7.

Defecte ce pot apare la tratamente termice

7.1. Scopul lucrării

Lucrarea are drept scop cunoaşterea modalităţilor prin care pot fi

depistate defectele ce pot apare în cursul aplicării diferitelor tehnologii de
tratament termic asupra materialelor metalice.

7.2. Principii teoretice

Prin "defect" se înţelege discordanţa ce apare între proprietăţile

prescrise unui produs şi cele realizate, ca urmare a aplicării unui tratament
termic necorespunzător.
Particularităţi ale defectelor de tratament termic:
- în general sunt remediabile şi numai o categorie restrânsă duc la rebutarea
definitivă a piesei;
- nu toate defectele pot fi puse în evidenţă pe cale vizuală necesitând astfel
metode speciale cum ar fi: încercări mecanice, analiză macro şi microscopică,
defectoscopie, metode chimice etc. Aceste defecte ascunse în material pot
produce accidente grave în agregatele sau instalaţiile unde sunt montate.
- apariţia unor defecte datorită condiţiilor anterioare de prelucrare la cald sau
la rece a piesei respective, deci nu din cauza tratamentului termic. Defectele
pot fi definite funcţie de tratamentul termic ce se aplică, astfel putem avea
defecte: de recoacere, călire, revenire, cementare, nitrurare etc.

7.2.1. Defecte de recoacere

- Supraîncălzirea prin care se înţelege creşterea exagerată a grăunţilor

cristalini datorită temperaturii de încălzire prea ridicată, sau a unei durate de
menţinere prea mari la temperatura finală. Se caracterizează printr-o
scăderepronunţată a tenacităţii şi plasticităţii materialului. Se poate pune în
evidenţă prin studiu micro sau macroscopic sau prin încercarea de rezistenţă.
Remedierea acestui defect poate fi realizată printr-o nouă reîncălzire la
temperatura şi durata prescrisă (normalizare).
La oţelurile hipereutectoide, în special la cele aliate, după
supraîncălzire printr-o răcire lentă din austenită se vor separa carburi la
limitele grăunţilor sub formă de reţea care au ca efect o duritate neuniformă a
materialului şi o prelucrabilitate prin aşchiere redusă.
La oţelurile rapide, supraîncălzirea produce o descompunere a
carburilor complexe de wolfram în carburi stabile (primare), care la
temperatura de călire nu se dizolvă în austenită, micşorând în felul acesta

310
gradul de aliere, fragilitatea sculei va creşte rezultând o durabilitate redusă.
Viteza de răcire peste anumite valori 50 – 100 °C/h în cazul oţelurilor
poate duce la obţinerea unor durităţi ridicate care va face imposibilă
prelucrarea prin aşchiere în condiţii normale.
Eliminarea acestor defecte poate face repetarea corectă a recoacerii.
- Fulgii, sunt nişte fisuri fine, având lungimi de ordinul zecimilor de
milimetru repartizaţi în mod neuniform pe suprafaţa materialului. Sunt defecte
caracteristice pieselor groase (matriţe de forjare, axe, arbori cotiţi, biele de
locomotivă etc.) din oţeluri aliate. Fulgii apar după deformarea plastică la cald
urmată de o răcire mai rapidă.
Răcirea cu o viteză mică de la temperatura de prelucrare elimină
posibilitatea apariţiei fulgilor şi a tensiunilor interne.

7.2.2. Defecte de călire

Decarburarea şi oxidarea. Prin decarburare are loc eliminarea

carbonului de la suprafaţa produselor pe o anumită adâncime, ducând la
apariţia petelor moi, fisurarea produselor (datorită tensiunilor structurale ce
apar pe secţiunea piesei), rezistenţa la oboseală scăzută.
Oxidarea are loc prin formarea unei pelicule de oxizi la suprafaţa
materialului, dură şi casantă.
Decarburarea şi oxidarea sunt defecte care pot fi remediate foarte greu,
dacă totuşi apar ele pot fi îndepărtate prin prelucrări mecanice când
dimensiunile produselor permit acest lucru. Pot fi evitate prin folosirea
atmosferelor controlate, a mediilor neutre şi prin respectarea regimului de
încălzire.
Drept consecinţă a celor două defecte sunt:
a) duritate scăzută local sau pe întreaga suprafaţă a piesei (pete moi);
b) fisurile sau crăpăturile;
c) deformarea pieselor.
Duritatea scăzută sau petele moi se datoresc următoarelor cauze:
- piesele nu sunt protejate contra decarburării;
- mediul de încălzire conţine elemente decarburante (hidrogen, oxigen,
bioxid de carbon şi vapori de apă);
- aşezarea pieselor direct pe vatra cuptorului şi lipite între ele,
menţinându-le insuficient la încălzire;
- la răcire, prin agitarea insuficientă a mediului se formează "cuiburi" de
vapori;
- prin mişcarea piesei în mediul de răcire într-un singur sens în spatele
piesei se formează un "gol de aer";
- existenţa unor aglomerări de ferită în structura iniţială.

