.26 al acestei legi, dobândirea de animale care nu constituie obiecte ale
vânatului şi pescuitului (melci, şerpi, broaşte etc.) se efectuează în baza autorizaţiei eliberate de
către Departamentul Protecţiei Mediului. În autorizaţie sunt indicate plata pentru reproducere,
speciile şi numărul de animale, vârsta, sexul şi termenele de dobândire.
Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie fondul piscicol (totalitatea populaţiei piscicole şi
a celorlalte resurse naturale de hrană constituite din flora şi fauna acvatică a bazinelor piscicole).
Fondul Unic de Stat al Apelor îl constituie râurile, lacurile naturale, lacurile de acumulare,
alte bazine de apă de suprafaţă şi izvoarele de apă, apele canalelor şi apele subterane.
4. Se consideră bazine piscicole apele naturale şi stătătoare de pe întreg teritoriul RM,
inclusiv marea teritorială, şi terenurile acoperite cu apă ca urmare a îndiguirilor sau barărilor de
văi - heleştee, iazuri, lacuri de acumulare - care servesc sau oferă condiţii pentru înmulţirea,
creşterea şi recoltarea peştelui, crustaceelor sau a altor vietăţi acvatice.
Sunt considerate ca făcând parte temporar din bazinele piscicole şi apele de pe zonele
inundabile, numai pe perioadele până la retragerea lor, dacă întrunesc condiţiile indicate.
Obiectul material îl formează reproducătorii, icrele, puietul, sturionii sub dimensiunile
legale etc.
5. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiuni active de îndeletnicire ilegală cu
pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive şi
otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei, dacă aceasta a cauzat daune în
proporţii mari.
Pescuitul, vânatul sau alte exploatări ilegale ale apelor pot fi realizate prin diverse
modalităţi: pescuitul electric, cu materii explozive sau otrăvitoare, precum şi cu substanţe
narcotice, reactive de orice fel; pescuitul reproducătorilor în timpul perioadei de prohibiţie prin
orice metode sau distrugerea icrelor de peşte în aceeaşi perioadă, în zonele de reproducere
naturală; pescuitul puietului sau al reproducătorilor de peşte din pepiniere sau crescătorii
piscicole în alte scopuri decât repopularea sau pescuitul industrial; pescuitul sturionilor sub
dimensiunea legală, în alte scopuri decât reproducerea; pescuitul cu năvoade, voloace, plase, ave,
prostovoale, vârşe etc. de către persoane fizice neautorizate; vânatul animalelor acvatice în
zonele interzise, în perioadele interzise, cu mijloace interzise sau a speciilor rare etc.
Cauzarea de daune în proporţii mari a fost explicată în comentariul art.126 CP.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează cu intenţie directă sau indirectă, iar în cazul
distrugerii icrelor de peşte - şi din imprudenţă.
7. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani, şi persoana juridică. Infracţiunea prevăzută de
art.234 CP este mai puţin gravă.
8. Promisiunea dinainte de a procura produsele pescuitului sau vânatului ilegal în condiţiile
expuse, procurarea mijloacelor sau oferirea lor pentru îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vânatul
sau cu alte exploatări ale apelor constituie complicitate la infracţiunea prevăzută de art.234 CP.
Articolul 235. ÎNCĂLCAREA REGIMULUI DE ADMINISTRARE ŞI PROTECŢIE
A FONDULUI ARIILOR NATURALE PROTEJATE DE STAT
Încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale protejate de
stat, dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune în proporţii mari sau a cauzat daune în
proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 3 la 5 ani, iar
persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.235 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Scopul acestei norme constă în asigurarea protecţiei unor teritorii şi obiecte excepţional
protejate de stat, prevenirea cauzării unor daune lor, lumii animale care le populează, pădurilor
sau altor vegetaţii care cresc pe aceste teritorii, protejarea diversităţii biologice. Cadrul juridic
pentru asigurarea protecţiei eficiente şi folosirii raţionale a fondului ariilor naturale protejate de
stat este reglementat de Legea nr.1538 din 25.02.1998 privind fondul ariilor naturale protejate
de stat, de alte acte normative.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie fondul ariilor naturale protejate de stat. Obiectul
material al infracţiunii îl constituie teritoriile naturale excepţional protejate de stat, adică acele
sectoare de pământ, suprafeţe de ape, de aer, în care sunt amplasate complexele şi obiectele cu o
destinaţie specială de protecţie a naturii, ştiinţifică, culturală, estetică, de ocrotire a sănătăţii etc.,
excluse complet sau parţial - prin hotărârile organelor puterii de stat - din folosinţă în gospodăria
naţională, fiind considerate drept obiecte ale culturii şi patrimoniului naţional.
3. Fondul ariilor naturale protejate de stat îl constituie rezervaţiile naturale de stat,
incluzând rezervaţiile biosferice, parcurile naturale naţionale, monumente ale naturii, parcurile-
dendrarii şi grădinile botanice, localităţile sanitaro-curative şi sanatoriile, care sunt asigurate cu o
protecţie excepţională din partea statului în interesul prezentei şi viitoarelor generaţii. În privinţa
fiecăruia din aceste obiecte se instaurează un regim special de protecţie. De exemplu, pe
teritoriul rezervaţiilor naturale se scot din folosinţă gospodărească complexele şi obiectele
naturale (pământul, apa, subsolul, lumea animală şi cea vegetală). Pe aceste teritorii este interzisă
orice activitate ce contravine sarcinilor şi destinaţiei rezervaţiilor, introducerii organismelor vii în
scopul aclimatizării lor, de asemenea este interzis accesul persoanelor fără permisiune specială.
4. Încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale protejate de
stat se realizează prin săvârşirea de acţiuni strict interzise de legislaţia şi de actele normative
respective, cum ar fi pătrunderea fără permisiune specială pe aceste teritorii, efectuarea unor
activităţi de gospodărire în zonele rezervaţiilor naturale şi ale parcurilor naţionale, activităţi de
exploatare şi extragere, dobândire a mineralelor, construirea şi dezvoltarea pe teritoriile
parcurilor naţionale a vilelor şi grădinilor, mişcarea şi parcarea mijloacelor de transport care nu
sunt legate de funcţionarea parcurilor naţionale, colectarea plantelor şi a altor elemente ale florei,
împrăştierea gunoiului sau depozitarea lui pe aceste teritorii, distrugerea monumentelor naturale
etc.
 5. Latura obiectivă a infracţiuni poate fi realizată şi prin inacţiune, atunci când persoanele
împuternicite (administraţia acestor teritorii şi obiecte) nu iau măsurile cuvenite pentru
asigurarea regimului protecţiei lor, de exemplu - nu trasează hotarele acestor teritorii, nu
instalează alte semne în vederea distincţiei lor etc.
6. Consecinţele infracţionale constau în: a) crearea pericolului cauzării de daune în
proporţii mari şi b) cauzarea de daune în proporţii mari.
Daunele în proporţii mari pot fi exprimate în daune materiale (a se vedea art.126 CP) şi în
altă formă, în funcţie de importanţa obiectelor asupra cărora se atentează: distrugerea sau
degradarea unor monumente distincte ale naturii (de exemplu, doborârea unui stejar de 500 ani,
luat sub protecţia statului, etc.), înrăutăţirea stării acestor obiecte şi teritorii, dobândirea pe aceste
teritorii a animalelor sălbatice sau a speciilor de vegetaţie rară etc. Dauna în proporţii mari este
determinată în fiecare caz aparte în funcţie de circumstanţele cauzei, de gradul de pierderi
ireparabile, de raportul dintre partea distrusă sau degradată a obiectului şi cea rămasă intactă,
mărimea cheltuielilor necesare pentru repararea sau restabilirea obiectelor sau teritoriilor distruse
sau degradate etc.
În cazul creării pericolului cauzării de daune în proporţii mari este necesar să constatăm ca
pericolul să fie real şi iminent.
Pentru existenţa componenţei de infracţiune este necesară în fiecare caz existenţa legăturii
cauzale între acţiunile făptuitorului şi survenirea sau pericolul survenirii consecinţelor
prejudiciabile: crearea pericolului cauzării de daune în proporţii mari sau cauzarea de daune în
proporţii mari.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează atât prin intenţie directă (persoana înţelege
că prin acţiunile sale încalcă regimul de administrare şi de protecţie a fondului ariilor naturale
protejate de stat, doreşte survenirea acestor consecinţe, de exemplu - să doboare copaci din
rezervaţiile naturale sau să distrugă plantele etc.), cât şi prin intenţie indirectă (persoana înţelege
că prin acţiunile sale încalcă acest regim şi admite în mod conştient cauzarea de daune în
proporţii mari fondului ariilor naturale protejate de stat sau are o atitudine indiferentă faţă de
consecinţele survenite).
8. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvârşirii
infracţiunii a atins vârsta de 16 ani, sau persoana juridică.
CAPITOLUL X
INFRACŢIUNI ECONOMICE
Articolul 236. FABRICAREA SAU PUNEREA ÎN CIRCULAŢIE A BANILOR FALŞI
SAU A TITLURILOR DE VALOARE FALSE
(1) Fabricarea în scopul punerii în circulaţie sau punerea în circulaţie a biletelor Băncii
Naţionale a Moldovei, a monedelor, a valutei străine, a hârtiilor de valoare de stat sau a altor
titluri de valoare false, utilizate pentru efectuarea plăţilor,
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) în proporţii mari
se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 20 de ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.236 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Redacţia dispoziţiei în raport cu varianta veche a normei penale privind fabricarea sau
punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false a suferit unele modificări, în
sensul includerii suplimentare ca obiect material al infracţiunii a hârtiilor de valoare de stat şi a
altor titluri de valoare şi al includerii de noi forme agravante - săvârşirea infracţiunii de către un
grup criminal organizat sau de către o organizaţie criminală, precum şi în proporţii mari.
Infracţiunea incriminată de art.236 nu se mai consideră o infracţiune contra statului, însă
aceasta nu poate fi interpretată ca o scădere a gradului prejudiciabil al faptelor infracţionale,
fapte care atentează la funcţionarea normală a sistemului financiar-bancar, a relaţiilor social-
economice.
Conform Decretului Preşedintelui RM din 24.11.1993 nr.200, începând cu 29.11.1993 în
RM a fost introdusă ca unic mijloc de plată moneda naţională - leul, egal cu 100 bani. Politica
monetară şi cea valutară în stat ţin de competenţa BNM care este unicul organ de emisiune a
monedei naţionale sub formă de bancnotă şi monedă metalică cu valoarea nominală respectivă.
2. Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie biletele (bancnotele) şi monedele
metalice ale Băncii Naţionale, bilete, monede ale valutei străine, hârtiile de valoare emise de
BNM ori de Guvern, precum şi alte titluri de valoare utilizate pentru efectuarea plăţilor, care sunt
falsificate (bonuri de trezorerie, obligaţii de stat).
Biletele de bancă (bancnotele) sunt în valoare nominală de 1, 5, 10, 20, 50, 100, 200, 500
lei, iar monedele metalice au valoarea de 1, 5, 10, 25, 50 bani.
Hârtii şi alte titluri de valoare, potrivit CC, se consideră acţiunile (art.163), obligaţiile
(art.163), cecul (art.1259), cambia (trata) şi biletul de ordin (art.1279), acreditivul (art.1280),
care se emit în numele statului de către BNM, Guvern, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
ori de către alte instituţii competente.
3. Latura obiectivă a infracţiunii presupune în primul rând o acţiune de fabricare falsă de
bilete (bancnote), monede metalice, hârtii ori titluri de valoare, valută străină prin operaţiuni de
contrafacere sau de alterare.
Prin contrafacere se înţelege confecţionarea, producerea, imitarea biletelor, monedelor,
hârtiilor ori a titlurilor de valoare respective, nu numaidecât ca acestea să fie perfect identice cu
originalul, ci e suficient ca ele să poată circula.
Alterarea constă în modificarea conţinutului sau a aspectului unei bancnote, monede, hârtii
ori titlu de valoare autentice, prin atribuirea unei valori mai mari comparativ cu valoarea iniţială
(schimbarea nominalului, culorii, greutăţii (la monede metalice), a semnelor originalului).
Pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii comentate este esenţial ca obiectul material
să se afle în mod legal în circuitul financiar sau monetar al ţării, să fie utilizat ca mijloc de plată
sau de schimb.
4. În cazul în care necorespunderea vădită a bancnotei false celei autentice exclude
participarea ei în circulaţie, precum şi alte circumstanţe denotă clar intenţia celui vinovat de
înşelare grosolană a unei persoane sau a unui cerc restrâns de persoane, profitând de anumite
condiţii (lipsa de iluminare, vederea slabă a persoanei înşelate, credulitatea acesteia etc.), astfel
de acţiuni pot fi încadrate în baza legii care prevede infracţiunea de escrocherie (HP CSJ nr.23
din 29.10.2001).
Fabricarea biletelor, monedelor, valutei străine, hârtiilor şi titlurilor de valoare false trebuie
să urmărească scopul punerii lor în circulaţie pentru efectuarea plăţilor. Infracţiunea se consideră
consumată din momentul fabricării chiar numai a unui singur exemplar, indiferent de faptul dacă
persoana a reuşit sau nu să-l pună în circulaţie.
5. Prin punere în circulaţie se are în vedere introducerea banilor falşi ori a titlurilor de
valoare false în circuitul monetar-financiar, ca mijloc de plată la achitarea pentru mărfuri,
servicii, la operarea schimbului, donaţiei, împrumutului etc. Punerea în circulaţie este un element
de sine stătător al infracţiunii prevăzute de art.236 alin.1 CP.
Punerea în circulaţie se consideră consumată chiar şi la introducerea în circuit numai a unei
singure bancnote ori a unui singur titlu de valoare false.
6. Infracţiunea de fabricare sau punere în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare
false poate fi săvârşită prin pregătire şi prin tentativă.
Tentativa există în situaţia în care acţiunea de falsificare începută a fost curmată înainte de
a se produce rezultatul din cauze independente de voinţa făptuitorului sau rezultatul nu s-a
produs fiindcă nu s-au obţinut banii şi titlurile de valoare false, ori cele obţinute sunt nereuşite,
necorespunzătoare într-atât, încât nu pot fi puse în circulaţie.
Procurarea hârtiei, vopselei, a altor mijloace pentru fabricarea banilor falşi se consideră ca
pregătire de săvârşirea infracţiunii (p.5 al HP CSJ Cu privire la practica judiciară în cauzele
penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi din 29.10.2001).
Deţinerea (posesia) de către făptuitor a banilor ori a titlurilor de valoare false în scop de
punere a lor în circulaţie se consideră pregătire pentru săvârşirea infracţiunii.
7. Practica judiciară de aplicare a art.84 CP vechi a demonstrat cazuri în care acţiunile de
falsificare şi punere în circulaţie a banilor falşi au fost apreciate ca înşelăciune şi încadrate ca
dobândire a avutului proprietarului prin escrocherie. O asemenea practică este greşită.
Fabricarea, în scopul punerii în circulaţie, precum şi punerea în circulaţie a banilor şi
titlurilor de valoare false, din primele acţiuni ale făptuitorului conţin elementele de a induce în
eroare alte persoane fizice ori juridice, conţine o formă specială de înşelăciune în domeniul
monetar sau bancar, prin care sunt obţinute venituri materiale, acţiuni cuprinse în dispoziţia
art.236 CP. Din acest punct de vedere calificarea acestor fapte şi ca un concurs de infracţiuni
(art.190 CP ) este de prisos.
O atare explicaţie se conţine şi în p.8 al HP CSJ nr.23 din 29.10.2001.
8. Subiectul. Infracţiunea de fabricare sau punere în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor
de valoare false, potrivit art.16 CP, este considerată gravă, iar în circumstanţe agravante -
deosebit de gravă. Sunt pasibile de răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii comentate
persoanele care îndeplinesc condiţiile cerute de lege şi au atins vârsta de 16 ani. Participaţia
poate avea loc în formă simplă ori în una complexă. Celelalte două forme ale participaţiei - grup
criminal organizat şi organizaţie criminală - sunt prevăzute de textul art.236 alin.2 lit.b) CP ca
circumstanţe separate prin care se săvârşeşte infracţiunea.
9. Infracţiunea prevăzută de art.236 CP se comite cu intenţie directă.
Fabricarea cu scop de punere în circulaţie ori punerea în circulaţie a banilor falşi, a
titlurilor de valoare false se consideră săvârşită repetat dacă aceste fapte au fost comise de sine
stătător sau împreună de două sau de mai multe ori, cu condiţia că persoana nu a fost
condamnată pentru vreuna din fapte şi nu a expirat termenul de tragere la răspundere penală. În
funcţie de intenţia făptuitorului, infracţiunea poate avea forma prelungită.
Nu pot fi recunoscute ca săvârşite în mod repetat acţiunile de fabricare ori procurare a unei
sume de bani falşi o singură dată şi care ulterior a fost pusă în circulaţie în timp şi de persoane
diferite. Astfel de acţiuni nu pot fi divizate în componenţe de infracţiuni separate, deoarece ele au
un caracter prelungit, se compun dintr-un şir de acţiuni criminale identice, sunt cuprinse de o
intenţie unică şi alcătuiesc în cumulul lor o singură infracţiune (p.9 al HP CSJ nr.23 din
23.10.2001).
10. Infracţiunea poate fi încadrată în baza art.236 lit.b) CP după semnele săvârşirii de către
un grup criminal sau de către o organizaţie criminală, dacă sunt prezente toate criteriile prevăzute
de art.art.46-47 CP.
11. Fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi ori a titlurilor de valoare false în
proporţii mari are loc atunci când suma acestora depăşeşte 500 unităţii convenţionale.
Articolul 237. FABRICAREA SAU PUNEREA ÎN CIRCULAŢIE A CARDURILOR
SAU A ALTOR INSTRUMENTE DE PLATĂ FALSE
(1) Fabricarea în scopul punerii în circulaţie sau punerea în circulaţie a cardurilor sau
a altor carnete de plată false, care nu constituie valută sau titluri de valoare, dar care
confirmă, stabilesc sau acordă drepturi sau obligaţii patrimoniale,
se pedepseşte cu amendă de la 200 la 700 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la 2
la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de un funcţionar ori alt salariat în exerciţiul funcţiunii;
 c) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
d) în proporţii mari
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.237 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul infracţiunii prevăzute de art.237 îl constituie relaţiile sociale din domeniul
activităţii bancare, în special efectuarea plăţilor cu carduri, care se desfăşoară prin BNM, prin
băncile comerciale şi prin filialele lor.
2. După conţinutul noţiunilor dispoziţiei, art.237 este asemănător cu art.236 CP; prin
urmare, şi fabricarea cardurilor şi a altor carnete de plată false în scopul punerii lor în
circulaţie poate avea loc prin contrafacere ori alterare (p.3 al comentariului de la art.236 CP).
3. Cardul (carte de plată) reprezintă un suport de informaţie standardizat, protejat şi
individualizat, utilizat de deţinător în modul prevăzut în obligaţiunile reciproce cu emitentul
cardului şi acceptat de comerciant în calitate de instrument de plată la procurarea de mărfuri,
consumul de servicii, obţinerea de numerar şi a altor servicii de ghişeu. Cardul se mai numeşte
portmoneu electronic. Cardurile se împart în următoarele grupuri:
a) carduri de debit (cărţi de debit);
b) carduri de credit (cărţi de credit);
c) carduri achitate anticipat;
d) carduri polifuncţionale, care îmbină funcţiile cardurilor enumerate în lit.a), b), c).
Cardurile sunt locale, spaţiul de utilizare a cărora este teritoriul RM, şi internaţionale
(VISA, MASTERCARD, EUROCARD etc.).
Cardul este individual. La emiterea lui se folosesc elemente de siguranţă şi de
individualizare. Persoana fizică ori juridică pe numele căreia este emis cardul se numeşte
deţinător. Aceasta trebuie să deţină un cont în una din băncile care emit carduri şi care face parte
din sistemul bancar de plăţi cu carduri.
Încărcarea cardului este o operaţiune cu card de tip portmoneu electronic având drept
rezultat majorarea soldului înregistrat în card cu o sumă de bani transferată dintr-un cont de
depozit al deţinătorului sau depusă de el în numerar.
Descărcarea cadrului este operaţiunea prin care soldul înregistrat în card se micşorează
până la zero.
La alte carnete de plată se referă documentele ce nu ţin de titluri de valoare, dar care conţin
obligaţiuni sau drepturi de a plăti sau a primi.
4. Prin punere în circulaţie a cardurilor se înţelege că:
a) deţinătorul întrebuinţează cardurile ca mijloc de plată la procurarea bunurilor sau la
consumul de servicii;
b) comercianţii (proprietarii de bunuri sau persoanele ce acordă servicii) acceptă cardurile
ca mijloc de plată pentru bunurile comercializate şi serviciile prestate.
Punerea în circulaţie se efectuează prin automate bancare. Se deosebesc două tipuri de
automate bancare:
a) distribuitorul automat de numerar denumit şi "Cash dispunsar" care este un dispozitiv
electromagnetic ce permite deţinătorului de a retrage disponibilul din cont sau sub formă de
numerar;
b) ghişeul automat de bancă denumit prescurtat ATM.
5. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Ca subiect al infracţiunii de fabricare sau punere în circulaţie a cardurilor sau a altor carnete
de plată false poate fi şi persoana juridică în cazul existenţei condiţiilor prevăzute de art.21 alin.2
lit.a), b), c) din prezentul cod.
6. După latura subiectivă infracţiunea se săvârşeşte numai cu intenţie.
 7. Fabricarea, în scop de punere în circulaţie, precum şi punerea în circulaţie a cardurilor
sau a altor carnete de plată false, se consideră săvârşită repetat dacă faptele infracţionale au fost
comise de două sau de mai multe ori şi pentru nici una din fapte persoana nu a fost condamnată
şi nu a expirat termenul de prescripţie.
8. Prin săvârşirea infracţiunii de un funcţionar ori alt salariat în exerciţiul funcţiunii se au
în vedere acţiuni ale persoanelor (inclusiv ale celor cu funcţii de răspundere) aflate în cadrul
statelor instituţiilor bancare ori al altor instituţii abilitate cu drepturi de emitent (banca emitentă -
bancă participantă într-un sistem bancar de plăţi cu carduri). În cazul săvârşirii infracţiunii de
fabricare sau punere în circulaţie a cardurilor sau a altor carnete de plată false de către persoanele
specificate în alin.2 lit.b) a articolului comentat poate avea loc concursul cu infracţiunile
prevăzute de cap.XV - Infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere şi de cap.XVI -
Infracţiuni săvârşite de persoanele care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte
organisme nestatale.
9. Săvârşirea infracţiunii de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
există atunci când grupului sau organizaţiei îi sunt caracteristice prevederile art.46-47 CP. În
lipsa acestor prevederi şi dacă la săvârşirea infracţiunii au participat două sau mai multe
persoane, are loc participaţia simplă ori complexă.
10. Infracţiunea se consideră săvârşită în proporţii mari dacă în cazul fabricării sau punerii
în circulaţie a cardurilor sau a altor carnete de plată false costul bunurilor obţinute sau al
serviciilor prestate depăşeşte suma de 500 unităţi convenţionale de amendă.
Articolul 238. DOBÂNDIREA CREDITULUI PRIN ÎNŞELĂCIUNE
Prezentarea cu bună-ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii unui credit sau
majorării sumei acestuia, sau obţinerii unui credit în condiţii avantajoase, dacă prin aceasta
au fost cauzate instituției financiare daune în mărime mai mare sau egală cu 500 unități
convenționale,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1500 la 3000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 6 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.238 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul infracţiunii de dobândire a creditului prin înşelăciune îl constituie relaţiile
sociale ce iau naştere şi se desfăşoară între creditor şi debitor, având la bază protecţia instituţiilor
bancare, asigurarea unei situaţii financiare stabile, precum şi protecţia intereselor creditorilor şi
debitorilor băncilor.
Pentru obţinerea unui credit bancar sunt necesare câteva condiţii: să fie asigurat, rambursat
la termen, utilizat în scopuri bine determinate.
2. Latura obiectivă a infracţiunii constă în prezentarea intenţionată instituţiei bancare de la
care se solicită creditul a informaţiilor false, necorespunzătoare situaţiei reale în scopul
determinării organului împuternicit de a adopta hotărârea de oferire a creditului ori de majorare a
proporţiei lui, ori obţinere a unor condiţii avantajoase cu privire la folosirea ori rambursarea
creditului.
3. Potrivit art.1236 CC, creditul bancar reprezintă un contract încheiat de o bancă (creditor)
care se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul
se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de
contract.
Credite pot fi oferite în următoarele scopuri:
- crearea unor fonduri fixe noi;
- extinderea, reconstrucţia şi reutilarea tehnică;
- acumularea rezervelor sezoniere de valori materiale - marfare;
- satisfacerea necesităţilor de consum ale populaţiei;
- răscumpărarea patrimoniului de stat etc.
Creditul bancar se divizează în: împrumuturi (credit) pe termen scurt - până la un an; pe
termen mediu - de la 1 până la 3 ani şi pe termen lung - mai mult de 3 ani.
 Pentru a obţine credit, debitorul (solicitantul) se adresează la bancă cu o solicitare
fundamentală în care arată:
- scopul bine determinat al creditului, suma, termenul de utilizare a creditului, termenele
concrete de achitare, precum şi o caracteristică sumară a măsurilor creditoare şi efectul
economic.
La cererea băncii se prezintă, împreună cu solicitarea, următoarele materiale spre
examinare:
- copii ale documentelor de fondare, statutelor, regulamentelor, contractelor de arendă,
certificatelor de înregistrare sau brevetelor, documente care legalizează dreptul de utilizare sau
posesie economică deplină a patrimoniului, legalizate notarial, paşaportul şi alte documente care
confirmă dreptul clientului de a primi credit;
- fundamentarea tehnico-economică a măsurii creditoare;
- copii ale contractelor, acordurilor şi ale altor documente referitoare la măsura creditoare
din contul încasărilor, în urma realizării căruia se preconizează amortizarea creditului solicitat;
- angajamentele privind asigurarea rambursării în timp util a creditului sub formele aplicate
în practica bancară.
În cazuri aparte banca poate cere debitorului şi alte documente.
Unul din documentele obligatorii este contractul de gaj.
Hotărârea cu privire la oferirea creditelor se adoptă de către bancă în baza analizei
solvabilităţii debitorului.
4. Prin prezentarea informaţiei false se are în vedere prezentarea documentelor menţionate
care conţin informaţii necorespunzătoare realităţii, informaţii denaturate cu privire nu numai la
situaţia economico-financiară a solicitantului (bilanţul, cheltuielile şi profitul, bunurile aflate în
proprietate ori gestionare), ci şi la procedura de constituire a persoanei juridice.
Prezentarea informaţiei false se face intenţionat şi se adresează instanţei bancare ce
urmează să adopte hotărârea de oferire a creditului.
5. Latura subiectivă exprimă atitudinea conştientă a făptuitorului de a induce în eroare
organele bancare în scopul obţinerii unui credit ori al majorării proporţiei creditului obţinut
anterior, ori al obţinerii unui credit cu condiţii avantajoase (volum, termen de rambursare,
mărimea dobânzii).
6. Subiecţi ai infracţiunii pot fi atât persoane fizice responsabile, care au atins vârsta de 16
ani, cât şi persoane juridice care întrunesc condiţiile prevăzute de lege.
Articolul 239. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CREDITARE
(1) Acordarea unui credit cu încălcarea intenţionată a regulilor de creditare, dacă prin
aceasta au fost cauzate instituţiei financiare daune în mărime mai mare sau egală cu 500
unități convenționale,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de pînă la 2 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani, iar persoana
juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceeaşi acţiune care:
a) a cauzat instituţiei financiare daune în proporţii deosebit de mari;
b) a condus la insolvabilitatea instituţiei financiare
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 3000 unități convenționale sau cu
închisoare de la 2 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.
[Art.239 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
 1. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care implică protecţia sistemului bancar
naţional, precum şi interesele persoanelor fizice şi juridice (deponenţi bancari) participante
active la acţiunile financiar-bancare din economie.
2. Latura obiectivă a infracţiunii este formată din acţiunile întreprinse de către funcţionarii
instituţiei bancare la acordarea creditului solicitat de către persoana fizică ori juridică, cu
încălcarea intenţionată a regulilor de creditare, în urma cărora instanţei financiar-bancare i se
cauzează daune în proporţii mari.
Prin acordare de credit se înţelege orice eliberare a mijloacelor băneşti persoanei cu
condiţia rambursării acestora, a plăţii dobânzii sau a altor plăţi pentru folosirea acestor mijloace.
3. Politica statului în problemele de acordare a creditelor ţine de competenţa BNM.
Potrivit Regulamentului cu privire la activitatea de creditare a băncilor care operează în
RM, aprobat prin hotărârea Consiliului de administraţie al BNM din 25.12.1997 nr.153 (MO nr.8
din 30.01.1998), sunt stabilite principiile de bază ale activităţii de creditare a băncilor:
- stabilirea şi menţinerea structurilor organizatorice;
- orientarea politicii creditoare a băncii;
- elaborarea metodelor analitice şi procedeelor administrative;
- determinarea sistemelor de control adecvate pentru evaluarea, dirijarea şi verificarea
riscului care rezultă din activităţile de creditare.
Fiecare instituţie bancară, abilitată cu dreptul de a desfăşura activitate de creditare,
stabileşte procedeele de executare a acestor prevederi prin regulamentele sale interne. Obiectivul
acestora este de a proteja activele băncii şi de a obţine un profit, asigurând totodată securitatea
depoziţiilor clienţilor.
Funcţiile personalului (funcţionarilor) băncii implicaţi în activitatea de creditare trebuie să
fie determinate de regulamente interne, aprobate în modul stabilit, în care să fie reflectate şi
definite clar obligaţiunile şi responsabilităţile acestora.
Conform p.3.5 din regulamentul menţionat, în procesul de aprobare, dreptul de a lua decizii
cu privire la cererile de acordare a creditelor se atribuie unui comitet special de credit, compus
dintr-un anumit număr de membri, dar nu mai puţin de 3 persoane. Orice tranzacţie (contract) de
credit poate fi încheiată numai cu avizul a cel puţin 3 persoane răspunzătoare din cadrul
instituţiei bancare.
Acordarea creditelor este reglementată şi de Regulamentul cu privire la creditele mari,
nr.3/09, aprobat prin hotărârea Consiliului de Administraţie al BNM din 01.12.1995 (MO nr.70
din 14.12.1995).
Dispoziţia art.239 CP este de blanchetă şi în acest sens la constatarea faptei infracţionale
urmează să se stabilească şi să se stipuleze concret în actele juridice ale organului de urmărire
penală ori instanţă de judecată - regulile de creditare care au fost încălcate de funcţionarul
instituţiei bancare.
4. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.239 CP prevede ca încălcarea intenţionată
a regulilor de creditare să cauzeze neapărat instituţiei financiare ce acordă creditul o daună
materială în proporţii mari (în sumă ce depăşeşte 500 de unităţi convenţionale de amendă la
momentul săvârşirii infracţiunii). Daună poate fi considerat rezultatul neobţinerii profitului
scontat prin neplata dobânzilor, prin nerambursarea în termenele stabilite a creditului eliberat ori
prin neprimirea altor plăţi stipulate în contractul de credit.
5. Latura subiectivă. Infracţiunea de încălcare a regulilor de creditare se săvârşeşte numai
prin intenţie directă şi indirectă (a se vedea comentariul de la art.17, 19 CP).
6. Subiect nemijlocit al acestei infracţiuni poate fi o persoană sau mai multe persoane fizice
pasibile de răspundere penală, care la momentul săvârşirii faptei au atins vârsta de 16 ani şi care
sunt salariate, conform contractelor de muncă ale instituţiei bancare ce a eliberat creditul, de
competenţa cărora ţine adoptarea hotărârii respective.
În cazul în care salariatul (funcţionarul) băncii este persoană cu funcţii de răspundere poate
avea loc concurs de infracţiuni prevăzute de art.239 şi de una sau mai multe infracţiuni prevăzute
de cap.XV şi XVI CP.
 7. Alin.2 art.239 CP stipulează situaţiile agravante prin care se încalcă regulile de creditare:
a) dacă acţiunile prevăzute de alin.1 au cauzat instituţiei financiare (băncii ori filialei
acesteia) daune în proporţii deosebit de mari, deci daune care la momentul săvârşirii infracţiunii
depăşesc suma de 1500 unităţi convenţionale de amendă;
b) dacă încălcarea intenţionată a regulilor de creditare la acordarea creditului au condus la
insolvabilitatea instituţiei financiare.
Procedura de declarare a instituţiilor financiare ca insolvabile este reglementată de Legea
insolvabilităţii nr.632-XV din 14.11.2001 (MO nr.139-140 din 15.11.2001); pentru existenţa
infracţiunii prevăzute de lit.b) alin.2 urmează ca în privinţa instanţei financiare să fie pornită în
modul prevăzut de lege procedura insolvabilităţii.
Articolul 240. UTILIZAREA CONTRAR DESTINAŢIEI A MIJLOACELOR DIN
ÎMPRUMUTURILE INTERNE SAU EXTERNE GARANTATE DE STAT
(1) Utilizarea contrar destinaţiei a mijloacelor din împrumuturile interne sau externe
garantate de stat, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă in mărime de la 150 la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceeaşi acţiune:
b) săvârşită de două sau mai multe persoane;
c) soldată cu daune în proporţii deosebit de mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.240 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Pericolul social al infracţiunii reiese din daunele cauzate sistemului financiar al statului.
În esenţă, în scopul autorizării contractării de împrumuturi de stat şi al acordării de garanţii de
stat pentru împrumuturi în temeiul acordurilor încheiate şi administrate de către MF al RM, a
fost adoptată la 18 iulie 1996 Legea privind datoria de stat şi garanţiile de stat nr.943-XIII (MO
nr.75-76/715 din 21 noiembrie 1996).
2. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl formează relaţiile sociale, a căror existenţă şi
desfăşurare normală este condiţionată de asigurarea sistemului financiar al statului. Obiectul
material îl constituie mijloacele băneşti, hârtiile de valoare, utilajele, care formează categoria
împrumuturilor.
3. Plafoanele datoriei de stat, inclusiv ale datoriei de stat interne şi datoriei de stat externe,
precum şi plafoanele garanţiilor de stat pentru împrumuturi la un moment dat, inclusiv
suspendarea procesului de acordare a garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe, se stabilesc
în legea bugetară anuală.
4. Contract (acord) de garanţie este contractul (acordul) încheiat între MF şi o instituţie
creditoare în vederea efectuării unei anumite plăţi în condiţiile specificate.
Contract (acord) de împrumut este contractul (acordul) prin care debitorul obţine mijloace
băneşti de la un creditor şi acceptă să ramburseze suma principală şi să plătească dobânda
aferentă în termenele convenite.
5. Beneficiarii de mijloace din împrumuturile de stat sau de garanţii de stat pentru
împrumuturi sunt obligaţi a utiliza şi rambursa aceste mijloace în conformitate cu contractele
încheiate cu MF. În caz de utilizare a mijloacelor contrar destinaţiei sau de nerambursare în
termen, împotriva beneficiarilor se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare (inclusiv
legea penală) şi de contractele încheiate.
6. Datoria de stat internă are ca instrument generator, printre altele, şi împrumuturile
contractate de la BNM şi de la instituţiile financiare din RM. Astfel, Guvernul, în persoana MF,
se autorizează să contracteze împrumuturi de la BNM şi de la instituţiile financiare din RM, în
limitele generale ale plafoanelor, prevăzute în legea bugetară anuală şi conform criteriilor
stabilite în Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548-XIII din 21 iulie 1995 (MO
nr.56-57/624 din 12 octombrie 1995). Mijloacele în monedă naţională obţinute din
împrumuturile de stat interne, contractate de MF în limitele plafoanelor stabilite de legea
bugetară anuală, se utilizează pentru: acoperirea deficitului bugetului de stat; stingerea datoriei
de stat interne, contractate anterior; acoperirea decalajului de casă în bugetul de stat; importul de
materie primă, resurse energetice şi de alte produse; acoperirea cheltuielilor rezultate din
emiterea împrumuturilor de stat interne; finanţarea proiectelor de investiţii.
7. Datoria de stat externă poate avea ca instrument generator şi împrumuturile de la
guvernele altor state, de la agenţiile guvernelor altor state; împrumuturile de la instituţii
financiare străine, organizaţii financiare internaţionale; alte împrumuturi bilaterale sau
multilaterale. Aceste prevederi nu pot fi aplicate în cazul procurării de valută şi al efectuării altor
tranzacţii între BNM şi FMI. Mijloacele obţinute din împrumuturile de stat externe se utilizează
pentru: acoperirea deficitului bugetului de stat; susţinerea balanţei de plăţi; finanţarea proiectelor
de investiţii pentru dezvoltarea domeniilor prioritare ale economiei; importul de materie primă,
resurse energetice şi de alte produse; onorarea obligaţiunilor asumate prin acordarea garanţiilor
de stat pentru împrumuturi; serviciul, refinanţarea şi reachiziţionarea datoriei contractate
anterior; finanţarea cheltuielilor legate de lichidarea consecinţelor calamităţilor naturale şi de alte
situaţii extraordinare; finanţarea cheltuielilor rezonabile legate de contractarea datoriei de stat
externe.
Ulterior sunt stabilite scopurile utilizării mijloacelor din împrumuturile de stat pentru
fiecare compartiment aparte.
8. În baza art.126 CP prin daună de proporţii mari se înţelege dauna ce depăşeşte de cinci
sute de ori mărimea unităţii convenţionale.
9. Raportul de cauzalitate între elementul material şi dauna cauzată constituie un semn
obligatoriu pentru existenţa răspunderii penale.
10. Conţinutul normativ este aderat la categoria celor materiale, adică infracţiunea se
consideră consumată din momentul cauzării unei daune în proporţii mari.
11. Latura subiectivă a acestei infracţiuni se manifestă prin vinovăţie în forma intenţiei
directe.
12. Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana fizică (responsabilă, vârsta de 16 ani), cât şi
persoana juridică (care practică activitate de antreprenoriat). În esenţă, calitatea specială a
persoanei fizice este determinată de posibilitatea încheierii unui contract (acord) de împrumut şi
de utilizarea lui conform destinaţiei.
13. Pornind de la art.31, în sensul art.240 alin.2 lit.a) CP, se consideră repetare săvârşirea a
două sau mai multor infracţiuni prevăzute de art.240 alin.1 CP, cu condiţia că persoana nu a fost
condamnată pentru vreuna din ele şi răspunde pentru întreg concursul de infracţiuni în cazul în
care nu au expirat termenele de prescripţie.
14. Săvârşirea infracţiunii de către două sau mai multe persoane presupune situaţia în care
aspectul obiectiv al incriminării este desfăşurat de către mai multe persoane în comun, cel puţin
două dintre care sunt descrise prin prisma semnelor subiectului infracţiunii prevăzute de art.240
CP. Cu alte cuvinte, apare situaţia incriminării unei participaţii simple (art.44 CP).
15. În baza art.126 CP, prin daună în proporţii deosebit de mari se înţelege dauna ce
depăşeşte de o mie cinci sute de ori mărimea unităţii convenţionale.
Articolul241. PRACTICAREA ILEGALĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR
(1) Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător, soldată cu obţinerea unui profit în
proporţii mari,
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu folosirea situaţiei de serviciu;
f) cu obţinerea unui profit în proporţii deosebit de mari
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl formează relaţiile sociale din domeniul
antreprenoriatului.
 2. Prin desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege: desfăşurarea
activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele autorizate; desfăşurarea
unor genuri de activitate interzise de legislaţie; desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin
intermediul filialelor, reprezentanţelor, sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor
comerciale şi altor unităţi neînregistrate în modul stabilit de legislaţie; desfăşurarea activităţii de
întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică şi fără indicarea în documente a
codurilor fiscale, în cazul în care folosirea sau indicarea lor este prevăzută de legislaţie, ori
desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine sau plastografiate (art.125
CP).
3. Relaţiile de antreprenoriat, indiferent de forma de proprietate şi genul de activitate, sunt
reglementate de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 3 ianuarie
1992 (M nr.2/33 din 28 februarie 1994), de legislaţia civilă şi de alte legi. Particularităţile
activităţii de antreprenoriat practicate de către persoanele juridice şi persoanele fizice străine sunt
reglementate de asemenea de legislaţia privind investiţiile străine. Relaţiile în care una dintre
părţi este persoană juridică sau persoană fizică străină sunt reglementate în temeiul condiţiilor
acordului internaţional, dacă acestea se deosebesc de normele stabilite de legislaţia autohtonă
privind antreprenoriatul.
4. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi stipulează (art.1) că "antreprenoriatul
este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor,
desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în
numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă
permanentă de venituri". Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu
este considerată antreprenoriat.
5. Potrivit art.27 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, întreprinzătorul este
obligat să înregistreze întreprinderea, filialele şi reprezentanţele, înfiinţate de către acesta pe
teritoriul RM, până la începerea activităţii lor economice, în conformitate cu Legea nr.1265-XIV
din 5 octombrie 2000 Cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor (MO
nr.31-34/109 din 22 martie 2001). Întreprinderea se înregistrează de CÎS a DTI la locul unde se
află sediul întreprinderii, precum şi în mod obligatoriu la organul fiscal pentru a i se atribui codul
fiscal în conformitate cu legislaţia în vigoare. Modificările din documentele de constituire care
nu sunt înregistrate în modul stabilit de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi se
consideră nevalabile, iar relaţiile juridice care au apărut ca urmare a acestor modificări pot fi
declarate nule.
6. Întreprinderea este în drept să practice orice genuri de activitate, cu excepţia celor
interzise de lege (art.10 al legii). Ea are dreptul să practice anumite genuri de activitate,
determinate de legislaţie, numai după ce a obţinut licenţa de stat pentru genul respectiv de
activitate. Licenţele de stat se eliberează de către Camera de Licenţiere sau de alte autorităţi
publice.
Licenţa constituie un act oficial, eliberat de autoritatea pentru licenţiere, ce atestă dreptul
titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă de timp determinată, genul de activitate
indicat în aceasta, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere (art.2 al Legii privind
licenţierea unor genuri de activitate nr.451-XV din 30 iulie 2001 - MO nr.108-109/836 din 6
septembrie 2001).
7. Activitatea, care este de la bun început ilegală în ceea ce priveşte conţinutul acesteia, spre
exemplu prostituţia, nu este supusă înregistrării şi nu este considerată activitate de întreprinzător.
Răspunderea pentru aceste fapte apare în baza altor conţinuturi normative.
8. Întreprinderea are dreptul de constituire a filialelor şi reprezentanţelor cu drept de a
deschide subconturi.
Filială se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, care este situată în altă parte şi
exercită unele din atribuţiile acesteia.
 Reprezentanţă se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, situată în altă parte şi
care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie, în numele acesteia, tranzacţii şi
înfăptuieşte alte acţiuni de drept.
Filialele şi reprezentanţele întreprinderii îşi desfăşoară activitatea sub firma întreprinderii.
Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată (reprezentanţă, sucursală, secţie, magazin,
depozit, unitate comercială etc.) a titularului de licenţă, în care va fi efectuată activitatea pe baza
licenţei obţinute, titularului de licenţă i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile
confirmă dreptul filialei sau ale altei subdiviziuni separate de a desfăşura activităţi pe baza
licenţei obţinute. În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă subdiviziune
separată, care va desfăşura activităţi conform licenţei obţinute, titularul este obligat să depună la
cameră o cerere referitoare la eliberarea unei copii de pe licenţă, precum şi alte documente
prevăzute expres de legislaţia în vigoare.
9. Marca comercială constituie cartea de vizită a produsului. Ea se consideră un indiciu
original în formă grafică, denumire, o deosebită îmbinare de litere şi cuvinte, care permit a
deosebi acelaşi tip de marfă produsă de diferiţi producători. Informaţia adusă consumatorului
privind produsele oferite se realizează prin elemente de identificare ale acestora, care se înscriu -
după caz - pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în documentele de însoţire a mărfii.
Producătorul este obligat să aplice pe produsele fabricate marca fabricii şi emblema
comercială, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie.
Marca fabricii include denumirea produsului, producătorul, adresa, numărul de telefon şi
faxul, standardul ori altă documentaţie tehnico-normativă cu care sunt conforme produsele
fabricate. La înregistrarea mărcii comerciale se eliberează un certificat care atestă prioritatea ei în
privinţa mărfii indicate.
Dreptul la folosirea emblemei comerciale poate fi transmis în cazul cesiunii emblemei
comerciale şi a licenţei ei unei alte persoane.
10. În baza art.27 alin.3 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, întreprinderea
se înregistrează în mod obligatoriu la organul fiscal pentru a i se atribui codul fiscal în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Atribuirea codului fiscal se efectuează de către IFS în baza "Cererii de atribuire a codului
fiscal". Forma şi conţinutul cererii depinde de categoriile persoanelor cărora li se atribuie codul
fiscal.
Codul fiscal prezintă un număr unic utilizat în scopuri fiscale. Drept cod fiscal, potrivit
Regulamentului MF nr.9 din 28 iunie 2001 Cu privire la atribuirea codului fiscal (MO nr.94-96
din 10 august 2001), pentru cetăţeanul RM poate fi utilizat numărul de identitate al cetăţeanului
din Registrul de stat al populaţiei RM. Pentru persoanele care nu au buletine de identitate codul
fiscal se formează din seria şi numărul paşaportului, iar dacă ele nu dispun nici de paşaport - din
seria şi numărul adeverinţei de naştere. Codul fiscal al cetăţeanului străin sau apatridului poate fi
similar cu numărul documentului ce-i atestă identitatea. Codul fiscal atribuit persoanei este trecut
în RFS.
Prin coduri fiscale plastografiate se înţeleg codurile fiscale falsificate. Străin se consideră
codul fiscal înregistrat pe numele altei persoane şi care n-a fost cesionat printr-un contract
licenţiat.
11. Problema vizând posibilitatea recunoaşterii activităţii de întreprinzător se soluţionează
în fiecare caz concret în funcţie de continuitatea şi intensitatea actelor săvârşite, de profitul
obţinut şi de alţi factori. Nu este considerată activitate de întreprinzător activitatea care constă în
acordarea de servicii întâmplător, în semn de răsplată vizând reparaţia automobilelor persoanelor
cunoscute.
12. Caracterul prejudiciabil al infracţiunii vizând desfăşurarea activităţii ilegale de
întreprinzător există numai în funcţie de consecinţa infracţională necesară a fi determinată
potrivit art.241 CP - obţinerea unui profit în proporţii mari (art.126 CP).
 Prin profit se înţelege un câştig, beneficiu, plusvaloarea obţinută. Cu alte cuvinte, venitul
adus de capitalul utilizat într-o întreprindere, reprezentând diferenţa dintre încasările efective şi
totalul cheltuielilor aferente, este profit.
13. Raportul de cauzalitate constituie un semn obligatoriu pentru existenţa răspunderii
penale
14. Conţinutul normativ este aderat la categoria celor materiale, adică infracţiunea se
consideră consumată din momentul obţinerii unui profit în proporţii mari.
15. Latura subiectivă a acestei infracţiuni apare în forma vinovăţiei intenţionate (intenţie
directă). Scopul este de profit.
16. În baza Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, antreprenor poate fi: orice
cetăţean al RM care nu este îngrădit în drepturi în modul stabilit de legislaţia în vigoare; un
cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare; un grup de cetăţeni sau de
apatrizi (un grup de parteneri) din care se constituie antreprenorul colectiv; orice persoană
juridică sau fizică în conformitate cu scopurile sale principale şi cu legislaţia.
Potrivit art.21 CP, la răspundere penală sunt atrase persoana fizică şi persoana juridică.
Persoana fizică trebuie să posede în mod obligatoriu semnul responsabilităţii şi vârstei de 16 ani
(subiect general - în cazul neînregistrării activităţii de antreprenoriat realizate, precum şi subiect
special - în cazul desfăşurării unei activităţi de întreprinzător legale, dar în privinţa unui gen de
activitate fără licenţa respectivă).
18. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane - a se vedea comentariul la
art.240 p.7 CP.
19. Săvârşirea infracţiunii cu folosirea situaţiei de serviciu presupune cazul aplicării
acesteia anume la săvârşirea acestor acte criminale. Dacă persoana cu funcţii de răspundere a
falsificat nişte acte oficiale, este vorba despre existenţa unui concurs de infracţiuni prevăzut de
art.241 şi 332 CP.
20. În baza art.46 CP grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-
au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.
Art.47 CP defineşte organizaţia criminală ca o reuniune de grupuri criminale organizate
într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei
şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale
organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi
juridice sau de a le controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese
economice, financiare sau politice.
21. În baza CP, prin practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător în proporţii deosebit
de mari trebuie înţeleasă activitatea realizată în mărime ce depăşeşte de o mie cinci sute de ori
mărimea unităţii convenţionale. Incriminarea acestei modalităţi agravante are loc doar în cazul
obţinerii unui profit în proporţii mari drept rezultat al activităţii ilegale de întreprinzător
(varianta-tip a infracţiunii).
22. Specific pentru săvârşirea infracţiunii cu obţinerea unui profit în proporţii deosebit de
mari, spre deosebire de cea stipulată la lit.e) a acestui alineat, este faptul determinării nu a
proporţiei de realizare a activităţii ilegale de întreprinzător, ci a proporţiei profitului obţinut din
această activitate ilegală.
Articolul 242. PSEUDOACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR
Pseudoactivitatea de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi fără intenţia de a
desfăşura activitatea de întreprinzător sau bancară pentru acoperirea genurilor activităţii de
întreprinzător ilicite, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.242 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale, a căror existenţă şi
desfăşurare sunt condiţionate de realizarea normală a activităţii de întreprinzător, adică de
activitatea de producţie, financiară şi de altă natură desfăşurată de către întreprinderi în baza
legii.
2. Procedura creării întreprinderilor, altor instituţii de antreprenoriat trebuie înţeleasă ca o
activitate care în mod obligatoriu include înregistrarea acestora în conformitate cu Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi. Încălcarea însă a ordinii de înregistrare a întreprinderii
sau eschivarea de la aceasta formează componenţa infracţiunii prevăzute de art.241 CP.
3. Crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura activitatea de întreprinzător sau
bancară presupune crearea întreprinderii fără intenţia de a realiza actele prevăzute de
documentele de constituire (statutul organizaţiei, contractul de constituire). Lipsa intenţiei de a
desfăşura activitatea de întreprinzător sau bancară se exprimă în neîndeplinirea obligaţiunilor
prevăzute în actele de constituire a întreprinderii, în timpul necesar şi suficient pentru realizarea
acestor obligaţiuni. Dacă a fost obţinut un credit ilegal în urma pseudoactivităţii de
întreprinzător, fapta trebuie calificată în baza unui concurs de infracţiuni prescris de art.238 şi
242 CP.
4. Consecinţa prejudiciabilă a infracţiunii constă în cauzarea unei daune în proporţii mari
(art.126 CP). Dauna mare poate consta atât în dauna reală cauzată, cât şi în venitul posibil.
Aprecierea daunei trebuie se întemeieze pe circumstanţele concrete ale faptei singulare.
5. Raportul de cauzalitate între elementul material al infracţiunii şi consecinţa
prejudiciabilă se impune ca un semn obligatoriu.
6. Specificul structurii laturii obiective a infracţiunii determină prezenţa unei componenţe
materiale. Infracţiunea se consideră consumată din momentul cauzării unei daune în proporţii
mari cetăţenilor, organizaţiilor sau statului.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă prin vinovăţie intenţionată în forma intenţiei
directe. Scopul pseudoactivităţii de întreprinzător este acoperirea genurilor activităţii de
întreprinzător ilicite, ceea ce ar însemna realizarea în numele întreprinderii a unor tranzacţii
fictive, constituind acoperirea pentru realizarea acestor genuri de activitate, care sunt penal
condamnabile, formează componenţa contravenţiei administrative sau a altei acţiuni interzise de
legislaţia în vigoare.
8. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, ajunsă la vârsta de 16 ani, care a
săvârşit anumite acţiuni ce au determinat crearea întreprinderii în scopul acoperirii genurilor
activităţii de întreprinzător ilicite. El nu este limitat la participanţii juridici ai întreprinderilor,
deoarece nu rareori ultimii nici nu sunt informaţi despre caracterul ilegal al acţiunilor săvârşite
de ei, desfăşurate în coordonare cu conducătorii de fapt ai întreprinderii. Ca subiect poate fi şi
persoana juridică în cazurile stipulate de art.21 CP.
Articolul 243. SPĂLAREA BANILOR
(1) Săvârşirea acţiunilor orientate fie spre atribuirea unui aspect legal sursei şi
provenienţei mijloacelor băneşti, a bunurilor sau a veniturilor obţinute ilicit în urma
săvârşirii infracţiunilor, fie spre tăinuirea, deghizarea sau denaturarea informaţiei privind
natura, originea, mişcarea, plasarea sau apartenenţa acestor mijloace băneşti, bunuri sau
venituri, despre care persoana ştie că provin din activitate infracţională; dobândirea, posesia
sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea unei infracţiuni,
participarea la orice asociere, înţelegere, complicitatea prin ajutor sau sfaturi în vederea
comiterii acţiunilor în cauză
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu folosirea situaţiei de serviciu
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1.000 la 5.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 4 la 7 ani.
 (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) în proporţii mari,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
[Art.243 modificat prin Legea nr.353-XV din 31.07.2003]
1. Instituirea normei penale în CP a fost dictată de necesitatea de armonizare a legislaţiei
naţionale cu legislaţia internaţională, în scopul prevenirii şi combaterii spălării banilor.
Obiectul infracţiunii îl formează relaţiile sociale care asigură desfăşurarea normală a
activităţii economice, precum şi a funcţionării sistemului financiar-bancar.
Noţiunea de spălare a banilor este definită în articolul 3 al Legii nr.633-XV cu privire la
prevenirea şi combaterea spălării banilor (MO nr.139-140 din 15.11.2001) prin acţiuni
premeditate, orientate fie spre atribuirea unui aspect legal sursei şi provenienţei mijloacelor
băneşti, a bunurilor sau a veniturilor obţinute ilicit în urma săvârşirii infracţiunilor, fie spre
tăinuirea, deghizarea (camuflarea) sau denaturarea informaţiei privind natura, originea, mişcarea,
plasarea sau apartenenţa acestor mijloace băneşti, bunuri sau venituri, despre care persoana ştie
că constituie venituri provenite din activitate infracţională, fie spre dobândirea, posesia sau
utilizarea de bunuri de care se ştie că provin din săvârşirea unei infracţiuni, fie spre participarea
la orice asociere, înţelegere, complicitate prin ajutor sau sfaturi în vederea comiterii acţiunilor în
cauză.
2. Din contextul noţiunii de spălare a banilor şi al sensului dispoziţiei art.243 CP, aceştia
trebuie să provină din rezultatul unei activităţi infracţionale.
Domeniul activităţii infracţionale în urma căreia au provenit banii ori bunurile nu au
însemnătate la formarea laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor. Printre acestea sunt
infracţiunile de sustragere a avutului proprietarului, de falsificare a monedelor şi a altor valori,
încălcarea regulilor de creditare, de bancrută frauduloasă, de trafic cu stupefiante ori cu fiinţe
umane, contrabanda, infracţiuni din domeniul corupţiei active şi pasive ş. a. De regulă, în
asemenea cazuri, va avea loc concursul uneia sau a mai multor infracţiuni din cele menţionate cu
infracţiunea de spălare a banilor.
3. Acţiunile de spălare a banilor se săvârşesc prin intermediul diferitelor organizaţii şi
persoane juridice sau fizice:
a) băncile, sucursalele băncilor străine, alte instituţii financiare şi filiale ale acestora;
b) burse de valori, alte burse, fonduri de investiţii, companii de asigurare, fiduciare, oficii
comerciale de dealeri şi brokeri, alte instituţii care execută operaţiuni de primire, transmitere,
înstrăinare, transport, transfer, schimb sau păstrare a mijloacelor financiare sau a bunurilor;
instituţii care legitimează ori înregistrează dreptul de proprietate; organe ce acordă asistenţă
juridică, notarială, contabilă, financiar-bancară şi orice alte persoane fizice şi juridice care
încheie tranzacţii în afara sistemului financiar-bancar;
c) cazinouri, localuri de odihnă înzestrate cu aparate pentru jocuri de noroc, instituţii care
organizează şi desfăşoară loterii sau jocuri de noroc.
4. Prin venituri obţinute ilicit se au în vedere mijloace financiare în monedă naţională sau
străină, bunuri, drepturi patrimoniale, obiecte ale proprietăţii intelectuale, obiecte ale proprietăţii
de altă natură, prevăzute de legislaţia civilă, obţinute în urma activităţii infracţionale.
5. Prin atribuirea unui aspect legal sursei şi provenienţei mijloacelor băneşti se înţeleg
tranzacţiile şi alte acţiuni ale persoanelor juridice sau fizice cu mijloacele financiare sau bunuri,
indiferent de forma de proprietate a persoanei şi de metoda de efectuare a operaţiunilor, având
drept scop transmiterea dreptului de proprietate, inclusiv:
a) importul, exportul din RM;
b) efectuarea de transferuri băneşti prin intermediul mandatelor poştale internaţionale;
c) primirea şi acordarea de credite financiare;
d) transferul diferitelor dobânzi, dividende şi al altor venituri obţinute în urma efectuării
depunerilor, investiţiilor, acordării creditelor şi efectuării altor operaţiuni legate de circulaţia
capitalului, a sumelor destinate achitării salariilor, pensiilor;
 e) depuneri în capitalul social al organizaţiei în scopul obţinerii veniturilor şi a dreptului de
participare la administrarea organizaţiei;
f) achiziţionarea valorilor mobiliare;
g) transferuri în scopul obţinerii dreptului de proprietate asupra bunurilor mobiliare şi
imobiliare.
6. Mijloace băneşti pot fi valuta naţională şi cea străină, titlurile sau hârtiile de valoare,
cecurile şi certificatele de depozit sau de depunător, libretele de economii, depunerile pe cartele
electronice de creditare şi alte documente de primire, înstrăinare, transferare, schimb sau păstrare
a acestora, care certifică dreptul de proprietate şi pot fi utilizate numai la prezentare.
7. Bunuri pot fi orice valori materiale, mobiliare sau imobiliare, precum şi acte juridice care
certifică dreptul de proprietate asupra acestora.
8. Acţiunile de tăinuire, deghizare, denaturare desemnează un ansamblu de fapte concrete
prin care subiectul infracţiunii de spălare a banilor conferă ori încearcă să confere unui bun,
rezultat din săvârşirea activităţii infracţionale, apartenenţa de legalitate, respectiv, faptul că bunul
sau valoarea respectivă a fost dobândită în urma unor afaceri şi operaţiuni legale.
Aceste acţiuni se pot materializa prin întocmirea în urma obţinerii de către subiect a
documentelor false privind provenienţa, apartenenţa, dispoziţia şi mişcarea proprietăţii, bunului
(întocmirea de facturi false, documente de transport fictive, firme-paravan, contracte fictive etc.).
Acţiunea de dobândire înseamnă deţinerea de către persoană, cu orice titlu, a bunului
despre care ştie că provine din săvârşirea unei infracţiuni.
Posesia sau utilizarea desemnează fapta unei persoane de a se bucura de un bun, de a-l
folosi, de a întrebuinţa un timp limitat sau nelimitat acest bun despre care ştie că provine din
activitate infracţională.
Prin asociere se are în vedere activitatea prin care se constituie un nucleu (un grup) sau o
structură cu scopul de a săvârşi infracţiunea de spălare a banilor. Participarea presupune faptul
că asocierea (grupul) există şi persoana manifestă voinţa de a face parte din nucleu sau structură.
9. Latura subiectivă a infracţiunii de spălare a banilor constă în vinovăţie sub forma
intenţiei directe, întrucât subiectul înfăptuieşte acţiuni concrete, cunoscând că bunurile (banii)
sunt un rezultat al săvârşirii de infracţiuni.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană care a atins vârsta de 16 ani în cazul
săvârşirii acţiunilor prevăzute de alin.1 art.243. În cazul săvârşirii acţiunilor prevăzute de alin.2
şi 3, subiect poate fi orice persoană care a atins vârsta de 14 ani.
În conformitate cu art.21 al prezentului cod, subiect al infracţiunii de spălare a banilor
poate fi şi persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător (a se vedea comentariul
de la art.21).
11. Alin.2 şi 3 stabilesc circumstanţe agravante ale acţiunilor de spălare a banilor.
Prin repetat se înţeleg faptele prevăzute de alin.1 săvârşite încă o dată sau de mai multe ori
cu condiţia că subiectul nu a fost condamnat pentru primele acţiuni.
Infracţiunea de spălare a banilor se poate manifesta şi prin acţiuni caracteristice
infracţiunilor prelungite, când subiectul urmăreşte o intenţie unică de a spăla o sumă respectivă şi
în acest scop întreprinde mai multe acţiuni infracţionale identice care în ansamblu alcătuiesc o
singură infracţiune.
12. Referitor la săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor de către două sau mai multe
persoane a se vedea comentariul de la art.44, 45 CP.
13. Având în vedere că spălarea banilor în cele mai multe cazuri se înfăptuieşte printr-un
complex de operaţiuni financiare (transferuri, tranzacţii) şi prin intermediul persoanelor juridice -
organizaţii cu drept de a executa operaţiuni financiare (menţionate în pct.3 al comentariului), ca
subiecţi ai infracţiunii pot fi implicaţi angajaţii din cadrul acestor organizaţii, care, efectuând
acţiunile respective, folosesc situaţia lor de serviciu. În asemenea cazuri acţiunile lor sunt
cuprinse în alin.2 lit.c) art.243. Practica demonstrează că pot fi subiecţi ai infracţiunii de spălare
a banilor atât autorii infracţiunilor prin care au fost dobândite mijloacele băneşti sau alte valori,
contrabandişti, traficanţi de droguri, de fiinţe umane, arme, muniţii, substanţe explozive,
participanţi ai jocurilor de noroc, proxeneţi, hoţi, corupţioneri etc., cât şi angajaţi ai persoanelor
juridice. În asemenea cazuri infracţiunea se săvârşeşte prin participaţie şi urmează a se încadra şi
conform lit.b) alin.2.
În cazul în care subiectul infracţiunii ca angajat al organizaţiei este şi persoană cu funcţii de
răspundere, poate avea loc şi un concurs de infracţiuni de spălare a banilor şi infracţiune
săvârşită de o persoană cu funcţie de răspundere, prevăzută de cap.XV CP.
14. Acţiunile de spălare a banilor, prevăzute la alin.3 litera a), se consideră săvârşite de un
grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală dacă sunt prezente elementele
constitutive stipulate în art.art.46, 47 CP (a se vedea comentariul de la aceste norme).
15. Săvârşirea operaţiunilor de spălare a banilor în proporţii mari presupune că tranzacţiile
şi alte acţiuni ale persoanelor juridice sau fizice cu mijloace financiare ori cu bunuri depăşesc
suma de 500 de unităţi convenţionale.
Articolul 244. EVAZIUNEA FISCALĂ A ÎNTREPRINDERILOR, INSTITUŢIILOR
ŞI ORGANIZAŢIILOR
(1) Evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor prin includerea în
documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date vădit denaturate privind veniturile
sau cheltuielile ori prin tăinuirea altor obiecte impozabile, dacă suma impozitului care trebuia
să fie plătit depăşeşte 500 unităţi convenţionale,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită repetat
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 1000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani, iar persoana
juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.244 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii este constituit din totalitatea de relaţii sociale care
asigură interesele statului în sfera financiară, adică în ceea ce priveşte formarea bugetului public
naţional pe calea încasării impozitelor, contribuţiilor la asigurări sociale şi a altor plăţi obligatorii
de la persoanele juridice. Relaţiile care asigură realizarea normală a funcţiilor de control asupra
încasării depline şi la timp a impozitelor formează obiectul nemijlocit adiacent. În calitate de
obiect material apar obiectele impozabile (inclusiv venitul) în evaluare bănească.
2. Lista datelor despre venituri şi cheltuieli necesare de a fi incluse în documentele
contabile pentru stabilirea cotei impozabile este determinată de actele normative conform Legii
privind bazele sistemului fiscal nr.1198-XII din 17 noiembrie 1992 (M nr.11/326 din 30
noiembrie 1992, republicată în MO nr.133-134 art.654 din 2 decembrie 1999) şi de actele
legislative vizând tipurile concrete de impozite.
Vădit denaturate sunt acele date incorecte, special modificate, referitoare la mărimea
veniturilor, cheltuielilor ori deducerilor necesare pentru calcularea impozitelor, precum şi datele
care reflectă incorect starea de fapt în forma ignorării unor informaţii importante.
Se consideră vădit denaturate datele incluse în documentele contabile, dacă ultimele sunt
pregătite spre prezentare la organele fiscale şi sunt întocmite într-o formă prestabilită.
3. Prin documente contabile se înţeleg conturile de evidenţă contabilă, incluse în planul de
acţiune, documentele justificative care se întocmesc pentru toate operaţiunile economice, precum
şi dările de seamă contabile (bilanţuri, dări de seamă privind veniturile şi cheltuielile, calcularea
impozitelor etc.).
Includerea în documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date vădit denaturate
privind veniturile sau cheltuielile ar însemna micşorarea ilegală a masei impozabile, a veniturilor
obţinute, majorarea cheltuielilor aferente acestora, calcularea vădit incorectă a cotei impozitelor
etc. Consideraţiunile generale vizând problema documentelor contabile sunt redate în Legea
contabilităţii nr.426-XIII din 4 aprilie 1995 (MO nr.28 din 25 mai 1995). La soluţionarea
chestiunii de stabilire a faptului că într-adevăr în documentele contabile, fiscale şi financiare se
conţin date vădit denaturate, trebuie constatată nu numai necorespunderea lor datelor din actele
justificative (de evidenţă primară), incluse în evidenţa contabilă, fiscală şi financiară, dar şi
necorespunderea acestor date cu veniturile şi cheltuielile reale, tipurile cărora sunt stabilite de
legislaţia fiscală.
4. Tăinuirea ar trebui înţeleasă în sensul larg al cuvântului, adică drept micşorare
(diminuare) a obiectului impozabil în documentele contabile şi neincludere în aceste documente
a obiectelor în cauză. De exemplu, neînregistrarea fondurilor primite gratuit de la terţe persoane
determină tăinuirea obiectului impunerii pe avere şi, respectiv, neachitarea acestuia, concomitent
nu vor fi achitate nici TVA, impozitul pe venit etc.
5. Urmarea prejudiciabilă sunt daunele în proporţii ce depăşesc valoarea de 500 unităţi
convenţionale.
6. Raportul de cauzalitate constituie un semn obligatoriu.
7. Izvorul de obţinere a veniturilor trebuie să poarte un caracter exclusiv legal. De aceea
componenţa infracţiunii în cauză nu include faptele orientate spre diminuarea veniturilor obţinute
din vânzarea drogurilor, substanţelor radioactive, spre contrabandă şi alte forme ale activităţii
ilegale de întreprinzător.
8. Evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor are un caracter material.
Consumarea infracţiunii depinde de modalitatea normativă reflectată în conţinutul legii penale.
Astfel, evaziunea fiscală, manifestată prin includerea în documentele contabile, fiscale sau
financiare a unor date vădit denaturate privind veniturile sau cheltuielile, se consideră
consumată din momentul prezentării la organele fiscale a documentaţiei corespunzătoare, fiind
expirate termenele de achitare a impozitului pentru perioada fiscală raportată. Data prezentării
documentelor de evidenţă fiscală trebuie considerată ziua transmiterii oficiale a ei organelor
fiscale. În cazul tăinuirii altor obiecte impozabile consumarea infracţiunii trebuie legată de
prezentarea la organele fiscale a unor date vădit denaturate privind alte obiecte impozabile (cu
excepţia datelor referitoare la venituri şi cheltuieli), precum şi de situaţia neprezentării acestora
în cazul în care aceasta o cere legea. În ambele cazuri se cere ca suma impozitului ce trebuia să
fie plătit să depăşească 500 unităţi convenţionale.
9. Dacă documentele contabile au fost denaturate, dar nu au fost prezentate la organele
fiscale ori timpul de prezentare nu a expirat, poate fi vorba despre o tentativă de infracţiune.
10. Latura subiectivă a infracţiunii presupune determinarea obligatorie a vinovăţiei în
forma intenţiei directe. Scopul şi motivul infracţiunii pot fi diferite şi asupra calificării
infracţiunii nu influenţează, dar sunt luate în seamă în procesul individualizării răspunderii şi
pedepsei penale.
11. Subiectul delictului fiscal poate să nu coincidă cu subiectul infracţiunii. În sensul
art.244 CP, subiect al impunerii poate fi numai persoana juridică, iar subiect al infracţiunii -
persoana juridică şi cea fizică responsabilă, ajunsă la vârsta de 16 ani şi care posedă anumite
calităţi speciale. În cadrul persoanei juridice actele vizând ţinerea evidenţei contabile,
autentificarea acesteia, prezentarea ei la organele fiscale sunt realizate de către conducătorii
întreprinderii, instituţiei şi organizaţiei, contabilii-şefi, contabili, precum şi de către alţi
funcţionari care îi înlocuiesc. Alte persoane pot fi supuse răspunderii penale doar în calitate de
complici ai infracţiunii (art.45 şi 244 CP).
12. Repetarea infracţiunii presupune săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute
de art.244 alin.1 CP, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu au
expirat termenele de prescripţie vizând tragerea la răspundere penală.

Articolul 245. ABUZURILE LA EMITEREA TITLURILOR DE VALOARE

(1) Includerea în prospectul emisiei sau în alte documente, în temeiul cărora se
înregistrează emisia titlurilor de valoare, a informaţiilor neautentice sau care pot induce în
eroare, aprobarea cu bună-ştiinţă a prospectului emisiei care conţine informaţii neautentice
sau care pot induce în eroare, precum şi aprobarea rezultatelor emisiei vădit neautentice, dacă
aceste acţiuni au cauzat daune în proporţii mari,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de pînă la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani, iar
persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi
convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni:
b) săvârşite de două sau mai multe persoane;
c) care au cauzat daune în proporţii deosebit de mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani, iar persoana juridică se
pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de
dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.245 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Pericolul social al infracţiunii prevăzute de art.245 CP constă în încălcarea intereselor
persoanelor investitoare, adică ale persoanelor care plasează banii în titluri de valoare, precum şi
a intereselor statului, care sunt asigurate pe baza ordinii stabilite de lege privind piaţa valorilor
mobiliare. Aceste relaţii sociale constituie obiectul nemijlocit al infracţiunii. În esenţă această
incriminare supune apărării relaţiile sociale cu caracter nou din sfera activităţii pe piaţa hârtiilor
de valoare, în particular - relaţiile sociale din sfera circuitului drepturilor şi obligaţiunilor care
rezultă din aceasta, permiţând a controla activitatea corporaţiilor şi a obţine anumite venituri. Ca
obiect material al infracţiunii pot apărea anumite documente care reflectă emisia valorilor
mobiliare (prospectul emisiei ori alte documente).
2. Elementul material poate fi reflectat prin includerea în prospectul emisiei sau în alte
documente, în temeiul cărora se înregistrează emisia titlurilor de valoare, a informaţiilor
neautentice sau care pot induce în eroare; aprobarea cu bună-ştiinţă a prospectului emisiei care
conţine informaţii neautentice sau care pot induce în eroare; aprobarea rezultatelor emisiei vădit
neautentice.
Prospect este un afiş, anunţ, scrisoare, pliant sau broşură în care se prezintă sumar planul
unei lucrări în curs de apariţie, calităţile acesteia, intenţiile unor instituţii sau ale unor
întreprinderi.
3. Potrivit Instrucţiunii privind modul de emisiune şi înregistrare de stat a valorilor
mobiliare (Anexa nr.1 la hotărârea Comisiei de Stat pentru piaţa hârtiilor de valoare nr.76-5 din
29 decembrie 1997 - MO nr.70-72/112 din 2 iulie 1999), emisia valorilor mobiliare constituie
totalitatea valorilor mobiliare ale unui emitent, care aparţin unei clase şi au acelaşi termen iniţial
şi final de plasare, iar emisiunea valorilor mobiliare este totalitatea acţiunilor ce urmează a fi
întreprinse de emitent în vederea plasării valorilor mobiliare.
4. Prin valoare mobiliară, reieşind din Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare din 18
noiembrie 1998, nr.199-XIV (MO nr.27-28/123 din 23 martie 1999), se înţelege acel titlu
financiar care confirmă drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane în raport cu
altă persoană, drepturi ce nu pot fi realizate sau transmise fără prezentarea acestui titlu financiar,
fără înscrierea respectivă în registrul deţinătorilor de valori mobiliare nominative ori în
documentele de evidenţă ale deţinătorului nominal al acestor valori mobiliare.
5. Emitent este persoana juridică sau autoritatea administraţiei publice, care emite valori
mobiliare şi îşi asumă obligaţii faţă de deţinătorii de valori mobiliare în vederea realizării
drepturilor conferite de valorile mobilare respective.
6. Condiţiile emisiunii şi circulaţiei valorilor mobiliare stabilite în oferta publică nu pot
crea avantaje unor investitori, în raport cu alţi investitori, la procurarea valorilor mobiliare.
Specimenul prospectului ofertei publice se stabileşte de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare. Pentru bănci şi alte instituţii financiare, prospectul ofertei publice se stabileşte de
către Comisia Naţională de comun acord cu BNM.
Prospectul ofertei publice trebuie să conţină: informaţia generală despre emitent;
specificarea stării financiare a emitentului; specificarea emisiunii preconizate a valorilor
mobiliare; declaraţia investiţională.
7. Informaţia privind emisiunea valorilor mobiliare constituie publicitate pe piaţa valorilor
mobiliare. În cadrul acesteia se interzice indicarea informaţiei neautentice sau eronate despre
activitatea emitentului, despre valorile mobiliare ale acestuia oferite public şi despre clauzele
ofertei publice.
În baza art.65 alin.1, 2 ale Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare, se interzice
manipularea pe piaţa valorilor mobiliare. Manipulare pe piaţa valorilor mobiliare se consideră
tranzacţionarea sau influenţarea tranzacţiilor cu valori mobiliare prin utilizarea informaţiei,
promisiunilor, pronosticurilor şi avizelor false şi eronate, denaturarea sau tăinuirea intenţionată a
informaţiei despre emitent sau despre valorile mobiliare ale acestuia etc.
8. Legiuitorul a formulat infracţiunea vizând abuzurile la emiterea hârtiilor de valoare ca
fiind o componenţă materială de infracţiune. Aceasta e recunoscută consumată, dacă survine o
urmare prejudiciabilă - cauzarea unei daune în proporţii mari cumpărătorilor titlurilor de valoare
sau altor persoane, mărimea cărora se determină în fiecare cauză concretă. Dauna prin aceste
acţiuni poate fi pricinuită nu numai persoanelor care au procurat hârtiile de valoare, dar şi celor
care, de exemplu, n-au putut să se folosească de dreptul lor (dacă acest drept este prevăzut de
lege sau de decizia emitentului) şi să procure hârtiile de valoare care ar aduce venit mare.
9. Latura subiectivă o constituie vinovăţia în forma intenţiei directe. Scopul şi motivul
infracţiunii nu au importanţă la calificarea faptei.
10. Poate fi subiect al infracţiunii orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani, în virtutea competenţei sale având dreptul de a include informaţia în prospectul emisiei,
a-l aproba sau a aproba rezultatele emisiei, adică dreptul legal, în virtutea actelor juridico-
normative sau actelor de constituire, de a include asemenea informaţii în documentele respective.
În marea majoritate a cazurilor a include în prospectul emisiei informaţii neautentice pot atât
gestionarii juridici ai Societăţilor pe Acţiuni, Underwriterului, Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, învestiţi cu împuterniciri de întocmire şi prezentare la organul de înregistrare a
prospectului emisiei, cât şi persoanele care execută de fapt aceste obligaţiuni, precum şi
colaboratorul organului de înregistrare. Răspunderea pentru veridicitatea informaţiei cuprinse în
prospectul ofertei publice şi alte documente, prezentate pentru înregistrarea ofertei publice, o
poartă emitentul valorilor mobiliare în conformitate cu legislaţia, precum şi underwriterul
acestuia, în conformitate cu contractul de underwriting. Pentru informaţia care se conţine în
darea de seamă privind rezultatele emisiunii valorilor mobiliare poartă responsabilitate
persoanele care au semnat darea de seamă în cauză. Înseşi Societăţile pe Acţiuni, Underwriterul
şi Comisia Naţională a Valorilor Mobilare pot apărea ca subiecţi ai infracţiunii şi în calitate de
persoane juridice.
11. Noţiunea de repetare a infracţiunii este expusă în comentariul la art.31 CP.
12. Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane adevereşte existenţa unei
participaţii simple (art.44 CP).
13. În baza art.126 CP, prin daună în proporţii deosebit de mare se înţelege acea pagubă
materială, care, evaluată în bani, depăşeşte suma de 1.500 unităţi convenţionale (mai mult de
30.000 lei).

Articolul 246. LIMITAREA CONCURENŢEI LIBERE

Limitarea concurenţei libere prin încheierea unui acord ilegal care prevede diviziunea
pieţei, limitarea accesului la piaţă, cu înlăturarea altor agenţi economici, majorarea sau
menţinerea preţurilor unice, faptă săvârşită cu aplicarea violenţei,
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.246 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. În domeniul concurenţei, statul promovează o politică de asigurare a activităţii de
întreprinzător libere şi de protecţie a concurenţei loiale (art.3 al Legii cu privire la protecţia
concurenţei nr.1103-XIV din 30 iunie 2000 - MO nr.166-168/1205 din 31 decembrie 2000).
2. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl formează relaţiile sociale, a căror apărare este
condiţionată de realizarea activităţii economice în general, de respectarea regulilor de concurenţă
pe piaţă, adică relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea cinstită a raporturilor economice,
apărarea intereselor producătorilor şi ale consumatorilor împotriva faptelor de concurenţă
neloială.
3. Concurenţa este întrecerea în care acţiunile independente ale agenţilor economici
limitează efectiv posibilitatea fiecăruia dintre ei de a exercita influenţă unilaterală asupra
condiţiilor generale de circulaţie a mărfii pe piaţa respectivă. Limitarea concurenţei libere constă
în: încheierea unui acord ilegal care prevede diviziunea pieţei; limitarea accesului la piaţă;
înlăturarea altor agenţi economici; majorarea sau menţinerea preţurilor unice.
Concurenţă neloială înseamnă acţiunile agentului economic de a obţine avantaje
neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, ceea ce contravine legislaţiei cu privire la protecţia
concurenţei, aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici sau poate prejudicia
reputaţia lor în afaceri.
4. Piaţă de mărfuri este sfera de circulaţie a mărfurilor cu aceeaşi valoare de consum pe
teritoriul RM, adică sfera de circulaţie a mărfurilor care nu au echivalent sau mărfuri de înlocuit
pe teritoriul RM, determinată de posibilitatea economică a cumpărătorului de a procura marfa pe
un anumit teritoriu şi lipsa acestor posibilităţi în afara acestor limite.
5. Agenţi economici sunt considerate persoanele fizice şi juridice, inclusiv străine, care
desfăşoară activitate de întreprinzător.
6. Prin situaţie dominantă pe piaţă trebuie înţeleasă situaţia exclusivă a agentului economic
pe piaţa de mărfuri, care îi dă acestuia, singur sau împreună cu alţi agenţi economici,
posibilitatea de a exercita influenţă decisivă asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfii pe
piaţa respectivă sau de a împiedica accesul pe piaţă al unor alţi agenţi economici (modalităţi
normative prevăzute şi de dispoziţia art.246 CP).
7. Infracţiunea se consideră consumată din momentul săvârşirii acţiunilor care formează
aspectul obiectiv al incriminării.
8. Metoda de realizare a elementului material - aplicarea violenţei - este un semn
obligatoriu al aspectului obiectiv al infracţiunii. Violenţa poate fi exprimată în provocarea unor
lovituri, leziuni corporale uşoare sau medii. În situaţia cauzării unor vătămări grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii ori provocării morţii persoanei, fapta va fi interpretată în baza unui
concurs de infracţiuni.
9. Latura subiectivă a infracţiunii o constituie vinovăţia în forma intenţiei directe. Scopul ar
fi nepermiterea, limitarea şi înlăturarea ori compensarea unor cheltuieli neîntemeiate, sau
obţinerea unui venit suplimentar prin influenţa ilegală asupra concurenţilor. Motivele pot fi cele
mai variate.
10. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care în baza situaţiei de
serviciu sau a puterii şi statutului juridic în sfera antreprenoriatului poate realiza actele ce
formează latura obiectivă a infracţiunii, adică persoanele împuternicite a lua decizii ori
persoanele care apar în numele subiectului economic dominant sau din partea organului de stat în
calitate de conducător, persoană cu funcţii de răspundere sau altă persoană împuternicită. Subiect
al infracţiunii, în baza art.21 alin.(3) CP, poate fi şi persoana juridică.
Articolul 247. CONSTRÂNGEREA DE A ÎNCHEIA O TRANZACŢIE SAU DE A
REFUZA ÎNCHEIEREA EI
 (1) Constrângerea de a încheia o tranzacţie sau de a refuza încheierea ei, însoţită de
ameninţări cu aplicarea violenţei, cu nimicirea sau deteriorarea bunurilor, precum şi cu
răspândirea unor informaţii care ar cauza daune considerabile drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanei sau rudelor ei apropiate, în lipsa semnelor de şantaj,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) cu aplicarea violenţei;
c) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl formează relaţiile sociale, a căror existenţă şi
desfăşurare normală sunt condiţionate de apărarea regulilor civile privind încheierea de tranzacţii
(convenţii), precum şi de apărarea intereselor legitime ale cetăţenilor. În particular, influenţa
criminală este orientată împotriva libertăţii manifestării voinţei părţii vătămate. În calitatea
obiectului nemijlocit adiacent la săvârşirea infracţiunilor concrete pot apărea relaţiile sociale care
asigură sănătatea persoanei, inviolabilitatea corporală a acesteia, cinstea, onoarea şi alte valori
sociale.
2. În mod formal conţinutul normativ al incriminării include constrângerea la încheierea
(refuzul de a încheia) tranzacţiei indiferent de forma lor - verbală sau scrisă (simplă sau
notarială). Cu toate acestea, influenţei criminale sunt supuşi preponderent participanţii potenţiali
ai tranzacţiilor scrise.
3. Convenţie (tranzacţie) sunt actele săvârşite de către cetăţeni sau organizaţii în scopul de
a naşte, modifica sau stinge drepturi sau obligaţiuni civile.
Ca oricare alt act volitiv, tranzacţia ia forma unei acţiuni determinate: semnarea
contractului, perfectarea notarială, eliberarea procurii (împuternicirii), întocmirea testamentului
etc.
4. În baza celor expuse, prin constrângerea de a încheia (refuza încheierea) tranzacţia
trebuie să înţelegem actele orientate spre reprimarea (supunerea) voinţei participantului potenţial
al tranzacţiei, cu scopul de a-l impune să comită faptele necesare infractorului. Cu alte cuvinte,
constrângere este influenţa activă asupra părţii vătămate în scopul de a o impune, în ciuda
dorinţei acesteia, de a încheia o anumită tranzacţie sau de a refuza încheierea ei.
5. Metodele posibile de acordare a influenţei sunt stipulate în art.247 alin.1 CP:
ameninţarea cu aplicarea violenţei; ameninţarea cu nimicirea sau deteriorarea bunurilor;
ameninţarea cu răspândirea unor informaţii care ar cauza daune considerabile drepturilor şi
intereselor ocrotite de lege ale persoanei sau rudelor ei apropiate.
6. Prin ameninţarea cu aplicarea violenţei înţelegem acţiuni (cuvinte, gesturi) care în mod
real demonstrează tendinţa aplicării ei faţă de subiectul viitoarei tranzacţii sau de rudele acesteia.
Aplicarea nemijlocită a acestei violenţe cade sub incidenţa art.247 alin.2 CP. Însă dacă, drept
rezultat al actelor de violenţă, victimei i-au fost cauzate leziuni corporale grave, fapta necesită a
fi interpretată în baza unui concurs de infracţiuni (art.247, 151 CP).
7. Ameninţarea cu nimicirea sau deteriorarea bunurilor constă în înaintarea cerinţelor
corespunzătoare faţă de obiectele imobiliare, transport, animalele casnice etc., care aparţin
persoanei constrânse la încheierea (refuzul încheierii) tranzacţiei sau rudelor acesteia. Dacă a
avut loc realizarea nimicirii sau deteriorării acestui avut, asemenea fapte trebuie calificate
suplimentar şi în baza art.197 CP.
8. Ameninţarea cu răspândirea unor informaţii care ar cauza daune considerabile
drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanei sau rudelor ei apropiate poate avea ca
bază cunoaşterea de către infractor a unor fapte diverse din viaţă, divulgarea cărora nu este
dorită. Spre exemplu, acestea pot avea referiri la momentul adopţiei, relaţiilor în afara familiei,
deficienţelor fizice şi psihice etc.
 9. Prin rude ale victimei (art.134 CP) trebuie să înţelegem rudele apropiate (părinţii, copiii,
tutorii, cei înfiaţi, fraţii şi surorile, bunica, bunicul, nepoţii, soţii), precum şi alte persoane, viaţa,
sănătatea cărora sunt importante pentru partea vătămată în virtutea unor circumstanţe de viaţă
create.
10. Ameninţarea şi aplicarea violenţei sunt semne constitutive şi ale şantajului (art.189 CP),
însă comparativ cu infracţiunea analizată, acestea sunt orientate nu spre încheierea constrânsă a
tranzacţiei, dar spre transmiterea avutului străin, drepturilor asupra lui sau săvârşirea altor acte
fără perfectarea lor juridică corespunzătoare. Acţiunile săvârşite sunt calificabile ca şantaj în
acele cazuri, în care e vorba de acţiuni cu caracter patrimonial, care pricinuiesc daune materiale
proprietarului sau posesorului. Acţiunile care conţin concomitent semnele ambelor infracţiuni
urmează să fie calificate în baza art.189 CP.
11. Legiuitorul a formulat în sensul art.247 CP o componenţă materială de infracţiune,
legând momentul consumării ei de cauzarea unor daune considerabile drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanei sau rudelor ei apropiate.
12. Latura subiectivă a infracţiunii este exprimată prin vinovăţie în forma intenţiei directe.
Scopul făptuitorului poate consta în primirea averii şi diferitelor prerogative pe calea încheierii
prin constrângere a tranzacţiilor, însă la calificarea faptei în mod penal scopul şi motivul nu
constituie semne obligatorii. Totuşi art.247 CP are în vedere acele situaţii, în care constrângerea
la încheierea tranzacţiei nu este orientată spre îmbogăţire pe contul pricinuirii daunei materiale
părţii vătămate. Dacă se constată că, drept rezultat al constrângerii, partea vătămată a încheiat o
tranzacţie care a determinat cauzarea unei daune materiale sie, acţiunile vinovatului trebuie
calificate nu conform art.247 CP, dar ca şantaj.
13. Subiectul infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. Spre exemplu, conducătorul (persoana cu funcţii de
răspundere) întreprinderii, controlată de structurile criminale.
14. Noţiunea de repetare a infracţiunii a fost expusă în comentariul la art.31 CP.
15. Violenţa presupune aplicarea loviturilor, leziunilor corporale până la gradul celor grave.
Dacă drept rezultat al aplicării violenţei survine leziunea corporală gravă sau moartea persoanei,
fapta trebuie calificată în baza unui concurs de infracţiuni.
16. Sensul sintagmei de săvârşire a infracţiunii de un grup criminal organizat sau de o
organizaţie criminală a fost explicat în comentariul la art.46, 47 CP.
Articolul 248. CONTRABANDA
(1) Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a
altor valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin
ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a
documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare
neautentică în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a substanţelor narcotice,
psihotrope, cu efecte puternice, toxice, otrăvitoare, radioactive şi explozive, precum şi a
deşeurilor nocive, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin ascundere în locuri
special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a
mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în
documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
3000 la 5000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea întreprinderii.
