Universitatea „Dunărea de Jos”

Facultatea de Litere
„Specializarea Jurnalism”

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:
lect. univ. dr. Cătălin Negoiţă

Absolvent:
Florin Răvdan

GALAŢI
2015
Universitatea „Dunărea de Jos”
Facultatea de Litere
„Specializarea Jurnalism”
 Lucrare de licenţă

„Jurnalismul sportiv din România, în perioada 1947 – 1989”

Coordonator ştiinţific:
lect. univ. dr. Cătălin Negoiţă

Absolvent:
Florin Răvdan

GALAŢI
2015
CUPRINS

ARGUMENT ……………………………………………………………………………... 5
CAP. I. SARCINILE PRESEI SPORTIVE ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL
 1.1 DIRECŢII TEMATICE ALE EDUCAŢIEI PRIN PRESA SPORTIVĂ …….. 8
 1.2 CUM SE TRANSPUN TEMELE EDUCAŢIONALE ÎN RUBRICILE
SPECIALIZATE ………………………………………………………………… 10

CAP. II. LIMBAJUL PRESEI SPORTIVE ……………………………………………... 13

CAP. III. DIN 10 ÎN 10 ANI. PRESA SPORTIVĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

 3.1 PRESA SPORTIVĂ LA FINALUL ANULUI 1954 …………………………17
 3.2 DUPĂ STALINISM, O NOUĂ PERSPECTIVĂ. PRESA SPORTIVĂ LA
FINALUL ANULUI 1964 ……………………………………………………….. 20
 3.3 DIN NOU POLITICA ÎN PRIM-PLAN. PRESA SPORTIVĂ LA FINALUL
ANULUI 1974 …………………………………………………………………… 24
 3.4 ZIARIŞTII NU SPUNEAU ADEVĂRUL. PRESA SPORTIVĂ LA FINALUL
ANULUI 1984 …………………………………………………………………… 27

CAP. IV. CEI MAI IMPORTANŢI JURNALIŞTI SPORTIVI DIN PERIOADA

COMUNISTĂ, ÎN ROMÂNIA
 4.1 DUMITRU GRAUR ŞI JURNALISMUL SPORTIV DE TELEVIZIUNE … 31
 4.2 DAN VOICILĂ – VOCEA DIN SPATELE MECIULUI LA RADIO ……. 32
 4.3 CONSTANTIN ALEXE – UNUL DINTRE CORIFEII JURNALISMULUI
SPORTIV DIN ROMÂNIA ……………………………………………………... 36
 4.4 CRISTIAN ŢOPESCU – CEL MAI BUN COMENTATOR SPORTIV AL
ROMÂNIEI ……………………………………………………………………… 38

CAP. V. STUDIU DE CAZ. EMANUEL VALERIU, CEL CARE A SCHIMBAT

„SPORTUL”........................................................................................................................ 41

CONCLUZII ...................................................................................................................... 45

ANEXE .............................................................................................................................. 47

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 72
 „Odată cu pregătirea tehnică de specialitate, trebuie intensificată munca de educare
politică a sportivilor, pentru formarea unui tineret cu însuşiri fizice superioare şi, în acelaşi
timp, şi o ţinută demnă şi responsabilă în societate, cu un înalt nivel cetăţenesc, participant
activ, conştient, la lupta şi eforturile întregului popor pentru construirea socialismului şi
comunismului în România...

Asociaţiile sportive (...) trebuie să asigure educarea sportivilor în spiritul dragostei

faţă de patrie şi partid, călirea voinţei, pregătirea fizică şi morală a acestora în vederea
obţinerii unor rezultate cât mai bune atât în competiţiile interne cât şi internaţionale.”

(DIN MESAJUL ADRESAT DE „TOVARĂŞUL” NICOLAE CEAUŞESCU

PARTICIPANŢILOR LA CONFERINŢA PE ŢARĂ A MIŞCĂRII SPORTIVE)

ARGUMENT
 Despre jurnalismul sportiv se spune că este cea mai bună meserie din lume. Phil
Andrews spunea, în cartea „Jurnalismul Sportiv – o introducere”, că această meserie îţi
aduce oportunitatea de a călători prin toată lumea, de a participa la cele mai bune
evenimente sportive de pe cele mai bune locuri din stadion, dar şi oportunitatea de a
cunoaşte şi de a crea prietenii cu jucători şi sportivi de renume internaţional. Cu toate
astea, lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că altfel toţi şi-ar dori să fie jurnalişti sportivi. „O
muncă dificilă şi solicitantă pentru a face faţă termenului-limită, ore de lucru lungi şi
inumane, timpul îndelungat necesar cercetării şi pregătirii, munca pentru dobândirea unor
cunoştinţe sportive la fel de vaste ca şi ale celor mai fanatici cititori sau ascultători ai
dumneavoastră; în plus, trebuie să ştiţi cum să câştigaţi încrederea persoanelor de contact
care se numără printre jucători, antrenori şi administratori, să aveţi abilitatea de a scrie
corect şi captivant într-un ritm rapid şi, adesea, în condiţii dificile.”1

Am decis să scriu această lucrare pentru a arăta că jurnalismul sportiv nu este ceea
ce pare la televizor sau la radio, cu atât mai puţin în anul 2015. În această lucrare am vorbit
despre modul în care se făcea jurnalism în România socialistă, mai exact între 1947 şi
1989. Cunoscută drept „epoca de aur” a jurnalismului sportiv din ţara noastră, această
perioadă a fost una a performanţei sportive la nivel înalt, aşa cum şi-a dorit conducătorul
iubit, „tovarăşul” Nicolae Ceauşescu. O perioadă zbuciumată de interdicţii, dar, cu toate
astea, una în care jurnaliştii din redacţia de sport îşi făceau treaba cu profesionalism,
dedicând timp şi sentimente unor articole care ocupau foarte puţin spaţiu în cotidianele
vremii. De televiziune nu putea fi vorba prea mult, deoarece cele două ore de transmisie pe
seară erau, de regulă, ocupate de telejurnal şi scurtele programe animate sau filme
româneşti.

În lumina acestor fapte, ziaristica sportivă a crescut în perioada 1947-1989 în

România, fie că era vorba despre evenimente sportive locale, naţionale sau internaţionale.
Întâmplarea a făcut ca România, în acea perioadă, să beneficieze de aportul unor sportivi,
antrenori şi echipe de excepţie, majoritatea numelor fiind ţinute minte şi acum la nivel
internaţional. Sportivi precum Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Nicolae Dobrin, Ilie Balaci,
Mişa Klein sau Dudu Georgescu, antrenori precum Emerich Jenei (câştigătorul Cupei
1
Phil Andrews – „Jurnalismul Sportiv – o introducere”, Editura Polirom, 2006, Iaşi, p.7
Campionilor Europeni cu F.C. Steaua Bucureşti, în 1986), Ştefan Kovacs (câştigător al
Cupei Campionilor Europeni cu Ajax Amsterdam, în 1972 şi 1973), Anghel Iordănescu,
Mircea Lucescu, Bela Karolyi (antrenorul Nadiei Comăneci între 1970 şi 1981), sau echipe
precum naţionala de handbal masculin a României, cvadruplă campioană mondială (1961,
1964, 1970, 1974), F.C. Steaua Bucureşti (campioana Europei în 1986) şi Oţelul Galaţi
(echipă care învingea marele Juventus Torino pe stadionul Dunărea în 1988) nu vor fi
uitate prea curând de nimeni. În presa vremii, astfel de evenimente au fost tratate fugitiv de
presa din România, având în vedere că spaţiul destinat sportului în ziare era relativ mic.
Astfel de performanţe, dacă ar exista astăzi, ar ţine capul de afiş al tuturor ziarelor
săptămâni întregi, fiind întoarse pe toate feţele.

