ERIC BOGOSIAN

HUMPTY DUMPTY

Traducerea
IONUŢ GRAMA

PERSONAJE:
NICOLE
MAX
TROY
SPOON
NAT

0
 ACTUL 1

Scena 1

O casă de vacanţă spaţioasă, care cândva a fost un hambar. După-amiaza târziu. În faţa unui
şemineu enorm se află nişte fotolii confortabile, o canapea şi o masă de stejar. Bucătăria este
înălţată cu aproximativ 60 de cm faţă de restul camerei, iar în spatele ei, o uşă de sticlă
desparte spaţiul de un antreu-verandă. În rest, încăperea este mobilată cu scaune de lemn cu
braţe, rafturi cu cărţi, vase de lut şi covoare rustice. În spatele scenei, o scară duce spre un
balcon cu trei dormitoare. În casă intră Nicole, încărcată cu bagaje şi pungi cu alimente.
Vorbeşte la mobil, pe un ton tăios.

NICOLE. (La telefon.) Da. M-hm. Nu, e OK la business class, nu-mi trebuie clasa întâia. Dar
neapărat cu prioritate la check-in. Auzi, şi i-ai dat numărul de fidelitate? Of, stai că nu te mai
aud... căcat! (Nicole lasă jos sacoşele cu alimente şi găseşte un loc unde are semnal la mobil,
în timp ce Max intră cărând o cutie cu cărţi.) OK. Ai comandat meniul special? Ce? Nu. Nu-i
acelaşi lucru. Nu, Sara, brânza nu-i acelaşi lucru cu tofu. Spune-le că nu vreau lactate de
niciun fel.
MAX. Mi-ai luat laptopul din maşină?
NICOLE. Şi vezi să aibă apă îmbuteliată. Altfel... Sara, stai puţin. (Lui Max.) Ce?
MAX. Nu găsesc laptopul.
NICOLE. Îl ţii pe umăr.
MAX. (Îl vede.) A, da.
NICOLE. (La telefon.) Abia am ajuns. Chiar acum am intrat. E drăguţ. E...
(Max lasă jos cutia cu cărţi şi iese să aducă bagajele. Nicole se plimbă.)
NICOLE. (La telefon.) ... cam ciudat. Dar bănuiesc că toate locurile noi sunt ciudate. Asta-i
definiţia cuvântului ciudat, nu? Aşa. Deci. Sună la firmă, lasă-mi numărul de confirmare pe
voice mail şi eventual te mai sun eu mâine. Alo? Ce? Bun. Pa. (Intră Max cu alte bagaje. E
atât de copleşit de tot ceea ce cară, încât nici nu a apucat să se uite împrejur.)
MAX. Cred c-am adus tot. Uf! (Cade pe o canapea, epuizat. Nicole închide mobilul şi se lasă
pe spate, lângă el. Dintr-o dată, linişte totală. Undeva se aude un ciripit de piţigoi.)
NICOLE. În sfârşit! După numai cinci ore jumate pe drum.
MAX. Am nevoie de droguri.

1
NICOLE. (Arătând împrejur.) Uite ăsta-i drogul. Doar că e mult mai scump. (Max e în priză,
sare în picioare şi începe să inventarieze dotările.)
MAX. Deci... Cablu cu HBO. Trei şeminee funcţionale. Privelişti peste privelişti. Jacuzzi din
cedru pentru două persoane. Să nu uităm de bucătăria complet utilată. (Verificând.) Aragazul
nu se aprinde... Nu mai vorbim de trasee şi iaz pastoral cu foişor. Toate într-o oază izolată,
pitorească, dătătoare de viaţă, departe de nebunie şi de îmbulzeală. (În timp ce Max deschide
sertare şi dulapuri, Nicole a ajuns la etaj şi se uită la dormitoare.)
NICOLE. (Din off.) O grămadă de pleduri şi oale făcute de mână. Macrame-uri pe pereţi.
Şemineu în fiecare dormitor. Jacuzzi din cedru.
MAX. Am zis deja. Am zis Jacuzzi din cedru.
NICOLE. (Tot din off.) Aici sus nu e cablu. Şi nici fax. Mobilul abia merge. Şi cum ne
verificăm mailurile?
MAX. Nu le verificăm. Asta-i şi ideea. O săptămână nu facem nimic. Nici faxuri, nici mailuri.
NICOLE. (Întorcându-se.) Cât a costat toată splendoarea asta rustică? (Vede:) Cafetieră.
MAX. Trei mii. Plus biletele gratuite pentru teleschi.
NICOLE. Nu-i cam devreme pentru zăpadă?
MAX. De aia au fost gratuite. (Nicole îl îmbrăţişează pe Max, îl sărută, se îndepărtează.)
NICOLE. Bravo, te-ai descurcat. Mă rog, eu preferam la Saint Bart’s, dar, cum ai zis şi tu, în
felul ăsta am scăpat de aeroporturi, cozi, detectoare de metale. Fără întârzieri, fără terorişti.
Repaos. Bine-venit.
MAX. Plus că Marea Caraibelor e, nu ştiu, prea „anii nouăzeci”. Plaje albe şi monotone, totul
pute a cremă de plajă. Angajaţi din lumea a treia care rânjesc şi-şi târşâie picioarele, să te facă
să te simţi vinovat că eşti american. Trebuie să stai beat şi să joci golf şi tenis toată ziua ca să
nu te ia plictiseala. Nu pot să sufăr nici golful, nici tenisul.
NICOLE. Ai uitat de snorkeling în apa aia verde-albăstruie.
MAX. Dă-o dracu de apă verde-albăstruie! Totul pute-a decadenţă şi colonialism. Aici e mult
mai bine, e mai sănătos. E şi mai... patriotic. Mergem pe trasee. Urcăm pe stânci. Contemplăm
natura. Respirăm oxigen in stare pură.
NICOLE. Oxigen rece în stare pură. Unde-i termostatul?
MAX. Nu, stai, stai să fac un foc. Dacă facem asta, hai s-o facem ca la carte. (Nicole caută pe
rafturi în timp ce Max îşi face de lucru la şemineu.)
NICOLE. Puzzle. Scrabble. Mmmmm. „Artă şi antichităţi”, „Casa şi grădina”, „Pleduri
americane”. Oo, ia uite, „Bucuria sexului”!

2
MAX. I-auzi! Ei, vezi? O să încercăm poziţii noi pe un covor din piele de urs! (Max găseşte
un bilet pe raftul şemineului.) Un bilet! (Nicole găseşte un pick-up şi o cutie cu discuri; Max
citeşte biletul cu voce tare.) „Gunoiul se ridică marţea. Legaţi strâns capacele altfel intră
ratoni în pubelă. Păstraţi termostatul la şaizeci şi opt. Nu aruncaţi tampoane sau alte obiecte
străine în toaletă.” Obiecte străine?! „Folosiţi cu încredere untul de arahide făcut în casă.”
Ce?! Numerele de urgenţă... Etc etc. „Pleduri suplimentare în şifonier.” Locul ăsta e mecca
pledurilor. Ia uite, asta-i îngroşat: „Interzis fumatul de orice fel.” Şi eu tocmai îmi
cumpărasem pipa pentru coca! „Distracţie plăcută! Ted şi Sondra!” Mda, cred că ăştia doi sunt
oameni de chef. (Max aprinde hârtia sub lemnele din şemineu.)
NICOLE. Ia fii atent aici ce discuri! Jethro Tull. Joan Baez. Van Morrison. Ăştia cred că
mergeau la Woodstock. (Nicole pune un disc: poate „Moondance” de Van Morrison. Focul
din şemineu se înteţeşte, Max se dă câţiva paşi înapoi.)
MAX. Voila! (Nicole îl cuprind cu braţele.)
NICOLE. Bravo! Un adevărat om al pădurii. M-ai impresionat. (Îmbrăţişaţi, Nicole şi Max
privesc focul.) Auzi? Având în vedere că tocmai sunt la ovulație, fix în secunda asta, ce-ar fi
să punem la treabă pledurile şi cărţile astea şi să mă laşi gravidă?
MAX. Troy şi Spoon tre’ să ajungă dintr-o clipă-n alta.
NICOLE. Facem una mică. Hop, ţop şi gata.
MAX. Nu sunt genul.
NICOLE. Orice bărbat e genul. (Îi masează umerii.) Eşti foarte încordat. Tre’ să te relaxezi.
MAX. Sunt relaxat.
NICOLE. Ba nu eşti.
MAX. Sunt la ţară! Mai mult de-atât, cât de relaxat pot să fiu? Poate-ar trebui să ies afară să
tai un copac.
NICOLE. (Linguşindu-se.) Haai, hai să ne futem.
MAX. Nicole, îmi subminezi nevoia de obsesie.
NICOLE. (La fel.) Ce te obsedează?
MAX. Toate. Banii, romanul, să-l vând, să se cumpere, ... banii. În principiu banii.
NICOLE. Nu vrei să mă laşi gravidă?
MAX. Cum să nu vreau. (Încep să se sărute. Nicole îl ia de mână.)
NICOLE. Hai, lasă stressul. Acum fii obsedat de mine. Cine ştie? Poate chiar o să ne relaxăm
şi o să ne simţim bine.

3
Încep să se deplaseze în sus pe scări. Se sărută. Râd ca nişte copii. Îşi plimbă mâinile unul
peste corpul celuilalt. Max o dezbracă. Ajung la etaj, în capul scărilor, intră într-o cameră.
Sună telefonul. Nicole revine în tricou şi chiloţi şi strigă peste umăr:
NICOLE. Vreau numai să ascult să văd cine e.
MAX. (Din off.) Nicole!
NICOLE. O secundă.
MAX. (Off.) Cui i-ai dat numărul ăsta?
NICOLE. Nimănui. Lui Billy, pentru că... (Intră robotul telefonic.)
VOCE ROBOT TELEFONIC. (Voce feminină.) Aloo, suntem Ted şi Sondra. (Voce de
bărbat.) Saluut! (Femeie.) Acum nu suntem acasă, aşa că lăsaţi un mesaj. Dacă nu, o
săptămână minunată! (BIP.)
VOCE. (Billy.) Nicole? Sunt Billy. Avem o mică problemă...
NICOLE. ...aveam un deadline, şi...
BILLY. Autorul vrea o notă de subsol, şi n-am luat-o în calcul până acum, şi nu mai iese
paginaţia. Ţine foarte mult la chestia asta. De fapt, acum zice că vrea lista cu....
MAX. (Simultan cu vocea lui Billy.) I-ai dat redactorului numărul de-aici?
NICOLE. A trebuit să i-l dau.
MAX. Păi sună-l şi tu mai încolo. (Nicole se îndreaptă către telefon.)
NICOLE. Nu pot, trebuie să fie gata până luni. (Răspunde. În telefon.) Da, bună. Eu sunt. Nu,
nu-i nimic, stăteam. Cum e? M-hm. (Max a coborât după ea. Crezând că nu va sta mult la
telefon, începe să o mângâie în timp ce ea îl ascultă pe Billy. Nicole îl îndepărtează cu un
gest al mâinii. El rămâne la câţiva paşi de ea, aşteptând.) M-hm. M-hm. OK. OK. OK. Nu.
Billy, stai o secundă. (Lui Max.) Du-te şi fă focul! Vin imediat. (Max face semn să se
grăbească, se întoarce şi urcă scările. Se duce în dormitor.) Mda. Păi asta e, n-am ce să-i fac.
Să-i fie de bine. Nu. Nu pot să-l sun acum. Nu pot. Fă-o aşa, nu mă interesează. Şi? OK. OK?
Hm? Sara? OK, dă-mi-o. (Nicole se uită spre scări să vadă dacă Max a urcat. Începe să-şi
scoată ciorapii.) Ce? Nu, n-am cum să iau un taxi! Ce s-a întâmplat cu maşina de serviciu?
(Pauză.) Dă-i dracu. Întotdeauna când ajung în O’Hare am maşină la dispoziţie. N-am ce
discuta. Rezolvă tu. (Un bărbat, Nat, se vede apărând în holul de la intrare. O priveşte un
moment pe Nicole – care vorbeşte la telefon – după care ciocăne în geam.) Sara, stai puţin.
(Speriată.) Da? (Nicole înşfacă haina lui Max, care era aruncată undeva la îndemană, o pune
pe ea.)
NAT. Lucrez pentru familia Murphy.
NICOLE. Cine?
4
NAT. Familia Murphy. Ted şi Sondra.
NICOLE. A, da. (Strigând.) MAX?!
NAT. Vă supăraţi dacă...?
NICOLE. (În picioare.) Nu, nu, intraţi. MAX?
NAT. (Intrând.) Îmi cer scuze. Ăă, vroiam numai să vă salut. Eu sunt Nat. Am grijă de casă.
Sunteţi musafirii?
NICOLE. Aşa. Da. Nat. Îmi pare bine. Nicole. (Max apare în pragul uşii dormitorului, în
boxeri, trăgându-şi pe el un tricou.)
MAX. Au venit?
NICOLE. Nu, e „Nat”. Lucrează pentru familia Murphy. (La telefon.) Ăă, Sara? Stai o clipă.
MAX. Cine-i familia Murphy?
NICOLE. (Lui Max.) Cei de la care am închiriat casa.
MAX. (Lui Nicole.) A, da. (Max dispare înapoi în cameră. Nicole ridică un deget către Nat,
în semn de „o secundă”.)
NICOLE. (La telefon.) OK. Aşa să faci. Şi vezi dacă poţi s-o schimbi cu un apartament. Şi nu
uita, nu vreau cameră lângă aparatul de gheaţă. Cu cel puţin trei camere mai departe. (Max
apare din nou, îmbrăcat, coboară scările, văzându-l pe Nat pentru prima dată. La telefon.) Tu
spune-le, da? Lasă că rezolvă ei.
NAT. (Lui Max.) Ted spunea să verific aragazul.
MAX. A, da. (Nat se duce la aragaz şi loveşte uşor unul dintre arzătoare. Max aruncă o
privire panicată către Nicole, în timp ce Nat lucrează la aragaz.)
NICOLE. (Lui Max.) Mă duc sus. Îl închizi tu? (Îi dă telefonul şi urcă spre dormitor.)
MAX. Să ştii că nu-i nicio problemă, poţi să-l laşi aşa.
NAT. A, nu, nu. Dacă nu vă merge aragazul, cum o să mâncaţi?
NICOLE. (Din off.) OK! (Max închide telefonul. Nat lucrează la aragaz.)
MAX. Nu se aprinde. Dar pot să folosesc chibrituri.
NAT. N-are nimic. Trebuie reglat un pic. (Pauză. Max se uită la Nat, care îşi vede de treabă.)
MAX. Aşa... Şi? Crezi c-o să ningă?
NAT. Mai devreme sau mai târziu.
MAX. Cred c-ar trebui să iau la puricat Almanahul Fermierului, nu? (Nat se contorsionează
deasupra aragazului.)
NAT. Sau Canalul Meteo. Ăă, dă-mi şi mie cheia reglabilă.
MAX. Sigur. Asta? (Îi dă o cheie.)
NAT. Cheia reglabilă. (Indicând-o.) Aia.
5
MAX. A, da.
NAT. (Luând-o.) Mulţam. (Max îl priveşte neputincios pe Nat, care lucrează. Nicole iese pe
palier, privind în jos.)
NICOLE. Max? (Max face un pas, privind în sus către Nicole. Ridică din umeri. Îi face semn
să mai aştepte. Nicole intră înapoi în dormitor.)
MAX. Ăă... Pe unde putem cumpăra de mâncare?
NAT. Păi, la benzinărie pe Mason Hill Road au lapte, pâine, suc, şi bilete la loto. Dacă vreţi
ceva mai şmecher, tre’ să coborâţi spre autostradă, e un Wal-Mart.
MAX. E ceva de mers. Cred că sunt vreo 20 de mile.
NAT. (Încuviinţând.) Mm-hm. (Nat scapă o piesă din aragaz pe un deget de la mână.
Reacţionează.) Aaauu! Mama măsii! (În antreu, apar Troy şi Spoon, trăgând după ei sacoşe
de voiaj, pungi cu cumpărături. Troy este îmbrăcat în Dolce & Gabbana. Spoon, în Prada,
stil „country”. Max se repede la uşă, o deschide.)
TROY. (La mobil, intrând.) ...a avut nişte comentarii OK. Previzibile, dar OK. Vrea un punct
de vedere feminin, aşa că c-o să bag o intrigă amoroasă... (Max se dă câţiva paşi înapoi şi
strigă către balcon.)
MAX. NICOLE! Au venit!
TROY. ...umflu puţin conflictul cu taică-su înainte de actul trei şi-o să-i placă. (Max o
îmbrăţişează pe Spoon, în timp ce Troy intră, terminând convorbirea.)
MAX. (Lui Troy.) Aţi ajuns! Nu credeam că o să ajungeţi aşa devreme! (Lui Spoon.) Bună!
SPOON. I-ai spus lui Troy că face cinci ore, îţi dai seama că a trebuit să ajungă în patru ore. A
mers cu nouăzeci la oră non-stop.
TROY. (La telefon.) Auzi? Eu am ajuns. Tre’ să închid. Da’ spune-i că dacă vine numa’ cu
cincizeci de mii ca bonus de producţie, eu nu bat palma. Keith, aşa îi spui. (Către Max.)
Maximilian! (Îl îmbrăţişează.) Băi, tată! Ce bine arăţi! (Se îmbrăţişează. Nicole apare din
dormitor, îmbrăcată. Spoon admiră încăperea.)
SPOON. E incredibil! Ce e, un hambar?
MAX. Da, cred că da. Un hambar New Age.
SPOON. Vai, ce-mi place! (Privind împrejur.) Zici că suntem la capătul lumii! Troy, e ca vila
lui Bobby din Montana.
MAX. Treizeci şi cinci de acri înconjuraţi de o mie de mile pătrate de pădure. Locul ăsta nu s-
a schimbat deloc din secolul optişpe. NICOLE?
TROY. Bobby are mai mult de trei sute de acri.
NICOLE. Troy! Bună! Hei! Spoon! Max, ajută-i la bagaje!
6
NAT. Staţi să v-ajut. (Troy, Max şi Nat ies afară. Nicole coboară scările.)
SPOON. Bună, Nicole!
NICOLE. V-aţi descurcat!
SPOON. Cu greu! Întârziere în L.A., întârziere la New York. Credeam că nu mai aterizăm.
(Troy şi Max intră cu cutii şi sacoşe.)
TROY. Vroiau s-o percheziţioneze pe Spoon, le pielea goală. Toate orificiile. A trebuit să-i
ameninţ cu unghiera.
SPOON. Termină. M-au pus să-mi dau jos pantofii! Adică, ce tâmpenie, de parcă aş pune o
bombă în pantofi.
NICOLE. (Lui Troy, pupându-se pe ambii obraji.) Bună. Ce de mâncare! Ai adus cumva şi
lapte de soia?
TROY. Lapte de soia, nu. Daar, am găsit un Shiraz australian incredibil şi două Pinot Grigio
din Napa, zici că-s lapte de la sânu’ mamei. Şi ia uite, Haut Brion din ’92. Două sute cincizeci
de dolari sticla. (Troy se întoarce către Nat care intră cu o ladă frigorifică.) Cum merge? A,
eu sunt Troy. Ea e Spoon.
NAT. Salut. Ăă... „Spoon”?
SPOON. Spoon. Lingură. Da. Ai mei erau hippioţi.
NAT. Aha. (Spoon se ruşinează de privirea fixă a lui Nat. Se întoarce către Troy.)
SPOON. Cred că-mi stă părul aiurea. Nu?
MAX. Nat a venit la muncă.
SPOON. Oo, ce tare! Şi tu eşti scriitor?
NAT. Nu. Nu. Eu, ăă, repar aragazul.
SPOON. Serios? Dintotdeauna mi-am dorit să mă pricep la aşa ceva, să repar lucruri. (Max
intră cu alimente, Nat se întoarce la aragaz.)
MAX. Edamame, bun. Unt belgian. Noi am adus creveţi uriaşi.
SPOON. Aa, Max, nu vreau creveţi de fermă! Nu pot să mănânc chestii crescute cu antibiotice
şi hormoni. (Spoon o ia la fugă în sus pe scări. Max strigă după ea:)
MAX. Nu, nu. Cred că sunt mari din cauza selecţiei naturale. Cei mai dotaţi creveţi.
TROY. Fii atent, focaccia autentică! Pe Elizabeth Street stă o tanti italiancă de nouăzeci de ani
care o coace într-un cuptor de piatră făcut de taică-su în 1910. (Spoon strigă de pe palier.)
SPOON. Troy! Hai să vezi apusul! Uau! E superb!
TROY. (Mestecând.) Nicole, vino-ncoa’!
NICOLE. Ce?
TROY. Deschide gura.
7
NICOLE. Nu. (Nicole deschide gura şi Troy îi introduce o măslină. Spoon dispare într-o
cameră de la etaj.)
TROY. Astea sunt măslinele pe care le mâncau zeii greci pe Muntele Olimp. Ambrozie. E
belea.
NICOLE. Mmmmmm. Max, ai luat roşiile alea mici?
MAX. Nu, dar le-am luat pe cele olandeze. Auzi, Troy, da’ de când ai început să vorbeşti în
argoul ăsta dubios? Zici că eşti P. Diddy într-o zi proastă.
TROY. E de când tot stau cu directori de studio. Mă plătesc mai bine dacă nu înţeleg ce zic.
(Din nou, mâncare:) Ia, fii atent! Brânză de oaie, ghici de unde, din Kosovo! Tare, nu? Şi asta-
i din Armenia, brânză adevărată, nu băşină de-aia de la supermarket. A, Max – uite cum e
caviarul ăsta.
MAX. Caviarul nu e galben.
TROY. Ba da, prietene! Asta-i „Cegă”. Pe vremuri numai şahul Iranului avea acces la aşa
ceva.
NICOLE. Caviar?
TROY. (Lui Nat.) Nu poţi să bei un Stoli fără ouă de peşte! (Spoon cutreieră dintr-un
dormitor în altul.)
SPOON. Şeminee! Şi pleduri! Ce răsfăţ!
NICOLE. Troy, stăm numai o săptămână.
TRPY. Da, aşa au zis şi-n Stalingrad!
MAX. Chestia asta se numeşte risipă ostentativă.
TROY. Fals! Ai nevoie de discernământ, rafinament şi măiestrie ca să aduni toate bunătăţile
astea. O fi ostentativ, dar nu e pe faţă.
MAX. Caviar galben.
TROY. Auzi, când o să stai să admiri apusul, savurând un armagnac impecabil, degustând cea
mai fină brânză pe o felie de pară coaptă de Normandia, când o să te bucuri odată-n viaţa ta de
un moment din ăsta perfect, o să-mi mulţumeşti. (Spoon a coborât, se îndreaptă spre o
fereastră.)
NAT. Gata cu aragazu’.
SPOON. Vaai! Troy, uite căprioare! Vai, ce drăguţ! Mănâncă din tufiş. Troy, uite!
NAT. Avem de toate aici: căprioare, coioţi, curcani sălbatici.
SPOON. Extraordinar!
NAT. Cică ar fi şi pume, sus pe creastă.
NICOLE. Da’ n-au dispărut?
8
NAT. Tot ce se poate, da’ chestia aia care mi-a mâncat câinele sigur nu era raton. (A fost o
glumă? Max se îndreaptă spre Nat.)
MAX. Mulţumim mult. (Se caută prin buzunare.) Cât trebuie să...?
NAT. A, nu, nu. Fără bani! Aveţi numărul meu acolo pe şemineu. Mă sunaţi dacă vă trebuie
ceva.
MAX. OK, ăă... mi-a părut bine. (Spoon se uită la Nat, care iese.)
TROY. Uau. Zici c-a picat dintr-un tablou de Norman Rockwell.
SPOON. Ce om bun!
MAX. Da, are grijă de casă. Curăţă drumul, strânge frunzele, chestii de-astea.
TROY. Se luptă cu pume.
NICOLE. Probabil de aia e aşa bine făcut.
MAX. E „autentic”, pur şi simplu. Nu-i cu nasul pe sus ca noi, ăştia de la oraş. Omul îşi face
treaba.
SPOON. E cumva Zen, aşa.
TROY. „Autentic”? Cum adică?
MAX. Adevărat. Cinstit.
TROY. Da’ de ce-i tipu’ ăsta mai adevărat decât noi?
MAX. Ştii ce vreau să spun. Nu caută validare prin realizări abstracte – bani, laude, un loc pe
scara socială. În viaţa lui, nu e nicio scară socială, nu e nicio ierarhie. Doar ce e strict necesar.
Mănâncă, munceşte, doarme. Trăieşte.
NICOLE. N-ai de unde să ştii.
MAX. Cum să nu. Nu l-ai văzut? E o persoană focusată. Ştie cine e. Fără pretenţii. Cu mintea
limpede.
SPOON. Eu mi-am dat seama. E o persoană liberă, din toate punctele de vedere.
NICOLE. Vorbiţi aiurea amândoi.
MAX. Măi, eu unul mi-aş dori să trăiesc ca omul ăsta. Să mă ocup doar de ce e strict necesar.
Simplu. Fără bruiaje, fără prostii.
SPOON. Max, eu sunt cu tine.
TROY. Auzi, ştii ce? Ai dreptate. Cred că are o viaţă plină de satisfacţii. Conduce un camion
vechi. Câştigă cinci dolari pe oră. Dă cu grebla. E analfabet. Face sex cu o oaie. Bee-ee-ee!
SPOON. (Râzând.) Troy! Eşti naşpa!
MAX. Ştii care e problema ta, Troy? Eşti limitat. Tu crezi că lumea începe la Morton’s şi se
termină la Peninsula Club.