(3) Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a armamentului, a
dispozitivelor explozive, a muniţiilor, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el, prin
ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a
documentelor sau a mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare
neautentică în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 4 la 6 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
5000 la 10000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea întreprinderii.
(4) Trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a valorilor culturale,
eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le de el prin ascundere în locuri special pregătite
sau adaptate în acest scop, precum şi nereturnarea pe teritoriul vamal al Republicii Moldova a
valorilor culturale scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea lor este obligatorie,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 8 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
(5) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2), (3) sau (4), săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) de o persoană cu funcţie de răspundere, cu folosirea situaţiei de serviciu;
d) în proporţii deosebit de mari,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.248 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Regimul juridic vamal cuprinde totalitatea normelor prevăzute în legislaţia internă ce se
aplică în cadrul procedurii de vămuire a mărfurilor, norme cuprinse de CV, de Legea cu privire
la tariful vamal, de alte acte normative şi acorduri internaţionale în domeniul vamal, la care RM
este parte.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la regimul vamal, relaţii a
căror desfăşurare normală şi dezvoltare este condiţionată de respectarea regulilor impuse de lege
privind controlul vamal de mărfuri sau de alte bunuri.
3. Latura obiectivă a infracţiunii de contrabandă este descrisă în dispoziţia normei penale şi
constă în trecerea peste frontiera vamală a RM a mărfurilor, obiectelor şi a altor valori în
proporţii mari, eludându-se controlul vamal, ori tăinuindu-le de el, prin ascundere în locuri
special pregătite sau adaptate în acest scop, ori cu folosirea frauduloasă a documentelor sau a
mijloacelor de identificare vamală, ori prin nedeclarare sau declarare neautentică în documentele
vamale sau în alte documente de trecere a frontierei.
4. Prin frontieră vamală se înţelege linia de demarcaţie a teritoriului RM de teritoriul
statelor vecine, linie care corespunde frontierei de stat a RM (art.4 CV), precum şi perimetrul
zonelor libere şi al depozitelor vamale libere. Pe perimetrul frontierei vamale sunt amplasate
posturi (puncte) şi birouri vamale ca unităţi ale organului vamal în care pot fi perfectate în
totalitate sau în parte formalităţile prevăzute de reglementările vamale. La frontiera vamală, în
locul unde se efectuează operaţiunile de vămuire, în locul amplasării organului vamal, precum şi
în alte locuri stabilite de Departamentul Controlului vamal, sunt create zone de control vamal,
prin care în mod obligatoriu urmează să se efectueze trecerea frontierei vamale. Ieşirea din
această zonă echivalează cu trecerea vămii.
5. Prin trecere a frontierei vamale se înţelege introducerea şi scoaterea de pe teritoriul
vamal al RM a mărfurilor şi mijloacelor de transport, inclusiv prin expedieri poştale
internaţionale prin conducte şi prin linii de transport electric. Trecere a frontierei vamale are loc
şi în cazul introducerii ori scoaterii mărfurilor din teritoriul zonelor libere pe cealaltă parte a
teritoriului vamal al RM.
 6. Prin mărfuri, obiecte şi alte valori se înţeleg lucrurile aflate în sfera patrimonială a
persoanei (făptuitorului) şi pentru care legea stabileşte un regim vamal la trecerea lor peste
frontiera de stat.
Prin noţiunea de mărfuri Codul vamal (art.1 alin.1) denumeşte orice bun mobil: obiecte şi
alte valori, inclusiv valori valutare (valută străină şi monedă naţională în numerar, documente de
plată şi valori mobiliare exprimate în valută străină şi monedă naţională), gaze naturale, energie
electrică, termică, alt fel de energie, precum şi mijloace de transport, cu excepţia mijloacelor
folosite pentru transportul internaţional de pasageri şi mărfuri, containere.
7. Eludare a controlului vamal înseamnă trecerea frontierei vamale (intrarea sau ieşirea din
ţară) prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal.
Controlul vamal constă în efectuarea de către autoritatea vamală a operaţiunilor de
verificare a mărfurilor, a existenţei şi autenticităţii documentelor; examinarea evidenţelor
financiar-contabile şi a altor înscrisuri ale titularilor de operaţiuni, controlul mijloacelor de
transport, controlul bagajelor şi al altor mărfuri transportate sau aflate asupra persoanelor;
efectuarea de anchete administrative (solicitarea comunicării de către persoane a informaţiilor
respective), alte acţiuni similare, cu scopul de a asigura respectarea reglementărilor vamale şi a
altor norme aplicabile mărfurilor aflate sub supraveghere vamală. Pentru existenţa infracţiunii de
contrabandă nu interesează locul prin care a fost eludat controlul vamal, ci împrejurarea că acele
mărfuri sau alte bunuri nu sunt prezentate la biroul (punctul) vamal pentru efectuarea controlului
vamal mai înainte de scoaterea din ţară sau, după caz, imediat după introducerea în ţară a
acestora.
8. Prin ascundere în locuri special pregătite sau adaptate în acest scop se are în vedere
folosirea ascunzişurilor, locurilor neobservate în mod liber la efectuarea controlului vamal
nedestinate pentru aşa ceva, însă în care sunt depozitate (aranjate) bunurile; locuri ascunse ale
corpului, hainelor, obiectelor personale (inclusiv fabricate special), precum şi trecerea mărfurilor
şi a altor valori cu mijloace reutilate sau acomodate drept ascunziş, sau prin atribuirea unor
bunuri forma altor bunuri.
9. Potrivit art.173 CV, mărfurile şi mijloacele de transport care trec frontiera vamală,
mărfurile şi mijloacele de transport al căror regim vamal se modifică, alte mărfuri şi mijloace de
transport în cazurile prevăzute de legislaţie sunt declarate organului vamal.
Declararea mărfurilor, obiectelor sau a altor valori se face în scris sau oral, prin mijloace
electronice sau prin alte modalităţi prevăzute de legislaţia vamală. (Regulamentul privind
reglementarea valutară pe teritoriul RM, aprobat prin hotărârea Consiliului de administraţie al
BNM din 13.01.1994 cu modificările ulterioare stipulează prevederile ce se referă la declararea
obligatorie a valutei naţionale ori străine, deţinută de persoană la trecerea frontierei vamale.)
Din momentul primirii declaraţiei vamale de către organul vamal, declaraţia devine act
juridic. Organul vamal nu are dreptul să respingă declaraţia vamală, însă până la verificarea ei,
până la controlul mărfurilor şi al mijloacelor de transport declaraţia vamală poate fi modificată,
completată sau retrasă de declarant cu permisiunea organului vamal.
10. Folosirea frauduloasă a documentelor are loc atunci când documentele vamale ori
comerciale folosite la trecerea frontierei vamale sunt falsificate, în conţinutul lor adevărul este
denaturat sau conţinutul documentului este neadevărat. Esenţial este ca aceste documente (unul
sau mai multe) să fie întrebuinţate efectiv la trecerea frontierei vamale.
Întrebuinţarea la trecerea frontierei vamale a unuia sau a mai multor documente care se
referă la alte mărfuri sau bunuri este un semn că avem de a face cu documente frauduloase.
Folosirea înseamnă prezentarea, înfăţişarea documentului vamal ca mijloc adevărat, respectiv ca
dovadă privind anumite mărfuri sau bunuri, supuse controlului autorităţilor vamale, fie la
punctele (birourile) de control pentru trecerea frontierei vamale, fie la birourile vamale din
interiorul ţării.
Conform art.190 CV, mijloacele de transport, încăperile şi alte spaţii în care se află sau se
pot afla mărfuri şi mijloace de transport supuse controlului vamal urmează să fie identificate de
către organul vamal. Mijloace de identificare vamală se consideră plombe, sigilii, ştampile,
marcaje, semne de identificare, prin prelevarea de probe şi mostre, prin descrierea mărfurilor şi
mijloacelor de transport, prin desenarea planului, fotografiere, precum şi prin alte mijloace de
identificare.
Mijloacele de identificare vamală pot fi schimbate sau nimicite numai de organul vamal sau
cu autorizaţia lui.
11. Nedeclarare a mărfurilor este neprezentarea în modul stabilit a informaţiilor exacte
despre aceste mărfuri, obiecte sau alte valori. Declararea are loc prin întocmirea declaraţiei
vamale şi se depune organului vamal împreună cu alte documente necesare vămuirii.
Prin declarare neautentică se înţelege prezentarea documentului care în realitate este
autentic, însă în care sunt introduse informaţii ce nu corespund realităţii, ori documentul
păstrează elementele şi indicii originalului (se execută pe formular oficial, conţine numele şi
posturile persoanelor împuternicite să-l semneze ş.a.m.d.), însă informaţiile introduse în el
(textul, datele numerice) sunt false. (HP CSJ nr.19 din 10.07.1997 cu modificările ulterioare
Despre practica judiciară în cauzele privind contrabanda şi contravenţiile administrative
vamale p.6.)
Alte documente de trecere a frontierei vamale necesare pentru controlul vamal sunt
documentele bancare, de provenienţă, de calitate, drepturi de import-export, licenţe, autorizaţii,
procuri etc.
12. Semnele constitutive ale laturii obiective a infracţiunii de contrabandă prevăzute de
alin.1 sunt caracteristice şi pentru alin.25 art.248 CP.
13. Infracţiunea de contrabandă prevăzută de alin.1 al normei penale se consideră săvârşită
dacă valoarea mărfurilor, obiectelor ori a altor valori ce se trec peste frontiera vamală depăşeşte
suma de 500 unităţi convenţionale. Trecerea ilegală peste frontieră a mărfurilor până la această
sumă se consideră contravenţie vamală şi răspunderea survine în conformitate cu normele CCA.
Noţiunea de proporţii mari nu se referă la semnele calificative ale infracţiunii de
contrabandă prevăzute de alin.2, 3 şi 4 ale articolului comentat.
Valoarea mărfurilor urmează să fie determinată ţinându-se seama de preţurile vamale ale
acestora în conformitate cu Legea RM Cu privire la tariful vamal.
14. Infracţiunea de contrabandă se consideră consumată dacă mărfurile, obiectele şi alte
valori au trecut frontiera vamală a RM .
15. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care la momentul
săvârşirii infracţiunii de contrabandă a atins vârsta de 16 ani.
Subiecţi ai infracţiunii de contrabandă pot fi şi persoane juridice care desfăşoară activitate
de întreprinzător dacă corespund uneia din condiţiile stipulate în alin.3 art.21 CP.
16. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Nu se
cere, ca o condiţie a conţinutului constitutiv al infracţiunii, existenţa vreunui scop sau mobil.
Acestea pot fi însă luate în consideraţie la individualizarea pedepsei.
17. Alin.5 stipulează formele calificative ale infracţiunii de contrabandă.
Faptele prevăzute la alin.1, 2, 3 şi 4 săvârşite de două sau mai multe ori, pentru care
persoana vinovată nu a fost pedepsită şi nu au expirat termenele de tragere la răspundere penală,
se consideră contrabandă săvârşită în mod repetat.
18. Săvârşirea contrabandei de către două sau mai multe persoane există atunci când
acestea s-au înţeles în prealabil cu privire la activitatea de contrabandă. Participaţia este posibilă
şi, în funcţie de gradul de coordonare a rolurilor participanţilor, se manifestă prin forma
participaţiei simple ori complexe. În cazul săvârşirii contrabandei de către un grup criminal
organizat ori de către o organizaţie criminală, calificarea se efectuează cu trimitere şi la art.46, 47
ale prezentului cod.
19. Săvârşirea contrabandei de către o persoană cu funcţii de răspundere, folosindu-se de
situaţia de serviciu, presupune acţiunile unei persoane ce abuzează de putere sau de situaţia sa de
serviciu în scopul săvârşirii contrabandei. Persoane cu funcţii de răspundere sunt:
- persoanele care exercită funcţii de control la frontiera republicii;
- persoanele care au dreptul de a se afla în zona de supraveghere vamală;
 - persoanele care exercită funcţiile de reprezentant al puterii de stat la trecerea frontierei;
- persoanele care se bucură de facilităţi vamale în conformitate cu legislaţia în vigoare (p.11
HP CSJ din 10.07.1997 cu modificările ulterioare Despre practica judiciară în cauzele privind
contrabanda şi contravenţiile administrative vamale).
20. Prin contrabandă săvârşită în proporţii deosebit de mari se consideră trecerea ilegală
peste frontiera vamală a mărfurilor, obiectelor şi altor valori al căror cost exprimat în bani
depăşeşte 1500 de unităţi convenţionale de amendă la momentul săvârşirii infracţiunii.
Articolul 249. ESCHIVAREA DE LA ACHITAREA PLĂŢILOR VAMALE
(1) Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale în proporţii mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 180 de ore.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite în proporţii deosebit de mari,
se pedepsesc cu amendă de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de la
3 la 5 ani.
1. Obiect al infracţiunii sunt relaţiile ce se formează la importul şi exportul de mărfuri
(bunuri), iar răspunderea penală este instituită în scopul ocrotirii speciale a operaţiunilor de
vămuire a bunurilor, protecţiei producătorilor de mărfuri autohtoni, precum şi al creării
condiţiilor favorabile pentru integrarea economiei RM în economia mondială.
2. Latura obiectivă include acţiunile de eschivare a persoanelor (fizice ori juridice), care
trec peste frontiera vamală mărfuri ale proprietarilor, deţinătorilor de mărfuri şi ale altor persoane
prevăzute de CV, de la achitarea plăţilor vamale stabilite de legislaţie.
Plăţi vamale (denumite şi drepturi de import ori de export) se consideră, în conformitate cu
art.117 CV, plăţile care se percep (se achită) în cazul trecerii mărfurilor peste frontiera vamală a
RM, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie:
a) taxa vamală;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) taxa pentru proceduri vamale;
e) taxa pentru eliberarea licenţei ori taxa pentru actualizarea valabilităţii licenţei;
f) taxa pentru participare la licitaţia vamală.
Taxă vamală este o plată obligatorie percepută de autoritatea vamală la introducerea sau
scoaterea mărfurilor de pe teritoriul vamal.
Taxa pe valoarea adăugată (TVA) reprezintă o formă de colectare la buget a unei părţi a
valorii mărfurilor livrate, serviciilor prestate care sunt supuse impozitării pe teritoriul RM,
precum şi a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în RM.
Procedurile vamale reprezintă totalitatea serviciilor acordate de organele vamale în sfera
activităţii vamale. Nomenclatorul acestor servicii şi taxele pentru ele sunt prevăzute de anexa
nr.2 la Legea cu privire la tariful vamal. Printre acestea sunt taxe pentru vămuirea mărfurilor şi a
altor obiecte, taxe la eliberarea adeverinţelor pentru înregistrarea mijlocului de transport; taxe
pentru păstrarea mărfurilor şi a altor obiecte la depoziţiile vamale ori păstrarea lor în vamă; taxe
pentru eliberarea repetată a certificatului de declarant vamal; taxe pentru corectarea valorii în
vamă a mărfurilor etc.
Ordinea de calculare a taxei vamale este prevăzută de Legea cu privire la tariful vamal
nr.1380-XIII din 20.11.1997 (MO, 1998, nr.40-41 cu modificările şi completările ulterioare. MO,
2000, nr.169, MO, nr.115, 116).
 Plăţile vamale se percep până la/ori o dată cu depunerea declaraţiei vamale. Modul de plată,
precum şi cazurile de prelungire ori eşalonare a termenului de plată a drepturilor de import şi de
export, este reglementat de art.125, 126 CV.
3. Eschivarea reprezintă acţiunea (inacţiunea) de sustragere de la o obligaţiune prevăzută de
lege.
Eschivarea de la prestarea plăţilor vamale poate avea loc prin ascunderea mărfurilor şi a
altor bunuri transferate, prin micşorarea preţului, prin violarea informaţiei referitoare la
apartenenţă ori destinaţie; prin neachitarea deplină ori parţială a plăţilor vamale deja stabilite de
organul vamal. Infracţiunea de eschivare de la achitarea plăţilor vamale poate fi săvârşită şi prin
circumstanţele prevăzute de alin.1 art.248 al prezentului cod. În funcţie de aceste circumstanţe
acţiunile făptuitorului se consideră concurs de infracţiuni.
4. Vorbim despre proporţii mari şi atunci când suma plăţilor vamale de la achitarea cărora
se eschivează persoana depăşeşte 500 de unităţi convenţionale de amendă la momentul săvârşirii
infracţiunii şi despre proporţii deosebit de mari - când suma depăşeşte 1500 unităţi
convenţionale de amendă.
5. Subiect al infracţiunii de eschivare de la achitarea plăţilor vamale poate fi orice persoană
fizică responsabilă, obligată să achite plăţile vamale, care la momentul săvârşirii faptei a atins
vârsta de 16 ani, precum şi persoana juridică care corespunde prevederilor art.21 din prezentul
cod.
6. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte exclusiv sub forma intenţiei directe.
Făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte tocmai producerea rezultatului de a evita
achitarea plăţilor vamale. El nu numai că prevede şi urmăreşte producerea rezultatului, dar
acţionează în scopul de a obţine venit prin neachitarea plăţilor vamale.
7. Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale în proporţii mari se consideră fapta săvârşită
repetat, dacă anterior persoana, la trecerea peste frontiera vamală a mărfurilor, prin diferite
moduri s-a eschivat de la achitarea plăţilor vamale respective şi pentru această faptă nu a fost
condamnată şi nu a expirat termenul de prescripţie.
8. Infracţiunea prevăzută de alin.2 lit.b) art.249 din prezentul cod (săvârşită de două sau
mai multe persoane) este pasibilă prin toate formele participaţiei penale (a se vedea comentariul
de la art.44, 45).
Articolul 250. TRANSPORTAREA, PĂSTRAREA SAU COMERCIALIZAREA
MĂRFURILOR SUPUSE ACCIZELOR, FĂRĂ MARCAREA LOR CU TIMBRE DE
CONTROL SAU TIMBRE DE ACCIZ
(1) Transportarea, păstrarea sau comercializarea mărfurilor supuse accizelor fără
marcarea lor cu timbre de control sau timbre de acciz de modelul stabilit, dacă aceasta a
cauzat daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale, iar persoana
juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceleaşi acţiuni însoţite de:
a) marcarea cu alte timbre decât cele de modelul stabilit;
b) cauzarea de daune în proporţii deosebit de mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1000 la 1500 unităţi convenţionale,iar persoana
juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii - a se vedea art.244 CP. Ca obiect material pot apărea
mărfurile supuse accizelor în mod obligatoriu.
Noţiunea de mărfuri include orice bunuri care sunt supuse accizelor.
2. A transporta înseamnă deplasarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu
timbre de control sau timbre de acciz.
A păstra presupune ţinerea bunului la un loc sigur, păzit cu grijă, ţinerea în bună stare, în
posesiunea sa.
 A comercializa ar însemna acţiunea de a pune o marfă, un bun etc. în comerţ, a face să
devină obiect de comerţ.
3. Accizul este un impozit general de stat, stabilit pentru unele mărfuri de consum, precum
şi pentru activitatea în domeniul jocurilor de noroc. Obiectul impunerii îl constituie mărfurile
supuse accizelor şi licenţele pentru activitate în domeniul jocurilor de noroc. În RM actul
normativ de bază care prevede aplicarea accizului este CFisc. (Titlul IV). Plătitori ai acestui
impozit sunt persoanele fizice şi juridice care prelucrează şi/sau fabrică mărfuri supuse accizelor
pe teritoriul RM, cei care importă unele mărfuri supuse accizelor, conform prevederilor CFisc
(Titlul IV), precum şi cei care desfăşoară activitate în domeniul jocurilor de noroc.
4. Mărfurile supuse accizelor, cum ar fi votca, lichiorurile, alte băuturi spirtoase, vinurile
din struguri, din fructe şi pomuşoare, vinurile din struguri saturate cu dioxid de carbon, divinurile
(coniacurile), articolele din tutun, comercializate pe teritoriul RM sau importate pentru
comercializare pe teritoriul ei, precum şi mărfurile supuse accizelor procurate de la agenţii
economici rezidenţi aflaţi pe teritoriul RM care nu au relaţii fiscale cu sistemul ei bugetar, sunt
pasibile marcării obligatorii cu timbru de acciz. Marcarea se efectuează în timpul fabricării
mărfurilor supuse accizelor, până la importarea acestora, iar în cazul mărfurilor fabricate pe
teritoriul RM - până la momentul expedierii (transportării) acestora din încăperea de acciz.
Modul de procurare şi utilizare a timbrelor de acciz este stabilit de către SFS. Nu sunt marcate
obligatoriu cu timbru de acciz vinurile spumoase, divinurile (coniacurile) în sticle de suvenire, cu
capacitatea de până la 0.25; 1.5; 3 litri şi 6 litri, precum şi mărfurile supuse accizelor fabricate pe
teritoriul RM şi expediate de către producător pentru export.
5. Potrivit Instrucţiunii Provizorii cu privire la modul de realizare a Timbrelor de accize,
marcarea cu ele a unor mărfuri importate supuse accizelor şi vărsarea în buget a mijloacelor
băneşti obţinute de la realizarea lor (Hotărârea MF nr.09-6-03-22 din 01 august 1995 - MO
nr.51-52/14 din 14 septembrie 1995), timbrul de accize este un simbol de plată şi reprezintă un
articol special confecţionat din hârtie, pe care este indicată denumirea grupului de mărfuri supuse
accizelor şi valoarea lui ce corespunde mărimii taxei accizelor. Marcarea unor mărfuri supuse
accizelor prin Timbre de accize prezintă o formă de plată reală a accizelor pentru unele mărfuri
importate supuse accizelor. Marcarea mărfurilor supuse accizelor cu Timbre de accize se
efectuează până la momentul comercializării lor pe teritoriul RM. Comercializarea acestor
mărfuri fără a fi marcate, precum şi primirea lor de la comitent în mod nemarcat pentru vânzare
prin comerţul de comision, pe teritoriul RM sunt interzise. Marcarea se efectuează prin lipirea
Timbrelor de accize pe mărfurile supuse marcării în locurile destinate desfacerii pachetului în aşa
mod, ca la desfacere să fie garantată deteriorarea mărcii.
6. Consecinţa prejudiciabilă este exprimată prin cauzarea unor daune în proporţii mari
(art.126 CP).
7. Raportul de cauzalitate între elementul material şi consecinţa prejudiciabilă este un semn
obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie în forma intenţiei directe. Scopul şi
motivul pot fi diferite, în anumite situaţii prevalând cele cu caracter material.
9. Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani cât şi cea juridică (art.21CP).
10. Marcarea mărfurilor supuse accizelor cu alte timbre decât cele de modelul stabilit
presupune situaţia în care timbrele de acciz nu corespund celor legale. Nu are importanţă faptul
dacă acestea sunt falsificate sau cu termenul expirat etc.
11. Despre daune în proporţii deosebit de mari a se vedea art.126 CP.
Articolul 251. ÎNSUŞIREA, ÎNSTRĂINAREA, SUBSTITUIREA SAU TĂINUIREA
BUNURILOR GAJATE, SECHESTRATE SAU CONFISCATE
Însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea bunurilor gajate, sechestrate sau
confiscate ori utilizarea lor în alte scopuri, săvârşită de o persoană căreia i-au fost
încredinţate aceste bunuri sau care era obligată, conform legii, să asigure integritatea lor,
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 1500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
[Art.251 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care asigură respectarea regulilor de
păstrare a bunurilor gajate şi a celor care sunt sechestrate şi confiscate. Ca obiect material apar
bunurile materiale gajate, sechestrate sau confiscate în mod legal.
2. Prin însuşire înţelegem a pune stăpânire pe ceva, a lua în stăpânire, a-şi apropia.
Înstrăinarea presupune transmiterea, cu titlu oneros sau gratuit, a bunului - către altă
persoană.
Substituirea înseamnă înlocuirea bunului cu un alt bun.
Prin tăinuire înţelegem acţiunea de a nu lăsa să se ştie, să se afle; a ascunde; a acoperi.
Utilizarea presupune întrebuinţarea bunului, folosirea acestuia.
3. Potrivit art.203 CPP, punerea sub sechestru a bunurilor, adică a obiectelor cu o valoare
materială, inclusiv a conturilor şi depozitelor bancare, este o măsură procesuală de constrângere,
care constă în inventarierea bunurilor materiale şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a
dispune de ele, iar în cazurile necesare - de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub
sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sunt încetate orice operaţiuni în privinţa lor.
Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în scopul asigurării restituirii prejudiciului cauzat
prin infracţiune, acţiunii civile şi a eventualei confiscări a bunurilor destinate, folosite sau
rezultate din infracţiune. Baza juridică a sechestrării bunurilor o constituie art.203-210, 133-134
CPP.
4. Legea penală (art.106 alin.1 CP) defineşte confiscarea specială ca fiind trecerea, forţată
şi gratuită, în proprietatea statului a bunurilor utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate
din infracţiuni. În ceea ce priveşte nemijlocit lucrurile supuse confiscării speciale sunt prevăzute
în art.106 alin.2 CP.
5. Potrivit Legii cu privire la gaj nr.449-XV din 30 iulie 2001 (MO nr.120/863 din 2
octombrie 2001), gajul este o garanţie reală în al cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul
gajat având prioritate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei garantate.
Debitorul gajist nu are dreptul să transmită obiectul gajului în arendă sau în folosinţă gratuită
dacă contractul nu prevede aceasta. Gajarea unui bun gajat se admite dacă nu este interzisă prin
contractele de gaj precedente. În cazul înstrăinării - de către debitorul gajist sau de către terţul
deţinător - a bunului gajat, gajul nu se stinge. Dacă intenţionează să vândă bunul gajat, debitorul
gajist trebuie să obţină acordul prealabil al creditorului gajist. Terţul căruia i s-a încălcat un drept
sau care are un interes legitim poate contesta în instanţă judecătorească valabilitatea gajului sau
urmărirea bunului gajat.
6. Însuşirea bunului presupune o formă specială a incriminării prevăzute de art.191 CP.
Concurenţa dintre ele se limitează la specificul obiectului material al infracţiunii.
7. Componenţa infracţiunii este formulată de către legiuitor ca fiind una formală, momentul
consumării fiind legat de determinarea săvârşirii faptei prejudiciabile prevăzute expres de legea
penală.
8. Latura subiectivă a infracţiunii este caracterizată prin existenţa obligatorie a vinovăţiei în
forma intenţiei directe. Scopul şi motivul infracţiunii pot fi diferite şi nu au importanţă la
calificarea infracţiunii, având rol numai la individualizarea răspunderii şi a pedepsei penale.
9. Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană căreia i-au fost încredinţate bunurile gajate,
sechestrate sau confiscate ori care era obligată, conform legii, să asigure integritatea lor. Ca
subiect poate apărea şi persoana juridică care practică activitatea de întreprinzător în anumite
situaţii prevăzute expres de legea penală în vigoare (art.21 alin.2, 3 CP Răspunderea penală a
persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei
fizice pentru infracţiunea săvârşită (art.21 alin.4 CP).
10. Contrazicerile parţiale apărute între unele reglementări cu caracter internaţional şi legea
penală naţională referitoare la incriminarea acestor fapte determină în consecinţă lipsa
aplicaţiunii parţiale a acestor dispoziţii. CEDO prevede în mod expres că drept rezultat al
încălcării contractelor civile nu poate fi aplicată o pedeapsă privativă de libertate. În cazul
încălcării contractelor de gaj însă legea penală prescrie închisoare de la 3 până la 7 ani.
Articolul 252. INSOLVABILITATEA INTENŢIONATĂ
(1) Insolvabilitatea intenţionată care a cauzat creditorului daune în proporţii mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane;
b) cu cauzarea de daune în proporţii deosebit de mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de pînă la 3 ani. în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.
1. Obiectul nemijlocit de bază sunt relaţiile sociale care apără activitatea legală de
antreprenoriat şi care determină asigurarea intereselor legitime ale creditorilor. Obiectul
nemijlocit facultativ îl constituie relaţiile sociale care asigură interesele patrimoniale ale
creditorilor. Obiectul material se compune din bunurile materiale, obligaţiunile patrimoniale,
documentele care conţin date (informaţii) vizând bunurile debitorului, locurile aflării acestora
sau altă informaţie despre aceste bunuri; documentele contabile, actele ce reflectă activitatea
economică a antreprenorului individual sau a organizaţiei.
2. În baza Legii insolvabilităţii nr.632-XV din 14 noiembrie 2001 (MO nr.139-140/1082 din
15 noiembrie 2001), prin insolvabilitate se are în vedere situaţia financiară a debitorului
caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiunile de plată. Nu orice neachitare a
datoriilor înseamnă insolvabilitate, ci numai aceea care apare în cazul incapacităţii economico-
financiare a debitorului, urmată de pretenţiile înaintate de către creditori. Anume aceste situaţii
determină adresarea în instanţă pentru intentarea procesului de insolvabilitate.
3. Instanţa examinează din oficiu toate circumstanţele relevante pentru procesul de
insolvabilitate. Conform art.22 al Legii insolvabilităţii, temeiul general de intentare a unui
proces de insolvabilitate este incapacitatea de plată a debitorului.
Incapacitatea de plată presupune situaţia debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de
a-şi executa obligaţiunile pecuniare scadente, inclusiv cele fiscale.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este supraîndatorarea
debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană responsabilă de creanţele
creditorului în limita patrimoniului ei.
Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare a procesului de
insolvabilitate depusă de către debitor, creditor şi alte persoane.
4. În cazul insolvabilităţii debitorului din vina fondatorilor (membrilor) lui, a membrilor
organelor executive sau a unor alte persoane care au dreptul de a da indicaţii obligatorii pentru
debitor ori pot influenţa în alt mod acţiunile debitorului (insolvabilitate intenţionată), aceştia
poartă răspundere subsidiară faţă de creditori în măsura în care bunurile debitorului sunt
insuficiente pentru executarea creanţelor creditorilor. În toate cazurile de intentare a procesului
de insolvabilitate sau de respingere a cererii introductive din cauza insuficienţei masei debitoare,
instanţa de judecată transmite toate documentele organelor procuraturii spre a fi examinate sub
aspectul existenţei de motive (fapte) ce ar putea antrena urmărirea penală a debitorului sau a
membrilor organelor de conducere ale acestuia.
5. Elementul material poate fi descris prin crearea sau exagerarea intenţionată a
insolvabilităţii debitorului, gestionarea intenţionat incompetentă a afacerilor. Ca modalităţi
faptice pot fi: încheierea unor tranzacţii evident neconvenabile, care nu corespund unei practici
normale; luarea asupra sa din punct de vedere economic neîntemeiat a unor datorii străine;
micşorarea activelor; folosirea bunurilor sau creditelor debitorului în interes personal;
desfăşurarea unei activităţi comerciale în interes personal sub acoperirea cheltuielilor; procurarea
de fonduri pentru debitor la preţuri exagerate; dispunerea continuării unei activităţi a debitorului
care duce în mod vădit debitorul la incapacitatea de plată etc. Este cazul determinării obligatorii
pentru incriminarea faptei în baza art.252 CP a existenţei reale a incapacităţii de plată a
debitorului.
6. Consecinţa prejudiciabilă constă în cauzarea unor daune în proporţii mari creditorilor
(art.126 CP).
7. Raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea prejudiciabilă constituie un
semn obligatoriu al aspectului obiectiv al infracţiunii.
8. Componenţa de infracţiune este materială, infracţiunea considerându-se consumată din
momentul cauzării unor daune în proporţii mari creditorilor.
9. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie în forma intenţiei directe. Motivele pot
fi diferite, în unele cazuri importanţă pentru calificare având cele personale sau interesele altor
persoane.
Prin interese personale sau interese ale altor persoane se înţelege căpătarea unor privilegii
patrimoniale, crearea condiţiilor favorabile pentru refuzul de a achita plăţile fiscale, lichidarea
vreunui concurent, trecerea la o funcţie mai bună etc.
10. Subiectul infracţiunii poate fi numai persoana fizică responsabilă, de la vârsta de 16 ani,
care este descrisă prin prisma unor semne speciale obligatorii: persoana cu funcţie de răspundere
a debitorului sau proprietarul debitorului.
11. Incriminarea faptei în baza art.252 alin.2 lit.a) CP are loc în cazul săvârşirii faptei prin
participaţie simplă (art.44 CP).
12. Daune în proporţii deosebit de mari sunt acelea care valorează mai mult de 1.500
unităţi convenţionale.
Articolul 253. INSOLVABILITATEA FICTIVĂ
(1) Insolvabilitatea fictivă care a cauzat creditorului daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) de două sau mai multe persoane;
b) cu cauzarea de daune în proporţii deosebit de mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de pînă la 4 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.
1. Despre obiectul nemijlocit al infracţiunii a se vedea comentariul la art.252 CP.
2. În baza art.27 alin. al Legii insolvabilităţii nr.632-XV din 14 noiembrie 2001 (MO
nr.139-140/1082 din 15 noiembrie 2001), dacă debitorul depune cererea introductivă în cazul în
care el dispune de posibilităţi reale de a satisface integral creanţele creditorilor, debitorul poartă
răspundere pentru prejudiciile cauzate creditorilor prin depunerea cererii în cauză. Cu alte
cuvinte, declararea intenţionat falsă a incapacităţii de plată a debitorului, realizată în
conformitate cu legea, dar în baza unei informaţii false, determină existenţa unei insolvabilităţi
fictive.
3. Delimitarea infracţiunii prevăzute varianta-tip a art.252 alin.1 CP de cea stipulată în
art.253 alin.1 CP rezidă doar într-un singur semn de evaluare a modalităţii normative. Adică în
cazul insolvabilităţii intenţionate (art.252 CP) incapacitatea de plată a debitorului (în special,
supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană juridică
responsabilă de creanţele creditorilor în limitele patrimoniului ei) este reală, dar existenţa
acesteia este condiţionată de anumite încălcări comise de către unii subiecţi speciali, pe când în
cazul insolvabilităţii fictive (art.253 CP), deşi procedura de intentare a procesului de
insolvabilitate este legală, informaţia înaintată pentru intentarea acestui proces este falsă.
 4. Declararea intenţionat falsă a incapacităţii de plată într-o formă şi procedură neprevăzute
de lege poate constitui, după caz, conţinutul normativ al incriminării prevăzute de art.190 CP -
escrocheria.
5. Consecinţa prejudiciabilă constă în cauzarea unor daune în proporţii mari creditorilor
(art.126 CP).
6. Raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea prejudiciabilă constituie un
semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii.
7. Componenţa infracţiunii este atribuită la una materială, adică infracţiunea se consideră
consumată din momentul cauzării creditorului daune în proporţii mari.
8. Latura subiectivă a infracţiunii poate să se manifeste prin vinovăţie în forma intenţiei
directe. Scopul infracţiunii, deşi în mod normativ nu este prevăzut, faptic ar putea fi: inducerea
în eroare (pentru amânarea şi/sau eşalonarea plăţilor cuvenite creditorilor, obţinerea de reduceri
la datorii).
9. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, ajunsă la vârsta de 16 ani, care
este descrisă prin prisma unor semne speciale obligatorii: persoana cu funcţie de răspundere a
debitorului şi/sau proprietarul debitorului.
10. Pentru semnele accidentale prevăzute de art.253 alin.2 CP sunt valabile comentariile la
art.252 CP.
Articolul 254. COMERCIALIZAREA MĂRFURILOR DE PROASTĂ CALITATE
SAU NECORESPUNZĂTOARE STANDARDELOR
Comercializarea cu bună-ştiinţă a mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare
standardelor, dacă aceasta a condus la îmbolnăvirea gravă sau decesul persoanei,
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.
1. Obiectul infracţiunii sunt relaţiile sociale ce apar în procesul comercializării mărfurilor şi
în special cele referitoare la sănătatea publică a cărei ocrotire implică asigurarea şi respectarea
cerinţelor de calitate şi a standardelor stabilite.
Termenul mărfuri e o noţiune largă şi în acest sens el înseamnă orice bunuri destinate sau
introduse în circuitul comercial.
2. Latura obiectivă a infracţiunii sub aspectul elementului material presupune acţiunea de
comercializare (vânzare) a mărfurilor despre care făptuitorul cunoaşte cu certitudine că sunt de
proastă calitate sau că nu corespund standardelor ce reglementează calitatea acestora.
3. Comercializare înseamnă acţiunea de a pune în vânzare, de a face ca mărfurile să devină
obiect de comerţ (schimb de mărfuri sau de produse prin vânzare şi cumpărare). Un element
obligatoriu al infracţiunii este ca mărfurile sau bunul concret să fie vândute cumpărătorului şi să
fie de proastă calitate sau să nu corespundă standardului respectiv.
Referitor la calitate art.6 al legii privind protecţia consumatorului din 25.05.1993 (publicată
în MO, nr.10, 1999) stipulează că mărfurile (produsele) comercializate trebuie să corespundă
documentaţiei tehnice normative în vigoare, iar în cazul în care baza documentară lipseşte - ele
trebuie să corespundă modelelor de mărfuri (produse) ori caracteristicilor acestora. În acest sens
în actele organelor de urmărire penală privind învinuirea persoanei de săvârşirea infracţiunii,
precum şi în sentinţa instanţei de judecată, trebuie să se facă trimitere la actele tehnico-normative
(standarde) respective.
4. Prin mărfuri de proastă calitate se înţeleg mărfuri (produse) falsificate, a căror calitate
este denaturată prin amestec cu substanţe de valoare şi calitate inferioară şi care, drept urmare,
devin calitativ inferioare celor originale (de exemplu, în smântână se pune lapte, în vin - apă, în
unt - untură).
Comercializarea mărfurilor de proastă calitate poate avea loc şi prin substituirea mărfurilor
sau produselor, prin înlocuirea unei mărfi sau a unui produs cu altul de calitate inferioară, adică
în prezentarea sau livrarea unei mărfi de calitate inferioară drept una de calitate superioară
(vinderea cărnii de calitatea a II-a drept carne de calitatea I sau înlocuirea unor produse noi cu
altele deja folosite). Comercializarea mărfii de proastă calitate poate avea loc şi în cazul vânzării
acesteia după expirarea termenului de garanţie sau de valabilitate.
 5. Standardizarea este un factor important care influenţează întreaga economie naţională şi
sănătatea oamenilor, protecţia mediului şi constituie o prerogativă a statului. Administrarea şi
coordonarea activităţii de standardizare, cooperarea cu ministerele, departamentele, comitetele
tehnice de standardizare şi agenţii economici se efectuează de către Departamentul Standardizare
şi Metrologie în conformitate cu Legea cu privire la standardizare din 22.09.1995 nr.590-XIII cu
modificările ulterioare (MO, nr.11-12, 1996). Mărfurile puse spre comercializare trebuie să
corespundă în mod obligatoriu standardului stabilit (standardului naţional, regional,
internaţional, standardului naţional al statului de unde provine marfa, standardului de firmă) ori
prescripţiilor tehnice. Nu se permite comercializarea mărfurilor ce nu conţin informaţia despre
certificarea (marcarea) acesteia potrivit standardului respectiv.
6. Un element obligatoriu al existenţei infracţiunii este survenirea în urma comercializării
cu bună-ştiinţă a mărfurilor de proastă calitate ori necorespunzătoare standardelor a îmbolnăvirii
grave sau a decesului persoanei. Sub persoană se are în vedere nu neapărat persoana concretă ce
a procurat marfa (produsul) respectiv, ci şi alte persoane ce le-au folosit ori consumat şi la care
au survenit urmările prevăzute de norma penală. Infracţiunea se consideră consumată când s-a
produs rezultatul prevăzut de textul normei penale. În situaţia în care îmbolnăvirea gravă ori
decesul persoanei nu a avut loc, lipseşte legătura de cauzalitate şi nu există infracţiune, însă este
posibilă răspunderea în ordine administrativă ori civilă, în conformitate cu Legea privind
protecţia consumatorului.
7. Latura subiectivă. În latura privitoare la comercializarea mărfurilor (produselor) de
proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă,
deoarece subiectul efectuează această activitate cunoscând cu certitudine ce fel de mărfuri
comercializează. Referitor la urmările survenite - îmbolnăvirea gravă sau decesul persoanei -
forma vinovăţiei este din imprudenţă.
În cazul decesului a două sau mai multor persoane acţiunile făptuitorului urmează a fi
calificate prin concurs şi cu infracţiunea prevăzută de alin.2 art.149 CP .
8. Subiectul. Infracţiunea de comercializare a mărfurilor de proastă calitate sau
necorespunzătoare standardelor poate fi comisă de orice persoană responsabilă care a atins vârsta
de 16 ani şi care corespunde cerinţelor prevăzute de dispoziţia normei penale, care nu stabileşte
pentru făptuitor o anumită calitate.
Articolul 255. ÎNŞELAREA CLIENŢILOR
(1) Depăşirea preţurilor cu amănuntul stabilite, precum şi a preţurilor şi tarifelor pentru
serviciile sociale şi comunale prestate populaţiei, înşelarea la socoteală sau altă inducere în
eroare a clienţilor, săvârşite în proporţii mari.
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore, în ambele cazuri cu (sau fără)
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un
termen de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) în proporţii deosebit de mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale cu (sau fără)
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un
termen de la 2 la 5 ani.
1. Obiectul infracţiunii de înşelare a clienţilor îl constituie relaţiile sociale din domeniul
comerţului, politicii preţurilor în condiţiile funcţionării liberei concurenţe în privinţa circulaţiei
mărfurilor şi serviciilor, precum şi relaţiile sociale referitoare la ocrotirea intereselor economice
şi patrimoniale ale persoanelor fizice sau juridice, interese prejudiciate într-un mod sau altul.
2. Latura obiectivă a infracţiunii constă în săvârşirea acţiunilor în procesul cărora partea
care comercializează marfa ori acordă serviciul prin înşelăciune depăşeşte preţurile ori tarifele
stabilite.
 Din conţinutul dispoziţiei rezultă că fapta de depăşire a preţurilor se realizează atunci când
mărfurile se comercializează cu amănuntul din punctele special amenajate ori destinate pentru o
asemenea activitate.
3. Preţuri stabilite. Preţul mărfii sau al serviciului se stabileşte de către agentul economic
cu respectarea principiului dezvoltării libere a activităţii de antreprenor şi al concurenţei. Potrivit
art.34 al Legii cu privire la comerţul interior nr.749-XIII din 23.02.1996 (MO, nr.31, 1996)
statul, referitor la reglementarea activităţii comerciale, stabileşte plafoanele (de regulă,
maximale) la unele categorii de mărfuri, şi anume la cele prevăzute de legislaţie. Organe ale
reglementării de către stat a comerţului şi pieţei de consum sunt Departamentul Comerţului,
Ministerul Economiei, precum şi autorităţile administraţiei publice locale în limitele competenţei
lor.
Prin comerţ cu amănuntul se înţelege comercializarea mărfurilor şi prestarea serviciilor
către consumatori pentru folosinţă personală, casnică şi familială, precum şi către întreprinderile,
instituţiile şi organizaţiile din sfera socială pentru consum direct.
4. Depăşirea preţurilor stabilite (ori a tarifelor) constă în comercializarea mărfurilor,
acordarea serviciilor sociale, comunale, la un preţ mai înalt. Deşi cumpărătorul primeşte
cantitatea de marfă ori serviciul solicitat, el cheltuieşte la achitare o sumă mai mare decât suma
care se cuvenea.
5. Înşelarea, ca element al laturii obiective, este acţiunea de inducere în eroare a persoanei.
Înşelarea la socoteală a clientului înseamnă solicitarea şi primirea de către făptuitor a sumei de
bani în plus faţă de cea necesară pentru achitare, calcularea conştient greşită a costului mărfii
(serviciului) în sensul majorării sumei, neachitarea restului sumei şi alte asemenea acţiuni.
6. Prin altă inducere în eroare a clienţilor se înţeleg acţiuni de înşelare prin folosirea
instrumentelor de măsurat inexacte la greutate, întindere, la volum, suprafaţă etc. (ca metrul,
litrul, cântarul şi unităţile de greutate auxiliare). Pentru existenţa infracţiunii nu interesează din
ce cauză a devenit inexact instrumentul de măsurat: din cauza intervenţiei făptuitorului sau a
altor împrejurări. Esenţial este că făptuitorul, folosind instrumentul inexact, îl prezintă ca
instrument exact şi corespunzător normelor, instrucţiunilor respective.
O altă modalitate de inducere în eroare a clienţilor poate avea loc prin folosirea
frauduloasă a instrumentului de măsurat exact. Prin diferite metode, mijloace sau manopere
frauduloase, infractorul face ca activitatea de măsurare să nu fie exactă (vânzătorul de stofe
mânuieşte incorect un metru exact, barmenul, folosind un pahar exact gradat, dă clienţilor
băuturi cu lipsă la măsurătoare).
Inducere în eroare a clienţilor se consideră şi alte acţiuni infracţionale îndreptate spre
primirea sumelor ce depăşesc preţurile la comercializarea mărfurilor ori la acordarea serviciilor.
7. Infracţiunea de înşelare a clienţilor există dacă făptuitorul, drept consecinţă a măririi
preţurilor, tarifelor stabilite la comercializarea mărfurilor ori la acordarea serviciilor sociale,
comunale, a obţinut (ori urma să obţină) un venit nu mai mic decât cel considerat ca proporţii
esenţiale (a se vedea comentariul la art.126 CP ).
8. Alin.2 art.255 stabileşte forme agravante de înşelare a clienţilor:
a) în mod repetat (a se vedea comentariul la art.31 din prezentul cod);
b) de două sau mai multe persoane (a se vedea comentariul la art.art.44-45 din prezentul
cod);
c) înşelare a clienţilor în proporţii mari avem în cazul în care - ca urmare a depăşirii
preţurilor ori tarifelor stabilite - sumele obţinute ilicit depăşesc 500 unităţi convenţionale de
amendă la momentul săvârşirii infracţiunii.
9. Subiect al infracţiunii de înşelare a clienţilor poate fi orice persoană responsabilă, care a
atins vârsta de 16 ani, împuternicită a comercializa mărfuri cu amănuntul ori a acorda servicii
sociale, comunale populaţiei.
10. Latura subiectivă. Infracţiunea de înşelare a clienţilor se comite întotdeauna cu intenţie
directă. Făptuitorul, săvârşind acţiunile prevăzute în dispoziţia normei penale, ştie cu certitudine
că înşeală pe client pentru a obţine un folos suplimentar.
 Articolul 256. PRIMIREA UNEI REMUNERAŢII ILICITE PENTRU
ÎNDEPLINIREA LUCRĂRILOR LEGATE DE DESERVIREA POPULAŢIEI
(1) Primirea, prin extorcare, de către un lucrător fără funcţie de răspundere dintr-o
întreprindere, instituţie sau organizaţie, a unei remuneraţii pentru îndeplinirea unor lucrări
sau pentru prestarea unor servicii în sfera comerţului, alimentaţiei publice, transportului,
deservirii sociale, comunale, medicale sau de altă natură, lucrări şi servicii ce ţin de
obligaţiunile de serviciu ale acestui lucrător,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 180 de ore.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) în proporţii mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
1. Obiectul infracţiunii este constituit din relaţiile sociale referitoare la activitatea normală a
întreprinderilor, instituţiilor sau organizaţiilor, indiferent de forma de proprietate, ce efectuează
lucrări ori prestează servicii în sfera comerţului, alimentaţiei publice, transportului, deservicii
sociale, comunale, medicale sau de altă natură, precum şi comportamentul corect şi cinstit al
lucrătorilor (angajaţilor) ce nu deţin funcţii de răspundere la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
Fapta este pedepsită deoarece îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu nu trebuie să fie urmată de
primirea unei remunerări necuvenite.
2. Latura obiectivă constă în primirea prin estorcare de către lucrătorul (angajatul) unei
persoane juridice care efectuează lucrări ori prestează servicii în sfera comerţului, alimentaţiei
publice, transportului, deservirii sociale, comunale, medicale sau de altă natură, a unei
remunerări necuvenite pentru îndeplinirea unei lucrări ori acordarea unor servicii pe care acesta
era obligat să le execute în virtutea funcţiilor sale de serviciu.
Primirea înseamnă luarea în posesie a banilor sau a altor bunuri în plus faţă de costul
lucrării efectuate ori al serviciului prestat, ori - mai ales - când acesta este gratuit. Ca să
constituie infracţiune, primirea banilor sau a altor bunuri trebuie să fie rezultatul estorcării lor de
către lucrătorul obligat prin funcţia deţinută să îndeplinească lucrul ori să presteze serviciul
respectiv.
3. Ca acţiuni de estorcare prevăzute de art.256 CP urmează să fie considerată cererea
lucrătorului de a i se oferi (acorda) o remuneraţie suplimentară cu condiţia că numai în acest caz
el va îndeplini lucrul sau va presta serviciul respectiv, precum şi acţiunile acestuia de punere
intenţionată a solicitantului în situaţia de a-i oferi o remuneraţie suplimentară. Infracţiunea are
loc atunci când remuneraţia a fost obţinută prin estorcarea ei. Oferirea din proprie iniţiativă şi
benevol lucrătorului, ce a executat lucrul ori a prestat serviciul, a sumei de bani ori a cadoului ca
semn de mulţumire pentru calitatea sau operativitatea serviciului acordat nu poate fi considerată
remuneraţie ilicită.
4. Potrivit dispoziţiei art.256 CP, răspunderii penale sunt supuşi lucrătorii care nu deţin
funcţii de răspundere în întreprinderi, instituţii sau organizaţii cu statut de persoane juridice şi
care sunt obligaţi să îndeplinească, conform funcţiilor, lucrări sau să presteze servicii în sfera
comerţului, alimentaţiei publice, transportului, deservirii sociale, comunale, medicale sau de altă
natură. În acest sens se are în vedere că lucrătorul (angajatul) are încheiat contract de muncă şi în
sarcina lui sunt puse obligaţiuni concrete pentru îndeplinirea cărora este remunerat în modul
prevăzut de lege ori de contract.
Primirea remuneraţiei ilicite nu este condiţionată de timpul când s-a realizat, până ori după
îndeplinirea lucrării ori prestării serviciului respectiv.
5. Primirea unei remuneraţii ilicite se consideră săvârşită în mod repetat atunci când faptele
prevăzute la alin.1 art.256 CP au avut loc de două sau de mai multe ori, cu condiţia neexpirării
termenului de prescripţie pentru răspunderea penală. Primirea de către lucrător a remuneraţiei
ilicite de la două sau de la mai multe persoane pentru îndeplinirea lucrărilor sau prestarea
diferitelor servicii urmează să fie calificată potrivit alin.2 art.256 CP. Nu poate fi considerată
estorcare repetată primirea de către lucrător a remuneraţiei ilicite de la un grup de persoane
pentru îndeplinirea lucrării ori prestarea unui serviciu în interesul tuturor persoanelor de la care
s-a estorcat remuneraţia. La fel nu poate fi calificată ca repetată acţiunea de primire a
remuneraţiei ilicite în rate pentru una şi aceeaşi lucrare sau serviciu prestat.
6. Infracţiunea de primire a remuneraţiei ilicite se consideră săvârşită de două sau mai
multe persoane atunci când sunt prezente semnele participaţiei (a se vedea comentariul la art.41,
42, 44, 45 ale prezentului cod).
7. Primirea remuneraţiei ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea
populaţiei se consideră săvârşită în proporţii mari dacă suma exprimată în bani ori costul
bunurilor primite depăşeşte la momentul săvârşirii infracţiunii 500 unităţi convenţionale de
amendă.
8. Subiect al infracţiunii se consideră persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani, se află în relaţii de muncă cu întreprinderea, instituţia, organizaţia, indiferent de forma de
proprietate şi organizare a acesteia şi în cadrul căreia persoana nu ocupă o funcţie de răspundere.
Relaţiile de muncă pot fi permanente ori temporare. La fel persoanei nu-i aparţine calitatea
de funcţionar în sensul noţiunii de funcţionar public.
9. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte numai prin intenţie directă. Făptuitorul
acţionează conştient, solicită prin estorcare să primească o remunerare ştiind că aceasta nu i se
cuvine şi că este obligat, conform atribuţiilor de serviciu, să îndeplinească lucrul ori să acorde
serviciul solicitat de consumator.
Articolul 257. EXECUTAREA NECALITATIVĂ A CONSTRUCŢIILOR
(1) Darea în folosinţă a caselor de locuit, a obiectivelor industriale, a construcţiilor în
domeniul transporturilor şi energeticii, a altor construcţii în stare necalitativă, neterminate
sau necorespunzând condiţiilor contractului şi proiectului de către conducătorii organizaţiilor
de construcţie, conducătorii de şantier şi persoanele cu funcţie de răspundere care exercită
controlul calităţii în construcţii
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 până la 600 unităţi convenţionale cu
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un
termen de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la
3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Continuarea de către persoanele responsabile a lucrărilor executate necorespunzător
şi oprite prin acte de control, în cazul în care aceasta poate afecta rezistenţa şi stabilitatea
construcţiilor,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale, iar persoana
juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 5000 unităţi convenţionale cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.
(3) Proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea de către persoanele responsabile a
unui complex urbanistic ori a unei construcţii sau executarea de modificări ale acestora fără
respectarea prevederilor documentelor normative privind siguranţa, rezistenţa şi stabilitatea,
dacă aceasta a avut drept urmare:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei ori pierderea de
către aceasta a capacităţii de muncă;
b) distrugerea totală sau parţială a construcţiei;
c) distrugerea sau defectarea unor instalaţii sau utilaje importante;
d) daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de pînă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
5000 la 10000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea persoanei juridicei.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(3), care au provocat decesul persoanei,
 se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 5000 la 10000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.
[Art.257 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Legea privind calitatea în construcţii nr.721-XIII din 2 februarie 1996 (MO nr.25/259
din 25 aprilie 1996) stabileşte baza juridică, tehnico-normativă şi organizatorică de activitate a
persoanelor fizice şi juridice în domeniul construcţiilor, obligaţiunile şi răspunderea lor privind
calitatea în construcţii.
2. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care asigură activitatea
normală a organizaţiilor de construcţie, precum şi interesele clienţilor şi ale celor care
construiesc obiectele. Lucrările de construcţie includ lucrările de construcţie şi modernizarea
diferitelor obiecte: fabrici, uzine, case de locuit, staţii electrice, unităţi administrative, case de
cultură, căi de telecomunicaţii şi telegrafice, obiecte hidrotehnice şi alte edificii. Obiectul
nemijlocit suplimentar sunt relaţiile sociale care asigură viaţa şi sănătatea persoanei, proprietatea.
3. În baza art.3 alin.1 al legii menţionate, calitatea construcţiilor constituie rezultanta
caracteristicilor de comportare a acestora în exploatare, în scopul satisfacerii, pe întreaga durată
de existenţă, a exigenţelor utilizatorilor şi colectivităţilor.
4. Modalitatea normativă prescrisă de art.257 alin.1 CP presupune darea în folosinţă a
caselor de locuit, a obiectivelor industriale, a construcţiilor în domeniul transporturilor şi
energeticii, a altor construcţii în stare necalitativă, neterminate sau necorespunzând condiţiilor
contractului şi proiectului.
Pentru obţinerea unor construcţii de calitate corespunzătoare sunt obligatorii realizarea şi
menţinerea pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor a următoarelor exigenţe esenţiale: a)
rezistenţă şi stabilitate; b) siguranţă în exploatare; c) siguranţă la foc; d) igienă, sănătatea
oamenilor, refacerea şi protecţia mediului; e) izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie;
f) protecţie împotriva zgomotului.
5. Sistemul calităţii în construcţii reprezintă ansamblul de structuri organizatorice,
răspunderi, regulamente, proceduri şi utilaje, care concură la realizarea calităţii construcţiilor în
toate etapele de concepere, proiectare, realizare, exploatare şi postutilizare a acestora.
Conducerea şi asigurarea calităţii în construcţie constituie obligaţiunea tuturor factorilor care
participă la conceperea, proiectarea, execuţia şi exploatarea construcţiilor şi implică o strategie
adecvată şi măsuri specifice pentru garantarea calităţii acestora. Recepţia construcţiilor este
obligatorie şi constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor nemijlocite, în
conformitate cu documentaţia de proiect şi execuţie şi cu alte documente cuprinse în cartea
tehnică a construcţiei, carte ce se întocmeşte prin grija investitorului şi se predă proprietarului
construcţiei, care este delegat să o păstreze şi să o completeze la zi.
Cartea tehnică a construcţiei cuprinde toată documentaţia tehnică privind realizarea
construcţiei începând de la etapa de proiectare şi până la punerea în funcţiune a obiectului,
oglindind, totodată, şi exploatarea ulterioară a obiectului, inclusiv toate modificările ce se vor
opera în procesul exploatării lui. Prevederile din cartea tehnică a construcţiei referitoare la
exploatare sunt obligatorii pentru proprietar şi utilizator.
6. Componenţa de infracţiune prevăzută în art.257 alin.1 CP este formală, de aceea
infracţiunea se consideră terminată din momentul semnării documentelor corespunzătoare cu
privire la darea în exploatare a încăperilor şi construcţiilor despre care se vorbeşte în dispoziţie.
7. Latura subiectivă (art.257 alin.1 CP) poate fi exprimată prin vinovăţie intenţionată.
8. Subiecţi ai infracţiunii în baza art.257 alin.1 CP sunt persoanele fizice responsabile, ce au
împlinit vârsta de 16 ani. Poate fi numai persoana oficială indicată în dispoziţia articolului dat:
conducătorii organizaţiilor de construcţie; diriginţii de şantier; persoanele oficiale care exercită
controlul calităţii în construcţii.
9. În cazul în care persoanele responsabile continuă executarea lucrărilor de construcţie
(elementul material) în ciuda existenţei unui act legal de control, care determină necesitatea
stopării activităţilor necalitative sau necorespunzătoare, poate surveni răspunderea penală în baza
art.257 alin.2 CP. Această responsabilitate este condiţionată în mod obligatoriu de determinarea
unei consecinţe prejudiciabile - afectarea rezistenţei şi stabilităţii construcţiilor. Cu alte cuvinte,
legiuitorul formulează în alin.2 al articolului în cauză o componenţă materială de infracţiune,
legând consumarea actului infracţional de momentul existenţei unei anumite consecinţe
(infracţiune de pericol).
10. Raportul de cauzalitate reiese din materialitatea conţinutului normativ descris.
11. Latura subiectivă (art.257 alin.2 CP) o constituie vinovăţia în forma intenţiei directe.
Scopul şi motivele nu au importanţă pentru calificarea faptei.
12. Potrivit art.257 alin.2 CP, subiect poate fi persoana fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 16 ani şi este înzestrată cu anumite obligaţiuni în virtutea actului de control.
13. Răspunderea pentru realizarea şi menţinerea pe întreaga durată de existenţă a unor
construcţii de calitate corespunzătoare, precum şi pentru îndeplinirea obligaţiunilor stabilite prin
lege, revine factorilor care participă la conceperea, proiectarea, execuţia, exploatarea acestora,
potrivit obligaţiunilor şi gradului de culpabilitate al fiecăruia.
14. Proiectantul, specialistul verificator de proiecte atestat, fabricanţii şi furnizorii de
produse pentru construcţii, executantul, responsabilul tehnic atestat, dirigintele de şantier atestat,
specialistul din laboratorul de încercări în construcţii, expertul tehnic atestat răspund potrivit
obligaţiunilor ce le revin pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 5 ani de
la recepţia lucrării, precum şi pe toată durată de existenţă a construcţiei pentru viciile structurii
de rezistenţă rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie în vigoare la data
realizării ei. Confirmarea calităţii construcţiilor de către comisiile de recepţie nu înlătură
răspunderea directă pentru calitate a persoanelor ce au organizat şi condus procesul de proiectare
şi execuţie, precum şi a celor ce au proiectat sau au executat nemijlocit construcţiile la care
ulterior s-au constatat defecte.
15. Potrivit Regulamentului cu privire la verificarea proiectelor şi a execuţiei construcţiilor
şi expertizarea tehnică a proiectelor şi construcţiilor (Anexă la HG RM nr.361 din 25 iunie 1996
- MO nr.52-53/439 din 8 august 1996), sunt în drept să exercite activităţi de verificare şi
expertizare tehnică a proiectelor şi construcţiilor numai specialiştii atestaţi ca persoane fizice, în
nume propriu sau ca angajaţi ai agenţilor economici, autorizaţi pentru activităţi de verificare a
proiectelor sau expertizare tehnică. Pentru asigurarea calităţii proiectelor şi a detaliilor de
execuţie, pe baza cărora se execută construcţiile, este obligatorie verificarea tehnică a acestora de
către specialiştii verificatori de proiecte atestaţi. Pentru asigurarea calităţii execuţiei lucrărilor de
construcţie este obligatorie verificarea acesteia de către responsabili tehnici şi diriginţi de şantier
atestaţi.
Proiectele verificate şi ştampilate nu pot fi schimbate pe şantier. În situaţia în care
proiectantul decide că modificările survenite nu au influenţă asupra vreuneia din exigenţele
esenţiale verificate în proiect şi planurile modificate nu trebuie verificate din nou, întreaga
răspundere pentru aceste modificări îi revine numai proiectantului. Eventualele litigii dintre
verificatorul atestat şi proiectant vor fi rezolvate de un expert tehnic, angajat de investitor şi
agreat de ambele părţi aflate în litigiu. Decizia expertului este obligatorie pentru ambele părţi şi
investitor.
16. Dacă la construcţie se produc deteriorări sau distrugeri, verificatorul atestat răspunde
solidar, alături de proiectant, pentru asigurarea în proiect a nivelurilor minime de calitate, potrivit
criteriilor de performanţă ale exigenţelor esenţiale, dar numai pentru aspectele pe care a fost
obligat să le verifice.
17. Expertizarea tehnică a proiectelor se efectuează la toate fazele de proiectare a
construcţiilor, după necesitate. Totodată, în mod obligatoriu, se supun expertizării generale
proiectele de interes naţional, de importanţă deosebită, de construcţii unicale şi experimentale, de
repetabilitate înaltă, precum şi proiectele elaborate de agenţi economici din străinătate.
Expertizarea acestor proiecte se efectuează exclusiv de către Direcţia de verificare şi expertizare
a proiectelor în construcţii a organului naţional de dirijare a construcţiilor.
 Expertul tehnic răspunde de asigurarea, prin soluţiile propuse, a nivelurilor minime de
calitate pentru exigenţele esenţiale, impuse de documentele normative în vigoare. Dacă la
construcţie se produc deteriorări sau distrugeri, expertul tehnic atestat răspunde pentru asigurarea
în proiect a nivelurilor minime de calitate, potrivit exigenţelor esenţiale, dar numai pentru acele
aspecte, pe care a fost obligat să le expertizeze conform prevederilor legale.
18. Verificarea execuţiei corecte a lucrărilor de construcţie de către investitor şi antreprenor
este obligatorie. Verificarea întregii execuţii se efectuează în mod obligatoriu de către investitor -
prin responsabilii tehnici atestaţi şi de către antreprenor - prin diriginţii de şantier atestaţi.
Responsabilii tehnici şi diriginţii de şantier răspund faţă de investitorul sau antreprenorul care i-a
angajat, conform legii, pentru verificarea realizării corecte a execuţiei lucrărilor de construcţie.
Pentru supravegherea execuţiei unor lucrări cu condiţii de execuţie sau exploatare deosebită, pe
lângă responsabilul tehnic, investitorul poate recurge şi la serviciile unui agent economic de
consultanţă specializat (consultant). Dacă îndeplineşte şi funcţia de responsabil tehnic,
consultantul răspunde şi faţă de lege pentru această activitate. La execuţia lucrărilor de
construcţie, responsabilul tehnic şi dirigintele de şantier atestaţi fac parte din compartimentul de
asigurare a calităţii şi au obligaţiunile prevăzute în manualul calităţii.
19. În cazul situaţiei prevăzute expres de art.257 alin.3 CP este necesară determinarea unei
consecinţe prejudiciabile: vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei sau
pierderea de către aceasta a capacităţii de muncă; distrugerea totală sau parţială a construcţiei;
distrugerea sau degradarea unor instalaţii sau utilaje importante; pierderi materiale considerabile.
20. Componenţa infracţiunii prevăzute de art.257 alin.3 CP este materială, legiuitorul
legând momentul consumării ei de survenirea unor anumite consecinţe de fapt.
21. În cazul survenirii consecinţelor prevăzute de art.257 alin.3 CP atitudinea făptuitorului
faţă de ele trebuie să fie din imprudenţă, altfel fapta va fi incriminată în baza altor articole din
partea specială. În cazul survenirii acestor consecinţe prejudiciabile din imprudenţă, o calificare
suplimentară în baza art.157, 198 CP nu este necesară.
22. Subiectul (art.257 alin.3 CP) este persoană fizică responsabilă, ajunsă la vârsta de 16
ani, având în virtutea atribuţiilor de serviciu dreptul de a realiza proiectarea unui complex
urbanistic ori a unei construcţii sau executarea de modificări ale acestora, verificarea acestuia,
expertizarea şi realizarea acestor obiecte.
23. Proiectarea, verificarea, expertizarea, realizarea de către persoanele responsabile a unui
complex urbanistic ori a unei construcţii sau executarea de modificări ale acestora fără
respectarea prevederilor documentelor normative privind siguranţa, rezistenţa şi stabilitatea, dacă
aceasta a avut drept urmare decesul persoanei, se vor califica în baza art.257 alin.4 CP. Este
vorba despre o normă specială a art.149 CP.
24. Atitudinea psihică a persoanei (art.257 alin.4 CP) trebuie să aibă un caracter imprudent
faţă de moartea victimei.
25. În baza art.21 alin.3 CP poate fi supusă răspunderii penale potrivit art.257 CP şi
persoana juridică în anumite condiţii expres prevăzute de legea penală (art.21 alin.2 CP).
Articolul 258. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE EXPLOATARE, REPARAŢII ŞI
MODIFICARE A LOCUINŢELOR DINTR-UN BLOC DE LOCUIT
Încălcarea de către proprietari, chiriaşi sau arendaşi a regulilor de exploatare, reparaţie
şi modificare a locuinţelor dintr-un bloc de locuit, precum şi a comunicaţiilor lor interne,
faptă care periclitează integritatea structurală a blocului de locuit sau a locuinţelor altor
proprietari, chiriaşi sau arendaşi ori înrăutăţeşte condiţiile locative ale acestora,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl constituie sistemul de relaţii sociale care asigură
integritatea structurală a caselor de locuit şi condiţiile locative ale diferitelor persoane.
2. Elementul material al infracţiunii se manifestă în mod diferenţiat şi alternativ în funcţie
de caracterul regulii nerespectate prin: încălcarea regulilor de exploatare a locuinţelor dintr-un
bloc de locuit, precum şi a comunicaţiilor lor interne; încălcarea regulilor de reparaţie a
locuinţelor dintr-un bloc de locuit, precum şi a comunicaţiilor lor interne; încălcarea regulilor de
modificare a locuinţelor dintr-un bloc de locuit, precum şi a comunicaţiilor lor interne.
3. Fiind o infracţiune de pericol, legiuitorul leagă consumarea ei de existenţa unei
consecinţe prejudiciabile, stipulate expres în dispoziţia art.258 CP - periclitarea integrităţii
structurale a blocului de locuit sau a locuinţelor altor proprietari, chiriaşi sau arendaşi ori
înrăutăţirea condiţiilor locative ale acestora.
4. Pe întreg teritoriul Republicii Moldova utilizarea imobilelor şi amenajărilor cu orice
destinaţie se efectuează în conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu respectarea condiţiilor de
autorizare, prevăzute de Regulamentul privind autorizarea funcţionării şi schimbării destinaţiei
construcţiilor şi amenajărilor (HG RM nr.306 din 30 martie 2000 - MO nr.37-38/385 din 6
aprilie 2000), în baza prevederilor documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului.
5. Autorizaţia de schimbare a destinaţiei este actul emis de autorităţile administraţiei
publice locale pentru revizuirea modului de utilizare a construcţiilor şi amenajărilor şi a
funcţiilor de bază, în condiţiile în care activităţile ce se vor desfăşura în cadrul acestora nu vor
influenţa negativ asupra prevederilor din documentaţia de urbanism şi amenajare a teritoriului
privind protecţia mediului, condiţiile de existenţă şi de siguranţă a construcţiilor şi nu vor
implica executarea lucrărilor de construcţie pentru care, potrivit legislaţiei, este necesară
eliberarea unei autorizaţii de construire.
Autorizaţia de schimbare a destinaţiei se eliberează de către autorităţile administraţiei
publice locale pentru construcţii şi amenajări, construcţii separate, părţi de construcţii,
ansambluri de construcţii şi amenajări amplasate pe teritoriile administrate de acestea.
6. Fiecare persoană fizică sau juridică deţinătoare a titlului de proprietate asupra
construcţiilor şi amenajărilor poate înainta autorităţilor administraţiei publice locale o cerere
pentru autorizarea schimbării destinaţiilor proprietăţilor lor, altele decât cele prevăzute de
documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului. Studiile de fundamentare a schimbării
destinaţiei, elaborate şi coordonate cu organele interesate, se avizează în mod obligatoriu de către
arhitectul-şef al raionului sau oraşului (municipiului). În cazul în care schimbarea destinaţiei
imobilului este legată de situaţii urbanistice şi ecologice complicate, autorităţile administraţiei
publice locale pot cere beneficiarului efectuarea unei expertize suplimentare asupra studiului de
fundamentare a schimbării destinaţiei.
7. În cazurile în care se preconizează reconstrucţia, modificarea sau extinderea locuinţelor
private existente, în întregime ori a unor obiecte în parte, este necesar să se întocmească
documentaţia de releveu şi să se efectueze expertiza lor tehnică.
Nu se admite exploatarea, reparaţia sau modificarea locuinţelor dintr-un bloc de locuit,
precum şi a comunicaţiilor lor interne, în cazul în care prin aceasta se periclitează integritatea
structurală a blocului de locuit sau a locuinţelor altor proprietari, chiriaşi sau arendaşi ori
înrăutăţeşte condiţiile locative ale acestora.
8. Legiuitorul a formulat componenţa de infracţiune ca fiind materială (o infracţiune de
pericol), legând momentul consumării ei de periclitarea integrităţii structurale a blocului de
locuit sau a locuinţelor altor proprietari, chiriaşi sau arendaşi ori înrăutăţirea condiţiilor locative
ale acestora.
9. Latura subiectivă a incriminării este exprimată prin vinovăţie imprudentă.
10. Subiectul infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani şi posedă anumite calităţi speciale (proprietar, chiriaş, arendaş).
CAPITOLUL XI
INFRACŢIUNI ÎN DOMENIUL INFORMATICII
Articolul 259. ACCESUL ILEGAL LA INFORMAŢIA COMPUTERIZATĂ
(1) Accesul ilegal la informaţia computerizată, adică la informaţia din calculatoare, de
pe suporţii materiali de informaţie, din sistemul sau reţeaua informatică, dacă acest acces este
însoţit de distrugerea, deteriorarea, modificarea, blocarea sau copierea informaţiei, de
dereglarea funcţionării calculatoarelor, a sistemului sau a reţelei informatice,
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu violarea sistemelor de protecţie;
d) cu conectarea la canalele de telecomunicaţii;
e) cu folosirea unor mijloace tehnice speciale
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.259 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul generic al atentatului la informaţia computerizată îl constituie totalitatea
relaţiilor ce ţin de securitatea publică privind producerea, utilizarea, difuzarea, protecţia
informaţiei şi a resurselor informaţionale, sistemelor de prelucrare a informaţiei cu aplicarea
MEC (maşinilor electronice de calcul).
Infracţiunea nominalizată atentează la relaţiile sociale care apar în procesul colectării,
prelucrării, păstrării şi prezentării informaţiei computerizate şi a resurselor informaţionale. În
urma accesului ilegal la informaţia computerizată protejată de lege, pot fi cauzate prejudicii
considerabile intereselor legale ale personalităţii, societăţii sau statului în diverse sfere ale
activităţii lor. Pericolul unei atare infracţiuni creşte considerabil în cazul în care inculpatul obţine
acces la băncile automatizate de date (BAD), care deservesc sistemul apărării naţionale, al
derogării diverselor domenii ale economiei, conducerii transportului etc. Deseori, accesul ilegal
la informaţia computerizată creează condiţii favorabile pentru săvârşirea ulterioară a altor
infracţiuni (sustragerea bunurilor străine, evaziune fiscală, trădare etc.).
2. Pentru calificarea infracţiunii menţionate este necesar de a determina corect obiectul
acesteia. În limitele componenţei analizate, în calitate de obiect nemijlocit al infracţiunii se
prezintă tehnica electronică de calcul drept complex de mijloace informaţionale, purtător de
informaţii. Informaţia pură nu prezintă o particularitate fizică şi, prin urmare, nu poate să
figureze în calitate de obiect al infracţiunii.
3. În cazul deteriorării, distrugerii sau sustragerii tehnicii electronice de calcul ca
structură de aparat, fapta săvârşită este calificată conform articolelor corespunzătoare din cap.VI
al părţii speciale a CP.
4. Latura obiectivă a infracţiunii constă în pătrunderea ilegală la informaţia computerizată
protejată de lege sau la resursele informaţionale, ce se conţin pe purtătorul maşinii (acumulator
de informaţii pe discuri de magnet flexibile şi rigide, benzi magnetice pentru casete, discuri CD-
R etc.), în maşina electronică de calcul, sistemul MEC sau în reţelele lor.
5. Prin sistemul MEC se înţelege repartizarea sistemelor de prelucrare a datelor, care includ
atât complexele de calcul de mare capacitate, cât şi calculatoarele personale, îndepărtate la o
anumită distanţă unul de altul în vederea organizării reţelelor de comunicaţii locale, de ramură,
de stat sau interstatale.
Reţeaua MEC constă din câteva maşini electronice de calcul, unite între ele într-un complex
unic prin intermediul liniilor de telecomunicaţii.
6. Procedeele de acces ilegal la informaţia computerizată protejată de lege pot fi cele mai
diverse. De exemplu, conectarea la un calculator conectat la reţeaua telefonică, pe calea selectării
automate a numerelor de abonament (includerea într-un sistem informaţional străin prin
intermediul selecţionării, ghicirii codului), folosirea unui nume (unei parole) străin, a unei erori
în logica construcţiei programului, pe calea depistării locurilor slabe în protecţia sistemelor
automatizate etc.
 7. Acţiunile persoanei care recurge la sustragerea utilajului computerizat în scopul
accesului ilegal la informaţia care se conţine în el, se califică drept concurs de infracţiuni care
stabilesc responsabilitatea pentru sustragerea bunurilor străine (cap.VI CP) şi, în funcţie de
circumstanţele de calificare, conform alineatului corespunzător al articolului 250 CP.
8. În calitate de obiect al săvârşirii infracţiunii examinate se prezintă tehnica computerizată,
adică diferite tipuri de maşini electronice de calcul, aparatură de calcul (imprimante, scanere,
analizatoare, exploratoare, didgitaisere etc.), precum şi diferite mijloace de telecomunicaţii, cu
ajutorul cărora tehnica de calcul se conectează la reţelele informaţionale (adaptoare de reţea,
modeme etc.).
9. În cazul în care accesul ilegal la informaţia computerizată este un procedeu de săvârşire a
altei infracţiuni, fapta săvârşită trebuie calificată drept concurs de infracţiuni. Astfel, dacă
inculpatul, în scopul sustragerii bunurilor străine, a descifrat codul care dirijează sistemul
electronic al băncii şi a comandat MEC transferarea (transferul) de mijloace băneşti pe contul lui
curent, fapta săvârşită, ţinând cont de circumstanţele procesului, se califică conform articolului
corespunzător, care prevede responsabilitatea pentru sustragerea bunurilor străine (cap.VI CP), şi
conform art.259 CP.
10. Componenţa infracţiunii este materială. Infracţiunea se consideră consumată începând
cu prezenţa cel puţin a uneia din consecinţele enumerate în lege: distrugerea, blocarea,
modificarea sau copierea informaţiei, încălcarea funcţionării MEC, sistemelor MEC sau a
reţelelor acestora. În cazul în care fapta comisă a fost suprimată până la apariţia faptică a
consecinţelor menţionate, aceasta trebuie examinată ca tentativă de acces ilegal la informaţia
computerizată sau ca pregătire de această faptă.
11. Prin distrugere se înţelege înlăturarea (ştergerea, defectarea) completă sau parţială a
informaţiei, care nu poate fi restabilită.
Blocarea înseamnă închiderea informaţiei păstrate, ceea ce conduce la inaccesibilitatea
utilizării ei pentru acţiunile competente ale utilizatorului.
Modificarea înseamnă prelucrarea nesancţionată a informaţiei primare, care include orice
modificări ale ei (de exemplu, introducerea noilor date, crearea fişierelor etc.).
Copierea înseamnă transferul informaţiei de pe un suport material (de informaţie) pe altul,
precum şi înregistrarea ilegală a informaţiei computerizate în memoria MEC.
Dereglarea funcţionării MEC, sistemului MEC sau a reţelelor acestora reprezintă o pană în
funcţionarea tehnicii de calcul, care împiedică funcţionarea normală a mijloacelor de programare
sau a echipamentelor, canalelor de telecomunicaţii cu condiţia menţinerii integrităţii lor fizice (de
exemplu, reprezentarea informaţiei eronate, scoaterea din funcţiune a sistemului de calculatoare
etc.).
12. Latura subiectivă a infracţiunii analizate se manifestă prin intenţie directă sau indirectă.
Inculpatul sesizează că el efectuează accesul ilegal la informaţia calculatoarelor protejată prin
lege, prevede că, din cauza acţiunilor sale, va avea loc distrugerea, blocarea, modificarea sau
copierea informaţiei, dereglarea funcţionării MEC, sistemelor MEC sau a reţelelor acestora,
doreşte sau admite conştient apariţia consecinţelor nocive menţionate ori manifestă indiferenţă
faţă de ele.
13. Cauzele şi scopurile infracţiunii pot fi diverse: aviditate, răzbunare, invidie, huliganism,
interes "sportiv", dorinţa de a strica reputaţia de afaceri a concurentului etc. Cele menţionate nu
sunt caracteristici obligatorii ale componenţei de infracţiune examinate, dar sunt luate în
consideraţie la stabilirea pedepsei.
14. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă de faptele comise, care a atins
vârsta de 16 ani. În cazul în care accesul ilegal la informaţia computerizată a fost săvârşit de
reprezentantul persoanei juridice în interesele acesteia, răspunderea o poartă executorul
nemijlocit şi persoana juridică. Persoana fizică care a dat dispoziţie de efectuare a acestei
operaţiuni se consideră coparticipant la infracţiune.
 15. Alin.2 al art.259 prevede ca semne calificative aceleaşi acţiuni săvârşite: în mod repetat;
de două sau mai multe persoane; cu violarea sistemelor de protecţie; cu conectarea la canalele de
telecomunicaţii şi cu folosirea unor mijloace tehnice speciale.
16. Noţiunea de repetare a infracţiunii e dată în comentariul de la art.31 alin.1 CP.
17. În acţiunile săvârşite de două sau mai multe persoane conform unei înţelegeri
prealabile se consideră principal faptul că fiecare din acei care au constituit grupul menţionat
trebuie să execute un volum deplin sau parţial din latura obiectivă a infracţiunii, cu alte cuvinte -
să îndeplinească rolul de coautor. În calitate de coautori pot fi şi persoanele care asigură neapărat
accesul ilegal la informaţia computerizată (de exemplu, se includ într-un sistem informaţional
străin), efectuează nemijlocit acte care duc la distrugerea, blocarea, modificarea sau copierea
informaţiei, dereglarea funcţionării MEC, sistemelor MEC şi a reţelelor lor. În acest caz, cel
puţin doi coautori trebuie să corespundă cerinţelor generale ale subiectului infracţiunii (să fie
responsabili de actele comise şi să aibă vârsta de răspundere penală, stabilită de lege). În cazul
prezenţei unui singur executor şi al absenţei altor particularităţi de calificare a acţiunilor
celorlalţi coparticipanţi, se califică cu trimitere la partea corespunzătoare din art.42 şi alin.1
art.259 CP, dacă nu sunt alte semne calificative prevăzute de alin.2.
18. La săvârşirea infracţiunii date informaţia computerizată poate fi distrusă, deteriorată,
modificată, blocată sau copiată, iar funcţionarea calculatoarelor, sistemului sau reţelei
informatice afectate în mod direct sau prin conectarea la ele cu ajutorul canalelor de
telecomunicaţii, fapt ce sporeşte pericolul social al infracţiunii.
Articolul 260. INTRODUCEREA SAU RĂSPÂNDIREA PROGRAMELOR
VIRULENTE PENTRU CALCULATOARE
(1) Introducerea cu bună-ştiinţă în programele pentru calculatoare a modificărilor cu
caracter virusulent sau răspândirea programelor pentru calculatoare ori a informaţiei care
scoate din funcţiune suporţii materiali de informaţie, echipamentul de prelucrare a datelor
sau violează sistemul de protecţie
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la
1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
(2) Răspândirea programelor virusulente pentru calculatoare, dacă aceasta a provocat
urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 8 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
[Art.260 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Latura obiectivă a infracţiunii date poate fi exprimată prin două forme de activităţi, care
sunt indicate în dispoziţie, şi anume: introducerea cu bună-ştiinţă în programe a modificărilor cu
caracter virusulent sau răspândirea programelor cu acelaşi caracter care scoate din funcţiune
suporturile materiale, echipamentul, sistemul de protecţie.
2. Programa pentru calculator prezintă o totalitate de date şi comenzi destinate funcţionării
maşinilor electronice de calcul (MEC) şi alte instalaţii de calculatoare, în scopul obţinerii unui
anumit rezultat.
3. Programul în care se află virusul se numeşte program-virus. Programul-virus este unul
care, primind comandă, singur poate să multiplice, să creeze noi viruşi pentru executarea
diverselor acţiuni nedorite la calculator (de exemplu, să deterioreze fişierele sau tabelul
repartizării, amplasării, ilustrării fişierelor pe disc, să înfunde memoria operativă a calculatorului
etc.) pe calea (înregistrării) copiei sale în alte programe care se conţin în memoria calculatorului
sau pe discurile de magnet, să se difuzeze în reţelele telefonice de calculatoare de la un terminal
la altul. În acest caz, sunt expuse pericolului nu numai datele care se află în memoria electronică
a calculatorului, dar şi cele de pe discurile magnetice.
4. Infracţiunea prevăzută la art.260 CP presupune întotdeauna acţiuni conştiente şi active
din partea persoanei care o săvârşeşte.
 5. Prin utilizarea programelor-virus se înţelege introducerea (instalarea) lor în memoria
electronică a calculatorului.
Difuzarea programelor menţionate înseamnă transmiterea lor altor utilizatori ai MEC,
sistemelor MEC sau reţelelor lor.
6. Procedeele (metodele) de utilizare şi difuzare a programelor-virus pot fi diferite (de
exemplu, difuzarea unor atare programe în cazul lucrului la un calculator străin, prin intermediul
utilizării unei dischete cu înscriere care conţine viruşi, difuzarea programului cu viruşi prin
intermediul modemului sau prin transmitere în reţeaua de calculatoare etc.).
7. Infracţiunea nominalizată se consideră consumată din momentul săvârşirii cel puţin a
uneia din acţiunile menţionate în dispoziţia alin.1. Componenţa infracţiunii este formală. În cazul
dat nu sunt necesare consecinţele reale, ca distrugerea, blocarea, modificarea sau copierea
informaţiei, precum şi dereglarea funcţionării MEC, sistemelor MEC sau a reţelelor lor (despre
consecinţele nocive enumerate a se vedea comentariul art.259 din CP).
8. Posibilitatea survenirii consecinţelor menţionate în dispoziţia alin.1 art.260 CP trebuie să
fie reală. Nu pot fi considerate delictuoase faptele persoanei care a creat un program cu viruşi
destul de inofensiv, care abia luminează pe ecranul monitorului (display), de exemplu - un punct
sau o felicitare cu ocazia unei sărbători, şi imediat dispare. De aceea, în cazurile în care
programul-virus nu prezintă pericol, acţiunile persoanei trebuie apreciate ca puţin importante
(alin.2 art.14 CP).
9. Introducerea sau răspândirea programului-virus pentru MEC care atrag ieşirea din
funcţie a tehnicii de calcul ca structură de aparataj se califică drept concurs de infracţiuni care
stabilesc responsabilitatea pentru distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197
CP), precum şi conform art.260 CP.
10. Alin.2 al acestui articol prevede în calitate de circumstanţă de calificare survenirea
consecinţelor grave.
11. Specificul categoriei de infracţiune examinate constă în faptul că aceasta este săvârşită
prin două categorii ale vinovăţiei, adică se caracterizează prin intenţie referitoare la introducerea
sau răspândirea programelor-virus pentru MEC şi imprudenţă (nechibzuită sau neglijentă)
referitoare la consecinţele grave (a se vedea comentariul de la art.19 CP).
12. Legea nu dezvăluie definiţia noţiunii consecinţe grave. Însă survenirea lor, legată cauzal
de săvârşirea a cel puţin uneia din acţiunile menţionate la alin.1 art.260 CP, este necesară pentru
responsabilitate conform alin.2.
13. La consecinţele grave pot fi raportate moartea oamenilor, vătămarea gravă a sănătăţii
lor, avariile în transport şi de producţie, catastrofele ecologice, cauzarea de daune materiale mari
persoanei, societăţii sau statului. Consecinţele pot fi considerate grave doar prin hotărârea
instanţelor judecătoreşti şi a organelor de urmărire penală în fiecare caz concret, ţinându-se cont
de totalitatea circumstanţelor procesului.
14. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă prin intenţie directă. Persoana vinovată
înţelege că introduce în programe modificări cu caracter virusulent sau răspândeşte programe cu
acelaşi caracter şi doreşte acest lucru.
15. Subiecţi ai infracţiunii prevăzute de art.260 sunt persoana fizică responsabilă de faptele
comise, care a atins vârsta de 14 ani şi persoana juridică.
Articolul 261. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE SECURITATE A SISTEMULUI
INFORMATIC
Încălcarea regulilor de colectare, prelucrare, păstrare, difuzare, repartizare a informaţiei
ori a regulilor de protecţie a sistemului informatic, prevăzute în conformitate cu statutul
informaţiei sau gradul ei de protecţie, dacă această acţiune a contribuit la însuşirea,
denaturarea sau la distrugerea informaţiei ori a provocat alte urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 200 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 2
ani, în toate cazurile cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte
cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate.
[Art.261 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Infracţiunea examinată atentează la colectarea, prelucrarea, păstrarea, difuzarea,
repartizarea informaţiei ori a regulilor de protecţie a sistemului informatic.
2. Latura obiectivă a infracţiunii analizate constă în respectarea necorespunzătoare sau în
încălcarea directă a regulilor de colectare, prelucrare, păstrare, difuzare, repartizare a informaţiei
ori a regulilor de protecţie a sistemului informatic. Aceasta poate să se exprime şi în
nerespectarea sau în ignorarea directă a anumitor reguli (de exemplu, dereglarea directă a
regimului de utilizare a MEC, neglijenţa în timpul exercitării controlului asupra suporturilor
materiale de informaţie utilizate, în cazul programelor-virus etc.).
3. Componenţa infracţiunii este materială. Infracţiunea se consideră consumată din
momentul apariţiei consecinţelor menţionate în lege.
4. O consecinţă obligatorie a infracţiunii, responsabilitatea pentru care survine conform
art.261, este aceea că acţiunile enumerate au contribuit la însuşirea, denaturarea sau distrugerea
informaţiei ori au provocat alte urmări grave.
5. În lege nu este definită noţiunea alte urmări grave. Totodată, definirea ei este necesară.
La alte urmări grave pot fi raportate, de exemplu, divulgarea datelor ce constituie secret de stat,
divulgarea informaţiei de investigaţie operativă a datelor despre adopţia copiilor, despre
îmbolnăvirile de infecţiile SIDA etc., care, la rândul lor, au adus prejudicii grave persoanei sau
statului.
6. Latura subiectivă - încălcarea intenţionată sau din imprudenţă a regulilor de securitate
a sistemelor MEC sau a reţelelor lor - se manifestă prin neatenţie faţă de consecinţele acestor
încălcări.