Acea „epocă de aur” despre care aminteam mai devreme a reprezentat, aşadar,
pentru jurnalişti, o adevărată îngrădire a dreptului la libera exprimare. Această lucrare îşi
propune să arate nu doar aservirea către partid şi conducător a presei, ci şi limbajul de
lemn, stereotipizat, al gazetarilor vremii.

Aş vrea să îi mulţumesc jurnalistului Gheorghe Arsenie, pentru că a acceptat să fie

parte din această lucrare şi să îşi aducă aportul cu cei peste zece ani de scriitură în presa
sportivă comunistă, precum şi cu documente sau lucrări din acea perioadă.

Capitolele care urmează arată care erau, de fapt, principalele sarcini ale presei
sportive în perioada comunistă, dincolo de simpla informare a poporului asupra
performanţelor extraordinare pe care le obţineau sportivii noştri, precum şi rolul de agent
de propagandă pe care l-a avut aceasta.

În lucrare au fost incluse citate din diverse materiale din acea perioadă, precum şi
tăieturi din ziarele centrale ale perioadei. Lucrarea se încheie cu o concluzie asupra
modului în care s-a făcut presă sportivă timp de 52 de ani în România şi schimbările care
au avut loc după Revoluţie.

CAP. I. SARCINILE PRESEI SPORTIVE ÎN PROCESUL

EDUCAŢIONAL
 „Naţiunea noastră a contribuit şi contribuie într-o măsură progresivă la sistemul
mondial de valori. Ţara noastră urmează acum – cu o pregnanţă şi fermitate nemaiîntâlnite
de-a lungul zbuciumatei sale istorii – drumul unei afirmări depline a omului, în context
specific naţional şi internaţional.”2

Cel puţin, acestea erau ideile pe care partidul comunist le livra maselor proletare la
acea vreme. Presa sportivă a fost folosită, pe întreaga durată a socialismului din România,
ca mijloc de educaţie al maselor, dovadă stând nenumăratele articole care nu aveau nici o
legătură cu sportul din ziarele de profil.

„Exprimând nivelul civilizaţiei materiale şi spirituale generale a poporului, cultura

va ajuta pe fiecare om să înţeleagă necesitatea şi comandamentele superioare ale istoriei, să
participe în mod conştient la făurirea propriului destin, acela de ridicare a societăţii pe noi
şi noi trepte.”3

Ideea principală a acestei dezvoltări umane, adică munca responsabilă şi conştientă,

devenise pilonul principal al normalităţii comuniste. Nu numai prin disciplină, ci şi printr-
un efort educaţional permanent, munca devenea rampa de lansare de la stadiul de imperativ
la cel de conştiinţă. Socialismul asigura, cel puţin la nivel declarativ, întregul complex de
condiţii pentru ca individul să-şi exercite capacitatea înnăscută de a transforma mediul
înconjurător, de a construi o lume nouă, care să îl facă fericit.

Aşadar, anticipând necesitatea conducerii de către partid a vieţii economico-sociale

şi culturală, presa de la acea vreme îşi canalizează toate energiile şi posibilităţile „în
vederea promovării consecvente şi neabătute în rândul maselor a întregii politici interne şi
externe a partidului şi statului nostru. De aici derivă suma de trăsături caracteristice:
organizatorică (...), informativă (...), propagandistică (...), combativă (...) şi democratică.”4

Urmând aceste principii, presei sportive, care era o parte componentă a presei
comuniste, îi revin o varietate de sarcini specifice, cum ar fi: „sublinierea succeselor
internaţionale ale sportivilor români, fapte ce contribuie, incontestabil, la prestigiul ţării,
formarea tinerei generaţii, stabilirea unui climat de sănătate şi vigoare prin răspândirea şi
2
Gheorghe Arsenie – „Realizarea factorului educaţional prin publicaţie sportivă”, Lucrare de diplomă, 1976,
p.1
3
Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înainte a României spre
comunism, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p.171
4
Gheorghe Arsenie – op. cit., p. 3
aplicarea principiilor educaţiei fizice în rândul oamenilor muncii, promovarea spiritului
olimpic de prietenie, cinste, onestitate şi înţelegere cu tineretul întregii lumi.”5

Presei sportive din perioada comunismului îi revenea, pe lângă atribuţiile mai sus
enumerate, şi sarcina de a găsi cele mai adecvate modalităţi de exprimare în scopul
influenţării gustului public şi al clarificării relaţiei pe care activităţile sportive o aveau cu
timpul liber al oamenilor muncii, al masei proletare. Pe de altă parte, presa sportiva trebuia
să facă operativă şi eficientă propaganda, cu toate mijloacele ei, precum şi activitatea de
educare a maselor de oameni ai muncii în favoarea practicării exerciţiului fizic, subliniind
participarea activă a sportului în dezvoltarea personalităţii şi caracterului.

„Presa sportivă are misiunea de a da importanţa cuvenită rolului definitoriu pe care-

l are o adecvată organizare a conţinutului bugetului de timp liber în accepţia sa sociologică.
(...) În cazul inexistenţei unui echilibru între natura muncii şi modul de regenerare a forţei
de muncă, însuşi procesul de producţie – deci societatea în ansamblul său – are infinit de
pierdut. Iar pe plan individual, caracterul uman al muncii este sacrificat.”6

1.1. Direcţii tematice ale educaţiei prin presa sportivă

Gazetele cu profil sportiv şi jurnaliştii de sport erau puşi să lupte pentru instaurarea
acelui climat sănătos de muncă şi viaţă. Spus într-un mod diferit, ei erau puşi să „planteze”
în mintea antrenorilor, instructorilor, conducătorilor de cluburi şi asociaţii sportive, faptul
că educaţia fizică era un scop al întregii lor activităţi. Cum spuneau membrii partidului,
„cadrele din mişcarea sportivă formează mai întâi oameni – care să fie utili societăţii – şi
apoi sportivi.”.

În 1976, presa sportivă s-a ocupat foarte mult de subiecte despre problemele majore
ale sistemului educaţional, mai ales în ceea ce îi privea pe sportivi. „Dacă a impus
copilului sau tânărului o anumită disciplină, dacă i-a creat o constituţie psiho-fizică
armonioasă, dacă l-a trecut prin ucenicia relaţiilor umane corecte, dacă l-a învăţat să
respingă falsul, dacă i-a împrumutat simţul onoarei şi al actului corect, dacă i-a impus
respectul cinstei şi al principialităţii, dacă a favorizat formarea unui caracter integru –
atunci sportul şi-a făcut datoria ca element fundamendal de educaţie modernă.”7

5
Ibidem
6
Gheorghe Arsenie – op.cit., p.6
7
Sportul – nr. 8252, p. 3
 Perioada de dezvoltare, de creştere a nivelului presei socialiste a atras, la rându-i,
un anume format de articole educative explicite, cu scop bine stabilit, care au devenit un
pilon al ansamblului de idei. „Articolul de educaţie are o schemă tip: expunerea cazului,
comentariu – analiză şi soluţie sau invers. Realizarea lui depinde de măiestria ziaristului,
talentul lui trebuie să se impună în echilibrarea teoriei cu exemplificarea, în îmbinarea
perfectă a întregului.”8