9
TROY. Păi, şi nu-i aşa? ... A, avem de luat o decizie importantă: Shiraz.... sau... şampanie?
(Mobilul lui Spoon sună.)
SPOON. (La telefon.) Alo? Brian! Bună, scumpule. Super. Ăă? Unde? L.A.? Da’ abia am
ajuns! (Sună mobilul lui Nicole.)
NICOLE. (La mobil.) Da, Billy. M-hm. Cum adică? (Sună mobilul lui Troy.)
SPOON. (La mobil.) Păi, pentru că sunt în concediu! Stai, că nu te-aud!
TROY. (La mobil.) Yo! Ce faci, băi? Bine. Bine. Stau şi-o lălăi. Stau cu pretenarii. Tu? M-
hm... (Troy se duce la fereastra din spate şi îşi notează în Palm Pilot.)
NICOLE. (La mobil.) Hai măi Billy, da’ de nu poţi să te ocupi tu?
SPOON. (La mobil.) Nu se poate altă dată?
TROY. (La mobil.) Keith, Keith, se rezolvă. Nu. Stai. Fii atent... alo?
NICOLE. (La mobil.) Nu, de ce tre’ să vorbesc cu agentul? N-avem ce discuta.
SPOON. (La mobil.) Vreau să merg. Ba da. Da’... te-ai supărat? Hai, nu te supăra.
NICOLE. (La mobil.) Billy, mi se pare de-a dreptul incredibil că nu v-aţi ocupat de chestia
asta. NU! Să nu te prind că-i dai numărul meu.
TROY. (La mobil.) Dă-i număru’ meu, vorbesc eu cu el.
SPOON. (La mobil.) Dă-mi numărul lor, îi sun eu.
NICOLE. (La mobil.) Da’ normal că m-am enervat!
TROY. (La mobil.) Bun, fii atent. Îi spun că mi-am dorit dintotdeauna să lucrez cu el, că-i un
artist excelent, că am scris rolul pentru el, bla-bla, et cetera. OK? Keith, îţi faci prea multe
probleme.
NICOLE. (La mobil.) Billy, am depăşit deadline-ul.
SPOON. (La mobil.) Iartă-mă. Sunt naşpa. Ştiu. Da’ chiar nu pot. Spune-i că-s bolnavă. Da’ aş
vrea mult să vin la emisiune, poate luna viitoare...? OK? E bine? (Telefonul lui Max nu sună.
El îl verifică – nimic.)
TROY. (La mobil.) Keith, lasă-mă pe mine, rezolv eu. Las-o. Da?
SPOON. (La mobil.) Mersi. Şi eu te iubesc. Ştiu, te gândeşti numai la mine. OK? OK.
NICOLE. (La mobil.) Eşti sigur? Nu, să nu-mi spui că eşti sigur dacă nu eşti sigur. OK. Nu.
Am zis OK. Tre’ să închid. (Clic.)
SPOON. (La mobil.) Tre’ să închid. (Clic.)
TROY. (La mobil.) Pa. (Clic.)
NICOLE. Pizda măsii. Cum plec, ăştia intră în criză.
SPOON. Impresarul meu s-a supărat.
MAX. E chestia aia pentru Paramount?
10
TROY. Noo, aia am terminat-o săptămâna trecută. Ăştia erau de la Interforce. Îmi distribuie
scenariul ăla scris la liber. Li se înmoaie genunchii când stau de vorbă cu o vedetă.
MAX. Parcă lucrai cu Pressman.
NICOLE. Scrii două scenarii în acelaşi timp?
TROY. Trei, dacă-l bagi la socoteală şi pe ăla pentru HBO, patru, cu scenariul pe care-l
aranjez pentru Warner. Sunt ca tipu’ care învârte farfurii în vârf de băţ. Învârt, învârt, învârt.
SPOON. (Se uită pe fereastră.) Iaa uite, un iepuraş! E fetiţă. Haa, se uită la noi! Serios! Oare
la ce se gândeşte? (Troy o apucă pe Spoon pe la spate, o sărută pe gât.)
TROY. Se gândeşte – sunt excitată, unde-i iepuroiul?
SPOON. (Ruşinoasă.) Mda? (Troy începe să o sărute şi să o pipăie pe Spoon de faţă cu
Nicole şi Max. Max şi Nicole îi ignoră. După moment, Troy şi Spoon se potolesc, dar este clar
că vor mai mult...)
TROY. Auziţi? Noi mergem sus, să ne ducem lucrurile, să despachetăm. (Troy şi Spoon apucă
nişte bagaje şi o iau la fugă pe scări în sus, intră în cameră şi trântesc uşa. Nicole şi Max
rămân singuri. Chicotind în spatele uşii.)
MAX. Ăă, vrei să... „despachetăm” şi noi?
NICOLE. Poftim?
MAX. (Cu subînţeles.) Vrei să... mergem sus?
NICOLE. Ăă... poate după masă. Nu cred că... pot... cu ei...
MAX. ...Da...
NICOLE. ...în camera cealaltă...
MAX. Da.
NICOLE. (Pauză.) L-aş suna pe Billy. Nu cred că se descurcă.
MAX. Mda.
NICOLE. Sau nu.
MAX. Cum vrei.
NICOLE. Stai să-l sun, şi pe urmă mergem să despachetăm.
MAX. Bun. (Pauză.) Nu ştiam că Troy se descurcă aşa bine. (Nicole butonează la mobil. Max
se uită pe fereastră, la iepure.) Ştiu la ce se gândeşte iepurele ăla.
NICOLE. (Cu mintea în altă parte.) La ce?
MAX. Mie de ce nu-mi sună telefonul?

Scena 2

11
Noapte. Troy, Nicole şi Spoon stau lângă foc şi joacă Scrabble. Max e în spaţiul de bucătărie,
pregătind desertul. Resturile de la cină zac împrăştiate. La pick-up se aude Bob Dylan.

MAX. E un rezultat al hegemoniei americane. Adică, pe ăia de la FMI îi doare-n fund. Nu-i
deranjează să vadă cum lumea a treia se duce de râpă atâta timp cât o ducem bine la noi acasă,
în imperiu. Troy, ai văzut fotografia aia din Times, săptămâna trecută? Cu băieţelul care stă în
mijlocul unei grămezi de gunoi, undeva în Rio. Oribil. Face bani strângând paie pentru
pahare, din gunoi.
NICOLE. Aoleu, da, am văzut. Mi s-a făcut rău!
MAX. Spoon, vrei tartă cu nuci sau mousse de ciocolată amăruie cu zmeură?
SPOON. Puţin din amândouă. Şi ce face cu paiele?
MAX. A, băiatul? Le spală şi le vinde la restaurante. Zece la un penny.
NICOLE. Probabil de-aia ne-a apucat diareea în Tulum anul trecut.
TROY. Aţi fost în Tulum? De ce nu mi-aţi spus? Ştiu cea mai tare cafenea, e fix pe plajă. O
colibă, stai cu picioarele în nisip în timp ce mănânci.
SPOON. Noi mergem în Puerto Vallarta în ianuarie.
TROY. Haideţi cu noi. Pescuim, mâncăm peyote, sorbim viermişori din sticlă.
MAX. Nu-mi vine să cred că eşti în concediu şi vorbeşti despre următorul concediu!
TROY. Da. Trist dar adevărat. Nicole, ce zici de vinul ăsta? Pământiu, cu o aromă foarte fină
de coacăze negre. Bordeaux ’82, cel mai tare. Bei două pahare, te simţi ca după o săptămână
în Provence. (Max se alătură grupului, cu desertul.)
MAX. De fapt ar fi ca după o săptămână în Bordeaux. Provence e o regiune, Bordeaux e un
oraş. Singurul lucru pe care îl au în comun e că sunt amândouă în Franţa.
SPOON. Max, tu le ştii pe toate. Xanadu e un cuvânt? (Nicole îşi toarnă încă un pahar de
vin.)
NICOLE. „În Xanadu, hanul Kubla ’nălţă un grandios palat...” et cetera, et cetera. Adevăratul
Xanadu era palatul de vară al conducătorilor mongoli din Shangztu. Am impresia că Omar
Khayyam a scris ceva despre el.
MAX. Omar Khayyam a scris „Rubayatele” – Edward Fitzgerald l-a tradus. Coleridge a scris
„Xanadu”. E posibil ca Fitzgerald şi Coleridge să se fi cunoscut. Aceeaşi perioadă, generaţii
diferite.
SPOON. Aha. Deci pot să-l folosesc?
TROY. Nu e rândul tău. Eu sunt.