7. Subiect al infracţiunii nominalizate poate fi orice persoană fizică responsabilă de regulile
de colectare, prelucrare, păstrare, difuzare, repartizare a informaţiei ori a regulilor de protecţie a
sistemului informatic, care a atins vârsta de 16 ani.
CAPITOLUL XII
INFRACŢIUNI ÎN DOMENIUL TRANSPORTURILOR
Articolul 262. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE ZBOR
Intrarea, ieşirea sau tranzitarea aeriană a teritoriului Republicii Moldova fără
autorizaţia stabilită, nerespectarea căilor aeriene indicate în autorizaţie, a locurilor de
aterizare, a punctelor de intrare, a înălţimii de zbor fără autorizarea organelor respective sau
altă încălcare a regulilor referitoare la executarea zborurilor în spaţiul aerian al Republicii
Moldova
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea regulilor de securitate şi de exploatare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin săvârşirea a trei acţiuni alternative: a)
intrarea pe teritoriul RM fără autorizaţia stabilită, nerespectarea căilor aeriene indicate în
autorizaţie, a locurilor de aterizare, a punctelor de intrare, a înălţimii de zbor fără autorizarea
organelor respective sau altă încălcare a regulilor referitoare la executarea zborurilor în spaţiul
aerian al RM ; b) ieşirea de pe teritoriul RM , însoţită de aceleaşi încălcări; e) tranzitarea aeriană
a teritoriului RM prin încălcarea aceloraşi reguli.
4. Potrivit Convenţiei despre aviaţia civilă internaţională din 7 decembrie 1944 (TI, vol.8,
pag.7), toate comunicaţiile aeriene pot fi efectuate pe teritoriul unei ţări numai cu o autorizaţie a
acesteia şi cu respectarea căilor aeriene indicate în autorizaţie.
 5. Prin intrare ilegală înţelegem pătrunderea pe teritoriul RM din afară, fără autorizaţia
stabilită, nerespectarea punctelor de intrare, a căilor aeriene indicate în autorizaţie, a înălţimii de
zbor, a locurilor de aterizare sau cu alte încălcări ale regulilor de zbor.
6. Prin altă încălcare a regulilor referitoare la executarea zborurilor în spaţiul aerian al
RM se înţeleg zborurile cu termenul depăşit al autorizaţiei, nerespectarea timpului intrării pe
calea aerului sau al plecării pe calea aerului din RM, primirea de către o aeronavă străină pe
teritoriul RM a pasagerilor, încărcăturilor fără autorizaţia corespunzătoare, intrarea în RM fără
stabilirea legăturii radio bilaterale cu dispecerul direcţiei AIR Moldova etc.
7. Ieşirea ilegală presupune părăsirea spaţiului aerian al RM, însoţită de încălcările
enumerate în p.3 şi 4 ale acestui comentariu.
8. Tranzitarea ilegală aeriană a teritoriului RM presupune trecerea unei nave aeriene
străine fără staţionări, dar cu încălcarea regulilor de zbor enumerate şi explicate.
9. Dispoziţia art.262 este de blanchetă şi în ea sunt enumerate doar o parte din încălcările
incriminate. La celelalte se face trimitere la anumite reguli referitoare la zborurile internaţionale.
În ambele cazuri e necesar să ne conducem şi să facem trimiteri la articolele, alineatele sau
punctele actelor normative ce reglementează zborurile aeronavelor civile, ca Legea aviaţiei civile
nr.1237-XIII din 09.07.97, Legea cu privire la transporturi nr.1194-XIII din 21.05.1997 (MO
nr.67-68/1553 din 16.10.1997) etc.
10. Infracţiunea se consumă în momentul trecerii ilegale a frontierei de stat a RM, însoţită
de încălcarea regulilor cu privire la zborurile internaţionale.
11. În cazul în care aceste încălcări sunt cauzate de un cataclism sau de alte circumstanţe ce
nu depind de pilot (defectarea aeronavei, de exemplu), atare acţiuni nu alcătuiesc componenţa
infracţiunii analizate.
12. Latura subiectivă se caracterizează atât prin vinovăţie intenţionată, cât şi prin
imprudenţă.
13. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană (cetăţean al RM, persoană fără cetăţenie
sau persoană străină) responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani şi este membru al echipajului
aeronavei responsabil de respectarea regulilor privind zborurile internaţionale.
Articolul 263. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE SECURITATE A CIRCULAŢIEI
SAU DE EXPLOATARE A TRANSPORTULUI FEROVIAR, NAVAL SAU AERIAN
(1) Încălcarea de către un lucrător al transportului feroviar, naval sau aerian a regulilor
de securitate a circulaţiei sau de exploatare a transportului, încălcare ce a cauzat din
imprudenţă o vătămare gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune
materiale în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a conduce
mijloace de transport pe un termen de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat:
a) decesul unei persoane;
b) alte urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a
conduce mijloace de transport pe un termen de până la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea regulilor de securitate şi de exploatare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii include:
a) încălcarea de către un lucrător al transportului feroviar, naval sau aerian a regulilor de
securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport;
 b) survenirea consecinţelor prejudiciabile manifestate prin deraieri, avarii sau alte accidente
care au produs din imprudenţă o vătămare gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
sau daune materiale în proporţii mari;
c) legătura cauzală între încălcarea regulilor cu privire la securitatea circulaţiei şi
exploatarea mijloacelor de transport şi consecinţele prejudiciabile survenite.
4. Încălcarea regulilor cu privire la securitatea circulaţiei se poate manifesta prin
încălcarea uneia sau a câtorva prevederi ale regulamentelor privind circulaţia transportului
feroviar, naval sau aerian. De exemplu, depăşirea semnalului de interzicere, depăşirea vitezei
stabilite, nerespectarea regulilor de navigaţie a corăbiilor, a traseelor aeriene, a înălţimii
zborurilor, a porţilor aeriene, de manevrare etc.
5. Încălcarea regulilor de exploatare a mijloacelor de transport feroviar, naval sau aerian
presupune exploatarea unor mijloace de transport defectate, efectuarea curselor în condiţii
meteorologice nefavorabile, ce exclude exploatarea transporturilor, exploatarea transportului
feroviar pe căile ferate defectate, încărcarea neregulamentară a mărfurilor etc.
6. Prin mijloace de transport feroviar înţelegem materialul rulant care constă în mijloacele
de circulaţie ale căilor ferate: locomotivele (cu aburi, diesel, electrice), vagoanele de călători sau
de marfă, automotoarele de cale ferată, drezinele, plugurile de cale ferată.
7. Prin transport aerian înţelegem avioanele, elicopterele, dirijabilele, planoarele şi alte
aparate de zbor, utilizate pentru transportarea călătorilor şi încărcăturilor pe calea aerului,
precum şi pentru îndeplinirea anumitor lucrări (de exemplu, montarea unei construcţii de mare
înălţime, pentru stingerea incendiilor forestiere etc.). Nu se referă la transport aerian rachetele
cosmice, diferite aerostate, sondele aeriene.
8. În categoria mijloacelor de transport navale se includ vasele de pasageri, de comerţ, cu
pânze, atomice, plutele pescăreşti, tancurile petroliere, diferite şlepuri şi şalupe fluviale şi alte
mijloace plutitoare.
9. Dispoziţia art.263 este de blanchetă. Pentru a determina care reguli de securitate a
circulaţiei sau de exploatare a transportului sunt stipulate în prevederile art.263, se cere luat în
consideraţie (studiat) ansamblul regulilor speciale stabilite prin diferite acte normative (legi,
hotărâri, regulamente, instrucţiuni, ordine etc.) în domeniul transporturilor feroviar, naval şi
aerian şi destinate să asigure desfăşurarea traficului feroviar, naval şi aerian în condiţii de
maximă securitate. Trebuie stabilit cu stricteţe care articol, alineat sau punct ale acestor reguli au
fost încălcate. De exemplu, Legea cu privire la transporturi nr.1194-XIII din 21.05.1997 (MO
nr.67-68/1553 din 16.10.1997); Legea pentru aprobarea Codului navigaţiei maritime comerciale
al RM nr.599-XIV din 30.09.99 (MO al RM nr.1-4/2 din 11.01.2001); Legea aviaţiei civile
nr.1237-XIII din 09.07.97 (MO nr.69-70/581 din 23.10.1997).
10. Noţiunea vătămărilor grave sau medii ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii este
dată de art.151 şi 152.
11. Noţiunea de daune în proporţii mari este prevăzută în articolul 126 CP.
12. În fiecare caz trebuie dovedit că urmările prejudiciabile reprezintă efectul încălcării de
către un lucrător al transporturilor feroviar, naval sau aerian a regulilor cu privire la securitatea
circulaţiei şi exploatarea mijloacelor de transport.
13. Latura subiectivă se caracterizează prin imprudenţă.
14. Subiect al infracţiunii poate fi numai un lucrător al transportului feroviar (de exemplu,
maşiniştii, mecanicii de locomotivă, şefii de manevră, dispecerii, însoţitorii de vagoane etc.),
navale (de exemplu, căpitanii de corabie, locţiitorii lor, navigatorii, mecanicii, radiştii etc.) şi
aerian (de exemplu, căpitanii, navigatorii, piloţii, mecanicii, dispecerii etc.).
15. Prin alte urmări grave se înţeleg încălcarea traficului feroviar, naval sau aerian,
întreruperea circulaţiei mijloacelor de transport menţionate, staţionarea îndelungată neproductivă
a vagoanelor, cauzarea unor daune materiale în proporţii deosebit de mari, diferite avarii, deraieri
sau catastrofe, dezastre ecologice mari etc.
 Articolul 264. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE SECURITATE A CIRCULAŢIEI
SAU DE EXPLOATARE A MIJLOACELOR DE TRANSPORT DE CĂTRE PERSOANA
CARE CONDUCE MIJLOCUL DE TRANSPORT
(1) Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de
transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, încălcare ce a cauzat din
imprudenţă o vătămare medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune materiale în
proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu arest de la 4 la 6 luni, sau
cu închisoare de până la 3 ani, în toate cazurile cu (sau fără) privarea de dreptul de a conduce
mijloace de transport pe un termen de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită în stare de ebrietate
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale, sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de 240 de ore sau cu închisoare de până la 4 ani,
în toate cazurile cu privarea de dreptul de a conduce mijloace de transport pe un termen de
până la 3 ani.
(3) Acţiunea prevăzută la alin.(1), care a provocat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a conduce mijloace
de transport pe un termen de până la 4 ani.
(4) Acţiunea prevăzută la alin.(3), săvârşită în stare de ebrietate,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu privarea de dreptul de a conduce
mijloace de transport pe un termen de până la 5 ani.
(5) Acţiunea prevăzută la alin.(1), care a cauzat decesul a două sau mai multor persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 12 ani cu privarea de dreptul de a conduce
mijloace de transport pe un termen de până la 5 ani.
(6) Acţiunea prevăzută la alin.(5), săvârşită în stare de ebrietate,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani cu privarea de dreptul de a conduce
mijloace de transport pe un termen de până la 5 ani.
[Art.264 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea regulilor de securitate şi de exploatare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin încălcarea regulilor de securitate a
mijloacelor de transport de către persoana care conduce mijlocul de transport, în legătură cu care
fapt apar urmări sub formă de vătămări medii ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii ori daune
materiale în proporţii mari, aflate în raport de cauzalitate cu comiterea încălcării acestor reguli.
4. Încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei rutiere este o acţiune sau inacţiune a
conducătorului mijlocului de transport, legată de încălcarea uneia sau a câtorva prevederi ale
Regulamentului circulaţiei rutiere din 27.07.1999 cu modificările ulterioare sau a altor acte
legislative ce reglementează securitatea circulaţiei şi exploatării transportului. De exemplu,
depăşirea vitezei stabilite, nerespectarea cerinţelor indicatorilor de circulaţie, depăşirea
neregulamentară a altui mijloc de transport etc. (A se vedea, de asemenea, Legea pentru
aprobarea Codului transportului auto nr.116-XIV din 29.07.98).
5. Prin încălcarea regulilor de exploatare înţelegem de asemenea încălcările ce pot conduce
la consecinţele acestei infracţiuni. De exemplu, încălcarea regulilor de transportare a călătorilor
sau a încărcăturilor, exploatarea mijlocului de transport defectat din punct de vedere tehnic, cum
ar fi încălcarea ermetismului sistemului de alimentare, defecţiunile semnalului sonor sau luminar,
lipsa centurilor de siguranţă etc.
6. Potrivit art.132 CP, prin mijloace de transport înţelegem toate tipurile de maşini
automobile, tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele, precum şi
motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice.
7. Potrivit HP CSJ din 8 iulie 1999 Despre practica cu privire la aplicarea legislaţiei în
cadrul examinării cauzelor penale referitoare la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei
şi de exploatare a mijloacelor de transport, prin alte maşini autopropulsate se înţelege
transportul care circulă în mod ocazional pe drumurile publice, fiind destinat executării unor
lucrări de construcţie, agricole, silvice sau altor activităţi (macarale, excavatoare, combine de
recoltare etc.).
8. Conform aceleiaşi hotărâri, prin alte mijloace de transport mecanice înţelegem orice
mecanism pus în mişcare cu ajutorul unui motor cu volumul de lucru nu mai mic de 50 cm.c.
(p.2).
9. Potrivit p.6 al HP menţionate, pentru responsabilitatea în baza art.264 nu importă locul
unde a fost săvârşită infracţiunea. Acesta poate fi magistrală, stradă, curte, teritoriu al
întreprinderii, câmp şi alt loc în care este posibilă circulaţia mijloacelor de transport.
10. Dispoziţia art.264 este de blanchetă şi în ea nu sunt enumerate încălcările incriminate,
făcându-se trimitere la anumite reguli referitoare la securitatea circulaţiei sau de exploatare a
mijloacelor de transport. De aceea e necesar să ne conducem de actele normative menţionate,
stabilind care articol, alineat sau punct ale acestor reguli au fost încălcate.
11. Potrivit p.10 al HP CSJ din 8 iulie 1999, trebuie să diferenţiem infracţiunile contra
securităţii circulaţiei rutiere şi exploatării mijloacelor de transport de infracţiunile legate de
încălcarea regulilor securităţii tehnice sau de protecţie a muncii, sau a celor contra vieţii şi
sănătăţii. Dacă consecinţele menţionate în art.264 sunt provocate în urma încălcării regulilor de
încărcare, debarcare sau a reparaţiei mijloacelor de transport, precum şi a utilizării lor la
efectuarea lucrărilor de construcţie, agricole, silvice sau a altor activităţi, acţiunile persoanelor
care au comis astfel de încălcări trebuie să fie încadrate, în funcţie de circumstanţele concrete, în
baza articolelor legate de încălcarea regulilor protecţiei muncii (art.183), regulilor securităţii
tehnice (art.293, 296, 297, 298, 299, 300, 301) sau ca infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
persoanei.
12. Noţiunea vătămărilor medii a integrităţii corporale ca urmare a infracţiunii analizate o
găsim la art.151. Prin daune în proporţii mari înţelegem deteriorarea bunurilor în valoare mai
mare de 500 unităţi convenţionale.
13. E necesar să determinăm dacă urmările survenite se află în legătură de cauzalitate cu
încălcările indicate.
14. Infracţiunea se consumă în momentul survenirii consecinţelor ei.
15. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează numai prin vinovăţie imprudentă. De
aceea pregătirea sau tentativa de infracţiune se exclude. Dacă conducătorul mijlocului de
transport a provocat intenţionat daune vieţii şi sănătăţii persoanei, cele săvârşite trebuie calificate
ca infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
16. Subiect al infracţiunii poate fi numai conducătorul mijlocului de transport, care a atins
vârsta de 16 ani. Nu interesează lipsa permisului de conducere sau privarea de acest permis,
precum şi faptul dacă el este proprietar sau arendator al mijlocului de transport, l-a răpit sau este
o persoană oarecare, căreia proprietarul i-a predat conducerea unităţii de transport.
17. Potrivit p.8 al HP menţionate, în caz de încălcare a regulilor circulaţiei rutiere şi/sau de
exploatare a mijloacelor de transport în timpul instruirii cursanţilor, răspunderea o poartă
instructorul auto, dacă el nu a întreprins la timp măsuri pentru a preveni consecinţele menţionate
în art.264, dar nu persoana ce efectuează pregătirea practică.
18. Noţiunea vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi decesul persoanei
din alin.3 art.264 şi cea de deces a două sau mai multor persoane din alin.5 art.264 le găsim la
capitolul care elucidează infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
 17. Potrivit p.11 al HP CSJ din 8 iulie 1999, prin starea de ebrietate de la alin.2, 4 şi 6
art.264 se înţelege o stare survenită atât în urma consumului de alcool, cât şi din cauza folosirii
drogurilor, substanţelor toxice şi a altor substanţe ce provoacă turmentarea care are drept urmare
formarea unei stări psiho-funcţionale neobişnuite.
19. În conformitate cu p.15 al HP CSJ menţionate, în cazurile în care este evidentă influenţa
condiţiilor drumurilor asupra accidentului rutier, trebuie verificate şi analizate aceste condiţii.
Constatând vinovăţia proprietarului sau a administratorului drumului, acesta, în cazul încălcării
modului de întreţinere, reparare şi exploatare şi a stării tehnice a drumurilor, poartă doar
răspundere materială pentru pagubele cauzate participanţilor la trafic, în baza art.13 al Legii
drumurilor.
Articolul 265. PUNEREA ÎN EXPLOATARE A MIJLOACELOR DE TRANSPORT
CU DEFECTE TEHNICE VĂDITE
Punerea în exploatare a mijloacelor de transport cu defecte tehnice vădite sau altă
încălcare gravă a regulilor de exploatare a acestora, ce asigură securitatea circulaţiei,
săvârşită de către o persoană responsabilă pentru starea tehnică sau pentru exploatarea
mijloacelor de transport, precum şi încălcarea de către o persoană cu funcţie de răspundere
ori de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă
organizaţie nestatală a regimului de lucru al şoferilor sau mecanizatorilor, dacă aceste acţiuni
au provocat urmările indicate la art.264,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
funcţii de răspundere legate de asigurarea stării tehnice sau a exploatării mijloacelor de
transport pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea securităţii şi condiţiilor de funcţionare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin trei acţiuni alternative: a) punerea în
exploatare a mijloacelor de transport cu defecte tehnice vădite, săvârşită de către o persoană
responsabilă pentru starea tehnică sau pentru exploatarea mijloacelor de transport, dacă aceste
acţiuni au provocat urmările fixate în art.264; b) altă încălcare gravă a regulilor de exploatare a
mijloacelor de transport, săvârşită de aceleaşi persoane, dacă aceste acţiuni au provocat aceleaşi
urmări; c) încălcarea de către o persoană cu funcţii de răspundere ori de către o persoană care
gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală a regimului de
lucru al şoferilor sau mecanizatorilor, dacă aceste acţiuni au provocat aceleaşi urmări.
4. Potrivit p.22 al HP CSJ din 8 iulie 1999, prin noţiunea de punere în exploatare urmează
să se înţeleagă ordinul sau permisiunea pentru plecarea pe rută a mijlocului de transport cu
defecte tehnice care sunt interzise pentru exploatarea tehnică a mijloacelor de transport şi care
pot conduce la urmări periculoase, în special în sistemele de transmisie, direcţie, frânare, rulare,
lumini şi semnalizare, uzare a protectoarelor roţilor etc.
5. Prin noţiunea altă încălcare gravă a regulilor de exploatare a mijloacelor de transport
(p.23 al aceleiaşi HP), se înţelege accesul la conducerea mijlocului de transport a persoanelor
care nu au permis de conducere sau posedă permis de conducere necorespunzător categoriei din
care face parte autovehiculul respectiv, sau accesul la conducerea mijlocului de transport al
persoanelor aflate în stare de ebrietate, al persoanelor bolnave, neîndeplinirea controlului stării
tehnice a mijloacelor de transport sau neîndeplinirea altor cerinţe înaintate prin actele normative
respective faţă de persoanele responsabile pentru starea tehnică şi exploatarea mijloacelor de
transport.
6. Prin încălcarea regimului de lucru al şoferilor sau mecanizatorilor se înţelege ordinul
sau permisiunea dată unui şofer sau mecanizator de a lucra în două schimburi, de a pleca pe rută
cu mijloace de transport defectate, în stare de ebrietate, fără persoane de schimb, atunci când
acest fapt este obligatoriu; persoanelor lipsite de permisul de conducere etc.
7. Noţiunea de mijloc de transport se descifrează întocmai ca cea din art.264.
8. Răspunderea penală pentru acţiunile explicate în p.2, 3 şi 4 ale acestui comentariu poate
fi impusă doar în cazul în care survin consecinţele indicate în art.264 şi dacă aceste consecinţe
sunt în legătură de cauzalitate cu acţiunile persoanelor responsabile, determinate de art.265.
9. Infracţiunea se consumă în momentul survenirii consecinţelor.
10. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă.
11. Subiect al primelor două forme de acţiuni sunt persoanele responsabile de transport din
întreprinderile cu orice formă de proprietate, care au obligaţiunea specială de a asigura controlul
privind starea tehnică a mijloacelor de transport, de asemenea conducătorii ori posesorii
mijloacelor de transport individual, care i-au permis altei persoane să exploateze transportul, deşi
ştia că acesta avea defecte tehnice.
12. Subiect al încălcărilor regimului de lucru al şoferilor sau al mecanizatorilor poate fi
numai o persoană cu funcţii de răspundere, noţiunea căreia este stipulată în art.123, sau o
persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală,
esenţa căreia este determinată în art.124.
13. Este de observat că de consecinţele unui singur accident rutier pot fi vinovaţi parţial
conducătorul auto, persoana care a pus în exploatare un mijloc de transport cu defecte tehnice
vădite şi un pieton, pasager ori alt participant la trafic. Pentru consecinţele acestui accident rutier,
primul va răspunde în baza art.264, acţiunile persoanei a două vor fi calificate potrivit art.265, iar
ceilalţi participanţi la trafic vor fi traşi la răspundere potrivit art.269.
Articolul 266. PĂRĂSIREA LOCULUI ACCIDENTULUI RUTIER
Părăsirea locului accidentului rutier de către persoana care conducea mijlocul de
transport şi care a încălcat regulile de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor
de transport, dacă aceasta a provocat urmările indicate la art.264 alin.(3) şi (5),
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea regulilor de securitate şi de exploatare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin părăsirea locului accidentului rutier de
către conducătorul mijlocului de transport care a încălcat regulile de securitate a circulaţiei sau
de exploatare a mijloacelor de transport dacă aceasta a provocat vătămări grave ale integrităţii
corporale sau ale sănătăţii sau decesul uneia sau al mai multor persoane.
4. Prin părăsirea locului accidentului rutier se înţelege plecarea de la locul accidentului,
părăsind astfel persoana accidentată în pericol pentru viaţă, când făptuitorul era conştient de
acest fapt.
5. Prin locul accidentului se înţelege locul unde s-a produs evenimentul, apărut în procesul
circulaţiei mijlocului de transport, în care au decedat sau au fost răniţi oameni, au fost deteriorate
mijloace de transport, încărcături sau diferite construcţii.
6. Dacă persoana vinovată de accident nu a avut posibilitatea reală de a-i acorda victimei
ajutorul necesar, deoarece el însuşi a fost rănit grav, răspunderea în baza art.266 se exclude.
7. Se exclude răspunderea în baza art.266 şi în cazurile în care victima accidentului a
decedat dintr-o dată sau imediat după accident când făptuitorul era conştient de acest fapt,
precum şi în cazul în care vinovatul n-a observat pietonul doborât de el.
8. Nu se conţin semnele acestei componenţe de infracţiune nici în cazurile părăsirii locului
accidentului rutier de către alţi participanţi la trafic, care n-au încălcat regulile de securitate a
circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport. Acest fel de acţiuni pot fi calificate în
baza art.163 (lăsarea în primejdie).
9. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
10. Acţiunile persoanei care a provocat accidentul rutier şi a părăsit persoanele accidentate
constituie un concurs de infracţiuni, art.264 şi 266.
Articolul 267. REPARAREA NECALITATIVĂ A CĂILOR DE COMUNICAŢIE, A
MIJLOACELOR DE TRANSPORT FEROVIAR, NAVAL SAU AERIAN ORI PUNEREA
LOR ÎN EXPLOATARE CU DEFECTE TEHNICE
Repararea necalitativă a căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe ele, a mijloacelor de
telecomunicaţii sau de semnalizare ori a mijloacelor de transport feroviar, naval, aerian ori a
altor mijloace de transport, precum şi punerea lor în exploatare cu defecte tehnice, sau
încălcarea gravă a regulilor de exploatare a acestora, acţiuni săvârşite de o persoană
responsabilă pentru starea tehnică sau pentru exploatarea lor, dacă au provocat urmările
indicate la art.263,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
[Art.267 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea securităţii şi condiţiilor de funcţionare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin trei acţiuni alternative: a) repararea
necalitativă a căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe ele, a materialului rulant, a mijloacelor
de telecomunicaţii sau de semnalizare ori a mijloacelor de transport feroviar, naval, aerian ori a
altor mijloace de transport, dacă acestea au provocat urmările indicate la art.263; b) punerea în
exploatare a mijloacelor de transport feroviar, naval sau aerian cu defecte tehnice, dacă aceasta a
cauzat aceleaşi urmări; c) încălcarea gravă a altor reguli de exploatare a acestora, generatoare de
aceleaşi urmări.
4. Prin mijloace de transport la prima acţiune înţelegem mijloacele de transport feroviar,
naval, aerian, a căror noţiune este dată în art.263, precum şi alte mijloace de transport, a căror
noţiune e definită în art.264.
5. Deoarece, potrivit art.116, punerea în exploatare a mijloacelor de transport cu defecte
tehnice sau o altă încălcare gravă a regulilor de exploatare a acestora de la art.267 constituie o
normă generală, iar comiterea acestor acţiuni asupra mijloacelor de automototransport de la
art.265 constituie o normă specială, care trebuie aplicată, în cazul concurenţei dintre aceste două
norme, la a doua şi a treia acţiune a infracţiunii analizate prin mijloace de transport se vor
înţelege numai transportul feroviar, naval sau aerian.
6. Prin repararea necalitativă a căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe ele, a
materialului rulant, a mijloacelor de telecomunicaţii sau de semnalizare ori a mijloacelor de
transport feroviar, naval, aerian ori auto se înţelege efectuarea ei cu încălcarea condiţiilor
tehnice stabilite sau a standardelor. Ea poate fi comisă atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni; de
exemplu, instalarea detaliilor a căror termene de exploatare au expirat, instalarea dispozitivelor
defectate, lăsarea defectelor care ar fi trebuit înlăturate, punerea în exploatare a mecanismelor
care nu au trecut termenul de încercare sub o anumită încărcare etc.
7. Prin căi de comunicaţii - în funcţie de categoria transportului - se înţeleg: la transportul
feroviar - şinele, traversele, crampoanele, butoanele, terasamentul; la transportul aerian - pista de
decolare-aterizare, de rulare etc.; la transportul naval - căile maritime sau fluviale dintre două
porturi, canalele de navigaţie etc.; la automototransport - drumurile, liniile pentru troleibuze,
şinele pentru tramvaie etc.
 8. Prin instalaţiile de pe căile de comunicaţii se înţeleg instalaţiile necesare funcţionarii
transporturilor: instalaţiile de centralizare şi telecomandă, aparatele de semnalizare, de schimb a
macazurilor, de alimentare a mijloacelor de transport, barierele de trecere de nivel, podurile,
viaductele, tunelurile etc.
9. Materialul rulant, fiind sinonim cu acela al mijloacelor de transport feroviar, constă în
mijloacele de circulaţie ale căilor ferate, cum sunt: locomotivele, vagoanele, automotoarele,
drezinele, plugurile.
10. Mijloace de telecomunicaţii reprezintă diferite dispozitive tehnice destinate primirii şi
transmiterii diferitelor informaţii: mijloacele telefonice, telegrafice, televizuale, faxurile etc.
11. Prin mijloace de semnalizare înţelegem diferite dispozitive tehnice destinate
transmiterii informaţiilor convenţionale sonore sau luminare ca semafoarele, farurile plutitoare,
balizele flotante etc.
12. Noţiunea punerii în exploatare sau a altei încălcări grave a regulilor de exploatare a
mijloacelor de transport este aceeaşi ca şi noţiunile corespunzătoare de la art.265.
13. Urmările infracţiunii sunt toate consecinţele stipulate şi explicate la art.263. Ele trebuie
să fie în legătură de cauzalitate cu cel puţin una din cele trei categorii de acţiuni menţionate.
14. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă.
15. Subiect al reparării necalitative poate fi orice persoană care efectuează reparaţiile
menţionate şi a atins vârsta de 16 ani, iar al punerii în exploatare sau a altor încălcări grave a
regulilor de exploatare poate fi numai o persoană responsabilă pentru starea tehnică sau pentru
exploatarea mijloacelor de transport.
Articolul 268. DETERIORAREA SAU DISTRUGEREA INTENŢIONATĂ A
CĂILOR DE COMUNICAŢIE ŞI A MIJLOACELOR DE TRANSPORT
Deteriorarea sau distrugerea intenţionată a căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe
ele, a mijloacelor de telecomunicaţii sau de semnalizare ori a altor utilaje pentru transporturi,
precum şi a mijloacelor de transport, dacă aceasta a provocat urmările indicate la art.263 sau
264,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
[Art.268 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea securităţii şi condiţiilor de funcţionare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin deteriorarea sau distrugerea intenţionată
a căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe ele, a materialului rulant, a mijloacelor de
telecomunicaţii sau de semnalizare ori a altor utilaje pentru transporturi, precum şi a mijloacelor
de transport, dacă aceasta a provocat urmările indicate la art.263 sau 264.
4. Prin mijloace de transport înţelegem mijloacele de transport feroviar, naval sau aerian, a
căror noţiune o găsim în comentariile art.263, precum şi mijloacele automototransportului, a
căror noţiune este dată în explicaţiile de la art.264.
5. Noţiunea căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe ele, a materialului rulant, a
mijloacelor de telecomunicaţii sau de semnalizare ori a altor utilaje pentru transporturi este
aceeaşi ca şi cele de la art.267.
6. Distrugerea obiectelor menţionate înseamnă nimicirea lor, suprimarea completă a stării
lor anterioare, desfiinţarea calităţii lor de bun de un anumit fel, încât el nu mai corespunde şi nu
ar mai putea corespunde vreodată destinaţiei.
7. Deteriorarea înseamnă degradarea, stricarea bunului, pierderea parţială a stării sale
anterioare, punerea bunului în situaţia de a nu mai corespunde într-un anumit moment, în
întregime, destinaţiei.
 8. Consecinţele survenite trebuie să fie în legătură de cauzalitate cu distrugerea sau
deteriorarea obiectelor stipulate la art.268.
9. Latura subiectivă se caracterizează prin două forme de vinovăţie. Intenţia se manifestă
faţă de deteriorarea sau distrugerea căilor de comunicaţie, iar imprudenţa - faţă de consecinţele
prejudiciabile suplimentare indicate în art.263 sau 264.
10. Distrugerea sau deteriorarea căilor de comunicaţie, a instalaţiilor de pe ele săvârşite
în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării constituie o diversiune
(art.343). Dacă aceste acţiuni sunt săvârşite în scopul de a intimida populaţia sau de a impune
autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite decizii, cele săvârşite pot fi încadrate în baza
art.278 ca terorism.
9. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14
ani.
Articolul 269. ÎNCĂLCAREA REGULILOR PRIVIND MENŢINEREA ORDINII ŞI
SECURITATEA CIRCULAŢIEI
Încălcarea de către pasager, pieton sau alt participant la trafic a regulilor privind
menţinerea ordinii şi securitatea circulaţiei, dacă aceasta a provocat urmările indicate la
art.264,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 6 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2.Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea securităţii şi condiţiilor de funcţionare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin încălcarea de către pasager, pieton sau
alt participant la trafic a regulilor privind menţinerea ordinii şi securitatea circulaţiei, dacă
aceasta a provocat urmările indicate la art.264.
4. Aceste încălcări se pot produce la traficul transportului aerian (de exemplu, intrarea
pasagerului fără voie în cabina pilotului în timpul decolării sau aterizării, ieşirea samavolnică a
pasagerilor pe pista de decolare-aterizare etc.), transportului feroviar (mânarea vitelor peste calea
ferată în locuri interzise, trecerea neregulamentară a intersecţiilor, căilor ferate de către biciclişti,
conducători ai transportului cu tracţiune animală etc.), transportului naval (de exemplu,
intervenţia în acţiunile căpitanului în timpul acostării la debarcader etc.), automototransportului
(de exemplu, trecerea pietonilor la semnalul roşu al semaforului, trecerea părţii carosabile a
străzii în locuri interzise, ieşirea din automobil din partea carosabilă a străzii, deschiderea uşilor
automobilului în timpul mişcării autovehiculului etc.).
5. Pentru determinarea tuturor semnelor laturii obiective a acestei infracţiuni dispoziţia
art.269, fiind de blanchetă, ne trimite la actele normative care reglementează regulile privind
menţinerea ordinii şi securitatea circulaţiei transporturilor. Regulile conduitei pietonilor,
pasagerilor sau a altor participanţi la trafic sunt determinate atât de actele normative care prevăd
securitatea circulaţiei şi a exploatării transporturilor feroviar, naval, aerian sau
aumomototransport, care sunt indicate la art.262, 263 şi 264, cât şi de actele normative
(regulamente, instrucţiuni, ordine etc.) ale organelor autoadministrării locale.
6. Răspunderea în baza art.269 survine numai în cazul pricinuirii urmărilor indicate la
art.264, care trebuie să fie în legătură de cauzalitate cu încălcările concrete ale regulilor privind
menţinerea ordinii şi securitatea circulaţiei mijloacelor de transport.
7. Nu poate fi temei pentru liberarea pietonului, pasagerului sau altui participant la trafic de
răspundere penală, dacă pentru accidentul produs o parte de vinovăţie o poartă şi subiecţii
art.263, 264, 265 sau 267.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă: sineîncrederea sau
neglijenţa.
 9. Subiect al infracţiunii poate fi numai un pieton, pasager sau alt participant la trafic, care a
atins vârsta de 16 ani. Prin alt participant la trafic se înţeleg bicicliştii, conducătorii mopedelor,
persoanele care mână vitele, conducătorii transportului cu tracţiune animală etc.
Articolul 270. OPRIREA SAMAVOLNICĂ, FĂRĂ NECESITATE, A TRENULUI
Oprirea samavolnică, fără necesitate, a trenului prin decuplarea conductei generale a
frânei sau printr-un alt mijloc, dacă aceasta a provocat:
a) accidente cu oameni;
b) deraierea sau deteriorarea materialului rulant;
c) alte urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea securităţii şi condiţiilor de funcţionare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin oprirea samavolnică, fără necesitate, a
trenului prin decuplarea conductei generale a frânei sau printr-un alt mijloc, dacă aceasta a
provocat accidente cu oameni, deraierea sau deteriorarea materialului rulant sau alte urmări
grave.
4. Oprirea samavolnică presupune oprirea trenului fără permisiunea însoţitorului de vagon,
conductorului, maşinistului sau a altor lucrători ai transportului feroviar.
5. Oprirea fără necesitate presupune că în momentul opririi trenului n-a existat o cauză
serioasă care să justifice astfel de acţiuni, cum ar fi necesitatea de a preveni o deraiere, avarie a
trenului, o invazie asupra cetăţenilor, pentru lichidarea unui incendiu apărut în tren, pentru
reţinerea unui infractor periculos, pentru spitalizarea unei persoane grav bolnave etc.
6. Prin decuplarea conductei generale a frânei se înţelege desfacerea, dezlegarea
elementelor sistemului tehnic al conductei generale a frânei care leagă locomotiva cu toate
vagoanele trenului.
7. Alt mijloc de oprire samavolnică, fără necesitate, a trenului poate fi prin robinetul de
oprire sau prin acte de semnalizare falsă, făcute cu felinare, fanioane, palete, indicatoare colorate
sau luminare, sonerii etc. Semnalizările se socot mincinoase dacă ele exprimă o altă indicaţie
decât aceea care se impunea în situaţia respectivă.
8. Prin accidente cu oameni se înţelege cauzarea vătămării grave a integrităţii corporale sau
a sănătăţii unei persoane sau vătămării corporale medii mai multor persoane, sau decesul unei
persoane.
9. Prin deraiere se înţelege răsturnarea locomotivei, vagoanelor de pe calea ferată, în urma
cărora s-au produs accidente periculoase pentru viaţa oamenilor, au fost cauzate daune materiale
de proporţii mari. Prin deteriorarea materialului rulant se înţelege degradarea locomotivei şi
vagoanelor care nu pot fi utilizate potrivit destinaţiei lor fără o reparaţie capitală.
10. Prin alte urmări grave se au în vedere decesul a două sau mai multor persoane,
încălcarea traficului feroviar, staţionarea îndelungată neproductivă a vagoanelor, cauzarea unor
daune materiale în proporţii deosebit de mari etc.
11. Consecinţele enumerate trebuie să fie în legătură de cauzalitate cu oprirea samavolnică,
fără necesitate, a trenului.
12. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie imprudentă.
13. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14
ani.
Articolul 271. BLOCAREA INTENŢIONATĂ A ARTERELOR DE TRANSPORT
Blocarea intenţionată a arterelor de transport prin crearea de obstacole, prin stabilirea
de posturi sau prin alte mijloace, dacă aceasta a provocat:
 a) accidente cu oameni;
b) alte urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea securităţii şi condiţiilor de funcţionare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă se realizează prin blocarea intenţionată a arterelor de transport prin
crearea de obstacole, prin stabilirea de posturi sau prin alte mijloace, dacă aceasta a provocat
accidente cu oameni sau alte urmări grave.
4. Din dispoziţia art.271 reiese că consecinţa de bază a infracţiunii care e cuprinsă de
intenţia făptuitorului este blocarea arterelor de transport, pe când accidentele cu oameni sau alte
urmări grave nu sunt cuprinse de intenţia vinovatului, ci apar din cauza imprudenţei lui. Deci
latura subiectivă se caracterizează prin două forme de vinovăţie. Intenţia se manifestă faţă de
blocarea arterelor de transport, iar imprudenţa - faţă de accidentele cu oameni şi alte urmări
grave.
5. Blocarea arterelor de transport ca acţiune şi ca urmare presupune crearea piedicilor
pentru traficul mijloacelor de transport feroviar, naval, aerian sau auto, care a produs sistarea
circulaţiei lor.
6. Prin crearea de obstacole se înţelege constituirea, ridicarea unei bariere din diferite
materiale pe calea ferată, pe drumurile publice, pe pistele de decolare-aterizare etc.
7. Prin stabilirea de posturi înţelegem blocarea arterelor de transport de către un grup de
persoane.
8. Prin alte mijloace de blocare a arterelor de transport se are în vedere blocarea lor cu
diferite unităţi de transport, prin atragerea minorilor la crearea posturilor pe arterele de transport
etc.
9. Sistarea traficului transportului aerian, feroviar, naval sau auto poate fi pedepsită penal,
dacă aceasta a cauzat din imprudenţă accidente cu oameni sau alte urmări grave.
10. Noţiunea accidentelor cu oameni sau a altor urmări grave este aceeaşi ca şi
consecinţele corespunzătoare de la art.270.
11. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14
ani.
Articolul 272. CONSTRÂNGEREA LUCRĂTORULUI DIN TRANSPORTUL
FEROVIAR, NAVAL, AERIAN SAU AUTO DE A NU-ŞI ÎNDEPLINI OBLIGAŢIILE DE
SERVICIU
(1) Constrângerea lucrătorului din transportul feroviar, naval, aerian sau auto de a nu-
şi îndeplini obligaţiile de serviciu prin ameninţare cu moartea, cu vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, cu distrugerea averii lui sau a rudelor lui apropiate, dacă
a existat pericolul realizării unei astfel de ameninţări,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 1 an.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
 2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de ocrotirea securităţii şi condiţiilor de funcţionare a mijloacelor de
transport.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin constrângerea lucrătorului din
transportul feroviar, naval, aerian sau auto de a nu-şi îndeplini obligaţiunile de serviciu prin una
din următoarele ameninţări: a) cu moartea; b) cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii; c) cu distrugerea averii lui sau a rudelor lui apropiate, dacă a existat pericolul realizării
unor astfel de ameninţări.
4. Prin constrângere se înţelege silirea, forţarea, obligarea unei persoane să facă un lucru pe
care aceasta nu l-ar face de bună voie.
5. Noţiunile de moarte a unei persoane, vătămării corporale grave le găsim în comentariile
de la art.145 şi 151, iar cea de distrugere a averii - la art.197.
6. Prin ameninţare se înţelege manifestarea în formă obiectivă (oral, în scris sau prin
demonstrarea armei etc.) a intenţiei de a omorî persoana, de a-i cauza vătămări corporale grave
sau de a-i distruge averea lucrătorului din transport dacă el nu-şi va sista obligaţiunea de
serviciu. Ameninţarea trebuie să fie de natură să alarmeze pe cel ameninţat. Această cerinţă a
legii este îndeplinită atunci când ameninţarea este serioasă, prezentând suficiente temeiuri că se
va realiza într-un viitor nu prea îndepărtat.
7. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie intenţionată.
8. Săvârşirea constrângerii în mod repetat de către două sau mai multe persoane are
aceeaşi explicaţie ca şi agravantele corespunzătoare de la art.145.
9. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 273. RĂPIREA MIJLOCULUI DE TRANSPORT
(1) Răpirea mijlocului de transport fără scop de însuşire
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită repetat;
b) săvârşită de două sau mai multe persoane;
c) însoţită de violenţă nepericuloasă pentru viaţa şi sănătatea victimei sau de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite prin pătrunderea în garaj, în alte încăperi ori teritorii îngrădite sau păzite;
b) însoţite de violenţă periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei sau de ameninţarea
cu aplicarea unei asemenea violenţe
se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 15 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de activitatea normală a transporturilor.
3. Latura obiectivă se realizează prin răpirea mijlocului de transport fără scop de însuşire.
4. Noţiunea de mijloc de transport este aceeaşi ca şi cea dată în comentariul de la art.264.
5. Răpirea mijlocului de transport presupune două acţiuni consecutive ale făptuitorului:
captivarea mijlocului de transport şi deplasarea acestuia.
6. Captivarea presupune luarea ilegală în stăpânire a mijlocului de transport prin decuplarea
sistemului de semnalizare sau prin pătrunderea în locul lui de parcare ori în cabina mijlocului de
transport, sau prin încărcarea lui în alt mijloc de transport, sau comiterea altor acţiuni care să-i
permită făptuitorului deplasarea mijlocului de transport.
7. Deplasarea mijlocului de transport înseamnă mişcarea, dislocarea lui din poziţia iniţială.
Metoda mişcării poate fi diferită: cu motorul propriu, cu remorca, cu forţa musculară a
făptuitorului, cu ajutorul mijlocului de transport în care a fost încărcat etc. Nu are importanţă
distanţa deplasării mijlocului de transport captivat.
8. Infracţiunea se socoate consumată în momentul începerii deplasării mijlocului de
transport. De aceea pătrunderea în cabină cu scopul de a răpi mijlocul de transport ori comiterea
orişicărei acţiuni de captivare constituie numai o tentativă de infracţiune, în etapa căreia e
posibilă renunţarea benevolă de a duce infracţiunea până la capăt.
9. Nu se socoate răpire utilizarea samavolnică a mijlocului de transport de către un membru
al familiei proprietarului, precum şi de către un cunoscut apropiat sau orice altă persoană cărora
anterior li se permitea a se folosi de mijlocul de transport fără consimţământul prealabil al
proprietarului.
10. Nu se socoate răpire nici utilizarea samavolnică a mijlocului de transport de către
persoana care s-a folosit de el în virtutea funcţiei sale. De exemplu, şoferul a folosit samavolnic
maşina pe care lucrează după orele de serviciu, un lucrător al staţiei tehnice de deservire după
reparare a utilizat samavolnic acest mijloc de transport etc.
11. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă. Răpirea poate fi efectuată din
diferite motive, însă e important ca făptuitorul să nu urmărească scopul acaparării lui. Răpirea în
scopul acaparării mijlocului de transport se încadrează ca un furt, jaf sau tâlhărie, în funcţie de
metoda însuşirii lui.
12. Agravantele răpirii sunt asemănătoare după conţinut cu cele ale furtului, jafului sau
tâlhăriei.
13. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani - în condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2 şi 3.
Articolul 274. RĂPIREA MIJLOCULUI DE TRANSPORT CU TRACŢIUNE
ANIMALĂ, PRECUM ŞI A ANIMALELOR DE TRACŢIUNE
Răpirea mijlocului de transport cu tracţiune animală, precum şi a animalelor de
tracţiune, fără scop de însuşire, urmată:
a) de distrugerea de bunuri;
b) de îmbolnăvirea gravă sau pieirea animalelor răpite,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2.Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de activitatea normală a transporturilor.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin răpirea mijlocului de transport cu
tracţiune animală, precum şi a animalelor de tracţiune, fără scop de însuşire, urmată de
distrugerea bunurilor sau de îmbolnăvirea gravă sau pieirea animalelor răpite.
4. Prin mijloc de transport cu tracţiune animală se înţelege un vehicul terestru cu roţi cu
tracţiune animală folosit de obicei la ţară pentru transportarea încărcăturilor sau efectuarea
diferitelor lucrări agricole, cum ar fi carele, căruţele, cărucioarele, roabele etc.
5. În RM în calitate de animale de tracţiune se utilizează de obicei caii. Însă pot fi folosite
şi alte animale: boii, buhaii, vacile, măgarii etc.
6. Noţiunea de răpire este aceeaşi ca şi cea din comentariul de la art.273.
7. Prin distrugere a bunurilor, adică a mijloacelor de transport cu tracţiune animală, se
înţelege orice acţiune care are drept rezultat nimicirea lor totală sau parţială, după care acestea
devin total sau parţial inutilizabile, potrivit destinaţiei lor iniţiale.
8. Prin îmbolnăvirea gravă a animalelor răpite în urma utilizărilor pentru transportarea
diferitelor încărcături sau pentru efectuarea diferitelor lucrări agricole se înţeleg alte
zdruncinări ale sănătăţii care au reclamat îngrijiri veterinare pe o durată îndelungată de timp.
9. Pieirea animalelor răpite presupune încetarea lor de a fiinţa din cauze nefireşti.
 10. Latura subiectivă se caracterizează prin două forme de vinovăţie. Intenţia se manifestă
faţă de deposedarea proprietarului de mijlocul de transport cu tracţiune animală, iar imprudenţa -
faţă de distrugerea de bunuri, de îmbolnăvirea gravă sau pieirea animalelor răpite. În cazul
intenţiei faţă de distrugerea de bunuri, de îmbolnăvirea gravă sau pieirea animalelor răpite, cele
săvârşite pot fi încadrate potrivit prevederilor art.197.
11. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 275. DETURNAREA SAU CAPTURAREA UNEI GARNITURI DE TREN,
A UNEI NAVE AERIENE SAU NAVALE
(1) Deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale ori
ocuparea gării, aeroportului, portului sau altei întreprinderi, instituţii, organizaţii de
transport, precum şi acapararea încărcăturilor, fără scop de însuşire,
se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvârşite de două sau mai multe persoane;
b) însoţite de violenţă sau de ameninţare cu aplicarea ei;
c) soldate cu avarierea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale;
d) soldate cu alte urmări grave
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), care au provocat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane,
se pedepsesc cu închisoare de la 10 la 20 de ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de activitatea normală a transporturilor.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin săvârşirea a cel puţin uneia din patru
acţiuni alternative:
a) capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale în scopul deturnării lor;
b) deturnarea acestora;
c) ocuparea gării, aeroportului sau a altei întreprinderi, instituţii, organizaţii de transport în
scopul săvârşirii unei deturnări;
d) acapararea încărcăturilor comisă în acelaşi scop.
Toate aceste acţiuni sunt săvârşite fără scop de însuşire.
4. Noţiunea unei nave aeriene şi a unei garnituri de tren este dată la art.263.
5. Capturarea şi deturnarea este asemănătoare după conţinut cu noţiunile de captivare şi
deplasare de la art.273.
6. Ocuparea gării, aeroportului sau a altor instituţii de transport trebuie să aibă scopul de a
captiva sau deturna mijloacele de transport.
7. Infracţiunea prevăzută de alin.1 art.275 se comite fără violenţă (nava se află fără echipaj,
garnitura de tren - fără maşinist, pasageri sau pază sau se deturnează cu acordul echipajului,
personalului de deservire). Nu interesează unde se afla nava sau garnitura în momentul deturnării
(la parcare, în port, aeroport, depou, la staţie, în zbor, în cursă etc.). Nu importă nici faptul cine
conduce mijlocul de transport: răpitorii, echipajul sau alte persoane.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă. Cele săvârşite nu urmăresc
scopul de însuşire a mijloacelor de transport.
9. Noţiunea agravantelor acestei infracţiuni este asemănătoare după conţinut cu agravantele
corespunzătoare de la infracţiunile contra vieţii, sănătăţii sau proprietăţii.
10. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14
ani.
 Articolul 276. FALSIFICAREA ELEMENTELOR DE IDENTITATE ALE
AUTOVEHICULELOR
(1) Falsificarea seriei, a numărului de identificare ale şasiului, caroseriei sau motorului
auto prin ştergere, înlocuire sau modificare
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu folosirea situaţiei de serviciu
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2.Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de activitatea normală a transporturilor.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin falsificarea seriei, a numărului de
identificare a şasiului, caroseriei sau motorului auto prin ştergere, înlocuire sau modificare.
4. Prin falsificarea elementelor de identificare ale autovehiculelor se înţelege o acţiune de
denaturare a adevărului pe care autovehiculul respectiv are destinaţia să-l exprime.
5. Falsificarea numărului de identitate prin ştergere presupune înlăturarea acestui număr
din locul înregistrat anterior, în vederea unei noi înregistrări.
6. Prin înlocuirea numărului de identitate se înţelege înscrierea sau imprimarea altui număr
în locul celui şters.
7. Modificarea numărului de identitate a elementelor menţionate presupune ştergerea şi
înscrierea numai a unei părţi din numărul de înregistrare.
8. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
9. Noţiunea agravantelor are acelaşi conţinut ca şi agravantele corespunzătoare de la
infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
10. Subiect al infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 277. FOLOSIREA UNUI AUTOVEHICUL CU ELEMENTE DE
IDENTIFICARE FALSE
Folosirea cu bună-ştiinţă a unui autovehicul cu seria sau numărul şasiului, caroseriei
sau motorului auto false
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
1. Gradul prejudiciabil al infracţiunilor din domeniul transporturilor decurge din însăşi
natura valorilor sociale vătămate sau periclitate. Mecanismul determinării gradului prejudiciabil
al infracţiunii este stipulat în art.15 CP.
2.Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi desfăşurare
normală sunt condiţionate de activitatea normală a transporturilor.
3. Latura obiectivă se realizează prin folosirea cu bună-ştiinţă a unui autovehicul cu seria
sau numărul şasiului, caroseriei sau motorului auto false.
4. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă.
5. Subiect al acestei infracţiuni poate fi orice persoană responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani şi care cu bună-ştiinţă foloseşte un autovehicul cu elemente de identificare false.
CAPITOLUL XIII
INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII PUBLICE ŞI A ORDINII PUBLICE
Articolul 278. TERORISMUL
 (1) Terorismul, adică provocarea unor explozii, incendii sau săvârşirea altor acţiuni care
periclitează viaţa oamenilor, cauzează daune materiale în proporţii mari sau provoacă alte
urmări grave, dacă acestea sunt săvârşite în scopul de a submina securitatea publică, de a
intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice anumite
decizii, precum şi ameninţarea cu săvârşirea unor astfel de acţiuni în aceleaşi scopuri,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de un grup criminal organizat;
c) cu aplicarea armelor de foc sau a substanţelor explozive;
d) cu vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
e) cu cauzarea de daune materiale în proporţii deosebit de mari se pedepseşte cu
închisoare de la 8 la 15 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de o organizaţie criminală;
b) soldate cu decesul unei persoane din imprudenţă
se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(4) Terorismul însoţit de omor intenţionat
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
(5) Persoanei care a comis actul de terorism, altor participanţi li se pot aplica pedepse
penale minime, prevăzute la prezentul articol, dacă ei au preîntâmpinat autorităţile despre
acţiunile respective şi prin aceasta au contribuit la evitarea morţii oamenilor, a vătămării
integrităţii corporale sau a sănătăţii, a altor urmări grave sau la demascarea altor făptuitori.
(6) Persoana care a participat la pregătirea actului de terorism se liberează de
răspundere penală dacă ea, prin anunţarea la timp a autorităţilor sau prin alt mijloc, a
contribuit la preîntâmpinarea realizării actului de terorism şi dacă acţiunile ei nu conţin o
altă componenţă de infracţiune.
1. Infracţiunea de terorism este una dintre cele mai periculoase infracţiuni împotriva
securităţii publice şi siguranţei statului, care deseori are nu numai caracter naţional, dar şi
internaţional. Republica Moldova a aderat la Convenţia privind Terorismul cu Bombe, adoptată
la New York la 12 ianuarie 1998 şi a ratificat-o prin Legea nr.1239 din 18 iulie 2002, care
determină direcţiile de bază de combatere a actelor de terorism (a se vedea Convenţia Europeană
pentru Reprimarea Terorismului din 27.01.1997 "TI, 2001, vol.28, pag.74").
2. Obiectul terorismului îl constituie securitatea publică. Ca obiect suplimentar al
terorismului apare viaţa şi sănătatea persoanei, patrimoniul şi ordinea de administrare.
3. Latura obiectivă a infracţiunii de terorism este compusă din conţinuturile alternative
indicate în dispoziţia articolului comentat şi se realizează prin săvârşirea uneia din următoarele
acţiuni: provocarea unor explozii, incendii sau a altor acţiuni care periclitează viaţa oamenilor,
cauzează daune materiale în proporţii mari sau provoacă alte urmări grave ori ameninţarea cu
comiterea unor astfel de acţiuni.
4. Prin alte acţiuni care periclitează viaţa oamenilor, în afară de explozii şi incendii, se au
în vedere: producerea unor avarii, accidente, catastrofe în transport, distrugerea sau degradarea
clădirilor, a oricăror alte construcţii cu destinaţie culturală, religioasă etc., contaminarea unor
teritorii cu substanţe radioactive, chimice, bacteriologice etc.
5. Determinarea mărimii daunei materiale cauzate prin comiterea infracţiunii depinde de
mărimea prejudiciului real cauzat, în corespundere cu prevederile art.126 CP, neputând fi mai
mic de 500 de unităţi convenţionale.
6. Prin alte urmări grave se are în vedere producerea unor urmări ce pot afecta grav
activitatea normală a unor întreprinderi, a transportului, reţelelor de comunicaţie, dezorganizarea
activităţii normale a organelor administraţiei publice.
7. Infracţiunea de terorism se consumă din momentul creării unui pericol real pentru viaţa
oamenilor, cauzării daunelor materiale în proporţii mari sau a altor urmări grave.
 8. Acţiunea de ameninţare se realizează prin diverse mijloace de exercitare psihică orală, în
scris, prin telefon sau prin alte mijloace asupra autorităţilor publice sau a persoanelor fizice, cu
scopul de a lua anumite decizii, sub ameninţarea comiterii uneia dintre acţiunile indicate în
prezentul articol.
9. Latura obiectivă a infracţiunii de terorism este identică cu cea a infracţiunii de diversiune
(art.343 CP), deosebirea constând în faptul că infracţiunea de diversiune se comite în scopul
slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, iar terorismul se comite în scopul
periclitării securităţii publice.
10. Alin.2 art.278 CP prevede următoarele circumstanţe agravante:
a) prin repetare se înţelege comiterea a două sau mai multor infracţiuni de terorism
distincte cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat
termenul de prescripţie (a se vedea comentariul de la art.31 CP);
b) comiterea infracţiunii de terorism de către un grup criminal organizat (a se vedea
comentariul de la art.46 CP);
c) prin comiterea infracţiuni de terorism cu aplicarea armelor de foc sau a substanţelor
explozive se înţelege utilizarea acestor mijloace atât la săvârşirea nemijlocită a actelor de
terorism, cât şi ameninţarea cu aplicarea acestor mijloace în scopul învingerii rezistenţei
persoanelor care ar putea interveni pentru a împiedica săvârşirea infracţiunii de terorism;
d) săvârşirea infracţiunii prin vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, ceea ce presupune survenirea intenţionată sau din imprudenţă a urmărilor prevăzute de
art.151 şi 152 CP (a se vedea comentariile de la aceste articole);
e) săvârşirea infracţiunii prin cauzarea de daune materiale în proporţii deosebit de mari,
ceea ce presupune cauzarea unor prejudicii materiale ce depăşesc la momentul săvârşirii
infracţiunii, în corespundere cu prevederile art.126 CP, 1500 de unităţi convenţionale de amendă.
11. Alin.3 art.278 prevede în calitate de circumstanţe agravante săvârşirea acţiunilor
descrise în alineatele precedente, săvârşite de o organizaţie criminală (a se vedea comentariul de
la art.47 CP) ori soldate cu decesul unei persoane din imprudenţă, care se caracterizează prin
prezenţa vinovăţiei duble, a atitudinii intenţionate faţă de acţiunile de terorism şi a imprudenţei
faţă de urmarea cea mai gravă produsă - moartea victimei (a se vedea comentariul de la art.19
CP).
12. Alin.4 art.278 CP prevede, în calitate de circumstanţă agravantă, săvârşirea terorismului
însoţit de omor intenţionat, fapt ce imprimă infracţiunii de terorism un caracter complex, fără a fi
necesară calificarea suplimentară prin concurs a acţiunilor de terorism şi omor intenţionat atunci
când se constată comiterea acestora în acelaşi scop.
13. Latura subiectivă a infracţiunii de terorism se realizează prin intenţie directă
caracterizată prin prezenţa unui scop special - de a submina securitatea publică, de a intimida
populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor fizice luarea unor anumite
decizii.
14. Subiect al infracţiunii de terorism poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a
atins vârsta de 16 ani.
15. Alin.5 art.278 prevede, în calitate de circumstanţă atenuantă specială, împrejurarea în
care persoanele care au participat la comiterea infracţiunii de terorism au preîntâmpinat
autorităţile despre comiterea infracţiunii, contribuind prin aceasta la evitarea urmărilor grave şi
deosebit de grave care s-ar fi putut produce, inclusiv moartea posibilelor victime. Acestor
persoane instanţa le poate aplica pedepse penale minime cu respectarea prevederilor art.79 CP.
16. Alin.6 art.278 prevede, în calitate de modalitate specială de liberare de răspundere
penală, împrejurarea în care o persoană a participat la pregătirea actului de terorism, dar prin
anunţarea la timp a autorităţilor sau prin alt mijloc a contribuit la preîntâmpinarea realizări
actului de terorism, iar acţiunile ei nu conţin o altă componenţă de infracţiune. Prin alte mijloace
prin care făptuitorul a contribuit la preîntâmpinarea actului de terorism se are în vedere
neutralizarea mijloacelor de comitere a actului de terorism, influenţa psihică sau fizică asupra
altor participanţi în sensul renunţării la comiterea de mai departe a infracţiunii planificate etc.
 Condiţiile de liberare de răspundere penală în baza temeiurilor indicate sunt identice
condiţiilor descrise în art.56 CP.
Articolul 279. ACTIVITATEA DE FINANŢARE ŞI ASIGURARE MATERIALĂ A
ACTELOR TERORISTE
Oferirea ori colectarea intenţionată, prin diferite metode, direct sau indirect, a
mijloacelor financiare sau a materialelor în scopul utilizării acestora la săvârşirea actelor
teroriste
se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 25 de ani.
1. Obiectul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale privind securitatea publică şi
activitatea de combatere a terorismului.
În scopul cooperării la contracararea acestei infracţiuni, RM a ratificat, prin Legea nr.1241
din 18 iulie 2002, Convenţia privind Suprimarea Finanţării Terorismului, adoptată la New York
la 9 decembrie 1999.
2. Activitatea de finanţare şi asigurare materială a actelor teroriste, prevăzută în conţinutul
art.279, reprezintă o modalitate distinctă de participare la săvârşirea infracţiunii sub forma
complicităţii ce se realizează prin comiterea uneia dintre următoarele acţiuni de alternativă:
a) oferirea prin diferite metode, directă sau indirectă, a mijloacelor financiare sau a
materialelor în scopul utilizării acestora la săvârşirea actelor teroriste;
b) colectarea prin diferite metode, directă sau indirectă, a mijloacelor financiare sau a
materialelor în scopul utilizării acestora la săvârşirea actelor teroriste.
Delimitarea dintre cele două acţiuni de alternativă, oferirea ori colectarea mijloacelor
financiare sau a materialelor necesare comiterii actelor teroriste, constă în faptul că persoana în
cazul oferirii contribuie direct şi nemijlocit la pregătirea actelor de terorism, iar colectarea
presupune o activitate intermediară, indirectă la pregătirea lor.
3. Latura subiectivă se caracterizează prin săvârşirea cu intenţie directă a activităţilor
respective şi prin prezenţa unui scop special de utilizare a mijloacelor respective la săvârşirea
actelor teroriste.
4. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 280. LUAREA DE OSTATICI
(1) Luarea sau reţinerea persoanei în calitate de ostatic cu scopul de a sili statul,
organizaţia internaţională, persoana juridică sau fizică ori un grup de persoane să
săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea vreunei acţiuni în calitate de condiţie pentru
eliberarea ostaticului
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(2) Luarea de ostatici săvârşită:
a) repetat;
b) asupra a două sau mai multor persoane;
c) cu bună-ştiinţă asupra unui minor;
d) de două sau mai multe persoane;
e) din interes material;
f) cu aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei;
g) cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani cu (sau fără) amendă în mărime de la
500 la 1.000 unităţi convenţionale.
(3) Luarea de ostatici săvârşită:
a) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) cu provocarea decesului victimei din imprudenţă;
d) cu provocarea altor urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani.
 (4) Persoana care, benevol sau la cerinţele reprezentanţilor autorităţilor, a eliberat
ostaticul se liberează de răspundere penală dacă acţiunile ei nu conţin o altă componenţă de
infracţiune.
1. Luarea de ostatici este o infracţiune cu caracter internaţional, fiind acceptată în legislaţia
naţională ca infracţiune în baza ratificării Convenţiei Adunării Generale a ONU contra
infracţiunilor de luare de ostatici, adoptată la 18 decembrie 1979 (Legea nr.1241 din
18.07.2002).
2. Latura obiectivă a infracţiunii de luare de ostatici se poate realiza prin săvârşirea uneia
dintre următoarele acţiuni: a) luarea, b) reţinerea persoanei în calitate de ostatic.
3. Luarea de ostatici este o infracţiune de lipsire de libertate, care se caracterizează prin
luarea ilegală în captivitate a unei persoane, astfel lipsind-o de posibilitatea de a se deplasa şi
acţiona liber, în conformitate cu voinţa sa. Luarea de ostatici se poate realiza atât deschis, cât şi
pe ascuns, atât cu aplicarea, cât şi fără aplicarea constrângerii fizice sau morale (de exemplu, prin
inducerea în eroare a victimei în locul reţinerii ei).
4. Reţinerea persoanei în calitate de ostatic se caracterizează prin faptul că persoana este
lipsită de posibilitatea de a părăsi locul aflării sale (de regulă, se poate realiza prin izolarea
persoanei într-o încăpere etc.).
5. În calitate de condiţie a eliberării ostaticului este cererea înaintată statului, unei
organizaţii internaţionale, unei persoane juridice sau fizice ori unui grup de persoane să
îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act. Pentru calificarea infracţiunii nu are nici o
importanţă dacă cererea formulată are caracter legal sau ilegal şi este indiferent dacă făptuitorul a
adresat cererea victimei sau unei alte persoane, care ar putea satisface această cerere. De
asemenea, nu interesează în ce constă actul de a cărui îndeplinire sau neîndeplinire se
condiţionează eliberarea victimei şi este indiferent dacă cererea a fost sau nu satisfăcută.
6. Circumstanţele agravante prevăzute în alin.2 art.280, cu excepţia lit.e) (din interes
material), sunt identice cu cele prevăzute în conţinutul art.166 CP (privaţiunea ilegală de
libertate), după cum se vede şi din comentariul de la articolul respectiv. Săvârşirea infracţiunii
din interes material presupune formularea unei cereri de a obţine un profit, care poate fi evaluat
numeric în bani, în schimbul eliberării ostaticului.
7. Alin.3 art.280 agravează răspunderea penală pentru luarea de ostatici prin următoarele
circumstanţe calificative:
a) luarea de ostatici săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
(a se vedea comentariul de la art.46, 47 CP);
b) luarea de ostatici urmată de vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (a
se vedea comentariul de la art.151 CP);
c) luarea de ostatici urmată de provocarea decesului victimei din imprudenţă; această
circumstanţă agravantă se referă la producerea, prin săvârşirea faptei, a unui rezultat mai grav -
moartea victimei;
d) provocarea altor urmări grave, această circumstanţă presupunând survenirea altor
urmări, mai grave decât cele indicate în conţinutul acestui articol.
8. Subiect al infracţiunii este persoana care a atins vârsta de 14 ani.
9. Persoana care, benevol sau la cerinţele reprezentanţilor autorităţilor, a eliberat ostaticul
se liberează de răspundere numai pentru săvârşirea acţiunilor prevăzute în alin.1 art.280 CP.
Dacă acţiunile săvârşite de infractor cad sub incidenţa altor norme penale din CP şi pot fi
încadrate de sine stătător, persoana răspunde penal în temeiul acestor articole (cauzarea vătămării
corporale grave a integrităţii corporale, decesul victimei din imprudenţă, purtarea ilegală a
armelor şi muniţiilor etc.).
Articolul 281. COMUNICAREA MINCINOASĂ CU BUNĂ-ŞTIINŢĂ DESPRE
ACTUL DE TERORISM
Comunicarea mincinoasă cu bună-ştiinţă despre pregătirea unor explozii, incendieri sau
a altor acţiuni care periclitează viaţa oamenilor, cauzează daune materiale în proporţii mari
sau provoacă alte urmări grave
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni, sau cu închisoare de până la 3 ani.
1. Gradul prejudiciabil al acestei infracţiuni constă în faptul că răspândirea unor informaţii
fie şi cu caracter mincinos despre pregătirea unor acte de terorism poate provoca panică,
dezordine, poate destabiliza activitatea normală în transport, în cadrul unor instituţii,
întreprinderi, totodată atrăgând numeroase forţe şi mijloace pentru verificarea acestor
comunicări.
2. Latura obiectivă a componenţei de infracţiune comentate se caracterizează prin comiterea
unei acţiuni prin care se aduce la cunoştinţa autorităţilor publice sau a unei persoane fizice
despre pregătirea unui act de terorism sub forma unor explozii, incendii, altor acţiuni care pot
produce daune materiale în proporţii mari, victime omeneşti, alte urmări grave, prevăzute în
conţinutul art.278 CP.
3. Comunicarea mincinoasă poate fi adresată persoanelor cu funcţii de răspundere, ce
activează în instituţiile respective sau în organele de drept obligate să întreprindă măsuri
organizatorice în privinţa preîntâmpinării consecinţelor nefaste, ce pot surveni în urma actelor de
terorism pregătite. Această comunicare poate fi adresată şi prin intermediul unor cetăţeni aparte,
dar efectuată, de asemenea, cu scopul să devină cunoscută organelor abilitate de-a întreprinde
măsuri profilactice împotriva actelor de terorism (de exemplu, evacuarea tuturor persoanelor
aflate în sediul unei clădiri, la bordul unei corăbii aeriene sau maritime etc.).
4. Comunicarea mincinoasă este aceea care nu corespunde de fapt, obiectiv realităţii, fiind
născocită.
5. Metoda prin care poate fi comisă acţiunea de comunicare mincinoasă se poate prezenta
sub cele mai diverse forme: oral - prin cuvinte, în scris - prin scrisori, anunţuri prin internet,
telefon etc.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin comiterea acesteia cu intenţie
directă, persoana care transmite comunicarea mincinoasă cunoaşte cu bună-ştiinţă că informaţia
nu este veridică şi doreşte prin aceasta să destabilizeze ordinea şi liniştea publică. În situaţia în
care o persoană de bună-credinţă a fost indusă în eroare cu privire la veridicitatea comunicării, ea
nu poate fi supusă răspunderii penale.
7. Subiect al infracţiunii este persoana care a atins vârsta de 14 ani.
Articolul 282. ORGANIZAREA UNEI FORMAŢIUNI PARAMILITARE ILEGALE
SAU PARTICIPAREA LA EA
(1) Organizarea sau conducerea unei formaţiuni paramilitare neprevăzute de legislaţia
Republicii Moldova, precum şi participarea la o astfel de formaţiune,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(2) Persoana care, în mod benevol, s-a retras dintr-o formaţiune paramilitară ilegală şi a
predat arma se liberează de răspundere penală dacă acţiunile ei nu conţin o altă componenţă
de infracţiune.
1. Formaţiunea paramilitară ilegală este o organizaţie (colectivitate) civilă de persoane,
care are caracter militar, fiind dotată cu armament. Trăsăturile ce caracterizează o formaţiune
paramilitară sunt: prezenţa unui contingent stabil de persoane, a unui comandament unic bazat pe
o organizaţie internă strictă, activitatea căreia nu este reglementată de legislaţia RM.
2. Latura obiectivă se poate realiza, sub aspectul elementului material, prin săvârşirea uneia
dintre următoarele acţiuni:
a) organizarea unei formaţiuni paramilitare;
b) conducerea unei formaţiuni paramilitare;
c) participarea în calitate de membru al formaţiunii paramilitare.
3. Prin organizarea unei formaţiuni paramilitare se are în vedere comiterea unor acţiuni
îndreptate spre iniţierea şi constituirea unei grupări sau asociaţii de persoane, în elaborarea
planului de constituire, a structurii şi numărului de membri, a problemelor ce ţin de asigurarea
financiară şi tehnico-materială a formaţiunii, formularea sarcinilor şi scopurilor de bază ale
formaţiunii etc.
 4. Prin conducerea formaţiunii paramilitare se are în vedere stabilirea şi coordonarea cu
direcţiile operative de activitate a formaţiunii, lucrul cu cadrele, luarea deciziilor şi hotărârilor în
privinţa problemelor legate de asigurarea financiară şi materială a formaţiunii, emiterea
dispoziţiilor şi ordinelor etc.
5. Participarea în calitate de membru al formaţiunii paramilitare poate fi determinată de
primirea în calitate de membru a formaţiunii şi îndeplinirea unor funcţii corespunzătoare locului
pe care-l deţine persoana sau de îndeplinirea unor misiuni, ordine cu caracter ordinar.
6. Formaţiunile paramilitare pot fi create pentru atingerea diferitelor scopuri: politice,
religioase, separatiste, comerciale etc. Organizarea unor grupuri înarmate în scopul atacării
persoanelor juridice sau fizice se califică în baza art.283 CP (banditism).
7. Alte infracţiuni comise în legătură cu activitatea în calitate de membru al formaţiunii
paramilitare se califică prin concurs cu art.208 CP (de exemplu, omoruri, degradarea sau
distrugerea averii proprietarului, luarea de ostatici etc.).
Persoanele care au organizat sau conduc formaţiunea paramilitară, răspund penal pentru
infracţiunile comise de către un membru al formaţiunii în măsura în care au cunoscut şi au
participat la comiterea infracţiunii respective.
8. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art.282 CP se caracterizează prin intenţie
directă. Persoana este conştientă de faptul că organizează sau conduce o formaţiune paramilitară
sau are calitatea de membru al acesteia, cu toate că aceasta nu este prevăzută de legislaţia penală
a RM.
9. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
10. În corespundere cu alin.2 art.282 CP, persoana care a participat în calitate de membru al
formaţiunii paramilitare se liberează de răspundere penală prin prezenţa cumulativă a trei
condiţii: retragerea benevolă din formaţiunea paramilitară; predarea armei; lipsa în acţiunile
acestei persoane a semnelor altei componenţe de infracţiune.
11. Renunţarea benevolă presupune încetarea activităţii în calitate de membru al formaţiunii
prin prezenţa posibilităţii obiective a persoanei de a-şi continua activitatea ca membru al acestei
formaţiuni (motivele încetării activităţii nu au importanţă pentru ca renunţarea să fie considerată
benevolă).
Articolul 283. BANDITISMUL
Organizarea unor bande armate în scopul atacării persoanelor juridice sau fizice,
precum şi participarea la asemenea bande sau la atacurile săvârşite de ele,
se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Bandă armată este un grup stabil, înarmat, organizat din două sau mai multe persoane cu
scopul de a comite atacuri împotriva persoanelor juridice sau fizice.
Pentru ca un grup de persoane format în scopul atacării persoanelor fizice sau juridice să fie
recunoscut în calitate de bandă, sunt necesare patru criterii: a) grupul să fie stabil; b) grupul să
fie înarmat; c) să fie constituit din două sau mai multe persoane; d) să se subordoneze scopului
de a ataca persoane fizice sau juridice.
2. Banda este stabilă prin prezenţa următoarelor criterii, care o individualizează: caracterul
permanent al membrilor bandei, prezenţa unei structuri organizatorice bine determinate şi strâns
unite, metode şi forme constante de activitate infracţională etc.
3. Înarmarea bandei presupune existenţa cel puţin la unul din membrii grupului a armei de
foc, armelor albe sau a substanţelor explozibile, cu condiţia că şi ceilalţi membri ai grupului sunt
informaţi despre prezenţa armei respective (cu privire la noţiunea de armă, a se vedea HP CSJ
nr.31 din 09.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea,
păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a
muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc, a muniţiilor).
4. Latura obiectivă a banditismului se poate realiza prin comiterea uneia din următoarele
acţiuni: organizarea bandei armate; participarea în calitate de membru al bandei armate;
participarea la atacurile săvârşite de bandă.
 5. Organizarea bandei presupune activitatea de selectare şi alegere a membrilor bandei,
procurarea armelor, elaborarea planului de activitate a bandei, împărţirea rolurilor între membrii
bandei etc.
6. Participarea în calitate de membru al bandei presupune intrarea şi includerea persoanei
în componenţa bandei, indiferent de calitatea şi rolul pe care le deţine persoana şi de participarea
acesteia la atacurile săvârşite de bandă.
7. Participarea la atacurile săvârşite de bandă se referă la persoanele ce nu fac parte din
bandă, dar care au participat în calitate de complici, instigatori la săvârşirea atacurilor de către
bandă.
8. Atacul, potrivit normei penale prevăzute de art.283 CP, reprezintă o acţiune ilegală,
agresivă, prejudiciabilă, a cărei realizare se manifestă prin aplicarea violenţei fizice sau psihice
în scopul săvârşirii celor mai diverse infracţiuni de omor, sustragere a averii proprietarului,
şantaj, distrugerea averii proprietarului etc.
9. Latura subiectivă a banditismului presupune săvârşirea infracţiunii cu intenţie directă.
Persoana este conştientă de faptul că organizează sau este membru al bandei sau participă la
atacurile săvârşite de bandă şi doreşte acest fapt.
10. Subiect al banditismului poate fi orice persoană care la momentul săvârşirii infracţiunii
a atins vârsta de 14 ani.
Articolul 284. CREAREA SAU CONDUCEREA UNEI ORGANIZAŢII CRIMINALE
Crearea sau conducerea unei organizaţii criminale, adică întemeierea unei astfel de
organizaţii şi organizarea activităţii ei, fie căutarea şi angajarea de membri în organizaţia
criminală, fie ţinerea de adunări ale membrilor ei, fie crearea de fonduri băneşti şi de altă
natură pentru susţinerea lor financiară şi a activităţii criminale a organizaţiei, fie înzestrarea
organizaţiei criminale cu arme şi instrumente pentru săvârşirea de infracţiuni, fie
organizarea culegerii de informaţii despre potenţialele victime şi despre activitatea organelor
de drept, fie coordonarea planurilor şi acţiunilor criminale cu alte organizaţii şi grupuri
criminale sau infractori aparte din ţară şi din străinătate,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani.
1. Particularităţile acestei componenţe de infracţiune constau în stabilirea răspunderii
penale pentru activitatea organizatorică legată de crearea sau conducerea unei organizaţii
criminale (cu privire la definirea noţiunii de organizaţie criminală a se vedea comentariul de la
art.47 CP).
2. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.284 CP se realizează prin comiterea uneia
dintre următoarele acţiuni de alternativă: a) crearea unei organizaţii criminale, b) conducerea
unei organizaţii criminale.
3. Crearea unei organizaţii criminale presupune activitatea prin care se urmăreşte
întemeierea unei organizaţii în scopul comiterii unui anumit gen de infracţiuni sau activităţi
infracţionale care se deosebesc de banditism (art.283 CP) prin faptul că nu au la bază comiterea
unor atacuri înarmate, ci efectuarea unor activităţi în vederea obţinerii de avantaje şi interese
economice, financiare sau politice.
4. Conducerea unei organizaţiei criminale presupune conducerea activităţii infracţionale a
întregii organizaţii criminale şi se caracterizează prin prelucrarea informaţiei necesare pentru
funcţionarea şi existenţa organizaţiei criminale, întocmirea planului ei de activitate, stabilirea
modului de conduită şi sancţionare a membrilor etc.
5. Latura subiectivă a creării sau conducerii unei organizaţii criminale se caracterizează
prin intenţie directă.
6. Subiectul infracţiunii prevăzute de art.284 CP poate fi doar organizatorul sau
conducătorul organizaţiei criminale.
Articolul 285. DEZORDINI DE MASĂ
(1) Organizarea sau conducerea unor dezordini de masă, însoţite de dezorganizarea
activităţii normale a transportului, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor sau de opunere
de rezistenţă reprezentanţilor autorităţilor,
 se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 10 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni însoţite:
a) de violenţă sau batjocorire a persoanelor;
b) de pogromuri, distrugeri, incendieri sau alte acţiuni asemănătoare;
c) de rezistenţă armată opusă autorităţilor
se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani.
(3) Participarea activă la săvârşirea actelor de violenţă sau la batjocorirea persoanelor,
la incendierea sau distrugerea de bunuri în timpul dezordinilor de masă,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
(4) Chemările la nesupunere activă cerinţelor legitime ale reprezentanţilor autorităţilor
şi la dezordini de masă, precum şi la săvârşirea actelor de violenţă asupra persoanelor,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
1. Dezordinile de masă sunt acţiuni ce atentează la ordinea şi securitatea publică, săvârşite
de o grupă de persoane, însoţite de violenţă asupra persoanelor, pogromuri, incendieri, distrugeri,
precum şi opunere de rezistenţă reprezentanţilor autorităţilor. În timpul dezordinilor de masă se
dezorganizează activitatea normală a transportului, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor
aflate în teritoriul respectiv.
2. Latura obiectivă a dezordinilor de masă prevăzute în alin.1 art.285 CP se realizează prin
comiterea uneia dintre următoarele acţiuni: a) organizarea unor dezordini de masă; b) conducerea
acţiunilor în cadrul dezordinilor de masă.
3. Organizarea unor dezordini de masă poate să se exprime prin diferite forme: prin
planificarea, pregătirea şi instigarea la comiterea unor astfel de acţiuni, crearea unor grupuri de
persoane pentru provocarea şi aţâţarea dezordinilor de masă, conducerea acţiunilor
participanţilor la dezordinile de masă etc.
4. Conducerea acţiunilor de dezordini în masă nu presupune întotdeauna şi participarea
activă, nemijlocită, obligatorie a conducătorului la comiterea acestei infracţiuni, cu toate că
aceste persoane, de regulă, pot avea şi această calitate.
5. Prin opunere de rezistenţă autorităţilor se are în vedere nesupunerea faţă de cerinţele
legale ale reprezentanţilor organelor de stat de a înceta dezordinile de masă.
6. Alin.2 art.285 CP stabileşte următoarele circumstanţe calificative care agravează
răspunderea penală pentru săvârşirea aceleiaşi acţiuni însoţite:
a) de violenţa şi batjocorirea persoanelor; prin violenţă se are în vedere atât violenţa fizică
cât şi cea psihică, iar prin batjocorire se înţelege insulta, dezonorarea gravă publică adusă
demnităţii unei persoane concrete;
b) de pogromuri, distrugeri, incendieri sau alte acţiuni asemănătoare, prin care se înţelege
degradarea, distrugerea totală sau parţială a unor edificii, clădiri, unităţi de transport statale sau
particulare etc. (a se vedea comentariul de la art.197 CP);
c) de rezistenţa armată autorităţilor, prin care se înţelege opunerea de rezistenţă
reprezentanţilor autorităţilor în timpul îndeplinirii obligaţiunilor funcţionale prin aplicarea sau
ameninţarea cu folosirea armelor de foc, a substanţelor explozive, a armelor albe etc.
7. Alin.3 art.285 CP stabileşte răspundere penală atenuantă pentru participarea activă,
nemijlocită la săvârşirea acţiunilor prevăzute de alin.2 al acestui articol.
8. Alin.4 art.285 CP stabileşte răspundere penală pentru chemările la nesupunere activă
cerinţelor legitime ale reprezentanţilor autorităţilor şi la dezordini de masă, precum şi la
săvârşirea actelor de violenţă asupra persoanelor. Chemările pot fi făcute în scris - prin afişarea
unor placate, răspândirea foilor volante etc., oral - prin luarea de cuvânt în faţa gloatei sau prin
radio etc.
9. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
10. Calitatea de subiect al infracţiunii o poate avea persoana fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 14 ani; alin.3 prevede ca posibilă atragerea la răspundere penală a persoanelor care au
atins vârsta de 16 ani, iar alin.4 prevede ca posibilă atragerea la răspundere penală a persoanelor
care au atins vârsta de 14 ani.
Articolul 286. ACŢIUNILE CARE DEZORGANIZEAZĂ ACTIVITATEA
PENITENCIARELOR
Persoanele care, executând pedeapsa cu închisoare, îi terorizează pe condamnaţii porniţi
pe calea corectării fie săvârşesc atacuri asupra administraţiei, fie organizează în aceste
scopuri grupuri criminale sau participă activ la asemenea grupuri
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 de ani.
1. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.286 CP se poate realiza prin săvârşirea
uneia din următoarele acţiuni: terorizarea condamnaţilor porniţi pe calea corectării; săvârşirea
atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor; organizarea unor grupări criminale în scopul
terorizării condamnaţilor porniţi pe calea corectării sau în scopul atacării administraţiei
penitenciarelor şi participarea activă în calitate de membru al grupului criminal.
2. Prin terorizarea condamnaţilor porniţi pe calea corectării se au în vedere cazurile de
aplicare a violenţei fizice sau psihice cu scopul de a-i speria şi determina pe condamnaţii care au
pornit ferm pe calea corectării să nu respecte regimul de executare a pedepsei. Drept terorizare
urmează a fi recunoscută şi batjocorirea şi luarea în râs (în zeflemea) a condamnaţilor cu scopul
de a împiedica corectarea acestora. Art.286 CP stabileşte răspundere penală numai pentru
terorizarea persoanelor care au pornit pe calea corectării. Aplicarea violenţei psihice şi fizice pe
baza relaţiilor ostile apărute între condamnaţi nu poate fi încadrată drept terorizare a
condamnaţilor porniţi pe calea corectării.
3. Prin săvârşirea atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor se are în vedere
comiterea unor acţiuni fizice sau psihice violente care se pot caracteriza prin ameninţări cu
răfuiala, aduse reprezentanţilor administraţiei penitenciarelor, ori prin cauzarea vătămărilor
integrităţii corporale de orice intensitate.
Săvârşirea unor atentate la viaţa condamnaţilor sau reprezentanţilor administraţiei
penitenciarului necesită o încadrare juridică prin cumul cu infracţiunea prevăzută de art.286 CP.
4. Prin organizarea de grupări criminale în scopul terorizării condamnaţilor sau în scopul
atacării administraţiei penitenciarelor se are în vedere activitatea de creare din doi sau mai mulţi
condamnaţi a unui grup criminal. Activitatea de organizare a grupului criminal presupune
alegerea şi recrutarea membrilor grupului, elaborarea planului de acţiuni, conducerea activităţii
grupului etc.
5. Prin participarea activă în grupările criminale se are în vedere instigarea condamnaţilor
la săvârşirea acţiunilor de terorizare asupra altor condamnaţi sau instigarea la săvârşirea
atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor, procurarea mijloacelor şi instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii, săvârşirea nemijlocită a atacurilor etc.
6. Latura subiectivă a acţiunilor care dezorganizează activitatea penitenciarelor se
caracterizează prin intenţie directă. În calitate de semn obligatoriu al laturii subiective se prezintă
scopul - terorizarea persoanelor care au pornit pe calea corectării ori săvârşirea atacurilor asupra
administraţiei penitenciarelor.
7. Subiect al infracţiunii poate fi persoana fizică condamnată, care a atins vârsta de 14 ani şi
execută pedeapsa în penitenciar.
Articolul 287. HULIGANISMUL
(1) Huliganismul, adică acţiunile intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică şi
exprimă o vădită lipsă de respect faţă de societate, însoţite de aplicarea violenţei asupra
persoanelor sau de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, de opunerea de
rezistenţă reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele huliganice,
precum şi acţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie
deosebită,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 700 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 240 de ore, sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
 a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 400 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
(3) Huliganismul agravat, adică acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), dacă au fost
săvârşite cu aplicarea sau încercarea aplicării armei de foc, a cuţitelor, boxelor sau a altor
arme albe, precum şi a obiectelor special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale sau
a sănătăţii,
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 8 ani.
[Art.287 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Trăsătura esenţială a huliganismului este încălcarea grosolană a ordinii publice,
exprimată printr-o vădită lipsă de respect faţă de societate.
2. Ordine publică înseamnă o totalitate de relaţii sociale, ce asigură o ambianţă liniştită de
convieţuire în societate, de inviolabilitate a persoanei şi a integrităţii patrimoniului, precum şi
activitatea normală a instituţiilor de stat şi publice.
3. Prin încălcare grosolană a ordinii publice ce exprimă o vădită lipsă de respect se are în
vedere săvârşirea unor acţiuni intenţionate ce atentează la regulile sociale şi morale de
convieţuire, care sunt încălcate într-un mod grosolan şi demonstrativ de către violatorul ordinii
publice prin necuviinţă, neobrăzare, comportare batjocoritoare cu cetăţenii, prin înjosire a
onoarei şi demnităţii personalităţii, încălcare îndelungată şi insistentă a ordinii publice,
zădărnicire a activităţilor de masă, suspendare temporară a activităţii normale a întreprinderilor,
instituţiilor, organizaţiilor, transportului obştesc etc.
4. Prin huliganism însoţit de aplicarea violenţei asupra persoanelor sau de ameninţarea cu
aplicarea unei asemenea violenţe se are în vedere atât violenţa psihică cât şi cea fizică, ce se
poate manifesta prin cauzarea unor prejudicii sănătăţii, care pot surveni în urma săvârşirii unor
acţiuni cu caracter violent produse prin aplicarea de lovituri, prin imobilizarea, îmbrâncirea,
punerea unei piedici victimei, urmate de cauzarea vătămărilor intenţionate uşoare sau medii a
integrităţii corporale sau sănătăţii (art.152 alin.1 şi 153 CP).
Ameninţarea constă în orice act prin care se realizează o constrângere morală de natură să
insufle temere cu privire la aplicarea violenţei fizice urmată de provocarea unor leziuni de o
gravitate diferită până la cauzarea morţii.
5. Prin opunere de rezistenţă reprezentanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă
actele huliganice se înţelege comiterea unor acţiuni fizice active de opunere de rezistenţă care se
realizează în procesul comiterii actelor de huliganism. Ignorarea cerinţelor persoanelor indicate
să înceteze activitatea huliganică nu constituie opunere de rezistenţă; numai intervenţia fizică,
folosirea forţei pentru curmarea acţiunilor fizice se consideră drept opunere de rezistenţă.