Una dintre principalele responsabilităţi ale publicaţiilor cu profil sportiv este de a

pleda pentru practicarea educaţiei fizice şi sportului şi de a duce de la banal la popular
orice acţiune în acest sens. De altfel, în perioada ’65-’89, nu era un lucru neobişnuit ca în
preajma şantierelor sau a marilor uzine, să fie construite complexe sportive, cu terenuri de
fotbal, baschet, handbal sau cu bazine de înot. „Prin introducerea gimnasticii în producţie
şi prin diversificarea acţiunilor sportive, la Fabrica de Confecţii Brăila s-a constatat o
creştere a productivităţii muncii cu 1-1,5 la sută. De asemenea, la liceele P.Cerna, N.
Bălcescu şi Gh. N. Murgoci a crescut simţitor situaţia la învăţătură.”9

În ceea ce priveşte judeţul Galaţi, presa locală a vremii şi-a îndeplinit cu stoicism
sarcinile de popularizare a iniţiatorilor tuturor acţiunilor de amenajare a unor baze sportive
în zonă, cum ar fi „marele stadion Dunărea, cu o capacitate de 24,000 de locuri”, a sălii
sporturilor, a lacului de agrement de la Vânători şi a parcului distractiv din municipiul
Tecuci.

Atât timp cât România a fost sub tutela comunismului, sportul a cunoscut
performanţe greu de egalat. Fie că a fost vorba de Olimpiade, de întreceri mondiale sau
europene, de întreceri pe echipe sau individuale, sportivii români şi-au făcut conaţionalii
mândri şi au „răsplătit aşa cum se cuvine minunatele condiţii create de partidul şi statul
nostru, cucerind laurii victoriilor.”10

În timp ce presa sportivă insera în paginile sale, puţine cum erau, performanţele
reuşite de sportivii noştri, publicaţiile de specialitate nu uitau să sublinieze ideea de cinste
şi corectitudine, ideile respectului faţă de partenerul de întrecere, totul în spiritul
internaţionalismului. Paradoxal, cetăţenii români nu aveau voie să părăsească ţara, iar cei
care reuşeau o făceau ori prin fugă, ori prin cunoştinţe şi mită.

8
Gheorghe Arsenie – op.cit., p.8
9
Sportul – nr. 8026
10
Gheorghe Arsenie – op.cit., p.14
 „Noi vedem în participarea la competiţiile internaţionale un mijloc important de
dezvoltare a prieteniei şi colaborării tineretului nostru cu tineretul din celelalte ţări, de
adâncire a cunoaşterii şi înţelegere reciprocă între popoare. De aceea va trebui să facem
totul şi în viitor pentru ca activitatea sportivă ce o desfăşurăm pe plan mondial să reflecte
nemijlocit politica de pace, înţelegere şi colaborare a partidului şi statului nostru, eforturile
României socialiste de a contribui la instaurarea unor relaţii noi şi a unei ordini noi în viaţa
internaţională, la făurirea unei lumi mai bune şi mai drepte.”11

1.2. Cum se transpun temele educaţionale în rubricile specializate

În tradiţia generaţiilor de publicişti valoroşi ai României a fost inclusă ideea că

ziarul ar fi, de fapt, un purtător de cuvânt autorizat, oficial, în care se scrie doar adevărul.
Parafrazând un scriitor român trecut în nefiinţă, lucrurile nu stau chiar aşa. Legea presei
specifica: „Opiniile exprimate în presă nu au caracter oficial, cu excepţia celor care emană
de la organele sau persoanele anume împuternicite pentru aceasta.”12

În ceea ce priveşte presa sportivă, deja am stabilit că ea ocupa un loc foarte

important în sistemul de interese al omului muncii. „Ziaristul sportiv – investit cu calitatea
de a se adresa, explica, argumenta şi convinge cititorii – trebuie să fie un lider de opinie.
Informaţia completă, rigurozitatea, spiritul analitic şi sintetic ale dialogului raţional stabilit
între ziarist şi cititorul său înseamnă tot atâtea atribute specifice omului de ştiinţă. Din
această triplă investitură izvorăşte imensa responsabilitate ce apasă pe umerii ziaristului
comunist. Ziariştii au datoria de a se perfecţiona continuu, de a exclude şablonismele din
activitatea lor pentru că numai astfel activitatea ce o desfăşoară poate să devină eficientă,
cu priză la publicul cititor.”13

Astfel, presa comunistă – în general – şi cea sportivă, în particular, poate aborda

diverse teme, în diverse feluri. Singurul lucru pe care trebuie să îl facă este să educe
masele. Cel mai bun exemplu este ziarul „Sportul”, la acea vreme principala publicaţie de
specialitate, care aborda aproape toate genurile jurnalistice şi reuşea să educe sportivii,
antrenorii, activiştii şi cititorii. Iată câteva titluri de editoriale publicate în „Sportul”, la
jumătatea anilor ’70: „Conduita sportivilor ţării, la nivelul exigenţelor noastre”, „Dăruirea,
ordinea, disciplina – condiţii ale performanţei sportive”, „Întrecerea sportivă – un act
educativ”, „Antrenorul – nu un simplu instructor, ci un educator”.
11
Mesajul adresat de „tovarăşul” Nicolae Ceauşescu participanţilor la Conferinţa pe ţară a mişcării sportive
12
Legea Presei din Republica Socialistă România, art.43, cap.IV
13
Gheorghe Arsenie – op.cit., p. 17
 La mijlocul anilor ’70, gazeta de specialitate „Sportul”, fostul „Sportul Popular”,
conţinea materiale care făceau referire la activitatea sportivă de masă. În acele materiale,
mare parte din atenţie era concentrată pe Complexul Sport şi Sănătate, pe ediţiile de vară şi
iarnă ale Cupei Tineretului, precum şi pe câteva pagini fixe, ale căror scop era să îi facă pe
tineri să realizeze importanţa sportului. Astfel, aceste pagini primeau nume precum
„Stadionul – şcoală a educaţiei”. Şi tot pentru educarea tinerilor, această gazetă conţinea,
printre paginile sale, rubrici care se numeau ori „În prim-planul întrecerilor” (în care erau
scoase la lumină calităţile cetăţeanului-sportiv), „Biografii” (în care se arătau
comportamentele unor foşti mari sportivi, actualmente adevăraţi piloni ai societăţii, cu
locuri de muncă şi cu responsabilităţi). În acest mod, tinerilor li se dădeau exemple de cum
ar trebui să se poarte în societate şi de cum ar trebui să contribuie la dezvoltarea
socialismului.

Însă în „Sportul” nu apăreau numai articole „de bine”. Pe 15 ianuarie 1976, în

numărul 8190 al ziarului, a fost supus criticii un profesor care încălcase în mod grav stilul
pedagogic socialist. Din ce relatase gazetarul la acea vreme, instructorul sportiv şi-a trimis
elevii la film, în una din deplasări, iar el a pierdut timpul (după cum scrie autorul) în barul
hotelului. La finalul serii, în loc să îşi vadă de treburile sale, profesorul a avut o atitudine
reprobabilă faţă de sportivii săi, lovindu-i.