12
SPOON. Troy! Ia-mă uşor, n-am mai jucat niciodată! (Troy o sărută. Devin pasionali. Nicole
îşi soarbe vinul.)
NICOLE. Troy, chiar că-i bun vinul ăsta.
TROY. Mersi. Spoon nu vrea să-l încerce.
SPOON. Nu-i adevărat! Încerc să nu mai beau alcool. Să mă echilibrez, adică. Beau numai
apă plată, ceai şi suc de fructe de pădure.
TROY. Spoon a ajuns la concluzia că e alcoolică.
SPOON. Nu-i adevărat. Pur şi simplu nu beau.
TROY. Pentru că ţi-e frică să nu-ţi pierzi controlul.
SPOON. Mă simt mai bine aşa. Sunt mai liniştită.
TROY. Spoon visează la o lume perfectă în care toată lumea stă în fiecare zi şi meditează şi
nu mănâncă carne şi niciun animal nu este rănit... niciodată. (Aşezându-şi piesele.)
SPOON. Ar fi superb.
TROY. În trei zile aş căpia. RE-A-DOR-MI.
MAX. „Readormi”. Nu există aşa ceva! A readormi.
TROY. Cum să nu existe. Dacă te trezeşti şi te culci la loc, readormi. Patru, şase, I se dublează
– treizeci. (Spoon a luat dicţionarul.)
SPOON. „Readormi: A adormi din nou.” Există. (Îl sărută pe Troy.)
TROY. Max, le ştii tu pe toate, dar eu ştiu mai multe cuvinte. Şi am abdomenul mai tare.
SPOON. (Aşezând piesele.) „Xanadu”. Cinşpe. Oo! Şi se dublează! Treizeci!
MAX. (Bosumflat.) D-U. Nu D-O-O.
NICOLE. Max. Relaxează-te.
MAX. (Ţâfnos.) „Ştiinţă”. Paisprezece. Se dublează. Douăşopt. (Aşează piese.) Vedem noi
cine ştie mai multe cuvinte. Spuneţi-vă rugăciunile. Sunt Tiger Woods al Scrabble-ului.
NICOLE. Aa, l-am cunuoscut pe Tiger Woods săptămâna trecută. Simpatic. Sexy. (Cu ochii la
piese.) S-U-C-C-I-N-T. „Succint”. „C” literă dublă, ori trei – treizeci şi nouă.
TROY. (Troy priveşte scurt la piesele sale şi pune câteva pe tablă.) Z-A-R-F. „Zarf”. Un
suport ornamental pentru ceaşcă, de obicei din metal. Z e dublu. Douăzeci şi şase. A, ai auzit
că romanul ăla nou al lui Kurt a fost cumpărat cu două milioane?
NICOLE. Două virgulă cinci. Binky a încheiat deal-ul.
MAX. Ee, ultima lui carte a fost un rahat... „Zarf”...
TROY. Mie-mi place cum scrie Kurt. Porcos şi inteligent. (Max se ridică să mai caute o sticlă
cu vin.)
MAX. Intelectualism de butic, pentru mase.
13
NICOLE. „Mase”?
MAX. Mase, public, în general. Oamenii obişnuiţi care nu trăiesc în New York sau L.A.,
citesc revista „People” şi se uită la Oscaruri.
NICOLE. Şi noi citim revista „People” şi ne uităm la Oscaruri.
MAX. Da, corect. Dar noi le facem în mod ironic.
TROY. Da, da’ uite că a câştigat premiul Pulitzer.
MAX. Şi ce?
TROY. Eşti invidios?
MAX. Nu pot să fiu invidios pe o cutie goală.
SPOON. E puu-liţăr sau piu-liţăr?
TROY. Eu cred că-i puli-ţăr.
SPOON. A, Max, am citit articolul cu tine din „The New Yorker”. Mi-a plăcut la nebunie cum
ai descris ce gândea bătrânul ăla. De parcă erai fix în capul lui! Cum ai făcut?
MAX. Ştii cum se spune, majoritatea oamenilor au, adânc, un suflet de copil. Eu am un suflet
de pensionar.
SPOON. A fost extraordinar. Abia aştept să citesc toată cartea.
MAX. Mulţumesc.
TROY. Ar trebui s-o adaptezi şi s-o faci film!
NICOLE. Asta o să şi facă. Max, nu i-ai zis?
MAX. Nu, am...
NICOLE. Max tocmai a vândut drepturile!
TROY. Şi mie nu mi-ai zis? Mie, prietenul tău cel mai bun? Când?
MAX. Acum două săptămâni. Am ieşit cu ei la masă, şi se pare că vor să-l cumpere.
TROY. La masă? Unde? La Bouley? Jean-Georges? Nobu?
MAX. Nu ştiu, Troy! Undeva în centru. N-am fost atent.
TROY. Îţi cumpără cartea sau doar drepturile de adaptare? Scrii tu scenariul? Despre ce sumă
vorbim aici? Şase cifre? Şapte?
MAX. Troy, nu ştiu! Agenţii se ocupă de chestia asta.
TROY. Oo, suntem modeşti. Foarte frumos.
MAX. Nu e vorba de bani.
TROY. Aa, sigur că nu-i vorba de bani. Atunci despre ce e vorba, hm? Despre artă? Hai, Max,
las-o baltă! Dacă baţi palma cu dracu’, măcar fă bine şi încearcă să te bucuri. Nu-ţi nega
plăcerile, te-ai chinuit destul pân-acum. (Ridicând paharul.) Un toast pentru Maxie: ca să-l

14
citez pe Oscar Wilde: „Când eram tânăr, credeam că faima şi banii înseamnă totul. Acum că
sunt bătrân, ştiu că-i aşa.”
SPOON. Noroc!
TOŢI. Noroc! (Nicole se duce în living. Schimbă muzica. Poate „Brown Sugar”. Dansează.
Troy începe să danseze cu ea.)
MAX. (Lui Spoon.) Şi tu, la ce lucrezi?
SPOON. Aa, s-ar putea să joc într-un film despre Soren Kierkegaard. Filosoful existenţialist.
Foarte „dark”. În scenariu se spune că ar fi fost înnebunit după o fată pe nume Regina. Asta-s
eu.
MAX. Un film despre Soren Kierkegaard? Cine regizează? (Spoon se ridică şi începe să
danseze cu Nicole şi Troy.)
SPOON. Spielberg. Se filmează în Copenhaga, cu tot ce trebuie.
MAX. Serios? (Îmbufnat, dar fără să ştie de ce. Arătând spre tabla de Scrabble.) Spoon, tu
eşti.
NICOLE. Max, hai să dansăm!
MAX. Păi credeam că jucăm... Spoon, e rândul tău.
NICOLE. Max ... ! (Troy vine în paşi de dans spre masă, îşi ia paharul cu vin, se întoarce la
cele două femei, le cuprinde pe amândouă cu braţele. Lor le place energia lui.)
TROY. Auziţi, ce-ar fi să băgăm o orgie în weekendul ăsta? Stingem lumina și – Dumnezeu
cu mila! (Nicole se apropie de Max şi se sprijină de el.)
NICOLE. Am un cuvânt foarte bun: J-I-G-G-Y.
MAX. Ăsta nu-i un cuvânt.
NICOLE. Cum să nu. „Jiggy-jiggy”. (Troy dansează aproape de Spoon. Cad amândoi pe
canapea şi încep să se pupe.)
MAX. Mă rog, oricum nu-i rândul tău. E rândul lui Spoon. Spoon, hai la masă.
NICOLE. Preiau eu.
MAX. Nu poţi să preiei tu! (Nicole şi Max se luptă uşor, ea zdruncină masa.) Aa, perfect!
Acum s-a dus dracu’! (Nicole se lasă în poala lui Max. Alintată:)
NICOLE. Heei.
MAX. Da’ eram pe locu-ntâi! Aveam un cuvânt foarte bun.
NICOLE. Ştiiu, scumpule. (Luminile se sting. TV-ul se închide, muzica se opreşte.)
MAX. Ce dracu’...
NICOLE. Max?

15
MAX. Cred c-am pornit prea multe aparate de-odată şi a sărit o siguranţă. Stai un pic, era o
lanternă lângă frigider. (Max se deplasează împiedicat spre bucătărie. Se aude cum se loveşte
de mobilă.) Futu-i!
NICOLE. Te-ai lovit?
MAX. Nu-i nimic. Stai. Nu vă mişcaţi!
TROY. Vrei să te-ajut?
MAX. Nu. Stai. Stai. Aşa. Aaaaaau.
NICOLE. Max! Ce-ai păţit? (Max găseşte lanterna şi o aprinde.)
MAX. Cred că era o cutie cu siguranţe la subsol. (Max iese spre beci.)
TROY. Auziţi, cât am plătit pentru magherniţa asta?
MAX. (Din off.) S-A APRINS?
NICOLE. NU! UNDE EŞTI?
MAX. (Din off.) NU CRED CĂ-I DE LA SIGURANŢE! (Troy şi Spoon se pipăie reciproc
pe întuneric.)
SPOON. Nu-i chiar aşa de rău. Stai liniştit, nu te grăbi. (Max intră, scuturându-şi părul de
pânze de păianjen.)
MAX. Nu cred că e o siguranţă. Tre’ să aibă nişte lumânări şi chibrituri pe undeva. Ţine. (Îi
dă lanterna lui Nicole. Max cotrobăie prin sertare.)
NICOLE. Hai să-l sunăm pe Nat ăla.
MAX. Ce număr are? Ăă, Nicole, e un bilet pe şemineu, cu numărul lui. Citeşte-mi-l. (Nicole
se deplasează cu lanterna spre şemineu. Max ridică receptorul telefonului fix.)
SPOON. Să mă uit după nişte lumânări.
MAX. Pe frigider, cred. Ia vezi.
NICOLE. 2-5-5-7-3...
MAX. Stai. (Spoon aprinde lumânări.)
TROY. (Cântând.) „Strangers in the night...”
MAX. Troy, taci din gură. Nu merge telefonul.
NICOLE. Ce?
MAX. Sună ocupat.
SPOON. Probabil sună toată lumea. E încărcată reţeaua.
NICOLE. Crezi?
MAX. Spoon, încearcă pe mobil.
NICOLE. Max, nu-mi place chestia asta! Dacă-i un atac terorist sau ceva?
TROY. Stai calmă, e o siguranţă.
16
NICOLE. Nu-i nicio siguranţă. Max tocmai a verificat siguranţele.
TROY. Ee, atunci e altceva. Da’ nu-i un atac terorist. Teroriştii nu atacă hambare renovate.
MAX. E OK. E OK.
SPOON. Căcat, mi-a murit bateria. Troy, unde-i încărcătorul?
TROY. Unde-ai de gând să-l bagi?
SPOON. Aa. Chiar.
TROY. (Scoţându-şi mobilul.) Zi, sun eu. Ce număr are?
NICOLE. Ăă, 2-5-5-7-3-1... dar îţi trebuie prefixul zonei. Ce prefix au aici?
MAX. Ăă... nu ştiu. Am numărul agentului imobiliar în potrofel.
NICOLE. Uită-te pe telefon. Pe fix.
MAX. A, chiar. (Max ia o lumânare şi încearcă să inspecteze telefonul.) Ori e 518, ori 618, nu
se înţelege.
TROY. Max. Stai liniştit. Mobilul meu nu prinde reţeaua. Caută întruna. (Afară se văd faruri.
O lumină puternică pătrunde în încăpere, din antreu.)
NICOLE. Aoleu. Max! Ce-i aia?
NAT. Alo! (Intră Nat. Ţine în mână o lampă de miner, care luminează încăperea.)
MAX. Da! Nat? Salut! Ah, ce bine!
NAT. S-a oprit curentu’.
TROY. Aa, de aia e-aşa întuneric!
MAX. Am crezut că e o siguranţă...
NICOLE. E ceva serios?
NAT. Noh. Probabil vreun dobitoc care-a lovit un stâlp de telegraf. O să le ia vreo două ore
să-l repare. Se-ntâmplă tot timpu’. (Nat se duce la chiuvetă şi începe să umple cu apă diverse
recipiente.)
MAX. Un stâlp de telegraf?
NAT. Să nu vă supăraţi. Aşa-i la noi.
NICOLE. Şi se repară în, cât ai zis, două ore?
NAT. De obicei cam atâta le ia. Poa’ să dureze toată noaptea. Chiar nu ştiu. Aveţi lumânări, şi
vă las lampa asta. Apa merge cu curent electric, asta-i doar apa care-a rămas pe ţevi. Ar trebui
să v-ajungă până mâine. Da’ să nu trageţi apa la veceu. Şi puneţi câţiva buşteni pe foc înainte
să vă culcaţi. Da’, de fapt, sunteţi în vacanţă, nu? Staţi liniştiţi, relaxaţi-vă. Eu o să mai trec
pe-aici dimineaţă, să văd ce faceţi. Da? Numa’ s-aveţi grijă dacă vine vreo pumă. În perioada
asta le e cam foame. Glumesc. (Râde.) Bine. Hai, noapte bună. (Pleacă.)

17
TROY. Ei, uite c-am lămurit-o. Teroriştii au urcat pân’ aici cu maşina şi au intrat într-un stâlp
de telegraf.
SPOON. Troy, termină.
NICOLE. (Gânditoare.) Aşa. Deci.
SPOON. Deci, asta e. N-avem lumină. Da’ nu-i chiar aşa rău.
TROY. Şi nu putem să tragem apa.
SPOON. Ba putem. Doar că, mă rog, ar fi bine să n-o tragem.
NICOLE. Max?
MAX. Asta e. Suntem ca-n tabără.
TROY. Să facem nişte bezele şi să cântăm în jurul focului?
NICOLE. Mă duc la culcare. (Nicole urcă.)
MAX. Nicole? Eşti OK?
NICOLE. Mda. Sunt... sunt obosită.
MAX. OK. Vin şi eu imediat.
TROY. Ştii ce? Cred că mă bag şi eu la somn.
MAX. A, păi atunci, dacă vă culcaţi toţi...
SPOON. Uite ce frumos e focul.
MAX. Mda. E. Primitiv, nu? (Troy urcă la etaj.)
TROY. Noapte bună.
MAX. Noapte bună.
SPOON. Uită-te la flăcări, se schimbă întruna. O mie de forme şi culori. Şi toate vin din
energia copacului, toţi anii ăia cât a trăit, explodează în aer. Poate asta se întâmplă şi cu noi,
când murim. Toată energia iese din noi şi zboară.
(Spoon priveşte focul, transfigurată. Max, neştiind cum să intervină, se îndreaptă spre o
fereastră şi se uită afară.)
MAX. Ce întuneric. (Spoon nu zice nimic. Max se îndreaptă spre scări, apoi mai încearcă
odată telefonul. Evident, nimic. Închide. Heblu.)

Scena 3

Dimineaţă. Şemineul e aprins. Nicole se învârte prin bucătărie, făcând curăţenie, agitată.
Troy se îndreaptă spre ea, citind dintr-una din cărţile lui Max. Pe masă – pâine şi cafea.
Vasele murdare din noaptea dinainte sunt încă acolo.

18
TROY. Ştiai că Frederick Nietzsche a murit de sifilis terţiar? Şi-a petrecut ultimii zece ani din
viaţă nebun şi complet paralizat. Ca şi Voltaire. Ca şi Van Gogh. Toţi ăştia mari ajung la
nebuni.
NICOLE. Van Gogh. (Pronunţă „Van Goch”.)
TROY. Ce?
NICOLE. Van Gogh. Pronunţia corectă e Van Gogh.
TROY. Van Gogh. Am înţeles. Nicole. Ar trebui să scoatem o carte împreună. Tre’ să profit de
pe urma abilităţilor tale extraordinare.
NICOLE. O carte?
TROY. Un roman. Tocmai l-am terminat. Îţi ofer beneficii complete – drepturi de adaptare pe
film, TV, tot ce vrei.
NICOLE. (Surprinsă.) Ai scris un roman?
TROY. Puteam să mă duc oriunde cu el, dar am vrut să-l vezi tu întâi. Am adus nişte pagini cu
mine, dacă vrei să citeşti.
NICOLE. Nu cred că sunt în stare să citesc acum.
TROY. De ce?
NICOLE. Am altele pe cap.
TROY. Ca de exemplu?
NICOLE. Păi de exemplu, uite, credeam că „pana” asta „de curent” o să ţină două ore. Deja
au trecut zece. Mobilele n-au semnal. Toată mâncarea din frigider începe să se strice. Nu ştiu.
TROY. Scoate-o afară pe verandă.
NICOLE. Nu poţi să pui caviar pe verandă.
TROY. Atunci stai că-l mănânc acum. La brunch. (Troy ia caviarul şi îl mănâncă din cutie.
Nicole îl priveşte cu curiozitate şi dezgust.)
NICOLE. Nu te deranjează?
TROY. Ba da. Violez în mod obscen un caviar excelent. Da’ n-am de ales. Apropo, o să-ţi
placă foarte tare cartea. Vrei să-ţi citesc primul capitol? Mă duc să aduc foile. (Troy se duce în
dormitorul lui; între timp, Max intră cu un săculeţ cu produse alimentare. Lasă cheile pe
bufet.)
MAX. Eeh, n-am făcut mare lucru.
NICOLE. Ce s-a-ntâmplat?
MAX. Bănuiesc că e nevoie de curent ca să dea drumul la pompele de benzină. Aşa că
benzinăria e închisă. Şi n-au nici lapte, nici pâine, nici ziare. Şi nici casă de marcat.