Rezistenţa opusă după încetarea actelor huliganice, în special în legătură cu reţinerea
ulterioară a vinovatului, nu va fi considerată circumstanţă care califică huliganismul, ea urmează
a fi calificată în concurs cu huliganismul (a se vedea HP CSJ din 20.12.1993, nr.12 Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre huliganism).
6. Prin huliganism însoţit de un cinism deosebit se are în vedere încălcarea insistentă şi
demonstrativă a regulilor morale unice, ce se poate manifesta prin batjocură faţă de bolnavi, de
persoanele în etate, aflate în stare de neputinţă etc., iar obrăznicia deosebită presupune săvârşirea
unor acte huliganice violente, nimicirea averii proprietarului, întreruperea manifestărilor de
masă, întreruperea temporară a activităţii normale a întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor,
transportului etc.
7. Alin.2 art.287 CP prevede în calitate de circumstanţe calificative acţiunile huliganice
săvârşite repetat sau de două sau mai multe persoane. Circumstanţele indicate sunt analizate în
legătură cu comentariul efectuat în privinţa art.31 şi 44 CP, fiind analizate suplimentar în
conţinutul comentariului de la art.186 CP.
8. Alin.3 art.287 CP prevede în calitate de circumstanţe calificative săvârşirea acţiunilor
huliganice cu aplicarea sau încercarea aplicării armei de foc, a cuţitelor, boxelor sau a altor arme
albe, precum şi a obiectelor special adaptate pentru vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii, după cum se arată în comentariul de la art.188 CP.
9. Aplicarea sau încercarea de a aplica armele de foc sau alte obiecte folosite în calitate de
arme se califică în temeiul alin.3 art.287 CP nu numai în acele cazuri în care vinovatul cu
ajutorul lor cauzează sau intenţionează să cauzeze leziuni corporale, dar şi atunci când utilizarea
obiectelor menţionate în procesul actelor huliganice creează un pericol real pentru viaţa şi
sănătatea cetăţenilor. Cu toate acestea, acţiunile huliganice, exprimate prin demonstrarea
obiectelor indicate, dar nelegate de aplicarea lor, nu pot fi calificate în baza alin.3 art.218 CP.
10. Latura subiectivă a huliganismului se caracterizează prin comiterea cu intenţie directă a
infracţiunii; persoana conştientizează că încalcă grosolan ordinea publică, exprimând astfel o
vădită lipsă de respect faţă de societate şi dorind acest fapt.
11. Subiect al infracţiunii prevăzute de alin.1 art.287 este persoana fizică responsabilă care
a atins vârsta de 16 ani. Răspunderea penală pentru comiterea huliganismului agravant (alin.2 şi
3) survine de la vârsta de 14 ani.
Articolul 288. VANDALISMUL
(1) Vandalismul, adică pângărirea edificiilor sau a altor încăperi, precum şi nimicirea
bunurilor în transportul public sau în alte locuri publice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200 de ore, sau cu arest de până la 6 luni,
sau cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Latura obiectivă a vandalismului se realizează prin comiterea următoarelor două tipuri de
atentate: a) pângărirea edificiilor sau a altor încăperi; b) nimicirea bunurilor din transportul
public sau în alte locuri publice.
2. Prin pângărire se are în vedere săvârşirea unor acţiuni prin care se supune unei
batjocoriri sau unor acte de necinstire a unui obiect demn de un respect deosebit, cum ar fi
edificiile, încăperile, monumentele istorice şi culturale ori unele părţi componente ale acestora.
În calitate de astfel de acţiuni pot fi considerate aplicarea pe aceste obiecte a unor imagini sau
inscripţii cu caracter înjositor, batjocoritor, indecent (necuviincios), lipirea unor placate,
reproduceri, fotografii cu conţinut amoral, murdărirea cu vopsea, produse petroliere etc., prin
care este cauzată o daună vizibilă considerabilă aspectului estetic, interior sau exterior al
acestora. Pentru încadrarea juridică a acestor acţiuni ca infracţiune, este necesar de a lua în
consideraţie atât conţinutul, mărimea inscripţiilor, imaginilor, cât şi posibilitatea de a fi înlăturate
(şterse).
În acest context nu pot fi calificate ca vandalism inscripţiile, imaginile puţin vizibile sau
care pot fi înlăturate uşor, sau care nu sunt stipulate pentru a produce o reacţie negativă de
amploare mare din partea societăţii. În aceste cazuri, în funcţie de caracterul faptei comise, poate
surveni răspunderea materială sau administrativă a făptuitorului.
3. Prin nimicirea bunurilor în transportul public sau în alte locuri publice se înţelege
deteriorarea sau distrugerea obiectelor de folosinţă comună, ce se realizează prin distrugerea
dispozitivelor de iluminare, a taxofoanelor, scaunelor, îngrăditurilor, precum şi a altor obiecte de
acest gen. Nimicirea bunurilor private se încadrează în temeiul normelor ce vizează atragerea la
răspundere a autorilor infracţiunilor contra patrimoniului.
4. Alin.2 art.288 prevede, în calitate de circumstanţe ce agravează răspunderea penală,
comiterea vandalismului: a) în mod repetat; b) de două sau mai multe persoane.
5. Latura subiectivă se caracterizează prin comiterea cu intenţie directă a actelor de
vandalism, adică persoana îşi dă seama că pângăreşte un edificiu sau altă încăpere ori că
nimiceşte bunurile aflate în transportul public sau în alt loc public şi doreşte să acţioneze în acest
mod.
6. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2.
Articolul 289. PIRATERIA
(1) Jefuirea săvârşită în scopuri personale de către echipajul sau pasagerii unei nave
împotriva persoanelor sau bunurilor care se găsesc pe această navă ori împotriva altei nave,
dacă navele se află în marea liberă sau într-un loc care nu este supus jurisdicţiei nici unui
stat,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită repetat;
b) săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) săvârşită cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de arme;
d) soldată cu decesul persoanei din imprudenţă;
e) soldată cu alte urmări deosebit de grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
1. Pirateria este o infracţiune cu caracter internaţional care a fost definită pentru prima dată
de Convenţia internaţională de la Geneva despre marea liberă din 1958. Pirateria atentează la
interesele statului şi ale cetăţenilor ce ţin de sfera de asigurare a securităţii acestora în spaţiul
acvatic liber, precum şi a vieţii, sănătăţii şi intereselor materiale ale acestora.
2. Latura obiectivă a pirateriei are un conţinut complex şi include două activităţi, dintre
care una este sustragerea de către echipajul sau pasagerii unei nave a bunurilor de pe această
navă ori de pe alta, iar activitatea a doua se caracterizează prin săvârşirea unor acte de violenţă
împotriva persoanelor sau bunurilor respective, care se pot realiza atât prin cauzarea unor
vătămări corporale, cât şi prin distrugerea bunurilor, mobilierului sau instalaţiilor navei etc. Sub
aspect practic, pirateria presupune răpirea sau reţinerea navei, bombardamentul navei, aplicarea
violenţei în privinţa echipajului şi pasagerilor etc.
3. Actele de piraterie trebuie să aibă loc pe o navă care se află în marea liberă sau într-un
loc nesupus jurisdicţiei nici unui stat. Pirateria săvârşită în limitele frontierei de stat se califică
drept jaf, tâlhărie sau banditism, în funcţie de circumstanţele cauzei.
4. Latura subiectivă se caracterizează prin săvârşirea cu intenţie directă a actelor de
piraterie şi prin prezenţa scopului acaparator al averii străine.
5. Subiect al pirateriei este recunoscută persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani.
6. Potrivit alin.2 art.289, pirateria este mai gravă dacă a fost săvârşită în prezenţa
circumstanţelor indicate în acest alineat şi anume: a) prin piraterie săvârşită în mod repetat (a se
vedea comentariul la art.31 CP); b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală
(a se vedea comentariul la art.46 şi 47 CP); c) cu aplicarea armei sau a altor obiecte în calitate de
armă (a se vedea comentariul la art.188 CP); d) soldată cu decesul persoanei din imprudenţă,
ceea ce presupune prezenţa a două forme de vinovăţie (a se vedea comentariul la art.19 CP); e)
soldată cu alte urmări deosebit de grave (se au în vedere degradarea sau distrugerea navei,
cauzarea unei daune materiale în proporţii mari sau deosebit de mari) etc.
Articolul 290. PURTAREA, PĂSTRAREA, PROCURAREA, FABRICAREA,
REPARAREA SAU COMERCIALIZAREA ILEGALĂ A ARMELOR ŞI MUNIŢIILOR
(1) Purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau comercializarea armelor
de foc, cu excepţia armei de vânătoare cu ţeavă linsă, sau a muniţiilor fără autorizaţia
corespunzătoare
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
 b) de două sau mai multe persoane
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Persoana care a predat de bună voie arma de foc sau muniţiile pe care le deţinea fără
autorizaţia corespunzătoare este liberată de răspundere penală.
1. Obiectul infracţiunii îl formează securitatea publică în cazul punerii ilegale în circulaţie a
armelor şi muniţiilor.
2. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.290 CP se realizează prin săvârşirea uneia
dintre următoarele acţiuni: purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau
comercializarea ilegală a armelor de foc, cu excepţia armei de vânătoare cu ţeava linsă sau a
muniţiilor fără autorizaţia corespunzătoare.
3. Toate aspectele determinate de încadrarea juridică a infracţiunii prevăzute prin conţinutul
art.290 CP sunt stipulate în HP nr.31 din 9 noiembrie 1998 Cu privire la practica judiciară în
cazurile penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală,
sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a
armelor de foc şi a muniţiilor.
4. Drept armă de foc sunt considerate toate tipurile de arme, principiul de funcţionare al
cărora este bazat pe forţa de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori din
explozia unei încărcături, care determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile destinate
pentru a imobiliza, a răni, a ucide sau a distruge, a căror folosire şi purtare necesită acordarea
unei autorizaţii speciale.
5. Prin muniţii se înţeleg: cartuşele, obuzele de artilerie, bombele, grenadele, proiectilele de
orice fel, care pot fi utilizate în calitate de încărcătură la armele de foc şi pot fi fabricate în mod
industrial sau în mod meşteşugăresc.
6. Nu se referă la arme de foc armele de vânătoare cu ţeava linsă, pistoalele sportive de
semnalare cu aer comprimat, armele pneumatice care servesc la lucrările de construcţie, precum
şi pistoalele cu gaz, pistoalele care servesc la punerea în mişcare a rachetelor.
7. Purtare a armelor şi muniţiilor se consideră portul acestora de către persoane în lipsa
permisului organului autorizat.
8. Prin procurare a armelor şi a muniţiilor se înţelege obţinerea acestora prin diferite
metode (cumpărare, donare, schimb, sustragere etc.) fără autorizaţia organelor competente.
9. Fabricarea ilegală a armelor şi a muniţiilor se consideră producerea lor industrială sau
în urma unei activităţi meşteşugăreşti fără autorizaţia corespunzătoare.
10. Repararea armelor înseamnă restabilirea capacităţilor de nimicire, distrugere a
bunurilor materiale, rănire a fiinţelor umane, pierdute anterior.
11. Comercializare a armelor şi a muniţiilor se consideră transmiterea neautorizată a
acestora prin vânzare, dăruire, împrumut etc. cu scopul dobândirii unui beneficiu sau fără acesta.
12. Latura subiectivă a infracţiunii date se caracterizează prin vinovăţie intenţionată
(intenţie directă). Persoana îşi dă seama că procură, păstrează, fabrică, repară sau
comercializează ilegal armele şi muniţiile neavând autorizaţia corespunzătoare.
13. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2.
14. Alin.2 art.290 prevede în calitate de circumstanţe agravante comiterea aceloraşi acţiuni:
a) în mod repetat (a se vedea comentariul la art.31 CP); b) de două sau mai multe persoane (a se
vedea comentariul la art.art.44 şi 45 CP).
15. Conform alin.3 art.290 CP, persoana care a predat de bună voie arma de foc sau
muniţiile pe care le deţinea fără autorizaţia corespunzătoare este liberată de răspundere penală.
Articolul 291. PĂSTRAREA NEGLIJENTĂ A ARMELOR DE FOC ŞI A
MUNIŢIILOR
Păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor, precum şi transmiterea acestora
altor persoane, dacă aceasta a avut urmări grave,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
 1. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.291 CP se caracterizează prin păstrarea
sau transmiterea armelor de foc şi a muniţiilor, soldate cu survenirea unor urmări grave.
2. Cu privire la definiţia noţiunii de armă de foc şi muniţii a se vedea comentariul la art.290
CP.
3. Păstrare neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor se consideră păstrarea acestora de
către persoanele dotate autorizat, însă cu încălcarea cu bună-ştiinţă a regulilor şi condiţiilor de
păstrare stabilite de legislaţia în vigoare şi de organele abilitate.
4. Se consideră transmitere ilegală a armei sau a muniţiilor altei persoane transmiterea
acestora în lipsa unui temei legal.
5. Prin urmări grave se înţeleg cauzarea morţii, vătămarea gravă ori medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii oamenilor, nimicirea sau deteriorarea bunurilor în proporţii mari,
săvârşirea cu ajutorul acestor arme sau muniţii a unor infracţiuni etc.
6. Latura subiectivă a infracţiunii de păstrare neglijentă a armelor de foc şi muniţiilor se
caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă (autoîncredere exagerată sau neglijenţă).
Transmiterea armelor şi a muniţiilor se caracterizează prin vinovăţie sub forma intenţiei directe
sau indirecte.
7. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 292. FABRICAREA, PROCURAREA, PRELUCRAREA, PĂSTRAREA,
TRANSPORTAREA, FOLOSIREA SAU NEUTRALIZAREA SUBSTANŢELOR
EXPLOZIVE ORI A MATERIALELOR RADIOACTIVE
(1) Fabricarea, procurarea, prelucrarea, păstrarea, transportarea, folosirea sau
neutralizarea substanţelor explozive sau materialelor radioactive fără autorizaţia
corespunzătoare sau orice altă operaţie ilegală privind circulaţia acestora
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni soldate cu urmări grave
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Latura obiectivă a infracţiunii se manifestă prin comiterea următoarelor acţiuni:
fabricarea, procurarea, prelucrarea, păstrarea, transportarea, folosirea sau neutralizarea
substanţelor explozive sau a materialelor radioactive sau prin orice altă operaţie ilegală privind
circulaţia acestora (noţiunile de fabricare, procurare, deţinere, transportare, folosire au fost deja
examinate în comentariul la art.290 CP).
2. La categoria substanţelor explozive se referă praful de puşcă, dinamita, trotilul,
nitroglicerina, alte amestecuri chimice, produse în mod industrial sau meşteşugăresc, care au
capacitatea de a exploda în urma aprinderii, lovirii sau detonării.
3. Materiale radioactive sunt considerate acele materiale, de provenienţă naturală sau
artificială, care au capacitatea de radiaţie ionizantă, ce duce spre iradiere electromagnetică sau
corpusculară care, în anumite condiţii, devine periculoasă pentru organismele vii (radiu, uraniu,
stronţiu etc.)
4. Prelucrarea substanţelor explozive sau radioactive presupune transformarea sau
schimbarea aspectului, formei sau conţinutului acestora, atribuindu-li-se o altă calitate pentru a fi
utilizate în anumite scopuri.
5. Componenţa de infracţiune prevăzută în alin.1 art.292 este formală şi se consideră
terminată din momentul săvârşirii uneia din acţiunile indicate în el, iar cea prevăzută în alin.2 -
materială şi presupune survenirea unor urmări grave (decesul persoanei, producerea unor
vătămări grave sănătăţii sau integrităţii persoanei, cauzarea unor daune materiale în proporţii
mari, contaminarea radioactivă a localităţii etc.).
6. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie intenţionată (intenţie
directă).
7. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani - în
condiţiile alin.1 - şi de 14 ani - în condiţiile alin.2.
 Articolul 293. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE EVIDENŢĂ, PĂSTRARE,
TRANSPORTARE ŞI FOLOSIRE A SUBSTANŢELOR UŞOR INFLAMABILE SAU
COROSIVE
Încălcarea regulilor de evidenţă, păstrare, transportare şi folosire a substanţelor uşor
inflamabile sau corosive, precum şi expedierea ilegală prin poştă sau bagaj a acestor
substanţe, dacă aceste acţiuni au provocat urmări grave,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Latura obiectivă se exprimă prin încălcarea regulilor de evidenţă, păstrare, transportare şi
folosire a substanţelor uşor inflamabile sau corosive, precum şi prin expedierea ilegală prin poştă
sau bagaj a acestor substanţe, dacă aceste acţiuni au provocat urmări grave. Regulile respective
sunt stipulate de diferite acte normative (instrucţiuni, ordine, regulamente) cu caracter
extrapenal, de aceea dispoziţia respectivă este de blanchetă. Pentru tragerea la răspundere penală
în temeiul art.293 CP este necesar să stabilim raportul de cauzalitate dintre regulile încălcate şi
survenirea urmărilor grave stipulate, cum ar fi decesul persoanei, vătămarea gravă sau medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, deteriorarea avutului în proporţii mari etc.
2. Substanţele uşor inflamabile se caracterizează prin capacitatea de a se autoinflama
intrând în reacţie cu oxigenul din aer şi din apă, precum şi cu substanţele ce se pot aprinde la
temperaturi joase: benzina, spirtul, gazul lampant, propanul etc.
3. Substanţe corosive sunt acizii, alcoolii sau alte substanţe, care, fiind folosite cu neatenţie,
pot provoca arsuri grave ale pielii, pot afecta vederea, organele respiratorii, pot distruge bunurile
materiale etc.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie imprudentă. Persoana îşi
dă seama că încalcă regulile de evidenţă, păstrare, transportare şi folosire a substanţelor uşor
inflamabile sau corosive, însă consideră în mod uşuratic că aceste urmări vor putea fi evitate.
5. Subiectul infracţiuni este persoana fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16 ani.
Articolul 294. TRANSPORTAREA ILEGALĂ CU TRANSPORTUL AERIAN A
SUBSTANŢELOR EXPLOZIVE SAU UŞOR INFLAMABILE
Transportarea de către un pasager pe o navă aeriană a substanţelor explozive sau uşor
inflamabile, dacă aceasta a provocat urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
1. Latura obiectivă se caracterizează prin transportarea de către pasager pe o navă aeriană a
substanţelor explozive sau uşor inflamabile (noţiunea de substanţe explozive sau uşor
inflamabile a fost cercetată în comentariul la art.193 CP). Substanţele explozive sau uşor
inflamabile pot fi transportate ilegal pe navă aeriană de către un pasager prin diverse metode: în
bagajul de mână, valiză, în buzunarul hainei etc. Infracţiunea prevăzută de art.294 CP este
materială, din care motive pentru consumarea acesteia este necesară cauzarea unor urmări grave,
de exemplu - catastrofă aeriană, aterizare forţată, decesul pasagerilor, cauzarea vătămărilor grave
sau medii integrităţii corporale sau sănătăţii oamenilor etc.
2. Latura subiectivă se caracterizează prin prezenţa a două forme de vinovăţie: prezenţa
intenţiei faţă de acţiunea de transportare a substanţelor explozive sau uşor inflamabile şi
imprudenţa faţă de consecinţele infracţionale.
3. Subiectul infracţiunii este pasagerul navei aeriene, persoana fizică responsabilă, care a
atins vârsta de 16 ani.
Articolul 295. AMENINŢAREA DE A SUSTRAGE MATERIALE RADIOACTIVE
SAU
DE A LE FOLOSI
(1) Ameninţarea de a sustrage materiale radioactive în scopul de a forţa un stat, o
organizaţie internaţională, o persoană juridică sau fizică de a săvârşi vreo acţiune sau de a se
abţine de la ea, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
 (2) Ameninţarea de a folosi materiale radioactive în scopul de a provoca decesul unei
persoane sau alte urmări grave, dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Latura obiectivă se realizează prin ameninţarea de a sustrage materiale radioactive în
scopul de a forţa un stat, o organizaţie internaţională, o persoană juridică sau fizică să
săvârşească o acţiune ori să se abţină de la ea, dacă a existat pericolul realizării acestei
ameninţări.
2. Ameninţarea de a săvârşi sustragerea materialelor radioactive sau de a le folosi este o
formă de violenţă psihică în privinţa autorităţilor statului, organizaţiilor internaţionale,
persoanelor fizice sau juridice, care obiectiv este exprimată în diferite moduri: verbal, în scris,
prin telefon sau prin alte metode.
3. Prin ameninţare de a sustrage materiale radioactive se înţelege faptul că persoana în
momentul ameninţării nu dispune de aceste materiale, însă are posibilitatea reală de a sustrage
materiale radioactive.
4. Ameninţarea de a folosi materialele radioactive presupune că acestea se află deja în
posesia vinovatului şi el are posibilitatea reală de a le folosi.
5. Componenţa acestei infracţiuni este formală şi se consideră consumată din momentul
înaintării cerinţelor condiţionate de ameninţarea cu sustragerea sau folosirea materialelor
radioactive.
6. Latura subiectivă se caracterizează prin comiterea cu intenţie directă a acţiunilor de
ameninţare. Persoana îşi dă seama că fapta sa creează un pericol considerabil securităţii publice
şi doreşte acest lucru. Scopul infracţiunii este de a forţa statul sau o organizaţie internaţională, o
persoană fizică sau juridică să săvârşească o acţiune concretă sau să se abţină de la ea.
7. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 296. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE PROTECŢIE CONTRA
INCENDIILOR
Neîndeplinirea dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere antiincendiară, precum şi
încălcarea cu rea-voinţă a regulilor de protecţie contra incendiilor, dacă acestea au provocat
urmări grave,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
1. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.296 CP se realizează prin una din
următoarele acţiuni: a) neîndeplinirea dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere
antiincendiară; b) încălcarea cu rea-voinţă a regulilor de protecţie contra incendiilor.
2. Neîndeplinirea dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere antiincendiară se
manifestă prin nerespectarea dispoziţiilor luate de aceste organe privind respectarea regulilor de
protecţie contra incendiilor, fapt care a dus la izbucnirea incendiului care se soldează cu urmări
grave.
3. Încălcarea cu rea-voinţă a regulilor de protecţie contra incendiilor se manifestă prin
încălcarea flagrantă a deciziilor organelor de stat de supraveghere antiincendiară cu privire la
respectarea unor reguli care urmează a fi respectate cu stricteţe în scopul prevenirii incendiilor.
4. Componenţa de infracţiune este materială, de aceea consumarea acesteia are loc numai în
cazul survenirii unor urmări grave, cum ar fi izbucnirea incendiului care a cauzat nimicirea sau
deteriorarea avutului în proporţii mari, decesul oamenilor etc.
5. Latura subiectivă se caracterizează prin prezenţa a două forme de vinovăţie: intenţie în
privinţa încălcării regulilor de protecţie contra incendiilor şi imprudenţă faţă de consecinţele
infractorice survenite.
6. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani şi
care este obligată să respecte regulile de protecţie contra incendiilor.
Articolul 297. NEÎNDEPLINIREA DISPOZIŢIILOR ORGANELOR DE STAT DE
SUPRAVEGHERE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CIVILE
 Neîndeplinirea dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere în domeniul protecţiei
civile, precum şi încălcarea cu rea-voinţă a normelor şi regulilor în domeniul protecţiei civile,
dacă acestea au provocat:
a) decesul unei persoane;
b) alte urmări grave,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Latura obiectivă se manifestă prin inacţiuni care se caracterizează prin neîndeplinirea
dispoziţiilor organelor de stat de supraveghere în domeniul protecţiei civile, precum şi prin
încălcarea cu rea-voinţă a normelor şi regulilor în domeniul protecţiei civile, dacă acestea au
provocat: a) decesul unei persoane; b) alte urmări grave.
2. Componenţa de infracţiune este materială şi se consideră consumată din momentul
survenirii urmărilor prejudiciabile indicate în dispoziţia art.297 CP.
3. Latura subiectivă se caracterizează prin prezenţa a două forme de vinovăţie: intenţie în
privinţa încălcării normelor şi regulilor în domeniul protecţiei civile şi imprudenţă faţă de
consecinţele infractorice survenite.
4. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani şi
care, conform legii, este obligată să îndeplinească dispoziţiile organelor de stat în domeniul
protecţiei civile.
Articolul 298. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE EXPLOATARE A OBIECTIVELOR
ENERGETICE
Încălcarea regulilor de exploatare a staţiilor de producere, a liniilor de transportare şi
distribuire a energiei electrice şi termice, a conductelor de transportare a combustibilului,
dacă aceasta a provocat:
a) decesul unei persoane;
b) alte urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani.
1. Latura obiectivă se caracterizează prin încălcarea regulilor de exploatare a staţiilor de
producere, a liniilor de transportare şi de distribuire a energiei electrice, termice, a conductelor
de transportare a combustibilului, dacă aceasta a provocat decesul unei persoane sau alte urmări
grave, cum ar fi întreruperea alimentării cu energie electrică sau cu combustibil a unor
întreprinderi, instituţii, localităţi etc.
2. Dispoziţia acestei infracţiuni este de blanchetă şi pentru a stabili care reguli au fost
încălcate este necesar a apela la normele speciale, care reglementează modul de exploatare a
staţiilor de producere a energiei electrice sau termice, a linilor şi conductelor de transportare a
energiei electrice, termice, a conductelor de gaz etc.
3. Latura subiectivă se exprimă prin prezenţa a două forme de vinovăţie: intenţie privind
regulile de exploatare a obiectivelor energetice şi imprudenţă faţă de urmările prejudiciabile
survenite.
4. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani şi
care este obligată să respecte regulile de exploatare a obiectivelor energetice.
Articolul 299. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE PAZĂ A LINIILOR DE
TELECOMUNICAŢII
Încălcarea regulilor de pază a liniilor de telecomunicaţii, care a avut ca urmare
deteriorarea unei linii de telecomunicaţii interurbane prin cablu, dacă aceasta a provocat o
întrerupere a telecomunicaţiilor,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
1. Latura obiectivă se exprimă prin încălcarea regulilor de pază a linilor de telecomunicaţii,
care a avut ca urmare deteriorarea unei linii de telecomunicaţii interurbane prin cablu, dacă
aceasta a provocat o întrerupere a telecomunicaţiilor.
 2. Prin linii de telecomunicaţii interurbane se înţeleg liniile de legătură (telefonică, prin
telecablu, fax etc.) care, prin informaţia transmisă, fac legătură între localităţi.
3. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin prezenţa a două forme de vinovăţie:
intenţie indirectă în privinţa încălcării regulilor de pază a linilor de telecomunicaţii şi vinovăţie
imprudentă referitoare la întreruperea telecomunicaţiilor.
4. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani şi
care e obligată să respecte regulile de pază a liniilor de telecomunicaţii.
Articolul 300. ÎNCĂLCAREA REGULILOR LA EFECTUAREA
EXPLOATĂRILOR MINIERE
SAU A LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢIE MINIERE
Încălcarea regulilor de securitate, de construcţie, sanitare sau de protecţie contra
incendiilor la efectuarea exploatărilor miniere sau a lucrărilor de construcţie miniere, precum
şi încălcarea regulilor de exploatare a mecanismelor de construcţie, dacă acestea au provocat:
a) decesul unei persoane;
b) alte urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani.
1. Latura obiectivă se exprimă prin încălcarea regulilor de securitate, de construcţie, a
regulilor sanitare sau de protecţie contra incendiilor la efectuarea exploatărilor miniere sau a
lucrărilor de construcţie miniere, precum şi prin încălcarea regulilor de exploatare a
mecanismelor de construcţie, dacă acestea au provocat decesul unei persoane sau alte urmări
grave (vătămarea sănătăţii unui grup de persoane, deteriorarea minei, prăbuşiri de pământ în
subterană şi la suprafaţă, întreruperea procesului de extragere a zăcămintelor pentru o perioadă
îndelungată etc.).
2. Exploatarea minieră este un complex de lucrări de extragere şi exploatare a zăcămintelor
minerale din diverse mine (cariere, şahte, tunele etc.).
3. Prin efectuarea lucrărilor de construcţie se înţelege efectuarea lucrărilor de construcţie şi
reconstrucţie a obiectivelor miniere, a clădirilor administrative, a clădirilor industriale, a
hidrotehnicii şi a altor obiecte. Încălcarea regulilor de construcţie se exprimă prin nerespectarea
regulilor speciale care reglementează ordinea efectuării lucrărilor de construcţie şi de exploatare
a mecanismelor de construcţie în timpul efectuării acestora.
4. Latura subiectivă se caracterizează prin prezenţa a două forme de vinovăţie: intenţie în
privinţa respectării regulilor de efectuare a exploatărilor miniere sau a lucrărilor de construcţie
miniere şi imprudenţă referitoare la urmările prejudiciabile.
5. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 301. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE SECURITATE ÎN
ÎNTREPRINDERILE
SAU SECŢIILE SUPUSE PERICOLULUI EXPLOZIEI
Încălcarea disciplinei tehnice şi de producţie sau a regulilor ce asigură securitatea de
producţie în întreprinderile sau secţiile supuse pericolului exploziei, dacă aceasta a provocat:
a) decesul unei persoane;
b) alte urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
1. Latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în încălcarea disciplinei tehnice şi de
producţie sau a regulilor ce asigură securitatea de producţie în întreprinderile sau secţiile supuse
pericolului exploziei, dacă aceasta a provocat decesul unei persoane sau alte urmări grave.
2. Sunt supuse pericolului de explodare încăperile şi instalaţiile exterioare în care se pot
forma - în condiţiile tehnologiilor de producţie - amestecuri de gaze fierbinţi sau aburi cu aer, sau
oxigen, care se folosesc în producerea amoniacului, acetonei, benzinei, butanului, gazului de
furnal, silonului, spirtului tehnic etc. Din categoria întreprinderilor şi secţiilor supuse pericolului
exploziei fac parte acele încăperi de producere, în care volumul de amestecuri explozive
depăşeşte 5 % din întregul volum al încăperii.
 3. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie imprudentă. Persoana îşi
dă seama că încalcă regulile de securitate în întreprinderea sau în secţiile supuse pericolului
exploziei, însă consideră în mod uşuratic că urmările prejudiciabile nu vor surveni.
4. Subiectul infracţiunii îl constituie persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani şi care poartă răspundere pentru asigurarea disciplinei tehnice şi de producţie, precum şi
lucrătorii de rând ai acestor întreprinderi, secţii, care poartă răspundere pentru respectarea
regulilor privind securitatea de producţie în întreprinderea sau secţiile supuse pericolului
exploziei.
Articolul 302. INIŢIEREA SAU ORGANIZAREA CERŞETORIEI
(1) Iniţierea sau organizarea cerşetoriei fie recrutarea persoanelor pentru cerşit, fie
îndemnarea ori constrângerea unei persoane să practice cerşetoria, în scopul de a obţine
pentru sine sau pentru altul un folos material injust,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) asupra unui minor;
b) asupra unei persoane cu grave deficienţe fizice sau psihice
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 5 la 7 ani.
1. Latura obiectivă se caracterizează fie prin iniţierea sau organizarea cerşetoriei, fie prin
recrutarea persoanelor pentru cerşit, fie prin îndemnarea ori constrângerea unei persoane să
practice cerşetoria, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un venit ilicit.
Prin iniţierea sau organizarea cerşetoriei se are în vedere activitatea îndreptată spre
atragerea unei persoane sau a unui grup de persoane, care urmează să practice cerşetoria.
Prin îndemnarea practicării cerşetoriei se are în vedere trezirea interesului, încurajarea sau
convingerea unei persoane de a se ocupa cu cerşetoria.
Prin constrângerea de a practica cerşetoria se are în vedere aplicarea violenţei fizice şi
psihice care se poate realiza prin diferite mijloace: bătaie, aplicarea vătămărilor corporale,
ameninţarea cu aplicarea unei astfel de violenţe etc.
Prin recrutarea persoanelor pentru cerşit se are în vedere atragerea, angajarea şi îndemnul
acestora de a practica cerşetoria.
2. Latura subiectivă se caracterizează prin săvârşirea cu intenţie directă a infracţiunii.
Persoana îşi dă seama că iniţiază, organizează, recrutează persoane pentru practicarea cerşetoriei,
în scopul de a obţine pentru sine sau pentru alte persoane un venit ilicit, şi doreşte acest lucru.
3. Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
4. În calitate de circumstanţe agravante alin.2 al art.302 CP prevede comiterea aceleiaşi
acţiuni săvârşite: a) asupra minorilor; b) asupra unei persoane cu grave deficienţe fizice sau
psihice.
CAPITOLUL XIV
INFRACŢIUNI CONTRA JUSTIŢIEI
Articolul 303. AMESTECUL ÎN ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI ŞI ÎN URMĂRIREA
PENALĂ
(1) Amestecul, sub orice formă, în judecarea cauzelor de către instanţele de judecată cu
scopul de a împiedica examinarea multilaterală, deplină şi obiectivă a cauzei concrete sau de
a obţine pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti ilegale
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3
ani.
(2) Amestecul, sub orice formă, în activitatea organelor de urmărire penală cu scopul de
a împiedica cercetarea rapidă, completă şi obiectivă a cauzei penale
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 350 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu arest de până la 6 luni.
 (3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Existenţa acestei stipulări în CP este argumentată prin necesitatea de a proteja justiţia în
persoana judecătorului, procurorului şi a altor funcţionari abilitaţi cu efectuarea urmăririi penale
pentru a evita amestecul sau împiedicarea sub orice formă în judecarea cauzelor penale sau
efectuarea urmăririi penale.
2. Obiectul infracţiunii este activitatea instanţei judecătoreşti şi a organelor de urmărire
penală. Obiect facultativ al infracţiunii este personalitatea judecătorului, procurorului, a
ofiţerului de urmărire penală în cazul în care asupra acestor persoane se săvârşesc acţiuni
îndreptate spre a limita drepturile lor prevăzute de CPP sau de alte acte legislative, precum şi a
persoanelor implicate în procedurile penale ca parte sau alţi subiecţi de procedură. În acest caz
judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală şi alte persoane - subiecţi ai procedurii penale
pot fi recunoscuţi ca părţi vătămate în cauza penală.
3. Latura obiectivă a amestecului în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală se poate
manifesta în acţiuni diferite: rugăminţi, promisiuni, cereri, ameninţări (cu excepţia acţiunilor
prevăzute de art.305 CP) lansate în privinţa acestor persoane direct sau prin rude apropiate etc.
Legea penală în acest scop nu stabileşte expres care pot fi formele amestecului în înfăptuirea
justiţiei şi în urmărirea penală, utilizând doar expresia că acest amestec poate fi sub orice formă.
4. Infracţiunea prevăzută de art.303 alin.1 şi 2 se consideră consumată din momentul
admiterii acţiunilor prevăzute de p.3 al comentariului la acest articol. Survenirea urmărilor în
activitatea instanţei, a urmăririi penale a judecătorului, procurorului, ofiţerului de urmărire
penală nu este obligatorie, însă astfel de circumstanţe pot fi luate în consideraţie la aplicarea
pedepsei penale în limita sancţiunii penale la acest articol.
5. În cazul în care acţiunile infractorului sunt îndreptate împotriva proprietăţii judecătorilor,
procurorilor, ofiţerilor de urmărire penală sau împotriva vieţii şi sănătăţii acestora, asemenea
acţiuni urmează să fie calificate prin cumul de infracţiuni.
6. Prin noţiunea prevăzută la alin.3 cu folosirea situaţiei de serviciu ca situaţie agravantă se
înţelege folosirea situaţiei de serviciu contrar intereselor de serviciu prin indicaţii concrete,
ordine pentru a influenţa instanţa sau organul de urmărire penală în sensul adoptării hotărârii
agreabile acestei persoane.
7. Latura subiectivă reprezintă o acţiune sau o inacţiune cu intenţie directă. Persoana
vinovată întreprinde acţiuni conştiente de amestec în înfăptuirea justiţiei şi în urmărirea penală,
în activitatea judecătorului, procurorului, a ofiţerului care efectuează urmărirea penală şi doreşte
survenirea rezultatului infracţiunii.
8. Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a împlinit 16 ani.
Subiect al infracţiunii prevăzute de alin.3 poate fi doar persoana cu funcţii de răspundere,
conform art.123 CP.
Articolul 304. CALOMNIEREA JUDECĂTORULUI, A PERSOANEI CARE
EFECTUEAZĂ URMĂRIREA PENALĂ ORI CONTRIBUIE LA ÎNFĂPTUIREA
JUSTIŢIEI
Calomnierea judecătorului sau a persoanei care efectuează urmărirea penală ori
contribuie la înfăptuirea justiţiei, însoţită de învinuirea acestora de săvârşirea unei infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave, în legătură cu examinarea cauzelor sau
materialelor în instanţa de judecată,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni, sau cu închisoare de până la 2 ani.
1. Obiectul juridic generic îl constituie relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea în bune
condiţii a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii este autoritatea instanţei judecătoreşti, organului
procuraturii, organelor de urmărire penală şi organelor executării hotărârilor judiciare, cinstea,
onoarea şi demnitatea judecătorului, procurorului, ofiţerului de cercetare penală şi executorului
judecătoresc.
2. Latura obiectivă a infracţiunii de calomniere a judecătorului, a persoanei care efectuează
urmărirea penală ori contribuie la înfăptuirea justiţiei constă în producerea ori ticluirea de probe
mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte, sau în afirmaţia că aceste persoane s-au făcut
vinovate de o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi această învinuire
este legată de examinarea cauzelor sau a materialelor în instanţa de judecată ori la urmărirea
penală.
Este necesar ca acţiunile făptuitorului să fie exprimate prin denunţ, plângere sau orice altă
formă de sesizare a organului de urmărire penală, prevăzută de CPP, care devine temei pentru
pornirea urmăririi penale şi care conţin date lesne controlabile de către organele competente ori
de alte persoane cu funcţii de răspundere.
3. Calomnierea în săvârşirea infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de
grave în sensul acestui articol urmează să fie aplicată în conformitate cu prevederile art.16 şi
respectiv cu articolele din partea specială a CP.
4. Infracţiunea se consideră consumată din momentul în care informaţia calomnioasă a fost
transmisă de către făptuitor în ordinea şi modul prevăzut de p.2 din comentariul de la acest
articol.
5. Dacă informaţia nedreaptă este prezentată personal judecătorului, persoanei care
efectuează urmărirea penală ori contribuie la înfăptuirea justiţiei, asemenea acţiune nu constituie
componenţă de infracţiune în sensul art.304 CP, însă este o desconsiderare vădită faţă de justiţie,
care poate fi sancţionată în ordinea procedurii contravenţionale.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
7. Subiectul acestei infracţiuni poate fi orice persoană care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 305. ATENTAREA LA VIAŢA JUDECĂTORULUI, A PERSOANEI CARE
EFECTUEAZĂ URMĂRIREA PENALĂ ORI CONTRIBUIE LA ÎNFĂPTUIREA
JUSTIŢIEI
Atentarea la viaţa judecătorului, a persoanei care efectuează urmărirea penală ori
contribuie la înfăptuirea justiţiei, precum şi a rudelor lor apropiate, în legătură cu
examinarea cauzelor sau materialelor în instanţa de judecată, săvârşită cu scopul de a
împiedica activitatea legitimă a persoanelor indicate ori din răzbunare pentru asemenea
activitate,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Această infracţiune se consideră deosebit de gravă sau excepţional de gravă, în funcţie de
urmările care au survenit.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale privitoare la buna înfăptuire a
activităţii judiciare şi a urmăririi penale.
Obiectul juridic suplimentar constă în relaţiile sociale privitoare la integritatea, sănătatea şi
libertatea persoanei care înfăptuieşte justiţia sau a persoanei care efectuează urmărirea penală ori
contribuie la înfăptuirea justiţiei (judecător, procuror, ofiţer de cercetare penală, executor
judecătoresc, colaborator de poliţie).
Obiectul juridic suplimentar îl constituie şi relaţiile dintre rudele apropiate ale persoanelor
care înfăptuiesc justiţia, contribuie la aceasta sau efectuează urmărirea penală prevăzute în
art.134 (părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii, surorile drepte, bunicul, bunica, nepoţii,
soţul).
3. Latura obiectivă constă în acţiuni violente (lovituri, orice alt mod de constrângere)
îndreptate împotriva vieţii şi sănătăţii persoanelor care înfăptuiesc justiţia, efectuează urmărirea
penală ori contribuie la înfăptuirea justiţiei, ori împotriva rudelor apropiate ale acestora implicate
în examinarea cauzelor sau materialelor în instanţa de judecată.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul începutului acţiunilor, indiferent de
urmările care au survenit.
 4. În cazul în care au survenit diferite leziuni corporale sau moartea persoanei, acţiunile
făptuitorului se califică numai potrivit acestui articol, o altă încadrare nu este necesară.
5. O urmare imediată a împiedicării activităţii legitime constă în perturbarea, zădărnicirea
activităţii de înfăptuire a justiţiei în condiţii legale şi încălcarea drepturilor cetăţenilor în cauzele
sau materialele examinate de către instanţă ori a organelor de urmărire penală.
Constituie infracţiune şi acţiunile săvârşite din răzbunare pentru activităţile la înfăptuirea
justiţiei sau a urmăririi penale.
6. Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 14
ani şi care întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
7. Latura subiectivă în cazul acestei infracţiuni se manifestă prin intenţie directă, iar scopul
urmărit este de a împiedica, zădărnici, îngreuia activitatea persoanelor la înfăptuirea justiţiei ori a
urmăririi penale.
Articolul 306. TRAGEREA CU BUNĂ-ŞTIINŢĂ LA RĂSPUNDERE PENALĂ A
UNEI PERSOANE NEVINOVATE
(1) Tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate de cel
care efectuează urmărirea penală
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) urmărind învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave;
b) săvârşită din interes material ori din alte interese personale;
c) soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Tragerea cu bună ştiinţă la răspunderea penală conform acestui articol constă în pornirea
procesului penal, arestarea, învinuirea şi trimiterea cauzei în judecată în privinţa unei persoane,
ştiind că este nevinovată.
2. Obiectul juridic al infracţiunii se consideră relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea
justiţiei şi activitatea organelor de urmărire penală în bune condiţii, precum şi cele referitoare la
dreptul la libertate, demnitate, onoare şi alte drepturi fundamentale ale omului.
3. Latura obiectivă se realizează prin comiterea uneia din acţiunile: pornirea procesului
penal, dispunerea arestării, punerea sub învinuire, trimiterea cauzei penale în judecată în privinţa
unei persoane nevinovate.
4. Infracţiunea prevăzută de alin.1 se consideră consumată din momentul adoptării
ordonanţei respective, indiferent de faptul dacă au survenit sau nu urmările prevăzute de alin.2.
5. În conformitate cu prevederile alin.2 lit.a), prin afirmaţia urmărind învinuirea de
săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave se înţeleg
infracţiuni după gradul prejudiciabil prevăzute la art.16 şi respectiv din articolele din partea
specială a prezentului cod.
În litera b) cuvintele din interes material ori alte interese personale exprimă acţiuni
efectuate în cazul primirii de bunuri, avantaje, bani, daruri directe sau indirecte, oferte,
promisiuni, servicii, avansare în serviciu etc., legate de tragerea la răspundere penală cu bună
ştiinţă a unei persoane nevinovate atât din propria iniţiativă, cât şi din iniţiativa altor persoane.
În litera c) prin cuvintele soldată cu urmări grave se înţelege tratamentul inuman şi
degradant al persoanei nevinovate, maltratarea şi alte acte de violenţă, cauzarea unor boli psihice,
sinucidere sau vătămarea integrităţii corporale uşoare şi medii, care se califică numai în baza
acestui punct al articolului. Dacă în urma acţiunilor intenţionate au survenit vătămări corporale
grave sau decesul persoanei, fapta are o încadrare prin concurs real de infracţiuni.
6. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă. Făptuitorul ştie cu
certitudine că e trasă la răspundere penală o persoană nevinovată şi doreşte acest rezultat.
 7. Subiectul infracţiunii este persoana cu funcţii de răspundere încadrată în organele de
drept (procuror, persoana abilitată cu atribuţii de urmărire penală).
Articolul 307. PRONUNŢAREA UNEI SENTINŢE, DECIZII, ÎNCHEIERI SAU
HOTĂRÂRI CONTRARE LEGII
(1) Pronunţarea cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau
încheieri contrare legii
se pedepseşte cu amendă în sumă de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) legată de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave;
b) săvârşită din interes material ori din alte interese personale;
c) soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Obiectul juridic al infracţiunii constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei
în condiţii bune şi respectiv referitoare la dreptul la libertate, demnitate, onoare şi alte drepturi
fundamentale ale omului; în cazul condamnării unei persoane nevinovate şi în cazul achitării
nelegitime a unei persoane sunt lezate aceleaşi drepturi şi interese ale victimei în proces.
2. Latura obiectivă se realizează prin condamnarea cu bună-ştiinţă de către un judecător a
unei persoane nevinovate sau prin achitarea unei persoane vădit vinovate în săvârşirea
infracţiunii care se confirmă prin probe administrate în cauză.
Pronunţarea cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri
contrare legii poate avea loc în cauza contravenţională, penală, civilă sau în contenciosul
administrativ la examinarea în fond, apel, recurs sau ordine extraordinară de atac conform
procedurilor judiciare.
Hotărâre sau sentinţă se consideră actele juridice prin care se soluţionează cauzele civile,
de contencios administrativ, penale sau cauzele administrative în fond.
Prin decizii se soluţionează apelul, recursul sau recursul în anulare, înaintate împotriva
hotărârilor, sentinţelor date în prima instanţă în ordine de apel sau recurs.
Încheierile date de instanţă (de judecător) la examinarea tuturor cauzelor judiciare în sensul
acestui articol sunt doar actele judiciare prin care se încalcă esenţial drepturile părţilor
participante la proces (încheierea de arestare, liberarea de sub arest, prelungirea duratei de
arestare, refuzul prelungirii duratei ţinerii sub arest, suspendarea cauzei etc.); încălcarea
respectivă trebuie să fie stabilită de către instanţa ierarhic superioară.
3. Infracţiunea se consideră consumată din momentul în care s-a comis una din acţiunile
incriminate şi s-a produs urmarea periculoasă.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se constituie din intenţie directă sau indirectă.
5. Subiect al infracţiunii este persoana abilitată cu competenţa de a înfăptui justiţia
(judecător, judecătorul de instrucţie din sistemul instanţelor judecătoreşti din ţară).
6. Pentru alin.2 al acestui articol privitor la urmările agravante sunt valabile comentariile
prevăzute în p.5 al art.306.
Articolul 308. REŢINEREA SAU ARESTAREA ILEGALĂ
(1) Reţinerea ilegală cu bună-ştiinţă de către persoana care efectuează urmărirea penală
se pedepseşte cu închisoare de până la 2 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Arestarea ilegală cu bună-ştiinţă de către judecător
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite din interes material ori din alte
interese personale,
 se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 5 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), care au provocat urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Potrivit art.25 din CRM, libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută
de lege. Actuala reglementare constituţională este în deplin acord cu dispoziţiile art.5 CEDO şi
cu alte acte internaţionale în materia de drept al omului, la care RM este parte. În scopul apărării
acestor valori sociale în cadrul procesului penal legiuitorul a incriminat în art.308 CP reţinerea şi
arestarea ilegală ca infracţiuni contra justiţiei.
2. Reţinerea şi arestarea preventivă sunt două măsuri procesuale de constrângere, fiecare
din ele având reglementarea sa proprie, prevăzută în legea de procedură penală. De aceea în
alin.1 şi 2 art.308 CP reţinerea şi arestarea ilegală apar ca două infracţiuni distincte care se
deosebesc una de alta prin specificul semnelor ce caracterizează aceste două componenţe de
infracţiuni.
3. Obiectul juridic nemijlocit al reţinerii ilegale (alin.1 art.308 CP) şi al arestării ilegale
(alin.2 art.308 CP) îl constituie relaţiile sociale ce se nasc din reglementarea juridică a activităţii
de înfăptuire a justiţiei care implică, în special, respectarea legalităţii reţinerii şi arestării
persoanei în cadrul urmăririi penale şi al exercitării actului de justiţie propriu-zis.
Ambele infracţiuni au şi un obiect juridic secundar, care constă în libertatea persoanei ca
valoare socială ocrotită de legea penală.
Corpul persoanei private de libertate în mod ilegal constituie obiectul material al reţinerii şi
arestării ilegale.
4. Latura obiectivă a reţinerii ilegale (alin.1 art.308 CP) constă în acţiunea ilegală de
privare de libertate a persoanelor care pot fi supuse reţinerii de către organele de urmărire penală.
Legea de procedură penală prevede expres temeiurile, termenele şi procedura reţinerii
persoanei (Titlul V CPP, cap.1). Orice reţinere efectuată cu încălcarea esenţială a acestor garanţii
procesuale ce asigură siguranţa persoanei de a nu fi reţinută ilegal constituie elementul material
al infracţiunii de reţinere ilegală.
Din înţelesul textului alin.1 art.308 CP rezultă că nu constituie infracţiune de reţinere
ilegală privarea de libertate ilegală a persoanei reţinute pentru săvârşirea unei contravenţii
administrative. În acest caz reţinerea ilegală poate fi calificată în baza art.327 sau 328 CP, cu
condiţia că acţiunile făptuitorului întrunesc elementele uneia din aceste infracţiuni. Însă dacă
reţinerea ilegală în cadrul urmăririi penale a fost efectuată prin falsificarea unor documente
privind săvârşirea de către persoana reţinută a unei contravenţii administrative, acţiunile
făptuitorului urmează a fi calificate ca fals în acte publice (art.322 CP) şi în baza alin.1 art.308
CP - ca reţinere ilegală.
Reţinerea ilegală poate fi comisă sub aspectul elementului material şi printr-o inacţiune, de
exemplu - în cazul în care cel reţinut nu este pus în libertate la decăderea termenelor reţinerii.
5. Alin.1 art.308 CP indică direct că subiect al reţinerii ilegale poate fi numai persoana care
efectuează urmărirea penală. Prin urmare, subiectul acestei infracţiuni este special. El trebuie să
aibă calitatea de colaborator al organului de urmărire penală sau de procuror. Alte persoane care
nu dispun de dreptul de a efectua urmărirea penală nu pot fi subiecţi ai infracţiunii prevăzute de
alin.1 art.308 CP.
6. Latura subiectivă a reţinerii ilegale (alin.1 art.308 CP) se caracterizează numai prin
intenţie directă. Făptuitorul înţelege şi prevede că prin acţiunile sale el încalcă prevederile legii
de procedură penală ce reglementează reţinerea persoanei şi doreşte să săvârşească astfel de
acţiuni.
Alte forme şi modalităţi ale vinovăţiei pentru infracţiunea dată se exclud. Or, alin.1 art.308
CP cere ca reţinerea să fie cu bună-ştiinţă ilegală.
 Scopul şi motivul faptei de reţinere ilegală nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii
date. Însă interesul material şi alte interese personale ale făptuitorului constituie o circumstanţă
agravantă a reţinerii ilegale incriminate în alin.3 art.308.
7. Latura obiectivă a arestării ilegale (alin.2 art.308 CP) constă din acţiunea de arestare
ilegală săvârşită de judecător. Prin termenul de arestare în CPP se înţelege măsura preventivă -
arestarea preventivă aplicată în baza unei hotărâri judecătoreşti în condiţiile prevăzute de lege
(p.4 art.6 CPP). Legea de procedură penală reglementează strict şi clar temeiurile (art.176, 185
CPP), termenul ţinerii persoanei în stare de arest şi durata prelungirii lui (art.186 CPP).
Pronunţarea hotărârii judecătoreşti privind aplicarea măsurii preventive de arestare preventivă,
cu încălcarea acestor garanţii procesuale, şi arestarea persoanei în baza unei astfel de hotărâri
judecătoreşti constituie elementul material al arestării ilegale.
8. Subiectul activ (autor) al arestării ilegale este indicat direct în alin.2 art.308 CP. El este
special şi trebuie să aibă calitate de judecător. Alte persoane ca autori ai acestei infracţiuni se
exclud.
Infracţiunea de arestare ilegală este susceptibilă de participaţie în forma participaţiei simple
(art.44 CP) sau complexe (art.45 CP).
Este participaţie simplă atunci când, de exemplu, arestarea ilegală este dispusă cu bună-
ştiinţă de un complet din trei judecători. În cazul în care judecătorul, în înţelegere cu procurorul,
în baza unui demers lipsit de temeiuri legale, pronunţă o hotărâre de arestare ilegală şi persoana
este arestată, suntem în prezenţa unei participaţii complexe în care judecătorul este autorul
infracţiunii, iar procurorul - complice.
9. Latura subiectivă a arestării ilegale (alin.2 art.308 CP), ca şi în cazul reţinerii ilegale, se
caracterizează numai prin intenţie directă.
10. Victimă (subiect pasiv secundar) a infracţiunilor de reţinere şi arestare ilegală poate fi
orice persoană reţinută sau arestată ilegal.
11. Componenţele infracţiunilor incriminate în alin.3 şi 4 art.308 CP sunt agravate. La baza
lor stau componenţele infracţiunilor de reţinere şi arestare ilegală în forma lor tipică (alin.1 şi 2
art.308 CP), iar circumstanţa agravantă în cazul alin.3 art.308 CP este interesul material ori alte
interese personale ale făptuitorului, iar în cazul alin.4 art.308 CP - urmarea gravă provocată de
acţiunile de reţinere sau arestare ilegale.
12. Infracţiunile de reţinere şi arestare ilegale în forma lor tipică (alin.1 şi 2 art.308 CP) şi
în varianta agravantă, prevăzută în alin.3 art.308 CP, sunt infracţiuni de pericol. De aceea ele au
ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a activităţii de
înfăptuire a justiţiei. În afară de aceasta, pe lângă urmarea imediată se adaugă o urmare adiacentă
constând în vătămarea libertăţii persoanei reţinute sau arestate ilegal, iar în cazul alin.4 art.308
CP - şi dintr-o urmare gravă provocată victimei de aceste acţiuni.
În raport cu cele menţionate, infracţiunile prevăzute de alin.1, 2 şi 3 art.308 CP se consumă
din momentul reţinerii sau arestării ilegale a persoanei, iar în cazul alin.4 art.308 CP - din
momentul survenirii urmării grave. Din acest punct de vedere acţiunile de pregătire, adoptarea
procesului-verbal de reţinere sau pronunţarea hotărârii judecătoreşti ilegale de arestare,
nerealizate din cauze independente de voinţa făptuitorilor, pot apărea ca acte de pregătire sau
tentativă la infracţiunea de reţinere sau arestarea ilegală. Reţinerea ilegală face parte din
categoria infracţiunilor uşoare (art.16 CP), de aceea actele de pregătire a unei asemenea
infracţiuni nu sunt incriminate (art.26 CP).
13. Deşi reţinerea şi arestarea ilegală se consideră consumate din momentul privării de
libertate, acţiunea se prelungeşte pe tot cursul aflării persoanei în stare de reţinere sau arestare
ilegală. Într-un asemenea caz reţinerea şi arestarea ilegală au caracter continuu şi se epuizează în
momentul în care reţinutul sau arestatul este pus în libertate (art.29 CP).
Articolul 309. CONSTRÂNGEREA DE A FACE DECLARAŢII
(1) Constrângerea persoanei, prin ameninţare sau prin alte acte ilegale, de a face
declaraţii la interogatoriu, constrângerea, în acelaşi mod, a expertului de a face concluzia sau
a traducătorului, ori a interpretului de a face o traducere sau interpretare incorectă de către
cel care efectuează urmărirea penală
se pedepsesc cu închisoare de până la 3 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune însoţită:
a) de aplicarea violenţei;
b) de încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
[Art.309 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. CRM în una din tezele alin.3 art.1 şi alin.2 art.24 prevede că respectarea demnităţii
omului reprezintă o valoare supremă şi este garantată. Nimeni nu poate fi supus la torturi,
pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În cadrul urmăririi penale demnitatea
persoanei este apărată şi prin incriminarea constrângerilor de a face declaraţii ca infracţiune
contra justiţiei (art.309 CP).
2. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii de constrângere de a face declaraţii îl constituie
relaţiile sociale ce izvorăsc din reglementarea juridică privind respectarea demnităţii umane în
cadrul urmăririi penale, activitate incompatibilă cu folosirea ameninţărilor, violenţelor sau a altor
acte ilegale împotriva persoanei supuse interogatoriului, expertului, traducătorului sau
interpretului.
Obiectul juridic secundar al acestei infracţiuni constă în demnitatea umană, libertatea
morală şi integritatea corporală a persoanei constrânse. Corpul persoanei supuse unor tratamente
prevăzute în alin.1 şi 2 art.309 CP constituie obiectul material al constrângerii de a face
declaraţii.
Constrângerea de a face declaraţii este incriminată în art.309 CP în două variante. Latura
obiectivă în ambele variante se caracterizează prin acţiunea de constrângere care diferă de la o
variantă la alta prin metodele de înfăptuire a ei. În alin.1 art.309 CP acţiunea de constrângere se
realizează prin ameninţări sau alte acte ilegale, iar în alin.2 art.309 - prin violenţe sau însoţită de
încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
A constrânge în sensul alin.1 şi 2 art.309 CP înseamnă a sili o persoană supusă
interogatoriului (audiată) să facă declaraţii, a sili expertul să tragă o concluzie sau traducătorul
sau interpretul să efectueze o traducere sau interpretare incorectă.
Întrebuinţarea de ameninţări înseamnă folosirea de mijloace de constrângere psihică de
natură a provoca o stare de temere, sub stăpânirea căreia e atinsă libertatea psihică a persoanei
ameninţate. În cazul constrângerii prin ameninţare cu omorul sau cu vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului se încadrează numai în baza alin.1
art.309 CP.
Prin întrebuinţare de violenţe se înţelege folosirea mijloacelor de constrângere fizică,
utilizarea forţei proprii sau a altei energii, indiferent de faptul dacă violenţele au provocat sau nu
suferinţe fizice sau morale puternice ori leziuni corporale. Din analiza comparativă a normelor
CP privind răspunderea penală pentru aplicarea violenţelor rezultă că infracţiunea analizată
include violenţele care au intensitatea celor prevăzute de art.154 CP. Dacă victimei i se cauzează
prin violenţe una din urmările prevăzute la art.151-153 CP, se aplică regulile referitoare la
concursul de infracţiuni.
Alte acte ilegale de constrângere pot fi considerate audierea bănuitului sau învinuitului în
stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii (alin.1 art.104 CPP), insultarea şi umilirea
martorului (alin.8 art.105 CPP), precum şi alte acţiuni ce constituie tratamente inumane sau
degradante. De exemplu, CE în cazul Irlanda contra Regatului Unit (1978) a recunoscut ca
tratament inuman şi degradant un tip de interogatoriu sub presiune cu aplicarea a cinci tehnici de
dezorientare sau de privare senzorială. Aceste tehnici constau în acoperirea capetelor deţinuţilor,
în expunerea lor la un fluierat zgomotos şi continuu, în privarea lor de somn, limitarea
alimentaţiei şi în obligaţia de a rămâne în picioare la zid, într-o poziţie penibilă, timp de mai
multe ore. Curtea a relevat că aceste tehnici au cauzat celor care le-au îndurat, dacă nu leziuni
veritabile, cel puţin suferinţe puternice, fizice şi morale şi că acestea au antrenat tulburări psihice
acute în cursul interogatoriului. În afară de aceasta, ele erau de natură să creeze victimelor unui
atare tratament sentimente de teamă, de angoasă şi de inferioritate, menite să-i umilească,
eventual - să le zdrobească rezistenţa fizică sau morală.
Prin constrângere însoţită de încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei se înţelege
silirea învinuitului, prin metodele menţionate, la încheierea unui astfel de acord.
Constrângerea de a face declaraţii este infracţiune cu componenţă formală (infracţiune de
pericol). Pentru existenţa ei este indiferent faptul dacă declaraţiile, concluziile, interpretările sau
traducerile au fost sau nu obţinute, au fost obţinute declaraţii, concluzii sau interpretări şi
traduceri dorite sau nedorite, adevărate sau mincinoase. Această situaţie se datorează faptului că
prin dispoziţiile art.309 CP sunt incriminate înseşi metodele de obţinere a declaraţiilor,
concluziilor, interpretărilor sau traducerilor. Prin urmare, consecinţa infracţională imediată a
constrângerilor constă în crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a urmăririi
penale.
Pe lângă urmarea imediată se adaugă o urmare adiacentă, care constă în vătămarea adusă
persoanei faţă de care s-a săvârşit acţiunea de constrângere (demnităţii, integrităţii fizice şi
psihice a victimei).
Fiind o infracţiune formală, constrângerea de a face declaraţii se consumă în momentul
săvârşirii primului act de constrângere. Ea poate prezenta şi caracterul de infracţiune prelungită
prin repetarea actelor de constrângere, în baza aceleiaşi rezoluţii, epuizându-se în momentul
îndeplinirii ultimului act de constrângere (art.30 CP).
3. Autor al infracţiunii de constrângere de a face declaraţii poate fi numai persoana care
efectuează urmărirea penală. Prin urmare, subiectul activ al acestei infracţiuni este special şi
trebuie să aibă calitatea de persoană care efectuează urmărirea penală. Aceste persoane sunt:
procurorul (art.51 CPP), ofiţerii de urmărire penală ai organelor de urmărire penală (art.57 CPP)
şi persoanele cu funcţii de răspundere din organele de constatare (art.273 CPP).
Infracţiunea de constrângere poate fi săvârşită cu participaţie în formă simplă sau
complexă. Pentru existenţa participaţiei simple (coautoratului) este necesar ca făptuitorii să
dispună de calitatea specială cerută autorului de art.309 CP.
În cazul participaţiei complexe organizator, instigator sau complice poate fi orice persoană.
Fapta de constrângere de a face declaraţii are şi subiect pasiv secundar (victima), care de
asemenea este calificat. Or, în această calitate poate apărea persoana constrânsă "de a face
declaraţii la interogatoriu", expertul, interpretul sau traducătorul. Pot face declaraţii la
interogatoriu (la audiere) bănuitul şi învinuitul (art.103 CPP), martorul (art.105 CPP), partea
vătămată (art.111 CPP), partea civilă şi partea civilmente responsabilă (art.112 CPP). Ca expert,
interpret sau traducător, pot fi persoanele definite astfel expres în p.12 art.6 CPP şi, respectiv, în
p.19, 48 art.6 CPP.
Victime ale constrângerii de a face declaraţii pot fi soţul sau o rudă apropiată a expertului,
interpretului, traducătorului sau a persoanei audiate. Or, constrângerea prin ameninţări, violenţe
sau alte acte ilegale faţă de soţ sau de o rudă apropiată a celui audiat, a expertului, interpretului
sau traducătorului din cauza relaţiilor de familie şi rudenie, este de natură să intimideze, să facă
presiuni asupra peroanelor audiate, expertului, interpretului sau traducătorului. De aceea
asemenea cazuri pot fi considerate drept constrângere de a face declaraţii.
4. Latura subiectivă a constrângerii de a face declaraţii se caracterizează prin intenţie
directă, ea rezultând expres din textul alin.1 şi alin.2 art.309 CP. Acţiunea de constrângere trebuie
să fie săvârşită cu scopul ca persoana audiată să facă declaraţii, expertul - să tragă concluzii, iar
traducătorul sau interpretul - să efectueze o traducere sau interpretare incorectă.
Alte scopuri sau mobilul (motivul) faptei de constrângere de a face declaraţii nu au
importanţă pentru existenţa acestei infracţiuni.
 5. După caracterul şi gradul prejudiciabil infracţiunea prevăzută în alin.1 art.309 CP se
referă de categoria infracţiunilor mai puţin grave, iar cea prevăzută în alin.2 art.309 CP este o
infracţiune gravă.
Articolul 310. FALSIFICAREA PROBELOR
(1) Falsificarea probelor în procesul civil sau penal de către un participant la proces sau
de către reprezentantul acestuia
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 800 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită de o persoană cu funcţie de răspundere
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunea prevăzută la alin.(1), săvârşită de către avocat la încheierea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni.
1. Această instituţie în dreptul penal este stipulată pentru prima dată, anterior pentru
asemenea acţiuni surveneau doar sancţiuni disciplinare sau contravenţionale.
2. Obiectul juridic al infracţiunii se consideră relaţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei,
buna activitate a instanţelor judecătoreşti care implică măsurile procesuale de prezentare,
protejare, circulaţie şi apreciere a probelor necesare pentru examinarea justă a cauzelor în
procedura civilă şi penală conform legii.
3. Latura obiectivă a infracţiunii constă în acţiuni care se manifestă în crearea artificială a
probelor în folosul reclamantului sau al pârâtului, persoanelor terţe sau al altor persoane
interesate în rezultatul examinării cauzei civile.
Prezentarea probelor prevăzute în procesul penal într-o cauză penală referitoare la fapte
vădit false, care uşurează sau agravează situaţia inculpatului, a părţii vătămate, a părţii civile sau
civilmente responsabile şi a altor persoane interesate în rezultatul examinării cauzei penale, ca şi
folosirea înscrisurilor vădit false, distrugerea probelor (ardere, rupere, dizolvare, ştergere etc.),
influenţa asupra persoanei vătămate, martorilor, inculpaţilor de a da declaraţii false organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată, constituie acţiuni prin care se manifestă latura
obiectivă a infracţiunii.
4. Constatarea faptei de falsificare a probelor în cauza penală sau civilă de către oricare
participant sau reprezentant al acesteia constituie componenţă de infracţiune, indiferent dacă au
survenit urmările scontate de către aceştia.
Consumarea infracţiunii are loc din momentul prezentării probei false, distrugerii sau
falsificării acesteia, producându-se imediat starea de pericol pentru urmărirea penală, examinarea
cauzei penale sau civile de către instanţa de judecată.
5. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă prin intenţie directă sau indirectă.
Făptuitorul doreşte sau acceptă survenirea urmărilor prejudiciabile ale faptei sale.
6. Subiectul infracţiunii este indicat expres în acest articol: alin.1 - participanţii la proces
sau reprezentanţii lor; alin.2 - persoana cu funcţii de răspundere (procuror, judecător); alin.3 - un
avocat la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei - persoane care sunt participanţi la
proces.
7. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, organizare, instigare,
complicitate, prevăzute de art.42 CP.
Articolul 311. DENUNŢAREA CALOMNIOASĂ
(1) Denunţarea calomnioasă, cu bună-ştiinţă, în scopul de a-l învinui pe cineva de
săvârşirea unei infracţiuni, făcută unui organ sau unei persoane cu funcţie de răspundere,
care sunt în drept de a porni urmărirea penală,
 se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 2
ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) legată de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave;
b) săvârşită din interes material;
c) însoţită de crearea artificială a probelor acuzatoare
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
1. Privite în toată complexitatea lor, activităţile de înfăptuire a justiţiei desfăşurate în cadrul
procesului penal urmăresc scopul de a afla adevărul pentru ca nici o persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală şi condamnată pe nedrept. Realizarea acestui scop în procesul
penal este asigurată şi prin incriminarea în art.311 CP a denunţării calomnioase ca infracţiune
contra justiţiei.
2. Obiectul juridic nemijlocit al denunţării calomnioase îl constituie relaţiile sociale
referitoare la înfăptuirea justiţiei, ocrotite de pericolul sesizărilor calomnioase şi al probelor
contrare adevărului.
Obiectul juridic secundar constă în demnitatea şi libertatea persoanei căreia i se pune pe
nedrept în sarcină săvârşirea unei infracţiuni.
Infracţiunea de denunţare calomnioasă nu are obiect material, învinuirea mincinoasă nu
este îndreptată direct asupra unui bun sau asupra unei persoane.
3. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de alin.1 art.311 CP se realizează prin acţiunea
de denunţare calomnioasă, care trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
 acţiunea de denunţare trebuie să fie calomnioasă, adică să nu corespundă adevărului;
 caracterul mincinos al denunţării trebuie să se refere în mod obligatoriu la situaţia
persoanei învinuite, căreia i se pune în seamă o infracţiune inexistentă ori o faptă reală,
care nu constituie infracţiune, însă prin falsificarea trăsăturilor ei se prezintă ca
infracţiune. Este denunţare calomnioasă şi în cazul în care denunţătorul se referă la o
infracţiune reală, însă în denunţ indică în calitate de autor sau participant o persoană pe
care o ştie nevinovată;
 denunţarea calomnioasă trebuie să fie făcută numai prin denunţ. Această concluzie
rezultă din conţinutul termenului de denunţare, prin care se înţelege acţiunea de a
denunţa, de a face un denunţ. De aceea alte acte de sesizare despre săvârşirea unei
infracţiuni indicate în art.262 CPP au rămas în afara incriminării din art.311 CP. Or, alin.2
art.3 CP interzice interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale. Denunţul trebuie să
îndeplinească condiţiile indicate în art.263 CPP. În cazul în care, de exemplu, denunţul
este anonim sau denunţătorul n-a fost avertizat despre răspunderea penală pentru denunţ
calomnios, fapta nu constituie infracţiune de denunţare calomnioasă;
 denunţarea calomnioasă trebuie adresată unui organ sau unei persoane cu funcţii de
răspundere, care sunt în drept de a porni urmărirea penală. La ele se referă organele de
urmărire penală, ofiţerii de urmărire penală, procurorii (art.253 CPP) şi organele de
constatare, prevăzute expres în art.273 CPP. Denunţul adresat altor organe sau persoane
nu poate fi recunoscut ca act de sesizare în sensul alin.1 art.311 CP, decât în cazul în care
acest denunţ a fost confirmat de denunţător în faţa organelor menţionate sau a
reprezentanţilor lor;
 denunţarea calomnioasă trebuie să se refere în mod obligatoriu la săvârşirea unei
infracţiuni. Prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele
pe care legea penală le prevede şi le pedepseşte ca infracţiuni consumate, ca pregătire sau
tentativă de infracţiune (art.25-27 CP), precum şi participarea la comiterea acestora în
calitate de autor, organizator, instigator sau complice (art.42 CP). Pentru existenţa
infracţiunii de denunţare calomnioasă nu este necesar ca denunţătorul să arate precis
 despre ce infracţiune este vorba şi calificarea ei juridico-penală. Ceea ce se cere e ca din
descrierea faptei să rezulte că această faptă este o infracţiune. Denunţarea calomnioasă
privind săvârşirea altor fapte ilicite (abateri disciplinare, contravenţii administrative etc.),
care nu sunt infracţiuni, exclude prezenţa elementului material al laturii obiective a
infracţiunii de denunţare calomnioasă;
 denunţarea calomnioasă trebuie să privească săvârşirea infracţiunii de către o anumită
persoană. Dacă în denunţ făptuitorul nu învinuieşte o persoană concretă, nu există
infracţiune de denunţare calomnioasă.

Se consideră îndeplinită această cerinţă nu numai atunci când în denunţ se indică

numele, prenumele şi adresa persoanei învinuite pe nedrept, ci şi atunci când se indică
informaţii care duc direct la identificarea persoanei învinuite. De exemplu, în denunţ se
descrie înfăţişarea persoanei învinuite, numărul de înregistrare a autoturismului acesteia,
postul pe care îl ocupă ea etc.
Numai în cazul în care acţiunea de denunţare calomnioasă satisface toate cerinţele
menţionate, ea poate constitui elementul material al laturii obiective a infracţiunii de denunţare
calomnioasă.
4. Elementul material al infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzute de lit.a) şi c)
alin.2 art.311 CP mai constă şi din două circumstanţe agravante:
a) denunţarea calomnioasă legată de învinuirea de săvârşirea unei infracţiuni grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave - lit.a); b) însoţită de crearea artificială a probelor
acuzatoare - lit.c).
Prin denunţare calomnioasă legată de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave se înţelege învinuirea persoanei, prin denunţ
calomnios, de săvârşire a uneia din infracţiunile prevăzute în partea specială a CP care cad sub
incidenţa alin. 4-6 art.16 CP.
Prin creare artificială a probelor acuzării în cazul denunţării calomnioase prevăzute în
lit.c) alin.2 art.311 CP se înţeleg acţiunile de ticluire, născocire sau inventare a unor probe
inexistente în realitate, falsificarea probelor sau prezentarea acestor probe organelor de urmărire
penală în scopul confirmării învinuirii aduse prin denunţul calomnios. În cazul în care crearea
artificială a probelor acuzării constituie prin ea însăşi o altă infracţiune, se aplică regula
referitoare la concursul de infracţiuni.
5. Urmarea prejudiciabilă a infracţiunii analizate constă din pericolul punerii în mişcare în
mod inutil a organelor de justiţie în scopul cercetării unei infracţiuni nesăvârşite de persoana
denunţată. Prin urmare, denunţarea calomnioasă este o infracţiune de pericol şi se consumă în
momentul când denunţul calomnios a ajuns la organul de urmărire penală sau la procuror,
indiferent de faptul dacă s-a iniţiat proces penal sau nu. Dacă persoana învinuită pe nedrept prin
denunţ a fost pusă sub acuzare, reţinută, arestată sau condamnată, acest fapt poate servi drept
circumstanţă agravantă la individualizarea pedepsei denunţătorului calomnios (lit.b) alin.2 art.77
CP).
6. Subiectul activ al infracţiunii de denunţare calomnioasă poate fi orice persoană fizică şi
responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Conform alin.2 art.263 CPP, denunţul poate fi făcut şi de o persoană juridică, însă art.21 CP
nu prevede răspunderea penală a persoanelor juridice pentru denunţarea calomnioasă. În astfel de
cazuri, răspunderea penală pentru denunţare calomnioasă o poartă persoana cu funcţii de
răspundere care a făcut denunţul calomnios în numele persoanei juridice. Persoana cu funcţii de
răspundere în asemenea situaţii săvârşeşte şi infracţiunea de abuz de serviciu (art.327 CP) aflată
în concurs ideal cu infracţiunea de denunţare calomnioasă.
Pot fi subiecţii activi ai infracţiunii date bănuitul, învinuitul, inculpatul şi condamnatul când
prin denunţ calomnios ei învinuiesc în mod calomnios lucrătorii organelor de urmărire penală de
săvârşirea infracţiunilor de constrângere de a face declaraţii la interogatorii (art.308 CP), de
corupere pasivă (art.324 CP) etc.
 La săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă sunt posibile toate formele de
participaţie.
Fapta de denunţare calomnioasă are şi un subiect pasiv, secundar - victima, care poate fi o
persoană fizică sau juridică. Persoana juridică poate fi subiect pasiv al infracţiunii de denunţare
calomnioasă numai în cazurile în care ea este subiect activ al infracţiunilor indicate în art.21 CP.
7. Infracţiunea de denunţare calomnioasă poate fi săvârşită numai cu intenţie directă.
Cerinţa alin.1 art.311 CP ca denunţarea să fie cu bună-ştiinţă calomnioasă exclude orice altă
formă de vinovăţie.
Latura subiectivă a denunţării calomnioase se caracterizează şi prin scopul ei de a-l învinui
pe cineva pe nedrept de săvârşirea unei infracţiuni.
Motivul denunţării calomnioase are importanţă pentru calificarea penală a faptei numai în
cazul săvârşirii ei din interes material prevăzut în alin.2 art.311 CP (denunţătorul intenţionează a
folosi, a acapara averea persoanei denunţate în mod calomnios sau a trage alte foloase materiale
de pe urma condamnării persoanei nevinovate etc.).
8. Desfăşurarea infracţiunii de denunţare calomnioasă se poate prezenta în forma actelor de
pregătire, tentativă şi ca infracţiune consumată. Însă în cazul alin.1 art.311 CP pregătirea
infracţiunii de denunţare nu este incriminată (art.26 CP).
Infracţiunea de denunţare calomnioasă se poate prezenta şi în formă de infracţiune
prelungită. De exemplu, în realizarea aceluiaşi denunţ calomnios la diferite perioade de denunţ se
inventează noi probe mincinoase.
Articolul 312. DECLARAŢIA MINCINOASĂ, CONCLUZIA FALSĂ SAU
TRADUCEREA INCORECTĂ
(1) Prezentarea, cu bună-ştiinţă, a declaraţiei mincinoase de către martor sau partea
vătămată, a concluziei false de către specialist sau expert, a traducerii sau a interpretării
incorecte de către traducător sau interpret, dacă această acţiune a fost săvârşită în cadrul
urmăririi penale sau judecării cauzei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) legate de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave;
b) săvârşite din interes material;
c) însoţite de crearea artificială a probelor acuzatoare
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
[Art.312 modificat prin Legea nr. 211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. În art.312 CP sunt incriminate trei infracţiuni distincte: declaraţia mincinoasă, concluzia
falsă, traducerea sau interpretarea incorectă.
Obiectul juridic nemijlocit al acestor infracţiuni constă din relaţiile sociale privitoare la
activitatea de aflare a adevărului în procesul înfăptuirii justiţiei, relaţii puse în pericol prin
declaraţia mincinoasă, concluzia falsă, traducerea sau interpretarea incorectă.
Obiectul juridic secundar îl constituie drepturile persoanei la libertate, demnitate,
patrimoniu etc.
Infracţiunile analizate nu au obiect material.
2. Declaraţia mincinoasă, concluzia falsă, interpretarea sau traducerea incorectă pot fi
săvârşite numai în cadrul urmăririi penale sau al judecării cauzei.
Cuprinsul dintre începerea şi terminarea urmăririi penale reprezintă cadrul urmăririi penale
(art.274 şi 289 CPP). Însă infracţiunile menţionate pot fi săvârşite şi cu prilejul acţiunilor
efectuate de organele de constatare (art.273 CPP).
Prin noţiunea de judecare a cauzei în sensul art.312 CP se înţelege procedura de soluţionare
a cauzei în şedinţa de judecată a primei instanţe şi rejudecarea cauzei în instanţa de apel.
Infracţiunile prevăzute de art.312 CP pot fi săvârşite şi în cadrul şedinţei Curţii Constituţionale
(art.12, 13, 32 şi 33 CJC), precum şi la cercetarea şi examinarea cauzelor cu privire la
contravenţiile administrative (art.258-260 CCA).
3. Elementul material al laturii obiective al infracţiunilor prevăzute în alin.1 art.312 CP
constă din acţiunile de prezentare a declaraţiei mincinoase, concluziei false, a interpretării sau
traducerii incorecte.
A prezenta declaraţii mincinoase înseamnă a face declaraţii în care se denaturează adevărul,
se spune ceva ce nu corespunde cu cele cunoscute de martor sau de către partea vătămată.
Prin prezentarea concluziei false se înţelege acţiunea de a prezenta rapoarte cu concluzii ce
nu corespund adevărului cu prilejul efectuării de către specialist sau expert a constatării tehnico-
ştiinţifice sau medico-legale şi - respectiv - a expertizei. Constituie element material al
concluziei false şi afirmaţiile mincinoase făcute de expert la audiere în condiţiile art.153 CPP.
A prezenta o traducere incorectă înseamnă a efectua în scris o traducere mincinoasă fie prin
afirmaţii mincinoase făcute de traducător în operaţiunile de traducere sau prin omisiune, adică de
trecere sub tăcere a unor idei care urmau a fi traduse.
Acţiunea de a prezenta declaraţii mincinoase trebuie să se refere la acele împrejurări de
fapt, pe care martorul le ştie în legătură cu cauza respectivă şi care pot servi la constatarea
fondului cauzei sau a altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei. De aceea
deducţiile sau presupunerile martorului nu constituie elementul material al infracţiunii prevăzute
de art.312 CP, chiar nici în cazul în care ele se referă la împrejurările esenţiale ale cauzei.
De asemenea, martorul sau partea vătămată trebuie să fie întrebat asupra împrejurărilor
cauzei. În cazul în care ei, nefiind întrebaţi, în declaraţiile lor ascund şi nu spun tot ce ştiu în
cauză (trec sub tăcere unele împrejurări), omisiunile lor nu constituie declaraţie mincinoasă, ci
eschivare de a face declaraţii, prevăzută ca infracţiune în art.313 CP.
Pentru existenţa infracţiunii de declaraţie mincinoasă, concluzie falsă, interpretare sau
traducere incorectă trebuie respectate de către organele judiciare prevederile legii privind
jurământul şi avertizarea martorului, părţii vătămate, specialistului, expertului, interpretului şi
traducătorului despre răspunderea lor penală pentru acţiunile menţionate în art.312 CP. Or, nu pot
fi admise ca probe datele obţinute cu încălcarea esenţială a legii (p.8 alin.1 art.94 CPP).
4. Acţiunile prevăzute în alin.1 art.312 CP constituie elementul material al infracţiunilor
prevăzute în alin.2 art.312 CP în formă agravantă în cazul în care ele sunt:
legate de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave (a se vedea comentariul la alin.4-6 art.16 CP) referitoare la noţiunile
acestor categorii de infracţiuni;
săvârşite din interes material (a se vedea p.7 din comentariul la prezentul articol);
însoţite de crearea artificială a probelor acuzatoare. În acest caz se are în vedere săvârşirea
altor acţiuni decât declaraţia mincinoasă, concluzia falsă, interpretarea sau traducerea incorectă
în scopul afirmaţiilor mincinoase de învinuire. De exemplu, instigarea altor persoane de a depune
declaraţii mincinoase şi referirea în afirmaţiile sale la aceste persoane, spunând că ele pot
confirma declaraţiile depuse; pregătirea şi prezentarea unor documente sau probe false în acest
scop etc. Dacă declaraţia mincinoasă este însoţită de crearea artificială a probelor care
dezvinovăţesc inculpatul, acţiunile făptuitorului, în lipsa altor circumstanţe agravante prevăzute
de alin.2 art.312, constituie infracţiune prevăzută de alin.1 art.312 CP.
5. Infracţiunile prevăzute în art.312 CP sunt formale. Această normă juridică penală nu
prevede ca, în urma faptelor descrise, să se dea o hotărâre nedreaptă, adică să survină o urmare
prejudiciabilă pentru înfăptuirea justiţiei.
6. Subiecţii activi ai infracţiunilor prevăzute de art.312 CP sunt persoanele fizice
responsabile, care au atins vârsta de 16 ani şi au statut special (martor, parte vătămată, specialist,
expert, interpret sau traducător).
Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunilor menţionate persoanele care în anumite cauze
concrete şi în legătură cu anumite fapte sau împrejurări conform legii nu pot fi martori,
specialişti, experţi, interpreţi sau traducători (art.86-87, 89-90 CPP) etc.
 Declaraţia mincinoasă nu poate fi săvârşită în forma participaţiei simple (coautorat), însă
este posibilă participaţia complexă. Concluzia falsă şi traducerea incorectă sunt susceptibile de
participaţie simplă şi complexă.
Toate infracţiunile incriminate în art.312 CP pot avea şi un subiect pasiv secundar
(victima), care poate fi atât persoană fizică, cât şi cea juridică.
7. Latura subiectivă a faptelor prevăzute de art.312 CP se realizează numai prin intenţie
directă. Declaraţia mincinoasă, concluzia falsă, interpretarea şi traducerea incorecte în situaţia în
care făptuitorul este sincer convins că ele sunt adevărate nu întrunesc elementele infracţiunii
prevăzute de art.312 CP.
Existenţa infracţiunilor comentate nu este condiţionată de un anumit motiv sau scop, cu
excepţia interesului material, care constituie o circumstanţă agravantă a infracţiunilor prevăzute
în alin.2 art.312 CP. Interesul material în acest caz constă în primirea de către subiecţii
infracţiunii a unor foloase pentru prezentarea declaraţiei mincinoase, concluziei false,
interpretării sau a traducerii incorecte.
8. Infracţiunile prevăzute în art.312 CP se consumă nu în momentul dării declaraţiei
mincinoase, concluziei false, al prezentării interpretării sau traducerii incorecte, ci în momentul
semnării lor de către martor, partea vătămată, specialist, expert, interpret sau de către traducător.
Articolul 313. REFUZUL SAU ESCHIVAREA MARTORULUI ORI A PĂRŢII
VĂTĂMATE
DE A FACE DECLARAŢII
Refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii în cadrul
urmăririi penale sau al dezbaterilor judiciare
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale.
1. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii prevăzute de art.313 CP îl constituie relaţiile
sociale referitoare la activitatea de aflare a adevărului în procesul înfăptuirii justiţiei, relaţii a
căror existenţă este pusă în pericol prin refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de
a face declaraţii.
Infracţiunea dată nu are nici obiect juridic secundar şi nici obiect material.
2. Refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii constituie
infracţiune numai în cazul în care aceste acţiuni (inacţiuni) se săvârşesc în cadrul urmăririi
penale sau al judecării cauzei (înţelesul expresiei în cadrul urmăririi penale sau al judecării
cauzei este dat în p.2 al comentariului la art.312 CP).
3. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.313 CP se compune din acţiunea de refuz
sau inacţiunea de eschivare de a face declaraţii.
Refuzul de a face declaraţii constă din nedorinţa martorului sau a părţii vătămate de a face
declaraţii, exprimată prin acţiunea directă de a refuza oral sau în scris de a face declaraţii sau de
a da răspuns la unele întrebări puse în timpul audierii martorului sau părţii vătămate.
Eschivarea de a face declaraţii, ca şi refuzul de a face declaraţii, constă din nedorinţa de a
face declaraţii, însă ea se manifestă printr-un comportament pasiv al martorului sau al părţii
vătămate, care, fiind legal citaţi, nu se prezintă la audiere cu scopul de a nu face declaraţii. Dacă
martorul citat legal nu se prezintă la audiere din alte cauze, în acţiunile lui lipseşte componenţa
de infracţiune prevăzută de art.313 CP. În asemenea cazuri martorul poate fi sancţionat în baza
p.3 alin.3 art.201 CPP cu o amendă judiciară.
Eschivarea de a face declaraţii se poate exprima şi prin trecerea sub tăcere a unor
împrejurări legate de cauza respectivă sau prin lăsarea fără răspuns (sub tăcere) a întrebărilor
puse. Or, conform art.90 CPP, martorul este obligat să comunice tot ce ştie şi să răspundă la
întrebările puse.
Pentru ca refuzul sau eschivarea de a face declaraţii să constituie elementul material al
infracţiunii analizate, aceste acţiuni sau inacţiuni trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
refuzul sau eschivarea de a face declaraţii trebuie să fie nelegitime. De exemplu,
oficialităţile religioase conform CPP nu pot fi citate şi ascultate ca martori referitor la
circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea funcţiilor lor. Prin urmare,
refuzul sau eschivarea persoanelor menţionate de a face declaraţii în astfel de cazuri este legal şi
nu constituie semn al componenţei de infracţiune prevăzute de art.313 CP;
potrivit art.105 şi art.111 CPP, persoana care efectuează acţiunea procesuală este obligată să
prevină martorul sau partea vătămată asupra răspunderii penale pentru refuzul de a depune
mărturii şi să menţioneze acest lucru în procesul-verbal al audierii. Dacă organul de urmărire
penală, procurorul sau instanţa de judecată nu respectă aceste dispoziţii imperative ale legii de
procedură penală, faptul dat serveşte drept piedică pentru a trage martorul sau partea vătămată la
răspundere penală în baza art.313 CP.
Infracţiunea analizată este de pericol şi se consumă din momentul refuzului sau al
eschivării de a face declaraţii.
4. Subiecţi activi ai infracţiunii de refuz sau de eschivare de a face declaraţii sunt
persoanele fizice responsabile, care au atins vârsta de 16 ani. Aceştia sunt martorul sau partea
vătămată, obligaţi prin lege să comunice tot ce ştiu în legătură cu cauza respectivă şi să răspundă
la întrebările puse.
Persoanele care în condiţiile legii nu pot fi citate şi ascultate ca martori nu pot fi nici
subiecţi ai infracţiunii de refuz sau eschivare de a face declaraţii.
De asemenea nici o persoană nu poate fi obligată de a depune declaraţii contrar intereselor
sale sau ale rudelor apropiate. Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul bănuitului,
învinuitului, inculpatului, nu sunt obligate să facă declaraţii împotriva acestuia. Organul de
urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată sunt obligate să aducă aceste drepturi la
cunoştinţa persoanelor respective sub semnătură (art.90 CPP). Aceste persoane, în caz de refuz
de a face declaraţii, nu pot fi subiecţi ai infracţiunii prevăzute de art.313 CP. Însă dacă persoanele
menţionate sunt de acord şi îşi dau în mod benevol consimţământul de a fi audiate ca martori, ele
sunt obligate să spună adevărul. În astfel de cazuri, dacă persoanele menţionate fac declaraţii
mincinoase, ele pot fi subiecţi ai infracţiunii prevăzute de art.312 CP.