Cu toate astea, erau şi evenimente pe care ziarul „Sportul” le ocolea sau le ignora.
Asta nu înseamnă, însă, că cititorii din acele timpuri nu aflau ştirile sportive din alte gazete,
chiar dacă nu erau de specialitate. Este şi cazul lui Ion Corneanu, antrenor federal, membru
în biroul F.R.L., cel care îi înjura sau le adresa diverse grosolănii elevilor săi. Dacă
„Sportul” nu a scris nici un cuvânt despre faptele reprobabile ale acestuia, ziarul „Flacăra”
nu a tăcut şi le-a dat cititorilor o informaţie pe care ar fi trebuit să o afle dintr-o gazetă de
specialitate.

Fără nici o urmă de îndoială, presa sportivă din perioada comunistă putea fi mult
mai bună. Ca şi în zilele noastre, gazetele de specialitate din acei ani tratau diferit
problemele, nu acordau aceeaşi atenţie tuturor evenimentelor sportive. „Se consumă prea
multă cerneală pentru, de pildă, lumea fotbalului, iar celelalte discipline sînt vitregite. De
ce nu s-ar acorda un loc principal, binemeritat, de altfel, atletismului – sportul care-l
pregăteşte cel mai bine pe tânăr, sportul cel mai complet, care dezvoltă practicantului o
serie de însuşiri indispensabile pentru tot restul vieţii. De ce se scrie foarte puţin despre
sporturile tehnico-aplicative? Acestea, după cum se poate constata, sunt tratate în ziarul de
specialitate doar o dată pe săptămână – sâmbăta. De asemenea presa judeţeană, ca şi
celelalte publicaţii centrale – între care Scînteia Tineretului, care ar trebui în primul rând să
abordeze şi astfel de teme – nu publică nimic, sau aproape nimic. Trebuie să recunoaştem,
este mult prea puţin în comparaţie cu valoarea socială a acestor discipline sportive.”14

Ca toată presa de la acea vreme, exista sentimentul că şi presa sportivă, chiar dacă
era supusă cenzurii şi controlului partidului, avea la dispoziţie numeroase posibilităţi de a
aborda o anume problemă din domeniul său de activitate. Avantajul presei sportive era, şi
este în continuare, faptul că poate folosi toate genurile gazetăreşti pentru a-şi realiza scopul
în societate. „Ziaristul sportiv are, deci, posibilităţi vaste de realizare diferită a materialului
cules. Alegerea genului ţine însă de măiestria fiecăruia. Un bun foiletonist, de pildă, poate
să manifeste multă stângăcie în realizarea unui reportaj sportiv, după cum un talentat
cronicar de fotbal nu poate să scrie un editorial. (...) Este bine, însă, ca un ziarist complet
să manifeste pricepere nu numai în dreptul rubricii pe care o reprezintă, ci şi în altele.
Cum, de altfel, unui ziarist sportiv nu trebuie să îi fie străine, de exemplu, realizările din
domeniul economiei, al cercetării ştiinţifice, literaturii învăţământului, etc – indispensabile
în activitatea sa profesională.”15

CAP II. LIMBAJUL PRESEI SPORTIVE

„Presa sportivă are un limbaj specific, cum, de altfel, există şi un limbaj al

publicaţiilor agrare, ştiinţifice, etc., dar toate trebuie să grăiască pe înţelesul celui căruia i
se adresează. Având un domeniu distinct de activitate, problematică diversă, un public fidel
şi ziarişti pe profil, presa de sport şi-a făurit de-a lungul timpului un limbaj specific. (...)
Cert este, însă, că şi pe plan lingvistic, presa şi însăşi existenţa sportului în viaţa socială
înseamnă surse de îmbogăţire a limbii, de plasticizare a vocabularului mass-media, în
general, de sporire a posibilităţilor de expresie.”16

14
Gheorghe Arsenie – op.cit., p. 24
15
Ibidem, pp. 25-26
16
Gheorghe Arsenie – op.cit, p.26
 Cu toate astea, scriitorul de sport are şi responsabilităţi atunci când mânuieşte
cuvintele, pentru că acestea trebuie neapărat să se suprapună cu semnificaţiile lor.
Cititorului, fie că ne referim la cel din perioada comunistă ori la cel din 2015, îi vine mai
greu să facă diferenţa între un cuvânt sau un termen corect şi altul a cărui întrebuinţare este
eronată. Fără să vrea, ziaristul de sport contribuie la formarea vocabularului cititorului, aşa
că trebuie să acorde o mare atenţie stilului şi lexicului folosit, în caz contrar riscându-se o
situare a limbajului pe domeniul inculturii. Astfel, gazetarul este perceput ca fiind incapabil
să comunice un mesaj adecvat receptorului.

În ceea ce priveşte limba română, limbajul presei sportive este cel mai nou dintre
subdiviziunile stilurilor. Astfel, presa de profil sportiv a avut mereu un rol foarte important
în consacrarea acestui limbaj, plin de sintagme şi alte expresii, dar şi de formulări
stereotipice, mai ales în vocabularul ziariştilor care tratează lumea fotbalului.

O altă caracteristică a limbajului sportiv este şi exprimarea eliptică. Spre exemplu,

în ziarul „Sportul”, din anul 1976, apăreau des exprimări precum „În amicalul de la
Constanţa...”, în loc de „În meciul amical...”, sau „Naţionala noastră va juca la Madrid...”
în loc de „Echipa noastră naţională...”. Iată, în continuare, prezentate câteva expresii foarte
la modă pe vremea presei sportive din perioada comunistă. Întâietate are, cum era de
aşteptat, fotbalul, supranumit „sportul rege”: „ofsaid”, „mitan”, „golaveraj”, „registru
tehnic”, „penalty”, „atac în trombă”, „cavalerul fluierului”, „careul mic”, „goolkiper”,
„dreptunghiul verde”, „derby”, „eclipsă de formă”, „risipă de energie”, „schimb de mingi”
(în condiţiile în care pe teren este o singură minge), „buturi”, „vinclu”, „prestaţie bună”,
„pasă neglijentă”, „minge voleibalată”, „fotbal autentic”, „joc vioi”, „a apărat cu bravură”,
„a risipit o ocazie rarisimă”, „şut dintr-o bucată”, „echipă matură”, „şi-a croşetat
adversarul”, „a reface terenul pierdut”, etc. Lista poate continua la nesfârşit, mai ales că
unii dintre aceşti termeni, împrumutaţi sau inventaţi de unii ziarişti s-au păstrat până astăzi.
Aceşti termeni sunt foarte uşor de înţeles pentru un pasionat de fotbal, însă pentru cititorul
neavizat ele transmit un mesaj greoi, dificil şi plictisitor.

În cazul boxului, pe lângă expresiile clasice, există şi unele speciale pentru această
disciplină, împrumutate din alte limbi: „knock-out” (în comunism scris knok-out), „knock-
down” (scris knok-daun), „brek”, „upercut”, „croşeu”, „gardă”, „stilist”, „puncheur”,
„grogyy”, etc.
 Unul dintre cele mai îndrăgite sporturi la acea vreme în România, atletismul nu a
adus doar performanţe uriaşe şi zeci de medalii pentru R.S.R., ci şi o serie de termeni care
şi-au făcut loc în vocabularul de zi cu zi al masei proletare şi, mai târziu, în vocabularul
poporului democratic. „fuleu”, „clacat”, „recordmen”, „trenă”, „specialist la garduri”, „stil
flop”, „precizie de metronom”, şi altele.