311
 Când întreaga piesă are o duritate mică după călire, se datoreşte unei
încălziri la o temperatură inferioară celei prescrisă sau dacă mediul de răcire
este necorespunzător (vr < vcc).
Fisurile şi crăpăturile, duc întotdeauna la rebutarea pieselor. Cauza
principală a producerii fisurilor şi crăpăturilor este apariţia tensiunilor interne
care depăşesc local rezistenţei la rupere, la tracţiune a materialului.
Tensiunile interne depind de următorii factori:
- compoziţia chimică a oţelului, proprietăţile fizice exprimate prin:
modulul de elasticitate, coeficientul de dilatare liniară, conductibilitate
termică, etc. Pericolul mare de fisurare şi crăpare există în special la
oţelurile aliate şi la cele cu carbon mult (OLC 60, OSC 7, OSC 8, OSC
9, OSC 10, OSC 11, OSC 13);
- viteza de răcire , care se recomandă să fie pe cât posibil apropiată de
viteza critică de călire. În multe cazuri piesele crapă în timpul răcirii;
- mărimea secţiunii şi configuraţiei piesei joacă un rol important în
apariţia fisurilor. Diferenţa mare de secţiune pe lungimea piesei,
trecerile bruşte duc la formarea concentratorilor de tensiuni implicit la
apariţia fisurilor.

Fig. 7.1. Proiectarea corectă (a) şi incorectă (b)

a unei piese ce urmează a fi călită.

La treceri bruşte de secţiune se recomandă raze de racordare pentru

evitarea concentratorilor de tensiune (fig. 7.1.).
- mărimea grăuntelui;
- viteza de încălzire;
- durata dintre călire şi revenire.

Deformarea pieselor. Deformările sunt de tipul: umflare, curbare,

încovoiere. Prin umflare se înţelege modificarea dimensiunilor ca urmare a
dilatării pieselor, iar prin curbare şi încovoiere se înţelege modificarea formei
exterioare.

312
Fig. 7.2. Introducerea corectă n baia de călire a pieselor de diferite forme

Pentru evitarea strâmbării se impune o încălzire uniformă a piesei, iar

la răcire alegerea poziţiei optime de introducere în mediul de răcire pentru
realizarea uniformităţii (fig. 7.2) piesele cu grosimi diferite se vor introduce
mai întâi cu partea groasă, astfel ca aceasta să aibă un avans "avans" la răcire
faţă de partea mai subţire.
Piesele lungi şi subţiri trebuie introduse în mediul de răcire în lungul
axei longitudinale (vertical). Piesele sub formă de discuri (freze, şaibe, discuri
etc.) nu trebuiesc introduse pe lat (vezi fig. 7.2), iar cele cu configuraţie
complicată este bine să fie introduse sub un unghi de 45°. Roţile dinţate,
frezele melc se introduce prin rostogolire “pe cant”.
Fig. 7.2. ilustrează aceste modalităţi de introducere în mediul de răcire
a diferitelor piese şi scule pentru evitarea abaterilor de formă.

313
 7.2.3. Defecte de revenire

- Duritatea scăzută în urma revenirii se datorează unei temperaturi mai

ridicate.
- Duritate ridicată, apare în cazul revenirii la temperaturi joase.
- Fragilitatea de revenire se manifestă prin valori scăzute ale rezilienţei.
Ea apare de obicei la temperaturi cuprinse între 450-600°C, interval în
care viteza de răcire trebuie să fie mare pentru înlăturarea acesteia;
- Deformarea pieselor, poate apare în intervalul în care viteza de răcire
este mare pentru evitarea fragilităţii de revenire. Deformarea în urma
revenirii apare datorită tensiunilor remanente generate de răcirea la
revenire, în acest scop se recomandă o recoacere de detensionare la
temperaturi în jur de 400°C (pentru oţelurile susceptibile la fragilitatea
de revenire).

7.2.4. Defecte de cementare

Principalele defecte ce pot apare la cementare sunt: strat hipercarburat

(când apare în strat reţea de cementită secundară), pete moi (la carburarea în
mediu solid), neuniformitatea stratului, prezenţa unei cantităţi de austenită
reziduală în strat după călire, deformarea pieselor.

7.2.5. Defecte de nitrurare

Defectul principal este fragilitatea stratului datorită suprasaturării în

azot sau neuniformitatea stratului datorită difuziei slabe a azotului.
Prevenirea acestor defecte poate fi făcută prin respectarea tuturor
parametrilor tehnologiei de nitrurare.

7.3. Modul de lucru

- Se vor identifica principalele defecte la diferite piese tratate anterior în

laborator sau în secţiile de tratamente în întreprinderile unde studenţii
au făcut practică;
- Se va indica materialul piesei, tehnologia aplicată, cauzele care au
generat defectele precum şi metodele de remediere.

314