Infracţiunea de refuz sau eschivare de a face declaraţii nu poate avea decât un singur
subiect activ (autor), fapt ce exclude participaţia simplă. Ea este însă susceptibilă de a fi săvârşită
în participaţie complexă.
După natura sa juridică refuzul sau eschivarea de a face declaraţii creează o stare de pericol
numai pentru buna înfăptuire a justiţiei şi nu poate avea un subiect pasiv secundar (victimă).
5. Latura subiectivă a refuzului sau a eschivării de a face declaraţii cere ca fapta să se
realizeze numai prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege că el, ca martor sau parte vătămată, este
obligat să depună declaraţii, însă nu doreşte să facă acest lucru. Din punctul de vedere al
existenţei infracţiunii, motivul refuzului sau al eschivării de a face declaraţii nu are importanţă,
însă poate fi luat în seamă la individualizarea pedepsei.
Articolul 314. CONSTRÂNGEREA DE A FACE DECLARAŢII MINCINOASE,
CONCLUZII FALSE SAU TRADUCERI INCORECTE ORI DE A SE ESCHIVA DE LA
ACESTE OBLIGAŢII
(1) Constrângerea martorului, a părţii vătămate de a face declaraţii mincinoase, a
expertului de a face concluzii sau declaraţii false, a interpretului sau a traducătorului de a
face interpretări ori de a face traduceri incorecte, precum şi de a se eschiva de la aceste
obligaţii,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) însoţită de şantaj
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
[Art.314 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii prevăzute în art.314 CP, ca şi în cazul
infracţiunii precedente, îl constituie relaţiile sociale privitoare la activitatea de aflare a adevărului
în procesul înfăptuirii justiţiei, relaţii a căror existenţă în cazul dat este pusă în pericol prin
constrângerea martorului, părţii vătămate, expertului, interpretului sau a traducătorului de a face
declaraţii mincinoase, concluzii false, interpretări sau traduceri incorecte, precum şi de a se
eschiva de la aceste obligaţiuni.
Obiectul juridic secundar al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la
integritatea corporală sau la libertatea morală a persoanei supuse constrângerii.
În cazul constrângerii fizice infracţiunea dată poate avea şi obiect material - corpul
persoanei supuse în mod direct acţiunii de constrângere.
2. Infracţiunea analizată este determinată de preexistenţa unei cauze penale, civile sau a
unei alte cauze în care pot fi ascultaţi martori, pot fi numiţi experţi, traducători sau interpreţi.
Pentru existenţa ei este suficient ca făptuitorul să fi considerat că persoana respectivă ar putea fi
citată în acea cauză ca martor, victimă ori numit expert, traducător sau interpret, indiferent de
faptul dacă aceste persoane au fost sau nu citate ori chemate să participe la proces în aceste
calităţi. Astfel, fapta incriminată în art.314 CP este o modalitate specială de instigare, care are
scopul să bareze calea apariţiei declaraţiei mincinoase, concluziei false, a interpretării sau
traducerii incorecte încă din momentul în care a apărut producerea lor.
3. Latura obiectivă a infracţiunii incriminate în alin.1 art.314 CP se realizează prin acţiunea
de constrângere a martorului sau a părţii vătămate de a depune declaraţii mincinoase, a
expertului - de a face declaraţii sau concluzii false, a traducătorului sau interpretului - de a
efectua traduceri incorecte.
A constrânge în înţelesul art.314 CP înseamnă a sili, a impune martorul, partea vătămată,
expertul, traducătorul sau interpretul la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.312 sau 313 CP.
Ea trebuie să provoace o stare de temere, sub stăpânirea căreia libertatea persoanei supuse
acţiunii de constrângere este lezată.
Constrângerea poate fi fizică sau psihică (morală).
Constrângerea fizică se manifestă prin exercitare de violenţe generatoare de suferinţe
fizice. Considerăm că legiuitorul, la incriminarea faptei prevăzute de art.314 CP, prin
constrângere fizică a avut în vedere maltratarea sau alte acte de violenţă prevăzute în art.154 CP.
Dacă prin constrângerea fizică martorului, părţii vătămate, expertului, traducătorului sau
interpretului i se cauzează una din urmările faptelor prevăzute de art.151-153 CP, constrângerea
de a face declaraţii mincinoase, a trage concluzii false sau a efectua traduceri sau interpretări
incorecte se află în concurs ideal cu una din aceste infracţiuni.
Constrângerea psihică se poate realiza prin diferite acte ilegale de violenţă psihică, cum ar
fi ameninţarea cu omorul sau vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii, cu deteriorarea
bunurilor ori cu răpirea martorului, interpretului, traducătorului, a rudelor sau a apropiaţilor
acestora etc.
Există constrângere ca element material al infracţiunii date şi atunci când ea este exercitată
faţă de un martor care a fost deja ascultat sau faţă de un expert care şi-a expus concluziile pentru
a-i face să revină asupra declaraţilor sau concluziilor depuse anterior.
Prin expresia constrângere însoţită de şantaj din alin.2 art.314 CP se are în vedere
constrângerea însoţită de ameninţarea cu divulgarea unui secret compromiţător sau a altor
informaţii de natură să intimideze martorul, partea vătămată, expertul, traducătorul sau
interpretul, rudele sau apropiaţii acestora, cu scopul de a-i determina să facă declaraţii, concluzii
sau traduceri incorecte.
Nu constituie ameninţare şi nu există element material al infracţiunii analizate în acţiunea
de atenţionare a unei peroane cu privire la exercitarea împotriva ei a unui fapt legal, cum ar fi
denunţarea unei infracţiuni pe care aceasta a săvârşit-o.
Componenţa acestei infracţiuni este formală şi ea se consumă în momentul exercitării
constrângerii, indiferent de faptul dacă martorul, partea vătămată, expertul, traducătorul sau
interpretul au îndeplinit cerinţele făptuitorului sau nu. Dacă persoanele menţionate, sub influenţa
constrângerii, au făcut declaraţii mincinoase, au tras concluzii false sau au efectuat traduceri ori
interpretări incorecte, problema răspunderii lor penale se soluţionează conform art.39 CP.
 4. Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Infracţiunea dată poate avea şi un subiect pasiv, secundar; în cazul constrângerii fizice a
martorului, părţii vătămate, expertului, traducătorului sau interpretului li se pot cauza dureri
fizice sau leziuni corporale.
În alin.2 art.314 este prevăzută o răspundere penală sporită, în cazul în care fapta este
săvârşită de o organizaţie criminală sau de către un grup criminal organizat. Noţiunile de grup
criminal organizat şi organizaţie criminală sunt date în art.46-47 CP.
5. Latura subiectivă a infracţiunii comentate se caracterizează prin intenţie directă.
Făptuitorul înţelege caracterul prejudiciabil al faptei şi doreşte să constrângă martorul, partea
vătămată, expertul, traducătorul sau interpretul cu scopul de a-i determina să nu-şi îndeplinească
cinstit obligaţiunile.
Activitatea obiectivă a făptuitorului este subordonată unui scop indicat expres în art.314
CP, aceluia de a determina martorul, partea vătămată, expertul, traducătorul sau interpretul să
facă declaraţii mincinoase, să tragă concluzii false sau să efectueze traduceri incorecte, sau să se
eschiveze de la aceste obligaţiuni. Dacă constrângerea faţă de aceste persoane este exercitată cu
alte scopuri, cum ar fi constrângerea martorului pentru a spune adevărul, fapta nu constituie
infracţiunea prevăzută de art.314 CP.
Motivul faptei nu are relevanţă asupra calificării penale, însă stabilirea lui este necesară
pentru o mai bună individualizare a pedepsei.
6. Infracţiunea prevăzută de art.314 ca o infracţiune comisivă (de acţiune) şi intenţionată
poate apărea şi în faza actelor de pregătire. De exemplu, făptuitorul pregăteşte materiale
compromiţătoare împotriva martorului pentru a-l determina să facă declaraţii mincinoase. Fiind
după construcţia sa o componenţă de infracţiune formală, aceasta nu este susceptibilă de
tentativă. Activitatea infracţională poate continua şi după consumarea infracţiunii. Astfel, actele
repetate de constrângere, săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, constituie o
infracţiune unică în formă prelungită, care se epuizează în momentul ultimului act de
constrângere.
Articolul 315. DIVULGAREA DATELOR URMĂRIRII PENALE
(1) Divulgarea datelor urmăririi penale contrar interdicţiei persoanelor care efectuează
urmărirea penală
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale.
(2) Divulgarea intenţionată a datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează
urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra desfăşurării urmăririi
penale, dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate
sau reprezentanţilor acestora ori dacă l-a făcut pe vinovat să se eschiveze de la răspundere,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale cu privarea
de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de
până la 3 ani.
1. Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea
justiţiei şi buna activitate a organelor de urmărire penală.
2. Latura obiectivă a infracţiunii constă în divulgarea de către o persoană participantă la
actele de urmărire penală a datelor obţinute contrar interdicţiei procurorului sau a ofiţerului de
urmărire penală. Divulgarea datelor de urmărire penală poate fi făcută: oral sau în scris, prin
intermediul mijloacelor de informare în masă, la televiziune, radio etc.
3. Infracţiunea se consideră consumată din momentul divulgării datelor urmăririi penale
prin orice mijloc şi oricărei persoane, indiferent de urmările care au survenit pentru efectuarea
urmăririi penale.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă numai prin intenţie directă. Persoana
conştientizează că divulgă datele urmăririi penale obţinute la efectuarea actelor de procedură
penală şi doreşte să le divulge altor persoane, contrar interdicţiei persoanelor care efectuează
urmărirea penală. Consimţământul procurorului sau al altor persoane care efectuează urmărirea
penală pentru a divulga datele obţinute la urmărirea penală nu constituie componenţa de
infracţiune în sensul acestui articol.
5. Pentru a proteja datele obţinute la urmărirea penală, persoanele care efectuează urmărirea
penală, conform procedurii penale, în caz de necesitate, pot lua de la martor, partea vătămată,
partea civilă, partea responsabilă civilmente sau a reprezentanţilor lor, apărător, expert, specialist,
interpret şi de la alte persoane care asistă la acţiunile de urmărire penală o declaraţie în scris de
prevenire despre răspunderea pe care o vor purta (art.315 CP).
Lipsa declaraţiei de a nu divulga datele urmăririi penale exclude răspunderea penală a
persoanelor indicate în alin.1 al acestui punct comentat.
6. Conform alin.2, subiect special al infracţiunii, în cazul în care au fost divulgate datele
urmăririi penale, cu condiţia că această divulgare a datelor a cauzat daune morale, materiale
martorului, părţii vătămate sau reprezentanţilor acestora ori l-a făcut pe vinovat să se eschiveze
de la răspundere, devin persoanele care efectuează urmărirea penală (procurorul, ofiţerul de
cercetare penală) sau persoanele care controlează desfăşurarea urmăririi penale (procurorul,
judecătorul, judecătorul de instrucţie, şeful organului de urmărire penală). Aceste persoane poartă
răspundere în conformitate cu legea.
Articolul 316. DIVULGAREA DATELOR PRIVIND MĂSURILE DE SECURITATE
APLICATE FAŢĂ DE JUDECĂTOR ŞI PARTICIPANŢII LA PROCESUL PENAL
(1) Divulgarea datelor privind măsurile de securitate aplicate faţă de judecător,
executorul judecătoresc, partea vătămată, martor sau alţi participanţi la procesul penal,
precum şi faţă de rudele apropiate ale acestora, dacă fapta a fost săvârşită de către o persoană
căreia aceste date i-au fost încredinţate în virtutea atribuţiilor de serviciu,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 4 luni, sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat urmări grave
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea
justiţiei şi buna activitate a instanţei judecătoreşti, viaţa şi sănătatea, onoarea şi demnitatea,
drepturile fundamentale ale judecătorului, executorului judecătoresc, ale părţii vătămate, ale altor
participanţi la procesul penal, precum şi ale rudelor apropiate ale acestora.
2. Latura obiectivă constă în divulgarea datelor privind măsurile de securitate aplicate faţă
de judecător sau executorul judecătoresc sau faţă de alte persoane conform legii (art.27 al Legii
cu privire la statutul judecătorului nr.544-XIII din 20.07.95, MO nr. 26.10.95; Legea privind
protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor persoane care acordă ajutor în
procesul penal nr.1458-XIII din 28.01.98, MO nr.26-27 din 26.03.98).
Componenţa acestei infracţiuni există şi în cazul în care au fost divulgate măsurile de
securitate aplicate şi faţă de rudele apropiate ale persoanelor indicate la alin.1 al articolului
comentat, de către o persoană căreia i-au fost încredinţate aceste date în virtutea funcţiei.
3. Noţiunea de rude apropiate ale persoanelor stipulate în alin.1 art.316 coincide cu
prevederile art.134 şi punctul 2 comentat la art.305.
4. Prin noţiunea de urmări grave din alin.2 se au în vedere decesul, cauzarea unui
prejudiciu în proporţii mari şi deosebit de mari, în conformitate cu prevederile art.126,
survenirea unei boli psihice sau aplicarea torturii, maltratării, tratamentului inuman şi degradant
în privinţa persoanelor aflate sub măsurile de securitate.
5. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă numai prin intenţie directă. Persoana
conştientizează şi doreşte divulgarea datelor privind măsurile de securitate aplicate faţă de
judecător şi participanţi la procesul penal.
6. Subiectul infracţiunii este unul special - persoana responsabilă de datele cu privire la
măsurile de securitate aplicate faţă de persoanele indicate în alin.1 în virtutea atribuţiilor de
serviciu.
 7. Infracţiunea se consideră consumată din momentul în care datele privind măsurile de
securitate aplicate faţă de persoanele stipulate în acest articol au fost transmise cel puţin unei
persoane.
Articolul 317. EVADAREA DIN LOCURILE DE DEŢINERE
(1) Evadarea din locurile de deţinere, săvârşită de persoana care execută pedeapsa cu
închisoare sau cu arest, precum şi de persoana care se află sub arest preventiv,
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită repetat;
b) săvârşită de două sau mai multe persoane;
c) însoţită de aplicarea violenţei;
d) săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de arme
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
1. Unul din principiile fundamentale ale activităţii de înfăptuire a justiţiei este caracterul
obligatoriu al sentinţelor şi al altor hotărâri judecătoreşti definitive (art.120 din CRM).
În scopul asigurării executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive
pronunţate în cadrul justiţiei penale legiuitorul a incriminat ca infracţiuni evadarea şi înlesnirea
evadării.
Infracţiunea de evadare este incriminată în art.317 CP şi se prezintă sub două variante. În
alin.1 se incriminează fapta de evadare în varianta simplă (tip), iar în alin.2 este incriminată fapta
în varianta agravată.
2. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii de evadare îl constituie relaţiile sociale
referitoare la buna înfăptuire a justiţiei penale, în sensul respectării caracterului obligatoriu al
măsurilor privative de libertate luate provizoriu în cursul procesului penal, precum şi al
pedepselor privative de libertate. În cazul evadării însoţite de aplicarea violenţei (alin.2 art.317
CP) infracţiunea dată poate avea şi un obiect juridic secundar - relaţiile sociale referitoare la
integritatea fizică sau sănătatea persoanei.
Corpul persoanei asupra căreia s-au aplicat violenţe constituie în acest caz obiectul material
al infracţiunii de evadare.
3. Latura obiectivă a infracţiunii analizate în ambele variante se realizează printr-o acţiune
de evadare din locurile de deţinere. Săvârşirea acestei infracţiuni prin inacţiune este imposibilă.
Acţiunea de evadare din locurile de deţinere constituie o sustragere de la privarea de
libertate la care persoana a fost supusă, săvârşită prin părăsirea în mod voit şi ilegal a locului de
deţinere.
Locurile de deţinere sunt penitenciarele şi locurile în care condamnaţii execută pedeapsa cu
închisoare sau cu arest, precum şi locurile de arest preventiv în care sunt deţinute persoanele faţă
de care a fost dispusă măsura preventivă - arestarea preventivă. De asemenea se consideră evadat
cel care fuge de sub escortă, din mijloacele de transport în timpul etapării deţinutului, din biroul
procurorului sau al ofiţerului de urmărire penală, din şedinţa de judecată etc.
Acţiunea de evadare poate fi comisă în orice mod şi prin orice mijloace.
Astfel, evadarea poate fi săvârşită prin spargerea pereţilor locului de deţinere, escaladare,
travestire, substituire de persoane, săpare de galerii subterane, folosire a documentelor false sau
inducerea pazei în eroare, coruperea pazei etc. În cazul în care prin modul în care se săvârşeşte
evadarea (de exemplu - prin mituire, distrugere de bunuri, folosire a înscrisurilor false etc.) se
întrunesc condiţiile unei alte infracţiuni, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni evadare
plus fapta penală respectivă.
4. Subiect activ (autor) al evadării pot fi două categorii de persoane:
condamnaţii la pedeapsa cu închisoare sau cu arest, care execută aceste pedepse;
bănuitul, învinuitul sau inculpatul în privinţa cărora a fost aplicată măsura preventivă -
arestarea preventivă.
Aceste persoane pot fi subiecţi ai evadării în cazul în care ele sunt condamnate sau arestate
preventiv legal. În cazul în care persoana se află în locul de deţinere şi evadează, iar ulterior ea
este recunoscută nevinovată de săvârşirea infracţiunii pentru care se afla în detenţie, această
persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru evadare. În momentul evadării persoana
nu avea calitatea legală de condamnat, bănuit, învinuit sau inculpat. În afară de aceasta, în cazul
evadării prevăzute de alin.1 art.317 CP subiect al infracţiunii date poate fi numai persoana care a
atins vârsta de 16 ani, iar în condiţiile alin.2 art.317 - persoana fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 14 ani (alin.2 art.21 CP).
Subiectul pasiv secundar (parte vătămată) al evadării poate fi persoana împotriva căreia au
fost folosite violenţele.
5. Latura subiectivă a infracţiunii de evadare se caracterizează prin intenţie directă. Scopul
infracţiunii este sustragerea de la privarea de libertate la care persoana a fost supusă legal.
Motivul evadării nu are importanţă pentru calificarea juridică a faptei, însă poate avea importanţă
pentru individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei.
6. Evadarea săvârşită în mod repetat sau însoţită de aplicarea violenţei ori săvârşită cu
aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de arme, precum şi săvârşită de două sau
mai multe persoane, constituie varianta agravată a evadării prevăzute de alin.2 art.317 CP.
Prin evadare săvârşită repetat se înţelege săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni de
evadare, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat
termenul de prescripţie (art.32 CP).
Violenţa aplicată la evadare se exprimă prin maltratare sau alte acte de violenţă nu numai
împotriva persoanelor care au obligaţiunea de a-l păzi pe cel care evadează, dar şi împotriva
oricărei alte persoane care încearcă să preîntâmpine sau să curme acţiunile de evadare
(personalul tehnic sau auxiliar al penitenciarului, alţi deţinuţi etc.).
În cazul în care în urma aplicării violenţei asupra părţii vătămate a survenit una din
consecinţele prevăzute în art.145 sau art.151-153 CP, infracţiunea de evadare se află în concurs
ideal cu una din aceste infracţiuni.
Înţelesul termenului de arme şi al expresiei altor obiecte folosite în calitate de arme folosit
în textul alin.2 art.317 CP este dat în art.129 CP. Prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau
dispozitivele declarate astfel prin dispoziţii legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar
putea fi folosite ca arme sau care au fost întrebuinţate pentru atac.
Aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de arme atrage răspunderea penală
conform alin.2 art.311 CP numai în cazul în care ea a contribuit efectiv la evadare. Nu constituie
evadare în formă agravată acţiunile făptuitorului care, de exemplu, avea asupra sa armă, dar pe
care nu a folosit-o în scopul de a facilita evadarea.
Prin expresia săvârşită de două sau mai multe persoane legiuitorul a avut în vedere
înţelegerea sau cooperarea a doi sau mai mulţi deţinuţi de a evada împreună (participaţie simplă).
Participaţia complexă la evadare este exclusă, deoarece ea este incriminată ca infracţiune
distinctă în art.318 CP - înlesnirea evadării (a se vedea p.2 din comentariul la art.318 CP).
7. Evadarea este o infracţiune de acţiune, săvârşită cu intenţie, de aceea ea poate să se
manifeste atât în forma actelor de pregătire, cât şi în formă de tentativă.
Infracţiunea de evadare are o componenţă formală şi se consideră consumată în momentul
în care cel aflat legal în locurile de deţinere a ieşit complet din această stare, devenind liber în
urma activităţii sale ilegale.
Articolul 318. ÎNLESNIREA EVADĂRII
(1) Înlesnirea prin orice mijloace a evadării
se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Înlesnirea evadării de o persoană cu funcţie de răspundere
se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 8 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(3) Înlesnirea evadării unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o
infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
 (4) Înlesnirea evadării, săvârşită din imprudenţă, de către o persoană care avea obligaţia
să-l păzească pe cel evadat
se pedepseşte cu închisoare de până la 2 ani.
1. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii de înlesnire a evadării este acelaşi ca şi al
infracţiunii de evadare (a se vedea p.2 al comentariului la art.317 CP).
După construcţia sa componenţa de infracţiune de înlesnire a evadării nu poate avea obiect
juridic secundar şi nici obiect material.
2. Latura obiectivă a infracţiunii de înlesnire a evadării în formă simplă (alin.1 art.318 CP)
se manifestă prin activitatea de înlesnire a evadării.
A înlesni evadarea înseamnă a contribui la o evadare, a da ajutor sau sprijin unei persoane
care execută pedeapsa cu închisoare sau cu arest, precum şi unei persoane care se află sub arest
preventiv pentru a săvârşi infracţiunea de evadare din locurile de deţinere prevăzută de art.317
CP atât în forma ei tipică (simplă), cât şi în forma agravată. Înlesnirea evadării poate fi realizată
prin acţiune sau inacţiune. Ea poate consta într-o contribuţie morală (darea de sfaturi, indicaţii,
prestarea unor informaţii etc.) sau materială (înlăturarea de obstacole, acordarea de mijloace sau
instrumente etc.).
Expresia din alin.1 art.318 CP înlesnirea prin orice mijloace a evadării cuprinde în
conţinutul său şi actele de determinare, de organizare şi de dirijare a realizării evadării. Or,
conform alin.1 art.42 CP, organizatorul şi instigatorul prin activităţile lor infracţionale contribuie
de asemenea la săvârşirea infracţiunii de către autor.
Contribuţia poate interveni înainte sau în timpul evadării. Dacă ajutorul a fost acordat unui
deţinut după evadare, această activitate nu constituie înlesnire la evadare, ci infracţiune de
favorizare a evadării, care este incriminată numai în cazul favorizării evadării în formă agravată
(art.323 CP).
Modul şi mijloacele prin care se înlesneşte evadarea nu au importanţă pentru existenţa
acestei infracţiuni, deoarece textul alin.1 art.318 CP indică direct că înlesnirea evadării poate fi
săvârşită prin orice mijloace. Dacă modul şi mijloacele prin care se înlesneşte evadarea - prin
natura lor juridică - constituie infracţiune, acţiunile făptuitorului urmează a fi calificate ca
înlesnire la evadare şi ca infracţiune prevăzută de norma juridică penală respectivă din partea
specială a CP. De exemplu, în cazul în care făptuitorul acordă ajutor deţinutului pentru a evada
prin aplicare de violenţă, care nu a provocat părţii vătămate urmările prevăzute la art.151-153,
înlesnirea evadării se află în concurs ideal cu infracţiunea prevăzută de art.154 CP.
Urmarea prejudiciabilă a înlesnirii evadării constă într-o stare de pericol creată de această
activitate infracţională pentru înfăptuirea normală a justiţiei.
3. Subiectul infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Infracţiunea de înlesnire a evadării poate fi săvârşită atât în participaţie simplă, cât şi în
participaţie complexă, însă acest fapt nu are importanţă pentru calificarea justă a acţiunilor
făptuitorului.
4. Latura subiectivă a infracţiunii de înlesnire a evadării în forma ei tipică şi forma agravată
(alin.1-3 art.318 CP) se realizează numai cu intenţie directă.
Scopul acestei infracţiuni constă în dorinţa făptuitorului de a-l ajuta pe cel deţinut să
evadeze. Alte scopuri şi motivul înlesnirii evadării nu au importanţă pentru existenţa acestei
infracţiuni.
5. Dispoziţia alin.2 art.318 CP prevede înlesnirea evadării ca infracţiune agravată în cazul
în care ea este săvârşită de o persoană cu funcţii de răspundere.
Înţelesul expresiei persoană cu funcţii de răspundere este dat în art.123 CP.
6. Înlesnirea evadării unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o infracţiune
gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă constituie o altă formă agravată a infracţiunii
de evadare, prevăzută în alin.3 art.318 CP.
Spre deosebire de alin.1 şi 2 art.318 CP, în alin.3 art.318 CP este incriminată ca infracţiune
nu numai înlesnirea persoanelor care se află sub arest preventiv, ci şi a persoanelor reţinute. Prin
persoane reţinute se are în vedere orice persoană indicată în art.165 CPP privată de libertate pe o
perioadă nu mai mare de 72 ore în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.
De asemenea în conţinutul expresiei înlesnirea evadării unei persoane condamnate se are
în vedere nu numai persoana care execută pedeapsa cu închisoarea, ci şi cea care execută
pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă. Or, termenul de evadare în general (nu în sensul îngust din
alin.1 art.317 CP) are înţelesul de părăsire ilegală a locurilor de deţinere, iar detenţiunea pe viaţă
constă din privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii în penitenciar de tip închis
(art.71-72 CP).
La categoria infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave se referă acele
infracţiuni care sunt clasificate astfel în alin.4-6 art.16 CP. Subiectul activ al înlesnirii evadării în
varianta dată poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
7. În afara formei intenţionate simple (tipice) şi a celor agravate, în alin.4 art.318 CP este
incriminată înlesnirea evadării săvârşite din imprudenţă, de către o persoană care avea
obligaţiunea să-l păzească pe cel evadat.
Latura obiectivă a înlesnirii evadării în această variantă se poate manifesta ca şi în cazul
formelor de înlesnire a evadării prevăzute în alin.1-2 art.318 CP, care se deosebeşte de ele prin
obligaţiunea subiectivă cu care se săvârşeşte fapta şi prin calitatea specială a făptuitorului.
Înlesnirea evadării în formularea din alin.4 art.318 CP poate fi săvârşită numai de o
persoană care avea obligaţiunea să-l păzească pe cel evadat. La aceste persoane se referă
persoanele care fac parte din personalul serviciului de pază, supraveghere şi escortare a
deţinuţilor. Prin urmare, subiect al infracţiunii menţionate poate fi numai o persoană dintre cele
menţionate, care, în exerciţiul funcţiilor sale de serviciu, a înlesnit din imprudenţă evadarea unui
deţinut pe care îl păzea.
Atitudinea subiectivă a făptuitorului poate lua una din modalităţile imprudenţei fie de
sineîncredere uşuratică, fie de neglijenţă (art.18 CP).
Dacă înlesnirea a fost făcută intenţionat de către o persoană care avea obligaţiunea să-l
păzească pe cel evadat, acţiunile făptuitorului urmează a fi calificate ca înlesnire la evadare în
una din formele prevăzute în alin.1-3 art.318 CP.
8. Înlesnirea evadării poate apărea sub forma actelor de pregătire sau de tentativă numai în
cazul săvârşirii ei din intenţie în toate variantele prevăzute în alin.1-3 art.318 CP. De exemplu,
dacă făptuitorul, în scopul înlesnirii evadării, îi transmite deţinutului un instrument, iar ulterior în
ultimul moment este depistat până la începerea actelor de evadare, suntem în prezenţa unei
tentative de înlesnire a evadării. În momentul în care cel căruia i s-au adus înlesniri a încercat să
evadeze sau a evadat, înlesnirea se consideră consumată.
Astfel, înlesnirea evadării în forma sa consumată, fiind dependentă de începutul executării
infracţiunii de evadare, nu este susceptibilă de forma infracţiunii continue sau prelungite.
După caracterul şi gradul prejudiciabil înlesnirea evadării din imprudenţă (alin.4 art.318
CP) se referă la infracţiunile uşoare, în forma simplă (alin.1 art.318 CP) este o infracţiune mai
puţin gravă, iar în variantele agravate (alin.2-3 art.318 CP) se consideră infracţiuni grave.
Articolul 319. ESCHIVAREA DE LA EXECUTAREA PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE
Eschivarea de la executarea pedepsei a condamnatului căruia i s-a permis să plece pe
scurtă durată din locurile de deţinere
se pedepseşte cu închisoare de până la 2 ani.
Obiectul generic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei
şi în special a activităţii normale a penitenciarelor.
1. În conformitate cu prevederile legislaţiei de executare a pedepselor penale,
condamnaţilor li se acordă permisiunea să plece pe scurtă durată din locurile de deţinere
(calamităţi naturale, decesul sau boala gravă a rudelor apropiate).
2. Latura obiectivă constă în acţiuni sau inacţiuni prin care făptuitorul se eschivează a se
întoarce la locul executării pedepsei cu închisoarea.
Aceasta este o infracţiune continuă care începe din momentul neprezentării la timpul
indicat şi se consideră consumată în momentul reţinerii sau autodenunţării.
 3. Latura subiectivă se manifestă numai prin intenţie directă - eschivarea de la executarea
pedepsei cu închisoarea.
4. Subiectul acestei infracţiuni este unul special - condamnatul la pedeapsa cu închisoarea,
care ispăşeşte pedeapsa penală în penitenciarele RM, şi a atins vârsta de cel puţin 16 ani, căruia i
s-a permis să plece pe scurtă durată din locul de deţinere, indiferent de motivele invocate.
Articolul 320. NEEXECUTAREA INTENŢIONATĂ A HOTĂRÂRII INSTANŢEI DE
JUDECATĂ
(1) Neexecutarea intenţionată, precum şi eschivarea de la îndeplinire, a hotărârii
instanţei de judecată
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(2) Neexecutarea intenţionată de către o persoană cu funcţie de răspundere a hotărârii
instanţei de judecată, precum şi împiedicarea executării ei,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea
autorităţii hotărârilor judecătoreşti prin care se continuă înfăptuirea justiţiei. Obiect special
secundar sunt relaţiile sociale referitoare la drepturile cetăţenilor, care se realizează prin
executarea hotărârilor judecătoreşti.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiune sau inacţiune. Acţiunea se
manifestă prin împotrivirea persoanei obligate să execute hotărârea judecătorească care se
exprimă oral sau în scris, încearcă să lovească sau loveşte, exprimă ameninţări persoanelor care
execută hotărârea, interdicţii, săvârşesc acte de corupere a persoanelor cu funcţii de răspundere
obligate să controleze ori să execute această hotărâre, indiferent dacă aceste acţiuni au avut loc la
începutul, mai târziu, în cursul executării hotărârilor judecătoreşti. Inacţiunea persoanei poate fi
exprimată oral sau în scris şi prin neîntreprinderea acţiunilor necesare pentru executarea hotărârii
judecătoreşti, considerând că hotărârea nu este corectă etc.
Prin noţiunea de hotărâri ale instanţei de judecată se înţeleg hotărârile date de către
instanţă în cauzele civile, penale, contravenţionale, contencios administrativ, intrate în vigoare şi
pasibile de executare.
3. În cazul în care se pune în executare o hotărâre de către alt organ jurisdicţional şi se
manifestă împotrivire la executare nu există componenţa de infracţiune prevăzută de acest
articol.
4. În cazul în care neexecutarea hotărârii de către instanţa de judecată se manifestă prin
violenţă îndreptată împotriva persoanei care contribuie la înfăptuirea justiţiei, fapta constituie o
altă infracţiune, prevăzută de art.305 după urmările care au survenit.
5. Infracţiunea se consideră consumată din momentul neexecutării hotărârii judecătoreşti
sau al efectuării acţiunilor de împotrivire pentru executarea silită a acesteia (după caz, vătămare
uşoară sau medie, maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă, dacă nu au provocat urmările
prevăzute de art.145, 151).
Componenţa de infracţiune o constituie acţiunile violente efectuate după ce au fost înaintate
cerinţele colaboratorilor penitenciarului responsabili de ordine în penitenciar şi de executarea
pedepselor cu închisoarea.
6. Latura subiectivă se manifestă numai prin intenţie directă. Făptuitorul conştientizează că
prin acţiunile sau inacţiunile sale nu execută intenţionat sau se eschivează de la îndeplinirea
hotărârii instanţei de judecată şi doreşte acest rezultat. Motivele neexecutării intenţionate nu
influenţează la încadrarea faptei în baza acestui articol.
7. Subiect al infracţiunii prevăzute de alin.1 al acestui articol poate fi orice persoană fizică
de la vârsta de 16 ani, subiect special al infracţiunii prevăzute de alin.2 pot fi doar persoanele cu
funcţii de răspundere prevăzute de art.123.
 Articolul 321. NESUPUNEREA PRIN VIOLENŢĂ CERINŢELOR
ADMINISTRAŢIEI PENITENCIARULUI
Nesupunerea prin violenţă cerinţelor legitime ale administraţiei penitenciarului,
săvârşită de o persoană care execută pedeapsa în penitenciar,
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna activitate a
instituţiilor penitenciare în care se execută hotărârile judiciare penale prin care s-a aplicat
pedeapsa cu închisoarea.
2. Latura obiectivă constă în acţiuni violente de nesupunere cerinţelor legitime ale
administraţiei penitenciarului (îmbrâncire, împingere, tragere afară din încăpere, spargere a
geamului, distrugere a uşilor, ferestrelor, cauzare a vătămărilor corporale uşoare sau medii,
maltratare intenţionată sau alte acte de violenţă, dacă nu au provocat urmările prevăzute de
art.145, 151).
Componenţa de infracţiune o constituie acţiunile violente efectuate după ce au fost înaintate
cerinţele colaboratorilor penitenciarului responsabili de ordine în penitenciar şi de executarea
pedepselor cu închisoarea.
3. Latura subiectivă se manifestă prin intenţie directă şi indirectă. Făptuitorul
conştientizează acţiunile sale, le doreşte sau acceptă survenirea urmării periculoase a faptei.
4. Subiectul infracţiunii este persoana în vârstă de la 16 ani, care execută pedeapsa cu
închisoarea în penitenciar.
Articolul 322. TRANSMITEREA ILEGALĂ A UNOR OBIECTE INTERZISE
PERSOANELOR DEŢINUTE ÎN PENITENCIARE
(1) Transmiterea tăinuită de la control sau încercarea de a transmite prin orice mijloace
persoanelor deţinute în penitenciare a băuturilor alcoolice, a drogurilor, medicamentelor sau
a altor substanţe cu efect narcotizant, precum şi a altor obiecte, a căror transmitere este
interzisă, dacă această acţiune a fost săvârşită în mod sistematic sau în proporţii mari,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite cu folosirea situaţiei de serviciu,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna activitate a
instituţiilor penitenciare în care se execută pedeapsa cu închisoarea, stabilită prin hotărâre
judecătorească în cauza penală.
2. Latura obiectivă constă în acţiuni intenţionate de transmitere tainică, încercare de
transmitere, prin orice mijloc, persoanelor deţinute în penitenciare a băuturilor alcoolice, a
drogurilor, medicamentelor sau a altor substanţe cu efect narcotizant.
Alin.1 prevede şi o a doua situaţie de drept de sine stătătoare care reprezintă componenţa de
infracţiune în cazul în care făptuitorul întreprinde acţiuni de a transmite obiecte interzise în
proporţii mari sau în mod sistematic.
În proporţii mari se consideră obiectele a căror valoare reprezintă 500 şi mai multe unităţi
convenţionale, conform art.126.
Noţiunea în mod sistematic se consideră începând cu a treia acţiune similară de transmitere
a obiectelor interzise, cu excepţia obiectelor expres indicate în prima parte a alin.1, pentru care
survine răspunderea penală chiar pentru o singură acţiune.
3. Alin.2 al infracţiunii prevede componenţa de infracţiune pentru acţiunile prevăzute de
alin.1 dacă au fost comise de către persoane care au folosit situaţia de serviciu (orice colaborator
al penitenciarului, inspector, şef etc.) şi care sunt prevăzute în lista statelor penitenciarului.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă numai prin intenţie directă.
5. Subiect al infracţiunii poate fi persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 323. FAVORIZAREA INFRACŢIUNII
 (1) Favorizarea dinainte nepromisă a infracţiunii grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi
rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea.
1. Favorizarea este o formă de sine stătătoare de activitate infracţională reglementată în
art.49 CP şi constituie o implicare la infracţiunea deja săvârşită. Această activitate este
prejudiciabilă şi incriminată ca infracţiune distinctă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în alin.1
art.323 CP.
2. Caracterul infracţional al favorizării infracţiunii constă în faptul că ea împiedică
descoperirea operativă a infracţiunilor săvârşite, identificarea rapidă a infractorului şi pedepsirea
lui. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii date îl constituie activitatea de înfăptuire a justiţiei
penale ca valoare socială şi relaţiile sociale privitoare la realizarea principiului operativităţii în
procesul penal.
3. Latura obiectivă a infracţiunii de favorizare a infracţiunii prevăzute de alin.1 art.323 CP
se realizează prin acţiunea de favorizare dinainte nepromisă a infracţiunii grave, deosebit de
grave sau excepţional de grave.
Din cuprinsul dispoziţiilor acestei norme juridice penale rezultă că existenţa infracţiunii de
favorizare este condiţionată de preexistenţa unei infracţiuni şi a infractorului care a săvârşit-o.
Fapta anterioară favorizării trebuie să constituie infracţiune în înţelesul definiţiei ei date în art.14
CP. În lipsa uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, favorizarea acestei fapte nu constituie
infracţiunea prevăzută de alin.1 art.323 CP.
În afară de aceasta, norma juridică penală citată cere ca infracţiunea anterioară să facă parte
din categoria infracţiunilor grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Noţiunea acestor
categorii de infracţiuni este dată în art.16 CP.
Acţiunea de favorizare a infracţiunii constă din favorizarea infractorului şi tăinuirea
mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor
dobândite pe cale criminală. Despre conţinutul acestor activităţi infracţionale a se vedea
comentariul la art.49 CP.
Ajutorul dat infractorului poate fi şi de natură morală. Astfel, darea de sfaturi cum să
procedeze pentru a se sustrage urmăririi penale sau executării pedepsei, furnizarea de informaţii
de natură de a-l ajuta pe infractor să se sustragă de la răspunderea penală constituie acte de
favorizare intelectuală a infractorului.
Nu constituie favorizare intelectuală a infractorului declaraţia mincinoasă sau denunţul
calomnios în scopul ascunderii infractorului adevărat şi al inducerii în eroare a organelor
judiciare. Acestea constituie infracţiuni distincte prevăzute de art.311-312 CP şi, având un
caracter special în raport cu prevederile alin.1 art.323 CP, ele au întâietate la aplicare. La aceste
infracţiuni se referă şi dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se ştie că au fost
obţinute pe cale infracţională (art.199 CP).
Urmarea prejudiciabilă a favorizării infracţiunii se prezintă sub forma unei stări de pericol
pentru înfăptuirea justiţiei. Pentru existenţa infracţiunii este indiferent dacă actele de favorizare l-
au ajutat efectiv pe infractor sau nu. Este suficient ca prin actele săvârşite să fi existat
posibilitatea de a-l favoriza pe infractor. Dacă ajutorul oferit nu a fost primit de infractor sau
acesta nu s-a folosit de el, fapta de favorizare nu există.
4. Subiectul infracţiunii de favorizare a infracţiunii poate fi orice persoană fizică
responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Potrivit alin.2 art.323 CP, nu sunt pasibile de răspundere penală pentru favorizarea
infracţiunii soţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea. Rude
apropiate sunt copiii, părinţii, înfietorii, înfiaţii, fraţii şi surorile, bunicii şi nepoţii infractorului
(art.134 CP).
 Pentru a beneficia de această prevedere legală, de nepedepsire, favorizatorul trebuie să fie
rudă apropiată cu toţi infractorii care au participat la săvârşirea infracţiunii favorizate. În caz
contrar dispoziţia de nepedepsire nu se aplică. De asemenea nu beneficiază de nepedepsire nici
favorizatorii care, deşi sunt rude apropiate între ei, nu sunt şi rude cu cel favorizat.
Favorizarea infracţiunii poate fi săvârşită sub orice formă de participaţie.
Latura subiectivă a favorizării infracţiunii se realizează numai prin intenţie directă. Sub
aspectul laturii subiective nu este obligatoriu ca favorizatorul să ştie calificarea juridică a
infracţiunii favorizate sau că ea se referă la infracţiunile grave, deosebit de grave sau excepţional
de grave. Pentru existenţa infracţiunii analizate este important ca favorizatorul să ştie că cel
favorizat a săvârşit o infracţiune şi caracterul ei (omor, tâlhărie, violenţe etc.), că dă ajutor unui
infractor, ajutor prin care s-ar putea îngreuia sau zădărnici activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Însă în cazurile în care alin.1 art.323 CP prevede răspunderea penală numai pentru favorizarea
infracţiunilor cu circumstanţe agravante, conştiinţa favorizatorului trebuie să cuprindă şi
cunoaşterea acestor circumstanţe. Necunoaşterea lor de către favorizator înlătură caracterul penal
al faptei. De exemplu, pentru tragerea la răspundere penală în cazul favorizării furtului repetat
(alin.2 art.186 CP), favorizatorul trebuie să ştie că cel favorizat a mai săvârşit anterior un furt, în
caz contrar în acţiunile lui lipseşte componenţa de infracţiune prevăzută de alin.1 art.323 CP. Or,
favorizarea infracţiunii de furt simplu (alin.1 art.186 CP) nu este incriminată în alin.1 art.323 CP.
5. Infracţiunea de favorizare se poate prezenta în forma actelor de pregătire şi ca infracţiune
consumată. Însă actele de pregătire nu sunt incriminate ca infracţiune.
Fiind o infracţiune formală, favorizarea se consumă în momentul săvârşirii actelor de
favorizare indiferent de faptul dacă au survenit sau nu anumite urmări pentru înfăptuirea justiţiei.
Totodată favorizarea infracţiunii poate apărea ca o infracţiune continuă. De exemplu,
favorizatorul păstrează timp îndelungat bunurile furate. În acest caz momentul consumării
infracţiunii de favorizare coincide cu momentul încetării acţiunii de păstrare.
Infracţiunea de favorizare se poate înfăţişa şi ca o infracţiune prelungită. De exemplu,
favorizatorul distruge cuţitul cu care a fost săvârşit omorul, iar peste un timp îl ascunde pe
făptuitorul omorului. În acest caz momentul consumării infracţiunii coincide cu ultimul act de
favorizare a infractorului.
CAPITOLUL XV
INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE PERSOANE CU FUNCŢII DE RĂSPUNDERE
Articolul 324. CORUPERE PASIVĂ
(1) Fapta persoanei cu funcţie de răspundere care pretinde ori primeşte oferte, bani,
titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale fie acceptă servicii, privilegii sau
avantaje, ce nu i se cuvin, pentru a îndeplini sau nu ori pentru a întârzia sau grăbi
îndeplinirea unei acţiuni ce ţine de obligaţiile ei de serviciu, ori pentru a îndeplini o acţiune
contrar acestor obligaţii, precum şi pentru a obţine de la autorităţi distincţii, funcţii, pieţe de
desfacere sau o oarecare decizie favorabilă,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1.000 la 3.000 unităţi convenţionale şi cu
închisoare de la 3 la 7 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita
o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu extorcare de bunuri sau servicii enumerate la alin.(1);
d) în proporţii mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 3.000 la 5.000 unităţi convenţionale şi cu
închisoare de la 5 la 10 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere;
b) în proporţii deosebit de mari;
 c) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1.000 la 3.000 unităţi convenţionale şi cu
închisoare de la 7 la 15 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de la 3 la 5 ani.
[Art.324 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Corupere pasivă constituie fapta săvârşită de către o persoană cu funcţii de răspundere
încadrată în aparatul de stat, care fie că pretinde, primeşte direct sau indirect oferte, titluri de
valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale, fie că acceptă servicii, privilegii sau avantaje ce
nu i se cuvin pentru a îndeplini sau a nu îndeplini, a se abţine, a întârzia ori a grăbi o acţiune
contrar obligaţiunilor de serviciu prin utilizarea autorităţii sale, precum şi pentru a obţine de la
alte autorităţi în favoarea sa ori a altor persoane distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau decizii
favorabile.
2. Obiectul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a
activităţii de serviciu care presupune îndeplinirea cu cinste de către funcţionarii publici şi de
către alte persoane cu funcţii de răspundere enumerate la alin.2 din acest comentariu a
îndatoririlor de serviciu şi a celor care rezultă din codurile de conduită.
Obiectul material poate fi exprimat printr-un bun primit de făptuitor sau prin acordarea unui
serviciu, a unor foloase, privilegii, avantaje ce nu i se cuvin persoanei cu funcţii de răspundere.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se constituie din acţiuni sau inacţiuni. Acţiunea poate fi
exprimată prin pretinderea sau primirea de bani, foloase ori acceptarea de promisiuni care
asigură astfel de foloase, contrar atribuţiilor sale. Inacţiunea constă în nerespingerea de către
făptuitor a atribuţiilor sale. Nu este necesar ca pretenţia formulată de făptuitor să fie satisfăcută.
A primi ceva înseamnă a accepta, a prelua, a lua ceva în posesie. A accepta o promisiune
înseamnă a exprima acordul cu privire la promisiune. Este necesar ca actul de îndeplinire sau
neîndeplinire al funcţionarului pentru care pretinde, primeşte bani sau foloase să facă parte din
sfera atribuţiilor de serviciu ale acestuia.
4. Acţiunile sau inacţiunile persoanei cu funcţii de răspundere exprimate prin pretindere sau
primire de la autorităţi a diverselor distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau orice altă decizie
favorabilă determinată de îndeplinirea ori neîndeplinirea, întârzierea sau grăbirea atribuţiilor de
serviciu, contrar acestora, în folos propriu sau al altor persoane, cad sub incidenţa prevederilor
art.324.
5. Prin noţiunea de corupere pasivă în mod repetat din alin.2 lit.a) se înţelege săvârşirea
uneia şi aceleiaşi infracţiuni prevăzute de alin.1 nu mai puţin de două ori cu condiţia că nu a
expirat termenul de prescripţie al tragerii la răspunderea penală.
Prin noţiunea de două sau mai multe persoane prevăzută la lit.b) se înţelege învoiala
prealabilă a două sau a mai multor persoane cu funcţii de răspundere care s-au înţeles din timp
sau după începere, dar până la consumarea infracţiunii, despre săvârşirea în comun a acestei
infracţiuni. Infracţiunea în acest caz se consideră consumată din momentul primirii bunului sau a
foloaselor de către cel puţin o persoană, indiferent de faptul dacă persoana care corupe înţelegea
sau nu că la luarea de bani, bunuri şi alte avantaje participă câteva persoane cu funcţii de
răspundere.
Estorcare de bunuri este o noţiune prevăzută la lit.c) a articolului comentat şi constă în
înaintarea de către persoana cu funcţii de răspundere, sub ameninţarea săvârşirii acţiunilor care
vor cauza prejudicii intereselor legale ale persoanei care corupe sau crearea intenţionată a unor
condiţii care îl impun pe acesta să dea bunuri în scopul prevenirii consecinţelor nefaste asupra
intereselor sale legale.
Noţiunea de proporţii mari prevăzută la lit.d) indică valoarea evaluată în bani a daunei
bunurilor luate de făptuitor. Evaluarea daunei se face pornind de la preţurile sau tarifele fixate
pentru serviciul dat, iar în lipsa acestor tarife - în baza rapoartelor expertizei sau a concluziei
specialiştilor la momentul săvârşirii infracţiunii. Conform prevederilor art.126 CP, cade sub
incidenţa prevederilor lit.b) fapta care, la momentul săvârşirii, a atins sau a depăşit suma de 500
de unităţi convenţionale (10.000 lei).
 6. Subiect al infracţiunii de corupere pasivă poate fi numai persoana care cade sub incidenţa
prevederilor art.123.
Persoane cu funcţii de răspundere sunt deputaţii, membrii guvernului, consilierii,
judecătorii, procurorii şi adjuncţii acestora, ofiţerii de urmărire penală, executorii judecătoreşti,
colaboratorii organelor de poliţie şi ai serviciului de informaţie şi securitate, colaboratorii
diferitelor inspecţii de stat sau de supraveghere (inspecţia fiscală, garda forestieră, serviciul
protecţiei muncii etc.).
7. Nu pot fi subiecţi ai infracţiunii de corupere pasivă persoanele cu funcţii de răspundere
din organele de stat, lucrătorii instanţelor, organizaţiilor de stat care exercită numai funcţii pur
profesionale sau tehnice. Însă dacă aceste persoane, concomitent cu îndeplinirea funcţiilor, sunt
învestite şi cu funcţii de ordin administrativ, de dispoziţie sau organizatorico-economice, ele
devin subiecţi de corupere pasivă (medicul - pentru luare de bani sau de bunuri pentru eliberarea
certificatului de concediu medical sau participare la comisia de expertiză medicală, sau medico-
militară; profesorii - în cazul în care devin membri ai comisiilor de examinare sau calificare etc.).
8. Infracţiunea de corupere pasivă se săvârşeşte numai cu intenţie directă, făptuitorul îşi dă
seama, în momentul săvârşirii faptei, că banii, bunurile, foloasele pe care le pretinde, le primeşte
ori care constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin şi, cu
toate acestea, el vrea să le pretindă sau să le primească, să accepte sau să nu respingă
promisiunea ce i s-a făcut. Totodată făptuitorul în această situaţie are reprezentarea pericolului
care se produce pentru buna desfăşurare a activităţii sale de serviciu, consecinţă pe care o
doreşte. Făptuitorul urmăreşte în special îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii sau
executării unui act contrar atribuţiilor sale.
9. Prin noţiunea de persoană cu înaltă funcţie de răspundere (alin.3) se înţelege persoana
cu funcţii de răspundere al cărei mod de alegere sau numire este reglementat de CRM:
preşedintele, vicepreşedinţii şi deputaţii Parlamentului (art.78), prim-ministrul şi membrii
guvernului (art. 82, 98, 101), judecătorii din instanţele de judecată de toate nivelurile (art.116),
magistraţii Consiliului Superior al Magistraturii (art.122), procurorul general şi procurorii
ierarhic inferiori (art.125), membrii Curţii de Conturi (art.133), preşedintele şi judecătorii Curţii
Constituţionale (art.136) etc. care coincid cu prevederile art.123 alin.2 CP.
De asemenea sub incidenţa sensului exprimat de noţiunea de persoană cu înaltă funcţie de
răspundere cad persoanele al căror mod de alegere sau numire este reglementat de legi organice,
funcţionarii aleşi sau numiţi în organele a căror organizare şi funcţionare sunt reglementate de
legile prevăzute în alin.3 art.72 CRM şi coincide cu noţiunea prevăzută la alin.2 art.123 CP. În
calitate de persoană cu înaltă funcţie de răspundere poate să apară şi orice persoană căreia
persoana cu înaltă funcţie de răspundere i-a delegat împuternicirile sale.
Noţiunea proporţii deosebit de mari atestă mărimea bunurilor oferite şi primite, evaluate în
bani. În condiţiile prevăzute la p.7 al acestui comentariu şi în conformitate cu prevederile
art.126, infracţiunea săvârşită cade sub incidenţa stipulării din lit.b) a articolului comentat, dacă
valoarea bunurilor depăşeşte, la momentul săvârşirii infracţiunii, suma de 1500 de unităţi
convenţionale de amendă (30.000 lei).
Noţiunile de grup criminal organizat şi organizaţie criminală din lit.c) se interpretează
conform prevederilor art.46 şi 47 CP.
10. Banii, bunurile, valorile, avantajele patrimoniale care au fost date persoanei cu funcţie
de răspundere sunt confiscate în beneficiul statului prin sentinţa pronunţată în instanţă drept
bunuri dobândite ilicit.
În cazul în care făptuitorul a cheltuit, a înstrăinat, a distrus valorile, bunurile, avantajele
patrimoniale, se confiscă valoarea în bani a acestor bunuri.
Articolul 325. CORUPEREA ACTIVĂ
(1) Promisiunea, oferirea sau darea unei persoane cu funcţie de răspundere, personal
sau prin mijlocitor, de bunuri sau servicii, enumerate la art.324, în scopurile indicate la
acelaşi articol
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2.000 la 4.000 unităţi convenţionale şi cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) în proporţii mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 2.000 la 4.000 unităţi convenţionale şi cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) în proporţii deosebit de mari;
b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale,
se pedepsesc cu închisoare de la 6 la 12 ani.
(4) Persoana care a promis, a oferit sau a dat bunuri ori servicii enumerate la art.324
este liberată de răspundere penală dacă ele i-au fost extorcate sau dacă persoana s-a
autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală sunt la curent cu infracţiunea pe care a
săvârşit-o.
[Art.325 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Se consideră corupere activă acţiunile intenţionate ale oricărei persoane care promite,
oferă sau acordă un avantaj, bunuri, bani, valori, prestări servicii, ce nu i se cuvin unei persoane
cu funcţii de răspundere ca agent public, direct sau prin mijlocitor, pentru ca acest agent public
să acţioneze sau să se abţină de a acţiona în exerciţiul funcţiunii sale oficiale în favoarea
făptuitorului sau de a obţine de la autorităţi distincţii, funcţii, pieţe de desfacere sau o altă decizie
favorabilă pentru sine sau pentru altă persoană.
2. Obiectul infracţiunii de corupere activă îl constituie relaţiile sociale referitoare la
activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu săvârşirea unor
fapte de corupere asupra funcţionarilor publici. Activitatea persoanei cu funcţii de răspundere
trebuie să fie transparentă, echitabilă, imparţială şi să respecte interesul general al societăţii.
3. Latura obiectivă a infracţiunii poate fi realizată prin săvârşirea a cel puţin unei acţiuni
prevăzute în art.324: promite ori acordă oferte, bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje
patrimoniale, prestări servicii, privilegii sau alte avantaje unei persoane cu funcţii de răspundere
în domeniul public, ce nu i se cuvin, pentru ca acesta să îndeplinească, să întârzie sau să nu
îndeplinească acţiuni ce ţin de obligaţiunile de serviciu ale agentului public, ori pentru a
îndeplini o acţiune contrar acestei obligaţiuni, precum şi pentru a obţine de la autorităţi distincţii,
funcţii, pieţe de desfacere sau o anumită decizie favorabilă.
La latura obiectivă a coruperii active se utilizează principiul oglinzii în coroborare cu
coruperea pasivă (art.324 CP).
Obligaţiunile persoanei corupte pasiv coincid cu promisiunile, ofertele sau darea de bunuri,
avantaje, prestări servicii, alte foloase stipulate în lege, pe care persoana coruptă activ le oferă
acestuia. Tot ce face persoana coruptă activ şi acceptă persoana coruptă pasiv se realizează pe
bază de coroborare şi acceptare reciprocă, acţiunile fiind apreciate ca infracţiuni, însă încadrarea
este deosebită: conform prevederilor art.324 CP - pentru persoana coruptă pasiv şi conform
prevederilor art.325 CP - pentru persoana coruptă activ.
4. Noţiunea de promisiune presupune situaţia în care persoana cu funcţii de răspundere se
angajează să furnizeze un bun, avantaj necuvenit ulterior sau în cazul în care persoana coruptă
pasiv a căzut de acord ca bunul sau avantajul necuvenit să fie furnizat ulterior persoanei corupte
pasiv.
Oferire corespunde situaţiei în care persoana cu funcţii de răspundere îşi arată
disponibilitatea de a furniza bunul sau avantajul necuvenit în orice moment.
Darea corespunde situaţiei în care bunul, avantajul necuvenit este predat persoanei corupte
pasiv sau unui terţ, cum ar fi un membru al familiei sale, o organizaţie care aparţine acesteia,
partidul politic la care el a aderat. În cazul în care mita a fost predată unui terţ, agentul public
cunoaşte momentul de predare.
 Prin avantaje necuvenite înţelegem diverse forme de împrumuturi de bani, alimente şi
băuturi, accelerarea tratării, perspective mai bune în carieră, cadouri de valoare etc., fapt care
ameliorează nemeritat situaţia, în raport cu cea pe care o avusese persoana coruptă pasiv înaintea
infracţiunii.
5. Noţiunile repetat, două sau mai multe persoane şi în proporţii mari, prevăzute la alin.2,
şi proporţii deosebit de mari, grup criminal organizat sau organizaţie criminală, prevăzute la
alin.3, vor fi interpretate conform p.4 şi 8 din comentariile de la art.324 CP.
6. Subiectul coruperii active poate fi orice persoană fizică responsabilă care a atins vârsta
de 16 ani şi care poate activa de sine stătător sau cu participaţie sub formă de coautorat sau
complicitate, prevăzută de art.21 CP.
7. Latura subiectivă se caracterizează numai prin intenţie directă. Făptuitorul îşi dă seama
că promite, oferă sau dă unui funcţionar, unei persoane cu funcţii de răspundere bani, bunuri sau
alte avantaje, săvârşind prin această acţiune un act de corupere, doreşte producerea urmărilor
periculoase pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu şi pentru activitatea organelor
autorităţilor publice.
8. Persoana care a promis, a oferit, a dat bunuri ori a realizat serviciile enumerate în art.324
CP este liberată de răspundere penală dacă banii, bunurile şi alte avantaje au fost estorcate de la
ea sau dacă persoana s-a autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală cunosc
infracţiunea pe care a săvârşit-o sau a denunţat anticipat faptul.
9. Consumarea infracţiunii de corupere activă are loc în momentul în care făptuitorul
promite, oferă sau dă funcţionarului - agent public bani, bunuri sau avantaje necuvenite în scopul
ca acesta să acţioneze sau să se abţină de a acţiona în exerciţiul funcţiunii sale oficiale sau pentru
a obţine de la autorităţi distincţii, funcţii, piaţă de desfacere sau o altă decizie favorabilă,
indiferent de natura lor şi de faptul că acestea sunt pentru sine sau pentru altcineva.
Articolul 326. TRAFICUL DE INFLUENŢĂ
(1) Primirea sau extorcarea de bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje
patrimoniale, acceptarea de servicii, bunuri sau avantaje, personal sau prin mijlocitor, pentru
sine sau pentru o altă persoană, săvârşite intenţionat de către o persoană care are influenţă
sau care susţine că are influenţă asupra unui funcţionar, în scopul de a-l face să
îndeplinească ori să nu îndeplinească acţiuni ce intră în obligaţiile lui de serviciu, indiferent
dacă asemenea acţiuni au fost sau nu săvârşite,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni urmate de influenţa promisă sau de obţinerea rezultatului urmărit,
săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu primirea de bunuri sau avantaje în proporţii mari,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1.000 la 3.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) cu primirea de bunuri sau avantaje în proporţii deosebit de mari;
b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani cu amendă în mărime de la 500 la 1.500
unităţi convenţionale.
[Art.326 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Alin.1 art.326 CP explică traficul de influenţă la general în sensul că faptă exprimată prin
primirea ori pretinderea de bani sau de alte valori sau avantaje necuvenite ca remunerare,
acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, ori estorcarea unor atare bunuri sau
foloase, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar pentru a-l determina să săvârşească ori să nu săvârşească un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, indiferent dacă aceste acţiuni au fost sau nu săvârşite, au produs sau
nu rezultatul scontat.
Făptuitorul se angajează - în schimbul unei sume de bani sau al altor bunuri, avantaje
necuvenite - să intervină către un funcţionar în interesul persoanei cu care se face înţelegerea.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna funcţionare a
serviciilor publice a căror desfăşurare normală implică combaterea şi reprimarea faptelor acelor
persoane care, speculând influenţa lor pe lângă un funcţionar, creează o stare de neîncredere în
corectitudinea funcţionarilor, lăsând să se creadă că aceştia ar putea fi corupţi şi determinaţi să
facă ori să nu facă acte ce intră în atribuţiile lor de serviciu.
3. Latura obiectivă a traficului de influenţă se realizează prin primirea ori pretinderea unor
sume de bani, bunuri sau alte avantaje, de daruri transmise direct sau indirect cu scopul
determinării unui funcţionar să îndeplinească ori să nu îndeplinească un act ce intră în atribuţiile
sale de serviciu.
A primi bani, titluri de valoare, alte bunuri sau avantaje patrimoniale înseamnă preluarea
de către făptuitor a unei sume de bani, a altor bunuri, iar acceptarea serviciilor, bunurilor,
avantajelor... presupune manifestarea acordului cu privire la promisiunile date sau înţelegerea de
moment sau pe viitor a acestor persoane asupra valorilor şi bunurilor care urmează a fi transmise
sau luate.
Estorcare de bani, bunuri etc. înseamnă obţinerea valorilor râvnite cu forţa, prin
ameninţare, violenţă, şantaj.
Înţelegerile, acceptările, estorcările de bani, bunuri, servicii şi de orice alte avantaje pot
avea loc direct între persoanele interesate sau prin mijlocitor. Rezultatul poate fi cerut atât pentru
sine, cât şi pentru o altă persoană.
4. Pentru realizarea laturii obiective sunt esenţiale cerinţele:
a) făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului
public care urmează să-şi îndeplinească ori să nu-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu;
b) făptuitorul să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar spre a-l determina să facă sau
să nu facă un act care depinde de funcţiile lui de serviciu;
c) este neapărat ca acţiunea pe care trebuie să o facă funcţionarul în folosul persoanei
interesate să urmeze după acţiunile făptuitorului care a promis, a pretins, a acceptat, a primit
bunuri, bani etc. În cazul în care făptuitorul nu a intervenit către funcţionarul vizat în interesul
persoanei respective, iar funcţionarul a îndeplinit actul solicitat şi făptuitorul ştia despre aceasta,
fapta nu constituie trafic de influenţă, ci escrocherie.
5. Termenul repetat prevăzut la alin.2 presupune săvârşirea a două şi mai multor infracţiuni
prevăzute de art.326 CP de către făptuitor în folosul uneia şi aceleiaşi sau al altei persoane
interesate.
Prin primire de bunuri sau avantaje în proporţii mari se înţelege aprecierea în bani a
valorilor transmise la nivelul preţurilor de piaţă sau în baza raportului de expertiză ori al
specialiştilor. Conform prevederilor art.126 CP, dauna în proporţii mari depăşeşte 500 de unităţi
convenţionale (10.000 lei).
6. Termenul primire de bunuri sau avantaje în proporţii deosebit de mari se caracterizează
prin mărimea daunei evaluate în bani. Conform comentariului prevăzut la p.7, sub incidenţa
prevederii legale stipulate în alin.3, lit.a) cade dauna care depăşeşte 1500 de unităţi
convenţionale (30.000 lei).
Conţinutul sintagmei în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii
criminale din alin.3, lit.b) este prevăzut în art.46 şi 47 CP care urmează să fie apreciat în mod
adecvat.
7. Traficul de influenţă este o infracţiune cu conţinut alternativ, faptă care se concretizează
prin două sau toate acţiunile făptuitorului (primire, estorcare, promisiune, acceptare de bani,
bunuri...) personal sau prin mijlocitor, pentru sine sau pentru altă persoană chiar şi la intervale
diferite de timp, reprezintă în ansamblu o unitate infracţională naturală (infracţiune prelungită).
 Consumarea infracţiunii are loc în momentul efectuării promisiunii de a interveni în faţa
unui funcţionar pentru ca acesta să întreprindă sau să nu întreprindă acţiuni ce intră în
obligaţiunile lui pentru trafic de influenţă (pentru bani, bunuri, servicii, avantaje...).
8. Subiect al traficului de influenţă poate fi orice persoană responsabilă, care a atins vârsta
de 16 ani. Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar care are atribuţii în legătură cu actul pe care
urmează să-l îndeplinească funcţionarul de a cărui favoare se prevalează, există un concurs de
infracţiuni de corupere pasivă şi trafic de influenţă dacă făptuitorul ar asigura persoana că va
beneficia şi de serviciile care intră în competenţa sa.
9. Latura subiectivă a traficului de influenţă include vinovăţia făptuitorului sub formă de
intenţie directă, adică făptuitorul îşi dă seama şi vrea să trafice influenţa sa reală sau presupusă
asupra unui funcţionar, prevăzând şi dorind urmarea faptei. Făptuitorul determină funcţionarul să
facă sau să nu facă, să obţină sau să întârzie un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă nu
este necesar ca acest scop să fie realizat, fiind suficient ca făptuitorul să-l fi urmărit sau acceptat
la momentul primirii sau pretinderii unui bun sau avantaj.
10. În asemenea cauze toate bunurile, valorile, banii care au fost date pentru trafic de
influenţă urmează să fie confiscate în beneficiul statului prin sentinţa instanţei de judecată, ca
bunuri dobândite ilicit.
Dacă făptuitorul a cheltuit sau a realizat bunurile, banii, valorile, acesta urmează să achite
în folosul statului echivalentul lor în bani.
Articolul 327. ABUZUL DE PUTERE SAU ABUZUL DE SERVICIU
1. Folosirea intenţionată de către o persoană cu funcţie de răspundere a situaţiei de
serviciu, în interes material ori în alte interese personale, dacă aceasta a cauzat daune în
proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
2. Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită repetat;
b) săvârşită de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere;
c) soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
3. Abuzul de putere sau abuzul de serviciu, săvârşit în interesul unui grup criminal
organizat sau al unei organizaţii criminale,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Obiectul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile referitoare la buna desfăşurare a
activităţii organelor autorităţilor publice centrale şi locale, a organelor de drept şi a persoanelor
cu funcţii de răspundere în scopul îndeplinirii de către aceştia a atribuţiilor lor de serviciu în mod
corect, cu respectarea intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice.
2. Persoană cu funcţii de răspundere este persoana care cade sub incidenţa prevederilor
art.123 CP. Punctele 5 şi 6 din comentariul de la art.324 CP se aplică respectiv.
Nu cad sub incidenţa noţiunii de persoană cu funcţii de răspundere persoanele angajate în
organele autorităţilor publice, administraţiei publice centrale şi locale, în organele de drept şi în
alte organe de stat care execută doar atribuţii profesionale sau tehnice (ingineri, medici,
electricieni, grefieri etc.).
3. Latura obiectivă a infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu se realizează printr-
o acţiune în cazul îndeplinirii defectuoase a unui act sau printr-o infracţiune în cazul
neîndeplinirii unui act care urma să fie îndeplinit.
 Pentru a stabili dacă a fost comis abuzul de putere sau de serviciu, este necesar a cunoaşte
atribuţiile, drepturile şi obligaţiunile persoanei cu funcţii de răspundere, stipulate în lege sau în
alte acte subordonate legii, care reglementează activitatea de serviciu a acesteia.
Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să fie săvârşită în exerciţiul atribuţiilor sale de
serviciu, când desfăşoară activităţi legate de atribuţiile sale de putere şi de serviciu.
Neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a unui act de către făptuitor trebuie să
aibă neapărat la bază un interes material ori alte interese personale, dacă aceste acţiuni sau
inacţiuni au cauzat daune considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite
prin lege ale persoanelor fizice sau juridice. Dacă aceste urmări lipsesc, nu poate fi vorba de
răspundere penală.
4. Interesele generale ale societăţii, încălcarea drepturilor constituţionale ale cetăţenilor,
crearea obstacolelor sau tulburărilor în activitatea organelor puterii şi a altor instituţii publice,
încălcarea ordinii de drept, tăinuirea infracţiunilor săvârşite etc. sunt considerate obiective asupra
cărora se orientează acţiunile de cauzare de daune în proporţii considerabile intereselor publice.
Sfera destul de largă a intereselor care poate exprima activitatea persoanei în concordanţă
cu interesele generale ale societăţii, pe care legea le recunoaşte şi le garantează (dreptul la
proprietate, dreptul la viaţă, dreptul la apărare, dreptul la siguranţa personală, dreptul la libera
asociere, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la învăţătură, libera concurenţă, libertatea
conştiinţei etc.), se consideră daune în proporţii considerabile cauzate drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.
5. Subiect al infracţiunii de abuz de putere şi abuz de serviciu poate fi orice funcţionar
public sau orice alt funcţionar al organelor de drept cu funcţie de răspundere care obţine calitatea
de autor al infracţiunii. Orice alte persoane care participă la infracţiune apar în calitate de
organizatori, instigatori, complici sau coautori.
6. Latura subiectivă a acestei infracţiuni se realizează numai cu intenţie. Intenţia poate fi
directă sau indirectă, după cum făptuitorul prevede că acţiunea sau inacţiunea va aduce atingere
intereselor publice sau drepturilor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, urmărind
sau acceptând producerea acestui rezultat.
Imprudenţa nu cade sub incidenţa acestui articol.
7. Motivul este un element obligator al acestei infracţiuni şi poate fi material sau poate
urmări alt interes personal.
Prin interes material se înţelege ideea prin care făptuitorul urmăreşte scopul de a dobândi
bunuri materiale, bani sau alte avantaje patrimoniale în folosul său prin îndeplinirea sau
neîndeplinirea abuzivă a atribuţiilor sale de serviciu, dacă aceasta nu cade sub incidenţa coruperii
pasive.
Prin alte interese personale se înţelege dorinţa făptuitorului de a avea alte avantaje,
nepatrimoniale, prestări servicii, acceptare de funcţii sau protecţie de serviciu, susţinere
profesională sau de a-şi ascunde incompetenţa etc., dacă aceasta nu cade sub incidenţa coruperii
pasive.
Dacă, în urma abuzului de serviciu, a fost delapidată, prin înşelăciune sau abuz de
încredere, averea străină încredinţată pentru administrare făptuitorului, calificarea acţiunilor
acestuia se va face numai în baza art.190, 191, 196 CP. Însă dacă abuzul de serviciu a fost
săvârşit din motive de profit, dar nu a avut drept scop sustragerea averii, acţiunea cade sub
incidenţa prevederilor art.327 CP.
8. Prin noţiunea de acţiune săvârşită repetat (alin.2 lit.a) se presupune săvârşirea de către
acelaşi făptuitor a două sau mai multor infracţiuni prevăzute de art.327 CP.
Prin sintagma săvârşit de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere din lit.b) se înţeleg
persoanele care sunt alese sau numite în modul prevăzut de CRM sau de o lege organică
(miniştri, deputaţi, judecători, procurori, comisari...). Comentariul de la p.8 al art.324 CP se
aplică respectiv.
Sintagma soldată cu urmări grave din lit.c) urmează să fie apreciată, de la caz la caz,
pornindu-se de la împrejurările concrete ale cauzei, dacă au fost stabilite avarii cu pagube
enorme, oprirea şi staţionarea transportului sau a proceselor tehnologice, dezorganizarea
activităţii unei instituţii sau întreprinderi, cauzarea unui prejudiciu material, indiferent de forma
de proprietate, în proporţii deosebit de mari, mai mult de 1500 unităţi convenţionale (30.000 lei),
cauzarea de deces sau de vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii chiar în privinţa unei
singure persoane.
9. Abuzul de putere sau abuzul de serviciu săvârşit în interesul unui grup criminal
organizat sau al unei organizaţii criminale, prevăzut la alin.3, trebuie coroborat cu prevederile
art.46 şi 47 CP.
10. Consumarea infracţiunii se consideră în cazul în care, în urma acţiunii sau inacţiunii
făptuitorului, au survenit urmările indicate în lege sau lezarea unui drept al persoanei fizice sau
juridice.
Articolul 328. EXCESUL DE PUTERE SAU DEPĂŞIREA ATRIBUŢIILOR DE
SERVICIU
1. Săvârşirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unor acţiuni care depăşesc
în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă aceasta a cauzat daune
în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
2. Aceleaşi acţiuni însoţite:
a) de aplicarea violenţei;
b) de aplicarea armei;
c) de tortură sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
3. Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite repetat;
b) săvârşite de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere;
c) săvârşite în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale;
d) soldate cu urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Toate persoanele cu funcţii de răspundere trebuie să aibă o comportare corectă şi
cuviincioasă faţă de persoanele cu care intră în legătură în timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu. Este interzis ca un funcţionar aflat în funcţie de serviciu să folosească un limbaj violent
sau acte de violenţă psihică sau fizică împotriva unei persoane.
Dacă un funcţionar public sau alt funcţionar reprezentant al puterii comite asemenea
acţiuni, fapta aduce atingere relaţiilor sociale care constituie obiectul juridic al infracţiunilor de
serviciu.
2. Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a
activităţii de serviciu a organelor administraţiei publice, organelor de drept şi a altor organe de
stat.
Drept obiect material al infracţiunii apare corpul uman în cazul lovirilor şi actelor de
violenţă aplicate sau proprietatea persoanei fizice sau juridice.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiunile sau inacţiunile făptuitorului
care întrebuinţează expresii jignitoare faţă de o persoană, insulta, calomnia, actele de violenţă
împotriva persoanei, alte acţiuni care depăşesc vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate
prin lege, dacă acestea au cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau
drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau juridice.
4. O condiţie obligatorie de răspundere penală pentru excesul de putere sau depăşirea
atribuţiilor de serviciu constă în faptul că trebuie să existe legătura directă între acţiunile
făptuitorului, ca persoană cu funcţii de răspundere, competenţele ei, date prin lege sau printr-un
act subordonat legii, şi urmările survenite. Dacă urmările survenite au fost cauzate de acţiuni
care nu au fost legate de atribuţiile de serviciu, aceste acţiuni pot fi încadrate după obiect şi
intenţie respectiv (art.150-157, 162 CP etc.).
5. Pentru calificarea daunelor în proporţii considerabile aduse intereselor publice sau
drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor este valabil comentariul de la punctul 4
al art.327.
Drept daune demnităţii şi sănătăţii persoanei sau legate de încălcarea drepturilor
constituţionale se consideră acţiunile ce depăşesc vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate
prin lege (a se vedea comentariul de la art.327 p.4).
6. Subiectul. Ca autor în cazul excesului de putere sau al depăşirii atribuţiilor de serviciu
poate fi doar o persoană cu funcţii de răspundere (a se vedea comentariul de la p.2 al art.327 şi
p.5-6 ale art.324 CP).
Organizator al infracţiunii, instigator sau complice poate fi orice persoană.
7. Exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu prevăzut în alin.2 însoţit: de
aplicarea violenţei lit.a) se consideră cazul în care făptuitorul aplică violenţa şi persoanei
vătămate îi sunt cauzate vătămări uşoare şi medii integrităţii corporale sau sănătăţii; de aplicarea
armei lit.b) se consideră cazul în care făptuitorul a aplicat nelegitim arma de foc sau alte
mijloace speciale pentru a influenţa psihic sau fizic asupra persoanei vătămate; de tortură sau
acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate lit.c) se consideră cazul în care făptuitorul a
cauzat victimei multiple lovituri care cauzează acesteia dureri şi suferinţe fizice sau presiuni
psihice, care produc suferinţe morale, insultă şi calomnie prin cuvinte înjositoare, prin cuvinte
necenzurate (asemenea acţiuni pot fi smulgere a părului de pe cap, corp, aruncare şi târâre pe jos,
cauzare a echimozelor, sperierea persoanelor cu fapte păgubitoare asupra rudelor apropiate,
ameninţarea cu lovituri, îmbrânciri, pişcături, acţiunea curentului electric sau cu agenţi termici
asupra corpului etc.).
Dacă în urma torturii au survenit vătămări grave, aceste acţiuni pot fi încadrate în
conformitate cu prevederile alin.3 al acestui articol.
8. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă sau indirectă. În ambele cazuri
făptuitorul îşi dă seama că acţiunea atinge atât interesul public, cât şi drepturile, interesele
ocrotite prin lege ale persoanelor fizice şi juridice şi creează o stare de pericol pentru buna
desfăşurare a activităţii autorităţilor publice şi a administraţiei publice în care activează persoana
cu funcţii de răspundere.
9. Comentariile date la art.327 alin.2 şi 3 prin p.7 şi 8 sunt aplicabile respectiv.
10. Consumarea infracţiunii în cazul excesului de putere sau al depăşirii atribuţiilor de
serviciu se consideră din momentul în care făptuitorul a întrebuinţat expresii jignitoare faţă de o
persoană cu care se află în legătură în virtutea exerciţiului funcţiunii, iar în cazul acţiunilor
repetate infracţiunea se consideră consumată în momentul săvârşirii ultimei acţiuni de violenţă,
dacă acestea au cauzat daune în proporţii considerabile intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice şi juridice.
Articolul 329. NEGLIJENŢĂ DE SERVICIU
1. Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către o persoană cu funcţie de
răspundere a obligaţiilor de serviciu ca rezultat al unei atitudini neglijente sau
neconştiincioase faţă de ele, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari intereselor publice
sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 3 ani.
2. Aceleaşi acţiuni care au provocat:
a) decesul unei persoane;
b) alte urmări grave
 se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Îndeplinirea corectă a obligaţiunilor de serviciu condiţionează buna desfăşurare a
activităţii de serviciu, iar încălcarea acestora pune în pericol activitatea normală a unei autorităţi
publice sau instituţii statale.
Din conţinutul art.329 alin.1 CP neglijenţa de serviciu poate fi definită ca neîndeplinire sau
îndeplinire necorespunzătoare de către o persoană cu funcţii de răspundere a obligaţiunilor de
serviciu. Drept rezultat al atitudinii neglijente sau neconştiincioase, acţiunile persoanei cauzează
unui organ sau unei instituţii de stat daune în proporţii mari intereselor publice sau atacă
drepturile şi interesele legale ale persoanelor fizice şi juridice.
2. Obiectul juridic nemijlocit al acestei infracţiuni îl constituie buna desfăşurare a activităţii
de serviciu care presupune îndeplinirea corectă şi conştiincioasă de către persoana cu funcţii de
răspundere a obligaţiunilor de serviciu.
3. Latura obiectivă a infracţiunii de neglijenţă de serviciu constituie încălcarea unei
obligaţiuni de serviciu prin neîndeplinirea sau prin îndeplinirea defectuoasă a acesteia, încălcare
care a produs urmările prevăzute în lege.
Prin obligaţiune de serviciu se înţeleg toate obligaţiunile care cad în sarcina unei persoane
cu funcţii de răspundere potrivit normelor legale şi subordonate legii ce reglementează serviciul
respectiv.
Aceste norme pot fi indicate expres în lege, hotărâri ale guvernului, regulamente de
serviciu, instrucţiuni etc.
Comentariul prevăzut la p.3 şi 4 art.327 se aplică în mod corespunzător.
4. Decesul unei persoane, prevăzut la alin.2 lit.a), se consideră element de încadrare a
infracţiunii de neglijenţă dacă în urma neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a
obligaţiunilor de serviciu ale persoanei cu funcţii de răspundere a survenit decesul unei persoane,
constatat prin raportul de expertiză medico-legal şi declarat în legătură cauzală cu atitudinea
neglijentă a făptuitorului faţă de obligaţiunile de serviciu.
Alte urmări grave din alin.2 lit.b) se consideră, de la caz la caz, urmările rezultate din
neglijenţa făptuitorului dacă au fost stabilite avarii care au pricinuit daune enorme (de 1500 şi
mai multe unităţi convenţionale): oprirea sau staţionarea transportului sau a proceselor
tehnologice, dezorganizarea activităţii unei instituţii sau a unei întreprinderi, cauzarea de
vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii la două sau mai multe persoane.
5. Subiect al infracţiunii de neglijenţă poate fi doar o persoană cu funcţii de răspundere,
conform art.123 CP. Comentariul de la p.5-6 art.324 CP se aplică respectiv şi pentru fapta care a
cauzat daune în proporţii mari intereselor publice sau intereselor legale ale persoanei.
6. Latura subiectivă a infracţiunii de neglijenţă în serviciu presupune vinovăţia făptuitorului
sub formă de imprudenţă. Făptuitorul nu prevede consecinţele faptei, însă ar fi putut şi trebuia să
le prevadă sau prevedea posibilitatea survenirii urmărilor, dar credea, fără temei, că acestea nu se
vor produce.
Posibilitatea făptuitorului de a prevedea consecinţele faptei sale se apreciază în raport cu
împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, precum şi în raport cu personalitatea
făptuitorului, pregătirea şi calităţile lui profesionale, experienţa acestuia în domeniul respectiv.
Articolul 330. PRIMIREA DE CĂTRE UN FUNCŢIONAR A RECOMPENSEI
ILICITE
1. Primirea de către un funcţionar al autorităţii publice, al altei instituţii, întreprinderi
sau organizaţii de stat, care nu este persoană cu funcţie de răspundere, a unei recompense
ilicite sau a unor avantaje patrimoniale pentru îndeplinirea unor acţiuni sau acordarea de
servicii ce ţin de obligaţiile lui de serviciu
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
 2. Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) în proporţii mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 400 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 6 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Sub incidenţa prevederii legale cad faptele săvârşite de persoanele care activează în
calitate de funcţionari în organele autorităţii publice, administraţiei publice centrale şi locale, în
alte instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat, persoane care nu cad sub incidenţa
prevederilor art.123 - persoane cu funcţii de răspundere - în cazul în care acestea primesc o
recompensă ilicită sau avantaje patrimoniale pentru îndeplinirea sau acordarea de servicii ce ţin
de obligaţiunile lor de serviciu.
2. Obiectul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a
activităţii de serviciu care presupun îndeplinirea corectă, conştiincioasă a obligaţiunilor de
serviciu de către funcţionari.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin acţiunile făptuitorului care primeşte
recompense ilicite sau avantaje patrimoniale de la persoane fizice şi juridice pentru acordare de
servicii ce ţin de obligaţiunile lui de serviciu.
Prin recompense ilicite se înţelege primirea de bani, bunuri, servicii etc., iar în categoria
avantajelor patrimoniale intră faptele de acordare a înlesnirilor nejustificate la procurarea
produselor alimentare sau a materialelor de construcţie, acordarea de credite preferenţiale,
aranjarea copiilor în şcoli de prestigiu, acoperirea cheltuielilor făcute de către făptuitor, folosirea
acestuia de autoturism etc.
4. Noţiunea prevăzută în alin.2 lit.a) repetat înseamnă săvârşirea aceleiaşi acţiuni, prevăzute
de acest articol, de două şi mai multe ori, dacă nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la
răspundere penală.
Termenul în proporţii mari echivalează cu recompensa sau avantajele patrimoniale care au
fost date făptuitorului cu valoarea acestora exprimată în bani. Dacă valoarea recompensei
constituie 500 de unităţi convenţionale sau depăşeşte această sumă, fapta cade sub incidenţa
prevederilor alin.2 lit.b).
5. Subiecţi ai acestei infracţiuni pot fi toţi funcţionarii din organele autorităţii publice,
administraţiei publice centrale şi locale din instituţii, întreprinderi şi organizaţii de stat, care nu
cad sub incidenţa art.123 CP, însă care primesc recompense ilicite, avantaje patrimoniale pentru
îndeplinirea unor acţiuni ce ţin de obligaţiunile lor de serviciu.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se săvârşeşte numai cu intenţie directă sau indirectă, adică
făptuitorul doreşte şi utilizează obligaţiunile sale de serviciu pentru a primi recompense ilicite
sau avantaje patrimoniale necuvenite şi prevede urmările care survin şi se răsfrâng asupra
activităţii normale a aparatului de stat.
7. Toate bunurile, banii, valorile primite de către făptuitor în aceste cauze urmează să fie
confiscate în beneficiul statului, iar în cazul în care acestea au fost utilizate, înstrăinate sau sunt
exprimate în avantaje patrimoniale făptuitorul este obligat să restituie statului echivalentul
acestora în bani.
Articolul 331. REFUZUL DE A ÎNDEPLINI LEGEA
1. Refuzul persoanei cu funcţie de răspundere de a îndeplini legea, dacă aceasta a cauzat
daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
2. Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere;
b) soldată cu urmări grave
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Obiectul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a
activităţii organelor autorităţilor publice şi a structurilor administraţiei publice centrale şi locale.
2. Latura obiectivă se manifestă printr-o inacţiune în sensul neîndeplinirii unui act de către
o persoană cu funcţie de răspundere, adică refuzul făptuitorului de a efectua o acţiune, operaţiune
pe care este obligat prin lege să o efectueze şi care neîndeplinire a cauzat daune în proporţii mari
intereselor publice sau drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice.
Noţiunile daune în proporţii mari intereselor publice şi drepturilor şi intereselor ocrotite
prin lege ale persoanelor fizice şi juridice sunt concepute în sensul legii după cum sunt date
comentariile la p.4 art.324 CP.
3. Noţiunile săvârşită de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere şi soldată cu urmări
grave prevăzute la alin.2 lit.a) şi b) sunt explicate adecvat în comentariul de la p.7 art.327 CP.
4. Subiect al infracţiunii se consideră numai o persoană cu funcţie de răspundere, conform
prevederilor art.123 CP. Această persoană apare în calitate de autor. Orice altă persoană care
participă la infracţiune este considerată organizator, instigator şi/sau complice.
5. Infracţiunea se consumă prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi cauzarea daunelor
prevăzute de lege. Tentativa de infracţiune nu este posibilă; legea nu prevede sancţionarea
acesteia.
Articolul 332. FALSUL ÎN ACTE PUBLICE
1. Înscrierea de către o persoană cu funcţie de răspundere, precum şi de către un
funcţionar al autorităţii publice care nu este persoană cu funcţie de răspundere, în
documentele oficiale a unor date vădit false, precum şi falsificarea unor astfel de documente,
dacă aceste acţiuni au fost săvârşite din interes material sau din alte interese personale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
2. Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere;
c) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Obiectul material al falsului în acte publice îl constituie actele oficiale confirmate sau
adoptate prin activitatea autorităţilor publice, administraţiei publice centrale şi locale, a organelor
de drept.
Act public se consideră actul scris care urmează să fie confirmat, adoptat sau perfectat de
către un organ al autorităţilor publice, al administraţiei publice centrale sau de către organele de
drept, organizaţii, instituţii sau întreprinderi de stat, act menit să certifice evenimentele şi faptele
care provoacă sau au urmări juridice.
2. Latura obiectivă se manifestă prin acţiunile de introducere a falsurilor în actele oficiale,
modificând conţinutul actului, sau prin cele de perfectare a unor astfel de acte vădit false, din
interes material sau din alte interese personale.
Pentru noţiunile repetat, persoană cu înaltă funcţie de răspundere şi grup criminal
organizat sau organizaţie criminală din alin.2) sunt valabile comentariile de la p.7 al art.327 CP
în coroborare cu prevederile art.46, 47 CP.
3. Pentru calificarea falsului în actele publice este necesară legătura cauzală dintre acţiunile
de serviciu ale funcţionarului şi falsul comis, deoarece, în anumite circumstanţe, dacă lipseşte
această legătură cauzală, încadrarea acţiunilor poate fi efectuată în limitele art.361 CP ca
infracţiune contra autorităţilor publice şi securităţii statului.
 4. Falsul în actul public se consideră terminat din momentul introducerii falsului în actul
oficial sub forma de corectare, modificare sau perfecţionare, indiferent dacă a fost sau nu utilizat
actul falsificat.
5. Subiect al infracţiunii poate fi persoana cu funcţii de răspundere ori alt funcţionar al
autorităţii publice, al administraţiei publice centrale şi locale sau al organizaţiei, instituţiei,
întreprinderii de stat, conform comentariului dat la art.324 şi 330 CP.
6. Latura subiectivă a falsului în acte publice se manifestă numai prin intenţie directă. Este
obligatorie stabilirea motivului intenţiei, care întotdeauna reprezintă un interes material sau
personal.
Lipsa motivului la săvârşirea faptei de fals în acte publice poate atrage doar răspunderea
disciplinară a făptuitorului.
Comentariul prevăzut la p.6 art.327 CP privitor la motivul săvârşirii infracţiunii, interesul
material şi interesul personal, se aplică respectiv.