Nici rugby-ul nu a fost lăsat pe dinafară, de aici venind termeni precum „eseu”,
„transformare”, „culcat balonul”, „avan”, „teren de ţintă”, „grămadă ordonată”, „drop-
goal”, „esaveraj”, „lovitură de picior căzută”.

Unul dintre sporturile la care românii au excelat în perioada comunistă, tenisul, a

fost şi unul dintre cele care au adus în vocabularul nostru foarte mulţi termeni specifici. Fie
că a fost vorba de Ilie Năstase, Ion Ţiriac sau Virginia Ruzici, gazetarii sportivi au fost
nevoiţi să folosească termeni ai sportului alb, pentru a-i introduce pe cititori în atmosfera
meciurilor. Astfel, au apărut în vocabularul limbii române termeni precum „tie-break”,
„games”, „as”, „backhand”, „forehand”, „lob”(preluat apoi şi de lumea fotbalului),
„smash”, „drive”, „topspin”, „slice”, „nets-right”, „cross”, „foot fault”, „long-set”, „break”,
„passing shot”, „best of three”, „match”, „low-volei”, „half-volley”, „unforced error”.
Fiind de provenienţă engleză, termenii erau mai greu de înţeles şi de pronunţat de oamenii
muncii, obişnuiţi cu limba rusă sau, cel mult, franceza.

Fără nici o urmă de îndoială, textele jurnalistice au o anumită doză de factor

educaţional, fie că este vorba de o simplă ştire ori de un comentariu retrospectiv. Spre
exemplu, o surpriză scoasă în evidenţă de o scurtă ştire, cu un semn de exclamaţie, nu doar
că atrage atenţia cititorului, ci suscită şi comentariile, îl face pe cititor să îşi pună întrebări
asupra subiectului tratat. Supun atenţiei titlul unei cronici de meci de fotbal, care a apărut
în numărul 8264 al ziarului „Sportul”: „C.F.R. Cluj-Napoca – performera zilei!”. Chiar
dacă în materialul respectiv, problema din titlu nu este aproape deloc tratată, autorul a
obţinut ce şi-a dorit: a suscitat interesul şi l-a făcut pe cititor să lectureze materialul.
Acelaşi lucru se întâmplă din ce în ce mai des în ziua de astăzi, când titlurile bombastice
sunt puse doar pentru a atrage cititorii, nu pentru a anunţa un material extraordinar. „În
cazul caracterului educativ inclus în subtext, care este, deci, mediat, nedeclarat, dar prezent
şi detectabil, măiestria ziaristului este definitorie în a-l face cât mai operativ. A stimula
imaginaţia, puterea de judecată, informaţia adresantului necunoscut înseamnă tot atâtea
câştiguri reale. Paralel cu această adresă spre raţiune a textului care parcurge direct ruta de
la conştiinţa ziaristului la cea a cititorului, lucrătorul de presă are posibilitatea de a-şi
transmite ideile, în cazul publicurilor de formaţie mai modestă, şi prin intermediul
afectivităţii.”17

„Apelând la construcţii care să trezească rezonanţă afectivă, emotivă, mass-media

impresionează fără a face apel întotdeauna la funcţiile cele mai evoluate şi critice ale
psihicului uman.”18, scrie O. Mişcol într-unul din studiile sale. Aşadar, diversitatea
modurilor de transmitere a ideilor este eficientă atunci când se face referire la o masă largă
de oameni, atât timp cât limitele nu sunt depăşite spre un ansamblu de alte idei obositoare.
„Numai pe această cale ziaristul poate ajunge la un mesaj total sub aspect semantic,
raţional, sintetic, artistic, simbolic, afectiv şi, deci, activ.”19

În ceea ce priveşte relaţia dintre gazetă şi cititorii ei, atunci când se pune în discuţie
informaţia de profil sportiv, un bun transfer al ştirilor oferă ori o stimulare a curiozităţii
cititorului spre presa sportivă, ori o aprofundare a disciplinelor despre care s-a scris. Pe de
altă parte, acest transfer eficient ajută şi la extinderea ariei de interes a cititorului spre
sporturile mai puţin (sau deloc) cunoscute. În general, însă, cititorul de sport va fi interesat
de sporturile pe care le cunoaşte, pe care le-a practicat sau în care România este un nume
important pe plan internaţional, fie european, fie mondial.

„În condiţiile socialismului, sportul ca mişcare, destindere, distracţie, dezvoltare,

acumulator de energii este atât o problemă personală, cât şi una de interes social. Sub acest
ultim aspect, se tinde spre organizarea sa, rol pe care trebuie să-l joace asociaţiile şi
cluburile sportive. În această direcţie trebuie să acţioneze şi presa de specialitate, care are
misiunea de a populariza experienţa pozitivă, de a susţine orice iniţiativă pornită în scopul
atragerii către practicarea exerciţiului fizic şi sportului a tuturor categoriilor de oameni şi în
special a tineretului, schimbul de mâine care are obligaţia de a continua bunele tradiţii ale
poporului român, atât în sportul de performanţă, cât şi în celelalte domenii de activitate.”20

17
Gheorghe Arsenie – op.cit, p.31
18
O. Mişcol – „Sportul – componentă a culturii de masă”, Editura Academică R.S.R., Bucureşti, 1974, p.36
19
Gheorghe Arsenie – op.cit, p.31
20
Gheorghe Arsenie – op.cit, p.32
 Cap. III. DIN 10 ÎN 10 ANI. PRESA SPORTIVĂ ÎN
ROMÂNIA COMUNISTĂ

3.1. Presa sportivă la finalul anului 1954

La sfârşitul anului 1954, mai exact pe 21 decembrie, gazeta „Sportul Popular”
dădea asigurări maselor din Republica Populară România că pacea va fi impusă. Ediţia din
acea dată a gazetei era deschisă de o poză a „iubitului tovarăş” Iosif Visarionovic Stalin şi
de cuvintele „A dispărut prea repede din mintea aţîţătorilor la război ruşinoasa zdrobire a
armatelor germane, risipite şi măcinate de marea armată a păcii, de glorioşii ostaşi
sovietici.”21.

21
Sportul Popular, ediţia din 21 decembrie 1954, p. 1.
 Despre sport nu se vorbea în acest număr. Erau amintite doar realizările din câmpul
muncii ale sportivilor români, activitate ce stabilea ierarhia socială în primii ani ai
comunismului în România. Printre sportivii enumeraţi se număra, la acea dată, şi
necunoscutul Ştefan Kovacs, care primea laude de la partid, prin intermediul gazetarilor,
pentru felul în care ordonase activitatea de strungărie şi pentru aplicarea tehnicilor noi în
acest domeniu, cu aparatură inventată, cum altfel, de strungarii din patria mamă, Uniunea
Sovietică. Acest Ştefan Kovacs juca fotbal şi muncea la Întreprinderea Electromotor din
Timişoara, iar asocierea cu antrenorul român care a reuşit să câştige de două ori Cupa
Campionilor Europeni cu echipa olandeză Ajax Amsterdam este cauzată doar de potrivirea
de nume. La acea vreme, mult mai cunoscutul Ştefan Kovacs era antrenorul echipei Ştiinţa
Cluj, devenită ulterior „Universitatea Cluj”. În finalul aceluiaşi text, cititorului i se mai
spune că fotbalistul şi muncitorul de la Timişoara reuşise un fapt uimitor, anume mărirea
producţiei pe zi cu 280 de procente.