19
NICOLE. Ai vorbit cu cineva? (Troy intră cu „foile” lui, le pune jos, continuă să mănânce
caviar.)
MAX. Tipul de la magazin, „Slim”, zice că n-are legătură cu stâlpul de telegraf. E nu ştiu ce
problemă la „reţea”. (Lui Troy.) Voi v-aţi culcat destul de târziu.
TROY. Ce, ne-ai auzit? N-am tras apa.
MAX. Ăă... nu. Vroiam să zic... nu contează.
TROY. A, da. Scuze, e cam gălăgioasă, ce să-i fac. Cel puţin nu latră. Am avut odată o gagică
care făcea ca...
NICOLE. Băieţi, pauză! Max. Ce fel de „reţea”?
MAX. Habar n-am.
NICOLE. Păi de ce nu l-ai întrebat pe „amicul Slim”?
MAX. Nicole, te rog lasă tonul ăsta cu mine. Nu sunt unul din angajaţii tăi.
NICOLE. Poate ar fi mai bine să strângem şi să ne întoarcem în oraş...?
MAX. Nici vorbă! O să dăm o tură până jos la magazinul mare, facem plinul. Şi gata.
NICOLE. Ai reuşit să suni de la telefonul cu plată? La Sara? Să-i spui ce s-a înâmplat? Sau la
mama. Ar trebui să sun la mama.
MAX. Nici telefoanele cu plată nu merg. Am încercat să prind ştirile la radio în maşină, dar n-
am prins decât purici.
NICOLE. Purici...?
MAX. Aici n-au decât un singur post şi îţi dai seama că şi lor le trebuie curent.
TROY. (Tema din Twilight Zone:) Du-du-du-du, du-du-du-du.
MAX. Troy, te rog! (Observând.) Ce-i ăla? Caviarul?
TROY. Da. Vrei? E foarte bun.
NICOLE. Max. Ce zici? Cum facem?
MAX. Eu zic că am plătit deja. Suntem aici. Hai să-i dăm o şansă.
NICOLE. Dar crezi c-ar putea să fie ceva, nu ştiu, ceva făcut de cineva? Intenţionat? (Troy îşi
toarnă un Stoli.)
TROY. Aţi văzut filmul ăla cu Henry Fonda, „Fail Safe”? La un moment dat, Fonda vorbeşte
la telefon cu primul ministru al Rusiei şi încep să pice bombele atomice şi e un sunet din ăsta,
un „BUUUUUUUM”, şi unu’ zice, „Ce-i sunetul ăsta?”. Şi altu’ răspunde, „E sunetul
telefoanelor topindu-se în centrul exploziei la celălalt capăt al firului.”
MAX. Troy, nu-i deloc amuzant. Şi n-are nicio legătură cu ce zici tu.
TROY. Hai, Max, ia şi bea. Eşti în vacanţă.
MAX. Nu beau dimineaţa. (Lui Nicole.) Ce spuneai?
20
NICOLE. În Saint Bart’s sigur au electricitate.
MAX. Nu-i corect. Şi tu ai vrut să vii aici. De fapt a fost ideea ta să facem concediul ăsta.
NICOLE. Erau o mie de alte locuri unde puteam să mergem.
MAX. Şi în oricare din ele putea să fie o pană de curent, ca aici. Ia mai lasă-mă! (Spoon intră
prin antreu cu o găleată de cărbuni plină cu conuri de brad. Strecoară un braţ în jurul lui
Troy şi se sărută.)
SPOON. Bună dimineaţa! (Arătând găleata de cărbuni.) Ia uitaţi ce-am adunat. E plin peste
tot aici. Cu miile.
NICOLE. Se numesc „conuri de brad”. Cad din brazi.
SPOON. Ştiu. Închipuie-ţi.
MAX. Credeam că eşti încă în pat.
SPOON. Într-o zi ca asta? M-am trezit de la şase. Uite, sunt aşa frumoase! Parcă sunt nişte
sculpturi mici.
TROY. Ţi-e foame, scumpo? Avem caviar.
SPOON. Trebuie neapărat să ieşiţi afară. Aerul sclipeşte pur şi simplu în soare. Totul e atât de
viu! Am văzut o vulpe roşie şi un vultur pleşuv, cred că era un vultur pleşuv, jos lângă iaz. Şi
iazul, zici că-i cristal topit. Totul e atât de calm şi de perfect.
NICOLE. Se face frig. Ar trebui să mai zgândărim focul ăla.
MAX. Imediat. (Troy scoate un joint din buzunarul jachetei-sacou. Îl aprinde.)
TROY. Să-l zgândărim! Excelentă idee.
MAX. Troy, e unşpe dimineaţa!
TROY. Ştiu, e târziu. (Spoon ia jointul şi face semn de toast.)
SPOON. Pentru natură, pentru linişte, pentru că suntem departe de toate. Pentru conurile de
brad.
MAX. Parcă te lăsaseși de...
SPOON. Iarba e plantă. E medicinală.
MAX. (Posac.) Aşa e. Uitasem.
NICOLE. Auzi, dar oamenii din magazin păreau îngrijoraţi?
MAX. Nu erau prea vorbăreţi, dar nu, nu păreau preocupaţi în mod special. (Jointul e pasat la
Nicole, care îl ia neatentă.)
NICOLE. (Fumând.) Mda?
SPOON. Poate s-a stricat vreun computer pe undeva. Toată electricitatea e repartizată de
sisteme computerizate care controlează fluxul de curent electric prin reţea.
MAX. Reţea? Ştii ce-i cu reţeaua asta?
21
SPOON. Toată lumea din California ştie ce-i aia reţea. E... de unde vine electricitatea.
NICOLE. Bun, dar dacă e din cauza unei probleme la „reţea”, atunci ce legătură au
telefoanele?
TROY. Păi telefoanele au nevoie de curent, nu? Hă? Adică, de fapt, cum funcţionează
telefoanele? (Spoon îl atinge pe Troy şi îi ia jointul.)
SPOON. E destul de simplu. (Trage un fum.) Undele sonore fac „diafragma” să vibreze şi
vibraţiile perturbă un câmp magnetic care la rândul lui produce un curent electric. Asta se
transmite la un alt telefon şi vibrează şi diafragma din telefonul ăla. (Expiră un nor de fum.)
Reproducând sunetul original. Vezi?
TROY. Nu-i grozavă? (Se sărută.)
MAX. Chiar e interesant, dacă stai să te gândeşti. O turbină pe care n-o vedem, undeva la sute
de mile de noi, fabrică toată energia asta care traversează continuu un sistem complicat de
milioane de fire interconectate, ca un fluviu imens de electroni care pulsează printr-o reţea de
terminaţii nervoase, către destinaţie, unde devine energie din nou, şi face... face să se învârtă
lamele de la aparatul de măcinat cafea.
TROY. (La mişto.) Mdaa, uaau, ce chestie.
MAX. Taci, mă, din gură. Eu încerc să fiu serios. Dar, practic, de unde vine electricitatea?
Adică, unde e generatorul? Eu nu ştiu. Tu ştii? Şi ce fel de generator e? Nuclear? Cărbuni? E
pe cărbuni? Mori de vânt? (Şocat.) Poate au un fel de elastic uriaş pe care îl încordează foarte
foarte tare...
SPOON. Ştii ce-ar putea să fie? (Trage cu poftă un fum.)
MAX. Ia zi-ne!
SPOON. O furtună! Anu’ trecut, în Midwest, o furtună uriaşă a dat peste cap curentul, apa şi
telefoanele în patru state.
MAX. Dar n-a mai nins de nu ştiu câte săptămâni.
TROY. Undeva departe, băi. Departe.
SPOON. Daa, departe, departe de tot.
TROY. Ca povestea aia cu fluturele care dă din aripi în China.
MAX. Ce?
TROY. Eee, aia că fluturele dă din aripi în China, face un vânt minuscul, care se amplifică şi
devine o rafală, pe urmă o briză, şi dintr-una-ntr-alta până ajunge aici se face o tornadă
enormă. (Pauză.)
SPOON. Poa’ să fie o mie de chestii. Trăim într-o structură socială extrem de vulnerabilă.
Fiecare lucru afectează alt lucru în mii de feluri. Cursul valutar se schimbă, nu ştiu ce ţară din
22
Asia întârzie cu plata la împrumuturi, care afectează o corporaţie producătoare de energie ca
Enron, şi hop, ai rămas fără lumină.
MAX. Eu nu înţeleg de ce, când fumez iarbă, IQ-ul meu scade şi al lui Spoon creşte.
SPOON. (Implicată.) Poate e ceva somatic care afectează populaţia! Ştiţi filmul ăla cu Dustin
Hoffman în care toată lumea trebuia să poarte costume de astronaut ca să nu se contamineze
cu nu ştiu ce virus?
TROY. „Outbreak”. Warner. 1995.
SPOON. Mda. „Outbreak”. Ce nebunie de film. Era cam ca aici. Un orăşel. Nimeni nu ştia ce
se-ntâmplă.
MAX. Da’ era fictiv!
SPOON. Ee, atunci antraxu’. Uite, ăsta există. Teroriştii există. În 1984 Uniunea Sovietică a
lansat o epidemie de variolă care a omorât câteva mii de oameni undeva în mijlocul Siberiei.
(Nicole a urmărit discuţia cu interes.)
NICOLE. Exact! În Irak sunt oameni de ştiinţă care chiar în momentul ăsta încearcă să creeze
rachete de război bacteriologic. Am lucrat la o carte acu’ trei ani, era înfiorător ce scria acolo.
Şi Ebola, Max. E cel mai contagios lucru din lume. Zero şanse de supravieţuire.
MAX. Stai puţin, da’ cum am ajuns la război bacteriologic de la o pană de curent?
TROY. Ce trip ar fi! Ciuma turbată pe străzi, făcând prăpăd şi haos! Jafuri! Stare de asediu!
MAX. E absurd!
NICOLE. Da’ în 1918 sau 1919, când gripa a omorât o grămadă de oameni? Gen douăzeci de
milioane. Douăzeci de milioane, nu? (Surprinsă.) Douăzeci de milioane?
TROY. Douăzeci, cam aşa.
NICOLE. Sau treizeci?
SPOON. Da, treizeci. Treizeci sigur. (Pauză.) Uau. Asta chiar ar fi nasol. (Pauză.)
NICOLE. E aşa linişte dintr-o dată. (Linişte copleşitoare.) Vreau s-o sun pe mama.
MAX. Nicole... (Nicole se ridică, panicată.)
NICOLE. Căcat. Nu-mi dau seama dacă sunt praf sau dacă am un atac de panică.
TROY. Am Prozac dacă vrei.
MAX. Eşti pe Prozac?
TROY. Nu, da’ am la mine. În caz că vreau să văd lucrurile din altă perspectivă.
SPOON. Am văzut un film în care un terorist a adus un dispozitiv nuclear în oraş într-o barcă.
Ar fi atât de simplu. Probabil e doar o chestiune de timp.
NICOLE. Spoon, taci un pic, te rog.
MAX. Eşti bine?
23
NICOLE. Tre’ să iau puţin aer. (Nicole se ridică să plece, dar rămâne pe loc.)
NAT. (Din culise.) E cineva?
MAX. A, căcat, e Nat. Troy, aruncă jointu’ în foc.
NICOLE. Aoleu, n-am chef de tipu’ ăsta acuma! (Nat intră cărând oale cu apă.)
NAT. Cum merge? Ne descurcăm?
MAX. A, hei, Nat, salut, hai înăuntru.
TROY. (Jovial.) Salut, Nat! Cum merge cu oile?
NAT. Oi?! Noi n-avem oi. Vă descurcaţi fără cablu TV?
MAX. Aşa şi aşa. Tu?
NAT. A, nuş’ ce zic. La noi se opresc toate aşa des, că nu ne mai doare. (Pauză.) V-am adus
nişte apă şi nişte lumânări. Ar trebui să vă ţină câteva zile.
NICOLE. Câteva zile?!
NAT. Din câte-am auzit, a fost o furtună mare undeva la două sute de mile de-aici, în nord...
TROY. Fâl-fâl.
MAX. (Ignorându-l pe Troy.) Da?
NAT. Şi a explodat un transformator sau nu ştiu ce. Aşa am auzit de la soldaţi. Probabil o să
mai dureze vreo două zile să-l repare.
MAX. O furtună. Serios? (Lui Nat.) Un transformator? Hmmm.
NAT. Da, aşa au zis. Ce, aţi auzit voi altceva?
NICOLE. Credeam că e, nu ştiu, ceva serios.
NAT. Adică ce?
TROY. Sfârşitul lumii, ceva de genul ăsta.
NAT. Mm-nu. ...Mm’pare rău. N-am auzit aşa ceva.
MAX. Şi câte oraşe au fost afectate?
NAT. Cam toate.
NICOLE. Ce-nseamnă „toate”?
NAT. Toate oraşele din districtu’ ăsta. Şi din următoru’, aşa zic ei.
NICOLE. Şi ce-o să se întâmple? Adică, oamenii ce fac?
NAT. Aa, păi oamenii de pe-aici au trăit sute de ani fără electricitate. Ne descurcăm câteva
zile. Ai mâncare şi pe cineva să-ţi ţină de cald, ce-ţi mai trebuie? Ce miroase-aşa?
TROY. Iarbă. Vrei?
NAT. Iarbă? (Pauză.) Da, de ce nu? (Troy reaprinde jointul. Îl pasează de la unul la altul.)
TROY. Ia vezi. De-ăsta fuma Kevin Spacey în American Beauty.
NICOLE. Câteva zile. Asta nu-i bine. Max?
24
MAX. (Lui Nat.) Şi la radio ai auzit ceva?
NAT. Radio? Radiou’ nu merge, nu-i curent.
NICOLE. „Radiou’ nu merge.” Super.
TROY. Nat. Şi? Cum vă distraţi voi pe-aici? Vânaţi?
NAT. Nu prea, n-avem timp. De fapt, uite, acuma tre’ să ridic gardu’ până la prima zăpadă,
altfel vin căprioarele şi mănâncă toţi arbuştii. Mor după mugurii ăia de Rhododendron, îi
ronţăie ca pe bomboane.
TROY. Mda. Aşa e. (Pauză.) Ce-i ăla „Rhododendron”?
NAT. Nişte flori de-alea. Tre’ să fac şi jgheaburile. Da’ aştept până plecaţi voi.
MAX. Jgheaburile?
NAT. Păi da, cam pe vremea asta, jgheaburile de la streşini se umplu de ace de brad, dup-aia
se-adună zăpada pe ele, una-două, îţi intră zăpada prin şindrilă şi te-ai trezit cu apă-n casă. În
fiecare an mă sună, „Nat, ajutor! Îmi intră apă prin tavan!”. Şi-mi vine să le şi zic, „Da’ de ce
nu-ţi tai naibii bradu’ ăla care-ţi atârnă peste jgheaburi!”. Păi nu? Pardon de expresie. (Râde.)
Oamenii nu prea gândesc. Îşi plantează copacii fix lângă casă, rădăcinile le-nfundă ţevile, le
intră veveriţe în pod. Dac-ar fi după mine, aş lua drujba şi i-aş tăia pe toţi. (Trage un fum.)
Chestia asta-i aproape la fel de tare ca a lu’ Zeke. (Nat devine mai animat şi mai relaxat.
Grupul e încremenit.)
MAX. „Zeke”?
NAT. Are un pogon de iarbă în spatele coteţului. Găinaţu’ e un îngrăşământ foarte bun.
TROY. M-hm. Exact aşa mă gândeam şi eu.
SPOON. Dar poliţia nu face nimic?
NAT. Singura poliţie de pe-aici sunt soldaţii, şi ei stau numa’ pe drumu’ naţional.
NICOLE. Aa.
NAT. Aici la noi fiecare îşi vede de viaţa lui. Sunt o grămadă de oameni care vor intimitate:
hippioţi, bărboşi.
NICOLE. Ce bărboşi?
NAT. Da, nu ştii, din ăia cu salopete şi bărbi lungi? Fac plăcinte din cârtiţe. Vă supăraţi
dacă...? (Arată spre un vas cu fructe.)
NICOLE. Nu, nu. Te rog. Cât de aproape stau aceşti „bărboşi”? (Nat ia un măr şi se întinde
înapoi.)
NAT. Cinci mile. Două mile. Nu ştiu exact, sunt pe undeva prin pădure. Sunt ca motocicliştii.
Stau în legea lor.
TROY. Motociclişti?
25
NAT. (Râzând.) O-ho, sunt ceva de groază. E unu’ d-ăsta, mare, îl cheamă Mal. Are o zvastică
tatuată fix în frunte.
MAX. Ăsta-i un amic de-al tău?
NAT. Aa, nuu! Acu’ doi ani, la cheful de Patru Iulie, la Pompierii Voluntari, o luase la bătaie
pe prietena lui, şi l-am apucat şi l-am tras de-o parte. Mi-a tras o muşcătură, mi-a apucat o
bucată din coastă.
SPOON. Te-a muşcat? Cu dinţii? Nu te-a durut?
NAT. Nu-i nimica, l-am dat cu capu’ de-un perete, de l-am lăsat lat. (Zâmbind.) Am ajuns toţi
la spital, împreună. (Nicole s-a retras într-un colţ, tăcută.)
SPOON. Uau.
TROY. Dacă vrei distracţie, du-te la cheful pompierilor.
NAT. Aşa e. (Observând-o pe Nicole.) Ai păţit ceva?
NICOLE. Eu? Nu, nimic...
MAX. Mersi pentru apă, Nat.
NAT. Cu plăcere. (Pauză.) Eei, ar cam trebui să mă duc. Mă aşteaptă mama cu masa. (Nat se
ridică. Trece pe lângă Nicole.) Pa.
NICOLE. Pa. Şi mersi. Nat.
NAT. Cu plăcere. (A ieşit.)
MAX. Nicole? Ce e? (Nicole găseşte „Pagini aurii”şi începe să o răsfoiască.)
SPOON. Ee, vedeţi? Nu e mare lucru. De ce nu ieşim noi la aer curat să ne relaxăm?
TROY. Mda, hai să mergem să vedem iazul ăla de cristal topit. Max? (Troy şi Spoon pornesc
spre uşă. Nicole găseşte ce căuta, ridică telefonul.)
NICOLE. Na! Are ton. Vedeţi? Dacă gândeşti pozitiv? (Formează, ascultă.)
MAX. Sună?
NICOLE. „Toate liniile sunt ocupate.” Pizda măsii! (Nicole mai apasă pe câteva butoane.)
Poate sunt probleme numai la interurban.
MAX. Pe cine suni, nu înţeleg?
NICOLE. (La telefon.) Da, bună ziua, puteţi...? OK. (Lui Max.) M-a pus să aştept.
MAX. Pe cine suni?
NICOLE. (La telefon.) Alo, Marriott? Da, bună ziua, vreau să fac o rezervare pentru...
(Ascultă.) Ştiu, ştiu, suntem cam la douăzeci de mile de dumneavoastră, avem aceeaşi
problemă, de asta... Ăă, OK. (Lui Max.) Max, eu n-am de gând să stau aici.
MAX. Nicole.
SPOON. Urăsc hotelurile alea mari.
26
TROY. Dulceaţă, nu e niciun Four Seasons aşa departe de civilizaţie. (Lui Nicole.) Vezi să
aibă perne din fulgi de gâscă.
NICOLE. Aştept, da. Da, înţeleg, dar... staţi un pic, îmi daţi voie? Eu sunt client platinum şi...
ştiu, am înţeles, nu aveţi camere pentru noaptea asta, dar eu aş... Compania mea e client fidel,
şi eu am nevoie de o cameră în noaptea asta, două camere, de fapt, şi v-aş fi recunoscătoare
dacă... Da, aştept.
MAX. Nicole, n-avem nevoie de cameră. Şi oricum n-o să te ajute.
NICOLE. (Lui Max.) BA DA!!! Dacă n-are cameră, să facă bine să-mi spună unde pot să
găsesc. De-aia sunt client platinum. (La telefon.) ...Alo? Alo? Da? Ştiu asta, am înţeles, mi s-a
explicat deja de două ori. Dar...
MAX. Stăm foarte bine aici.
NICOLE. (Strângând din dinţi, lui Max.) MAX! (La telefon.) Ce? Nu, nu vorbeam cu
dumneavoastră. Nu, nu mă puneţi să aştept. Păi m-aţi întrebat, şi eu vă zic că nu aştept.
(Ascultă, apoi slăbită.) Ce? Dar cum se poate...? Aa... atunci... mulţumesc. (Închide, uşor.
Max ridică receptorul.)
MAX. E mort. Nici ton nu mai are. (Îngrozită, Nicole păşeşte spre canapea şi se prăbuşeşte
pe ea.)
NICOLE. Nu putem să luăm nicio cameră pentru că mâine vor să închidă hotelul.
MAX. Să închidă hotelul? De ce?
NICOLE. E pană de curent în toată regiunea. Ce vacanţă.
TROY. Mie mi-e foame, pun de prânz. Cine vrea?
NICOLE. Vasele alea sunt murdare.
TROY. Sunt destul de curate. Ce ziceţi de salată de crab? Luaţi cu maioneză. În şase ore n-o
să mai fie maioneză, o să fie otravă. (Nu răspunde nimeni.) Să înţeleg că vă e foame.
SPOON. Haai, e-aşa frumos afară, hai să mergem să ne plimbăm, şi mâncăm după aia. (Nu
răspunde nimeni. Troy se foieşte în continuare.)
TROY. (Cântă.) „The end of the world as we know it.”
NICOLE. Troy, spală te rog vasele alea înainte să le foloseşti.
SPOON. E frumos afară! (Nicole îl înghesuie pe Troy, care deschide conservele de crab cu un
deschizător de conserve.)
NICOLE. Tu le speli sau doar le râcâi?
TROY. Nicole, stai calmă.
NICOLE. Dacă vrei să le speli, e bine, de obicei, să foloseşti detergent de vase.
TROY. Aa, serios? Habar n-avem. O marcă anume?
27
NICOLE. Auzi, ştii ce? Lasă-le acolo şi le spăl eu mai târziu.
TROY. Nu, pe bune, chiar sunt curios. De ce e aşa important pentru tine?
NICOLE. Ca să omori microbii!
TROY. Ce microbi?
SPOON. (Încercând să nu se lase amuzată.) Troy, termină!
MAX. Nicole, hai să mergem să ne plimbăm.
TROY. Ce microbi? Unde?
NICOLE. Microbi. Microbi! Microbi, ştii ce-s ăia? Louis Pasteur? Ştiinţa modernă? Sanitaţie?
TROY. Vai, Nicole, ce „burghez” din partea ta. (Nicole sare în picioare, îl împinge pe Troy de
lângă chiuvetă.) Da, scuză-mă! (Nicole ia vasele „spălate” de Troy şi le pune înapoi în
chiuvetă. Începe să le spele frenetic.)
MAX. Stai să te-ajut.
NICOLE. Nu! Mă descurc. Serios. (Nicole întinde mâna după conserva de crab, estimează
greşit distanţa, nimereşte capacul şi se taie la mână. Începe să picure sânge pe bufet.)
NICOLE. Au!!! CĂCAT!
TROY. Te-ai tăiat?
NICOLE. Da, boule!
TROY. Aoleu, curge sânge?
NICOLE. Lasă-mă! (Nicole se răsuceşte, se îndepărtează de Troy, varsă salata de crab pe
jos.) Futu-i!
TROY. Salata mea! (Nicole îşi pune un prosop pe mână, acesta se pătează de sânge.)
MAX. (Lui Nicole.) Te-ai tăiat rău. (Max fuge la baie.)
SPOON. Nicole, stai să văd.
NICOLE. (Furioasă.) NU!!! Lasaţi-mă naibii-n pace!
TROY. Curge cam mult sânge. (Max vine în fugă pe scări în jos.)
MAX. N-au decât pansamente şi Neosporin. Nicole, lasă-mă să mă uit.
TROY. Vrei să termin eu vasele?
MAX. TROY, TACI DRACU’ DIN GURĂ! (Nicole se chirceşte, plângâng încet.) Scumpo,
stai liniştită. Hai, tre’ să fie un spital pe-aici. Mergem la doctor.
NICOLE. Ce spital? Unde?
MAX. Nu ştiu, întrebăm la Slim.
SPOON. Cred c-ar trebui să-l sunăm pe Nat.
MAX. Da. (Max ridică receptorul. Ascultă.) Nimic. (Max ia mobilul lui Troy. Apasă pe
butoane, ascultă.) Mama naibii! (Max aruncă telefonul, care se sparge în bucăţi.)
28
TROY. Băi, ăla era ultimul model.
MAX. Acum asta contează?
TROY. Păi da, contează. Ce facem fără telefon?
MAX. Îl avem pe-al lui Nicole.
NICOLE. Nu mai am baterie.
SPOON. Nici eu.
MAX. EE, ASTA E, NU ŞTIU! Stai să le luăm pe rând. Nicole, hai să mergem.
NICOLE. Şi dacă rămânem fără benzină? Ai zis că nu e nicio benzinărie.
MAX. Ne ajunge până găsim un spital.
NICOLE. Şi dacă ne pierdem? Sau facem pană? Sau nu pot să mă primească acum şi ne apucă
noaptea pe drum şi dăm peste nişte motociclişti? Sau bărboşi din ăia?
MAX. N-o să păţim nimic.
NICOLE. Cred că nu mai curge sânge.
MAX. Sigur?
NICOLE. Nu vreau să mergem nicăieri.
SPOON. Nu ştiu în ce stadiu sunteţi voi, dar eu încă sunt cam praf. Nu vreau să mă duc
nicăieri pe unde sunt oameni.
MAX. Atunci ce să facem, să mai stăm un pic?
SPOON. Hai să mai stăm, să vedem cum ne simţim.
MAX. Da. Bun. Dacă ne apucă mai tare...
TROY. Ştii filmul ăla, „Deliverance”? (Imită cântatul la banjo.)
SPOON. Troy, hai puţin până afară.
TROY. Ce? (Troy şi Spoon ies în timp ce Max stă, protector, aplecat deasupra lui Nicole.)
MAX. OK.
NICOLE. OK. (Pauză lungă.) Max, vreau să mergem.
MAX. La spital?
NICOLE. Nu. Vreau acasă. Vreau să plecăm.
MAX. Nu prea avem cum. Adică, unu la mână, nu cred că găsim benzină, doi, chiar vrei să
mergem nu ştiu câte ore şi să ne trezim blocaţi pe undeva? Hotelurile se închid. Nu e curent
nicăieri în toată zona. Adică, tot suntem aici. Ce mai contează?
NICOLE. Două zile?
MAX. Şi dacă ţi-aş spune că trebuie să mai suporţi numai douăşpe ore? Ce-ai zice?
NICOLE. Max, n-o lua aşa.