7. În cazul în care se comite falsul în actele publice destinate pentru a fi prezentate de către
participanţii în procedurile penale şi civile sau reprezentanţii acestora sau pentru a falsifica
rezultatele votării, răspunderea penală survine numai în limitele art.310 sau 182 CP, rezultând
din intenţia făptuitorilor de a săvârşi aceste infracţiuni, fără încadrarea suplimentară a lor în
art.332 CP.
Asemenea situaţii se întâlnesc şi la calificarea componenţelor de infracţiuni contra justiţiei
(cap.XIV, art.306, 307, 308, 309, 310 şi altele). Aceste articole conţin componenţe de infracţiuni
speciale şi nu este necesar a incrimina suplimentar stipulările art.332.
CAPITOLUL XVI
INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE PERSOANELE CARE GESTIONEAZĂ
ORGANIZAŢIILE COMERCIALE, OBŞTEŞTI SAU ALTE ORGANIZAŢII
NESTATALE
Articolul 333. LUAREA DE MITĂ
(1) Luarea de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau
o altă organizaţie nestatală a mitei sub formă de bani, titluri de valoare, alte bunuri sau
avantaje patrimoniale, acceptarea de servicii, privilegii sau avantaje, ce nu i se cuvin, pentru a
îndeplini sau nu ori de a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni în interesul mituitorului
sau al persoanelor pe care le reprezintă, dacă asemenea acţiune intră în obligaţiile de serviciu
ale mituitului,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1.500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) cu extorcarea mitei;
d) în proporţii mari
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 1.000 la 3.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 5 la 10 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) în proporţii deosebit de mari;
b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani.
[Art.333 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Noţiunea de luare de mită presupune luarea sumelor de bani, valori, prestări servicii,
privilegii sau orice avantaje patrimoniale ori nepatrimoniale care au fost promise ori oferite unui
funcţionar ce gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală spre
a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu ori spre a săvârşi un act contrar acestor obligaţiuni.
2. Luarea de mită reprezintă corupţia pasivă în sectorul privat când persoana care
gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale întreprinde acţiuni de
a solicita sau primi, direct sau prin mijlocitori, un avantaj necuvenit sau de a accepta oferte sau
promisiunii privind un asemenea avantaj pentru sine sau pentru altcineva, pentru ca această
persoană să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unui act, încălcând obligaţiunile sale de
serviciu.
3. Prin organizaţie comercială se înţelege o organizaţie economică cu personalitate juridică,
a cărei activitate se desfăşoară în producţia şi circulaţia mărfurilor (de schimb, comerţul de
bunuri) sau în sfera serviciilor (transport, telecomunicaţii etc.).
4. Prin organizaţie obştească se înţelege un grup de persoane, cu concepţii şi preocupări
comune, care se constituie în baza unui statut propriu înregistrat la Ministerul Justiţiei pentru a
realiza nişte activităţi organizate.
5. Prin sintagma alte organizaţii nestatale înţelegem orice alte organizaţii care activează pe
un termen determinat sau nedeterminat, fondate de o persoană sau de un grup de persoane într-un
scop anumit (fundaţia etc.) în condiţiile legii.
6. Obiectul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a
activităţii organizaţiilor comerciale, a organizaţiilor obşteşti şi a altor organizaţii nestatale.
7. Latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită se manifestă prin acţiuni sau inacţiuni ale
mituitului în interesul mituitorului sau al altor persoane pe care acesta le reprezintă, cu condiţia
că asemenea acţiuni sau inacţiuni intră în obligaţiunile de serviciu ale mituitului.
Acţiunea mituitului constă în primirea de la mituitor a banilor, materialelor de preţ (produse
alimentare, bunuri materiale, de construcţie etc.), avantaje patrimoniale (documente care dau
dreptul de a primi avere în proprietate, primirea în arendă a patrimoniului fără plată, liberare de
la obligaţii materiale, datorii etc.), acceptarea de servicii (transmiterea mijloacelor de transport
fără plată, transportarea fără plată a mărfurilor, primirea fără plată a biletelor de tratament, lucrări
de construcţii şi reparaţii fără plată şi altele); titluri de valoare sunt determinate de către legislaţia
în vigoare (Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare nr.199 din 18.11.98, MO nr.27-28 din
23.03.99 şi HG nr.770 din 03.08.2001, MO nr.97-99 din 17.08.2001); privilegii sau avantaje
(plata premiilor sau a unui salariu avansat, salarizare pentru cumulare abuzivă, avansare în post,
prezentare pentru distincţii de stat etc.). Toate aceste avantaje nu i se cuvin mituitului în coraport
cu circumstanţele cauzei şi acestea sunt date, înmânate, promise pentru îndeplinirea,
neîndeplinirea sau grăbirea îndeplinirii unei acţiuni în interesul mituitorului ori al unui terţ, dacă
aceste acţiuni intră în obligaţiunile de serviciu ale mituitului.
Acţiunile de propunere şi oferire de cadouri sau prestare de servicii în folosul persoanelor
care se află într-o funcţie mai înaltă pe scara ierarhică de serviciu, pentru întreţinerea relaţiilor
oficiale sau de serviciu, nu cad sub incidenţa componenţei de infracţiune prevăzute în articolul
comentat.
8. Pentru noţiunile prevăzute la alin.2 a) repetat, b) de două sau mai multe persoane şi c)
cu estorcarea mitei este valabil comentariul de la p.7 al art.327, iar noţiunea în proporţii mari de
la lit.d) se consideră mita exprimată în bani în valoare mai mare decât 500 de unităţi
convenţionale şi egală cu 10.000 lei. Pentru noţiunile prevăzute în alin.3 lit.a) - în proporţii
deosebit de mari - şi alin.3 lit.b) - în interesul unui grup criminal organizat sau al unei
organizaţii criminale - sunt valabile explicaţiile date în comentariul art.326, p.6.
9. Subiectul infracţiunii devine persoana care corespunde criteriilor stipulate în art.124.
Persoanele care nu gestionează o organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie
nestatală, însă lucrează în aceste instituţii şi, în virtutea funcţiei, primesc prin încredere unele
plăţi sau servicii cu caracter necesar de producţie sau alte avantaje, nu răspund pentru luare de
mită. Aceste acţiuni pot conduce doar la răspunderea disciplinară a făptuitorului.
10. Latura subiectivă a infracţiunii de luare de mită se manifestă numai prin intenţie directă.
Persoana care gestionează organizaţia comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală
conştientizează şi doreşte să primească ilicit de la o altă persoană, pentru acţiuni sau inacţiuni în
sfera obligaţiunilor de serviciu, un bun, un avantaj patrimonial sau un privilegiu.
Intenţia persoanei care primeşte mită cuprinde şi faptul că persoana care a dat mita înţelege
că anume în asemenea mod îşi satisface cerinţele legate de mituire. Dacă persoana primeşte de la
mituitor bani şi alte valori, chipurile, pentru a le transmite persoanei cu funcţii de răspundere
drept mită, dar nu are intenţia de a proceda astfel, însuşindu-şi-le, fapta constituie componenţa
infracţiunii de înşelăciune sau abuz de încredere (p.20, HP CSJ nr.6 din 11.03.1996 în Culegere
de hotărâri explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie, Chişinău, 2002, pag.350).
11. Toate valorile materiale, inclusiv banii, care sunt obiecte materiale ale infracţiunii,
urmează să fie confiscate în beneficiul statului. În cazul în care obiectele, valorile date drept mită
sau prestări servicii au fost utilizate, se confiscă de la condamnat în beneficiul statului
echivalentul acestora în bani.
Articolul 334. DAREA DE MITĂ
(1) Darea de mită
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane;
c) în proporţii mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1.000 la 2.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) în proporţii deosebit de mari;
b) în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale, se
pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Persoana care a dat mită este liberată de răspundere penală dacă mita i-a fost
extorcată sau dacă persoana s-a autodenunţat neştiind că organele de urmărire penală sunt la
curent cu infracţiunea săvârşită de ea.
[Art.334 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Dare de mită se consideră promisiunea, oferirea sau darea de bani sau de alte foloase,
valori ori avantaje persoanelor în modurile şi scopurile elucidate în art.333 CP.
2. Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii de dare de mită îl reprezintă relaţiile sociale
referitoare la activitatea de serviciu în organizaţiile comerciale, obşteşti şi în alte organizaţii
nestatale, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu săvârşirea unor fapte de
corupere asupra funcţionarilor din sectorul obştesc şi privat.
3. Latura obiectivă este realizată prin săvârşirea uneia din următoarele acţiuni prevăzute
alternativ în textul art.333 CP: promisiune, oferire sau dare de bani, titluri de valoare, bunuri sau
avantaje patrimoniale, acceptare de servicii, privilegii sau avantaje ce nu i se cuvin pentru a
îndeplini sau nu ori de a întârzia sau grăbi îndeplinirea unei acţiuni în interesul mituitorului sau
al persoanelor pe care le reprezintă, dacă aceste acţiuni intră în obligaţiunile de serviciu ale
mituitului.
Principiul de oglindă este valabil pentru corupţia activă, adică comentariul din p.8 al
art.333 CP se răsfrânge şi asupra persoanelor care iau mită. La fel sunt aplicabile în cazurile de
dare de mită şi comentariile ce vizează coruperea pasivă şi coruperea activă a agenţilor publici
naţionali (art.324 şi 325 CP).
4. Noţiunile prevăzute la alin.2, lit.a), b) şi c) repetat, de două sau mai multe persoane, în
proporţii mari au aceeaşi interpretare ca în comentariile din p.9 al art.333, p.7 al art.327, p.4
art.324 CP. Noţiunile prevăzute în alin.3 au fost explicate în comentariul de la art.326, p.6.
5. Subiectul componenţei infracţiunii de dare de mită este un subiect nedeterminat. În
această calitate poate să apară orice persoană pasibilă de răspundere penală. Infracţiunea poate fi
săvârşită de o singură persoană care a atins vârsta de 16 ani sau prin coautorat, instigare,
complicitate.
6. Latura subiectivă se manifestă numai prin intenţie directă. Mituitorul promite, oferă, dă
bani, bunuri, avantaje unui funcţionar care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau
altă organizaţie nestatală şi acesta conştientizează, urmăreşte şi doreşte rezultatul scontat anume
prin intermediul mituirii pentru acţiunile sau inacţiunile de serviciu ale mituitului.
7. Infracţiunea de dare de mită se consumă în momentul în care făptuitorul promite, oferă
sau dă mituitului bani, bunuri, avantaje etc. în scopul indicat în lege, indiferent dacă mituitul a
realizat sau nu acţiunile pe care trebuia să le săvârşească în folosul făptuitorului.
8. Circumstanţe care exclud răspunderea penală. Persoana care a dat mită se liberează de
răspunderea penală dacă a fost în situaţia că de la ea a fost estorcată aceasta sau dacă s-a
autodenunţat înainte ca organele de urmărire penală să fi intentat cauza sau dacă făptuitorul nu
ştia că în privinţa lui se efectuează o urmărire penală.
Făptuitorul poate face autodenunţarea în formă scrisă sau orală la organele competente
(organele vamale, organele de poliţie, organele procuraturii, SIS etc.).
9. În cazul în care mita a fost estorcată de la mituitor sau a fost acceptat autodenunţul în
condiţiile alin.3 banii, bunurile, avantajele patrimoniale menite pentru mituit pot fi restituite
mituitorului, urmând ca instanţa să invoce motivele respective în sentinţa adoptată.
10. De regulă, banii, bunurile şi avantajele patrimoniale, menite pentru mituit, urmează a fi
confiscate în beneficiul statului, iar în cazul în care acestea au fost utilizate sau cheltuite urmează
a fi încasate de la mituitor în valoarea lor exprimată în bani.
Articolul 335. ABUZUL DE SERVICIU
(1) Folosirea intenţionată de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială,
obştească sau o altă organizaţie nestatală a situaţiei de serviciu, în interes material ori în alte
interese personale, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice
sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită de către un notar, auditor sau avocat
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale;
b) soldate cu urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani, cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
[Art.335 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu,
activitate a cărei bună desfăşurare presupune îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu în mod
corect cu respectarea intereselor legale private şi obşteşti ale organizaţiilor comerciale, obşteşti
sau ale organizaţiilor nestatale de către persoanele care gestionează aceste organizaţii.
2. Latura obiectivă se manifestă prin acţiuni sau inacţiuni defectuoase ale persoanei care
gestionează organizaţia în limitele obligaţiunilor de serviciu, dacă prin îndeplinirea sau
neîndeplinirea acestora se cauzează daune considerabile intereselor publice sau drepturilor şi
intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice.
Comentariul prevăzut la p.3 al art.327 are valoare şi se extinde şi asupra acestui articol ca
fiind similare prin gradul de prejudiciu.
3. Noţiunile prevăzute în alin.3 lit.a) şi b) săvârşite în interesul unui grup criminal
organizat sau al unei organizaţii criminale şi soldate cu urmări grave au la bază aceleaşi
comentarii expuse la art.327 alin.2 şi 3.
 4. Noţiunile interes material sau alte interese personale care au cauzat daune în sensul
acestui articol sunt comentate la fel ca şi la art.327, p.6.
5. Noţiunile prevăzute în lege alin.2: notar, auditor, avocat sunt stipulate în legile organice
(Legea cu privire la notariat (nr.1453 din 18.11.2002, MO nr.154-157 din 21.11.2002, Legea cu
privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, MO nr.126-127 din 12.09.2002 şi Legea cu privire
la activitatea de audit nr.729 din 15.02.1996, MO nr.20-21 din 04.04.96) care se aplică
corespunzător, devenind un subiect special de răspundere penală în cazul comiterii unei fapte
prevăzute în acest articol.
6. Subiectul infracţiunii este persoana pasibilă de răspundere penală, care cade sub
incidenţa prevederilor art.124.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează numai cu intenţie. Forma vinovăţiei în cazul
în care fapta constă din acţiune sau inacţiune rezultă din intenţie directă: făptuitorul, prevăzând
că aceasta atinge interesele publice sau legale ale unei persoane, urmăreşte sau acceptă
producerea acestui rezultat.
8. Consumarea infracţiunii se realizează prin acţiune în momentul îndeplinirii actului în
mod defectuos, iar când infracţiunea se realizează prin inacţiune consumarea faptei ilicite are loc
în momentul expirării termenului prevăzut pentru îndeplinirea actului respectiv.
Articolul 336. DEPĂŞIREA ATRIBUŢIILOR DE SERVICIU
1. Săvârşirea de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească
sau o altă organizaţie nestatală a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor
şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile
intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau
juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
2. Depăşirea drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege de către un lucrător al unui
serviciu particular de asigurare a securităţii sau al unei organizaţii particulare de depistare-
protecţie, însoţită de aplicarea violenţei sau de ameninţare cu aplicarea ei,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
3. Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite în interesul unui grup criminal organizat sau al unei organizaţii criminale;
b) soldate cu urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Obiectul infracţiunii se constituie din totalitatea de relaţii sociale referitoare la buna
desfăşurare a activităţii de serviciu a persoanelor care gestionează o organizaţie comercială,
obştească sau o altă organizaţie nestatală, care presupune un comportament corect şi conştiincios
în raport cu îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu faţă de persoanele cu care aceştia intră în
legătură în exerciţiul funcţiunii.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin acţiunile unei persoane care gestionează o
organizaţie comercială, obştească sau o altă organizaţie nestatală, care depăşesc în mod vădit
limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege şi dacă acestea au cauzat daune considerabile
intereselor publice sau drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice.
Expresia depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege
cuprinde atribuţii care pot fi efectuate numai de către organele colective sau de persoanele
ierarhic superioare ori sunt atribuite altor organizaţii în condiţii determinate prin lege sau prin
acte subordonate legii.
Comentariul de la art.327 p.4 poate fi acceptat în măsura în care subiectul acestei
infracţiuni trece în sfera activităţii autorităţilor publice sau a administraţiei publice centrale sau
locale şi privitor la noţiunile daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor
şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice.
3. Persoanele şi acţiunile acestora stipulate la alin.1 şi 2, săvârşite în interesul unui grup
criminal organizat sau al unei organizaţii criminale, urmează să fie interpretate în conformitate
cu prevederile art.46 şi 47. Pentru sintagma soldate cu urmări grave stipulată în lit.b) sunt
aplicabile comentariile enunţate la p.7 art.327 CP.
4. Subiect al infracţiunii este persoana pasibilă de răspundere penală, care corespunde
prevederilor art.124 CP.
5. În cazul acestei infracţiuni, în conformitate cu prevederile alin.2, în calitate de subiecţi
speciali apar lucrătorii serviciilor particulare de asigurare a securităţii, angajaţi direct sau în bază
de contract în acestea şi în alte organizaţii, care îşi depăşesc atribuţiile, aplică violenţa sau
ameninţă cu aplicarea acesteia. Aceste acţiuni urmează să fie apreciate drept acţiuni care
depăşesc vădit drepturile şi atribuţiile acordate prin lege.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se manifestă prin intenţie directă. Făptuitorul acţionează
sub imperiul dorinţei de a depăşi limitele drepturilor şi obligaţiunilor sale, ceea ce aduce daune
considerabile interesului public sau drepturilor legale ale persoanelor, pe care el le prevede şi le
doreşte sau le acceptă.
7. Consumarea infracţiunii are loc atunci când se produc urmările periculoase stipulate în
lege şi au survenit daunele considerabile intereselor publice, drepturilor şi intereselor legale ale
persoanelor fizice şi juridice. Aplicarea violenţei sau ameninţarea cu aplicarea acesteia se
consumă din momentul aplicării violenţei sau al ameninţării de a o aplica, indiferent de urmările
care au survenit.
CAPITOLUL XVII
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢILOR PUBLICE ŞI A SECURITĂŢII DE
STAT
Articolul 337. TRĂDAREA DE PATRIE
(1) Trădarea de Patrie, adică fapta săvârşită intenţionat de un cetăţean al Republicii
Moldova în dauna suveranităţii, inviolabilităţii teritoriale sau a securităţii de stat şi a
capacităţii de apărare a Republicii Moldova, prin trecerea de partea duşmanului, spionaj,
divulgare a secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor,
precum şi acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva
Republicii Moldova,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
(2) Este liberat de răspundere penală cetăţeanul Republicii Moldova, racolat de serviciul
de spionaj străin pentru înfăptuirea unei activităţi duşmănoase împotriva Republicii Moldova,
dacă el nu a săvârşit nici un fel de acţiuni pentru realizarea însărcinării criminale primite şi a
declarat de bună voie autorităţilor despre legătura sa cu serviciul de spionaj străin.
1. Trădarea de Patrie atentează la orânduirea socială şi de stat, pune în pericol integritatea,
suveranitatea, capacitatea de apărare şi securitatea statului.
2. Obiectul nemijlocit al trădării de Patrie îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi
desfăşurare normală sunt condiţionate de asigurarea suveranităţii, inviolabilităţii teritoriale sau
securităţii de stat (externe şi interne), precum şi a capacităţii de apărare a RM.
Infracţiunea dată nu are, de obicei, un obiect material, cu excepţia spionajului şi a divulgării
secretelor de stat. În cazurile menţionate, ca obiect material sunt documentele transmise altui stat
care conţin secrete de stat ale RM.
3. Suveranitatea ţării reprezintă calitatea supremă de a fi independentă, de a se manifesta
de sine stătător în relaţiile cu alte state, de a elabora şi promova politica sa internă şi externă în
conformitate cu interesele naţiunii sale şi de a exercita atribuţiile specifice puterii statale asupra
teritoriului ţării şi populaţiei ei.
4. Inviolabilitatea teritorială a RM presupune integritatea (păstrarea neştirbită a teritoriului
ţării) şi unitatea, inadmisibilitatea dezmembrării unei părţi a acesteia.
 5. Prin securitatea statului se înţelege protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii
teritoriale a ţării, a regimului ei constituţional, a potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi
defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei împotriva activităţii informative şi
subversive a serviciilor speciale şi organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale ale unor
grupări sau indivizi aparte (art.1 din Legea securităţii statului nr.618-XIII din 31.X.1995).
Prin ameninţări la adresa securităţii statului se înţelege ansamblul de acţiuni, condiţii şi
factori ce comportă pericol pentru stat, societate şi personalitate.
Pericolul deosebit pentru securitatea statului este prevăzut în alin.2 art.4 din legea
menţionată.
6. Latura obiectivă se constituie din formele trădării de Patrie. Aceste forme sunt: a)
trecerea de partea duşmanului; b) spionajul; c) divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei
organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; d) acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea
activităţii duşmănoase împotriva RM.
7. Trecerea de partea duşmanului ca formă a infracţiunii vizate poate fi considerată numai
în timp de război al ţării noastre cu un inamic concret. Componenţă de infracţiune se consideră
deplasarea cetăţeanului RM în tabăra inamicului, pe teritoriul acestuia, în dispozitivul trupelor
inamicului, şi efectuarea de către acesta a unor acţiuni de natură să favorizeze activitatea
duşmanului ori să slăbească potenţialul de luptă al armatei noastre şi al armatelor aliate, aflate pe
teritoriul RM. Prin timp de război se înţelege intervalul de la momentul declarării mobilizării sau
de la începerea operaţiunilor militare până la data trecerii armatei în stare de pace.
8. Noţiunea de spionaj este definită în comentariul art. 338 CP, cu excepţia că subiect al
trădării de Patrie prin formă de spionaj poate fi numai cetăţeanul RM.
9. Divulgarea secretului de stat ca formă a trădării de Patrie presupune comunicarea prin
orice mijloace şi procedee (oral, în scris, în formă de mesaj prin internet, desen, scheme,
diagrame, modele de articole etc. ) de către un cetăţean al RM unui stat străin, unei organizaţii
străine sau reprezentanţilor acestora (agenţilor, emisarilor) a unor informaţii sau date care
constituie secret de stat. Cuprinsul, conţinutul lor este determinat de Legea cu privire la secretul
de stat din 17 mai 1994. Această infracţiune, spre deosebire de spionaj, presupune că inculpatul,
în timpul divulgării informaţiei oral sau transmiterii anumitor documente ce constituie secret de
stat, dispune de ele fie în exerciţiul funcţiei sau serviciului, fie ca materiale acumulate, sustrase,
procurate de el cu scopul de a dăuna statului.
10. Acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva RM
constă în ajutorarea de către cetăţeanul ţării noastre a altui stat (organului sau reprezentantului
acestuia) în vederea desfăşurării pe teritoriul RM sau peste hotarele ei a activităţii subversive
împotriva RM, dacă atare acţiuni nu sunt cuprinse nici de spionajul, nici de divulgarea secretului
de stat. În mod obiectiv aceasta se poate exprima, de exemplu, în recrutarea cetăţenilor pentru
serviciile speciale, forţele mercenare, în acordarea de azil agenţilor de spionaj străini, în
asigurarea lor cu documente false, cu mijloace financiare, cu deplasare, cu posibilităţi de
transmitere a informaţiei, obiectelor, probelor etc. Această activitate poate fi efectuată de
cetăţeanul RM atât din însărcinarea unui serviciu special al statului străin, cât şi din propria sa
iniţiativă.
11. Conform laturii subiective, trădarea de Patrie poate fi săvârşită numai cu intenţie
directă. Inculpatul îşi dă seama de caracterul social periculos al acţiunilor mişeleşti şi doreşte să
le săvârşească. Cauzele şi scopurile infracţiunii menţionate pot fi diferite şi nu influenţează
asupra calificării faptei comise.
12. Subiect al infracţiunii poate fi doar cetăţeanul RM care a atins vârsta de 16 ani. În
calitate de coparticipanţi (organizatori, instigatori, complici) pot fi de asemenea cetăţenii străini
şi apatrizii.
13. Alin.2 al prezentului articol prevede liberarea de răspundere penală a cetăţeanului RM,
racolat de serviciul special străin pentru înfăptuirea unei activităţi duşmănoase împotriva
Republicii Moldova, cu două condiţii cumulative, şi anume: 1) dacă el nu a săvârşit nici un fel de
acţiuni pentru realizarea însărcinării criminale primite şi 2) dacă persoana dată a declarat de bună
voie autorităţilor despre legătura sa cu serviciul de spionaj străin.
Norma menţionată concretizează prevederile alin.1, 2 art.56 CP privind liberarea de
răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii. Ea are un
caracter preventiv şi ajută autorităţile la descoperirea acţiunilor de recrutare (angajare, înrolare)
ale serviciilor de spionaj străin.
Articolul 338. SPIONAJUL
Transmiterea, precum şi sustragerea sau culegerea de informaţii ce constituie secret de
stat în scopul transmiterii lor unui stat străin, unei organizaţii străine sau agenturii lor,
precum şi transmiterea sau culegerea, din însărcinarea serviciului de spionaj străin, a altor
informaţii pentru a fi folosite în dauna intereselor Republicii Moldova, dacă spionajul este
săvârşit de un cetăţean străin sau de un apatrid,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani.
1. Noţiunea de spionaj este bine reflectată în dispoziţia articolului dat.
2. Obiectele (generic şi nemijlocit) ale spionajului coincid în totul cu cele ale trădării de
Patrie.
3. Articolul nominalizat stabileşte responsabilitatea pentru două categorii de spionaj care se
deosebesc prin obiectul lor. Obiect al primei categorii pot fi datele care constituie secret de stat.
Obiectul celei de a doua categorii pot fi celelalte date, folosite în detrimentul securităţii RM: date
despre persoanele concrete, probe de sol şi apă din localităţi concrete, planuri şi scheme ale
căilor ferate, drumurilor auto, aerodromurilor şi ale altor edificii strategice; date despre situaţia
social-politică şi starea morală a oamenilor etc.
4. Latura obiectivă a spionajului se realizează prin săvârşirea uneia dintre următoarele
acţiuni: a) transmiterea de informaţii ce constituie secret de stat al RM unui stat străin, unei
organizaţii străine sau agenţilor lor; b) sustragerea unor astfel de informaţii în scopul de a le
transmite; c) culegerea aceleiaşi informaţii cu acelaşi scop; d) transmiterea sau culegerea altor
informaţii ce nu conţin secret de stat, însă aceasta se efectuează din însărcinarea serviciului de
spionaj străin pentru a fi folosite în dauna intereselor RM.
5. Transmiterea datelor înseamnă comunicarea lor prin orice metodă (oral, în scris, prin
intermediar, cu folosirea mijloacelor tehnice etc.) unui stat străin, unei organizaţii străine sau
reprezentanţilor lor (agenţilor, emisarilor).
Sustragerea de informaţii constă în scoaterea fizică a documentelor respective din sfera de
stăpânire a lor (statul).
Din instituţii, întreprinderi, organizaţii, de la persoane aparte se scot anumite documente
care conţin secret de stat. Culegerea de informaţii înseamnă adunarea, obţinerea acestora din
diverse surse secrete în mod oral sau scris (prin înregistrare, copiere) în scopul transmiterii lor
unui stat străin, unei organizaţii străine sau agenţilor lor. O modalitate de a culege informaţii
poate fi şi procurarea acestora de la unele persoane sau chiar furtul lor.
Transmiterea sau culegerea altor date, destinate pentru utilizarea lor în detrimentul
securităţii RM, formează componenţa spionajului doar cu condiţia că aceasta se efectuează din
însărcinarea serviciului de spionaj străin. Acest serviciu poate fi de stat ori al unor organizaţii
internaţionale, sindicate, firme etc.
6. Conform laturii subiective, spionajul se caracterizează prin intenţie directă. Inculpatul îşi
dă seama că săvârşeşte acţiuni prevăzute de articolul menţionat, că ele sunt orientate în
detrimentul securităţii RM şi doreşte să săvârşească atare acţiuni. Scopul şi motivele în acest caz
pot fi diferite şi nu au importanţă pentru calificarea infracţiunii.
7. Subiect al spionajului poate fi doar un cetăţean străin sau un apatrid care a atins vârsta de
16 ani. Acţiunile cetăţeanului RM care a activat în calitate de complice al unui spion necesită
calificare pe art.337 ca trădare de Patrie.
Articolul 339. UZURPAREA PUTERII DE STAT
(1) Acţiunile săvârşite în scopul uzurpării sau menţinerii forţate a puterii de stat cu
încălcarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova
 se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(2) Aceleaşi acţiuni care au provocat:
a) schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale a Republicii Moldova;
b) decesul unei persoane;
c) alte urmări grave
se pedepsesc cu închisoare de la 20 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Articolul dat prevede responsabilitatea pentru acţiunile orientate spre: a) uzurparea
forţată a puterii de stat; b) menţinerea forţată a puterii cu încălcarea prevederilor CRM. Aceste
acţiuni ilegale constituie latura obiectivă a infracţiunii.
În conformitate cu Constituţia, puterea de stat în RM se divizează în legislativă, executivă
şi judiciară (art.6 CRM). Puterea de stat este exercitată de Preşedintele RM, Parlamentul RM,
Guvernul RM, instanţele judecătoreşti ale RM.
2. Conform prevederilor art.2 CRM, uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă
crimă împotriva poporului.
3. Uzurparea forţată a puterii înseamnă însuşirea forţată a puterii de stat de către persoane,
grupări, organizaţii, cărora aceasta nu le-a aparţinut pe bază legală.
Menţinerea forţată a puterii înseamnă păstrarea puterii pe cale forţată, cu încălcarea
prevederilor CRM de către persoane cărora această putere anterior le-a aparţinut conform legii.
4. Alin.2 al articolului comentat prevede responsabilitatea infractorilor conform
circumstanţelor agravante nominalizate.
5. Schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale presupune subrogarea ei totală sau
modificări parţiale (desfiinţarea sau introducerea neconstituţională a unor noi institute în sistemul
puterii de stat, în organizarea de stat, în raporturile de proprietate etc.) pe cale forţată, cu
încălcarea prevederilor CRM.
Prin orânduire constituţională se înţelege orânduirea de stat şi socială, consfinţită prin
CRM.
6. Când acţiunile prevăzute de alin.1 al prezentului articol duc la decesul cel puţin a unei
persoane, ele trebuie calificate conform prevederilor alin.2.
7. Urmările grave care pot avea loc în urma acţiunilor menţionate în articolul comentat
trebuie apreciate după caz, conform circumstanţelor concrete. Însă aceste urmări grave pot
prejudicia statul, societatea, şi nu persoanele concrete. Prejudiciul poate fi material sau moral.
8. Latura subiectiva a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă. Inculpatul îşi dă
seama că săvârşeşte acţiunile indicate în articolul menţionat şi doreşte aceasta.
9. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană care a atins vârsta de 16 ani. În calitate de
coparticipanţi pot fi de asemenea şi cetăţenii străini şi apatrizii.
Articolul 340. REBELIUNEA ARMATĂ
Organizarea sau conducerea unei rebeliuni armate, precum şi participarea la ea, în
scopul răsturnării sau schimbării prin violenţă a orânduirii constituţionale ori în scopul
violării integrităţii teritoriale a Republicii Moldova
se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani.
1. Obiectivul generic al acestei infracţiuni îl constituie orânduirea de stat a RM cu toate
valorile sociale componente (suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială, capacitatea de
apărare etc.).
2. Articolul dat prevede responsabilitatea pentru două categorii de infracţiuni: a)
organizarea sau conducerea unei rebeliunii armate; b) participarea la rebeliunea armată în scopul
răsturnării sau schimbării prin violenţă a orânduirii constituţionale ori în scopul violării
integrităţii teritoriale a RM.
Prin organizarea rebeliunii armate se înţelege activitatea persoanei sau a câtorva persoane,
orientată spre răscoală armată (rebeliune) împotriva puterii legale, precum şi acţiunile de
conducere a rebeliunii.
 Rebeliunea armată se săvârşeşte cu aplicarea armei. În acest caz, omorurile săvârşite în
procesul rebeliunii nu sunt cuprinse de conţinutul infracţiunii menţionate şi se califică
suplimentar conform art.145 CP.
Participarea activă la rebeliunea armată constă în opunerea rezistenţei armate puterii, cu
aplicarea forţei faţă de reprezentanţii puterii sau faţă de alte persoane, în uzurparea armată forţată
a clădirilor, edificiilor, nodurilor de transport, mijloacelor mass-media etc.
3. Conform laturii subiective, infracţiunea dată se caracterizează prin intenţie directă.
Inculpatul îşi dă seama că organizează sau conduce o rebeliune armată ori participă activ la ea şi
doreşte aceasta. Particularitatea obiectivă a laturii subiective coincide cu scopul de a răsturna sau
de a schimba prin violenţă orânduirea constituţională sau de a viola integritatea teritorială a RM.
Cu privire la noţiunea de orânduire constituţională a se vedea comentariul de la art.339 CP.
Integritate teritorială înseamnă indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului RM.
4. Subiect al infracţiunii nominalizate poate fi orice persoană care a atins vârsta de 16 ani.
Articolul 341. CHEMĂRILE LA RĂSTURNAREA SAU SCHIMBAREA PRIN
VIOLENŢĂ
A ORÂNDUIRII CONSTITUŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA
(1) Chemările publice la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii
constituţionale ori la violarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, precum şi difuzarea
prin diferite forme, în acest scop, de materiale cu asemenea chemări,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 5 la 7 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite din însărcinarea unei organizaţii
străine sau a reprezentanţilor ei,
se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani.
1. Infracţiunea dată are acelaşi obiectiv ca şi infracţiunile prevăzute în articolele precedente.
Ea stabileşte responsabilitatea pentru chemările publice: a) la răsturnarea sau schimbarea prin
violenţă a orânduirii constituţionale; b) la violarea integrităţii teritoriale a RM; c) difuzarea prin
diferite forme, în acelaşi scop, de materiale cu asemenea chemări.
2. Prin chemări publice la răsturnarea sau la schimbarea prin violenţă a orânduirii
constituţionale se înţelege apelarea la un anumit public (două şi mai multe persoane) în formă
orală, precum şi cu folosirea mijloacelor tehnice de difuzare (radio, telefon, televiziune, megafon
etc.), şi propagarea anumitor idei, iniţiative, concepte, păreri, cu intenţia de a determina pe cei ce
ascultă să se convingă de necesitatea de a răsturna sau schimba prin violenţă orânduirea
constituţională.
3. Difuzarea prin diferite forme, în acelaşi scop, a materialelor cu chemări publice la
răsturnarea sau la schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale ori la violarea integrităţii
teritoriale a RM presupune răspândirea anumitor documente (foi volante, broşuri, manuscrise,
manifeste, afişe, avize, anunţuri, declaraţii, memorandumuri etc.) întocmite în formă de tipar sau
înscrise pe discuri CD, SV, internet etc.
4. Referitor la orânduirea constituţională a se vedea comentariul de la art.339.
5. Infracţiunea se consideră consumată din momentul unui act de chemări publice ori al
difuzării unui material cu caracterul menţionat.
6. Alin.2 al prezentului articol prevede în calitate de circumstanţe agravante: a) aceleaşi
acţiuni săvârşite în mod repetat şi b) aceleaşi acţiuni săvârşite de două sau mai multe persoane.
7. Noţiunea repetat a acestei agravante poate fi înţeleasă ca acţiune săvârşită de două şi mai
multe ori.
 8. Săvârşirea acestei infracţiuni de două sau mai multe persoane imprimă faptei o
periculozitate socială sporită, deoarece conlucrarea lor contribuie la întărirea hotărârii acestora şi
la realizarea scopului determinat cu mai multă îndrăzneală şi convingere în cele planificate.
9. Acţiunile prevăzute la alin.1 sau 2, săvârşite din însărcinarea unei organizaţii străine sau
a reprezentanţilor ei, se consideră cea mai agravantă circumstanţă, fiindcă atunci prin infractorii
respectivi se efectuează un amestec din afară şi astfel se atentează şi la suveranitatea,
independenţa şi integritatea RM.
10. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă. Persoana
respectivă îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al chemărilor publice, al difuzării materialelor
cu aceleaşi chemări şi doreşte să le săvârşească.
11. Subiect al infracţiunii date poate fi orice persoană responsabilă de faptele comise, care a
atins vârsta de 16 ani.
Articolul 342. ATENTAREA LA VIAŢA PREŞEDINTELUI REPUBLICII
MOLDOVA, A PREŞEDINTELUI PARLAMENTULUI SAU A PRIM-MINISTRULUI
Atentarea la viaţa Preşedintelui Republicii Moldova, a Preşedintelui Parlamentului sau
a Prim-ministrului, săvârşită în scopul sistării activităţii lor de stat sau a altei activităţi politice
ori din răzbunare pentru asemenea activitate,
se pedepseşte cu închisoare de la 20 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Obiect al infracţiunii este viaţa Preşedintelui RM, Preşedintelui Parlamentului şi a Prim-
ministrului.
2. Atentarea la viaţa persoanelor nominalizate se exprimă în actul de teroare asupra lor.
3. Teroarea este cea mai acută şi mai periculoasă formă de luptă împotriva conducătorilor
de vârf ai ţării prin aplicarea violenţei, efectuată până la exterminarea fizică a acestora.
4. Acţiunile persoanei ce atentează la viaţa conducătorilor ţării pot fi cele mai diverse, dar
conform sensului dispoziţiei actualului articol ele trebuie să poarte un caracter periculos şi se
săvârşesc în scopul sistării activităţii lor de stat sau a altei activităţi politice ori din răzbunare
pentru asemenea activitate.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul atentării la viaţa victimei.
5. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă. Învinuitul îşi dă
seama că săvârşeşte atentat la viaţa persoanelor menţionate, prevede sistarea activităţii victimei
şi doreşte aceasta.
6. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, care a atins vârsta de 14 ani.
Articolul 343. DIVERSIUNEA
Săvârşirea, în scopul slăbirii bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, a unor
explozii, incendieri sau a altor acţiuni îndreptate spre exterminarea în masă a oamenilor, spre
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii mai multor persoane, spre distrugerea sau
deteriorarea întreprinderilor, clădirilor, căilor şi mijloacelor de comunicaţie, a mijloacelor de
telecomunicaţii ori a altor bunuri de stat sau obşteşti, precum şi provocarea, în aceleaşi
scopuri, a unor otrăviri sau răspândirea unor epidemii sau epizootii,
se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Diversiunea reprezintă un pericol serios pentru securitatea economică şi capacitatea de
apărare a RM, poate duce la slăbirea esenţială a bazei economice şi la destabilizarea statului şi
societăţii. Este deosebit de periculoasă diversiunea cu aplicarea mijloacelor de nimicire în masă
(nucleare, chimice, biologice etc.).
Prin securitate economică se înţelege starea de protecţie a intereselor vitale importante ale
statului în sfera economică.
Capacitatea de apărare este starea potenţialului economic, militar, ştiinţifico-tehnic, social-
moral, care asigură apărarea suveranităţii statului şi a teritoriului lui de atacurile din afară.
2. Conform laturii obiective, diversiunea se exprimă prin acţiuni active - săvârşirea
exploziilor, incendierilor sau a altor acţiuni îndreptate spre exterminarea oamenilor, spre
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii mai multor persoane, spre distrugerea sau
deteriorarea întreprinderilor, clădirilor, căilor şi mijloacelor de comunicaţie, a mijloacelor de
telecomunicaţii ori a altor bunuri de stat, precum şi provocarea unor otrăviri sau răspândirea unor
epidemii sau epizootii.
La alte acţiuni pot fi raportate: provocarea în aceleaşi scopuri a avariilor, catastrofelor,
accidentelor, prăbuşirilor, inundărilor, folosirea maşinilor şi mecanismelor de distrugere şi
deteriorare a obiectelor; dispersarea materialelor radioactive în anumite locuri etc.
3. Obiectul generic al diversiunii îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi
desfăşurare normală sunt condiţionate de apărarea sistemului economic şi uman al RM.
4. Obiectul nemijlocit suplimentar al infracţiunii menţionate este viaţa şi sănătatea
oamenilor. În calitate de obiect material apar întreprinderile, edificiile, căile şi mijloacele de
comunicaţie, mijloacele de telecomunicaţii, obiectele de asigurare vitală a populaţiei.
La întreprinderi se referă uzinele, fabricile, secţiile, atelierele de producţie şi alte obiecte
industriale. Prin edificii se înţeleg clădirile întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, firmele,
staţiile electrice, conductele de petrol, gazoductele, castelele de apă, depozitele etc. Căi şi
mijloacele de comunicaţie sunt toate tipurile de transport (feroviar, auto, fluvial etc.) şi toate
mijloacele de telecomunicaţii (drumuri, poduri etc.). Mijloacele de telecomunicaţii includ
legătura telefonică, telegrafică, televiziunea, radiocomunicaţiile etc. Obiectele de asigurare vitală
sunt sursele de alimentare cu apă, electricitate şi gaz, încălzirea apartamentelor şi încăperilor de
serviciu etc.
5. Prin distrugerea obiectelor se înţelege aducerea lor într-o stare inutilizabilă, când
restabilirea lor este imposibilă sau iraţională din punct de vedere economic. Deteriorarea
obiectelor indicate înseamnă aducerea lor într-o stare de inutilizabilitate parţială, fiind posibilă
restabilirea lor.
6. Prin provocare a otrăvirii se înţelege faptul de intoxicare a populaţiei cu unele produse
alimentare, apă, medicamente, aer în scopul exterminării oamenilor.
7. Prin răspândire a unor epidemii se înţelege iniţierea, provocarea unor boli contagioase
într-un mediu (ţară, oraş, raion, sat, cătun etc.) de care se îmbolnăvesc oamenii într-un număr
impunător.
8. Prin epizootii se înţeleg acţiunile de răspândire în masă şi pe teritorii mari a unor boli
contagioase la animale.
9. Diversiunea se consideră consumată din momentul săvârşirii acţiunilor menţionate,
indiferent de faptul dacă inculpatul a reuşit sau nu a reuşit să distrugă sau să deterioreze obiectele
enumerate în dispoziţia articolului dat.
10. Latura subiectivă a diversiunii se caracterizează prin intenţie directă. Inculpatul îşi dă
seama de gravitatea acţiunilor menţionate, prevede posibilitatea consecinţelor prevăzute de
articolul dat şi doreşte survenirea lor. În acest caz, el urmăreşte scopul de subminare a securităţii
economice şi a capacităţii de apărare a statului.
11. Subiect al infracţiunii date poate fi orice persoană responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 344. DIVULGAREA SECRETULUI DE STAT
(1) Divulgarea informaţiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste
informaţii i-au fost încredinţate sau i-au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau munca
sa, dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Datele care constituie secret de stat, a cărui definiţie este dată la caracterizarea trădării de
Patrie (art.337 CP), se consideră şi obiectul infracţiunii menţionate. Obiectul material îl
constituie documentele care conţin informaţii cu secrete de stat.
 2. Divulgarea secretului de stat înseamnă darea publicităţii a unor atare date, din cauza
cărui fapt ele devin cunoscute persoanelor care, conform caracterului activităţii desfăşurate sau al
atribuţiilor de serviciu, nu au acces la ele.
Articolul menţionat cuprinde divulgarea secretului de stat sub orice formă: orală
(discursurile publice, convorbirile telefonice, discuţiile particulare etc. ) sau în scris (lucrări
ştiinţifice, corespondenţă personală), pe calea prezentării unor persoane străine a documentelor,
materialelor şi obiectelor ce conţin atare date etc.
3. Infracţiunea se consideră consumată din momentul în care persoana străină a
conştientizat sensul real al datelor primite.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă,
precum şi prin imprudenţă. Inculpatul îşi dă seama că divulgă date care constituie secret de stat,
prevede că acestea vor deveni un bun al altor persoane şi doreşte sau admite conştient aceasta ori
manifestă o atitudine indiferentă faţă de fapta dată.
5. Subiect al infracţiunii menţionate poate fi persoana responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani şi căreia i-au fost încredinţate datele divulgate sau acestea i-au devenit cunoscute în exerciţiul
serviciului. Regulile şi modul de acces al persoanelor cu funcţii de răspundere, al cetăţenilor şi
organizaţiilor la datele care constituie secret de stat sunt determinate prin Legea cu privire la
secretul de stat din 1994.
6. Alin.2 al articolului comentat prevede divulgarea secretului de stat, care a dus la
consecinţe grave. Practica judiciară recunoaşte în calitate de consecinţe grave transmiterea
datelor în mâinile serviciului străin de spionaj, zădărnicirea acţiunilor importante ale statului etc.
7. Divulgarea secretului de stat, în cazul în care aceasta are loc sub forma trădării de Patrie,
adică în detrimentul securităţii externe a RM, este calificată conform art.337 CP.
Articolul 345. PIERDEREA DOCUMENTELOR CE CONŢIN SECRETE DE STAT
(1) Pierderea documentelor ce conţin secrete de stat, precum şi a obiectelor datele despre
care constituie secret de stat, de către o persoană căreia aceste documente sau obiecte i-au fost
încredinţate, dacă pierderea a fost un rezultat al încălcării regulilor stabilite de păstrare a
documentelor sau obiectelor menţionate,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 1 la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
1. Regulile privind folosirea actelor şi obiectelor menţionate în articolul comentat sunt
reglementate de Legea cu privire la secretul de stat din 1994, precum şi de diferite acte
normative departamentale.
2. Obiectul material al infracţiunii menţionate constă din: a) actele ce conţin secrete de stat
(planuri, hărţi, cifruri, desene, rapoarte etc.); b) obiecte, piese, datele despre obiecte care
constituie secret de stat (aparate, piese, mostre de arme etc.).
3. Latura obiectivă a pierderii documentelor sau obiectelor ce constituie secret de stat
constă din 3 elemente: a) fapta (acţiunea sau inacţiunea) legată de încălcarea regulilor de
comportare cu astfel de documente şi obiecte; b) ieşirea documentelor, obiectelor din posesia
persoanei responsabile; c) legătura cauzală dintre încălcarea regulilor de comportare stabilite şi
ieşirea documentelor, obiectelor din posesia persoanei menţionate.
4. Prin încălcare de reguli stabilite de păstrare a documentelor sau obiectelor ce conţin
secret de stat şi lucrul cu ele se înţelege derogarea sau ignorarea totală a cerinţelor stabilite de
comportare cu aceste documente şi obiecte.
5. Prin pierdere se înţelege ieşirea lor din posesia persoanei care în modul stabilit a primit
aceste documente, obiecte la păstrare, expediere sau folosinţă. În astfel de cazuri ele au devenit
sau puteau să devină un bun al persoanelor străine. De aceea, distrugerea documentelor sau a
obiectelor nu constituie pierdere, deoarece aceasta exclude posibilitatea accesului la ele al
persoanelor străine.
6. Conform alin.2 al articolului comentat, răspunderea penală poate surveni doar cu
condiţia că pierderea documentelor sau a obiectelor, ce conţin secret de stat, a dus la consecinţe
grave. Cu privire la noţiunea de consecinţe grave a se vedea comentariul de la art.344 alin.2 CP.
7. Infracţiunea se consideră consumată din momentul pierderii documentelor sau obiectelor
indicate.
8. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă sub formă
de superficialitate sau neglijenţă. Fără temeiuri suficiente, inculpatul este sigur că nu va avea loc
pierderea documentelor şi nu vor surveni consecinţe grave, sau nu admite posibilitatea pierderii
şi survenirii consecinţelor grave, deşi, în împrejurările cauzei, trebuia şi putea să prevadă un
asemenea rezultat.
9. Subiectul infracţiunii poate fi doar persoana care a atins vârsta de 16 ani şi a primit
documentul sau obiectul ce constituie secretul de stat.
Articolul 346. ACŢIUNILE INTENŢIONATE ÎNDREPTATE SPRE AŢÂŢAREA
VRAJBEI SAU DEZBINĂRII NAŢIONALE, RASIALE SAU RELIGIOASE
Acţiunile intenţionate, îndemnurile publice, inclusiv prin intermediul mass-media, scrise
şi electronice, îndreptate spre aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase,
spre înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale, precum şi limitarea, directă sau indirectă, a
drepturilor ori stabilirea de avantaje, directe sau indirecte, cetăţenilor în funcţie de
apartenenţa lor naţională, rasială sau religioasă,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 250 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
1. În conformitate cu CRM, toţi cetăţenii RM sunt egali în faţă legii şi a autorităţilor
publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie etc. (art.16).
Constituţia stipulează de asemenea că în relaţiile dintre cultele religioase sunt interzise orice
manifestări de învrăjbire (art.31).
2. Obiectul generic al infracţiunii date îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea
tuturor cetăţenilor ţării noastre, indiferent de rasă sau naţionalitate, în scopul edificării unei
societăţi democratice multilateral dezvoltate, relaţii ce asigură securitatea publică în RM.
3. Articolul dat prevede responsabilitatea pentru formele cele mai periculoase de violare a
interdicţiei constituţionale. Infracţiunea se exprimă în săvârşirea uneia din următoarele trei
acţiuni: a) aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase; b) înjosirea onoarei şi
demnităţii naţionale; c) limitarea directă sau indirectă a drepturilor ori stabilirea de avantaje
directe sau indirecte cetăţenilor în funcţie de apartenenţa lor naţională, rasială sau religioasă.
În acest caz responsabilitatea penală este posibilă doar în cazul în care acţiunile şi
îndemnurile menţionate sunt săvârşite public, inclusiv prin intermediul mass-media (scrise sau
electronice).
4. Aţâţarea vrajbei sau dezbinării naţionale, rasiale sau religioase poate să se exprime în
crearea conflictelor dintre cetăţeni de diferite naţionalităţi, rase şi confesiuni, îndemnuri publice
care pot fi însoţite de răzbunare fizică şi de ameninţarea cu ea, de insulte, acţiuni ostile etc.
5. Înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale înseamnă atitudinea faţă de o anumită naţiune,
exprimată într-o formă insultătoare, indecentă. Este vorba de o activitate prin care se urmăreşte
lezarea, umilirea onoarei şi demnităţii cetăţenilor în raport cu apartenenţa lor rasială ori
naţională, aprecierea lor într-o situaţie de inferioritate faţă de persoanele ce aparţin altei rase sau
altei naţionalităţi. Aceste acţiuni pot fi săvârşite prin intermediul mijloacelor de comunicare
verbală (orală), actelor, gesturilor, înscrisurilor sau a altor reprezentări grafice etc.
6. Limitarea directă sau indirectă a drepturilor ori stabilirea de avantaje, directe sau
indirecte, cetăţenilor în funcţie de apartenenţa lor naţională, rasială sau religioasă constă în
săvârşirea oricăror acţiuni în vederea limitării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor sau în vederea
stabilirii unor avantaje ale acestora faţă de dispoziţiile constituţionale ale RM şi ale DUDO din
motive şovine, extremiste, cosmopolite care propagă ideile exclusivităţii naţionale şi aţâţă ura şi
duşmănia între popoare, naţiuni sau grupuri rasiale, religioase.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.
Subiectul acţionează conştientizând că prin fapta sa va aduce atingere onoarei şi demnităţii
naţionale, rasiale sau religioase, va pune în pericol securitatea publică a ţării şi doreşte
parvenirea urmărilor proiectate. Pentru calificarea infracţiunii date nu are nici o însemnătate
motivul sau scopul infractorului.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16
ani.
Articolul 347. PROFANAREA SIMBOLURILOR NAŢIONAL-STATALE
(1) Profanarea simbolurilor naţional-statale (drapel, stemă, imn) ale Republicii Moldova
sau ale altui stat
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) de două sau mai multe persoane
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 6 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite de persoana cu funcţie de răspundere
responsabilă pentru respectarea modului de utilizare a simbolurilor naţional-statale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 800 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 4 la 7 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
1. Stema, Drapelul şi Imnul de stat ale RM sau ale altui stat sunt simbolurile statalităţii şi
suveranităţii, de aceea atentarea la ele subminează autoritatea puterii de stat. Conform alin.5
CRM, Drapelul, Stema şi Imnul sunt simbolurile de stat ale RM şi sunt ocrotite de lege.
2. Prin profanare se înţeleg acţiunile exprimate în ruperea, deteriorarea sau distrugerea
Stemei de stat sau a Drapelului de stat, aplicarea pe ele a inscripţiilor injurioase, a desenelor sau
a altor acţiuni similare ori interpretarea vădit falsă a Imnului, batjocura faţă de el (a se vedea HP
JSRM nr.6 din 24.06.1991 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei despre răspunderea pentru profanarea simbolurilor statale şi despre încălcarea
intenţionată a ordinii de folosire a lor, publicată în cartea Culegere de hotărâri explicative,
Chişinău, 2002, pag.351). Acţiunea se consideră consumată din momentul săvârşirii unei acţiuni
care formează latura ei obiectivă.
3. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă. În cazul în care acţiunile
corespunzătoare sunt săvârşite, din imprudenţă, de o persoană indusă în eroare privind legalitatea
acţiunilor, responsabilitatea penală se exclude.
4. Subiect al infracţiunii date poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta
de 16 ani.
5. În calitate de circumstanţe agravante ale laturii obiective, alin.2 al prezentului articol
prevede aceleaşi acţiuni săvârşite: a) repetat; b) de două sau mai multe persoane.
Tălmăcirile acestor agravante au fost date în comentariul de la art.341.
6. Alin.3 prevede în calitate de circumstanţă agravantă aceleaşi acţiuni prevăzute la alin.1
sau 2, săvârşite de un subiect special - persoana cu funcţii de răspundere, responsabilă pentru
respectarea modului de utilizare a simbolurilor naţional-statale.
Astfel de persoane, de obicei, sunt în cadrul organelor de administrare publică locală şi
centrală, în ministere şi departamente.
Articolul 348. ÎMPIEDICAREA ACTIVITĂŢII LEGALE A PERSOANEI CU
FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE
Împiedicarea activităţii legale a persoanei cu funcţie de răspundere, adică neadmiterea
efectuării controalelor, neprezentarea documentelor corespunzătoare sau neexecutarea
prescripţiilor şi a altor cerinţe legale, dacă aceste acţiuni au cauzat daune în proporţii
considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor
fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 150 la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la un an.
1. Pericolul sporit al acestei infracţiuni constă în faptul că acţiunile prevăzute în dispoziţia
art.348 CP împiedică activitatea legală a persoanei cu funcţii de răspundere şi pricinuieşte daune
considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor
fizice sau juridice.
2. Obiectul nemijlocit al infracţiunii comentate este activitatea normală, legală a persoanei
cu funcţii de răspundere. Astfel de persoane sunt conducătorii şi lucrătorii numiţi în modul
stabilit în funcţiile de control şi supraveghere din organele superioare de stat ale puterii locale,
executivului (de control şi financiare), organelor judecătoreşti, precum şi ale administraţiei
publice locale.
3. Latura obiectivă se caracterizează prin acţiuni active sau pasive de împiedicare a
activităţii legale a persoanei cu funcţii de răspundere din organele statale. Aceasta se poate
exprima în neadmiterea efectuării controalelor respective a ministerelor, departamentelor,
întreprinderilor, organizaţiilor, societăţilor, firmelor, întreprinderilor particulare şi a altor unităţi
economice etc., prin neadmiterea accesului pe teritoriul agentului economic respectiv,
neprezentarea documentelor corespunzătoare sub orice pretext, neexecutarea prescripţiilor şi a
altor cerinţe legale ale persoanelor cu funcţii de răspundere, dacă aceste acţiuni au cauzat daune
în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice.
Prin această infracţiune pot fi aduse daune considerabile nu numai materiale, dar şi morale,
valoarea cărora nu poate fi exprimată în unităţi convenţionale.
4. Conţinutul infracţiunii date se consideră formal şi consumat din momentul împiedicării
activităţii legale a persoanei cu funcţii de răspundere şi al cauzării de daune intereselor publice
sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.
5. Conform laturii subiective, fapta săvârşită se caracterizează prin intenţie directă:
subiectul îşi dă seama că împiedică activitatea legală a persoanei cu funcţii de răspundere, având
ca scop zădărnicirea exercitării de către aceasta a atribuţiilor sale de serviciu sau neexecutarea
prescripţiilor şi a altor cerinţe legale ale persoanei cu funcţii de răspundere. Survenirea daunei în
cazul dat poate să nu fie cuprinsă de scopul infractorului, însă daunele apar indiferent de
acţiunile vinovatului.
6. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, care a atins vârsta de 16 ani,
responsabilă de activitatea ministerului, departamentului, întreprinderii, indiferent de forma de
proprietate, a organizaţiei, firmei, unităţii economice, organizaţionale etc.
Articolul 349. AMENINŢAREA SAU VIOLENŢA SĂVÂRŞITĂ ASUPRA UNEI
PERSOANE CU FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE SAU A UNEI PERSOANE CARE ÎŞI
ÎNDEPLINEŞTE DATORIA OBŞTEASCĂ
(1) Ameninţarea cu moartea fie cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie cu
nimicirea bunurilor ce aparţin colaboratorului poliţiei, altei persoane cu funcţie de
răspundere, rudelor lor apropiate, în scopul sistării activităţii lor de serviciu sau obşteşti ori
schimbării caracterului ei în interesul celui care ameninţă sau al altei persoane, precum şi
aceeaşi ameninţare a unei persoane sau a rudelor ei apropiate în legătură cu participarea ei
la prevenirea ori curmarea unei infracţiuni sau a unei fapte antisociale,
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 300 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii de până la 180 de ore, sau cu închisoare de până
la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni însoţite de:
a) aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanelor menţionate la
alin.(1);
 b) distrugerea bunurilor prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor
persoane;
c) daune materiale în proporţii mari;
d) alte urmări grave
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani.
1. Prezentul articol include diferite categorii de comportare infracţională, în legătură cu
care fapt legislatorul, în calitate de criteriu de delimitare, evidenţiază conţinutul activităţii
persoanelor în adresa cărora este îndreptat pericolul sau acţiunile forţate. Cel de al doilea criteriu
este gradul constrângerii persoanei deosebite, abilitate cu putere, sau a persoanei care îşi
îndeplineşte datoria obştească.
2. Infracţiunea dată este îndreptată spre cauzarea de prejudicii pentru două obiecte
nemijlocite: activitatea normală a persoanelor cu funcţii de răspundere şi viaţa, sănătatea sau
bunurile victimelor, enumerate în articol.
Legislatorul numeşte în calitate de victime următoarele persoane: colaboratorul de poliţie,
persoanele şi rudele lor apropiate (legea nu dezvăluie lista concretă a unor atare persoane).
3. Latura obiectivă constă în ameninţarea cu moartea, vătămarea sănătăţii, distrugerea sau
deteriorarea bunurilor persoanelor menţionate în legătură cu exercitarea funcţiilor de serviciu sau
obşteşti. Pentru tragere la răspundere este suficient ca inculpatul să fi săvârşit una dintre acţiunile
enumerate.
4. Ameninţarea înseamnă influenţa psihică asupra persoanei, care exprimă intenţia de a
acuza prejudicii intereselor protejate. Ameninţarea trebuie să fie reală şi autentică, adică să existe
în lumea obiectivă, dar nu în imaginaţia victimei. În acest caz, se ţine cont de ideea subiectivă a
victimei despre ameninţarea reală.
5. Componenţa de infracţiune menţionată este formală; infracţiunea se consideră consumată
începând cu pronunţarea sau cu altă formă de exprimare a ameninţării îndreptate împotriva
colaboratorului poliţiei, altei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească.
6. Infracţiunea menţionată, conform laturii subiective, este săvârşită doar în formă de
intenţie directă. Vinovatul este conştient de faptul că ameninţă cu moartea, cu vătămarea
sănătăţii, cu distrugerea şi deteriorarea bunurilor ce aparţin colaboratorului poliţiei sau altei
persoane cu funcţii de răspundere, rudelor lor apropiate şi doreşte aceasta.
7. O condiţie obligatorie este săvârşirea acţiunilor indicate în scopul sistării activităţii lor de
serviciu sau obşteşti ori al schimbării caracterului ei în interesul celui care ameninţă sau al altei
persoane, precum şi aceeaşi ameninţare a unei persoane sau a rudelor ei apropiate în legătură cu
participarea ei la prevenirea ori curmarea unei infracţiuni sau a unei fapte antisociale.
8. În alin.2 se prevede responsabilitatea penală sporită pentru fapte analoage, care sunt
însoţite de: a) aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanelor menţionate la
al.1; b) distrugerea bunurilor prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor
persoane; c) daune materiale în proporţii mari; d) alte urmări grave.
9. Referitor la aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanelor
menţionate în prezentul articol a se vedea comentariile de la art.art.145 al.3 lit.k), 165 alin.2
lit.b), 166 alin.2 lit.e), 280 alin.2 lit.f) etc.
10. Distrugerea bunurilor ce aparţin persoanelor enumerate în alin.1 al prezentului articol
prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane înseamnă incendierea,
explozia acestora, deteriorarea lor completă în momentul în care ele erau utilizate de cineva.
11. Despre daune materiale în proporţii mari a se vedea comentariile de la art.196 alin.3
lit.b) 197 alin.1.
12. Alte urmări grave în aceste cazuri pot parveni în urma acţiunilor indicate în prezentul
articol şi trebuie apreciate după caz, conform circumstanţelor concrete. Însă aceste urmări grave
pot prejudicia numai persoanele fizice. Prejudiciul poate fi material sau moral.
13. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani.
Articolul 350. ATENTAREA LA VIAŢA COLABORATORULUI POLIŢIEI
 (1) Atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei, a altui lucrător din organele afacerilor
interne sau a unei persoane în exerciţiul funcţiunii sau al datoriei obşteşti de menţinere a
ordinii publice şi de combatere a criminalităţii, atentat ce a cauzat victimei o vătămare uşoară
sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 20 de ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii
se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
[Art.350 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Atentatul la viaţa colaboratorului poliţiei, a altui lucrător din organele afacerilor interne
sau a unei persoane în exerciţiul funcţiunii sau al datoriei obşteşti de menţinere a ordinii publice
şi de combatere a criminalităţii este una dintre infracţiunile cu pericol sporit.
2. Obiect al acestei infracţiuni este activitatea normală a organelor de drept şi nemijlocit
viaţa colaboratorului de poliţie şi a altor persoane indicate în articolul dat.
3. Prin atentat la viaţa colaboratorului poliţiei, a altui lucrător din organele afacerilor
interne sau a unei persoane în exerciţiul funcţiunii sau al datoriei obşteşti de menţinere a ordinii
publice şi de combatere a criminalităţii se înţelege atât omorul persoanelor menţionate, cât şi
tentativa de omor asupra lor, atentat ce a cauzat victimei o vătămare uşoară sau medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii. Deoarece unul dintre obiectele acestei infracţiuni este viaţa
omului menţionat, vătămarea sănătăţii acestuia nu trebuie calificată suplimentar pe alt articol.
Fapta se consideră consumată în momentul tentativei de omor a colaboratorului poliţiei, a
altui lucrător din organele de drept sau a persoanelor care se aflau la datoria obştească.
4. La colaboratorii poliţiei, alţi lucrători din organele afacerilor interne sau unele persoane
în exerciţiul funcţiunii sau al datoriei obşteşti de menţinere a ordinii publice şi de combatere a
criminalităţii se referă persoanele abilitate legal a apăra viaţa, sănătatea, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, patrimoniul lor, interesele societăţii şi statului de tentativele delictuoase şi de altă
natură, precum şi abilitate cu dreptul de a aplica măsuri de constrângere.
5. Conform laturii subiective, fapta presupune o intenţie directă: subiectul îşi dă seama că
atentează la viaţa colaboratorului poliţiei, a altui lucrător din organele afacerilor interne sau a
unei persoane în exerciţiul funcţiunii sau al datoriei obşteşti de menţinere a ordinii publice şi de
combatere a criminalităţii şi doreşte să săvârşească acţiunile corespunzătoare. Semnele
obligatorii ale componenţei subiective a infracţiunii examinate pot fi motivul sau scopul.
Scopul atentatului constă în împiedicarea colaboratorului poliţiei, a altui lucrător din
organele afacerilor interne sau a altei persoane care exercită atribuţiile de apărare a ordinii
publice şi de combatere a criminalităţii. Acest scop poate fi atins de către vinovat în timpul
exercitării nemijlocite de către aceste persoane a atribuţiilor menţionate.
Drept motiv al faptei săvârşite se consideră răzbunarea pe colaboratorul poliţiei, pe alte
persoane enumerate pentru activitatea menţionată, efectuată legal de către aceştia.
Pentru conţinutul faptei săvârşite din motive de răzbunare nu are importanţă dacă
colaboratorul poliţiei sau alte persoane numite se aflau în exerciţiul funcţiei la moment.
Răzbunarea este posibilă şi în legătură cu activitatea lor de serviciu privind apărarea ordinii
publice, pe care au desfăşurat-o în trecut.
În cazul în care atentatul la viaţa acestor persoane a avut alte motive şi scopuri, de exemplu
- ostilitatea personală, responsabilitatea survine conform regulilor privind calificarea
infracţiunilor contra personalităţii.
La fel este calificată fapta inculpatului în cazul în care tentativa a fost săvârşită cu scopul
împiedicării activităţii lor ilicite sau din cauza răzbunării pentru o atare activitate.
În cazul în care omorul unui colaborator de poliţie, al unui colaborator al organelor
afacerilor interne, al altor persoane în exerciţiul funcţiunii a fost săvârşit în legătură cu
exercitarea de către funcţionarii menţionaţi a activităţii de serviciu sau obşteşti, care nu ţine de
apărarea ordinii publice sau de combaterea criminalităţii, fapta săvârşită este calificată conform
lit.d) alin.2 art.145 CP.
 6. Subiect al infracţiunii examinate poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 14 ani.
7. Alin.2 al prezentului articol prevede o circumstanţă agravantă pentru acţiunile săvârşite,
dacă ele au provocat vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
8. Referitor la vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei a se vedea
comentariile de la art.art.156, 157 CP.
Articolul 351. UZURPAREA DE CALITĂŢI OFICIALE
(1) Uzurparea de calităţi oficiale, însoţită de săvârşirea pe această bază a altei
infracţiuni,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 600 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 5
ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită de două sau mai multe persoane
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 700 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 3 la 7 ani.
1. Conform art.39 CRM, cetăţenii RM au dreptul de a participa la administrarea treburilor
publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor.
Oricărui cetăţean i se asigură, potrivit legii, accesul la o funcţie publică. Orice alt mod de
ocupare a funcţiei oficiale este considerat nelegitim, inclusiv uzurparea acesteia.
2. Infracţiunea examinată atentează la interesele serviciului de stat şi ale serviciului în
autorităţile de autoadministrare publică locală, discreditează activitatea lor şi subminează
autoritatea în ochii populaţiei. Ea, de asemenea, încalcă grav drepturile şi interesele legitime ale
cetăţenilor şi organizaţiilor, în aceasta manifestându-se pericolul ei social.
3. Latura obiectivă a componenţei de infracţiune formează o totalitate a două caracteristici
interdependente, expuse în dispoziţia articolului comentat.
4. Uzurparea de calităţi oficiale constă în faptul că vinovatul, încălcând ordinea stabilită sau
neavând atribuţii speciale legalizate în modul cuvenit, îşi atribuie drepturile şi obligaţiunile
privind exercitarea funcţiei reprezentantului puterii ori privind îndeplinirea funcţiilor de
dispoziţie şi organizare, de administrare şi gospodărire în organele corespunzătoare.
5. Acţiunile persoanei în acest caz pot fi cele mai diverse, dar conform sensului legii ele
sunt însoţite de săvârşirea pe această bază a altei infracţiuni, poartă un caracter periculos,
deoarece atrag după sine comiterea încă a unei fapte prejudiciabile.
6. Pentru componenţa infracţiunii examinate nu are importanţă dacă cetăţenii sau
reprezentanţii organizaţiilor, care s-au aflat în raporturi cu vinovatul, au fost informaţi despre
aceea că el şi-a atribuit împuternicirile persoanei oficiale sau ei l-au perceput anume în felul
acesta.
7. Fapta prevăzută de prezentul articol este o infracţiune intenţionată: vinovatul îşi dă
seama că îşi atribuie şi exercită benevol şi nelegitim atribuţiile persoanei oficiale, prevede
posibilitatea sau inevitabilitatea cauzării consecinţelor social-periculoase şi le doreşte sau le
admite conştient.
8. Subiect al uzurpării de calităţi oficiale poate fi orice persoană fizică ce a atins vârsta de
16 ani.
9. Alin.2 al articolului comentat prevede în calitate de circumstanţă agravantă aceeaşi
acţiune (alin.1) săvârşită de două sau mai multe persoane. Referitor la aceasta a se vedea
comentariile de la art.41, art.333 alin.2, art.341 alin.2, art.347 alin.2 etc.
Articolul 352. SAMAVOLNICIA
(1) Samavolnicia, adică exercitarea unui drept legitim sau presupus în mod arbitrar şi
prin încălcarea ordinii stabilite, dacă s-au cauzat daune în proporţii mari intereselor publice
sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3
ani.
 (2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită repetat;
b) săvârşită de două sau mai multe persoane;
c) însoţită de ameninţare cu moartea ori cu vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii;
d) însoţită de aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate;
e) însoţită de nimicirea bunurilor
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
b) însoţite de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătate;
c) săvârşite cu aplicarea armei;
d) soldate cu daune în proporţii deosebit de mari;
e) soldate cu alte urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 12 ani.
1. Gradul prejudiciabil al samavolniciei constă în încălcarea modului stabilit de realizare de
către cetăţeni a drepturilor lor.
2. Samavolnicia nu poate fi săvârşită pasiv (de exemplu, nu constituie samavolnicie
executarea hotărârilor judecătoreşti). Ea este o acţiune, adică presupune executarea unui drept
legitim sau presupus în mod arbitrar.
3. În calitate de acţiuni samavolnice sunt examinate doar acţiuni care, în primul rând, se
săvârşesc în pofida modului stabilit de actele normative, în al doilea rând, a căror legalitate este
discutabilă şi, în al treilea rând, a căror săvârşire a cauzat daune în proporţii mari intereselor
publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. Astfel,
debitorul este obligat să repare prejudiciile cauzate creditorului din cauza neexecutării sau
executării inadecvate a obligaţiunilor. Se ştie că toate prejudiciile se repară în baza hotărârii
judecătoreşti şi creditorul este obligat să dovedească faptul încălcării obligaţiunilor şi legătura
cauzală dintre acesta şi prejudiciile apărute din cauza activităţii lui inadecvate. Dacă faptul
prejudiciilor cauzate se contestă şi creditorul, evitând organele judiciare, îşi restabileşte
independent drepturile sale prin intermediul ridicării samavolnice a obiectelor de valoare în
contul stingerii pagubelor, poate să apară problema calificării acţiunilor lui conform art.352 din
CP. În cazul în care astfel de acţiuni au fost săvârşite în calitate şi conform regulilor de legitimă
apărare (art.36 CP), acestea nu se consideră infracţiuni.
4. Daune în proporţii mari, ca particularitate (condiţie) obligatorie a samavolniciei, se
consideră cele cauzate doar intereselor legale ale cetăţenilor sau organizaţiilor. Chestiunea
privind importanţa daunei este soluţionată în fiecare caz concret, ţinându-se cont de dimensiunile
prejudiciului cauzat şi de însemnătatea drepturilor şi intereselor încălcate. Astfel, privarea
cetăţeanului de posibilitatea de a se folosi de spaţiul locativ, ridicarea obiectelor de valoare, în
urma cărui fapt cetăţeanul este privat de mijloace de existenţă, constituie daună în proporţii mari
(a se vedea comentariul de la art.126 CP).
5. În calitate de circumstanţe agravante ale laturii obiective a infracţiunii date în alin.2 sunt
numite aceleaşi acţiuni: a) săvârşite repetat; b) săvârşite de două sau mai multe persoane; c)
însoţite de ameninţare cu moartea ori cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii; d)
însoţite de aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă sau sănătate; e) însoţite de nimicirea
bunurilor.
6. Referitor la săvârşirea repetată a samavolniciei a se vedea comentariul la art.31 CP.
7. Săvârşirea acestei infracţiuni de două sau mai multe persoane se încadrează în teoria
participaţiei (a se vedea comentariul la art.41 CP).
8. Samavolnicia însoţită de ameninţarea cu moartea ori cu vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii, de aplicarea violenţei nepericuloase pentru viaţă şi sănătate, precum şi de
nimicirea bunurilor, de asemenea prezintă un pericol social sporit. În astfel de cazuri se impune
concluzia că prin aplicarea acestor acţiuni s-au cauzat prejudicii concrete victimei (morale,
fizice, materiale etc.).
9. Ameninţarea cu moartea ori cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii trebuie să
fie reală. Forma în care subiectul aplică ameninţarea este indiferentă pentru calificarea
infracţiunii: aceasta poate fi demonstrarea armei, orice acţiuni concludente sau influenţa verbală,
capabile să acorde ajutor eficient subiectului în realizarea scopului etc.
10. Dat fiind faptul că vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, aplicarea violenţei
nepericuloase sau periculoase pentru viaţă şi sănătate sunt prejudicii aduse victimei de orice grad
de gravitate, aceste noţiuni, folosite de legislator la constituirea art.352 CP, sunt desfăşurate şi
trebuie aplicate reieşind din reglementările şi comentariile la capitolul II al prezentului cod
(infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei).
11. Totodată, noţiunea aplicarea violenţei diferă de noţiunea cauzare de prejudicii sănătăţii
prin aceea că semnifică diverse momente de procedură ale acţiunilor. Dacă aplicarea violenţei nu
presupune în general cauzarea unui prejudiciu concret, constituind doar începutul influenţei
fizice, cauzarea de prejudicii sănătăţii presupune survenirea unor consecinţe concrete.
12. Prin nimicirea bunurilor se înţelege aducerea acestora la o stare inutilizabilă, când
restabilirea lor este imposibilă sau iraţională din punct de vedere economic.
13. Alin.3 al prezentului articol stipulează în calitate de circumstanţe agravante ale
samavolniciei acţiunile prevăzute la alin.1 sau 2: a) săvârşite de un grup criminal organizat sau
de o organizaţie criminală; b) însoţite de aplicarea violenţei periculoase pentru viaţă sau sănătate;
c) săvârşite cu aplicarea armei; d) soldate cu daune în proporţii deosebit de mari; e) soldate cu
alte urmări grave.
14. Săvârşirea acţiunilor enumerate de către un grup criminal organizat sau de către o
organizaţie criminală prezintă un grad deosebit de periculozitate rezultat din esenţa şi scopurile
acestor acţiuni (a se vedea comentariul la art.46, 47 CP).
15. Aplicarea armei în acţiunile de samavolnicie presupune folosirea ei pentru a inspira
cuiva frică, a speria victima, precum şi la ameninţarea cu moartea ori la vătămarea integrităţii
corporale a victimei.
În calitate de arme pot fi cele de foc sau cele albe. Important este ca acestea să fie reale, şi
nu în formă de jucării, machete. Principalul e că ele au fost aplicate real la înspăimântarea
victimei şi la vătămarea integrităţii lui corporale (s-au efectuat împuşcături, au fost pricinuite
anumite leziuni corporale etc.).
16. Parvenirea în urma acţiunilor samavolnice a daunelor în proporţii deosebit de mari
presupune prejudicierea victimei în sumă de mai mult de 1500 unităţi convenţionale.
17. Alte urmări grave în aceste situaţii pot parveni şi trebuie apreciate după caz, pornind de
la circumstanţele concrete. Aceste urmări grave pot prejudicia atât persoanele fizice, cât şi cele
juridice. Prejudiciul pentru persoanele fizice poate fi material sau moral, pentru cele juridice -
numai material.
18. Infracţiunea dată se consideră consumată în momentul săvârşirii acţiunilor respective şi
al survenirii consecinţelor sub forma de daune în proporţii mari.
19. Conform laturii subiective, fapta presupusă de samavolnicie poate să fie săvârşită atât
cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă. În ultimul caz subiectul are o atitudine indiferentă
faţă de posibilele daune pricinuite prin fapta sa.
20. Subiect al infracţiunii examinate este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani. În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană cu funcţii de răspundere, cu folosirea
situaţiei de serviciu, acţiunile ei pot fi calificate drept depăşire a atribuţiilor de serviciu.
21. Dacă subiectul, în scopul exercitării dreptului contestat, apelează, pe lângă lege, la
ajutorul altor persoane (angajează persoane terţe, cu ajutorul cărora restituie datoria), aceste
acţiuni formează samavolnicia. Însă dacă în procesul samavolniciei a fost săvârşită o altă
infracţiune, de exemplu - cauzarea de leziuni corporale, faptele sunt calificate ca pluralitate de
infracţiuni.
 Articolul 353. ESCHIVAREA DE LA SERVICIUL MILITAR ÎN TERMEN, DE LA
PREGĂTIREA MILITARĂ OBLIGATORIE SAU DE LA CONCENTRĂRILE
REZERVIŞTILOR
(1) Eschivarea de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau
de la concentrările rezerviştilor
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) repetat;
b) prin automutilare;
c) prin simularea unei boli;
d) prin falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 5 ani.
1. CRM (art.57) proclamă că apărarea Patriei este un drept şi o datorie sfântă a fiecărui
cetăţean. Serviciul militar este o datorie specială a serviciului public ce rezidă în îndeplinirea de
către cetăţeni a datoriei constituţionale privind pregătirea pentru apărarea Patriei exclusiv în
cadrul Forţelor Armate ale RM (a se vedea art.4 al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor
pentru apărarea Patriei nr.1245-XV din 18.07.2002 în MO nr.137-138/1054 din 10.10.2002).
2. Obiectul infracţiunii prevăzut de art.353 al CP îl constituie relaţiile sociale ce ţin de
ordinea stabilită de încorporare în serviciul militar al RM.
3. Dispoziţia art.353 CP stabileşte răspunderea a două categorii de persoane: recruţii şi
rezerviştii. Conform art.7 al legii menţionate, cetăţenii luaţi la evidenţă militară până la
încorporarea lor în serviciul militar ori în cel civil sau până la trecerea lor în rezervă se numesc
recruţi, iar cetăţenii trecuţi în rezervă se numesc rezervişti. Bărbaţii, cetăţeni ai RM, care au
împlinit vârsta de 18 ani, sunt încorporaţi în serviciul militar în termen (art.28 al legii enunţate).
4. Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin eschivarea recrutului de la serviciul militar
în termen şi a rezervistului - de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările
rezerviştilor. Eschivarea constituie neprezentarea recrutului sau a rezervistului la data, ora şi
locul menţionat în ordinul de chemare, fără vreun motiv întemeiat. Motiv întemeiat, conform
art.45 al legii menţionate sunt: starea gravă a sănătăţii recrutului (rezervistului), confirmată prin
certificatul medical; decesul unui membru al familiei lui, confirmat prin certificat de deces;
evenimentele de forţă majoră, confirmate prin actele doveditoare, transmiterea întârziată a
înştiinţării despre prezentarea la punctul de încorporare (concentrare) etc.
5. Componenţa de infracţiune (alin.1 art.353) este formală cu excepţia faptei săvârşite prin
automutilare şi se caracterizează prin inacţiunea (acţiunea) persoanei. Infracţiunea se consideră
consumată din momentul în care vinovatul nu s-a prezentat la locul şi la timpul indicat în ordinul
de chemare.
6. Alin.2 art.353 prevede răspunderea pentru formele calificative ale eschivării de la
serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările
rezerviştilor.
7. Înţelesul noţiunii de repetare (lit.a) alin.2) a fost explicat în comentariul art.31 CP.
8. Prin automutilare (lit.b) se înţelege cauzarea intenţionată de către vinovat a unui
prejudiciu sănătăţii proprii prin vătămarea organelor, ţesuturilor corpului, funcţionării normale a
acestora, folosind în acest scop arme de foc sau arme albe sau alte obiecte, precum şi
medicamente cu conţinut chimic sau biologic.
9. Simularea unei boli (lit.c) înseamnă declararea falsă a unei maladii (boala psihică,
asurzire, vederea slabă) sau a altor neajunsuri fizice, ori indicarea unor simptoame exagerate
referitoare la îmbolnăvirile reale ale persoanei, cu scopul de a se eschiva de la serviciul militar.
10. Prin falsificarea documentelor (lit.d) se înţelege întocmirea unor documente false sau
introducerea anumitor date false în documente originale, ce denaturează conţinutul lor, de
exemplu - informaţia falsă despre moartea sau îmbolnăvirea gravă a rudelor apropiate,
corectările care schimbă vârsta, timpul îmbolnăvirii sau alte date, cu scopul eliberării temporare
sau permanente de la serviciul militar.
 11. Prin altă înşelăciune se înţeleg alte mijloace (comunicări orale sau scrise), care induc în
eroare organele competente ce hotărăsc problema eliberării persoanei de serviciul militar.
Înşelăciunea se poate manifesta şi prin tăinuirea intenţionată a datelor despre care persoana era
obligată să comunice, de exemplu - tăinuirea încheierii tratamentului medical, dispariţia altor
impedimente pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu etc.
12. Rezerviştii pot fi chemaţi pentru instrucţie la concentrări militare la data şi pe durata
stabilită prin hotărâre de Guvern în temeiul Legii cu privire la rezerva Forţelor Armate (art.36).
13. Încorporarea rezerviştilor la mobilizare se efectuează de către autorităţile administraţiei
publice locale, în comun cu centrele militare, conform Planului de completare a Forţelor Armate
aprobat de către ministrul apărării (art.37 al Legii cu privire la rezerva Forţelor Armate).
14. Infracţiunea prevăzută de alin.2 art.353 CP se consideră consumată din momentul în
care vinovatul, minţind, a obţinut eliberarea temporară sau permanentă de serviciul militar.
15. Latura subiectivă se realizează cu intenţie directă. Motivul şi scopul eschivării pot fi
diferite şi nu prezintă importanţă la calificarea infracţiunii.
16. Subiectul infracţiunii poate fi persoana care a atins vârsta necesară pentru a fi chemată
la serviciul militar în termen, la pregătirea militară obligatorie sau la concentrările de rezervă.
Articolul 354. ESCHIVAREA DE LA MOBILIZARE
(1) Eschivarea de la mobilizare în rândurile Forţelor Armate
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită pe timp de război
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
1. Mobilizarea constă în chemarea în rândurile Forţelor Armate ale RM a cetăţenilor
capabili de luptă, în contextul începutelor sau presupuselor acţiuni militare.
2. Conform art.66 CRM, mobilizarea parţială sau totală este declarată de Parlamentul RM.
3. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce ţin de ordinea de completare a
Forţelor Armate ale RM în condiţiile mobilizării.
4. Latura obiectivă a infracţiunii o constituie neprezentarea supusului militar la mobilizare
la locul şi în termenul indicat, conform avizului de mobilizare. Eschivarea poate fi legată prin
diferite acţiuni înşelătoare îndreptate spre evitarea mobilizării: falsificarea documentelor,
simularea unei boli, cauzarea vătămărilor corporale etc.
5. Alin.2 art.354 CP agravează răspunderea pentru acţiunile prevăzute de alin.1 art.354 CP,
săvârşite pe timp de război. În conformitate cu art.127 CP, prin timp de război se înţelege
intervalul de la data declarării mobilizării sau a începerii operaţiunilor de război până la data
trecerii armate în stare de pace.
6. Infracţiunea se consideră consumată din momentul neprezentării la timpul stabilit în
punctul indicat pentru militari sau din momentul eschivării de fapt de la mobilizare, fără motive
întemeiate.
7. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă.
8. Subiect al infracţiunii poate fi supusul militar sau rezervistul.
Articolul 355. ESCHIVAREA SAU REFUZUL DE A ÎNDEPLINI OBLIGAŢIILE
SERVICIULUI DE ALTERNATIVĂ
(1) Eschivarea sau refuzul persoanei care îndeplineşte serviciul de alternativă de a
executa obligaţiile ce îi revin în cadrul acestui serviciu
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 100 la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii pe un termen de 200 de ore.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) repetat;
b) prin automutilare;
c) prin simularea unei boli;
d) prin falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune;
e) pe timp de război
 se pedepsesc cu amendă în mărime de la 400 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu arest
de până la 6 luni.
1. Art.355 CP stabileşte răspunderea penală pentru eschivarea sau refuzul de a îndeplini
obligaţiunile serviciului de alternativă de către persoanele eliberate de serviciul militar.
2. Ordinea de eliberare de la serviciul militar şi încadrarea în serviciul de alternativă, locul,
termenele şi condiţiile în care au loc aceste măsuri sunt reglementate de Legea cu privire la
serviciul de alternativă nr.663-XIV din 09.07.91. Art.4 al legii stipulează că serviciul de
alternativă este serviciu de stat, are caracter civil şi social util, e satisfăcut de cetăţenii care au
refuzat să intre în serviciu militar în termen (pregătire militară obligatorie) din convingeri
religioase sau pacifiste. Serviciul de alternativă este organizat, efectuat şi controlat de autorităţile
publice.
3. În serviciul de alternativă se încorporează cetăţeni ai RM de sex masculin în vârstă de la
18 până la 27 ani, înscrişi la evidenţa militară ca recruţi şi scutiţi de satisfacerea serviciului
militar în modul stabilit de legea menţionată.
4. Organul suprem de conducere al serviciului de alternativă este Comisia Republicană de
Recrutare, iar organul suprem executiv - Direcţia Serviciului de Alternativă.
5. În baza hotărârii privind încorporarea cetăţeanului în serviciul de alternativă,
împuternicitul cu acest serviciu în raion (oraş) eliberează persoanei un titlu normativ în care se
indică timpul sosirii şi locul de satisfacere a serviciului de alternativă. În baza înscrierii din titlul
normativ, administraţia întreprinderii, instituţiei, organizaţiei încheie cu cetăţeanul un contract de
muncă pe termenul stabilit. Refuzul de încadrare în muncă nu se admite.
6. Cetăţeanul încorporat în serviciul de alternativă este obligat să se prezinte la timp la locul
de serviciu indicat în titlul nominativ.
7. Obiectul infracţiunii este constituit din relaţiile sociale ce ţin de ordinea efectuării
serviciului de alternativă.
8. Latura obiectivă se realizează prin eschivare sau refuz de a îndeplini obligaţiunile ce-i
revin în cadrul serviciului de alternativă, din motive neîntemeiate; adică, componenţa de
infracţiune este formală, cu excepţia acţiunilor prevăzute de lit.b) alin.2 art.355.
9. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă.
10. Subiectul infracţiunii este unul special - cetăţeanul RM, de sex masculin, care, conform
vârstei, este apt pentru serviciul de alternativă.
11. Toate agravantele stipulate în alin.2 al infracţiunii nominalizate sunt similare cu cele
comentate în alin.2 art.353 CP.
Articolul 356. ESCHIVAREA PE TIMP DE RĂZBOI DE LA ÎNDEPLINIREA
PRESTAŢIILOR
Eschivarea pe timp de război de la mobilizarea la muncă sau de la îndeplinirea altor
prestaţii
se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
1. În condiţiile stării de război, pentru întărirea capacităţii de apărare a RM pot fi iniţiate
anumite măsuri necesare pentru realizarea lucrărilor ce ţin de apărare.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce ţin de ordinea de asigurare tehnico-
materială a Forţelor Armate ale RM pe timp de război, care este stabilită prin actele normative
ale organelor competente de stat.
3. Latura obiectivă se caracterizează prin eschivarea de la mobilizarea la muncă sau la
îndeplinirea lucrărilor de apărare (la întreprinderi, construcţii), care se exprimă prin faptul că
cetăţeanul sau nu se prezintă la locul şi timpul indicat fără vreun motiv întemeiat, sau se
eschivează prin mijloace ilegale de la mobilizare.
4. În afară de mobilizarea la muncă, art.356 CP nu enumără lista prestaţiilor a căror
neîndeplinire atrage răspunderea penală conform acestui articol. Prestaţiile introduse pe timp de
război pot fi legate de repartizarea unor anumite obligaţiuni tuturor sau numai unor categorii
aparte de cetăţeni (de exemplu: oferirea unei locuinţe pentru militari, a mijloacelor de transport,
a subsolurilor, a altor bunuri cu caracter personal sau cu drept de proprietate).
 5. Infracţiunea se consideră consumată din momentul eschivării vinovatului de la
mobilizarea la muncă sau de la îndeplinirea prestaţiilor.
6. Infracţiunea analizată se caracterizează prin intenţie directă.
7. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a împlinit vârsta de 16 ani.