Iată, aşadar, ce putea citi un iubitor al fenomenului într-un ziar de sport, în

decembrie 1954. Dar, ce se întâmpla atunci în sportul românesc? Flamura Roşie Arad,
echipă care şi-a luat numele de UTA Arad mai târziu, tocmai reuşise să îşi adjudece titlul
de campioană a României, într-un campionat care se desfăşura din primăvară până în
toamnă. Echipa arădeană a terminat deasupra echipelor C.C.A Bucureşti (echipa armatei) şi
Dinamo Bucureşti. Din clasamentul publicat în gazeta „Sportul Popular” aflăm şi că echipe
pe care orice copil le poate recunoaşte acum purtau alte nume. Spre exemplu, Petrolul
Ploieşti se numea, în 1954, „Flacăra Ploieşti”, în timp ce actualul FC Braşov purta numele
„Dinamo Oraşul Stalin”, o trimitere clară la adevăraţii deţinători ai puterii.

Una dintre cele mai mari surprize din istoria fotbalului românesc, până la acea dată,
avea însă să apară în finala Cupei României, unde Metalul Reşiţa, o echipă din liga
secundă de fotbal avea să cucerească trofeul. Un articol de mari dimensiuni a fost dedicat
acestei performanţe în gazeta deja amintită, iar echipa care s-a apărat pe Stadionul
Republicii, în faţa echipei Dinamo Bucureşti, cu şapte oameni a fost premiată de Consiliul
Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport cu suma totală de 10 milioane de lei.

Retrospectiva partidei, scrisă de Radu Urziceanu şi Eftimie Ionescu, începe cu o

enumerare a minutelor, care se scurgeau dureros pentru dinamovişti. „Minutele se scurg
unul după altul: 81 ... 82 ... 83... Dinamo atacă, atacă, atacă, dar Metalul Reşiţa se apără cu
o dîrzenie şi o tenacitate admirabilă! 87... 88... 89... Tabela de marcaj continuă să arate 2-0
pentru echipa metalurgiştilor din Reşiţa. Ultimele secunde ale jocului se scurg în aplauzele
miilor de spectatori, iar odată cu fluierul final al arbitrului, aceste aplauze se transformă în
adevărate urale. Metalul Reşiţa a câştigat Cupa R.P.R. pe anul 1954.”22

La Metalul Reşiţa jucau atunci fotbalişti precum I. Zarici, P. Chirilă, M. Munteanu,

St. Apro, P. Iovan, G. Vida, St. Seleş, M.V. Teodorescu, E. Poloceanu, I. Jojard, P. Mioc sau
St. Urcan. Aceste nume nu spun nimic suporterului de fotbal din 2015, singurul nume pe
care admiratorii echipei Dinamo Bucureşti îl mai reţin fiind cel al lui Seleş, marcatorul
celor două goluri din finala care şi astăzi este considerată o pată neagră pe istoria clubului.

Tot din articolul cu pricina aflăm mai multe detalii despre cum se făcea jurnalism
sportiv la acea vreme. Dacă astăzi cronicile de meci sunt lăsate în plan secund, mai
importante fiind ridicarea în slăvi a unei execuţii de excepţie sau dramatizarea la cote
maxime a unui fault sau a unei greşeli de arbitraj, în 1954 pagina de ziar era plină de
evenimentele petrecute pe durata meciului, minut cu minut. „min.7: după o serie de acţiuni
repetate ale dinamoviştilor, oaspeţii întreprind primul atac, care anunţă de la început că
acţiunile lor surpriză vor fi periculoase; Urcan scapă spre poartă şi Constantinescu
lămureşte situaţia, plonjând la picioare. (...) min.16: din pasa lui Barta, Ene trage afară de
la 11 metri. (...) min.30: Ozon scapă în careu, dar ezită şi e deposedat de balon. (...) min.30:
Urcan pasează printre doi adversari lui Seleş care, profitând de o ezitare a apărătorilor,
trimite mingea pe lângă Constantinescu în plasă; 1-0”23.

Chiar dacă nu se făceau anchete cu privire la cine era cel mai bun sportiv al
sezonului, în gazeta „Sportul Popular” apăreau, în acea perioadă, articole care criticau
diverse fapte sau atitudini, iar scopul lor era să trezească vigilenţa cetăţenilor şi a forţelor
de ordine. Un astfel de material s-a numit „Până când?” şi făcea referire la tovarăşul Virgil
Bucur, care activa la clubul Recolta MAS. Publicat pe a doua pagină a unui cotidian ce
apărea la nivel naţional, în articol era menţionat un echipament pe care tovarăşul îl primise
în 1953 şi nu îl înapoiase nici până în 1954. „7 februarie 1953: tovarăşul Virgil Bucur a
primit pe trei zile de la magazia colectivului sportiv Recolta MAS, echipamentul trecut în
bonul pe care îl reproducem mai sus. (...) 4 decembrie 1954: echipamentul continuă să

22
Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu – „Echipa Metalurgiştilor din Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R la fotbal”,
ziarul Sportul Popular, 21 decembrie 1954
23
Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu – „Echipa Metalurgiştilor din Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R la fotbal”,
ziarul Sportul Popular
lipsească din magazie, singura mărturie a faptului că a existat vreodată fiind susamintitul
bon.”24

Presa sportivă a anului 1954 încă era dominată de ştirile despre sportivii sovietici,
având în vedere faptul că „dezgheţarea”Moscovei urma să înceapă abia în 1956. Astfel, se
vorbea despre performanţelor ruşilor, consideraţi adevărate modele pentru români. Printre
cei mai importanţi jurnalişti ai vremii se număra şi locotent colonelul Felix Ţopescu, tatăl
viitorului comentator sportiv Cristian Ţopescu, care nu rupea rândurile şi scria cuvinte
laudative la adresa sovieticilor, dar îndemna, în acelaşi timp, la război: „Alături de
milioanele de oameni iubitori de pace din lumea întreagă care au primit cu însufleţire şi
satisfacţie Declaraţia de la Moscova, alături de întregul popor muncitor din ţara noastră,
sportivii patriei îşi exprimă revolta şi mânia împotriva presiunilor care se fac asupra
poporului francez pentru ratificarea acordului de la Paris. Noi suntem datori să apărăm
pacea şi o vom face cu preţul oricărui sacrificiu. Aceasta este datoria oricărui sportiv
cinstit. Şi tocmai de aceea, în aceste clipe, gândurile mi se îndreaptă către renumiţii
călăreţi: Chevalier, locotent colonel Broussau (...), către toţi sportivii cinstiţi ai Franţei.
Datoria lor este de a se înrola şi ei în puternica armată a iubitorilor de pace, care vor spune
un NU hotărât imperialiştilor (...) care urmăresc ratificarea acordului de la Paris.”25

3.2. După stalinism, o nouă perspectivă. Presa sportivă în România

anului 1964
Dacă în urmă cu un deceniu, gazeta „Sportul Popular” încheia anul cu o
încrâncenare proletară menită să îi facă până şi pe cei mai reticenţi membri ai Republicii
Populare România (R.P.R.) să îmbrăţişeze ideologia socialistă şi să îi accepte ca protectori
şi conducători pe „sovieticii iubitori de pace”, în 1964 lucrurile luaseră o turnură diferită în
România. Dacă la nivel de scriere se trecuse de la „Δ din „i” la „” din „a”, pe plan politic
ţara trecea printr-o perioadă a amnistiilor acordate deţinuţilor politici. Pe plan sportiv,
România începea să arate din ce în ce mai bine, iar sportivii reuşeau performanţe
uimitoare, cum ar fi cucerirea titlului mondial la handbal masculin. Presa sportivă începea
să cunoască o creştere a calităţii scriiturii, dar şi o creştere a spaţiului alocat. Zilele în care
primele pagini ale ziarelor de sport erau ocupate de politică sau lucruri care nu aveau nici o

24
Sportul Popular, decembrie 1954, pagina 2, articolul „Până când?”
25
Lt-col. Felix Ţopescu – „Vom şti să împunem pacea”, gazeta Sportul Popular, 21 decembrie 1954, prima
pagină
legătură cu fenomenul sportiv păreau să fi apus complet, iar românii se puteau bucura nu
doar de ştiri sportive, ci şi de reclame la produse de pe plaiul mioritic sau la filme străine.