29
MAX. Douăşpatru de ore? Treişase? Vorba aia, am fost în excursii în condiţii mai grele decât
astea. Acum toată lumea se ambalează.
NICOLE. Nu-mi spune că mă ambalez.
MAX. OK, nu-i o plăcere. Dar nu-i sfârşitul lumii.
NICOLE. De unde ştii?
MAX. Nicole. Ai auzit ce-a zis Nat, că e doar un transformator care s-a stricat.
NICOLE. Asta a zis nu ştiu cine.
MAX. Mâine, sau poimâine, o să ştim mai multe. Şi putem să hotărâm atunci. Acum, tot ce
putem să facem e să mai punem câţiva butuci pe foc şi să ne întindem. Nu? O să ne prindă
bine să stăm fără telefon câteva zile. N-am mai făcut-o niciodată. Să stăm împreună, pur şi
simplu. Nu e chiar aşa greu. O să se rezolve.
NICOLE. Mda.
MAX. Ţine minte, lucrurile alea pentru care te îngrijorezi cel mai mult nu se întâmplă
niciodată.
NICOLE. Nu de asta mă îngrijoram. (Nicole se uită la mână, se ridică şi se duce la baie. Max
nu ştie exact ce să facă, verifică şemineul, vede că nu mai au lemne, se duce spre hol, găseşte
un topor, îl ridică şi iese. Auzim cum taie lemne. Heblu.)

Sfârşitul actului I

30
 ACTUL II
Scena 1
O săptămână mai târziu, ziua. Din culise auzim lovituri de topor pe lemn şi câini lătrând. Pe
scenă sunt grămezi de cutii goale de ouă şi bidoane cu apă. Resturi de lumânări au lăsat dâre
de ceară pe fiecare suprafaţă plană. Şemineul este plin de funingine. Întreaga încăpere este
decorată cu conuri şi crengi de brad. Spoon stă la masă îmbrăcată într-o haină pufoasă, bea
din pahare ceva ce îşi toarnă dintr-un bidon de plastic fără etichetă. Loviturile de topor
încetează. Intră Max, purtând un hanorac vechi, cu barba nerasă de o săptămână, cărând
lemne. Le aruncă lângă şemineu.
MAX. Futu-le mama lor de câini. S-au adunat o grămadă.
SPOON. Cred că sunt abandonaţi. Le-am dat nişte ouă să mănânce.
MAX. Bravo. Mâine o să fie de două ori mai mulţi.
SPOON. Ia nişte cidru. E de la Nat. E bun. Îi zice „suc de mere”. (Max caută de mâncare prin
bucătărie.)
MAX. Unde e untul de arahide?
SPOON. L-a terminat Troy acum două zile. (Nicole iese dintr-unul din dormitoare şi se
îndreaptă ameţită spre o baie. Are mâna bandajată.)
MAX. Căcat! Să nu mai văd ouăle alea. (Lui Nicole.) Nicole, e unu după-amiaza. (Nicole nu
răspunde. Trânteşte uşa. Lui Spoon.) Stă trează toată noaptea şi doarme toată ziua.
SPOON. Ce mi se pare cumva haios e că mie chiar îmi plac ouăle. Avem noroc cu ele, să ştii.
Şi soba merge, aşa că e bine. Adică, nu-i chiar aşa de rău. Nu? Vremea e frumoasă şi e senin şi
rece. Suntem înconjuraţi de natură şi păduri. Şi n-avem telefoane. Nu te sună toată ziua agenţi
sau ziarişti. Nu poţi să mergi la shopping. Nu poţi să faci nimic decât, uite, să stai calm. Îmi
place. Îmi place foarte tare. Demult nu m-am mai simţit aşa liberă. Nu? Mă scol devreme. Fac
yoga. Mă uit la nori, la cer. Pot să mă gândesc. Şi când se întunecă, mă culc. E de vis. În L.A.,
toată ziua stau blocată în trafic şi vorbesc la mobil şi-mi folosesc cardul de credit şi mă
gândesc la carieră şi-mi fac griji. Chiar aveam nevoie de aşa ceva. Mare nevoie. (Nicole iese
din baie. Se duce la bucătărie, ia un ibric, îl umple cu apă dintr-un bidon, îl pune pe sobă. Îşi
foloseşte mâna sănătoasă. Max o priveşte pe Nicole; ea îl igonră.)
MAX. Să ştii că mi-ar bine o mână de ajutor.
NICOLE. Max, nu începe. Abia m-am trezit.
SPOON. Neaţa, Nicole. Adică, bună ziua.
MAX. Dacă te-ai culca şi tu la timp...

31
NICOLE. Cum vrei să te ajut când am asta? (Îşi ridică mâna.)
MAX. Trebuia să scoatem firele alea acum două zile.
NICOLE. Eu nu mă mai duc acolo. Îţi dai seama în ce hal tre’ să fie acum? Cum sunt spitalele
alea la ştiri! Cu toţi prăpădiţii care stau la coadă. Copii plângând. Şi imaginează-ţi cum
miroase acum, după o săptămână. N-am chef să vină vreun doctor necioplit, care a dormit şi el
două ore, să-mi umble la mână. Mai am nevoie de mână, e utilă. Da? Rezolv cu firele când
ajungem acasă.
MAX. Mai doare?
NICOLE. N-am chef să vorbesc despre asta, acum, da? Mă laşi şi pe mine în pace cinci
minute? N-ai decât să mă cicăleşti după aia.
MAX. (Resemnat.) Nu te cicălesc.
NICOLE. Tu vezi-ţi acolo de munca ta de pădurar şi taie-ţi lemnele. Du-te şi dă cu toporul tău
ăla mare. (Spoon chicoteşte. Max îi aruncă o privire urâtă. Troy intră în grabă. Pune jos
pungile cu alimente.)
TROY. M-au oprit ăştia la un punct de control.
MAX. Punct de control? Cum adică?
TROY. M-am oprit. Şi vine un ţăran la mine şi zice, „Domnule, vă rog să vă daţi jos din
automobil.”
SPOON. Era poliţist?
TROY. Nu ştiu. Aveau arme! Ce era să fac? Să-i calc cu maşina? Să le dau un motiv să-şi
testeze luneta de la puşcă?
MAX. Ce tâmpenie.
TROY. Şi am ieşit din maşină şi ăsta începe să-mi verifice actele. După aia apare unu’ tuns ca
un soldat, cu geacă militărească, unu’ d-ăla care vroia să pară de la Forţele Speciale, vine şi
mă întreabă ce caut aici. Cum de sunt aşa departe de California. I-am zis că sunt în vacanţă.
Se ambalează mai tare. Începe să mă întrebe cu cât am închiriat casa, cine mai stă cu mine. I-
am zis că nu-i treaba lui.
MAX. Băăi!
NICOLE. Troy!
TROY. Mda. Mi-a tras o privire de-aia lungă de parcă urma să-mi facă ceva. Ce era să-mi
facă? Să mă aresteze? Să ma ia la bătaie?
MAX. Nu-i bine să întinzi coarda.
TROY. Ee, dă-l în pizda măsii. Îi bag pe toţi în pizda măsii. Amicu’ tău Nat a mai venit azi?
MAX. Nu e amicul meu.
32
TROY. Cum să nu. Domnul Autenticitate. Care râde de noi pe la spate.
MAX. Ne-a ajutat foarte mult.
TROY. Îţi zic eu, se distrează de nu mai poate. (Troy începe să despacheteze alimentele din
pungile de hârtie.) Îl şi văd, stând la taclale cu gaşca lui. Râzând de proştii ăia de la oraş care
stau blocaţi acasă la familia Murphy şi le-ngheaţă coaiele de frig, şi ronţăie conuri de brad.
MAX. Asta e părerea ta. E prejudecata ta.
TROY. A, da? Înainte să mă oprească, am trecut pe lângă un foc de tabără, lângă terenul de
fotbal. M-am gândit să trec să văd dacă nu cumva are cineva vreo noutate. Şi lângă foc erau o
grămadă de localnici, adunaţi cu toţii în jurul unui cadavru de, nu ştiu ce naiba era, o vacă, un
elan, habar n-am. Îl tăiau cu cuţitele. Ciopârţeau picioarele, gâtul. Nu spuneau nimic, doar
hăcuiau şi mormăiau toţi. Sânge întins pe pantaloni, pe haine. Puteam să simt mirosul de maţe
calde împrăştiate prin praf. Unu’ din ei muncea preocupat, tăia gâtul, concentrat, îi curgea
transpiraţia pe nas, şi din gură îi atârna o ţigară. Cu mâinile pline de maţe. Stăteam şi mă
uitam la el. S-a uitat la mine, şi mi-am dat seama. Omul ăsta mă urăşte. Nu mă cunoaşte, dar
mă urăşte, pentru că ştie că eu n-am ce căuta aici. Am plecat. M-am urcat în maşină şi am
plecat.
MAX. Asta porneşte de la tine, Troy. De la filtrul ăsta prin care îi vezi pe oameni. Pe Nat. Nat
nu ţi-a făcut nimic.
TROY. Nu încă. (Nicole e atentă la lucrurile despachetate de Troy.)
NICOLE. Ce-s astea?
TROY. Nu ştiu cum te trezeşti tu, dar eu am nevoie de cafea dimineaţa. Aşa că m-am dus şi
mi-am luat. (Lui Nicole.) Şi am găsit şi fripturi congelate. Chipsuri învelite în ciocolată. Ai fi
surprinsă ce găseşti pe-acolo.
MAX. Ai „găsit”?
TROY. Uită-te împrejur. E plin de case de vacanţă, goale. Oamenii ăia n-au nevoie de aşa
ceva. Noi da. (Troy o observă pe Spoon pentru prima dată.) Ce bei acolo?
SPOON. Cidru.
TROY. Oo, „băutură alcoolică”.
SPOON. Nu mă lua de sus, Troy.
TROY. Niciodată nu te iau de sus, Spoon.
SPOON. Lasă-mă-n pace. Dacă vreau să beau cidru, treaba mea. Chiar nu-mi place că-ţi baţi
joc de mine de faţă cu toată lumea. Mă tratezi ca pe-o fufă proastă.
TROY. Nu te mai purta ca o fufă şi n-o să te mai tratez aşa.
SPOON. Cum adică mă port ca o fufă? Ia zi! Cum?
33
TROY. Toată chestia asta pozitivă, solară. Zâmbeşti într-una de parcă n-ai niciun gând în cap.
Deja e prea mult. M-am plictisit, rău de tot.
SPOON. Cel puţin eu nu mă plâng şi nu mă văicăresc toată ziua, ca tine. Aia-i plictisitor. Tu
eşti ăla plictisitor. E vina mea că nu sufăr ca tine?
TROY. Da. E. Pentru că eşti prea toantă ca să-ţi dai seama ce de căcat e situaţia asta. Eşti
deprimantă.
MAX. Troy, ia un Prozac.
TROY. N-am nevoie de Prozac. (Continuând.) Stai toată ziua în cur, meditezi şi faci yoga. Eu
umblu pe-afară să caut de mâncare. Să caut benzină. Tu ce faci? Nimic. Ţie ţi se pare
distractiv! Asta înţelegi tu prin distracţie. Aer curat! Conuri de brad! Iepuraşi! Urăsc chestia
asta. O URĂSC!
SPOON. Troy, nu urla la mine.
TROY. Nu urlu la tine.
SPOON. Şi tata urla la mine. Nu permit.
TROY. Hai, te rog nu începe cu copilăria ta traumatizantă. (Lui Spoon aproape îi dau
lacrimile.) Şi să nu începi să plângi, e respingător.
SPOON. Nu plâng! Tu eşti ăla care a vrut toată chestia asta, „vacanţa” asta. A fost planul tău!
Şi acum că nu ţi-a ieşti cum ai vrut, ai devenit un mare căcănar.
MAX. Hai să ne liniştim.
TROY. Spoon, taci din gură şi bea-ţi cidrul.
SPOON. Max, ştii de ce prietenul tău cel mai bun a vrut să vină cu voi? Să iasă cu
„pretenarii”? Ca să-i vândă lui Nicole noul lui roman.
TROY. Da, Spoon, ai dreptate. N-ar trebui să bei, începi să aberezi.
SPOON. I-ai spus lui Max despre roman?
MAX. (Lui Troy.) Ai scris un roman? (Lui Nicole.) Ţi-a zis ceva despre un roman?
TROY. Vroiam să-l citească Nicole şi să văd ce părere are. Nu eram gata să... ăă...
MAX. Aha. Da, o să-l citesc. Cândva. (Pauză.) Chiar mă întrebam de ce ai venit. Chiar mă
gândeam, am aşa puţini prieteni adevăraţi. Pot să mă bazez pe Troy. Pare el cam nesimţit, dar
mi-e prieten. „Cel mai bun prieten.”
TROY. Îţi sunt prieten. Atât cât poţi fi prieten cu cineva.
MAX. Ne mai trebuie lemne. (Max se îndreaptă spre uşă.)
TROY. Oi fi tu mai deştept decât mine, Max, dar eu sunt ăla care face treaba pân’ la capăt. Şi
ştii de ce? Pentru că nu mi-e frică să acţionez. (Max iese şi îl auzim tăind lemne. Nicole îşi ia