Articolul 357. ORGANIZAREA SAU CONDUCEREA UNEI GREVE ILEGALE,
PRECUM ŞI ÎMPIEDICAREA ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII, INSTITUŢIEI ORI
ORGANIZAŢIEI ÎN CONDIŢIILE STĂRII DE URGENŢĂ
(1) Organizarea sau conducerea unei greve ilegale, precum şi împiedicarea activităţii
întreprinderii, instituţiei ori organizaţiei în condiţiile stării de urgenţă,
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 3
ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite în perioada formelor speciale de administrare
se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.
1. În articolul comentat este vorba despre infracţiunile a căror săvârşire are loc în situaţia
(condiţiile) stării de urgenţă. Această situaţie este reglementată în Legea cu privire la regimul
juridic al stării excepţionale şi la formele speciale de guvernare în RM nr.290 din 01.10.90 (a se
vedea Veştile nr.10/244, 1990).
2. Conform art.1 al legii numite, starea excepţională constituie o măsură provizorie,
decretată de organele supreme de stat în interesul asigurării securităţii cetăţenilor RM, legalităţii
şi ordinii de drept în caz de calamităţi naturale, accidente mari şi catastrofe, epidemii, epizootii,
dezordini de masă şi în alte circumstanţe excepţionale. La decretarea stării excepţionale sunt
indicate motivele adoptării unei atare hotărâri, termenul şi limitele teritoriale ale acţiunii ei.
3. În condiţiile stării excepţionale organele puterii de stat şi ale administraţiei de stat pot
aplica - în funcţie de circumstanţele concrete - următoarele măsuri: să întărească paza ordinii
publice şi a obiectivelor ce asigură activitatea vitală a populaţiei şi a economiei naţionale, să
interzică grevele, adunările, mitingurile, procesiunile de stradă, demonstraţiile, să stabilească un
regim special de lucru pentru întreprinderi, instituţii şi organizaţii şi alte măsuri enumerate în
art.3 al acestei legi.
4. Obiectul infracţiunii date îl constituie securitatea publică.
5. Latura obiectivă se exprimă prin săvârşirea următoarelor acţiuni: a) organizarea grevei
ilegale; b) conducerea ei; c) împiedicarea activităţii întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei în
condiţiile stării de urgenţă. Infracţiunea are caracter formal. Ea se consideră consumată din
momentul săvârşirii acţiunilor indicate.
6. Organizarea grevei ilegale se poate exprima în planificarea acţiunilor unui grup de
oameni, îndreptate spre întreruperea organizată, în masă a muncii, cu scopul satisfacerii unor
cerinţe cu caracter politic sau economic.
7. Conducerea grevei este activitatea uneia sau a câtorva persoane care se află în frunte şi
coordonează acţiunile grevei interzise.
8. Legea prevede că activitatea persoanelor implicate în organizarea şi desfăşurarea
grevelor ilegale în situaţia stării de urgenţă este pasibilă de vinovăţie în cazul în care ele
împiedică activitatea normală, ritmică a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, stopează
sau încetează pe o anumită perioadă funcţionarea lor.
9. Latura subiectivă a infracţiunii se realizează prin intenţie directă.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, inclusiv cea cu funcţii
de răspundere care a împlinit vârsta de 16 ani şi a realizat acţiunile prevăzute în dispoziţia legii
în condiţiile stării de urgenţă.
11. Prevederile alin.2 al articolului comentat agravează situaţia făptuitorului, dacă acţiunile
enumerate la alin.1 sunt săvârşite în perioada formelor speciale de administrare.
12. Există două forme de administrare specială a republicii sau a unor teritorii ale ei:
administrarea directă - în condiţiile suspendării activităţii organelor locale ale puterii de stat şi
ale administraţiei de stat şi administrarea directă - în condiţiile dizolvării organelor locale ale
puterii de stat şi ale administraţiei de stat (a se vedea Titlul II al Legii cu privire la regimul
juridic al stării excepţionale şi formelor speciale de administrare în RM).
Articolul 358. ORGANIZAREA SAU PARTICIPAREA ACTIVĂ LA ACŢIUNI DE
GRUP CARE TULBURĂ GRAV ORDINEA PUBLICĂ ORI IMPLICAREA MINORILOR
ÎN ACESTE ACŢIUNI
(1) Organizarea sau participarea activă la acţiuni de grup care tulbură grav ordinea
publică, fiind însoţite de neîndeplinirea vădită a dispoziţiilor legale ale reprezentanţilor
autorităţilor sau de împiedicarea activităţii normale a transportului, întreprinderilor,
instituţiilor, organizaţiilor,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Antrenarea minorilor la acţiuni de grup care tulbură grav ordinea publică, fiind
însoţite de neîndeplinirea vădită a dispoziţiilor legale ale reprezentanţilor autorităţilor sau de
împiedicarea activităţii normale a transportului, sau de cauzarea de daune în proporţii
considerabile drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani.
1. Obiectul infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care asigură ordinea publică şi
securitatea de stat, autoritatea şi activitatea normală a organelor puterii de stat şi conducerii,
îndreptate la ocrotirea ordinii publice.
2. Latura obiectivă a alin.1 art.358 CP se exprimă prin organizarea sau participarea activă la
acţiuni de grup care tulbură grav ordinea publică, fiind însoţite de neîndeplinirea vădită a
dispoziţiilor legale ale reprezentanţilor autorităţilor sau care împiedică activitatea normală a
transportului, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor.
3. În sensul Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor din 21.07.95 (a se
vedea MO nr.061 din 02.11.95), prin întrunire se înţelege: miting, demonstraţie, manifestaţie,
procesiune, marş, pichetare, grevă desfăşurată în locuri publice, în afara unităţii economice sau a
locului de lucru, orice altă adunare a cetăţenilor, a cărei desfăşurare nu este reglementată de lege
(art.2). Întrunirile se pot desfăşura numai după ce au fost declarate de către organizatori la
primăriile orăşeneşti (municipale), săteşti (comunale). Art.6 al legii interzice atragerea elevilor
de către cadrele didactice sau alte persoane încadrate în instituţiile şcolare în desfăşurarea
întrunirilor neautorizate.
4. Organizarea acţiunilor de grup poate consta din: planificarea, pregătirea, adică stabilirea
caracterului, mijloacelor, metodelor şi obiectivelor acestor acţiuni, a timpului şi locului
desfăşurării lor, atragerea de participanţi, precum şi din asigurarea conducerii acţiunilor de grup
în timpul încălcării grave a ordinii publice.
5. Participarea activă presupune manifestarea unor anumite genuri de iniţiativă a persoanei
ce participă la acţiuni de grup, precum şi concentrarea forţelor altor persoane, prin strigăte
provocatoare şi chemări adresate mulţimii. Acţiunile vinovatului pot să se exprime şi prin acţiuni
îndrăzneţe (obraznice) şi cinice în timpul încălcării ordinii publice, menite să dezlănţuie ura şi
înrăirea în rândurile participanţilor.
6. Ordinea publică reprezintă sistemul de relaţii sociale ce se exprimă prin respectarea de
către toţi cetăţenii a normelor de drept şi morale ce reglementează comportamentul oamenilor în
viaţa socială, în timpul muncii, odihnei şi în viaţă.
7. Neîndeplinirea vădită a dispoziţiilor legale ale reprezentanţilor autorităţilor înseamnă
refuzul demonstrativ de a îndeplini cerinţele insistente, repetate ale reprezentaţilor puterii.
Uneori reprezentanţii puterii sunt constrânşi a folosi forţa, ca să oblige vinovaţii să îndeplinească
cerinţele lor legale.
8. Acţiunile de grup care tulbură grav ordinea publică, fiind însoţite de neîndeplinirea
vădită a dispoziţiilor legale ale reprezentanţilor puterii, prejudiciază activitatea transportului,
întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor.
 9. Pentru ca infracţiunea să se considere consumată, este necesar să intervină cel puţin una
din consecinţele enumerate în dispoziţia alin.1 art.358: tulburarea gravă a ordinii publice sau
împiedicarea activităţii normale a transportului, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor.
10. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă.
11. Subiect al infracţiunii poate fi organizatorul sau participantul activ la acţiunile de grup,
altfel zis - orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
12. Alin.2 art.358 CP prevede răspunderea penală pentru antrenarea minorilor la săvârşirea
aceloraşi acţiuni, enumerate în dispoziţia alin.1 al articolului comentat. Deosebirea constă numai
în consecinţele infracţionale ce cauzează daune în proporţii considerabile drepturilor şi
intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice.
13. Noţiunea de proporţii considerabile a fost explicată în comentariul la art.126 CP.
Articolul 359. CUMPĂRAREA SAU VÂNZAREA DOCUMENTELOR OFICIALE
Cumpărarea sau vânzarea documentelor oficiale care acordă drepturi sau eliberează de
obligaţii
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 200 unităţi convenţionale sau cu arest de
până la 6 luni.
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii comentate îl formează regimul de completare şi
folosire a documentelor oficiale. Obiectul material al infracţiunii îl constituie actele oficiale care
oferă drepturi sau eliberează de obligaţiuni.
2. Prin documente se au în vedere actele oficiale care conferă un drept sau eliberează de o
obligaţiune nu numai pe deţinătorul sau cumpărătorul lor, dar şi pe alte persoane care le obţin.
Documentele indicate trebuie să fie originale, nu falsificate.
3. Sunt considerate documente oficiale actele emise de organele de stat, de organele
autoadministrării publice locale, de întreprinderi, instituţii sau organizaţii, indiferent de forma de
proprietate, dar recunoscute de stat drept conferitoare de drepturi sau eliberatoare de obligaţiuni.
Documentele oficiale pot proveni de la persoanele private în cazul în care statul le conferă un
statut oficial şi importanţă juridică (de exemplu: actele perfectate de notar). Documentele
oficiale care conferă un drept sunt şi diplomele de absolvire a instituţiei de învăţământ,
legitimaţiile (de participare la acţiunile militare, de pensionar), permisul de conducere, patentele
de întreprinzător, licenţele şi alte acte oficiale. Documente prin care cetăţenii sunt scutiţi de
obligaţiuni sunt certificatele, adeverinţele ce scutesc de plata serviciilor comunale sau de alte
plăţi, de exemplu - actul care conferă cetăţeanului dreptul de a călători pe gratis în transportul
public etc.
4. Latura obiectivă a infracţiunii constă din două acţiuni alternative: cumpărarea şi vânzarea
documentelor oficiale. Infracţiunea are caracter formal şi se consideră consumată din momentul
săvârşirii primei sau următoarei acţiuni. Folosirea ulterioară a acestor acte nu se include în cadrul
componenţei de infracţiuni date.
5. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă. Motivul şi scopul pot fi diverse.
6. Subiect al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
Acesta poate fi atât cumpărătorul documentelor indicate, cât şi vânzătorul acestora.
Articolul 360. LUAREA, SUSTRAGEREA, TĂINUIREA, DEGRADAREA SAU
DISTRUGEREA DOCUMENTELOR, IMPRIMATELOR, ŞTAMPILELOR SAU
SIGILIILOR
(1) Luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea documentelor,
imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor aparţinând întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor,
indiferent de tipul de proprietate sau forma juridică de organizare, dacă această faptă a fost
săvârşită din interes material sau din alte motive josnice,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 3 ani.
(2) Luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea, distrugerea sau păstrarea buletinelor de
identitate sau a altor documente importante ale persoanelor fizice, cu intenţia de a limita
libertatea persoanei, inclusiv libertatea de circulaţie, sau de a o lipsi de aceasta,
 se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 5 ani.
1. Obiect nemijlocit al infracţiunii date este ordinea stabilită în vederea gestionării
documentaţiei oficiale. Obiect material al infracţiunii date, spre deosebire de cel prevăzut de
art.359 CP, include nu numai documentele care conferă drepturi şi scutesc de obligaţiuni, dar şi
ştampilele, sigiliile, imprimatele necesare pentru perfectarea documentelor oficiale.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin acţiunile de luare, sustragere,
tăinuire, degradare sau distrugere a obiectelor indicate în dispoziţia articolului.
3. Prin acţiunea de luare se înţelege scoaterea sau retragerea documentelor, imprimatelor,
ştampilelor sau sigiliilor din posesia întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor, indiferent de
tipul de proprietate sau forma juridică de organizare.
4. Acţiunea de sustragere constă în luarea ilegală, prin orice mijloace, precum şi intrarea în
posesia obiectelor prevăzute de alin.1 art.360.
5. Degradarea sau distrugerea constă în aducerea obiectelor indicate într-o stare de
necorespundere totală sau parţială pentru folosirea lor.
6. Tăinuirea constituie acţiunea de ascundere a documentelor sau a celorlalte obiecte, astfel
ca deţinătorul să nu se poată folosi de ele.
7. Ştampila reprezintă o inscripţie, emblemă sau semn convenţional aplicat pe un document
pentru a-i da valabilitate sau pentru a-i indica sau certifica provenienţa.
8. Sigiliul este un obiect alcătuit dintr-o placă (fixată pe un mâner) pe care este gravată o
monogramă, o emblemă, o efigie etc. şi care se aplică pe un act oficial, ca dovadă a autenticităţii
lui.
9. Imprimata este formularul-tip folosit în întreprinderi şi instituţii pentru întocmirea de
acte oficiale.
10. Infracţiunea se consideră consumată din momentul săvârşirii a cel puţin uneia din
acţiunile enumerate în alin.1 art.360.
11. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă. În afară de
aceasta, este important ca vinovatul să acţioneze din interes material sau din alte motive josnice.
12. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de
16 ani.
13. Alin.2 art.360 CP conţine semnele agravante ale acestei componenţe de infracţiune, la
care legiuitorul referă luarea, distrugerea, tăinuirea, degradarea, sustragerea sau păstrarea
buletinelor de identitate sau a altor documente importante ale persoanelor fizice, cu intenţia de a
limita libertatea persoanei, inclusiv libertatea de circulaţie, sau de a o lipsi de aceasta.
14. La sintagma de alte acte importante, în afară de buletine de identitate, se referă orice
alt document care poate adeveri persoana sau unele atribute, ca cele de serviciu etc. De exemplu:
livretul militar, atestatul sau diploma de studii, carnetul de muncă, legitimaţia de pensionar,
licenţa ce conferă dreptul de a practica antreprenoriatul etc. Aceste documente personale au
caracter oficial. Importanţa lor urmează a fi apreciată de către instanţa de judecată.
15. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă şi are drept scop
limitarea libertăţilor persoanelor, inclusiv privarea lor de libertatea de circulaţie. Partea vătămată
îşi pierde dreptul de a-şi realiza interesele legitime fără documentele în cauză, care-i certifică
personalitatea.
Articolul 361. CONFECŢIONAREA, DEŢINEREA, VÂNZAREA SAU FOLOSIREA
DOCUMENTELOR OFICIALE, A IMPRIMATELOR, ŞTAMPILELOR SAU
SIGILIILOR FALSE
(1) Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale false, care
acordă drepturi sau eliberează de obligaţii, confecţionarea sau vânzarea imprimatelor,
ştampilelor sau a sigiliilor false ale unor întreprinderi, instituţii, organizaţii, indiferent de
tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 300 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de până la 2 ani.
 (2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvârşite repetat;
b) săvârşite de două sau mai multe persoane;
c) săvârşite referitor la un document de importanţă deosebită;
d) soldate cu daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice
se pedepsesc cu amendă în mărime de la 200 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
1. Infracţiunea prevăzută de art.361 atentează la ordinea stabilită a autentificării
documentale a faptelor ce au importanţă juridică. În calitate de obiect material al infracţiunii
servesc documentele oficiale, imprimatele, ştampilele sau sigiliile.
2. Latură obiectivă constă din confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea
documentelor oficiale false, care conferă drepturi sau scutesc de obligaţiuni, precum şi
confecţionarea sau vânzarea imprimantelor, ştampilelor, sigiliilor false.
3. Noţiunea de documente oficiale este analizată în cadrul art.359, iar noţiunile de
imprimată, ştampile sau sigilii - în art.360 CP.
4. Înţelesul noţiunii de falsificare constă atât în modificarea totală a documentelor oficiale,
cât şi în introducerea în document a unor informaţii falsificate. Aceasta se poate realiza prin
următoarele modalităţi: ştergerea, adăugarea, corectarea conţinutului textului, schimbarea datei,
falsificarea semnăturii persoanei cu funcţii de răspundere etc.
5. Confecţionarea imprimantelor, ştampilelor, sigiliilor false presupune crearea unor atare
obiecte împreună cu toate rechizitele lor sau introducerea în imprimatele, sigiliile originale a
unor corectări care falsifică textul sau imaginile pe aceste obiecte.
6. Prin posesie în cazul dat se înţelege deţinerea activă a documentelor oficiale false care
conferă drepturi sau scutesc de obligaţiuni.
7. Folosirea documentelor falsificate, a ştampilelor, imprimatelor, sigiliilor desemnează
acţiunile de vânzare, dăruire, schimb şi alte forme de transmitere spre folosire de către alte
persoane contra plată sau gratis.
8. Componenţa de infracţiune este formală. Ea se consideră consumată din momentul
falsificării sau confecţionării obiectelor indicate în dispoziţia articolului sau din momentul
vânzării lor.
9. Latura subiectivă se realizează prin intenţie directă. Este necesar ca falsificarea să fie
efectuată în scopul folosirii documentelor, ştampilelor, imprimatelor, sigiliilor de către infractori
sau de către alte persoane. Confecţionarea sau falsificarea care nu urmează scopul de a fi folosite
sau vândute nu formează componenţa de infracţiune.
10. Subiect al infracţiunii este unul general - persoana fizică responsabilă, care a atins
vârsta de 16 ani.
11. Alin.2 art.361 CP prevede semnele calificative ale incriminării din alin.1 (agravantele).
Pentru a înţelege sintagma în mod repetat, a se vedea comentariul la art.31 CP; sensul sintagmei
de către un grup de persoane este elucidat în comentariul la art.44 CP; accepţiunile sintagmei
acţiunile săvârşite referitor la un document de importanţă deosebită sunt elucidate în
comentariul la art.360 CP; înţelesul îmbinării acţiuni soldate cu daune în proporţii mari este
descifrat în comentariul la art.126 CP.
Articolul 362. TRECEREA ILEGALĂ A FRONTIEREI DE STAT
(1) Trecerea ilegală a frontierei de stat a Republicii Moldova
se pedepseşte cu amendă în mărime de până la 400 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 1 la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită repetat
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 300 la 600 unităţi convenţionale sau cu
închisoare de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) şi (2):
a) însoţite de violenţă;
 b) săvârşite cu aplicarea armei,
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 8 ani.
(4) Acţiunea prezentului articol nu se extinde asupra cetăţenilor străini veniţi în
Republica Moldova, fără paşaportul stabilit sau fără autorizaţie, pentru a se folosi de dreptul
de azil acordat de Constituţia Republicii Moldova, precum şi asupra persoanelor care sunt
victime ale traficului de fiinţe umane.
1. Obiect al infracţiunii prevăzute este regimul de stat al frontierei, ordinea stabilită de
trecere a ei de către persoanele fizice. Înţelesul frontierei de stat este stabilit de Legea privind
frontiera de stat a RM din 17 mai 1994 (MO nr.12/107 din 03.11.94).
2. Latura obiectivă a infracţiunii constă în trecerea ilegală a frontierei de stat ocrotite
(păzite) pe uscat, pe apă şi în aer fără documentele necesare şi fără permisiunea cuvenită. Baza
juridică ce reglementează ieşirea din hotarele republicii şi intrarea în RM o constituie legislaţia
care acţionează pe teritoriul RM şi tratatele internaţionale semnate de RM.
3. Infracţiunea se consideră consumată din momentul trecerii de fapt a frontierei de stat prin
orice mijloace: pe jos, înot, folosind transportul auto, aerian ş. a.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă. Motivul şi scopul
trecerii frontierei nu au importanţă pentru calificarea infracţiunii.
5. Subiect al infracţiunii poate fi orice cetăţean al RM, străin sau apatrid, care atinge vârsta
de 16 ani.
6. Alin.2 art.362 CP prevede mărirea pedepsei pentru aceleaşi acţiuni săvârşite repetat, iar
alin.3 al aceluiaşi articol enumără formele agravante pentru acţiunile prevăzute în alin.1 şi 2: a)
însoţite de violenţă; b) săvârşite cu aplicarea armei.
7. În prezenţa semnului de violenţă, obiect suplimentar al infracţiunii analizate este şi viaţa,
sănătatea şi inviolabilitatea unei persoane concrete, partea vătămată.
8. Prin aplicarea violenţei se înţelege aplicarea reală a violenţei de orice gen: atât
periculoasă pentru viaţă şi sănătate, cât şi nepericuloasă. Totuşi, violenţa, care se pedepseşte mai
aspru decât infracţiunea prevăzută de alin.3 art.362, cere o calificare suplimentară în temeiul
articolelor corespunzătoare referitoare la infracţiunile contra personalităţii.
9. Aplicarea armei se consideră folosirea ei de fapt pentru a influenţa fizic sau psihic
persoana vătămată cu scopul împiedicării efectuării de către aceasta a obligaţiunii de ocrotire a
frontierei de stat.
10. Alin.4 art.362 conţine un motiv ce justifică trecerea ilegală a frontierei de stat excluzând
răspunderea penală. El se referă la două categorii de persoane: cetăţenii străini veniţi în RM fără
paşaportul stabilit sau fără autorizaţie, pentru a se folosi de dreptul de azil acordat de CRM,
precum şi persoanele care sunt victime ale traficului de fiinţe umane.
Articolul 363. FOLOSIREA ILEGALĂ A ÎNSEMNELOR CRUCII ROŞII
Folosirea emblemei Crucii Roşii şi a denumirii "Crucea Roşie" de către persoane care
nu sunt împuternicite cu acest drept, precum şi a însemnelor care pot fi confundate cu
emblema Crucii Roşii, dacă această acţiune a avut urmări grave,
se pedepseşte cu amendă în mărime de 150 unităţi convenţionale sau cu închisoare de
până la un an.
1. În conformitate cu Legea cu privire la folosirea şi protecţia emblemei Crucii Roşii din
12.11.1999 (MO nr.145-148/715 din 23.12.1999) în scopul aplicării CG din 12 august 1949 şi
din 8 iunie 1977, prezenta lege stabileşte condiţiile şi modul de folosire şi protecţie a emblemei
Crucii Roşii şi a denumirii "Crucea Roşie" în timp de pace şi în timp de conflict armat. Conform
art.1, obiectele protejate de prezenta lege sunt: a) emblema Crucii Roşii; b) denumirea "Crucea
Roşie"; c) semnalele distinctive pentru identificarea formaţiunilor sanitare şi mijloacelor de
transport sanitar. Emblema Crucii Roşii este emblema societăţii Crucea Roşie din Moldova.
Societăţile naţionale străine de Cruce Roşie sau Semilună Roşie, aplicate pe teritoriul RM,
folosesc ca semn distinctiv emblema Crucii Roşii sau Emblema Semilunii Roşii cu autorizaţia
Societăţii de Cruce Roşie din Moldova, în aceleaşi condiţii ca şi Societatea de Cruce Roşie din
Moldova.
 2. Obiectul nemijlocit al infracţiunii analizate îl constituie relaţiile sociale interstatale care
asigură respectarea ordinii stabilite de folosire a emblemei Crucii Roşii şi a denumirii "Crucea
Roşie".
3. Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.363 CP constă în folosirea ilegală a
emblemei Crucii Roşii şi a denumirii "Crucea Roşie" de către persoanele fizice şi juridice care
nu sunt împuternicite cu acest drept, precum si folosirea însemnelor care pot fi identificate cu
emblema Crucii Roşii.
4. Componenţa de infracţiune este materială. Dispoziţia normei date prevede survenirea
urmărilor grave prin care se înţelege, în primul rând, cauzarea vătămărilor grave sănătăţii
persoanelor sau moartea lor, precum şi daune materiale.
5. Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie directă, indiferent de scopul în care au
fost folosite emblema sau denumirea.
6. Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana cu funcţii de răspundere, cât şi orice
persoană fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani.
7. Militarii ce efectuează acţiunile prevăzute de componenţa de infracţiune în timpul
conflictului armat poartă răspundere conform art.392 CP.
CAPITOLUL XVIII
INFRACŢIUNI MILITARE
Articolul 364. NEEXECUTAREA INTENŢIONATĂ A ORDINULUI
(1) Neexecutarea intenţionată a ordinului şefului, dacă aceasta a cauzat daune în
proporţii considerabile intereselor de serviciu,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită de două sau mai multe persoane;
b) soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 8 la 15 ani.
(4) Neexecutarea ordinului din neglijenţă sau din lipsă de conştiinciozitate:
a) soldată cu urmări grave;
b) pe timp de război;
c) în condiţii de luptă
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(5) Nu se consideră infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită întru
executarea ordinului sau dispoziţiei ilegale a unui şef. Răspunderea penală pentru prejudiciul
pricinuit o poartă persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală.
(6) Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată întru executarea ordinului sau
dispoziţiei vădit ilegale poartă răspundere penală în temeiuri generale. Neexecutarea
ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală.
1. Neexecutarea ordinului constă în refuzul direct de a executa ordinul şefului, precum şi
altă neexecutare intenţionată a ordinului.
Conform art.33 al Regulamentului serviciului interior al Forţelor Armate ale RM (în
continuare, Regulamentul serviciului interior), după situaţia de serviciu şi după gradele militare,
pe care le deţin, unii militari în raport cu alţii pot fi şefi sau subordonaţi.
Şefii, cărora militarii le sunt subordonaţi pe linie de serviciu, fie şi temporar, se numesc şefi
direcţi.
Şeful direct, cu funcţia imediat superioară unui subordonat, se numeşte şef nemijlocit.
 Militarii care după situaţia lor de serviciu şi după gradul militar nu sunt în raport cu alţi
militari şefi sau subordonaţi pot fi superiori sau inferiori.
Dacă militarii care nu sunt subordonaţi reciproc îndeplinesc în comun îndatoririle de
serviciu, când relaţiile lor de serviciu nu sunt determinate de comandant (şef), atunci superiorul
după funcţie, iar în funcţii egale - superiorul după gradul militar este considerat şef.
Şeful are dreptul să dea ordine subordonatului şi să ceară executarea lor. Subordonatul este
obligat să execute necondiţionat ordinele şefului. După executarea ordinului el poate să înainteze
o reclamaţie şefului ierarhic superior în cazul în care consideră că faţă de el s-a procedat injust.
2. Ordinul în sensul analizat este de două feluri: ordin şi dispoziţiune.
Ordinul este o dispoziţiune a comandantului (şefului) adresată subordonaţilor, care cere
executarea unor acţiuni, respectarea unor reguli sau stabileşte o ordine sau o situaţie. Ordinul
poate fi dat în scris, verbal sau prin mijloace tehnice de legătură unui militar sau unui grup de
militari.
Dispoziţiunea este o formă de transmitere a misiunilor de către comandant (şef)
subordonaţilor privind chestiuni particulare. Dispoziţiunea se dă în scris sau verbal.
3. Latura obiectivă se realizează prin refuzul de a executa un ordin cu privire la îndatoririle
de serviciu. Expresia refuzul de a executa un ordin trebuie interpretată în sensul de neexecutare
intenţionată a unui ordin. Neexecutarea ordinului se poate exprima atât printr-o inacţiune, în
cazul în care făptuitorului i s-a ordonat să facă ceva, iar el refuză să execute acest ordin, cât şi
printr-o acţiune, când subordonatului i se interzice săvârşirea unor acţiuni, dar el totuşi le
săvârşeşte.
Neexecutarea ordinului poate fi exprimată prin două modalităţi: în mod expres, deschis,
când făptuitorul exprimă prin viu grai sau chiar în scris că nu va executa ordinul şi nu-l execută,
şi în mod tacit, când subordonatul, fără să se exprime într-un anumit mod, nu execută ordinul.
4. În cazul în care subordonatul declară deschis că nu va executa ordinul primit şi apoi,
imediat, trece la executarea lui nu se reţine componenţa infracţiunii de neexecutare a ordinului.
Pentru disciplina militară prezintă un pericol sporit nu atât manifestarea făţişă (verbală sau în
scris) a hotărârii făptuitorului de a nu executa ordinul, cât mai ales faptul neexecutării acestui
ordin, indiferent dacă făptuitorul şi-a făcut cunoscută sau nu în mod expres, făţiş această
hotărâre. În realitate, din punct de vedere penal, refuzul de a executa un ordin (în sensul de
comunicare a hotărârii făptuitorului de a nu da curs ordinului) reprezintă doar faza oratorie a
infracţiunii, care nu intră sub incidenţa legii penale (a se vedea stadiile activităţii infracţionale).
Dacă refuzul verbal sau în scris ar constitui actul de executare, infracţiunea s-ar consuma chiar în
acel moment, fiind irelevant dacă ulterior făptuitorul a executat sau nu ordinul.
5. Daună (proporţii) considerabilă, adică consecinţele infracţiunii, constă într-o stare de
pericol gravă, exprimată prin nerespectarea raportului de subordonare, prin atingerea adusă
ordinii şi disciplinei militare.
6. Consumarea infracţiunii are loc în momentul depăşirii termenului îndeplinirii unei
acţiuni ordonate şi, respectiv, în momentul săvârşirii unei acţiuni contrare ordinului când acesta
interzice o asemenea acţiune. Anume în acest moment se produce urmarea periculoasă a faptei,
adică starea de pericol pentru ordinea şi disciplina militară.
7. Latura subiectivă. Neexecutarea intenţionată a ordinului şefului, din punct de vedere
volitiv se săvârşeşte cu vinovăţie intenţionată. Motivul şi scopul nu au relevanţă la calificarea
infracţiunii.
8. Conform alin.5 art.364 CP, nu se consideră infracţiune fapta persoanei prevăzută de legea
penală întru executarea ordinului sau a dispoziţiei ilegale a unui şef militar. Răspunderea penală
pentru prejudiciul pricinuit o poartă persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală. Aceste
prevederi ale legii sunt aplicabile în cazul în care persoana, executând un ordin ilegal, a săvârşit
o infracţiune din imprudenţă. Prevederile art.264 alin.5 CP reprezintă o circumstanţă specială ce
înlătură caracterul penal al faptei săvârşite, baza acestei circumstanţe constând în ordinul
superiorului.
 9. Însă în cazurile în care subalternul a săvârşit o infracţiune intenţionată, cu bună-ştiinţă,
întru executarea ordinului sau a dispoziţiei ilegale, el va purta răspundere penală în temeiuri
generale ca autor al infracţiunii, iar cel care a dat ordinul - ca instigator la infracţiunea dată.
Aceste prevederi sunt reglementate de alin.6 art.364 CP, care mai stipulează că neexecutarea
ordinului sau a dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală.
Prevederile indicate sunt reglementate şi de dreptul penal internaţional. De exemplu, art.33
al Statutului Curţii Internaţionale Penale (în continuare - CIP) de la Roma din 1998 stipulează în
alin.1 că infracţiunea ce cade sub jurisdicţia CIP a fost săvârşită de către persoană întru
executarea ordinului guvernului sau al şefului militar sau civil nu liberează această persoană de
răspunderea penală, cu excepţia cazurilor în care: a) persoana era obligată juridic să execute
ordinul acestui guvern sau al acestui şef; b) persoana nu ştia că ordinul era ilegal; c) ordinul nu
era vădit ilegal, iar în alin.2 - că pentru scopurile acestui articol, ordinele de săvârşire a
infracţiunilor de genocid sau a infracţiunilor contra omenirii sunt totdeauna vădit ilegale.
10. Împrejurările care agravează răspunderea penală sunt indicate în alin.2 şi 3 art.364 CP,
ele fiind: săvârşirea infracţiunii în grup de persoane, cauzarea prin infracţiune a unor consecinţe
grave, săvârşirea infracţiunii în timp de război sau în condiţii de luptă.
11. Săvârşirea infracţiunii în grup de persoane are loc în cazul în care ordinul a fost dat
unui colectiv de subordonaţi, şi două sau mai multe persoane din acest colectiv, cu intenţie,
împreună sau în comun, prin acţiuni coordonate, nu execută acest ordin. Pentru existenţa acestei
agravante nu este necesară o înţelegere prealabilă, expresă, între participanţi. Înţelegerea poate fi
şi tacită, exprimată prin coordonarea tăinuită a acţiunilor lor. De exemplu, în cazul unui ordin
colectiv, grupul întreg nu-l execută, aflându-se împreună, având cunoştinţă unul de acţiunile sau
inacţiunile altuia.
Nu e prezentă o asemenea agravantă în cazul în care doi sau mai mulţi subordonaţi nu vor
executa ordinul comun de sine stătător, aflându-se în locuri diferite şi neavând cunoştinţă unul de
acţiunile sau inacţiunile altuia.
12. Cauzarea prin infracţiune a unor consecinţe grave se stabileşte în fiecare caz în parte,
ţinându-se cont de toate împrejurările săvârşirii faptei. Consecinţe grave pot fi considerate
zădărnicirea unor măsuri privind asigurarea capacităţii de luptă a unităţii militare, zădărnicirea
sarcinii de luptă, survenirea de jertfe omeneşti, distrugerea sau deteriorarea tehnicii militare,
pricinuirea unor daune materiale în proporţii mari etc. Pentru reţinerea acestei agravante în
faptele militarului este necesară existenţa legăturii cauzale între săvârşirea infracţiunii şi
consecinţele prejudiciabile survenite.
13. Conform art.4-5 ale Legii cu privire la apărare, Parlamentul, la propunerea
Preşedintelui RM, în cazul agresiunii armate împotriva Moldovei, declară starea de beligeranţă
sau de război şi anulează această stare după semnarea tratatului de pace cu partea beligerantă.
Timpul de război începe din momentul declarării stării de beligeranţă sau o dată cu
începerea de facto a acţiunilor militare şi se sfârşesc în ziua şi la ora încetării de facto a acţiunilor
militare. În cazul în care trupe sau grupe înarmate atacă sau invadează prin surprindere teritoriul
Moldovei, organele locale ale administraţiei militare sunt obligate să ia toate măsurile pentru
respingerea atacurilor, fără a aştepta declararea războiului.
Prin condiţii de luptă se înţelege aflarea unităţii (subunităţii) militare în condiţii nemijlocite
de pregătire de luptă sau în condiţii de ducere nemijlocită a luptei (operaţiuni de luptă). Condiţii
de luptă pot fi atât în timp de război, cât şi în timp de pace, când unitatea (subunitatea ) militară
ripostează atacului armat asupra hotarelor ţării.
14. Neexecutarea ordinului ca rezultat al atitudinii neglijente sau neconştiincioase faţă de
el este prevăzută ca o infracţiune distinctă în alin.4 art.364 CP şi componenţa ei se deosebeşte de
infracţiunea de neexecutare intenţionată a ordinului şefului, examinată anterior, doar prin latura
obiectivă şi prin cea subiectivă.
15. Latura obiectivă a acestei infracţiuni se exprimă prin neexecutarea ordinului sau
executarea lui neglijentă, fapte care duc la cauzarea unor consecinţe grave ori sunt săvârşite în
timp de război sau în condiţii de luptă, lipsind caracterul făţiş sau deschis al faptelor prevăzute de
neexecutarea intenţionată a ordinului şefului. Lipsesc, de asemenea, acţiunile demonstrative, care
ar adeveri nedorinţa subalternului de a se supune ordinelor sau dispoziţiunilor şefului.
16. Latura subiectivă a acestei infracţiuni se caracterizează prin vinovăţie neintenţionată,
prin imprudenţă. În acest caz, făptuitorul nu a prevăzut posibilitatea neexecutării ordinului, cu
toate că putea şi trebuia s-o prevadă (neglijenţa criminală) sau a prevăzut posibilitatea
neexecutării ordinului, dar s-a bazat uşuratic pe nişte împrejurări, prin intermediul cărora ordinul
ar putea fi executat, însă aceste împrejurări n-au survenit (sau au survenit) şi în legătură cu
aceasta ordinul n-a fost executat (sineîncredere exagerată).
Noţiunile consecinţe grave, timpul de război, condiţiile de luptă au fost analizate deja şi
expresiile lor sunt similare şi în cazul componenţei de infracţiune analizate.
Articolul 365. OPUNEREA DE REZISTENŢĂ ŞEFULUI SAU CONSTRÂNGEREA
ACESTUIA LA ÎNCĂLCAREA OBLIGAŢIUNILOR DE SERVICIU
(1) Opunerea de rezistenţă şefului, unei alte persoane care îndeplineşte obligaţiunile
legate de serviciul militar sau constrângerea lor la încălcarea acestor obligaţiuni
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvârşite de două sau mai multe persoane;
b) săvârşite cu aplicarea armei;
c) soldate cu urmări grave
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) însoţite de omorul intenţionat al şefului sau al unei alte persoane care îndeplineşte
obligaţiunile legate de serviciul militar;
b) săvârşite pe timp de război;
c) săvârşite în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 15 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Gradul prejudiciabil al acestei infracţiuni constă în faptul că vinovatul se opune deschis
şi cu perfidie activităţii de serviciu a şefilor militari sau a altui militar, activitate exercitată în
interesul ordinii militare, cu scopul încetării sau schimbării caracterului ei legal. Aceste acţiuni
ale vinovatului împiedică, iar uneori fac imposibilă exercitarea normală a activităţii de serviciu a
persoanelor indicate, subminează autoritatea lor.
2. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl constituie sistemul de subordonare militară, care
asigură atât activitatea de serviciu militară normală a comandanţilor (şefilor) militari sau a altor
persoane care execută obligaţiuni legate de serviciul militar, cât şi viaţa şi sănătatea acestor
persoane.
Astfel, această infracţiune are două obiecte de atentare: unul principal şi altul secundar.
Obiectul principal îl constituie sistemul de subordonare militară, iar cel secundar - viaţa şi
sănătatea comandanţilor (şefilor) militari sau a altor persoane care execută obligaţiuni legate de
serviciul militar.
3. Latura obiectivă se exprimă prin acţiuni active. În art.365 CP sunt conexate două
componenţe de infracţiune, care se deosebesc prin latura lor obiectivă: a) opunerea de rezistenţă
şefului, precum şi unei alte persoane care exercită îndatoririle legate de serviciul militar; b)
constrângerea persoanelor la încălcarea acestor îndatoriri.
Opunerea de rezistenţă şi constrângerea adeseori se săvârşesc cu aplicarea violenţei asupra
şefului sau asupra altor persoane care execută obligaţiuni legate de serviciul militar, ceea ce
sporeşte substanţial gradul prejudiciabil al acestor fapte.
4. Alte persoane care execută obligaţiuni legate de serviciul militar pot fi atât militarii care
exercită serviciu de gardă (santinelă etc.), patrulă sau serviciu de zi (militarul de serviciu pe
companie, pe batalion etc.), cât şi alţi militari care îndeplinesc obligaţiuni concrete legate de
serviciul militar.
5. Opunerea de rezistenţă constă în acţiuni îndreptate spre împiedicarea şefului, precum şi a
unei alte persoane care exercită îndatoririle legate de serviciul militar, să-şi îndeplinească
obligaţiunile lor statutare. La opunerea de rezistenţă vinovatul încearcă să nu permită persoanei
să-şi exercite obligaţiunile militare, funcţionale, nu-i dă posibilitatea să acţioneze în situaţia
concretă în conformitate cu legislaţia în vigoare, regulamentele militare sau ordinele
superiorului. Opunerea de rezistenţă presupune înaintarea faţă de şef (sau faţă de alte persoane) a
unor cerinţe concrete de săvârşire sau nesăvârşire a unor anumite acţiuni, contrare interesului de
serviciu. Opunerea de rezistenţă poate fi săvârşită numai în timpul exercitării de către şef sau de
către altă persoană a obligaţiunilor legate de serviciul militar.
6. Opunerii de rezistenţă îi premerg, de obicei, unele încălcări de disciplină militară sau a
ordinii publice din partea militarului, iar opunerea este o reacţie de răspuns la acţiunile legitime
ale şefului sau ale altei persoane, îndreptate spre persecutarea acestor încălcări. Opunerea de
rezistenţă în aceste cazuri poate fi săvârşită atât de militarul care încalcă disciplina, cât şi de alţi
militari aflaţi la locul săvârşirii acestor încălcări de disciplină. Opunerii de rezistenţă îi pot
premerge acţiuni de neexecutare a ordinului. În acest caz, acţiunile de neexecutare intenţionată a
ordinului trec într-o atentare mai gravă la sistemul de subordonare militară, iar acţiunile
făptuitorului sunt calificate în temeiul art.365 CP.
7. Constrângerea constă în impunerea şefului sau a altei persoane să încalce obligaţiunile
legate de serviciul militar, să săvârşească acţiuni ilegale în interesul celui care constrânge sau să
acţioneze în detrimentul intereselor de serviciu. De exemplu, vinovatul constrânge şeful sau altă
persoană, aplicând violenţa psihică sau fizică, să nu denunţe faptele ilegale săvârşite de el.
La opunerea de rezistenţă vinovatul, prin acţiunile sale, nu dă şefului sau altei persoane
posibilitatea să-şi îndeplinească obligaţiunile de serviciu, iar prin constrângere el încearcă să
impună aceste persoane să acţioneze contrar intereselor de serviciu.
Constrângerea poate fi aplicată în legătură cu activitatea de serviciu a şefului sau a altei
persoane atât în timpul exercitării acestei activităţi, cât şi în legătură cu activităţi care urmau sau
puteau să urmeze.
8. Violenţa fizică sau psihică (ameninţări cu pricinuirea leziunilor corporale, cu moartea
etc.) în privinţa şefului, în legătură cu nemulţumirea militarului de acţiunile legale, de serviciu
ale şefului, fără înaintarea unor cerinţe concrete, nu poate fi considerată constrângere. Asemenea
acţiuni pot fi calificate în temeiul art.367 sau 368 CP sau ca opunere de rezistenţă.
9. Opunerea de rezistenţă sau constrângerea se consideră infracţiune consumată din
momentul opunerii de rezistenţă sau a constrângerii, independent dacă a reuşit făptuitorul să
împiedice executarea de către şef sau altă persoană a obligaţiunilor sale de serviciu militar sau
să-l impună să săvârşească acţiuni sau inacţiuni în interesul lui sau n-a reuşit.
10. Latura subiectivă. Acţiunile făptuitorului la opunerea de rezistenţă sau constrângere se
caracterizează prin intenţie directă. La opunere de rezistenţă făptuitorul are scopul de a nu da
voie şefului sau altei persoane să-şi îndeplinească obligaţiunile de serviciu militar, iar la
constrângere - să-l impună să încalce aceste obligaţiuni şi să săvârşească acţiuni contrare
intereselor de serviciu. Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de consecinţe poate fi atât
intenţionată (de exemplu, cauzarea intenţionată de leziuni corporale), cât şi din imprudenţă (de
exemplu, cauzarea din imprudenţă a morţii).
11. Subiect al infracţiunii poate fi orice militar, chiar şi cel care nu este subordonat
persoanei căreia i se opune rezistenţă sau care este constrânsă, cu condiţia că acţiunile
infracţionale se săvârşesc în privinţa persoanei care-şi îndeplineşte obligaţiunile de serviciu
militar.
12. Împrejurările care agravează răspunderea penală sunt indicate în alin.2 şi 3 art.365 CP:
săvârşirea infracţiunii în grup de persoane, cu utilizarea armei, cauzarea prin infracţiune a unor
consecinţe grave, însoţite de omor intenţionat, săvârşirea infracţiunii în timp de război sau în
condiţii de luptă.
Despre săvârşirea infracţiunii în grup de persoane (a se vedea art.364 CP).
13. Săvârşirea infracţiunii cu utilizarea armei. Noţiune de armă este dată în art.129 CP.
Totuşi, noţiunea de armă, dată în acest articol, este prea generală şi nu poate exprima concret
noţiunea de armă dată în art.365. Această noţiune este concretizată în p.27 al HP CSJ nr.5 din 6
iulie 1992, conform căreia armă se consideră armele de foc şi cele reci, precum şi armele de
acţiune explozivă. În doctrina penală se dă o desfăşurare mai largă a noţiunii de armă,
considerându-se că acestea sunt obiecte special destinate pentru nimicirea ţintelor vii: armele din
dotare militară, cum ar fi pistolul-automat, mitraliera, revolverul, baioneta etc., precum şi alte
arme de foc sau arme albe, confecţionate industrial sau individual (arma de vânătoare, cuţite de
vânătoare etc.).
Folosirea altor obiecte de uz casnic sau cu altă destinaţie (cuţit de bucătărie, topor, vergea
de lemn sau metal etc.) la opunerea de rezistenţă sau constrângere nu serveşte drept bază de
calificare a acţiunilor făptuitorului în temeiul art.265 alin.2 lit.b) CP.
14. Săvârşirea infracţiunii cu utilizarea armei înseamnă folosirea efectivă a armei pentru
influenţarea fizică sau psihică asupra şefului sau asupra altei persoane care-şi îndeplinesc
obligaţiunile de serviciu militar. Ameninţarea deschisă cu arma de asemenea se consideră
utilizarea ei. Prin aceste acţiuni făptuitorul influenţează psihic asupra şefului sau asupra altei
persoane, îi paralizează voinţa şi în aşa fel înlesneşte atingerea scopurilor sale criminale. Totuşi,
nu se consideră că infracţiunea este săvârşită cu utilizarea armei în cazul în care făptuitorul,
având asupra sa arma, opune rezistenţă sau constrânge fără ca să aplice sau să ameninţe cu
aplicarea armei.
15. Cauzarea urmărilor grave (a se vedea art.364). Se mai consideră că au fost pricinuite
urmări grave cauzarea de lovituri, cauzarea intenţionată sau din imprudenţă a leziunilor corporale
uşoare, mai puţin grave, sau cauzarea din imprudenţă a leziunilor corporale grave sau a morţii.
Opunerea de rezistenţă sau constrângerea însoţită de cauzarea intenţionată a leziunilor
corporale grave, întrunind condiţiile alin.2 sau 3 art.151 CP, se califică în temeiul art.365 alin.2
lit.c) în concurs cu art.151 alin.2 sau 3 CP.
16. Opunerea de rezistenţă sau constrângerea însoţită de omorul intenţionat al superiorului
sau al unei alte persoane care îşi îndeplineşte îndatoririle legate de serviciul militar sau tentativa
de omor a acestor persoane se cuprinde în alin.3 art.365 CP şi calificarea suplimentară în temeiul
art.145 CP nu este necesară.
17. Despre săvârşirea infracţiunii în timp de război sau în condiţii de luptă a se vedea
art.364 CP.
Articolul 366. INSULTAREA MILITARULUI
(1) Insulta adusă şefului de către subaltern, precum şi subalternului de către şef, în
timpul îndeplinirii obligaţiunilor legate de serviciul militar,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
1. Regulamentele militare prevăd reguli stricte de relaţii între militari, inclusiv reguli de
politeţe militară, de comportare şi de salut militar. Art.66 al Regulamentului serviciului interior
al Forţelor Armate obligă militarii să fie în permanenţă exemple de înaltă cultură, modestie şi
cumpătare, să păstreze cu sfinţenie onoarea militară, să-şi apere demnitatea şi să stimeze
demnitatea celorlalţi. La rândul lor, şefii (comandanţii) sunt obligaţi să dea dovadă de tact şi
atenţie faţă de subordonaţi, să nu admită faţă de ei grosolănii, să respecte demnitatea lor
personală.
2. Insulta între particulari nu este prevăzută ca infracţiune în partea specială a CP. Prin
insultă se înţelege înjosirea intenţionată a cinstei şi demnităţii persoanei prin acţiune, verbal sau
în scris.
Fapta de insultă a superiorului de către inferior sau a inferiorului de către superior este
incriminată însă în grupul de infracţiuni militare în art.366 CP. Această insultă este, aşadar, o
faptă mult mai gravă, care aduce atingere ordinii şi disciplinei militare, creând o stare de pericol
pentru capacitatea de apărare a ţării. Această faptă nu constituie numai o violenţă sau o atingere a
demnităţii unei persoane, o simplă manifestare a lipsei de respect a militarului faţă de superiorul
(subalternul) său, ci o gravă abatere de la respectarea ordinii şi disciplinei militare.
3. Obiectul nemijlocit (principal) al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale a căror
existenţă şi dezvoltare sunt asigurate prin menţinerea ordinii şi disciplinei militare, sub aspectul
atitudinii respectuoase a subalternului (superiorului) faţă de superior (subaltern).
Această infracţiune are şi un obiect secundar: cinstea şi demnitatea superiorului
(subalternului).
În cazul insultei prin lovire a inferiorului de către superior, obiectul material îl constituie
corpul inferiorului, asupra căruia s-a efectuat acţiunea de lovire.
4. Latura obiectivă constă din acţiuni active de insultă a superiorului (subalternului) de
către subaltern (superior). Explicaţia noţiunilor subaltern, şef a se vedea la art.365 CP.
Art.366 CP conţine două componenţe de infracţiuni distincte: a) insulta adusă şefului de
către subaltern, b) insulta adusă subalternului de către şef.
5. Insulta adusă şefului de către subaltern se exprimă prin înjosirea intenţionată a cinstei şi
demnităţii şefului de către subaltern prin acţiune, verbal sau în scris. Ea poate fi exprimată prin
cuvinte, desene, scrisori, placate, acţiuni ce înjosesc demnitatea şefului militar, cum ar fi
aruncarea în noroi sau deteriorarea uniformei militare etc.
6. Insulta adusă subalternului de către şef se exprimă prin înjosirea intenţionată a cinstei şi
demnităţii subalternului de către şef prin acţiune, lovire, verbal sau în scris. În cazul lovirii
subalternului de către şef, infracţiunea dată va fi reţinută doar în cazul în care aceste loviri nu au
pricinuit leziuni corporale. În cazul pricinuirii leziunilor corporale (uşoare, mai puţin grave sau
grave), acţiunile şefului militar vor fi calificate ca exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de
serviciu (art.370 CP).
7. În cazul lovirii sau cauzării leziunilor corporale şefului de către subaltern, acţiunile
ultimului vor fi calificate în temeiul art.368 CP .
8. Timpul săvârşirii faptei are importanţă la calificarea infracţiunii: în cazul săvârşirii
infracţiunii în timp de război sau în condiţii de luptă, fapta va avea un caracter agravat şi va fi
calificată conform art.367 alin.2 CP (noţiunile timp de război, condiţii de luptă au fost explicate
în comentariul art.264 CP).
9. Latura subiectivă. Acţiunile făptuitorului se caracterizează doar prin intenţie directă.
Făptuitorul are scopul de a săvârşi acte de violenţă sau o atingere a demnităţii, o manifestare a
lipsei de respect faţă de superiorul (subalternul) său şi o gravă abatere de la ordinea şi disciplina
militară.
10. Subiect al infracţiunii poate fi subalternul sau şeful militar (noţiunile subaltern, şef
militar au fost explicate în comentariul art.364 CP).
Articolul 367. AMENINŢAREA ŞEFULUI
(1) Ameninţarea şefului cu moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
ori cu bătaia în timpul îndeplinirii obligaţiunilor legate de serviciul militar
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
1. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl constituie sistemul de subordonare militară stabilit în
Forţele Armate. Infracţiunea dată prevede ameninţarea doar a şefului militar (după funcţie sau
grad militar, a se vedea art.364 CP). Ameninţarea altor militari (care nu sunt şefi), în legătură cu
îndeplinirea de către ei a obligaţiunilor serviciului militar, ameninţare exercitată ca mijloc de
opunere de rezistenţă sau constrângere a acestor persoane ca să-şi încalce obligaţiunile militare,
va fi calificată în temeiul art.365 CP.
2. Latura obiectivă constă din acţiuni active de ameninţare a şefului militar cu moartea, cu
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu aplicarea de lovituri. Prin ameninţare a
şefului se înţelege înspăimântarea comandantului (şefului) militar cu aplicarea asupra lui a
violenţei în legătură cu activitatea lui de serviciu. Ameninţarea trebuie să fie reală, să aibă bază
obiectivă de a înspăimânta ori speria şeful militar. Realitatea ameninţării se exprimă prin
posibilitatea survenirii consecinţelor ameninţării în momentul ameninţării sau în viitorul
apropiat. Nu poate fi considerată reală ameninţarea care în realitate nu poate fi realizată. De
exemplu, subalternul ameninţă şeful că în caz de război îl va împuşca. Totuşi, dacă subalternul
ameninţă şeful că în timpul când va intra în exercitarea serviciului de gardă va primi armă şi va
aplica violenţă asupra lui, această ameninţare poate fi considerată reală.
3. Ameninţarea poate fi exprimată verbal, în scris sau în altă formă. Ea poate fi exprimată în
timpul exercitării de către şef a obligaţiunilor de serviciu sau în afara lor, în public sau tet-a-tet,
ea poate fi transmisă şefului prin intermediul terţelor persoane.
4. Dacă ameninţarea se realizează prin aplicarea violenţei asupra şefului militar, acţiunile
făptuitorului sunt calificate în temeiul art.368 CP sau, în cazul cauzării intenţionate a morţii
şefului, - în baza art.368 CP în concurs cu art.145 CP. Componenţa infracţiunii examinate este
formală.
5. Ameninţarea şefului militar, în sensul art.367 CP, trebuie să constea în ameninţarea lui cu
moartea, cu vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori cu aplicarea de lovituri. Nu este
considerată ameninţare în sensul art.367 CP ameninţarea cu distrugerea sau deteriorarea averii
şefului militar, cu aplicarea violenţei faţă de rudele sau persoanele apropiate lui, cu răspândirea
unor date defăimătoare etc.
6. Latura subiectivă se exprimă prin intenţie directă. Ameninţând şeful militar, subalternul
doreşte să-l înspăimânte şi, prin aceasta, să influenţeze asupra exercitării de către el a
obligaţiunilor de serviciu.
7. Motivul ameninţării constă în nemulţumirea subalternului de activitatea de serviciu a
şefului militar sau de unele acţiuni concrete de serviciu.
8. Ameninţarea şefului constituie infracţiune dacă ea este exprimată în legătură cu
activitatea legală, regulamentară a lui. Ameninţarea în legătură cu acţiunile ilegale ale şefului
militar nu poate fi considerată infracţiune prevăzută de art.367 CP.
9. Nu constituie infracţiunea dată ameninţarea cu moartea, cu vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii ori cu aplicarea de lovituri în legătură cu relaţiile ostile, care nu sunt
condiţionate de obligaţiunile de serviciu ale şefului militar. Aceste acţiuni, după caz, pot fi
calificate în temeiul art.155 CP, dacă şeful a fost ameninţat cu moartea sau cu vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii.
10. Subiect al infracţiunii poate fi orice subaltern militar (noţiunea de subaltern militar a
fost explicată în comentariul art.364 CP).
11. Împrejurările care agravează răspunderea penală sunt indicate în alin.2 art.367 CP:
săvârşirea infracţiunii în timp de război sau în condiţii de luptă (noţiunile timp de război, condiţii
de luptă au fost explicate în comentariul art.365 CP).
Articolul 368. ACTE DE VIOLENŢĂ SĂVÂRŞITE ASUPRA ŞEFULUI
(1) Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori lovirea
şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de serviciul militar
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni:
a) săvârşite de două sau mai multe persoane;
b) săvârşite cu aplicarea armei;
c) soldate cu urmări grave;
d) săvârşite pe timp de război;
e) săvârşite în condiţii de luptă
se pedepsesc cu închisoare de la 6 la 15 ani.
1. Acţiunile de violenţă, săvârşite asupra şefului, căruia subalternul, în conformitate cu
regulamentele militare, este obligat să-i poarte respectul şi pe care trebuie să-l apere în luptă,
constituie una din cele mai grave încălcări ale disciplinei militare, încălcare ce împiedică
exercitarea de către şeful militar a obligaţiunilor sale legate de serviciul militar; ele cauzează de
asemenea daună sănătăţii lui. În majoritatea cazurilor actele de violenţă săvârşite asupra şefului
sunt dictate de motive de răzbunare pentru cerinţele legale ale şefului faţă de subalterni
(noţiunile şef şi subaltern au fost explicate în comentariul art.364 CP).
2. Obiectul juridic principal îl constituie sistemul de subordonare militară şi disciplina
militară, iar obiectul juridic secundar - integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Vinovatul,
în acest mod, atentează la relaţiile de subordonare militară, cauzând daună sănătăţii persoanei
(şefului). Dacă între făptuitor şi victimă în momentul săvârşirii actelor de violenţă lipseau
relaţiile de subordonare militară, acţiunile făptuitorului sunt calificate în temeiul art.369 CP. Nu
sunt calificate în temeiul art.368 CP acţiunile violente ale făptuitorului în legătură cu îndeplinirea
de către victimă, fostul şef militar, a obligaţiunilor sale de serviciu, dacă în momentul aplicării
violenţei (săvârşirii infracţiunii) acesta nu mai este şef. Asemenea infracţiuni sunt calificate,
după caz, conform art.145 alin.3 lit.e), ori art.151 alin.2 lit.d), ori art.152 alin.2 lit.d), ori art.154
alin.2 lit.d), ori art.153 CP.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin aplicarea violenţei nepericuloase pentru
viaţa şefului militar, exprimată prin vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a
sănătăţii ori lovirea şefului în timpul în care acesta îndeplineşte obligaţiunile legate de serviciul
militar. Îndeplinirea de către militari a îndatoririlor de serviciu presupune: participarea la acţiuni
militare; executarea funcţiilor de serviciu; executarea serviciului de alarmă, participarea la
aplicaţii; aflarea pe teritoriul unităţii militare în timpul de serviciu stabilit de orarul zilnic sau
dacă aceasta o cere necesitatea de serviciu; aflarea în misiune sau la tratament; deplasarea tur-
retur la locul de serviciu sau de la tratament; aflarea la concentrări militare; aflarea în prizonierat
(cu excepţia cazurilor de predare benevolă), în calitate de ostatic, de persoană internată; în
cazurile apărării vieţii, sănătăţii, onoarei si demnităţii persoanei, acordării ajutorului organelor de
drept etc.
4. Modul de aplicare a actelor de violenţă nu are relevanţă la calificare, însă poate fi luat în
consideraţie la aplicarea pedepsei.
Numărul şi caracterul loviturilor aplicate şefului în timpul când acesta îndeplineşte
obligaţiunile legate de serviciul militar nu are relevanţă la calificarea infracţiunii, de ele se poate
ţine cont la numirea pedepsei făptuitorului.
5. În cazul aplicării violenţei care s-a soldat cu cauzarea de vătămări corporale mai puţin
grave şi grave, acţiunile făptuitorului sunt calificate în temeiul art.368 alin.2 lit.c) CP (noţiunea
vătămări corporale mai puţin grave şi grave a fost explicată în comentariul de la art.151 şi 152
CP).
În cazul aplicării violenţei asupra şefului în timpul când acesta îndeplineşte obligaţiunile
legate de serviciul militar, care a fost însoţită cu cauzarea intenţionată a morţii şefului, acţiunile
făptuitorului sunt calificate prin concurs în baza art.368 alin.2 lit.c) şi art.145 alin.3 lit.e) CP.
6. Cauzarea intenţionată a vătămărilor corporale grave care au provocat decesul victimei
(şefului), în timpul când acesta îndeplinea obligaţiunile legate de serviciul militar, este calificată
în temeiul art.368 alin.2 lit.c) CP în concurs cu art.151 alin.4 CP, deoarece noţiunea de acte de
violenţă din art.368 CP nu cuprinde cauzarea morţii victimei în împrejurările prevăzute de
art.151 alin.4 CP.
7. Omorul din imprudenţă a şefului în timpul aplicării faţă de el a actelor de violenţă, în
timpul când acesta îndeplinea obligaţiunile legate de serviciul militar, este calificat în baza
art.368 alin.2 lit.c) CP, nemaifiind necesară calificarea acţiunilor făptuitorului şi în temeiul
art.149 CP.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul aplicării de lovituri sau cauzării
vătămărilor corporale şefului militar.
8. Subiectul infracţiunii este special, el fiind militarul care permanent sau provizoriu, după
funcţie sau grad militar, este subaltern persoanei, asupra căreia se aplică actele de violenţă.
9. Latura subiectivă a infracţiunii se exprimă prin vinovăţie intenţionată, intenţia putând fi
atât directă, cât şi indirectă. Infracţiunea trebuie să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea de
către şef a obligaţiunilor de serviciu. Actele de violenţă săvârşite asupra şefului din motive de
gelozie, răzbunare sau din alte motive ostile, personale, nelegate de activitatea de serviciu a
şefului, nu pot fi calificate în baza art.368 CP.
10. Art.368 alin.2 lit.a) CP prevede săvârşirea actelor de violenţă asupra şefului de către
două sau mai multe persoane, cu condiţia ca cel puţin două din ele să aibă calitatea de militari şi
subalterni ai persoanei vătămate. (Mai detaliat cu privire la noţiunea două sau mai multe
persoane a se vedea în comentariul de la art.364 CP.)
Despre săvârşirea infracţiunii cu aplicarea armei a se vedea în comentariul art.365 alin.2
lit.b) CP.
11. Existenţa urmărilor grave, prevăzute în art.368 alin.2 lit.c) CP, în afară de cazurile
indicate, poate fi reţinută reieşind din circumstanţele concrete ale infracţiunii. Pentru aceasta se
ţine cont ce daună a fost cauzată intereselor serviciului militar şi personal şefului militar. La
urmări grave pot fi atribuite zădărnicirea sarcinii de luptă, cauzarea daunei materiale
considerabile unităţii militare, scăderea nivelului capacităţii de luptă a unităţii sau subunităţii
militare etc. (a se vedea comentariul art.364 alin.2 lit.b) CP). Despre săvârşirea infracţiunii pe
timp de război sau în condiţii de luptă, a se vedea în comentariul art.364 alin.3 CP.
Articolul 369. ÎNCĂLCAREA REGULILOR STATUTARE CU PRIVIRE LA
RELAŢIILE DINTRE MILITARI, DINTRE PERSOANELE CARE TREC
PREGĂTIREA MILITARĂ OBLIGATORIE ŞI DINTRE REZERVIŞTI, DACĂ ÎNTRE
EI NU EXISTĂ RAPORTURI DE SUBORDONARE
(1) Încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile dintre militari, dintre persoanele
care trec pregătirea militară obligatorie şi dintre rezervişti, în timpul îndeplinirii serviciului
militar, al pregătirii militare obligatorii şi al concentrărilor, dacă între ei nu există raporturi
de subordonare şi dacă această încălcare s-a manifestat prin bătăi sau printr-un alt act de
violenţă,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune:
a) săvârşită în mod repetat;
b) săvârşită asupra a două sau mai multor persoane;
c) soldată cu vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):
a) săvârşite de două sau mai multe persoane;
b) săvârşite cu aplicarea armei;
c) soldate cu urmări grave,
se pedepsesc cu închisoare de la 6 la 12 ani.
1. Interesele executării sarcinilor serviciului militar cer respectarea reciprocă a militarilor,
stabilitatea şi pregătirea permanentă de a acorda ajutor unul altuia. Îndeplinirea sarcinilor
serviciului militar este incompatibilă cu înjosirea cinstei şi demnităţii, torturării unor militari de
către alţii. Prin aceasta se explică pericolul social al atentatelor la ordinea de relaţii reciproce
dintre militarii care nu se află în relaţii de subordonare între ei.
2. Nu se află în relaţii de subordonare între ei militarii care nu sunt şefi sau subalterni unul
faţă de altul atât după funcţie, cât şi după gradul militar. De exemplu, dacă un sergent aplică
violenţă faţă de alt sergent din aceeaşi unitate militară, el va răspunde pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art.369 CP. Însă dacă, de exemplu, un sergent aplică violenţă faţă de un
soldat din aceeaşi unitate militară, acţiunile lui vor constitui componenţa de infracţiune prevăzută
de art.370 CP, ca exces de putere, deoarece el este superior faţă de soldat după gradul militar.
3. Obiectul principal de atentare al acestei infracţiuni îl constituie ordinea statutară cu
privire la relaţiile dintre militari, dintre persoanele care trec pregătirea militară obligatorie şi
dintre rezervişti, în timpul îndeplinirii serviciului militar, al pregătirii militare obligatorii şi al
concentrărilor, dacă între ei nu există raporturi de subordonare, reglementate de regulamentele
militare, iar obiectul secundar de atentare îl constituie viaţa şi sănătatea militarilor - părţilor
vătămate, cinstea şi demnitatea lor.
4. Latura obiectivă a infracţiunii constă în încălcarea regulilor statutare cu privire la relaţiile
dintre militari, dintre persoanele care trec pregătirea militară obligatorie şi dintre rezervişti, în
timpul îndeplinirii serviciului militar, al pregătirii militare obligatorii şi al concentrărilor, dacă
între ei nu există raporturi de subordonare şi dacă această încălcare s-a manifestat prin bătăi sau
printr-un alt act de violenţă.
5. Bătaia constă în aplicarea de lovituri de către un militar altui militar, cu condiţia ca să nu
fi fost cauzate vătămări corporale. În cazul cauzării vătămărilor corporale părţii vătămate,
acţiunile făptuitorului vor fi calificate în baza art.369 alin.2 sau 3 CP. Loviturile pot fi aplicate cu
mâinile, cu picioarele sau cu alte părţi ale corpului (cotul, capul, genunchiul, umărul etc.),
precum şi cu alte obiecte (vergea, mătură, curea etc.), cu excepţia armelor. În cazul aplicării
armei, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în temeiul art.369 alin.3 lit.b) CP.
6. Prin alt act de violenţă se înţelege aplicarea violenţei fizice sau psihice faţă de victimă.
Prin violenţă fizică se înţelege împingerea militarului, tragerea de păr, pişcăturile, stropirea
cu apă rece în timp de iarnă sau cu apă fierbinte, aruncarea la pământ sau la podea a victimei,
lovirea acesteia cu capul sau cu alte părţi ale corpului de perete, privarea de libertate a
militarului, cum ar fi legarea mâinilor sau picioarelor, ţinerea victimei în sac etc.
Prin violenţă psihică se înţelege înjosirea cinstei şi demnităţii militarului însoţită de
ameninţări cu aplicarea violenţei, cum ar fi trezirea militarului din somn şi menţinerea lui în stare
trează în timpul lui de odihnă sau de somn, impunerea de către militari a părţii vătămate să spele
sau să calce hainele altor militari, sau să le cureţe încălţămintea, sau să schimbe cu ei unele
elemente ale echipamentului sau ţinutei militare, date lor în folosinţă, sustragerea acestor obiecte
sau a raţiei alimentare, impunerea să facă flotări, să care greutăţi dintr-un loc în altul etc.
Sustragerea proprietăţii personale a militarului în cadrul încălcării regulilor statutare cu privire la
relaţiile dintre militari este calificată prin concurs de infracţiuni, conform art.369 şi 187 CP, sau
infracţiune contra patrimoniului.
7. Această infracţiune poate fi săvârşită în dispoziţiunea unităţii militare, pe teritoriul sau în
afara teritoriului ei, în timpul exercitării obligaţiunilor de serviciu militar sau în timpul de
odihnă, în timpul activităţii sportive, culturale, în timpul învoirilor din unitatea militară, în timpul
aflării în delegaţie, în instituţiile medicale, puncte medicale sau spitale etc. Componenţa de
infracţiune discutată e prezentă în cazurile în care lovirea sau alte acte de violenţă au fost
săvârşite în legătură cu îndeplinirea de către partea vătămată a obligaţiunilor sale legate de
serviciul militar, adică în cadrul activităţii de serviciu a acestuia.
8. Totuşi, nu e infracţiune prevăzută de art.369 CP în cazul în care violenţa este aplicată de
către un militar faţă de alt militar din motive personale sau din alte motive care nu-s legate de
serviciul militar, când aceşti militari se află în învoire, concediu, în cercul lor de prieteni etc. În
funcţie de circumstanţele concrete această violenţă poate constitui o infracţiune contra persoanei
sau huliganism.
9. Subiect al infracţiunii poate fi orice militar care nu se află în raporturi de subordonare cu
victima, cum ar fi: soldaţii, sergenţii, plutonierii, ofiţerii etc.
10. Din punctul de vedere al laturii subiective această infracţiune se săvârşeşte cu intenţie
directă: făptuitorul înţelege că, aplicând lovituri ori săvârşind altă violenţă faţă de alt militar, cu
care nu se află în relaţii de subordonare, încalcă ordinea de comportare reciprocă între militari,
stabilită de regulamentele militare, şi doreşte aceasta.
Poziţia psihică a făptuitorului faţă de consecinţele survenite (cauzarea de dureri fizice, a
vătămărilor corporale, gravitatea lor, survenirea morţii etc.) poate fi exprimată atât prin intenţie
directă sau indirectă, cât şi prin imprudenţă.
Motivul săvârşirii acestei infracţiuni nu are relevanţă asupra calificării infracţiunii.
11. Alin.2 şi 3 art.369 CP reglementează agravantele calificative ale acestei infracţiuni.
12. Prin săvârşirea infracţiunii în mod repetat se înţelege săvârşirea acestei infracţiuni de
două sau de mai multe ori, cu condiţia ca între aceste infracţiuni să se fi scurs o anumită perioadă
de timp şi fiecare dintre aceste infracţiuni să se fi cuprins de intenţii diferite, de sine stătătoare,
fiecare din ele fiind infracţiune distinctă.
În mod repetat infracţiunea poate fi săvârşită atât faţă de diferite persoane, cât şi faţă de una
şi aceeaşi persoană, cu condiţia respectării cerinţelor numite deja.
Nu se consideră săvârşire a infracţiunii în mod repetat aplicarea violenţei sau lovirea
concomitentă a două sau mai multor persoane, cuprinsă de una şi aceeaşi intenţie infracţională.
Atare fapte sunt calificate conform art.369 alin.2 lit.b) CP ca săvârşire a infracţiunii asupra a
două sau mai multor persoane.
13. În cazul în care infracţiunea s-a soldat cu vătămarea uşoară sau medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, acţiunile făptuitorului sunt calificate în temeiul art.369 alin.2 lit.c) CP.
Nu are relevanţă la calificarea infracţiunii forma vinovăţiei faţă de consecinţele survenite
(intenţie sau imprudenţă). De ea se ţine cont la numirea felului şi măsurii de pedeapsă.
14. Despre săvârşirea infracţiunii de către două sau mai multe persoane a se vedea în
comentariul art.364 alin.2 lit.a) CP.
15. Despre săvârşirea infracţiunii cu aplicarea armei a se vedea în comentariul art.365
alin.2 lit.b) CP.
16. Cu privire la soldarea infracţiunii cu urmări grave s-a vorbit în comentariul art.364
alin.2 lit.b) şi art.368 alin.2 lit.b) CP.
Articolul 370. ABUZUL DE PUTERE, EXCESUL DE PUTERE SAU INACŢIUNEA
LA EXERCITAREA PUTERII
(1) Abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de
serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţie de răspundere, inacţiunea la
exercitarea puterii, dacă acestea au cauzat victimei sau intereselor de serviciu daune în
proporţii considerabile,
se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni soldate cu urmări grave
se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
1. Esenţa acestei infracţiuni constă în faptul că şeful militar sau persoana cu funcţii de
răspundere militară săvârşeşte abuz de putere sau de serviciu, inacţiune la exercitarea puterii,
exces de putere sau depăşeşte atribuţiile de serviciu cauzând victimei sau intereselor de serviciu
daune în proporţii considerabile.
2. Gradul prejudiciabil al infracţiunii constă în încălcarea serioasă de către persoana cu
funcţii de răspundere militară a ordinii stabilite de exercitare a serviciului militar, în subminarea
autorităţii comandanţilor şi şefilor militari, în provocarea dezorganizării în activitatea lor,
dezordinii, iar uneori chiar în crearea pericolului sau împiedicarea îndeplinirii de către
subunităţile militare a sarcinilor de luptă. Abuzurile sau excesele de putere subminează climatul
social-psihologic în subunităţile Forţelor Armate, pun sub semn de îndoială credinţa militarilor în
supremaţia Legii, a Regulamentelor militare, trăinicia disciplinei militare şi bazele dreptăţii.
Abuzurile de putere şi de serviciu pot servi deseori ca factori de săvârşire a sustragerilor şi a altor
infracţiuni.
3. Noţiunea de şef militar a fost explicată în comentariul de la art.364 CP.
Noţiunile abuz de serviciu, abuz de putere, persoană cu funcţii de răspundere au fost
explicate în comentariul de la art.327 CP.
Noţiunea exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu a fost explicată în
comentariul art.328 CP. Semnul esenţial, calificativ al acestor noţiuni se exprimă prin faptul că
abuzurile de serviciu sau de putere, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu sunt
săvârşite în cadrul Forţelor Armate şi de către subiecţi speciali: şefi sau persoane cu funcţii de
răspundere militare.
 4. Exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu sunt acele acţiuni intenţionate
săvârşite de către şeful sau persoana cu funcţii de răspundere militară, pe care nu trebuie să le
săvârşească în nici un caz şeful sau persoana cu funcţii de răspundere militară. Aceste acţiuni vor
fi considerate totdeauna ilegale (de exemplu, aplicarea violenţei sau a altor metode
neregulamentare de către şefii militari asupra subalternilor, transmiterea ilegală a unităţilor de
tehnică militară în folosinţa terţelor persoane etc.).
5. Inacţiunea în exercitarea puterii reprezintă un comportament pasiv al persoanei cu
funcţii de răspundere sau al şefului militar faţă de obligaţiunile sale, pe care el, conform
obligaţiunilor funcţionale sau de serviciu, trebuie să le îndeplinească. Inacţiunea infracţională a
persoanei cu funcţii de răspundere sau a şefului militar faţă de obligaţiunile sale, pe care el,
conform obligaţiunilor funcţionale sau de serviciu, trebuie să le îndeplinească pentru
preîntâmpinarea consecinţelor social-periculoase, prejudiciabile, poate cauza urmări grave sau
daune considerabile intereselor serviciului militar. De exemplu, dacă şeful militar vede că
subalternii care transportă bunurile militare sustrag cartuşe de luptă şi le vând unor terţe persoane
şi nu curmă aceste acţiuni şi, ca rezultat, se cauzează daună considerabilă unităţii sau subunităţii
militare, acest şef va purta răspundere penală pentru inacţiune în exercitarea puterii. De
asemenea, neluarea de către şeful militar a măsurilor respective pentru curmarea relaţiilor
neregulamentare dintre subalterni va fi calificată ca inacţiune în exercitarea puterii etc.
6. Cu toate că art.370 CP nu indică expres că abuzul de putere sau de serviciu, excesul de
putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţii de
răspundere, inacţiunea în exercitarea puterii se săvârşeşte intenţionat, latura subiectivă a acestei
infracţiuni poare fi exprimată doar prin intenţie. Abuzul de putere sau de serviciu, excesul de
putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu de către şef sau de către o persoană cu funcţii de
răspundere se săvârşesc întotdeauna cu vinovăţie intenţionată. Şeful militar sau persoana cu
funcţii de răspundere îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor sale,
prevede urmările ei prejudiciabile şi doreşte sau admite în mod conştient survenirea acestor
urmări. Dacă se va constata că şeful militar sau persoana cu funcţii de răspundere a săvârşit
aceste acţiuni sau inacţiuni din imprudenţă, nu vom fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de
art.370 CP, oricât de grave ar fi consecinţele survenite.
7. Un alt criteriu obligatoriu al acestor acţiuni sau inacţiuni infracţionale constă în faptul că
şeful militar sau persoana cu funcţii de răspundere săvârşeşte aceste acţiuni sau inacţiuni în
detrimentul intereselor de serviciu sau depăşeşte vădit atribuţiile sale de serviciu.
8. Dauna considerabilă constă în urmări prejudiciabile importante prin caracterul sau
mărimea lor. Ele pot fi exprimate în diferite forme de consecinţe cu caracter material sau
nematerial (de exemplu, neîndeplinirea sarcinii de luptă, distrugerea sau deteriorarea tehnicii
militare, crearea de obstacole sau întreruperea serviciului militar etc.).
La stabilirea daunei în proporţii considerabile sau a urmărilor grave e necesar sa se ţină
cont de gradul de influenţare negativă a faptei ilegale asupra ordinii de exercitare a serviciului
militar, de numărul de victime, de gravitatea consecinţelor morale şi fizice etc. Despre dauna
materială considerabilă şi în proporţii mari a se vedea art.126 CP.
9. Noţiunea de urmări grave, prevăzută de art.370 alin.2 CP, a fost explicată în comentariul
de la art.364 alin.2 lit.b) CP.
Despre noţiunile timp de război, în condiţii de luptă, s-a vorbit în comentariul art.364 alin.3
CP.
Articolul 371. DEZERTAREA
(1) Dezertarea, adică părăsirea unităţii militare, a centrului de instrucţie sau a locului de
serviciu în scopul eschivării de la serviciul militar, de la pregătirea militară obligatorie sau de
la concentrări, precum şi neprezentarea din aceleaşi motive la serviciu sau la concentrare în
cazurile permisiei din unitatea militară sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării,
întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un militar, de
o persoană care trece pregătirea militară obligatorie sau de un rezervist,
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
 (2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) cu armă;
b) de două sau mai multe persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani.
(4) Acţiunile prevăzute la alin.(1), (2) sau (3), săvârşite de un militar care îşi execută
pedeapsa într-o unitate militară disciplinară,
se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(5) Militarul care pentru prima dată a dezertat în condiţiile alin.(1) se liberează de
răspundere penală dacă dezertarea a fost săvârşită în urma unui concurs de împrejurări
grele.
1. Conform art.56 CRM, devotamentul faţă de Patrie este sacru. Cetăţenii cărora le sunt
încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a
obligaţiunilor ce le revin. Apărarea Patriei, conform art.57 al CRM, este un drept şi o datorie
sfântă a fiecărui cetăţean.
Respectarea strictă a ordinii de exercitare a serviciului militar este condiţia principală de
asigurare a capacităţii de luptă a Forţelor Armate.
2. În cazul dezertării se atentează la ordinea şi disciplina militară, ca premise de bază ale
capacităţii de apărare a ţării.
Obiectul nemijlocit al dezertării îl constituie ordinea de exercitare a serviciului militar, care
obligă militarii să exercite serviciul militar în decursul unui termen anumit, stabilit de lege, să fie
totdeauna gata să apere statul, să-şi îndeplinească datoria lor constituţională şi militară de apărare
a Patriei.
3. Dezertarea se săvârşeşte prin acţiune sau inacţiune şi constă în părăsirea unităţii militare,
a centrului de instrucţie sau a locului de serviciu în scopul eschivării de la serviciul militar, de la
pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, precum şi neprezentarea din aceleaşi motive
la serviciu sau la concentrare în cazurile permisiei din unitatea militară sau din centrul de
instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie
curativă, săvârşită de un militar, de o persoană care trece pregătirea militară obligatorie sau de un
rezervist.
Prin acţiune se săvârşeşte părăsirea unităţii militare, a centrului de instrucţie sau a locului
de serviciu în scopul eschivării de la serviciul militar, de la pregătirea militară obligatorie sau de
la concentrări.
Prin inacţiune se săvârşeşte neprezentarea, în scopul eschivării de la serviciul militar, de la
pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, la serviciu sau la concentrare în cazurile
permisiei din unitatea militară sau din centrul de instrucţie, repartizării, transferării, întoarcerii
din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un militar, de o persoană
care trece pregătirea militară obligatorie sau de un rezervist.
4. Dezertarea constă în absenţa samavolnică a militarului din unitatea militară sau de la
serviciul militar. Spre deosebire de legislaţia penală anterioară (art.246, 247, 248 CP din 1961),
noul CP nu stabileşte termenele absenţei samavolnice în cazul dezertării. Prin urmare, dezertarea
are loc în toate cazurile absenţei samavolnice a militarului din unitatea militară sau de la
serviciul militar, indiferent de termenul absentării. Durata absenţei samavolnice poate fi luată în
consideraţie la stabilirea felului şi măsurii de pedeapsă făptuitorului.
5. Dezertarea este o infracţiune continuă: ea începe şi se termină de îndată ce făptuitorul a
părăsit samavolnic unitatea militară sau locul de exercitare a serviciului militar sau din momentul
când militarul nu s-a prezentat la termenul fixat, fără motive întemeiate, în scopul eschivării de la
serviciul militar, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, la serviciu sau la
concentrare în cazurile permisiei din unitatea militară sau din centrul de instrucţie, repartizării,
transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă, săvârşită de un
militar, de o persoană care trece pregătirea militară obligatorie sau de un rezervist, însă se
consumă la momentul reţinerii sau prezentării benevole a militarului în unitatea militară, la locul
exercitării serviciului militar sau în organele de drept.
6. Latura subiectivă a dezertării se caracterizează prin intenţie directă şi cu scopul eschivării
de la serviciul militar, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrări, scop realizat prin
părăsirea unităţii militare, a centrului de instrucţie sau a locului de serviciu de la pregătirea
militară obligatorie sau de la concentrări, precum şi prin intermediul neprezentării la serviciu sau
la concentrare în cazurile permisiei din unitatea militară sau din centrul de instrucţie, repartizării,
transferării, întoarcerii din misiune, din concediu sau dintr-o instituţie curativă etc.
7. Părăsirea samavolnică a locului de arest disciplinar (de la gauptvahtă) sau dintr-o
unitate militară disciplinară, de asemenea se consideră dezertare şi acţiunile făptuitorului se cer
calificate în temeiul art.371 alin.1 CP - în cazul părăsirii samavolnice a locului de arest
disciplinar (de la gauptvahtă) şi în baza art.371 alin.4 CP - în cazul părăsirii samavolnice a
unităţii militare disciplinare.
8. Scopul eschivării de la serviciul militar poate fi absenţa de la serviciul militar pentru o
anumită perioadă de timp sau absenţa definitivă de la serviciul militar, însă aceasta nu are
relevanţă la calificarea infracţiunii, aceste modalităţi de dezertare pot influenţa stabilirea
pedepsei făptuitorului.
Motivele care au servit drept imbold pentru absenţa samavolnică a militarului din unitatea
militară nu au relevanţă la calificarea infracţiunii, ele pot servi la individualizarea pedepsei. Ele
pot fi diferite: nedorinţa de a suporta lipsurile şi greutăţile serviciului militar, frica în timpul de
război sau în condiţiile de luptă, nedorinţa de a exercita serviciul militar în anumite locuri
concrete etc.
9. Subiectul infracţiunii este special: un militar, o persoană care trece pregătirea militară
obligatorie sau un rezervist. Mai detaliat despre aceasta - în comentariul art.364 CP.
10. Dezertarea săvârşită cu arma constituie o componenţă de infracţiune cu circumstanţe
agravante prevăzută de art.371 alin.2 lit.a) CP. Această agravantă constă în faptul că militarul
părăseşte samavolnic unitatea militară sau locul exercitării serviciului militar cu arma din dotare,
încredinţată lui pentru îndeplinirea obligaţiunilor de serviciu, şi concurs de infracţiuni nu
formează.
În cazul în care militarul, în procesul dezertării, foloseşte arma pentru a înlesni dezertarea
(ameninţă cu aplicarea armei persoanele care încearcă să-l reţină sau chiar aplică efectiv arma
etc.), acţiunile lui se cer calificate prin concurs de infracţiuni: art.371 alin.2 lit.a) CP şi, după caz,
art.365 alin.2 lit.b) CP sau 369 alin.3 lit.b) CP etc.
11. Noţiunea dezertare săvârşită de două sau de mai multe persoane a fost explicată în
comentariul art.364 alin.2 lit.a) CP.
12. Participarea la infracţiune în calitate de instigator, complice sau organizator poate fi
săvârşită de orice persoană, nefiind necesară calitatea specială de militar, însă în atare cazuri nu
există infracţiunea prevăzută de art.371 alin.2 lit.b) CP, ci infracţiunea prevăzută de art.371 alin.1
CP. Coautori ai acestei infracţiuni pot fi doar persoanele cu calităţi speciale, adică doar militarii,
persoanele care trec pregătirea militară obligatorie sau rezerviştii.
13. Înlesnirea sau acordarea de ajutor făptuitorului la dezertare poate avea loc prin
confecţionarea de documente false, sustragerea atenţiei comandanţilor, oferirea adăpostului sau
ascunderea uniformei militare a dezertorului, promisă dinainte, etc. Aceste acţiuni constituie
complicitate la dezertare şi se cer calificate în temeiul art.42, 371 alin.1 CP sau al altora, după
caz.
14. Săvârşirea infracţiunii în timp de război sau în condiţii de luptă a fost explicată în
comentariul de la art.364 alin.3 CP şi art.127 CP.
15. Art.371 alin.4 CP prevede ca circumstanţă calificantă dezertarea, prevăzută la alin.1, 2
sau 3, săvârşită de un militar care îşi execută pedeapsa într-o unitate militară disciplinară.
Pedeapsa trimiterii într-o unitate militară disciplinară este reglementată prin art.69 CP. Această
componenţă de infracţiune poate avea loc după intrarea în vigoare a sentinţei judiciare prin care a
fost numită pedeapsa trimiterii într-o unitate disciplinară. În cazul în care trimiterea militarului
într-o unitate militară disciplinară a fost ilegală (sentinţa a fost casată cu achitarea militarului),
dezertarea militarului din unitatea militară disciplinară e calificată conform articolului 371 alin.1
CP sau, după caz, conform articolului 371 alin.2 sau 3 CP.
16. Art.371 alin.5 CP prevede un caz special de liberare de răspunderea penală - că
militarul, care pentru prima dată a dezertat în condiţiile alin.1 CP, se liberează de răspundere
penală dacă dezertarea a fost săvârşită în urma unui concurs de împrejurări grele. Esenţa
concursului de împrejurări grele a fost explicată în comentariul art.76 alin.1 lit.e) CP. De această
liberare profită toţi militarii care au săvârşit dezertarea prevăzută de art.371 alin.1 CP în urma
unui concurs de împrejurări grele. Rolul organelor judiciare, în acest caz, este de a stabili cu
certitudine dacă dezertarea prevăzută de art.371 alin.1 CP a fost săvârşită în urma unui concurs
de împrejurări grele. În cazul constatării acestor împrejurări militarul va fi liberat, incontestabil,
de răspunderea penală pe art.371 alin.1 CP.
Articolul 372. ESCHIVAREA DE LA SERVICIUL MILITAR
(1) Eschivarea militarului, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a
rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor serviciului militar, ale pregătirii militare
obligatorii sau ale concentrărilor prin automutilare sau prin simularea unei boli, prin
falsificarea documentelor sau prin altă înşelăciune
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani.
(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă
se pedepseşte cu închisoare de până la 5 ani.
1. Art.372 alin.1 CP prevede mai multe forme de eschivare a militarului, a persoanei care
trece pregătirea militară obligatorie sau a rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor
serviciului militar, ale pregătirii militare obligatorii sau ale concentrărilor: a) prin automutilare,
b) prin simularea unei boli, c) prin falsificarea documentelor, d) prin altă înşelăciune.
2. Obiectul infracţiunii prevăzute de art.372 CP îl constituie ordinea stabilită de lege a
exercitării serviciului militar de către militari, persoanele care trec pregătirea militară obligatorie
sau de către rezervişti.
3. Eschivarea militarului, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a
rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor serviciului militar, ale pregătirii militare
obligatorii sau ale concentrărilor prin automutilare constă în faptul că făptuitorul, prin cauzarea
artificială a unei daune sănătăţii sale, creează baza de eliberare de la serviciul militar, deoarece
militarii care au dereglări fizice sau suferă de unele boli anumite sunt recunoscuţi inapţi de
serviciul militar din cauza sănătăţii şi sunt scutiţi de serviciul militar, conform art.32 al Legii
nr.1245 din 18.07.2002 cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei sau sunt
eliberaţi temporar de exercitarea serviciului militar în legătură cu tratamentul medical.
4. Eschivarea de la serviciul militar poate fi săvârşită prin vătămarea sau distrugerea
artificială a diferitelor organe sau ţesuturi ale corpului omenesc sau prin îmbolnăvirea artificială
(otrăvire, contaminare etc.), sau prin înteţirea artificială a bolii, pe care persoana deja o avea.
Caracterul instrumentelor sau mijloacelor prin intermediul cărora militarul s-a automutilat
ori s-a îmbolnăvit nu are relevanţă la calificarea infracţiunii. Caracterul artificial al automutilării
sau îmbolnăvirii artificiale se stabileşte prin diferite probe (martori, filmări, înregistrări audio
etc.), precum şi prin raportul de expertiză medico-legală, care este obligatorie la anchetarea
cazurilor de automutilare sau îmbolnăvire artificială, pentru constatarea caracterului şi
provenienţei consecinţelor dăunătoare.