Printre noutăţile aduse de ziaristica sportivă a anului 1964 se afla şi „fotbalul de

Moş Gerilă”, echivalentul fotbalului de Boxing Day din Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord. În varianta actuală de Premier League, aşa cum se cheamă campionatul
Angliei, se desfăşoară trei etape în perioada 26 decembrie – 1 ianuarie, acestea fiind cele
mai urmărite evenimente sportive din an, la mare concurenţă cu Campionatul Mondial de
Sărituri cu Schiurile. În urmă cu 51 de ani, şi fotbalul românesc avea această tradiţie, a
meciurilor de fotbal disputate de Crăciun şi Revelion, singura diferenţă fiind că în România
comunistă nu se respectau sărbătorile religioase.

Aşadar, la finele anului 1964, iubitorii de fotbal din R.P.R. au putut vedea trei
derby-uri în mai puţin de o săptămână. Pe 20 decembrie a avut loc primul mare meci al
campionatului, între Steaua şi Rapid Bucureşti, echipe care ocupau primul, respectiv al
treilea loc în clasament la acea oră. La sfârşitul meciului, în Sportul Popular a apărut o
cronică din care se desprindea dezamăgirea, dar şi ironia la adresa echipelor care se
înfruntaseră, precum şi la adresa organizatorilor competiţiei. „După unii, vremea
îngreuiază desfăşurarea de către echipe a unui fotbal de calitate, căci, pasămite, nu ţine
cont de faptul că s-a împins desfăşurarea campionatului cu meciuri cheie, la care este
invitat să asiste şi Moş Gerilă”26

La doar patru zile distanţă de meciul dintre Steaua şi Rapid, pe actuala Arenă
Naţională, cunoscută la acea vreme ca stadionul 23 August, s-a disputat meciul dintre
Dinamo Bucureşti şi Rapid Bucureşti, chiar în ajunul acelui moş Gerilă încărcat de
comunism. Chiar dacă a fost dominată copios, echipa care aparţinea miliţiei, Dinamo, a
reuşit să învingă cu 3-1 şi să câştige câteva zile de linişte înaintea marelui meci contra
echipei armatei, Steaua Bucureşti. În cronica ce a urmat meciului, se observă o simplitate a
scriiturii, bazată doar pe relatarea principalelor evenimente, fără înflorituri sau exagerări.
„Ei au jucat simplu, cu acţiuni direct pe poartă, reuşind astfel să înscrie în plină dominare a
Rapidului. Şi astfel, după numai 18 minute de joc, tabela de marcaj arăta 2-0 pentru
Dinamo. A marcat întâi Frăţilă, min.13, fructificând o centrare a lui Nunweiller VI, după o
fază la care a greşit întâi Motroc şi apoi Andrei, stând ţintuit pe linia porţii. După cinci
minute, acelaşi Nunweiller VI, apărut în partea cealaltă a terenului, pe partea dreaptă, a

26
Cristian Manţu – „Steaua – Rapid 0-0”, cronică de meci în gazeta Sportul Popular, decembrie 1964.
trimis o minge în careu, pe care Andrei a încercat să o intercepteze, dar a scăpat-o. Pîrcălab
a tras, Andrei a respins în teren şi mingea a revenit în picioarele înaintaşilor dinamovişti
aflaţi în faţa porţii. Şutul sec al lui Ene a pus capăt speranţelor celor de la Rapid, care mai
credeau în aceste fracţiuni de secundă într-o ... minune!”27

Astfel, pe 27 decembrie, în încheierea săptămânii de fotbal, Dinamo şi Steaua, cele

două mari rivale ale fotbalului românesc, s-au înfruntat pe terenul desfundat de pe
stadionul 23 August. Cele două echipe erau la egalitate de puncte, fiecare având câte 18
puncte în clasament, iar cine reuşea să îşi adjudece cele trei puncte, reuşea să şi termine
prima parte a sezonului pe primul loc. Din nou, dinamoviştii au fost dominaţi dar au reuşit
să câştige cu 1-0, prin golul marcat de Haidu în minutul 71. „Albaştrii au dominat marea
majoritate a timpului, au stăpânit mijlocul terenului şi au iniţiat nenumărate acţiuni spre
poarta lui Datcu. Dar cele mai multe dintre ele s-au oprit în faţa zidului apărării
dinamoviste. De multă vreme, atacanţii Stelei nu au mai dat satisfacţie suporterilor lor, n-
au mai marcat un gol. Explicaţia? Lipsa de finalitate, jocul lateral, deficienţe în trasul la
poartă.”28

În acea vreme, pe scena jurnalismului sportiv îşi făcea rolul unul dintre cei mai
mari ziarişti ai României, Ioan Chirilă. Aflându-se pe stadion la meciul dintre Dinamo şi
Steaua, Chirilă a consemnat, în zilele următoare, câteva aspecte ale jocului, principalul
subiect abordat fiind lipsa de talent a jucătorilor români. „Vinovată e şi gheata, vinovat e şi
cel care încalţă gheata, vinovat e şi cel care te învaţă să potriveşti gheata, dar cel puţin la
fel de vinovaţi sunt directorul şcolii din oraşul Dr. Petru Groza şi încă mulţi alţii care le
scad nota la purtare elevilor îndrăgostiţi de mingea lui Di Stefano şi Pele.”29

De altfel, mijlocul anilor ’60 se transformaseră într-o perioadă în care jucătorul

român de fotbal era, tot mai des, ţinta ironiilor gazetarilor. Acest lucru se întâmpla pe
fondul unei lipse acute de performanţe la nivel internaţional. Printre cele mai celebre
glume despre fotbalişti care circulau prin ziarele vremii se afla şi un scurt dialog între doi
fotbalişti, aflaţi în trecere prin faţa unei librării. „ – Cum îţi place Balzac?, întreabă primul.
– Nu pot să îţi spun, nu am jucat niciodată contra lui!, răspunde al doilea”. „Un pas înainte

27
Jack Berariu – „Trei contraatacuri, trei goluri. Dinamo Bucureşti – Rapid Bucureşti 3-1”, cronică de meci
în Sportul Popular, decembrie 1964
28
Cristian Mantu, Constantin Alexe – „Derbiul Dinamo – Steaua (1-0), un spectacol plăcut”, cronică de meci
în Sportul Popular, Luni, 28 decembrie, 1964
29
Ioan Chirilă – apariţie în Sportul Popular, decembrie 1964
şi trei înapoi, uite aşa se joacă fotbalul la noi!”, spunea un alt cântec al suporterilor, uşor
adaptat.