34
ceaiul şi se duce spre dormitor.) Nicole, eu vroiam să-l citeşti tu prima, atât. (Nicole închide
uşa. Lui Spoon.) Mersi.
SPOON. Iartă-mă. (Troy ridică televizorul. Îl scoate din priză şi îl cară în bucătărie. Apoi
începe să împacheteze diverse obiecte într-o cutie. Privindu-l.) Ce faci?
TROY. Trebuia să fi plecat acu’ o săptămână.
SPOON. Unde duci televizorul?
TROY. Se numeşte barter.
SPOON. Dar n-avem benzină.
TROY. E benzină.
SPOON. Câte un galon la fiecare umplere. Până unde putem s-ajungem cu un galon?
TROY. Până la următoarea staţie de benzină.
SPOON. Troy, nici măcar nu ştii dacă există o altă staţie de benzină.
TROY. Normal că există o altă staţie de benzină! Crezi că e tot aşa la o mie de mile de aici?
Ăsta-i pur şi simplu un loc de căcat.
SPOON. (Îşi cuprinde faţa cu palmele.) Dar nici măcar nu ştim... nici măcar nu ştii dacă
drumurile sunt deschise. (Troy se linişteşte, o atinge pe umăr.)
TROY. Hei... (Lui însuşi.) Ce naiba caut aici? Am mâinile pline de băşici de la tăiat lemne.
Pantofii mei, pantofii mei superbi, sunt plini de noroi întărit şi căcat de căprioare. Pantofii
ăştia au costat trei sute cincizeci de dolari, uită-te la ei.
SPOON. Sunt doar nişte pantofi.
TROY. Nu. Nu sunt doar nişte pantofi, sunt eu. Eu mă duc dracului. Put. Mi-e foame tot
timpul şi sunt obosit. Mi-e atât de frig că nici nu pot să gândesc cum trebuie. Tre’ să plec de
aici.
SPOON. În câteva zile...
TROY. Nu. Nu în câteva zile. Acum. Plec.
SPOON. Troy. Oricare ar fi problema, putem s-o rezolvăm împreună.
TROY. Nu. Rezolv-o tu. Eu nici n-ar trebui să fiu aici. Ar trebui să fiu în L.A. Acum. În
momentul ăsta, ar trebui să fiu într-un restaurant călduros, impecabil. Podea spălată, mâini
curate. Bând apă îmbuteliată, citind un meniu, un chelner lângă mine, aşteptându-mi
nerăbdător decizia. (Troy se adresează chelnerului invizibil.) Da, aş dori să încep cu un
tapenade, şi apoi ar merge o salată de mesclun stropită uşor cu un sos de ulei din sâmburi de
strugure şi oţet balsamic. Oo, grisine calde! Excelent. Şi, da, o să servesc şi bibanul marin pe
pat de anghinare marinate şi ciuperci portobello rumenite. Cum aţi spus? Da, cred că aveţi
dreptate, un Rothschild ’87. Excelentă alegere. (Spoon îl îmbrăţişează pe Troy pe la spate.)
35
SPOON. Scumpule, hai la culcare. O să te simţi mai bine.
TROY. Nu-i adevărat.
SPOON. Ba da.
TROY. Nu vreau.
SPOON. Crezi că sunt respingătoare? De asta? (Troy se desface din îmbrăţişare şi continuă să
împacheteze.)
TROY. Oamenii primesc ceea ce merită. Eu n-am de gând să stau să aştept să se facă şi mai
rău. (Troy începe să ducă afară cutiile.)
SPOON. Vreau să vin cu tine.
TROY. Vin înapoi după ce fac plinul.
SPOON. Pe cuvânt?
TROY. Hei... (Troy o sărută rapid şi iese. Spoon îşi toarnă un pahar mare de cidru, găseşte o
sticlă de vodcă, îşi toarnă un shot într-un pahar şi îl dă pe gât. Aprinde o ţigară. Se ridică şi
se duce la fereastra din fundul scenei, se uită la Max care taie lemne, se întoarce la masă
chiar când acesta intră cu lemne. Max duce lemnele la şemineu şi înteţeşte flacăra. Spoon se
deplasează către el.)
SPOON. Ce foc frumos faci, Max.
MAX. Mersi. (Spoon îl atinge pe umăr.)
SPOON. Vrei ceva de băut?
MAX. Nu chiar acum.
SPOON. O să te simţi mai bine.
MAX. Cum e zicala aia, „Şi asta va trece”?
SPOON. Îmi place mult zicala aia.
MAX. (Pauză.) Da. Ei, o să se termine, în curând. (Privind.) Unde-i televizorul?
SPOON. Max. Pot să te rog ceva?
MAX. Sigur.
SPOON. Poţi să mă iei în braţe?
MAX. Să te iau în braţe?
SPOON. Să mă ţii în braţe. O secundă. Te rog.
MAX. Sigur. (Max se ridică şi se întoarce spre Spoon. O ia în braţe. Îmbrăţişarea durează
puţin cam mult.)
SPOON. Eşti aşa dulce. Ştii? Mi-eşti foarte drag. Foarte.
MAX. Şi tu, mie. (Max se retrage din îmbrăţişare.) Păzea, s-ar putea să cred că încerci să mă
seduci. (Spoon nu spune nimic, pentru că e exact ceea ce încearcă. Amândoi îşi dau seama.
36
Pauză stânjenitoare. Nicole iese din dormitor, ia nişte apă caldă din ibric şi se intoarce în
cameră.) Troy a scris o carte?
SPOON. Mm-hm.
MAX. Despre ce e vorba?
SPOON. Autobiografică. Despre familia lui nebună şi copilăria lui nebună.
MAX. Nu ştiam că a avut o copilărie nebună.
SPOON. Era foarte sărac. A fost adoptat.
MAX. De când? Am fost la colegiu cu el, crede-mă, îl cunosc.
SPOON. Poate pur şi simplu nu ţi-a spus. (Spoon îşi găseşte haina şi o pune pe ea. Se
îndreaptă spre uşă.)
MAX. Mda. Poate ai dreptate. Unde te duci?
SPOON. Nicăieri. La plimbare.
MAX. Să nu te duci prea departe. E târziu. (Spoon aproape a ajuns la uşă.) Da’ unde-i Troy,
apropo?
SPOON. Pe-afară, cu maşina, bănuiesc.
MAX. Ştii când se întoarce?
SPOON. Nu. (Observând.) Ia uite, a început să ningă. Ce frumos. Ce-mi place zăpada. (Spoon
iese. Pauză lungă. Max iese afară.)
MAX. Spoon? SPOON! Stai un pic. (Max îşi ia haina şi pleacă. Luminile scad.)

Scena 2
Afară e întuneric. Spaţiul e luminat de lumânări şi şemineu. Nicole stă la masa mare, de
stejar; în faţa ei e un ou, pe care îl răsuceşte cu mâna sănătoasă. Bea cidru. Max intră în
bucătărie, aruncă cheile de la maşină pe bufet.
MAX. N-am găsit-o. Am căutat peste tot. Troy s-a întors?
NICOLE. Max, Troy nu se mai întoarce. Nu e clar?
MAX. Nu. Nimic nu e clar.
NICOLE. (Plat.) Când ajung acasă, fac o baie fierbinte, lungă. De fapt nu cred c-o să mai ies
din cadă. (Pauză.) Sunt curioasă dacă Billy s-a descurcat cu deadline-ul. (Pauză. Se aude o
puşcă descărcându-se.)
MAX. Ce-a fost asta?
NICOLE. (Plat.) Vânători, probabil. Vin spre noi. (Altă împuşcătură. Max se joacă cu focul
din şemineu, aruncă înăuntru un buştean. Nicole se ridică pentru prima dată. Nu e stabilă pe
picioare. Ia oul şi se îndreaptă spre Max.)
37
NICOLE. Ce-mi plac ouăle. Îmi pare rău că nu mai avem.
MAX. (Pe negândite.) Mie nu. (Nicole ridică oul şi îl inspectează.)
NICOLE. Ştii ce-mi place la ouă?
MAX. Ce? (Nicole aruncă oul în aer, îl prinde, îl aruncă, îl prinde.)
NICOLE. Sunt aşa, perfecte. Perfecte... dar... (Nicole lasă oul să scape pe podea; se sparge.)
MAX. Căcat. (Nicole ia un alt ou din cutie. Îl aruncă în sus, etc.)
NICOLE. Ştii, poţi să pui o sută de livre pe un ou ca ăsta... (Mângâie oul de sus până jos.) ...
şi nu se sparge. Serios. Foarte dur. O minune a fizicii.
MAX. Nicole.
NICOLE. Un ou poate susţine o greutate uriaşă, incredibilă. Cred c-am auzit undeva că dacă
aşezi un ou cum trebuie poţi să treci peste el cu un compresor şi nu se sparge. Sau era „să-l
loveşti cu un ciocan”? Nu n-are cum să fie ciocan.
MAX. N-am auzit aşa ceva. Ai băut?
NICOLE. Nu, n-am băut! Stai, am greşit. Un elefant, ceva cu un elefant. Un elefant poate să
calce pe un ou şi nu se sparge. Incredibil, nu? Un ou, să susţină o asemenea greutate.
MAX. Nicole.
NICOLE. E incredibil. Dar, dacă-l scapi... (Lasă oul să cadă.) Se face praf. (Max ia nişte
prosoape de hârtie şi începe să şteargă mizeria.)
MAX. Te rog. (Nicole scapă un alt ou lângă Max, acum că a şters urmele primelor două.)
NICOLE. Aşa fragile. (Nicole scapă un alt ou. Max o apucă de încheietura mâinii.)
MAX. Nicole. Nicole. Termină! (Nicole nu îl priveşte.)
NICOLE. Humpty Dumpty stătea pe un zid... (Max o ţine de încheietură.)
MAX. NICOLE!
NICOLE. Lasă-mă!
MAX. Termină. Mă sperii. (Nicole se smulge din strânsoare şi se îndepărtează.)
NICOLE. Te sperii? Tu eşti ăla plecat pe undeva, naiba ştie dacă te mai întorci! Eu sunt aici,
singură. Afară e cineva cu o puşcă. Şi MĂ DOARE MÂNA, MAX!!!
MAX. OK, OK. Calmează-te!
NICOLE. Hai să plecăm, acum!
MAX. Nu putem să plecăm acum. Avem nevoie de benzină.
NICOLE. Plăteşte cât tre’ să plăteşti. Vinde ce tre’ să vinzi.
MAX. Dar nu ştim cum e acasă. Dacă nici acolo nu e curent? N-am citit un ziar de şase zile,
n-am auzit nimic la radio. Nu putem să ne întoarcem pur şi simplu. Nu încă.
NICOLE. Şi atunci, cât să mai stăm aici? O săptămână? O lună? Două luni? Un an?
38
MAX. Nu exagera. N-are cum să dureze o lună! (Câini latră afară.)
NICOLE. De ce crezi că nu merg telefoanele, Max? De ce n-avem nicio veste?
MAX. Cineva spunea că i-a văzut pe unii din Garda Naţională. O să ne spună ei ce-i de făcut.
NICOLE. Da? Max, de unde ştii că nu ne-au minţit ca să nu intre lumea în panică, să nu iasă
scandal? Încearcă să controleze situaţia. Poate de aia e plin de soldaţi.
MAX. Cine să încerce?
NICOLE. Cei care deţin puterea. Guvernul. Chiar crezi că ar vrea să aflăm, dacă s-ar întâmpla
ceva rău? Crezi că, dacă ar fi un atac terorist de proporţii, ne-ar spune? NU VOR SĂ ŞTIM
AŞA CEVA!
MAX. Nicole! Nicole! Nu fii paranoică.
NICOLE. Max, recunoaşte că e o variantă!
MAX. OK, să ne imaginăm că s-a întâmplat ceva acolo, afară, în lume. Dacă aşa stau
lucrurile, sincer eu nu vreau să ies de aici. Şi... şi... Nu ştim. Nimeni nu ştie. Ce, tu ştii?
Adică... uite, luăm maşina, plecăm, şi habar n-avem peste ce putem să dăm. Pe oriunde-am
trece, nu cunoaştem pe nimeni.
NICOLE. Max, dar nici aici nu cunoaştem pe nimeni. Suntem rupţi de lume. Fără telefon.
Nimeni nu acceptă carduri de credit. Şi ce facem când rămânem fără bani? Fără mâncare?
MAX. O să ne punem problema atunci.
NICOLE. Ne punem problema acum! Chiar acum! Tu nu vezi în ce situaţie suntem?
MAX. Nu! Termină cu dramele. Încerc să găsesc cea mai bună variantă ca să...
NICOLE. Mă piş pe cea mai bună variantă. Asta nu e ceva la care să stai să meditezi! Tre’ să
ştii să iei o decizie. Pentru că, uite, îţi mai spun eu ceva, în caz că nu eşti conştient...
„Situaţia” asta nu e una stabilă. Sunt puncte de control, păzite de bărbaţi. Bărbaţi. Şi când
bărbaţii ăştia fac gaşcă, iese foarte nasol.
MAX. Mai ai răbdare două zile.
NICOLE. Pe tine nu te interesează ce se întâmplă cu noi? Cu mine? Nu ţi-e frică?
MAX. Nu, pentru că eu refuz să intru în panică.
NICOLE. Max, aici nu contează dacă eşti deştept. Indiferent dacă-ţi place ţie sau nu. Aici nu
jucăm Scrabble. Aici sunt alte reguli. (Pauză.) Încă două zile, încă două săptămâni. O să fie
din ce în ce mai rău.
MAX. Nu. Nu-i aşa. Sunt convins. (Nat apare în antreu, cu o cutie şi o puşcă. Încearcă uşa, e
închisă. Ciocăne uşor. Max deschide.)
NAT. Bine c-aţi încuiat uşa.
MAX. Ai fost la vânătoare? Am auzit împuşcături.
39
NAT. Nu eu.
MAX. Dar... (Arată spre puşcă.)
NAT. Aa, ăă, nu, asta-i a lu’ taică-miu. O car după mine. Pot s-o las în maşină, dacă te
deranjează.
MAX. Nu, e OK. (Nat sprijină puşca de perete. Nicole se duce înapoi la masă şi se aşază.
Nat pune cutia pe masă, apoi îşi toarnă un pahar de cidru.)
NAT. Şi? ...Cum suntem? Ne ţinem bine?
MAX. Mi-ar prinde bine un duş. Dar suntem OK. (Nicole râde sarcastic, cu sensul de
„Vorbeşte pentru tine.”)
NAT. Zeke mi-a mai trimis nişte ouă. Şi mi-a dat mama nişte sfeclă la conservă. O buca’ de
pâine. Lumânări. Şi nişte apă curată. Nu ştiu dacă e bine să beţi apă de-aia din iaz.
MAX. O fierbem.
NAT. Un tip c-un camion dădea degeaba nişte conserve fără etichetă. Tre’ să fie ceva bun în
ele. Da’ dacă miroase a peşte probabil e mâncare de pisici.
NICOLE. (Lui Nat.) Nu vrei să stai jos?
NAT. Nu. Mersi. Stau să despachetez astea. E şedinţă jos la pompieri. Lumea de pe-aici se
adună să vadă ce e de făcut.
NICOLE. Şi ce spun oamenii?
NAT. Păi, ieri m-am întâlnit cu unu’ care zicea că a văzut pe unii de la Garda Naţională
trecând cu camioanele.
MAX. Mda. Am auzit şi noi. E de bine, nu?
NAT. Ştii cum se zice: „Ce-o fi o fi.”
NICOLE. Aşa se zice?
MAX. Ne mai trebuie lemne. (Max ia o lanternă şi iese. Nat ia bidonul gol în care a fost
cidru.)
NAT. Reţeta lu’ străbunica.
NICOLE. Da. Delicios. (Pauză.) Cred că e frumos să copilăreşti aici, nu?
NAT. Cam plictisitor, ce-i drept. Mult de muncă pentru un copil. Scularea înainte de şcoală,
mulsu’ vacii. Scos căcatu’ vacii cu lopata. Sterilizat bidoanele de lapte. Verificat furaju’. Scos
încă o dată căcatu’ vacii. Nu-mi plăcea deloc să dau căcatu’ cu lopata.
NICOLE. Dar bănuiesc că era linişte, plăcut.
NAT. Ai încercat vreodată să împingi o vacă într-o baie de leşie? Nu-i nicio plăcere când
juma’ de tonă de carne încearcă să-ţi tragă un picior în cap.
NICOLE. Familia ta avea o fermă?
40
NAT. Demult. Era a lu’ străbunicu’. A avut doişpe copii, da’ o parte din ei au făcut gripă după
Al Doilea Război Mondial şi au murit. Sunt îngropaţi cu toţii în Waterville. Pe una din pietre
scrie doar „Copil”, nici n-au apucat s-o boteze.
NICOLE. „Copil”?
NAT. Da. Ar fi fost mătuşica lu’ mama, teoretic, dacă trăia. Da’ n-a fost să fie.
NICOLE. Un copil fără nume. Ce trist.
NAT. Poate sună aiurea, da’, din când în când, mă mai duc şi pun flori pe mormânt.
NICOLE. Nat, ai prietenă?
NAT. Nu. Nu chiar.
NICOLE. Ar trebui. Eşti un om bun.
NAT. (Zâmbind.) Crezi? (Nicole îşi toarnă cidru şi bea.)
NICOLE. Probabil crezi că suntem nişte nesimţiţi.
NAT. Nu, cum să cred...
NICOLE. Ba da. (Nicole începe să plângă. La început, Nat nu e sigur de ce se întâmplă cu
Nicole, iar apoi, când îşi dă seama, nu ştie cum să reacţioneze.)
NAT. Ăămm... (Nat se apropie de Nicole, vrând să o consoleze. În cele din urmă o bate uşor
pe umăr. Ea îi atinge mâna. Un moment. Niciun cuvânt. Apoi, Nicole se îndepărtează puţin şi
îşi şterge nasul. Încearcă să se adune.)
NICOLE. Iartă-mă. (Îşi suflă nasul, etc.) Uită-te la mine. Acasă în L.A. mi se spune femeia-
dragon. (Nat observă că Nicole are în continuare o problemă la mână.)
NAT. Cum e mâna?
NICOLE. Doare. Mi-au spus să mă duc înapoi la spital, dar mi-e frică să nu-mi spună că s-a
infectat. Mă doare... tare. (Nicole se abţine să nu plângă din nou. Nat îi ia mâna şi o
examinează.)
NAT. Nu, nu. Nu e chiar aşa rău, dar văd că n-ai prea avut grijă de ea. Copcile astea tre’
scoase.
NICOLE. Ştiu, trebuia să mergem la spital acum două zile. Dar mi-e frică...
NAT. Nu tre’ să mergi la spital. Stai. (Nat îşi scoate cuţitul, toarnă vodkă peste el să îl
dezinfecteze, îl apropie de flacăra lumânării.) Uită-te încolo un pic. (Nat taie fiecare fir şi îl
scoate.) E mai bine acuma. Nu arată chiar aşa rău... Stai un pic, o să înţepe puţin. (Toarnă
alcool pe rană. Nicole tresare, oftează uşor.) Acuma punem de-ăsta. (Aplică unguent.) În
câteva zile o să se vindece. OK? (Nat o ţine de mână. Nicole plânge încet. Îl auzim pe Max
tăind lemne afară.) Hai, o să fie bine. Eşti speriată, asta-i tot.