5. În cercetarea cauzelor despre automutilare este necesară, de asemenea, concluzia
comisiei medico-militare cu privire la aptitudinea militarului pentru serviciul militar. Lista
bolilor şi a defectelor fizice care indică inaptitudinea pentru serviciul militar este desfăşurată în
Baremul medical al Regulamentului cu privire la expertiza medico-militară în Forţele Armate
ale RM, pus în aplicare prin ord. MA al RM nr.230 din 15 februarie 1997, cu modificările
ulterioare.
6. La calificarea faptelor nu influenţează urmările bolilor şi defectelor fizice survenite.
Drept consecinţă a acestor fapte, militarul poate fi recunoscut inapt de serviciul militar, dar poate
fi de asemenea eliberat temporar de exercitarea tuturor sau a unei părţi a obligaţiunilor
serviciului militar.
Totuşi, dacă militarul a săvârşit acţiuni de automutilare în scopul eschivării de la serviciul
militar, însă consecinţele urmărite nu au survenit, din cauze independente de voinţa sa (de
exemplu, a fost oprit de colegii săi sau de alte persoane, arma n-a funcţionat, substanţa toxică
autoadministrată n-a avut efectul scontat etc.), el nu a devenit inapt de serviciul militar şi nu a
fost temporar eliberat de la exercitarea tuturor sau a unei părţi a obligaţiunilor serviciului militar,
acţiunile militarului pot fi calificate în temeiul art.27, 372 CP ca tentativă de eschivare de la
serviciul militar.
7. Automutilarea poate fi săvârşită de însuşi militarul care are intenţia să se eschiveze de la
serviciul militar, dar şi de alte persoane la cererea militarului. În aceste împrejurări avem o
participaţie complexă la săvârşirea infracţiunii (a se vedea art.45 CP), acţiunile persoanelor care
au contribuit la automutilare se cer calificate în baza art.42 şi 372 CP: complicitate la eschivarea
de la serviciul militar.
8. Eschivarea militarului, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a
rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor serviciului militar, ale pregătirii militare
obligatorii sau ale concentrărilor prin simularea unei boli constă în insinuarea unei boli sau a
unor simptoame ale unor boli, pe care, în realitate, militarul nu le are. Poate fi exercitată
simularea unei boli fizice sau a uneia psihice.
În cercetarea cauzelor penale cu privire la simularea unei boli este obligatorie numirea unei
expertize medico-legale. Este, de asemenea, necesară efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice, care trebuie să constate, de exemplu, dacă simularea bolii nu este unul din
simptoamele unei boli pe care militarul în realitate o are (simularea patologică). În cazul
constatării unei simulări patologice răspunderea penală a militarului se exclude.
9. Eschivarea militarului, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a
rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor serviciului militar, ale pregătirii militare obligatorii
sau ale concentrărilor prin falsificarea documentelor constă în faptul că militarul prezintă,
intenţionat, comandantului sau şefului militar respectiv un document în care se conţin informaţii
mincinoase, false şi în baza acestui document i se acordă eliberarea permanentă sau temporară de
la exercitarea serviciului militar. Documentul poate fi falsificat de însuşi militarul dat sau de
către alte persoane. În aceste împrejurări ne aflăm în faţa unei participaţii complexe la săvârşirea
infracţiunii (a se vedea art.45 CP), acţiunile persoanelor care au contribuit la automutilare se cer
calificate în baza art.42 şi 372 CP: complicitate la eschivarea de la serviciul militar.
10. Eschivarea militarului, a persoanei care trece pregătirea militară obligatorie sau a
rezervistului de la îndeplinirea obligaţiunilor serviciului militar, ale pregătirii militare obligatorii
sau ale concentrărilor prin altă înşelăciune constă în comunicarea comandantului sau şefului
militar respectiv a unor informaţii intenţionat mincinoase şi false, care, dacă ar fi adevărate, ar da
militarului dreptul de a fi eliberat definitiv sau temporar de la exercitarea serviciului militar (de
exemplu, comunicarea despre necesitatea oferirii unui concediu pentru înregistrarea căsătoriei, în
legătură cu boala gravă a unor rude apropiate etc.).
11. Eschivarea de la serviciul militar se consideră infracţiune consumată din momentul în
care militarul, în baza documentelor false prezentate sau în urma consecinţelor acţiunilor de
automutilare, a primit dreptul de eliberare permanentă sau provizorie de la exercitarea serviciului
militar sau a încetat, de facto, să exercite serviciul militar.
12. Subiect al infracţiunii poate fi orice militar, persoană care trece pregătirea militară
obligatorie sau rezervist. De exemplu, militarul care slujeşte conform unui contract se
automutilează pentru a se eschiva de la exercitarea serviciului militar şi pentru a primi pensia de
invaliditate.
13. Latura subiectivă a eschivării de la serviciul militar prin orice metodă se caracterizează
prin intenţie directă şi cu scopul (semn obligatoriu al acestei componenţe de infracţiune)
eschivării temporare sau permanente de la exercitarea serviciului militar.
Articolul 373. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE MÂNUIRE A ARMEI, DE
MANIPULARE A SUBSTANŢELOR ŞI OBIECTELOR CE PREZINTĂ UN PERICOL
SPORIT PENTRU CEI DIN JUR
(1) Încălcarea regulilor de mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a substanţelor
explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din
jur, dacă aceasta a cauzat vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat din imprudenţă:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane;
c) alte urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Aceeaşi acţiune care a provocat din imprudenţă decesul a două sau mai multor
persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani.
1. Militarii, în exercitarea funcţiilor lor, sunt implicaţi permanent în activităţi legate de
deservirea sau mânuirea, manipularea armelor, muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi
a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur.
2. Folosirea acestor obiecte sau substanţe cere o respectare strictă a regulilor speciale de
securitate, a căror încălcare poate duce la moartea sau traumatizarea oamenilor, distrugerea averii
militare, zădărnicirea diferitelor sarcini de luptă, măsuri militare şi la alte consecinţe grave.
3. Obiectul infracţiunii constă în ordinea stabilită de mânuire, manipulare a armelor,
muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un
pericol sporit pentru cei din jur, inclusiv pentru militari.
4. Răspunderea penală în temeiul art.373 CP poate surveni doar în cazul încălcării regulilor
de mânuire a armelor, muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi
obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur.
Noţiunea de armă a fost explicată în comentariul de la art.364 CP. Arme, în sensul art.373
CP, pot fi şi unităţile de armament de artilerie, reactive, rachete etc., care se află în dotare în
unităţile militare. Încălcarea regulilor de mânuire a armelor de vânătoare nu constituie
componenţa de infracţiune prevăzută de art.373 CP.
Muniţiile sunt părţi componente ale armamentului destinat nemijlocit pentru nimicirea
tehnicii, construcţiilor, oamenilor etc. Muniţii pot fi cartuşele, obuzele de artilerie, bombele,
minele, grenadele, părţile de luptă ale rachetelor şi torpedelor, alte obiecte şi dispozitive
explozive în stare de luptă şi apte de a nimici, a distruge.
Substanţe explozive sunt compuşii chimici şi aliajele capabile - sub acţiunea loviturilor,
împungerii, frecării sau încălzirii - să explodeze. Aceste substanţe pot fi dinamita, nitroglicerina,
nitrotoluolul şi alte substanţe chimice sau aliaje în stare să explodeze fără accesul oxigenului.
Substanţe reactive sunt cele de provenienţă naturală sau artificială, ce conţin izotopi
radioactivi, ce prezintă radiaţii de ionizare şi de aceea sunt periculoase pentru lumea din jur.
Alte substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur sunt orice mijloace
tehnice din dotare, care se găsesc în unităţile militare şi au calitatea - în cazul încălcării regulilor
de manipulare a lor - de a distruge (să cauzeze vătămări, să deregleze funcţiile etc.) obiectele şi
oamenii aflaţi în zona lor de activitate.
5. Latura obiectivă a infracţiunii constă în acţiuni sau inacţiuni de încălcare a regulilor de
mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor
substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit pentru cei din jur. Regulile de mânuire a armei,
de manipulare a muniţiilor, a substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce
prezintă un pericol sporit pentru cei din jur se conţin în Regulamente, instrucţiuni, cursuri de
manipulare şi mânuire a diferitelor tipuri de arme şi muniţii etc.
6. Componenţa de infracţiune este materială, pentru consumarea ei este necesar să survină
consecinţele respective: vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
(art.373 alin.1 CP), vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul unei
persoane, alte urmări grave (art.373 alin.2 CP), decesul a două sau mai multor persoane (art.373
alin.3 CP).
Vătămarea uşoară sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul unei persoane, decesul a două sau mai multor
persoane au fost explicate în comentariul la cap.II CP, Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
persoanei, iar alte urmări grave - în comentariul art.364 CP.
7. Latura subiectivă a infracţiunii poate consta în dublă formă de vinovăţie (art.19 CP),
adică încălcarea intenţionată a regulilor de mânuire a armei, de manipulare a muniţiilor, a
substanţelor explozive, radioactive şi a altor substanţe şi obiecte ce prezintă un pericol sporit
pentru cei din jur şi cauzarea din imprudenţă a consecinţelor prevăzute în art.373 CP.
Articolul 374. ÎNCĂLCAREA REGULILOR STATUTARE CU PRIVIRE LA
SERVICIUL DE GARDĂ
(1) Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă, a ordinelor şi
dispoziţiilor emise în vederea modificării şi completării acestor reguli, dacă aceasta a cauzat
daune în proporţii considerabile,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 4 la 10 ani.
1. Ordinea de exercitare a serviciului de gardă este reglementată de Regulamentul
serviciului în garnizoană şi de gardă al Forţelor Armate ale RM.
Conform art.2 al acestui regulament, serviciul de gardă este destinat pazei de nădejde şi
apărării drapelelor de luptă, magaziilor cu muniţii, tehnică militară, alte mijloace militare şi al
obiectivelor militare şi de stat, precum şi pazei persoanelor deţinute în arest. Serviciul de gardă
asigură paza persoanelor ce se află în închisorile RM şi în unitatea militară disciplinară.
2. Serviciul în garnizoană are drept scop asigurarea menţinerii disciplinei militare în
garnizoană, a condiţiilor necesare pentru viaţa de toate zilele şi pregătirea trupelor, ieşirea
organizată la alarmă şi desfăşurarea activităţii în garnizoană cu participarea trupelor.
Serviciul de gardă în garnizoană este destinat pazei şi apărării obiectivelor de importanţă
generală pentru garnizoană, amplasate în apropiere nemijlocită unul de altul, precum şi pazei
persoanelor deţinute în arest în garnizoană.
Serviciul de gardă interior este destinat pazei şi apărării obiectivelor unei unităţi militare.
Avioanele (elicopterele) şi alte obiective ale serviciului avia la aerodromuri sunt păzite şi apărate
de gărzile interioare, numite din serviciul de aviaţie tehnic.
Personalul de gardă este subunitatea înarmată, destinată pentru executarea misiunii de
luptă, de pază şi apărare a drapelelor de luptă, a obiectivelor militare şi de stat, a persoanelor
deţinute sub arest sau în locurile de detenţie.
Exercitarea serviciului în gardă se consideră îndeplinirea unei sarcini de luptă.
3. Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin săvârşirea de acţiuni interzise de
Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al Forţelor Armate şi de ordinele şi
dispoziţiile emise în vederea modificării şi completării regulilor de exercitare a serviciului în
garnizoană şi de gardă, precum şi în neîndeplinirea cerinţelor acestor acte ce prescriu săvârşirea
anumitor acţiuni sau abţinerea de la săvârşirea lor.
Dispoziţia acestei norme penale este de blanchetă, ea face trimitere la regulile statutare cu
privire la serviciul de gardă, la ordinele şi dispoziţiile emise în vederea modificării şi completării
acestor reguli, care se conţin în Regulamentul serviciului în garnizoană şi de gardă al Forţelor
Armate şi în ordinele şi dispoziţiile emise în vederea modificării şi completării acestor reguli. De
exemplu, conform art.140 al Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al Forţelor
Armate, şeful de gardă - în cazul unui atac asupra obiectivelor păzite, santinelelor sau asupra
încăperii pentru gardă - este obligat să ia măsuri pentru respingerea atacului. În cazul în care
şeful de gardă nu ia aceste măsuri şi survin consecinţele prevăzute în alin.1 şi 2 art.374 CP,
inacţiunile lui se cer calificate în baza alin.1 sau 2 art.374 CP.
4. Cauzarea daunei prevăzute în art.374 CP constă în cauzarea unei daune obiectului sau
obiectivelor păzite de garda dată. Aceste obiecte sau obiective sunt enumerate în tabelele
posturilor de gardă, de exemplu: drapelul unităţii militare, depozitele, tehnica de luptă sau
militară, armamentul etc.
Prin cauzarea de daune în proporţii considerabile se înţelege, de exemplu, pătrunderea la
post a persoanelor cu scopuri infracţionale, pătrunderea persoanelor, cu aceleaşi scopuri, în
depozitele, parcurile, angarele etc., păzite de gardă, dacă santinela n-a luat masuri pentru
curmarea acestor fapte chiar dacă aceste acţiuni au fost curmate în continuare de alte persoane,
neluarea măsurilor adecvate de către gardă în cazul atacurilor asupra postului, în cazul
incendiilor, dacă au survenit consecinţe dăunătoare, adică au fost cauzate daune materiale
obiectelor păzite etc. Despre daune în proporţii considerabile se vorbeşte în art.126 CP.
Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul de gardă, a ordinelor şi dispoziţiilor
emise în vederea modificării şi completării acestor reguli, dacă aceasta a provocat urmări
grave, prevăzute de art.374 alin.2 CP, constă în cauzarea daunei materiale în proporţii mari sau
deosebit de mari (a se vedea art.126 CP) obiectelor păzite de către garda dată, în distrugerea
tehnicii, armamentului, nimicirea drapelului unităţii militare, combustibilului, depozitelor,
angarelor etc.
În cazul în care aceste consecinţe au survenit în urma acţiunilor terţelor persoane împreună
cu persoana de gardă, acţiunile ultimului se cer calificate în concurs de infracţiuni, în temeiul
art.374 şi al articolului respectiv din alte capitole ale părţii speciale CP (de exemplu, art.186 CP:
furtul etc.).
5. Acţiunile membrului gărzii (santinelei sau altei persoane din componenţa gărzii),
exprimate prin cauzarea violentă a morţii sau a vătămărilor corporale altor persoane (chiar şi a
membrilor gărzii), intenţionat, în urma aplicării abuzive a armei sau din imprudenţă, nu pot fi
calificate în temeiul art.374 CP, deoarece n-au survenit acele urmări a căror prevenire intră în
obligaţiunile acestei gărzi.
6. Totuşi, se cer calificate în baza art.374 CP acţiunile persoanei, membrului gărzii, când
din cauza comportării neglijente cu arma au fost cauzate daune obiectelor apărate de această
gardă (de exemplu, în cazul efectuării abuzive a împuşcăturilor de către santinelă s-a aprins
depozitul păzit de el, a fost deteriorată maşina etc.).
Noţiunile timp de război şi condiţii de luptă, prevăzute de art.374 alin.3 CP, au fost
explicate în comentariul de la art.364 CP.
Articolul 375. ÎNCĂLCAREA REGULILOR CU PRIVIRE LA SERVICIUL DE
ALARMĂ (DE LUPTĂ) AL TRUPELOR MILITARE
(1) Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) pentru descoperirea şi
respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra Republicii Moldova sau pentru
apărarea şi asigurarea securităţii Republicii Moldova, dacă aceasta a cauzat sau putea să
cauzeze daune intereselor securităţii statului,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de la 2 la 5 ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat urmări grave
 se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani.
1. Serviciul de alarmă (de luptă) constă în forţe şi mijloace special destinate pentru
executarea sarcinilor urgent apărute sau purtarea acţiunilor de luptă pentru descoperirea şi
respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra RM sau pentru apărarea şi asigurarea
securităţii RM, aflate în permanentă pregătire de luptă.
Aceste acţiuni se stabilesc prin ordinele corespunzătoare ale conducerii militare şi pot să se
schimbe în funcţie de sarcinile puse.
Serviciul de alarmă (de luptă) se execută atât în timp de pace, cât şi pe timp de război.
Exercitarea acestui serviciu constituie o sarcină de luptă de importanţă majoră de stat.
2. Ordinea de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă), aplicarea armelor de luptă, este
stabilită de instrucţii, dispoziţii, ordine ale conducerii militare. Forţele şi mijloacele implicate în
serviciul de alarmă (de luptă) acţionează la comanda (semnalul) comandanţilor militari superiori,
iar în cazurile urgente, ce nu suferă amânare, - prin hotărârea comandanţilor subunităţilor
militare sau a ofiţerului de serviciu.
3. Încălcarea regulilor de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă) poate cauza
consecinţe grave în urma unui atac prin surprindere asupra RM. De aceea infracţiunea dată este
considerată o infracţiune militară gravă, ce atentează la ordinea de exercitare a serviciului de
alarmă (de luptă), ce asigură apărarea integrităţii teritoriale şi preîntâmpinarea unui atac prin
surprindere asupra RM.
4. Încălcarea regulilor de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă) se exprimă prin
neexecutarea sau executarea neglijentă de către militarii ce se află în serviciul de alarmă (de
luptă) a cerinţelor serviciului de alarmă (de luptă) în general şi a obligaţiunilor lor speciale,
funcţionale. Încălcarea regulilor de exercitare a serviciului de alarmă (de luptă) poate fi
exprimată atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni.
5. Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) pentru descoperirea şi
respingerea la timp a unui atac prin surprindere asupra RM sau pentru apărarea şi asigurarea
securităţii RM este o componenţă de infracţiune de rezultat, când survin consecinţe concrete,
cauzarea de daune intereselor securităţii statului, şi o componenţă de infracţiune de pericol, în
cazul în care aceasta ar putea să cauzeze daune intereselor securităţii statului.
6. Prin cauzarea urmărilor grave se înţelege pătrunderea unui avion străin în spaţiul aerian
al RM, decesul persoanelor, distrugerea tehnicii sau scoaterea ei din funcţie, deteriorarea altor
mijloace de apărare, ce ar face imposibilă îndeplinirea sarcinii de luptă.
7. Încălcarea regulilor cu privire la serviciul de alarmă (de luptă) se caracterizează prin
vinovăţie intenţionată sau din imprudenţă.
8. Subiect al infracţiunii se consideră orice persoană ce se află în exercitarea serviciului de
alarmă (de luptă), care a comis asemenea încălcări.
Despre noţiunile timp de război, condiţii de luptă a se vedea comentariul art.364 CP.
Articolul 376. ÎNCĂLCAREA REGULILOR STATUTARE CU PRIVIRE LA
SERVICIUL INTERN
(1) Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern de o persoană care face
parte din personalul de zi al unităţii militare, cu excepţia gărzii şi a cartului, dacă aceasta a
cauzat daune în proporţii considerabile,
se pedepseşte cu arest de până la 6 luni sau cu trimiterea într-o unitate militară
disciplinară pe un termen de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune soldată cu daune în proporţii considerabile, a căror prevenire intră
în obligaţiunile persoanei indicate la alin.(1),
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
 a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani.
1. Conform art.1 al Regulamentului serviciului interior al Forţelor Armate ale RM,
serviciul interior este menit să menţină în unităţile militare ordinea interioară şi disciplina
militară, factori care asigură starea permanentă de pregătire în vederea luptei, instruirea
efectivului, îndeplinirea organizată de către acesta a altor misiuni ale activităţii de toate zilele şi
păstrarea sănătăţii militarilor.
2. Obiectul infracţiunii îl constituie ordinea stabilită de exercitare a serviciului intern de
către militarul care face parte din personalul de zi al unităţii militare, cu excepţia gărzii şi a
cartului, care sunt menite să asigure disciplina necesară în unităţile militare, paza bunurilor
materiale, executarea altor obligaţiuni cu privire la serviciul militar.
3. Pericolul infracţiunii date constă în faptul că din cauza încălcării acestor reguli se
formează condiţii pentru sustragerea, delapidarea sau distrugerea avutului militar, folosirea lui
abuzivă, divulgarea secretului de stat, săvârşirea de către militari a contravenţiilor sau a altor
încălcări ale disciplinei militare.
4. Regulile statutare cu privire la serviciul intern pot fi încălcate atât prin acţiuni, cât şi prin
inacţiuni. În fiecare caz concret este necesar să stabilim şi să concretizăm conţinutul regulii
încălcate, care se referă la exercitarea serviciului de către persoanele care fac parte din personalul
de zi al unităţii militare şi sunt prevăzute de Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate.
Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiunilor de serviciu de către persoana care se află în exercitarea
obligaţiunilor sale în serviciul de zi pe unitatea militară. Aceste încălcări se pot manifesta prin
diverse forme (de exemplu, permiterea unor persoane străine de a se afla pe teritoriul unităţii
militare sau în locurile interzise, neluarea de către militarul de serviciu pe companie a măsurilor
în vederea asigurării pazei armamentului, a obiectelor personale sau a echipamentului
efectivului, îngăduirea de către militarul de serviciu pe parcul auto a ieşirii din parc a maşinilor
de luptă sau a altor maşini fără permisiunea respectivă etc.).
5. Infracţiunea prevăzută de art.376 alin.1 CP se consideră consumată din momentul
survenirii consecinţelor: a daunei în proporţii considerabile. Despre daune în proporţii
considerabile a se vedea în comentariul art.364, 370, 374 CP. În cazul în care n-au survenit
consecinţele indicate, componenţa de infracţiune analizată lipseşte.
6. Art.376 alin.2 CP incriminează încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern
de către o persoană care face parte din personalul de zi al unităţii militare, încălcare ce s-a soldat
cu daune în proporţii considerabile, a căror prevenire intră în obligaţiunile acestei persoane.
Specificul acestei infracţiuni constă în faptul că daunele considerabile survin în urma acţiunilor
terţelor persoane sau în urma altor împrejurări şi preîntâmpinarea acestor consecinţe intră în
obligaţiunile persoanei care face parte din personalul de zi al unităţii militare. De exemplu,
plantonul pe companie a permis ilegal intrarea pe teritoriul cazărmii persoanelor civile care au
sustras echipament militar în proporţii considerabile.
7. În cazul în care plantonul pe companie a ştiut despre scopul acestor persoane civile,
acţiunile lui vor fi calificate în temeiul art.376 alin.2 CP în concurs cu art.42 şi 186 CP
(complicitate la furt). Infracţiunea prevăzută de art.376 alin.2 CP se consideră consumată din
momentul survenirii consecinţelor: a daunei în proporţii considerabile.
În cazul în care însuşi plantonul pe companie săvârşeşte acest furt, acţiunile lui vor fi
calificate în baza art.376 alin.1 CP în concurs cu art.186 CP.
8. Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art.376 CP se caracterizează prin ambele
forme de vinovăţie: această infracţiune poate fi săvârşită atât intenţionat, cât şi din imprudenţă.
9. Subiecţi ai infracţiunii pot fi doar persoanele care fac parte din personalul de zi al unităţii
militare. Aceste persoane pot fi: ofiţerul şi ajutorul ofiţerului de serviciu pe unitate, ofiţerul de
serviciu şi plantoanele pe parcul auto, felcerul sau instructorul sanitar de serviciu şi plantoanele
pe punctul medical, sergentul de serviciu şi ajutorii acestuia pe punctul de control, sergentul de
serviciu pe bucătărie şi sala de mese, sergentul de serviciu pe statul major al unităţii, sergentul şi
plantonul de serviciu pe companie etc.
10. Încălcarea regulilor statutare cu privire la serviciul intern de către o persoană care face
parte din personalul de zi al unităţii militare, săvârşită pe timp de război sau în condiţii de luptă,
poate fi calificată în temeiul art.376 alin.3 CP doar în cazul în care survin consecinţele prevăzute
în alin.1 şi 2 art.376 CP, adică daune în proporţii considerabile. Noţiunile timp de război, condiţii
de luptă au fost explicate în comentariul art.364 CP.
Articolul 377. ÎNCĂLCAREA REGULILOR CU PRIVIRE LA MENŢINEREA
ORDINII PUBLICE ŞI LA ASIGURAREA SECURITĂŢII PUBLICE
(1) Încălcarea regulilor cu privire la menţinerea ordinii de către o persoană din unitatea
militară pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice, însoţită de
încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului sau de aplicarea violenţei asupra lui,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune soldată cu urmări grave
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani.
1. În conformitate cu Legea cu privire la trupele de carabinieri (trupele interne) ale MAI
nr.806 din 12.12.1991, trupele de carabinieri (trupele interne) sunt destinate să asigure -
împreună cu poliţia sau independent - ordinea publică, apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, a averii proprietarului, prevenirea faptelor de încălcare a legii.
Sarcinile principale ale trupelor de carabinieri sunt: a) veghează permanent, potrivit legii,
împreună cu poliţia, la asigurarea măsurilor pentru menţinerea ordinii de drept, apărarea
drepturilor, libertăţilor fundamentale şi a intereselor legitime ale cetăţenilor; b) sprijină organele
de poliţie sau activează independent întru menţinerea ordinii publice şi combaterea criminalităţii;
c) execută misiuni de pază la penitenciare şi la escortarea arestaţilor şi condamnaţilor în timpul
deplasării lor; d) asigură paza şi apărarea unor obiective şi transporturi de importanţă deosebită;
e) asigură respectarea regimului juridic stabilit pentru starea excepţională etc. Legea dată şi
actele normative adoptate în corespundere cu ea stabilesc ordinea de executare a acestor sarcini
de către persoanele din unitatea militară pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea
securităţii publice. Încălcarea acestei ordini, însoţită de încălcarea drepturilor şi libertăţilor
omului sau de aplicarea violenţei asupra lui, formează componenţa de infracţiune prevăzută de
art.377 CP.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se poate manifesta prin acţiuni sau inacţiuni. Prin acţiuni
periculoase, în sensul art.377 CP, se înţelege săvârşirea acţiunilor ce contravin regulilor stabilite
de exercitare a serviciului pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice, cum
ar fi: încălcarea regulilor de aplicare a mijloacelor speciale, a forţei fizice, a armei, încălcarea
ordinii de reţinere a infractorilor, blocării unor sectoare sau terenuri, efectuării percheziţiei sau a
examinării persoanelor sau mijloacelor de transport etc.
Prin inacţiuni periculoase, în sensul art.377 CP, se înţelege neluarea măsurilor de
persecutare a încălcărilor ordinii publice sau securităţii publice, cum ar fi neaplicarea forţei fizice
sau a armelor în cazurile strict necesare, neefectuarea reţinerii, a percheziţiei, a examinării etc.,
când persoana era obligată să execute aceste acţiuni.
3. Prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului se înţelege încălcarea drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale omului: dreptul la libertate, la opinie, la expresie, la inviolabilitatea
personală, la libera circulaţie etc. Atare încălcări pot fi exprimate prin efectuarea unei percheziţii
ilegale, reţineri ilegale, cauzarea unor prejudicii morale sau materiale etc.
4. Prin aplicarea violenţei asupra persoanei se înţelege aplicarea de lovituri, cauzarea de
leziuni corporale uşoare, aplicarea forţei fizice, ca împingerea persoanei, doborârea ei la pământ
etc.
5. Urmări grave prevăzute în alin.2 art.377 CP pot fi cauzarea de vătămări corporale mai
puţin grave părţii vătămate, schingiuirea, aplicarea ilegală a mijloacelor speciale şi a armelor în
cazul reţinerii care a cauzat vătămări corporale victimei, neluarea măsurilor necesare care s-a
soldat cu cauzarea unor daune materiale în proporţii mari sau deosebit de mari, cu cauzarea
vătămărilor corporale grave sau chiar decesul persoanelor etc.
6. În cazul în care persoanele din unitatea militară pentru menţinerea ordinii publice şi
asigurarea securităţii publice au cauzat intenţionat vătămări corporale grave sau decesul
persoanei, acţiunile lor sunt calificate în baza art.377 alin.2 CP în concurs cu infracţiunile
respective din cap.II al părţii speciale a CP Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se exprimă prin vinovăţie intenţionată sau prin
imprudenţă şi prin dubla formă de vinovăţie (art.19 CP). Este esenţial să se constate că persoanei
îi sunt cunoscute regulile, a căror încălcare i se incriminează, şi obligaţiunea de a le cunoaşte.
Motivul nu are relevanţă la calificarea infracţiunii. El poate consta în înţelegerea greşită a
intereselor serviciului în relaţiile ostile cu victima etc. Scopul de asemenea nu are relevanţă la
calificarea infracţiunii. El poate fi divers: de a se răzbuna, de a-şi demonstra atotputernicia, de a
se ridica pe scara de serviciu etc. Totuşi, de scopul şi motivul infracţiunii se va ţine cont la
individualizarea pedepsei.
8. Subiect al infracţiunii este orice persoană ce intră, conform ordinului, în unitatea militară
pentru menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice. Alte persoane care au
participat la săvârşirea infracţiunii răspund conform regulilor participaţiei în calităţile de
instigator, organizator sau complice.
Articolul 378. ATITUDINEA NEGLIJENTĂ FAŢĂ DE SERVICIUL MILITAR
(1) Atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă
de serviciul militar, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu închisoare de până la 3 ani.
(2) Aceeaşi acţiune soldată cu urmări grave se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 7 la 15 ani.
1. Atitudinea neglijentă faţă de serviciul militar se caracterizează prin neexecutarea sau
executarea necalitativă, de către o persoană cu funcţii de răspundere, a obligaţiunilor sale de
serviciu, prevăzute de legi, regulamente militare, instrucţii, ordinele comandamentului militar, ca
rezultat al atitudinii neglijente sau neconştiincioase faţă de ele.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin:
a) neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către şeful militar a obligaţiunilor sale
funcţionale;
b) cauzarea unor daune în proporţii mari activităţii organelor conducerii militare, intereselor
serviciului militar sau intereselor ocrotite de lege ale militarilor sau terţelor persoane, sau
survenirea unor urmări grave;
c) existenţa raportului cauzal între acţiunile (inacţiunile) făptuitorului şi consecinţele
(dauna) survenite.
Neexecutarea obligaţiunilor constă în neexecutarea de către şeful militar a unor acţiuni ce
intră în obligaţiunile lui de serviciu.
3. Executarea necorespunzătoare a obligaţiunilor constă în îndeplinirea obligaţiunilor de
către şeful militar în mod formal, neclar sau incomplet. În acest caz făptuitorului i se
incriminează nu acţiunile pe care le-a săvârşit, dar ceea ce el, ca persoană cu funcţii de
răspundere, n-a îndeplinit. Faptele pot fi calificate ca atitudine neglijentă faţă de serviciul militar
doar atunci când persoanei cu funcţii de răspundere i se prescrie un anumit mod de comportare şi
o anumită ordine concretă de activitate, însă ea nu îndeplineşte sau îndeplineşte necorespunzător
aceste prescripţii.
4. Atitudinea neglijentă faţă de serviciul militar se exprimă prin tărăgănarea executării
anumitor acţiuni, prin îndeplinirea necalitativă a obligaţiunilor de serviciu, prin atitudine
indiferentă faţă de oameni, prin atitudinea birocratică faţă de obligaţiunile de serviciu (de
exemplu, ţinerea necorespunzătoare a evidenţei bunurilor materiale, a armelor, a muniţiilor,
organizarea necalitativă a păstrării bunurilor materiale, neluarea măsurilor de control cu privire
la activitatea subalternilor etc.). Mai detaliat a se vedea comentariul art.329 CP.
5. Persoana cu funcţii de răspundere poate purta răspundere penală pentru atitudinea
neglijentă faţă de serviciul militar numai în cazul în care ea nu doar trebuia, conform
obligaţiunilor de serviciu, să îndeplinească unele acţiuni, dar şi putea, avea posibilitatea reală să
le îndeplinească în mod corespunzător. Dacă persoana cu funcţii de răspundere se afla în condiţii
şi împrejurări care nu-i ofereau posibilitatea să-şi îndeplinească în mod conştiincios obligaţiunile
de serviciu, răspunderea penală pentru atitudine neglijentă faţă de serviciul militar se exclude (de
exemplu, comandantul de grupă a fost chemat la o şedinţă de către şeful superior şi în timpul
absenţei sale un subaltern, fără permisiune, a încercat să dezamorseze o mină care a explodat şi a
rănit grav câţiva militari. În aceste împrejurări în faptele comandantului de grupă lipseşte
componenţa de infracţiune prevăzută de art.378 CP).
6. Atitudinea neglijentă a şefului sau a unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă de
serviciul militar constituie infracţiune doar în cazul în care aceasta a cauzat daune în proporţii
mari (art.378 alin.1 CP) ori s-a soldat cu urmări grave (art.378 alin.2 CP).
Despre cauzarea daunelor în proporţii mari a se vedea art.126 CP, iar despre urmări grave -
comentariul art.364, 365, 369 CP.
7. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă în ambele
sale modalităţi: neglijenţa criminală şi încrederea exagerată în sine (a se vedea art.18 CP).
8. Subiectul infracţiunii este special, persoana cu funcţii de răspundere: comandantul sau
şeful militar (a se vedea comentariul art.364 CP). Mai detaliat cu privire la persoana cu funcţii de
răspundere a se vedea art.123 CP şi comentariul art.324 CP.
9. Art.378 alin.3 CP prevede răspunderea penală pentru atitudinea neglijentă a şefului sau a
unei alte persoane cu funcţie de răspundere faţă de serviciul militar, dacă aceasta a cauzat daune
în proporţii mari ori s-a soldat cu urmări grave şi a fost săvârşită pe timp de război sau în condiţii
de luptă. Noţiunile timp de război, condiţii de luptă au fost explicate în comentariul art.364 CP.
Articolul 379. DISTRUGEREA SAU DETERIORAREA INTENŢIONATĂ A
PATRIMONIULUI MILITAR
(1) Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a armamentului, muniţiilor, mijloacelor de
locomoţie, tehnicii militare sau a unui alt patrimoniu militar
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune soldată cu urmări grave se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2), săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă,
se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani.
1. Obiectul infracţiunii îl constituie ordinea de folosire a avutului militar ce constituie baza
materială a pregătirii de luptă şi a capacităţii de luptă a Forţelor Armate.
2. Obiectul material al infracţiunii este strict determinat în art.379 alin.1 CP: armamentul,
muniţiile, mijloacele de locomoţie, tehnica militară sau alt patrimoniu militar ce aparţin unităţilor
şi instituţiilor militare şi se află în dotarea sau înarmarea lor. Aceste noţiuni şi obiecte sunt strict
determinate de actele juridico-militare. În cazul distrugerii sau deteriorării intenţionate a altor
bunuri ce nu au caracter militar (de exemplu, a mijloacelor de transport ale militarilor, a caselor
lor cu drept de proprietate privată etc.), acţiunile făptuitorului vor fi calificate în baza art.197 CP
sau a altor articole din CP. Noţiunile armament, muniţii sunt explicate în comentariul art.373 CP.
Prin mijloace de locomoţie se înţeleg orice maşini de transportare a efectivului militar sau a
bunurilor militare, a muniţiilor, echipamentului etc.
Prin tehnică militară se înţeleg tancurile, maşinile blindate, avioanele şi elicopterele de
luptă, rachetele de luptă, corăbiile etc.
 Alt patrimoniu militar îl poate constitui tehnica inginerească şi de altă natură, necesare
pentru desfăşurarea sau asigurarea acţiunilor de luptă, clădirile şi alte construcţii, echipamentul
militar etc.
3. Latura obiectivă a infracţiunii constă în distrugerea sau deteriorarea armamentului,
muniţiilor, mijloacelor de locomoţie, tehnicii militare sau a altui patrimoniu militar. Noţiunea de
distrugere sau deteriorare a fost explicată în comentariul art.197 CP.
4. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a armamentului, muniţiilor, mijloacelor de
locomoţie, tehnicii militare sau a altui patrimoniu militar se consideră infracţiune consumată din
momentul distrugerii sau deteriorării acestor obiecte. În cazul în care consecinţele prejudiciabile
n-au survenit independent de voinţa făptuitorului, faptele lui vor fi calificate ca tentativă de a
săvârşi această infracţiune (art.27-379 CP).
5. Cu toate că în art.379 alin.1 CP nu se vorbeşte despre gravitatea consecinţelor survenite,
acţiunile făptuitorilor vor fi calificate în baza acestui articol doar în cazul în care au fost cauzate
daune considerabile proprietăţii militare sau capacităţii de apărare.
6. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar cerută de necesităţile
militare (de exemplu, distrugerea armamentului în cazul pericolului iminent de a fi ocupat de
duşman, pentru a nu fi predat lui, etc.), se consideră săvârşită în stare de extremă necesitate şi nu
constituie componenţa prevăzută de articolul dat.
7. Latura subiectivă se exprimă prin vinovăţie intenţionată. Scopul şi motivul nu au
relevanţă la calificarea infracţiunii. Totuşi, dacă infracţiunea a fost săvârşită cu scopul slăbirii
bazei economice şi a capacităţii de apărare a ţării, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în
temeiul art.343 CP, ca diversiune, şi calificarea în baza art.379 CP nu va fi necesară.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice militar.
9. În cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar s-a soldat cu
urmări grave, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în temeiul art.379 alin.2 CP. Noţiunea de
urmări grave a fost explicată în comentariul art.364 CP. Urmări grave pot fi de asemenea
distrugerea sau deteriorarea intenţionată a unor cantităţi mari de muniţii sau armament, a
elementelor tehnicii militare etc.
10. Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar prin mijloace sau metode
periculoase pentru cei din jur nu influenţează la calificarea infracţiunii, de aceasta se ţine cont la
individualizarea pedepsei.
11. În cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar (de exemplu,
a muniţiilor) s-a soldat şi cu decesul oamenilor, acţiunile făptuitorului vor fi calificate prin
concurs şi cu art.145, 149 sau cu alte articole CP.
12. În cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar (de exemplu,
a muniţiilor) s-a soldat şi cu distrugerea din imprudenţă a construcţiilor, clădirilor din jur etc.,
acţiunile făptuitorului vor fi calificate în concurs şi cu art.380 CP, dacă a fost distrus patrimoniul
militar în proporţii mari.
13. În cazul în care distrugerea sau deteriorarea intenţionată a avutului militar a avut loc în
timp de război sau în condiţii de luptă, acţiunile făptuitorului vor fi calificate în temeiul art.379
alin.3 CP. Noţiunile timp de război, condiţii de luptă au fost explicate în comentariul art.364 CP.
Articolul 380. DISTRUGEREA SAU DETERIORAREA DIN IMPRUDENŢĂ A
PATRIMONIULUI MILITAR
(1) Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar în proporţii
mari
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 2 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă
se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 8 ani.
 1. Despre obiectul, latura obiectivă şi subiectul acestei infracţiuni se vorbeşte în
comentariul art.379 CP şi în art.16, 21 CP.
2. Latura obiectivă a acestei infracţiuni se deosebeşte de cea prevăzută de art.379 CP prin
consecinţele survenite. Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar se
consideră infracţiune doar în cazul în care a fost cauzată o daună în proporţii mari. Despre
noţiunea proporţii mari a se vedea art.126 CP. Dacă a fost distrus sau deteriorat din imprudenţă
patrimoniul militar în proporţii care nu ating criteriul de proporţii mari, fapta nu constituie
infracţiunea prevăzută de art.380 CP. Conform art.380 CP se cer calificate şi acţiunile de
distrugere sau deteriorare din imprudenţă a patrimoniului militar în proporţii deosebit de mari.
3. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă în ambele
sale modalităţi: neglijenţa criminală sau încrederea exagerată în sine (a se vedea art.18 CP).
4. Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a patrimoniului militar pe timp de război sau
în condiţii de luptă va fi calificată în temeiul art.380 alin.2 CP. Noţiunile timp de război, condiţii
de luptă au fost explicate în comentariul art.364 CP.
Articolul 381. RISIPIREA SAU PIERDEREA PATRIMONIULUI MILITAR
(1) Comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă de către un militar a echipamentului
care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală, precum şi pierderea sau deteriorarea acestor
obiecte în urma încălcării regulilor de păstrare,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 1
an.
(2) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă
se pedepsesc cu închisoare de până la 3 ani.
(3) Pierderea sau deteriorarea, în urma încălcării regulilor de păstrare, a armelor,
muniţiilor, a mijloacelor de locomoţie, a obiectelor de aprovizionare tehnică sau a unui alt
patrimoniu militar, încredinţat spre a fi folosit în timpul serviciului,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 3 ani.
(4) Aceleaşi acţiuni săvârşite:
a) pe timp de război;
b) în condiţii de luptă
se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.
1. Una dintre obligaţiunile principale ale militarilor este păstrarea patrimoniului militar.
Acesta se constituie din patrimoniul care se află la dispoziţia Armatei Naţionale, a Trupelor de
Carabinieri şi Grăniceri etc., la balanţa unităţilor sau instituţiilor militare şi poate fi folosit pentru
ducerea acţiunilor de luptă, pregătirea lor sau asigurarea acţiunilor de luptă.
2. Ordinea de folosire a patrimoniului militar este reglementată de regulamentele militare,
instrucţii, ordine ale comandamentului militar etc.
3. Obiectul material al infracţiunii îl constituie echipamentul militar. Echipamentul militar
constă din elementele uniformei militare, marcat cu semne specifice distinctive. La echipament
militar se referă hainele militare, cămăşile, căciulile, cravatele, mănuşile, centurile, încălţămintea
etc.
Obiectul infracţiunii îl constituie ordinea de folosire şi păstrare a echipamentului militar
stabilită de regulamentele militare, instrucţii, ordine ale comandamentului militar.
4. Latura obiectivă a infracţiunii constă din acţiuni sau inacţiuni. Dispoziţia art.381 alin.1
CP este alternativă, ea prevăzând 5 tipuri de acţiuni sau inacţiuni infracţionale: a)
comercializarea de către un militar a echipamentului care i-a fost eliberat pentru folosinţă
personală, b) gajarea acestui echipament; c) darea în folosinţă a acestui echipament; d) pierderea
sau e) deteriorarea acestor obiecte în urma încălcării regulilor de păstrare. Risipa echipamentului
militar constă în comercializarea, gajarea sau darea în folosinţă de către un militar a
echipamentului militar care i-a fost eliberat pentru folosinţă personală.
 5. Comercializarea de către un militar a echipamentului care i-a fost eliberat pentru
folosinţă personală constă în vânzarea, adică în transmiterea echipamentului militar în
proprietate unei alte persoane în schimbul unei recompense băneşti sau materiale.
6. Gajarea echipamentului militar constă în transmiterea lui unei alte persoane pe un
anumit timp în scopul asigurării unui împrumut bănesc sau de altă natură materială.
7. Darea în folosinţă a echipamentului militar constă în transmiterea obiectelor din
echipamentul militar unei alte persoane pentru folosinţă permanentă sau temporară.
8. În toate cazurile de risipă a echipamentului militar este caracteristică trecerea
echipamentului militar din posesia militarului în folosinţa unei alte persoane. Risipa se consideră
infracţiune consumată din momentul trecerii reale a echipamentului militar în posesia sau
folosinţa unei alte persoane.
9. Prin pierderea echipamentului militar se înţelege ieşirea echipamentului, dat unui militar
pentru folosinţă personală, din posesia lui, contrar voinţei lui.
Noţiunea deteriorare a fost explicată în comentariul art.197 CP. Pierderea sau deteriorarea
echipamentului militar, în sensul art.381 alin.1 CP, are loc doar în urma încălcării regulilor de
păstrare a lui.
10. Acţiunile sau inacţiunile indicate constituie componenţa de infracţiune prevăzută de
art.381 CP doar în cazul în care obiectul material îl constituie echipamentul eliberat făptuitorului
(militarului) pentru folosinţă personală. În cazul în care făptuitorul săvârşeşte aceste acţiuni faţă
de echipamentul militar dat în posesia sau folosinţa altor militari, acţiunile lui nu se încadrează în
temeiul art.381 CP, ci conform prevederilor art.369 sau ale altor articole CP.
11. Latura subiectivă a infracţiunii în cazul risipei echipamentului militar se caracterizează
doar prin vinovăţie intenţionată, iar în cazul pierderii sau deteriorării lui - prin vinovăţie din
imprudenţă în ambele sale modalităţi: neglijenţa criminală sau încrederea exagerată în sine.
12. Subiectul infracţiunii prevăzute de art.381 CP poate fi doar militarul în termen,
persoana chemată la instrucţiuni sau concentrări, persoanele în serviciul militar redus. Militarii
angajaţi prin contract primesc echipamentul în proprietatea lor şi de aceea acţiunile sau
inacţiunile indicate nu constituie componenţă de infracţiune.
13. Art.381 alin.3 CP incriminează pierderea sau deteriorarea - în urma încălcării regulilor
de păstrare - a armelor, muniţiilor, a mijloacelor de locomoţie, a obiectelor de aprovizionare
tehnică sau a unui alt patrimoniu militar încredinţat pentru a fi folosit în timpul serviciului. Spre
deosebire de cele specificate în alin.1 art.381 CP, obiectul material al acestei infracţiuni nu-l
constituie echipamentul militar dat în posesia sau folosinţa personală a militarului, ci armele,
muniţiile, mijloacele de locomoţie, obiectele de aprovizionare tehnică sau alt patrimoniu militar,
încredinţat militarului spre a fi folosit în timpul serviciului.
14. Despre latura obiectivă şi cea subiectivă ale acestei acţiuni a se vedea analiza art.381
CP.
15. Subiect al infracţiunii poate fi orice militar.
16. Noţiunile timp de război, condiţii de luptă (art.381 alin.2 şi 4 CP) au fost explicate în
comentariul art.364 CP.
Articolul 382. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CONDUCERE SAU DE
EXPLOATARE A MAŞINILOR
(1) Încălcarea regulilor de conducere sau de exploatare a maşinilor de luptă, speciale
sau de transport, dacă aceasta a provocat o vătămare medie a integrităţii corporale sau a
sănătăţii ori daune în proporţii mari,
se pedepseşte cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe un termen de până la 2
ani sau cu închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu (sau fără) privarea de dreptul de a
conduce mijlocul de transport pe un termen de până la 2 ani.
(2) Aceeaşi acţiune care a provocat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane
 se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a
conduce mijlocul de transport pe un termen de până la 5 ani.
(3) Aceeaşi acţiune care a provocat decesul mai multor persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani cu privarea de dreptul de a conduce mijlocul
de transport pe un termen de până la 5 ani.
1. Obiectul infracţiunii îl constituie ordinea stabilită de conducere şi exploatare a
mijloacelor de transport militar: a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militare ce asigură
securitatea deplasării sau exploatării lor. Această ordine este stabilită de Regulamentul
serviciului interior, Regulile de circulaţie, alte instrucţii şi ordine ale comandamentului militar.
Deoarece pentru mişcarea mijloacelor de transport militar se folosesc, de obicei, drumurile,
arterele de transport generale ale ţării, militarii-conducători ai mijloacelor de transport militar
trebuie să respecte şi regulile generale de circulaţie a transportului ce se conţin în Regulamentul
circulaţiei rutiere (MO nr.66-68/685 din 23.05.2002). Mai detaliat cu privire la maşinile de luptă
a se vedea comentariul art.379 CP.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin acţiuni sau inacţiuni.
Art.382 alin.1 CP prevede răspunderea penală pentru două componenţe de infracţiune: a)
încălcarea regulilor de conducere a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar; b)
încălcarea regulilor de exploatare a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar.
3. Detaliat despre regulile de conducere a mijloacelor de transport a se vedea în
comentariul art.264 CP. Prin încălcarea regulilor de conducere a maşinilor de luptă, speciale sau
de transport militar se înţelege nerespectarea intervalului dintre maşini în timpul deplasării în
coloane, încălcarea regulilor de depăşire a mijloacelor de transport, deplasarea mijlocului de
transport cu viteză excesivă etc.
4. Prin regulile de exploatare a maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar se
înţelege totalitatea de norme ce se conţin în actele normative indicate, ce prescriu unor anumite
categorii de persoane anumite obligaţiuni de a crea condiţii necesare pentru securitatea folosirii
mijloacelor de transport militar.
5. Plasarea maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar într-un anumit tip de
tehnică militară se efectuează în corespundere cu actele normative respective ce stabilesc tipul şi
categoria acestor maşini.
6. Prin încălcarea regulilor de exploatare a mijloacelor de transport militar: a maşinilor de
luptă, speciale sau de transport militar se înţelege admiterea la conducerea mijlocului de
transport a unei persoane care nu are dreptul de a conduce o astfel de categorie de maşini, în
stare de beţie, de oboseală; formularea unor indicaţii şi dispoziţii, date şoferului, care vin în
contradicţie cu regulile de circulaţie, admiterea la conducerea mijlocului de transport a unor
persoane străine, darea în exploatare a unui mijloc de transport defectat din punct de vedere
tehnic etc.
7. De obicei, încălcarea regulilor de exploatare a mijloacelor de transport militar: a
maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar este în strânsă legătură cu încălcarea regulilor
de conducere a acestui transport. De exemplu, fiind admisă la conducerea mijlocului de
transport, persoana care nu are dreptul de a conduce o astfel de categorie de maşini sau care se
află în stare de beţie încalcă regulile de circulaţie şi comite un accident rutier în urma căruia
victimei i-a fost cauzată o vătămare medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori daune în
proporţii mari. În acest caz, persoana ce a condus mijlocul de transport răspunde penal conform
art.382 alin.1 CP pentru încălcarea regulilor de conducere a maşinilor de luptă, speciale sau de
transport militar, iar persoana care a admis-o la conducerea mijlocului de transport în starea
respectivă răspunde în temeiul art.382 alin.1 CP pentru încălcarea regulilor de exploatare a
maşinilor de luptă, speciale sau de transport militar.
8. Un semn principal al laturii obiective a infracţiunii este survenirea consecinţelor
prejudiciabile: conform art.382 alin.1 CP - provocarea unei vătămări medii a integrităţii
corporale sau a sănătăţii ori daune în proporţii mari, conform art.382 alin.2 CP - provocarea unei
vătămări grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii sau decesul unei persoane, iar conform
art.382 alin.3 CP - provocarea decesului mai multor persoane.
Comentariul detaliat al vătămărilor corporale indicate a se vedea în art.145-152, 264 CP, iar
a daunelor în proporţii mari - în comentariul art.126 şi 264 CP. Art.382 CP nu prevede ca urmare
cauzarea unor vătămări corporale uşoare, de aceea în cazul survenirii unor asemenea consecinţe
acţiunile sau inacţiunile făptuitorului nu întrunesc componenţa de infracţiune analizată.
9. Subiect al încălcării regulilor de conducere a maşinilor de luptă, speciale sau de transport
militar poate fi orice militar care conduce mijloacele de transport indicate. În cazul încălcării
regulilor de conducere a mijloacelor de transport în timpul conducerii mijlocului de transport
personal sau a altui transport decât cel indicat în art.382 CP şi al survenirii consecinţelor
prevăzute în art.382 CP, acţiunile militarului sunt calificate în baza art.264 CP, şi nu conform
articolului analizat.
Subiect al încălcării regulilor de exploatare a maşinilor de luptă, speciale sau de transport
militar poate fi doar militarul în ale cărui obligaţiuni intră exploatarea maşinilor de luptă,
speciale sau de transport militar.
10. Latura subiectivă a acestor infracţiuni se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă,
mai ales din cauza încrederii exagerate în sine.
11. Dacă militarul foloseşte maşinile de luptă, speciale sau de transport militar ca mijloc de
cauzare intenţionată a decesului sau vătămării mai puţin grave sau grave a integrităţii corporale
sau sănătăţii, acţiunile lui sunt calificate conform art.145, 151 sau 152 CP, iar când foloseşte
aceste maşini ca mijloc de cauzare intenţionată a daunei materiale în proporţii mari - conform
art.197 sau 379 CP.
12. Încadrând faptele unei persoane în temeiul art.382 CP, este necesar să indicăm care
reguli anume au fost încălcate.
Articolul 383. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE ZBOR SAU ALE PREGĂTIRII DE
ZBOR
Încălcarea regulilor de zbor sau ale pregătirii de zbor, dacă aceasta a provocat o
catastrofă sau alte urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani.
1. Obiectul infracţiunii îl constituie capacitatea de luptă a forţelor armate aeriene ale RM.
Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl constituie ordinea de efectuare a zborurilor şi a pregătirii
către ele, stabilită în Forţele Armate.
Obiectul material îl formează aeronava aparţinând forţelor armate aeriene şi alte bunuri sau
corpul persoanelor victime. Aeronave pot fi avioanele de luptă sau de transport, elicopterele etc.
2. Latura obiectivă se realizează prin două modalităţi: a) încălcarea regulilor de zbor şi b)
încălcarea regulilor pregătirii de zbor sau a altor reguli de exploatare a aparatelor de zbor care se
află la înarmarea şi asigurarea Forţelor Armate sau sunt arendate de ele.
3. Zborul aparatelor de zbor şi pregătirea către ele sunt reglementate de normele
internaţionale şi cele naţionale, de actele juridico-militare emise de conducerea militară.
Încălcarea acestor norme poate fi săvârşită prin acţiuni sau inacţiuni, ce vin în contradicţie cu
regulile indicate. Nu constituie componenţa de infracţiune analizată încălcarea regulilor de
păstrare şi de siguranţă a aparatelor de zbor la aflarea lor pe aerodromuri sau în hangare, precum
şi în timpul deplasării lor la remorcă.
4. Încălcarea regulilor de zbor constă în pilotarea cu greşeli, de exemplu - coborârea
avionului pentru decolare este începută de la o înălţime mai mică decât cea permisă, în legătură
cu care fapt aparatul de zbor se loveşte de un obstacol etc. Încălcarea regulilor de zbor poate avea
loc în timpul zborului, apropierii de decolare sau chiar în timpul decolării.
5. Încălcarea regulilor pregătirii de zbor sau a altor reguli de exploatare a aparatelor de zbor
este legată de neîndeplinirea regulilor de pregătire de zbor sau de admiterea pentru zbor a
membrilor echipajului, sau de încălcarea regulilor de pregătire pentru zbor a aparatului.
Componenţa de infracţiune este materială, pentru existenţa ei sunt necesare survenirea
consecinţelor prevăzute în art.383 CP: provocarea unei catastrofe sau alte urmări grave.
 6. Catastrofă se consideră o împrejurare de zbor ce a dus la decese de oameni din
componenţa echipajului sau a pasagerilor, la distrugerea sau deteriorarea concomitentă a
aparatului de zbor sau la dispariţia fără veste a aparatului de zbor cu persoanele ce se află la
bordul său.
7. Alte urmări grave pot consta în decesul persoanelor ce nu se află la bordul aparatului de
zbor (de exemplu, decesul persoanelor în timpul căderii aparatului de zbor peste o casă de locuit
etc.), cauzarea vătămărilor corporale persoanelor ce se află la bordul navei, distrugerea aparatului
de zbor, cauzarea daunelor materiale în proporţii mari sau deosebit de mari întreprinderilor,
instituţiilor sau persoanelor în timpul căderii sau decolării aparatelor de zbor etc.
8. Subiect al infracţiunii poate fi militarul ce conduce aparatul de zbor în timpul zborului,
persoanele cu funcţii de răspundere care coordonează zborurile, sau cele ce execută obligaţiunile
de pregătire a aparatului pentru zbor, persoanele cu funcţii de răspundere din serviciul de
asigurare.
9. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă în ambele sale
modalităţi (a se vedea art.18 CP). Subiectul infracţiunii trebuie să aibă cunoştinţă de regulile pe
care le încalcă. La calificarea infracţiunii este necesară indicarea regulilor concrete care au fost
încălcate.
Articolul 384. ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE NAVIGAŢIE
Încălcarea regulilor de navigaţie, dacă aceasta a provocat:
a) scufundarea sau deteriorarea serioasă a navei;
b) decesul unei persoane;
c) alte urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani.
1. Obiectul infracţiunii îl constituie capacitatea de luptă a flotei militare fluviale sau a celei
maritime ale RM.
Regulile de navigaţie conţin prevederi obligatorii, a căror respectare asigură navigaţia
precisă şi sigură a navelor fluviale sau maritime pe traseele alese, stabilirea locului aflării lor în
mări şi oceane, manevrarea lor etc. Regulile de navigaţie se referă la toate tipurile de mijloace de
navigaţie militare şi la hidroavioanele ce manevrează pe ape. Prin nave, în sensul art.384 CP, se
înţelege orice fel de corăbii de luptă ce plutesc atât pe apă cât şi sub apă, şi corăbiile speciale
completate cu echipaj ce constă din militari şi navighează sub drapelul Forţelor Armate ale RM.
2. Latura obiectivă se caracterizează prin acţiuni sau inacţiuni ce duc la încălcarea regulilor
de navigaţie. Încălcarea regulilor de navigaţie se poate exprima prin deplasarea navei cu viteză
excesivă în timpul unei ceţi puternice, al unei ninsori abundente sau în alte împrejurări ce face
dificilă deplasarea liberă a acestor nave, prin neluarea măsurilor de stabilire a adâncimii apelor,
prin nerespectarea semnalelor date de către corăbiile ce vin în întâmpinare etc.
3. Încălcarea regulilor de navigaţie constituie componenţa de infracţiune analizată doar în
cazul survenirii consecinţelor indicate în art.384 CP, adică în cazul în care aceasta a provocat: a)
scufundarea sau deteriorarea serioasă a navei; b) decesul unei persoane; c) alte urmări grave.
4. Se consideră deteriorare serioasă a navei atunci când nava este deteriorată şi este
necesară o reparaţie capitală a ei sau restabilirea ei necesită cheltuieli în proporţii mari (a se
vedea comentariul daunei materiale în proporţii mari, în art.126 CP).
5. Pentru existenţa componenţei de infracţiune, conform art.384 lit.b) CP, este suficientă
survenirea decesului unei persoane sau a mai multora.
6. Alte urmări grave pot fi: cauzarea de vătămări grave sau mai puţin grave uneia sau mai
multor persoane, atât dintre cele aflate la bord, cât şi altor persoane, neexecutarea sarcinii de
luptă, aşezarea navei pe bancuri de nisip, distrugerea sau deteriorarea altei nave, a fortificaţiilor
etc.
7. Subiect al infracţiunii poate fi doar militarul ce efectuează nemijlocit conducerea navei
(comandantul navei fluviale sau maritime, ajutorul superior, alţi militari ce conduc nemijlocit
nava militară).
 8. Latura subiectivă se caracterizează prin vinovăţie din imprudenţă în ambele modalităţi
ale acesteia (a se vedea art.18 CP).
Articolul 385. PREDAREA SAU LĂSAREA MIJLOACELOR DE RĂZBOI
INAMICULUI
Predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, precum şi lăsarea,
nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi altor mijloace de război
inamicului,
se pedepsesc cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Acţiunile infracţionale prevăzute în art.385 CP atentează la ordinea stabilită de conducere
a forţelor şi mijloacelor militare în situaţia de luptă. Predarea de către şef a forţelor militare ce i-
au fost încredinţate, lăsarea - nejustificată de situaţia de luptă - a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă
şi a altor mijloace de război inamicului slăbesc capacitatea de luptă a unităţilor şi subunităţilor
militare ce poartă acţiuni de luptă, întăresc poziţiile inamicului, influenţează negativ asupra
disciplinei militare şi stării morale a efectivului.
2. Prin forţele militare se înţelege efectivul înarmat cu mijloace de ducere a luptei sau, în
situaţii concrete, neînarmat. Se au în vedere doar acele forţe militare care se află în supunerea
directă a comandantului (şefului) sau a altei persoane cu funcţii de răspundere militară.
Fortificaţii se consideră sectoarele special amenajate pentru apărare şi desfăşurare a
acţiunilor de luptă, ocupate de forţele militare care se află sub comanda directă a comandantului
(şefului) sau a altei persoane cu funcţii de răspundere militară.
Prin tehnică de luptă se au în vedere mijloacele tehnice de ducere a acţiunilor de luptă:
armamentul, dispozitivele şi complexele de rachete, maşinile de luptă, navele militare etc.
Din alte mijloace de război fac parte muniţiile, mijloacele de radiocomunicaţie, mijloacele
de deplasare etc.
3. Latura obiectivă a infracţiunii constă din acţiuni sau inacţiuni de predare de către şef a
forţelor militare ce i-au fost încredinţate, precum şi lăsarea - nejustificată de situaţia de luptă - a
fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor mijloace de război inamicului.
Prin predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate se înţelege capitularea
făţişă sau tainică în faţa inamicului, adică încetarea acţiunilor de luptă care s-a soldat cu luarea în
prizonierat a efectivului.
Prin lăsare nejustificată de situaţia de luptă, a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor
mijloace de război inamicului se înţelege lăsarea făţişă sau tainică a obiectelor indicate, care s-a
soldat cu acapararea de către inamic a tehnicii militare sau a altor mijloace de război.
4. Spre deosebire de predarea de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, care
nu se admite în nici un caz, lăsarea fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi altor mijloace de război
inamicului constituie componenţa de infracţiune analizată doar în cazul în care ea a fost
nejustificată de situaţia de luptă. Neluarea de către şef a măsurilor de distrugere a fortificaţiilor, a
tehnicii de luptă şi a altor mijloace de război când există pericolul iminent ca aceste obiecte să fie
acaparate de inamic şi, drept consecinţă, ele sunt acaparate de inamic constituie de asemenea
componenţa de infracţiune prevăzută de art.385 CP.
5. În situaţiile de luptă comandantul trebuie să manifeste iniţiativă, poate risca întemeiat şi
chiar poate lăsa inamicului unele mijloace de luptă, dacă aceasta contribuie la îndeplinirea cu
succes a sarcinii de luptă şi e dictată de situaţia reală. În atare împrejurări lăsarea unor mijloace
de luptă inamicului e justificată de situaţia de luptă şi nu constituie componenţa de infracţiune
analizată. Infracţiunea poate fi săvârşită doar în condiţii de luptă (a se vedea comentariul art.364
CP).
6. Subiect al infracţiunii poate fi doar comandantul (şeful) militar, care are în supunerea sa
efectiv militar sau este împuternicit să dispună de tehnica de luptă sau de alte mijloace de ducere
a războiului.
7. Latura subiectivă a infracţiunii poate fi exprimată prin vinovăţie intenţionată sau din
imprudenţă. Lăsarea intenţionată a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor mijloace de război
inamicului poate fi săvârşită din frică sau laşitate, iar din imprudenţă - ca rezultat al pierderii
orientării, al lipsei unei bune coordonări cu forţele militare etc.
Predarea intenţionată de către şef a forţelor militare ce i-au fost încredinţate, precum şi
lăsarea - nejustificată de situaţia de luptă - a fortificaţiilor, a tehnicii de luptă şi a altor mijloace
de război inamicului cu scopul de acordare de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii
duşmănoase împotriva RM şi de slăbire a capacităţii de apărare a ţării constituie infracţiune
prevăzută de art.337 CP: trădare de Patrie.
Articolul 386. PĂRĂSIREA SAMAVOLNICĂ A CÂMPULUI DE LUPTĂ SAU
REFUZUL DE A ACŢIONA CU ARMA
Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei sau refuzul de a acţiona cu
arma în timpul luptei
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei sau refuzul de a acţiona cu
arma în timpul luptei constituie o încălcare infracţională a datoriei militare. Această infracţiune
atentează la capacitatea de apărare a ţării şi la ordinea de conduită a militarilor în timpul luptei,
ordine ce asigură executarea de către militar a obligaţiunii sale militare în timpul luptei.
2. Latura obiectivă se poate realiza fie prin acţiune, fie prin inacţiune, în următoarele
modalităţi alternative:
a) părăsirea samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei ;
b) refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei.
3. Părăsire samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei se consideră părăsirea făţişă
ori tainică a câmpului de luptă fără ordinul sau permisiunea comandantului (şefului) militar. Ea
se manifestă prin părăsirea tranşeei, tancului, spaţiului aerian în care se desfăşoară lupta etc.
Făptuitorul, părăsind câmpul de luptă, poate să se afle în aria dislocaţiei unităţii sau subunităţii
militare (de exemplu, într-un adăpost). Câmp de luptă se consideră orice suprafaţă pe care
decurge lupta cu duşmanul.
4. Refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei se poate manifesta în refuzul făţiş al
militarului de a acţiona cu arma în timpul luptei sau în neaplicarea de facto a armei în timpul
luptei, când era necesitate şi posibilitate s-o aplice, cu toate că militarul n-a anunţat despre
nedorinţa sa să lupte. Refuzul de a acţiona cu arma în timpul luptei se poate manifesta şi prin
acţiuni de înşelăciune, de exemplu - prin simularea morţii, rănirii grave, defectării armei etc.
5. Durata timpului de părăsire samavolnică a câmpului de luptă în timpul luptei sau a
refuzului de a acţiona cu arma în timpul luptei nu are relevanţă la calificarea infracţiunii, ea
poate influenţa doar la individualizarea pedepsei.
Consecinţele (urmările) acţiunii sau inacţiuni constau într-o stare de pericol pentru
capacitatea de apărare a ţării.
Consumarea infracţiunii are loc în cazul în care făptuitorul a părăsit samavolnic câmpul de
luptă în timpul luptei sau a refuzat să acţioneze cu arma în timpul luptei.
Timpul de luptă este un semn obligatoriu al acestei componenţe de infracţiune.
6. Dacă persoana a comunicat înainte de a se începe lupta, că vrea să părăsească samavolnic
câmpul de luptă în timpul luptei sau că va refuza să acţioneze cu arma în timpul luptei, însă de
îndată ce s-a început lupta a participat la această luptă, suntem în prezenţa renunţului la
săvârşirea infracţiunii, şi acţiunile lui pot fi calificate în temeiul art.386 CP.
7. În cazul părăsirii câmpului de luptă acţiunile făptuitorului se cer calificate doar în baza
art.386 CP, nemaifiind necesar de a le califica în concurs cu art.371 sau 372 CP.
8. Latura subiectivă se exprimă prin intenţie directă. Motivele pot fi diverse : frica, laşitatea
etc.
Dacă se va constata că militarul a părăsit câmpul de luptă în timpul luptei cu scopul de a
ajuta duşmanul, acţiunile lui vor fi calificate în temeiul art.337 CP, ca trădare de Patrie.
Subiect al infracţiunii poate fi orice militar aflat pe câmpul de luptă.
Articolul 387. PREDAREA DE BUNĂ VOIE ÎN PRIZONIERAT
Predarea de bună voie în prizonierat
 se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Militarul Forţelor Armate ale RM este obligat să-şi îndeplinească datoria militară faţă de
ţară chiar şi cu preţul vieţii sale. Nimic, chiar nici pericolul morţii, nu trebuie să servească drept
motiv de predare benevolă în prizonierat.
Obiectul de atentare al acestei infracţiuni îl constituie capacitatea de apărare a ţării.
2. Latura obiectivă a infracţiunii se poate manifesta atât prin acţiune cât şi prin inacţiune.
Prin predarea în prizonierat se înţelege trecerea benevolă a militarului la inamic, încetând
de a-i opune acestuia rezistenţă, cu toate că avea capacitatea fizică să facă aceasta.
Predarea de bună voie în prizonierat se poate manifesta prin săvârşirea anumitor acţiuni, ca
ridicarea drapelului alb în timpul luptei, ridicarea mâinilor în sus, lăsarea armei, trecerea în
dispoziţia inamicului etc., precum şi prin inacţiuni, cum ar fi rămânerea pe câmpul de luptă
simulând rănirea sau moartea cu scopul predării în prizonierat etc.
3. Art.387 CP prevede răspunderea penală doar în cazul predării în prizonierat de bună voie.
Luarea forţată în prizonierat a militarului care se afla în neputinţă de a opune rezistenţă
inamicului în legătură cu rănirea gravă, contuzia etc., nu constituie componenţă de infracţiune.
Infracţiunea poate fi săvârşită doar în timp de război sau în condiţii de luptă.
4. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă, motivul fiind frica,
laşitatea etc.
Predarea benevolă în prizonierat cu scopul de a ajuta inamicul, de exemplu - de a se înrola
în forţele lui armate, de cercetare etc., constituie componenţa de infracţiune prevăzută de art.337
CP ca trădare de Patrie, prin trecerea de partea duşmanului, şi calificarea suplimentară în baza
art.387 CP nu este necesară.
5. Subiect al infracţiunii poate fi orice militar aflat pe câmpul de luptă.
Articolul 388. ACŢIUNILE CRIMINALE ALE MILITARILOR AFLAŢI ÎN
PRIZONIERAT
(1) Participarea benevolă a militarului aflat în prizonierat la lucrările de importanţă
militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune Republicii Moldova sau
statelor aliate cu ea, dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie,
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(2) Actele de violenţă săvârşite asupra altor prizonieri de război sau comportarea plină
de cruzime faţă de ei din partea unui prizonier de război care se află în situaţia de superior
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
(3) Săvârşirea de un militar aflat în prizonierat a unor acţiuni în dauna altor prizonieri
de război din interes material sau pentru a-şi asigura o comportare indulgentă din partea
inamicului
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
1. Chiar aflându-se în prizonierat, din cauza unei răniri sau din alte motive, militarul trebuie
să fie devotat jurământului militar, să preţuiască demnitatea sa de cetăţean al RM şi în nici un caz
să nu acorde ajutor duşmanului.
2. În conformitate cu CG din 12 august 1949 Despre comportamentul cu prizonierii,
militarii, în afară de ofiţeri, pot fi atraşi doar la acele munci, care nu au legătură cu acţiunile de
luptă. La aceleaşi lucrări ofiţerii pot fi atraşi doar la dorinţa lor. Militarii pot să refuze de a
îndeplini lucrări legate de acţiunile militare.
3. Obiectul infracţiunii îl constituie forţele militare ale RM sau ale ţărilor aliate. Participând
benevol la lucrările de importanţă militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza
daune RM sau statelor aliate cu ea, militarul aflat în prizonierat contribuie la întărirea
potenţialului militar al inamicului şi, prin aceasta, slăbeşte forţele militare ale RM sau ale ţărilor
aliate.
4. Participarea benevolă a militarului aflat în prizonierat la lucrările de importanţă
militară sau la alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune RM sau statelor aliate cu ea,
prevăzută în art.388 alin.1 CP, constă în acţiuni de participare benevolă a militarului aflat în
prizonierat la lucrări în întreprinderile militare, în laboratoare şi instituţii ştiinţifice, la construcţia
obiectivelor de apărare etc. Lucrări de importanţă militară mai pot fi cele îndreptate la
construirea obiectelor militare, producerea tehnicii militare, muniţiilor şi a oricăror alte materiale
militare.
Prin alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune RM sau statelor aliate cu ea se
înţeleg orice măsuri organizate de inamic, menite să întărească forţa lui militară sau să slăbească
capacitatea de apărare a RM sau a statelor aliate.
5. Participarea militarului aflat în prizonierat la lucrările de importanţă militară sau la
alte lucrări despre care se ştie că pot cauza daune RM sau statelor aliate cu ea trebuie să fie
benevolă, adică militarul participă la aceste lucrări din propria sa dorinţă, fără să fie impus să
facă acest lucru şi având posibilitatea să nu ia parte la ele. În cazul în care militarul este impus
forţat să participe la aceste lucrări, fapta lui nu constituie componenţă de infracţiune.
6. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege
caracterul acţiunilor sale, e conştient că pricinuieşte daune RM sau statelor aliate cu ea şi totuşi
participă la aceste lucrări.
Dacă militarul nu înţelege caracterul lucrărilor îndeplinite, că ele pot cauza daune RM sau
statelor aliate cu ea, componenţa de infracţiune se exclude.
Motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a-şi uşura condiţiile aflării în prizonierat, de
a-şi îmbunătăţi condiţiile de trai sau materiale, de a primi raţie alimentară suplimentară, mai
multă libertate de deplasare etc.
În cazul în care militarul participă benevol la lucrările de importanţă militară sau la alte
lucrări cu scopul de a slăbi capacitatea de apărare a RM, acţiunile făptuitorului se cer calificate
în temeiul art.337 CP, ca trădare de Patrie.
7. Subiect al infracţiunii poate fi doar militarul aflat în prizonierat.
8. Prin actele de violenţă săvârşite asupra altor prizonieri de război sau prin comportarea
plină de cruzime faţă de ei din partea unui prizonier de război care se află în situaţia de
superior, prevăzute de art.388 alin.2 CP, se înţelege orice violenţă fizică şi psihică asupra
prizonierilor de război. Această violenţă poate fi exprimată prin aplicare de lovituri, cauzare de
leziuni corporale sau schingiuiri, ameninţări de aplicare a violenţei, bătaia de joc faţă de
prizonieri, provocare de suferinţe cum ar fi impunerea prizonierilor să îndeplinească lucrări peste
puterile lor, lipsirea lor de hrană, de apă, de somn sau alte forme de înjosire a demnităţii şi cinstei
persoanei.
9. Subiect al acestei infracţiuni poate fi doar militarul ce se află în prizonierat în situaţia de
superior (numit de către administraţie sau ales de către înşişi prizonierii) faţă de alţi prizonieri.
Această infracţiune constituie un abuz al superiorului profitând de starea sa privilegiată faţă de
alţi prizonieri.
10. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă, violenţa şi
cruzimea exprimând dorinţa făptuitorului. Făptuitorul înţelege că săvârşeşte aceste fapte
profitând de poziţia sa privilegiată. Dacă violenţa sau comportamentul crud a fost dictat de
relaţiile duşmănoase dintre făptuitor şi victimă, din motive personale, componenţa infracţiunii
prevăzute de art.388 CP se exclude.
11. Motivele infracţiunii pot fi diferite: dorinţa de a căpăta încrederea şi susţinerea
administraţiei, de a demonstra administraţiei străduinţa şi loialitatea sa, de a-şi păstra poziţia sa
de superior etc.
Prin săvârşirea de către un militar aflat în prizonierat a unor acţiuni în dauna altor prizonieri
de război din interes material sau pentru a-şi asigura o comportare indulgentă din partea
inamicului, prevăzută de art.388 alin.3 CP, se înţeleg denunţurile despre încălcarea regimului de
către unii prizonieri, luarea de la ei a raţiei lor alimentare, a unor alte obiecte, a hainelor,
încălţămintei, impunerea lor de a îndeplini lucrul altor persoane etc.
12. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă, violenţa şi
cruzimea exprimând dorinţa făptuitorului.
Motivul infracţiunii îl constituie interesul material, iar scopul, în unele cazuri constă în a-şi
asigura o comportare indulgentă din partea inamicului.
 13. Subiect al acestei infracţiuni poate fi militarul aflat în prizonierat.
Articolul 389. JEFUIREA CELOR CĂZUŢI PE CÂMPUL DE LUPTĂ
Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute de art.389 CP îl constituie capacitatea
de apărare a ţării sub aspectul stării morale a trupelor.
Obiectul juridic secundar îl formează, pe de o parte, respectul datorat morţilor şi răniţilor
căzuţi pe câmpul de luptă, iar pe de altă parte - avutul personal al acestora.
Obiectul material îl formează obiectele ce se află asupra morţilor sau răniţilor (echipament
şi orice alte bunuri).
2. Latura obiectivă se manifestă prin acţiunea de jefuire a morţilor şi răniţilor aflaţi pe
câmpul de luptă. Prin acţiunile de jefuire se înţelege luarea cu sau fără violenţă a bunurilor aflate
asupra morţilor sau răniţilor în scopul însuşirii pe nedrept. Această infracţiune absoarbe prin
conţinutul său infracţiunile de furt (art.186 CP), jaf (art.187 CP) şi de tâlhărie (art.188 CP) şi
calificarea suplimentară a acţiunilor făptuitorilor în baza acestor articole nu e necesară.
3. Pentru existenţa acestei infracţiuni fapta trebuie să întrunească următoarele cerinţe:
a) să se refere la obiectele morţilor şi răniţilor;
b) să fie comisă pe câmpul de luptă sau să fie urmarea unor operaţiuni de război (de
exemplu, jefuirea victimelor în urma unui bombardament efectuat în afara câmpului de luptă).
4. Câmpul de luptă în războaiele contemporane pot fi nu doar raioanele, sectoarele pe care
se dă nemijlocit lupta, dar şi sectoarele din spatele frontului, care au fost supuse, de exemplu,
atacurilor din aer sau de pe mare.
Pentru existenţa acestei componenţe de infracţiune nu are relevanţă dacă morţii erau
militari sau civili.
5. Se consideră infracţiune de jefuire a celor căzuţi în luptă sustragerea bunurilor morţilor
şi răniţilor în timpul transportării lor de pe câmpul de luptă, de exemplu - în timpul transportării
răniţilor la spitalul militar sau în punctele medicale.
6. Totuşi, sustragerea bunurilor răniţilor aflaţi la tratament în spitale sau în punctele
medicale se consideră infracţiune contra patrimoniului, şi acţiunile făptuitorilor se cer calificate
în baza articolelor respective ale cap.VI al părţii speciale a CP ca infracţiuni contra
patrimoniului.
7. Nu constituie infracţiune luarea de la morţi şi răniţi pe câmpul de luptă a obiectelor
(armamentului sau a altor obiecte), dacă ea nu a fost săvârşită cu scop de însuşire a lor, ci în
scopul de a le folosi în luptă cu inamicul.
8. Urmarea acţiunii constă într-o stare de pericol pentru moralul trupelor ca parte
componentă a capacităţii de apărare a ţării şi în cauzarea unei daune materiale răniţilor.
9. Latura subiectivă se exprimă prin intenţie directă, deoarece scopul însuşirii bunurilor pe
nedrept, deşi nu este expres prevăzut în lege, rezultă implicit din noţiunea de jefuire.
10. Subiecţi ai infracţiunii pot fi orice militar şi alte persoane (a se vedea art.393 CP)
responsabile, care au atins vârsta de 14 ani (a se vedea art.16, 21 CP).
Articolul 390. ACTELE DE VIOLENŢĂ ASUPRA POPULAŢIEI DIN ZONA
OPERAŢIILOR MILITARE
Tâlhăria, actele de violenţă, nimicirea sau luarea ilegală de bunuri sub pretextul
necesităţilor de război, săvârşite faţă de populaţia din zona operaţiilor militare,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Art.33 şi 53 ale CG din 12 august 1949 Despre apărarea populaţiei civile în timpul
războiului (TI, vol.5) şi art.2, 3, 7 ale Rez. Asambleii Generale a ONU din 9 decembrie 1970
Principiile de bază cu privire la protecţia populaţiei civile în perioada conflictelor militare
interzic orice înspăimântare, terorizare, jefuire sau represiune a populaţiei civile de pe teritoriile
ocupate de inamic. De asemenea se interzice distrugerea proprietăţii mobile sau imobile, dacă
aceasta nu este cerută de necesităţile militare, strămutările forţate ale populaţiei sau alte acţiuni
îndreptate spre inviolabilitatea populaţiei de pe teritoriile ocupate.
 2. Art.390 CP prevede săvârşirea mai multor acţiuni alternative pe teritoriile din zona
operaţiunilor militare: tâlhăria, actele de violenţă, nimicirea sau luarea ilegală de bunuri sub
pretextul necesităţilor de război.
Noţiunea tâlhărie a fost explicată în comentariul art.188 CP.
Actele de violenţă constau în diverse atentări la viaţa, sănătatea, cinstea şi demnitatea
persoanei, cum ar fi omorul, cauzarea de bătăi sau vătămări corporale de diversă gravitate, violul
etc.
Nimicirea ilegală a bunurilor a fost explicată în comentariul la art.197 CP.
3. Luarea ilegală de bunuri sub pretextul necesităţilor de război constă în luarea bunurilor
de la populaţie sub pretextul necesităţilor de război, însă în realitate necesităţile de război lipsesc,
scopul fiind de însuşire a acestor bunuri.
4. Semnul caracteristic al tâlhăriei, actelor de violenţă, nimicirii sau luării ilegale de bunuri
sub pretextul necesităţilor de război, prevăzute în art.390 CP, îl constituie locul săvârşirii faptei,
şi anume zona operaţiunilor militare.
5. Dacă aceste acţiuni sunt săvârşite în alte zone decât cele ale operaţiunilor militare,
acţiunile făptuitorului se cer calificate numai ca infracţiuni contra persoanei sau patrimoniului.
Nu constituie infracţiunea prevăzută de art.390 CP nimicirea sau luarea bunurilor dictată de
necesităţile de război.
6. Raion al operaţiunilor militare se consideră acea suprafaţă de teritoriu, pe care anumite
grupări militare desfăşoară acţiuni de luptă.
Populaţia, în sensul art.390 CP, este acea parte a populaţiei civile, care se află în zona
operaţiunilor militare (la această categorie se referă şi refugiaţii, persoanele evacuate, alte
persoane care din diferite motive se află în zona operaţiunilor militare).
7. Actele de violenţă asupra populaţiei din zona operaţiunilor militare se caracterizează prin
intenţie directă.
8. Subiecţi ai infracţiunii pot fi atât militarii, cât şi persoanele civile (a se vedea art.393
CP).
Articolul 391. ÎNCĂLCARE GRAVĂ A DREPTULUI INTERNAŢIONAL
UMANITAR ÎN TIMPUL CONFLICTELOR MILITARE
Încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor militare
internaţionale sau interne, soldată cu urmări grave,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
1. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate este un ansamblu de norme de drept
internaţional cu caracter cutumiar sau convenţional, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţii de conflict internaţional sau naţional.
2. Latura obiectivă a infracţiunii constă în acţiuni sau inacţiuni ce încalcă grav prevederile
dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate.
Conform art.391 CP, sunt calificate drept infracţiune orice alte acţiuni sau inacţiuni ce
încalcă grav prevederile dreptului umanitar internaţional umanitar în timpul conflictelor militare
internaţionale sau interne, altele decât cele prevăzute în cap.I al părţii speciale a CP. Aceste
acţiuni sau inacţiuni sunt diverse şi pot fi clasificate în funcţie de caracterul prevederilor
dreptului umanitar internaţional umanitar care au fost încălcate:
a) încălcarea dreptului războiului propriu-zis (sau dreptul de la Haga, deoarece majoritatea
regulilor se conţin în Convenţiile de la Haga etc.), care fixează drepturile şi îndatoririle părţilor
beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitează alegerea mijloacelor şi metodelor
de vătămare a adversarului. Aceste încălcări se pot exprima prin încălcarea legilor şi obiceiurilor
războiului terestru, cum ar fi utilizarea de otrăvuri şi arme otrăvite, uciderea sau rănirea unui
inamic care predă armele sau care, nemaiavând mijloace de apărare, s-a predat fără condiţii,
impunerea cetăţenilor ţării inamice să ia parte la operaţiunile militare împotriva ţării lor, chiar
dacă angajamentul în armată este anterior declaraţiei de război, bombardarea satelor, oraşelor,
locuinţelor sau clădirilor neapărate, folosirea în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare,
perfecţionarea, producerea, stocarea şi utilizarea armelor bacteriologice (biologice), utilizarea
armelor noi etc;
b) încălcarea dreptului umanitar propriu-zis (sau dreptul de la Geneva, deoarece
majoritatea regulilor se conţin în cele patru CG din 12 august 1949 şi în două Protocoale
adiţionale la aceste convenţii (TI, vol.5), adoptate la 8 iunie 1977), care urmăreşte să salvgardeze
militarii scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri) şi persoanele care nu participă la
ostilităţi şi bunurile cu caracter civil.
3. Încălcare gravă a dreptului internaţional umanitar e considerată infracţiune prevăzută de
art.391 CP atât în cazul comiterii ei în timpul conflictelor militare internaţionale, cât şi în timpul
conflictelor militare interne, dacă s-a soldat cu urmări grave.
4. În temeiul art.391 CP se cer calificate doar acele fapte, care au încălcat grav prevederile
dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor militare internaţionale sau interne. Sunt
considerate grave acele încălcări, care s-au soldat cu urmări grave. Urmări grave pot fi
considerate provocarea morţii sau leziunilor corporale oamenilor, distrugerea edificiilor civile, a
bunurilor populaţiei civile, răspândirea epidemiilor, nimicirea animalelor domestice, distrugerea
florei şi faunei, provocarea calamităţilor naturale etc.
5. Latura obiectivă se manifestă prin intenţie directă.
6. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană care a atins vârsta de 14 ani: militar sau
civil (a se vedea art.393 CP).
În majoritatea cazurilor subiecţi ai infracţiunii prevăzute de art.391 CP sunt persoanele din
eşaloanele superioare ale comandamentului militar şi cele din organele supreme ale puterii de
stat, care au dreptul de a emite ordine, în special cu caracter militar, etc.
7. În cazurile în care încălcarea gravă a dreptului internaţional umanitar în timpul
conflictelor militare internaţionale sau interne s-a exprimat prin săvârşirea acţiunilor sau
inacţiunilor prevăzute în cap.I al părţii speciale a CP, acţiunile făptuitorului se cer calificate doar
conform articolelor capitolului indicat, nemaifiind necesară calificarea şi în baza prevederilor
art.391 CP.
Articolul 392. FOLOSIREA CU PERFIDIE A EMBLEMEI CRUCII ROŞII CA
ELEMENT PROTECTOR ÎN TIMPUL CONFLICTULUI ARMAT
Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii, precum şi a semnelor distinctive ca
elemente protectoare în timpul conflictului armat, dacă aceasta a provocat:
a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane,
se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
1. CG din 1949 (TI, vol.5) prevăd, în particular, şi protejarea de către părţile antrenate în
război sau în conflictul armat a instituţiilor medicale şi sanitare ale armatei inamicului şi a
persoanelor din aceste instituţii.
2. Semnele Crucea Roşie pe fundalul alb, Semiluna Roşie pe fundalul alb sunt semnele
convenţionale ale serviciului sanitar, de care se folosesc formaţiunile şi instituţiile respective,
precum şi persoanele din serviciul sanitar. Aceste semne şi embleme pot fi purtate pe mâneca
hainei personalului sanitar, pe bordurile sau acoperişurile transportului sanitar şi ale altor
mijloace ce se referă la serviciile sanitare, ele pot fi desenate cu culoare roşie pe drapele din
pânză albă etc. Obiectele, instituţiile şi personalul ce poartă asemenea semne nu pot fi supuse
bombardamentelor, asupra lor nu se împuşcă, nu pot fi desfăşurate acţiuni de luptă.
3. Obiectul juridic principal al infracţiunii îl constituie capacitatea de apărare a ţării, care
poate fi periclitată prin folosirea fără drept a semnelor Crucea Roşie şi Semiluna Roşie ori a
denumirilor acestora, precum şi a denumirilor şi emblemelor asimilate, în vederea întreprinderii
unor acţiuni de natură a servi interesele duşmanului în timp de război sau de conflict armat.
Obiectul juridic secundar al infracţiunii îl constituie viaţa şi sănătatea persoanei.
4. Latura obiectivă a infracţiunii se exprimă prin acţiuni active, de folosire ilegală, cu
perfidie a emblemei Crucii Roşii, precum şi a semnelor distinctive ca elemente protectoare în
timpul conflictului armat.
 5. Se consideră ilegală purtarea semnelor şi emblemelor Crucii Roşii şi Semilunii Roşii de
către persoanele care nu fac parte din personalul instituţiilor sanitare.
Semne distinctive ale infracţiunii mai sunt: fapta comisă în timp de război şi în legătură cu
operaţiunile militare.
6. Urmarea principală a acţiunii este o stare de pericol pentru capacitatea de apărare a ţării.
7. Latura subiectivă se exprimă prin intenţie directă. Făptuitorul înţelege că foloseşte şi
poartă ilegal semnele şi emblemele Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, neavând pentru aceasta baza
respectivă.
8. Subiect al infracţiunii poate fi orice militar.
Articolul 393. INFRACŢIUNILE SĂVÂRŞITE DE CIVILI
Răspunderii penale pentru infracţiunile prevăzute la art.389-391 sunt supuse şi
persoanele civile.
Subiecţi ai acestor infracţiuni, în afară de militari, sunt persoanele civile care au atins vârsta
de 16 ani.