41
NICOLE. Nu ştiu cum sunt. Mă simt tot timpul ameţită şi am genunchii amorţiţi. Aşa te simţi
când ţi-e frică?
NAT. Tre’ să ai puţină încredere în oameni.
NICOLE. Da. (Pauză.) Vrei nişte ceai?
NAT. Sigur. (Linişte. Întreruptă de Max, care intră cu un braţ de lemne.)
MAX. Ar trebui să ne-ajungă până mâine.
NICOLE. Nat mi-a scos firele.
MAX. Da?
NICOLE. E mult mai bine.
MAX. (Lui Nat.) Mersi mult.
NAT. Cred c-ar trebui să plec. (Nat se ridică. Nicole îl apucă de braţ şi îl opreşte.)
NICOLE. Nu, stai. Nu pleca.
MAX. Nicole, Nat tre’ să meargă la şedinţă.
NICOLE. Ştiu. (Lui Nat.) Dar după şedinţă, poţi să vii înapoi? (Pauză.) Vii? Poţi să dormi
aici. Avem loc.
NAT. Nu ştiu. Aş putea.
NICOLE. Mulţumesc. Ar fi... ar fi bine.
NAT. Da. Păi atunci, ne vedem mai încolo. (Nat iese şi se urcă în camion.)
MAX. (Lui Nicole.) Ce faci? Eşti nevastă-mea, ce dracu’ faci?
NICOLE. „Nevastă”? Ce cuvânt ciudat.
MAX. Nu e ciudat. Asta eşti.
NICOLE. Parcă-i dintr-un roman din secolul nouăsprezece. „El avea o nevastă.” Ce-nseamnă
asta?
MAX. Înseamnă că suntem împreună. „La bine şi la rău.” Tu cu mine.
NICOLE. Să zicem.
MAX. Nicole, înţeleg că eşti speriată. Dar e o situaţie ieşită din comun.
NICOLE. Da? Poate că nu e o situaţie aşa ieşită din comun. Poate aşa e normal. Şi poate aşa
sunt eu, pe bune, şi aşa eşti tu. Aici, în locul ăsta. Poate vieţile noastre „normale”, poate alea-s
ieşite din comun. Artificiale.
MAX. Măi, da’... Nat. Adică, ne-a ajutat foarte mult, dar nu-l cunoaştem atât de bine. Şi ai
văzut cum se uită la tine. Îl încurajezi. Nu înţeleg, vrei să stea aici cu noi?
NICOLE. Mă simt în siguranţă când e şi el.
MAX. Dar o să creadă că aşa e normal, să stea aici.
NICOLE. E mai normal să stea el aici decât noi.
42
MAX. Şi, ce, acuma o să locuiască cu noi?
NICOLE. Da. Cum ai spus şi tu, mai sunt doar câteva zile.
MAX. Asta-i chiar de căcat!
NICOLE. Max, sincer nu pot să stau acum să mă preocup de cum „te simţi” tu.
MAX. Da, păi aşa faci tot timpul, nu?
NICOLE. Nu! Nu-i adevărat.
MAX. Ce vrei tu, ce-ţi trebuie ţie. Ce simţi tu. Numai asta contează. Vrei carieră – lucrezi de
dimineaţa până seara. Vrei un copil – dintr-o dată ai timp să faci sex. Dintr-o dată ai timp
pentru concediu. Nu te mai simţi în siguranţă – inviţi un străin la noi în casă. Zici că e
emisiunea ta. Dintotdeauna a fost aşa. Faci ce vrei tu, când vrei tu. Ce vreau eu, nu mai
contează.
NICOLE. Ce vrei tu? Uau, şi cine plăteşte facturile de şapte ani ca să aibă scriitorul timp să
creeze? Ca să ai tu condiţii? Ca să stai toată ziua să meditezi la sensul universului?
MAX. Scriu pentru că trebuie să scriu.
NICOLE. Şi eu trebuie să lucrez pentru că tu trebuie să scrii.
MAX. I-auzi, nu ştiam că sunt aşa o povară!
NICOLE. Nu-nu. Eu nu ştiam că e chiar aşa greu să trăieşti cu mine. Îmi cer scuze.
MAX. Şi, deci?
NICOLE. Eu îmi văd de treabă. Cum se zice, ai lămâi, faci limonadă.
MAX. Nu-mi place limonada.
NICOLE. Ee, uite, să faci bine să-nveţi să-ţi placă, Max, că n-avem nimic altceva de băut.

Scena 3
Luminile cresc, zorii unei zile mohorâte. Haine atârnate la uscat prin toată casa. Hainele lui
Nat sunt atârnate împreună cu cele ale lui Nicole şi ale lui Max. Max, înfofolit într-o pătură,
stă ghemuit lângă foc, răscolind jarul. Se deschide uşa unuia dintre dormitoarele de sus. Iese
Nat, se duce la baie. Apoi iese din baie şi coboară. E îmbrăcat cu haine de-ale lui Max.
NAT. Neaţa.
MAX. Hmm. (Pauză.)
NAT. Fac de mâncare, vrei ceva? Ouă, musaca?
MAX. Mâncare. Nu, e OK. (Nat îşi face de lucru prin bucătărie, curăţând şi tăind cartofi.)
NAT. Ai vrut zăpadă? Uite c-a venit. Şi-o să mai vină, ori azi, ori mâine.
MAX. Zăpadă?
NAT. Şi să ştii, aici când ninge, ninge. (Nat începe să fluiere încet pentru sine. E vesel.)
43
MAX. Se întunecă destul de repede pe-aici.
NAT. A, da. În perioada asta, nopţile-s lungi.
MAX. Acum înţeleg de ce oamenii preistorici venerau soarele. Probabil cam aşa e la cercul
polar. E ceva trist la tot întunericul ăsta. Poate pentru că întunericul e echivalat cu moartea, cu
goliciunea, cu nimicul.
NAT. Ştii ce? Gândeşti prea mult.
MAX. Eşti parte din ceva, ceva mare şi puternic. O lume. (Râde.) Şi dintr-o dată e eclipsată şi
ţi se face frică.
NAT. Gândeşti prea mult şi vorbeşti întruna.
MAX. Am nevoie să gândesc. E un obicei de-al meu. (Nat vine şi se aşază lângă Max,
curăţând cartofi.)
NAT. Să ştii că lucrurile nu s-au schimbat chiar aşa mult. De fapt, lucrurile nu s-au schimbat
aproape deloc. Lumea e tot la locul ei. Eu sunt tot eu, tu eşti tot tu. Suntem sănătoşi. Avem un
acoperiş deasupra capului.
MAX. Simplu şi la obiect, nu?
NAT. Da. De ce nu?
MAX. Acasă, la oraş, lucrurile nu sunt aşa simple, ca aici. Sunt mai... complicate. Nu e
suficient să-ţi fie cald şi să mănânci. Sunt şi alte forme de subzistenţă. A minţii, a sufletului.
Viaţă. Acolo am o viaţă. Mi-e dor de ea. Ştiu că pentru tine nu înseamnă nimic, dar eu scriu,
munca mea e publicată. Înţelegi? Munca mea e citită de oameni din toată ţara. E admirată. Am
luat premii. Ştiu că sună stupid, dar acasă eu sunt cineva.
NAT. Mda? Ai fost la vreodată la vreo emisiune TV?
MAX. Odată.
NAT. Sunt impresionat.
MAX. Sunt scriitor. Asta e tot.
NAT. Când eram la liceu, aveam un prieten care era scriitor. Spunea nişte poveşti foarte mişto.
Un tip tare haios.
MAX. Nu-i acelaşi lucru.
NAT. De ce?
MAX. (În picioare.) Unde-i Nicole? De ce nu coboară?
NAT. Poate că o să ţi se pară o întrebare tâmpită, dar, dacă eşti scriitor, cum de nu te văd
scriind ceva? (Max nu are răspuns.)
MAX. NICOLE?! (Nicole iese din dormitor.) Ce devreme te-ai trezit. (Nicole îl ignoră.)
NAT. Fac ouă. Vei?
44
NICOLE. Ouă? Da. De ce nu? (Nicole îl urmăreşte pe Nat în timp ce acesta găteşte.)
MAX. (Lui Nicole.) Azi noapte am visat că eram acasă în L.A. Culmea, eram la Starbucks. Îţi
vine să crezi? Ce banal. Metafora din cappuccino.
NAT. Haios.
MAX. Beam un latte. Şi mâncam o chiflă cu stafide şi o ungeam cu unt, cu un strat perfect,
foarte subţire, de unt proaspăt. Şi aveam L.A. Times deschis, în faţă, şi mă gândeam cu care
jumătate din chiflă să încep, şi aud un bip. Era pagerul. Uitasem că am o întâlnire. Şi suna din
ce în ce mai tare.
NAT. Nicole, scuză-mă... Cum vrei să-ţi fac omleta? Mai prăjită sau moale?
NICOLE. Moale.
NAT. Musaca?
NICOLE. Mmm!
MAX. Mă rog.
NICOLE. Ce, scuze. Te ascultăm. Zi. Pagerul suna din ce în ce mai tare.
NAT. Ce era?
MAX. Ăămm... întârziasem... în vis... Întârziasem, foarte tare. La o întâlnire. Şi afară se
întuneca, dar nu-mi terminasem cafeaua. Iau o gură, mă ard. Nu-mi mâncasem chifla. Nici nu
citisem prima secţiune din Times. Şi am nevoie să-l citesc. Era un articol despre un ciclon pe
coasta Calcuttei şi vroiam să văd ce s-a-ntâmplat. Dar se făcuse târziu, şi am ieşit repede
afară. Şi afară nu erau lumini pe străzi. Totul era întunecat. Şi oamenii alergau şi alergam şi eu
cu ei. Alergam toţi pe întuneric. Pentru că toţi întârziaserăm. Şi la un moment dat îmi dau
seama că îmi uitasem PDA-ul la Starbucks, şi mă întorc să-l iau, dar nu mai găsesc Starbucks-
ul. Şi intru în panică. Ce mă fac fără PDA? Nu? Şi nu mai aveam timp... şi era... târziu.
NAT. Şi morala e...?
MAX. Nu e nicio morală. E interesant cum mă văd în vise.
NICOLE. Ca-n viaţă.
MAX. Ba nu! Eu n-am pager. Nu pot să sufăr chiflele cu stafide. Şi n-am niciun PDA!
NAT. Morala poveştii e că tre’ să-ţi organizezi timpul.
MAX. Nu!
NAT. Ai grijă cu cafeaua fierbinte? Să nu-ţi arzi limba? (Nicole râde.)
MAX. Mai bine tăceam din gură.
NAT. Au spart Wal-Mart-ul. (Pauză. Max se duce la şemineu şi se joacă cu focul.
Rearanjează lemnele.) Poliţia vrea să interzică ieşitul pe străzi după o anumită oră.
NICOLE. De ce?
45
NAT. Păi, na, în asemenea situaţii, unii oameni nu sunt în stare să se poarte civilizat.
MAX. Ni se termină lemnele.
NAT. A, Max, apropo, mi-am amintit! Slim vrea să-mi vândă un generator. Pot să-l conectez
la casă, să avem lumină. Poate pot să repar şi arzătorul. (Max nu spune nimic, continuă să
adune lemnele. Nat îi aduce lui Nicole o farfurie cu mâncare.) Şi, mă gândeam, poate am
putea să urcăm pe acoperiş, mai încolo, să ne uităm puţin la jgheaburi, să strângem ce e de
strâns până vine zăpada. Şi ar trebui să punem nişte garduri, că vin căprioarele. Că, dacă nu
vine zăpada azi, mâine vine sigur. (Nicole a uns nişte pâine şi i-a adus-o lui Max. Dar el nu o
mănâncă. Nu ridică privirea.) Aa, era să uit! Vărul lu’ mama are beciul plin cu piure de
ghinde pe care-l tot dă la porci. A zis că putem să luăm cât vrem. Hm? E foarte bun, cu puţin
sirop de arţar şi cu unt. (Max aranjează şi rearanjează lemnele, obsedant.)
NICOLE. Max, termină. Hai, mănâncă şi tu ceva.
MAX. Tre’ să adun lemnele astea.
NAT. Sigur nu vrei? Nu ştii ce pierzi.
NICOLE. E bun.
NAT. Nu mă laud, da’ chiar e. (Nicole şi Nat râd. Max se ridică şi iese din cameră.)
NICOLE. Unde pleci?
MAX. Am treabă.
NICOLE. Ce treabă?
MAX. Am de scris. (Max pleacă.)

Scena 4
Noapte. Max stă la masă, singur, scriind la o lampă cu gaz. Pe geam se văd lumini pâlpâind
afară. Faruri. Max nu le observă. Intră Spoon. Pare obosită.
SPOON. Bună.
MAX. Spoon?
SPOON. Parc-ai văzut o fantomă.
MAX. Au trecut două săptămâni.
SPOON. Mda. Eh.
MAX. Eşti bine?
SPOON. Aproape. Mda.
MAX. Ce mă bucur să te văd.
SPOON. Am venit să-mi iau lucrurile. Credeam că dormiţi.
MAX. Nu prea mai dorm. Am mult de lucru.
46
SPOON. E trei dimineaţa.
MAX. Mă rog, de fapt nu mai dorm deloc.
SPOON. Scrii?
MAX. Da.
SPOON. Mai ştii ceva de...
MAX. Nu ... M-am gândit că v-aţi întâlnit.
SPOON. Nu.
MAX. Nu. Probabil a ajuns în Chicago, deja. (Max ia lanterna şi o îndreaptă către Spoon. Ea
are faţa murdară.) Şi?... Ce-ai păţit?
SPOON. Nimic. Toate bune.
MAX. Aha.
SPOON. Am avut nişte probleme. Dar acum e bine. (Max observă farurile pentru prima
dată.)
MAX. Mai e cineva?
SPOON. Da. Un tip. Cu un camion.
MAX. Nu vrea să vină înăuntru?
SPOON. Nu.
MAX. Ţi-a făcut ceva?
SPOON. Nu. El... el... (Spoon începe să plângă.)
MAX. Oof...
SPOON. Mi se făcuse foame. Şi am găsit o cabană unde aveau frigider. Şi am găsit nişte
lasagna congelată. Şi fulgi de cartofi din ăia pe care-i pui la microunde. Şi o sticlă cu vin. Era
aşa frumos, părea chiar normal. Mai lipsea să aibă un video. M-am ameţit puţin de la vin şi
am adormit. Şi... am văzut o lumină puternică, pe geam... foarte puternică. Şi bubuiau în uşă.
Parcă exploda. Şi dintr-o dată au intrat o grămadă de bărbaţi, în cameră. Trăgeau de mine şi
mă tot pipăiau, vroiau să mă ridice. Şi m-am enervat şi l-am împins pe unu’. Şi unu’ m-a lovit.
MAX. Aoleu.
SPOON. Şi când m-am trezit nu mai erau. Decât unu’. Prietenu’ meu. Mă păzise. Îi alungase.
Are un camion şi o să mă duc cu el.
MAX. Unde?
SPOON. În nord. Se duce în nord, şi mă duc cu el. A zis că a auzit că în Canada e curent.
(Spoon se îndreaptă spre camera ei. Max se ridică.)
MAX. Le-am mutat. Lucrurile tale, le-am pus... aici... (Max găseşte lucrurile lui Spoon şi i le
aduce.)
47
SPOON. A, mersi.
MAX. Sigur eşti bine?
SPOON. Nu. Tu?
MAX. Nu.
SPOON. Măcar ai început să scrii. E bine.
MAX. Ieri noapte m-am trezit şi era groaznic de frig. Gheaţă. Se stinsese focul. Şi m-am dus
să iau nişte vreascuri. Şi m-am trezit în mijlocul unui câmp. Nu se vedea nici luna, era beznă.
Ger. Şi stele, luminau foarte puternic. Păreau cu atât mai luminoase pentru că nu era altă sursă
de lumină.
SPOON. Da, ieri noapte n-a fost lună.
MAX. Nu. Şi mă uitam la cer, am stat vreun sfert de oră, şi mi-am dat seama că n-am văzut
niciun avion. Niciunul. Şi am aşteptat. Am îngheţat de frig. Am stat şi am aşteptat să văd unul.
O lumină roşie pâlpâind. Am stat acolo şi n-am văzut nimic. Cerul era ca un vid imens, negru,
static. M-am simţit atât de mic. Anonim. Şi m-am gândit, vreau înapoi acasă. Vreau să fiu eu.
Aici nu sunt eu. Şi dacă s-ar întâmpla ceva, dacă aş rămâne blocat aici, n-ar afla nimeni. Aş
dispărea pur şi simplu, toată viaţa mi-ar dispărea – tot ce-am făcut, toată munca mea, visele
mele – şi nimeni n-ar şti că am existat.
SPOON. Da.
MAX. Ca oamenii care mor de ciumă. Care mor într-un cataclism. Cine sunt oamenii ăia?
Cine ştie cum îi cheamă? Unde sunt cadavrele? Nimeni nu ştie. Dacă mori aşa, anonim,
înseamnă că, de fapt, n-ai trăit deloc?
SPOON. Mă aşteaptă prietenul meu.
MAX. Da. (Ea porneşte spre uşă.) Spoon. Contează mult pentru mine că ţi-a plăcut povestea
mea.
SPOON. A fost foarte frumoasă. Eşti un scriitor foarte bun.
MAX. Da. Tre’ să scriu. Ce scriu acum e foarte bun. Mai bun decât tot ce-am scris. Aş printa
câteva pagini să-ţi dau să le iei cu tine, dar n-avem printer. Şi dacă am avea, n-am avea unde
să-l băgăm în priză. Scriu de mână pentru prima dată în nu ştiu câţi ani.
SPOON. Da’ e bine.
MAX. Da. Da, e. Hai, du-te. Ne vedem data viitoare, când... mă rog, cândva.
SPOON. Pa. (Spoon iese. Max se întoarce la scris.)

Scena 5

48
Max stă lângă foc şi scrie. Nat şi Nicole stau la masa mare de lemn de stejar, aranjând
piesele pentru un joc de Scrabble. Camera e mult mai curată şi mai aranjată.
NICOLE. Max. Hai.
NAT. Da, cred că eşti chiar bun la jocul ăsta.
MAX. Lucrez.
NAT. (Preocupat de joc.) Uite! C-E-A-S! Se dublează litera la „S”, şi se dublează şi cuvântul!
NICOLE. Plus că ai trecut şi prin cuvântul ăsta, aşa că se dublează şi el! Adică...
(Numără.) ...patruşapte! Uau! (Râde.)
NAT. Deja sunt bun.
MAX. Auzi, Nat, ouăle nu ies din găini? De ce nu ne trimite prietenul tău Zeke câteva găini?
Sau poate să taie una din vacile alea de lapte. O friptură bună ar pica extrem de bine.
NAT. (Chicotind.) Ee, nu m-aş simţi bine să-i cer aşa ceva.
MAX. Nu te-ai simţi bine?
NAT. Nu.
MAX. Auzi, ştii ce? Mă doare fix în cur dacă te simţi tu bine. Treaba ta e să ai grijă de casa
asta, respectiv de noi. Şi după câte se vede te descurci de tot căcatul. N-avem căldură. N-
avem de mâncare decât ouă. Nici un ziar nu eşti în stare să-mi găseşti. Am impresia că ai
încurcat puţin borcanele. Ăsta e concediul meu, nu al tău.
NICOLE. (Concentrată la Scrabble.) Dacă aş putea folosi „K”-ul ăla, aş fi tare. Ce naiba
începe cu „K”?
MAX. (Tot cu Nat.) Tu lucrezi pentru mine.
NICOLE. „Krispy Kreme”? (Nicole şi Nat râd. Niciunul nu se uită la Max.)
MAX. Oo, da’ văd că tu şi nevastă-mea deveniţi prieteni buni! Cine ştie? Dacă mai stai puţin
cu noi, poate te şi alegi cu ceva, hă?
NICOLE. Max, ajunge.
MAX. (Lui Nat.) Cred că nu vezi prea multe femei ca ea pe-aici, nu? O partidă bună. Nu
fumează. Ştie să citească. Are toţi dinţii-n gură. Puţin cam slabă, ce-i drept, dar dacă bagi
destule ouă în ea, o să se îngraşe.
NAT. (Privind ţintă către piesele de Scrabble.) Poţi să taci din gură.
MAX. Da’ nu tre’ să tac din gură. Aia e nevastă-mea. Asta-i casa mea. Dute-n pizda mătii.
NAT. Te înşeli, prietene. Asta nu e casa ta.
MAX. Serios? Ei bine, ţine mine, prietene, o fi ea o bucată bună, da’ costă mult. O să
trebuiască să greblezi o grămadă de frunze ca să poţi s-o întreţii.
NAT. (Ridicându-se, în faţa lui Max.) Ia o pauză.
49
MAX. Ce, îmi dai una? Ăă? Mda. Du-te şi curăţă un jgheab. (Poc! Nat îl pocneşte pe Max în
faţă, răsturnându-l.)
NICOLE. Max! (Nat rămâne pe poziţie. Îşi încleştează pumnul. Max nu spune nimic. Se
întoarce înapoi la scris, ţinându-se cu mâna de falcă.)
NAT. L-am avertizat. M-ai auzit. Ai auzit când i-am zis. (Nat se aşază şi se holbează la
piesele de joc. Tăcere.) Căcat. Am uitat la ce cuvânt mă gândeam. (Nicole se duce la Max,
dar nu se apropie prea mult.)
NICOLE. (Lui Max.) E puţin cam... Max... de ce trebuie să iei totul aşa, în... eşti OK?
NAT. Nu i-am făcut nimic. L-am atins puţin. (Arătând spre Max.) Te-am avertizat. Nu poţi să
zici că nu te-am avertizat. Da’ nu, tu nu poţi să taci din gură. Tre’ să-ntinzi coarda. Chiar şi
când e vorba de nevastă-ta. Dacă nu-ţi dădeam una, cine ştie ce-ţi mai ieşea pe gură. Uite ce e
– nu mă deranjează că sunteţi aşa cu nasu’ pe sus. Bănuiesc că nu vă puteţi abţine. Aşa sunteţi
voi, veniţi din altă parte. Şi nu încerc să înţeleg. Dar când întreceţi măsura, şi scuzaţi-mă, eu
am avut răbdare, dar când întreceţi măsura, mă gândesc – sunt ca nişte copii, şi copiii trebuie
plesniţi din când în când. (În timp ce Nat vorbeşte, Max se îndepărtează de Nicole, se duce la
bucătărie, ia un pahar cu apă.) Nu vreau să fiu eu ăla care o face. Da’ eu îţi zic, domnule, îţi
zic verde-n faţă, aici nu eşti la tine în oraşu’ tău ăla mare, nu eşti la tine unde toată lumea zice
şi face ce-i trece prin cap. Aici eşti în curtea mea. Şi când eşti în curtea mea, faci bine şi te
porţi frumos. Altfel, primeşti ce-ţi trebuie. (Pauză.) Aşa. Poartă-te frumos şi o să ne-nţelegem
bine. Asta-i tot ce am de zis. (Max, în bucătărie, către Nat.)
MAX. Nat. Ştiu că ai tot timpul rezervorul plin cu benzină. Ştiu că ştii de unde să iei. Dă-mi
jumate de rezervor şi plecăm de-aici.
NAT. N-ai vrea să pleci de-aici.
MAX. De ce nu?
NAT. Nu-i o idee bună. Numai nenorociri afară. Motociclişti. Nebuni.
MAX. Dă-i dracu de motociclişti. Vrem să plecăm.
NAT. Şi unde să vă duceţi?
MAX. Asta-i treaba mea, nu?
NAT. Măi, pân’ acu’ eu am avut grijă de voi. Şi, nu ştiu ce credeţi voi, dar mie-mi place de
voi. Aşa că luaţi-o şi voi mai uşor şi în câteva zile, poate-ntr-o săptămână, o să fie mai bine.
Vă repar eu căldura. Mai strângem nişte mâncare. O să fie bine. O să ne fie bine la toţi.
MAX. N-o să ne fie bine. Nicole nu se simte bine. Eu nu mă simt bine. Noi plecăm.
NAT. Max, ia un loc şi calmează-te. (Nat vine să-l consoleze. Max se dă înapoi şi dă peste
puşca lui Nat. Max o ia şi o armează.)
50
MAX. Stai acolo.
NICOLE. Max, ce faci?
MAX. Nat o să ne dea benzină şi o să plecăm. Acum.
NAT. Te rog pune puşca jos. (Nat face un pas către Max.) E puşca mea şi vreau s-o laşi jos.
Nu-mi place să mi se umble cu lucrurile.
NICOLE. Max, gata.
NAT. Habar n-ai ce faci. Dă încoa’. (Nat mai face un pas spre Max. Max ţinteşte puşca spre
Nat.)
MAX. Asta-i o puşcă.
NAT. M-hm. (Nat se linişteşte, lasă mâinile jos.)
MAX. Plecăm. Nicole, du-te şi ia-ţi lucrurile. Îi luăm camionul. Are rezervorul plin.
NICOLE. Nu.
MAX. Cum nu?
NICOLE. Nu. (Max o apucă de încheietura mâinii, încearcă să o tragă înspre uşă.)
MAX. Ba da! Putem să mergem până-n Canada. (Nicole se eliberează, aproape isterică.)
NICOLE. Max! N-avem unde să mergem! Nu e clar? E prea periculos. Chiar tu mi-ai zis ce-a
păţit Spoon. Doamne! Acolo, afară... Nu pot!!!
MAX. Da’ tu vroiai să plecăm!
NICOLE. Nu. Nu mai vreau. Acum nu mai vreau. (Nicole se întoarce şi se aşează,
strângându-şi corpul şi tremurând de frică. Nu se poate uita la el.) Dacă faci chestia asta
pentru mine, te rog n-o face, eu nu pot să vin cu tine. Nu vin.
MAX. Nu vii?
NICOLE. Îmi pare rău.
NAT. Max, ce-ar fi să te duci sus şi să te întinzi puţin?
MAX. Nu vreau să mă-ntind. Vreau... vreau să... tre’ să... (Plângând.) Futu-i!
NICOLE. Max, ce faci? Termină!
MAX. (Revenindu-şi.) Da’... chestia asta n-are cum să fie... ce credem noi că e. E imposibil.
Nicole, uită-te la mine. Sunt soţul tău. Te iubesc. Mă iubeşti. Trebuie să plecăm. Noi doi.
Acum.
NAT. Ţi-a spus şi ea. Du-te să te odihneşti. Mâine o să te simţi mai bine. (Max îndreaptă
puşca spre Nat.)
MAX. TACI DIN GURĂ! TACI DRACU’ DIN GURĂ! Nu-i treaba ta!
NICOLE. Max, iartă-mă.

51
MAX. Nu-mi mai spune să te iert! Nicole, e OK. O să plecăm de-aici şi ce-o fi, o fi. Avem
nevoie unul de altul, atât. NICOLE! Uită-te la mine!
NICOLE. Nu pot, Max. Nu mă obliga. (Max lasă puşca în jos. Nat sare, apucă ţeava puştii, o
împinge în lături şi se trage de-o parte. Puşca se descarcă. Nat se apucă de interiorul
coapsei şi cade la podea.)
NAT. Aaaaa! M-ai împuşcat!
NICOLE. Doamne! Max, ce-ai făcut?!
NAT. Curge sânge! Căcat! Aaaahh!!!
NICOLE. (Lui Max.) L-ai împuşcat!
MAX. Nu. S-a descărcat!
NAT. Băga-mi-aş! Ţi-am zis să nu umbli! Uite ce-ai făcut. Piciorul meu... Aah!
MAX. Nu, e... ăă... să punem ceva pe ea. S-o bandajăm. (Max fuge şi ia o cămaşă atârnată la
uscat. Se întoarce în fugă la Nat.)
NAT. Ce de sânge.
MAX. Aşa, bun.
NICOLE. Max!
NAT. Nu mă simt prea bine.
MAX. O secundă. Aşa.
NAT. Mi-e somn.
MAX. Nu, să nu adormi! Pizda măsii, nu văd rana. (Pauză. Nat închide ochii. Se lasă pe
spate.)
NICOLE. Ce face? Respiră?
MAX. Da. Da’ nu găsesc... ce de sânge...
NICOLE. Max, ce facem?
MAX. Nu ştiu. Nu ştiu.
NICOLE. O să moară?
MAX. Nu!
NICOLE. Ba da.
MAX. Nicole. Termină.
NICOLE. Încă sângerează. Uite.
MAX. Da, văd. Nu ştiu, Nicole. (Îl plesneşte pe Nat.) Scoală. Nat, scoală. (Pauză. Nimic.
Max îi verifică pulsul, la gât.) E viu. Cred. (Luminile pâlpâie, apoi se aprind. Pick-up-ul
porneşte, se aude o melodie. Din robinete începe să curgă apă. Nimeni nu spune nimic.
Telefonul începe să sune. Max intră înapoi în casă. Nimeni nu se mişcă. Intră robotul.)
52
VOCE ROBOT TELEFONIC. (Voce feminină.) Aloo, suntem Ted şi Sondra. (Voce de
bărbat.) Saluut! (Femeie.) Acum nu suntem acasă, aşa că lăsaţi un mesaj. Dacă nu, o
săptămână minunată! (BIP.)
VOCEA LUI BILLY. Nicole? Eşti acolo? Eşti pe autodial de nu ştiu când! Sunteţi OK?
(Nicole ridică receptorul.)
NICOLE. (În telefon.) Billy? ... Da, da, bună! Nu. Ăă, am avut, mă rog, nişte probleme, de
fapt a fost destul de... ce? ... aa... păi, e perfect. Super. (Ascultând.) Auzi, ştii ce? Ăămm, stai
că te sun eu imediat, da? Ba nu, te sun. Imediat. Lasă că te sun eu, Billy, OK? Mersi, dragă.
(Nicole pune telefonul în furcă, lent.) Billy spune că a venit curentul. (Luminile devin mai
puternice. Nimeni nu se mişcă. Luminile devin exagerat de puternice. Heblu.)

53