Fostul selecţioner al României în anii ’40, Virgil Economu, devenit ulterior ziarist
de sport, scria în decembrie 1964 un articol numit „Măsuri care se impun pentru redresarea
fotbalului nostru.”. Printre soluţiile enumerate de acesta, se regăsea şi „îmbunătăţirea de
urgenţă a sistemului de organizare a Federaţiei de Fotbal, care funcţionează după norme
învechite, birocratice, ca acum 30 de ani, fără un Regulament de Organizare. Astfel, în
cadrul federaţiei să ia fiinţă secţii diferenţiate care să se ocupe de probleme activităţii sale:
secţia organizare competiţii, secţia antrenorilor, secţia arbitrilor, secţia juniorilor, etc., care
nu exclud munca colectivelor obşteşti actuale.”30

În lista sa de soluţii propuse, Virgil Economu nu a omis nici importanţa presei

scrise şi a radioului, dat fiind faptul că televiziunea era, încă, la început de drum, iar
aparatura nu era cea mai bună. „Presa şi Radio-Televiziunea să secondeze toată această
acţiune, urmând ca Sportul Popular să apară zilnic, iar un organ săptămânal nou creat,
revista Fotbal, să dezbată marile probleme ivite în arena internă şi mondială a fotbalului.”31

La începutul anului 1965, deja românii începeau să aibă aşteptări de la sportivi. La

acea vreme, gazeta „Sportul Popular”, cea mai importantă a vremii pe domeniul sportiv, a
chestionat mai mulţi oameni ai muncii, dar şi oameni de cultură în această privinţă. De
departe cel mai amuzant mesaj a fost transmis de soţia jucătorului Stelei Bucureşti,
Emerich Jenei. Femeia, actriţă la Teatrul de Comedie, a spus „ ... să joace cu talent, cu
fantezie. Să fie mai în rol – cum se spune la noi în teatru. Să dispară de pe terenurile
gazonate incidente de felul acelora care, de pildă acum, m-au lăsat fără partener la dans, în
noaptea de revelion. Ca să fiu mai explicită, soţul meu, Jenei, stă acum în pat cu piciorul
imobilizat ... Şi tot în legătură cu fotbalul: mi-aş dori pentru 1965 un rol într-un film cu
fotbal. Cred că m-aş descurca mai bine ca ... Vă rog să mă scuzaţi, am ceva pe foc. La
revedere!”32. În acea perioadă, Emerich Jenei se afla într-o perioadă de convalescenţă, după
o accidentare serioasă la picior, ale cărei efecte se văd şi astăzi.

Însă sportul românesc din 1964 nu a însemnat doar decăderea fotbalului şi soluţiile
propuse pentru renaşterea acestui fenomen. În acelaşi an, România a obţinut trei
performanţe extraordinare. Mai exact, sportivii români au adus în ţară două medalii
30
Virgil Economu – „Măsuri care se impun pentru redresarea fotbalului nostru”, 1964, Sportul Popular
31
Virgil Economu – „Măsuri care se impun pentru redresarea fotbalului nostru”, 1964, Sportul Popular
32
Vasilica Tastaman-Jenei, actriţă la Teatrul de Comedie, interviu în Sportul Popular
olimpice şi un titlu mondial. Iolanda Balaş a stabilit, în 1964, recordul olimpic la săritura în
înălţime, reuşind astfel să câştige medalia de aur la Olimpiada din Tokyo, în timp ce
Mihaela Peneş devenise campioană olimpică la doar 17 ani, la proba de aruncare a suliţei.
Cireaşa de pe tort a reprezentat-o naţionala de handbal masculin în 7 a României, care a
devenit pentru a doua oară campioana lumii. De altfel, primele trei locuri în ancheta
„Sportivul Anului”, făcută de „Sportul Popular”, au fost ocupate de cele două atlete şi de
handbalistul Ioan Moşer. Ceilalţi sportivi nominalizaţi pe lista celor mai buni au fost Ion
Tripşa, Valeriu Bularca (lupte clasice), Lia Manoliu, Aurel Vernescu, Hilde Lauer, Florin
Gheorghiu şi Petre Ivănescu. Nici unul dintre cei zece sportivi nu provenea din lumea
fotbalului.

Fotbalul era, în continuare, predispus la ironii, atât din partea oamenilor de cultură
(vezi cazul Vasilica Tastaman-Jenei), cât şi din partea suporterilor, ale căror poante în rime
erau publicate în ediţiile de final de an ale gazetei „Sportul Popular”.

„Echipei de fotbal Rapid:

Cu RAPIDU-i o plăcere;

Nu opreşte-n orice gări;

Doar la fotbal, bată-l vina,

Face multe staţionări.”

sau

„Când văzut că, evident,

Cobora în clasament,

Dumnealui s-a răzbunat

Urcând în ... accelerat”

(supărat pe slaba sa comportare, şahistul Şuteu a părăsit campionatul republican,

plecând acasă)
 Cu toate că ziariştii de sport din 1964 erau foarte ironici la adresa jucătorilor de
fotbal şi a sportivilor fără performanţe, se pare că aceştia reuşeau, cumva, să schimbe
anumite lucruri. Astfel, în finalul anului 1964, în ultimul număr, a apărut un articol numit
„Pe urmele materialelor publicate”, în care erau amintite câteva dintre articolele mai acide,
precum şi transformările suferite de cei ţintiţi de respectivele materiale. „Conducerea
asociaţiei sportive Marina Mangalia a fost criticată în ziarul cu numărul 4559 pentru lipsa
de grijă în organizarea partidelor de fotbal. După apariţia acestui material s-au luat măsuri
ca în incinta terenului de joc să nu mai aibă voie decât persoanele de drept.”33

3.3. Din nou politica în prim-plan. Presa sportivă la finalul anului 1974
Gazetăria cu profil sportiv din România comunistă se schimba odată la 10 ani, lucru
întărit de starea în care se afla la finalul anului 1974. Dacă în urmă cu 10 ani începuse o
perioadă a deschiderii către noi orizonturi, iar sportul şi politica începeau să se separe, în
1974 lucrurile se întorceau, iarăşi, la origini. Principalul ziar de publicaţii sportive din
România socialistă, „Sportul Popular”, îşi schimbase denumirea în „Sportul”, iar paginile
sale cuprindeau din ce în ce mai multe materiale dedicate conducătorului iubit. „Puternic
însufleţită de luminoasele idei şi orientări stabilite de partid în toate domeniile de activitate,
mişcarea sportivă s-a angajat cu fermitate pe drumul obţinerii unor noi şi importante
succese în sportul de masă şi performanţă” 34. Aceste cuvinte erau scrise cu majuscule pe
prima pagină a gazetei „Sportul”, la final de 1974. Acest an a reprezentat unul de tranziţie
pentru sportul românesc, însă cu performanţe măreţe, în marea majoritate a competiţiilor în
care sportivii noştri au fost implicaţi. Astfel, bilanţul fusese de 10 medalii de aur, 14 de
argint şi 21 de medalii de bronz la Campionatele Mondiale de gimnastică şi atletism
susţinute în acel an.

De altfel, dintre acei campioni mondiali s-a ales şi sportivul anului, în ancheta
făcută de ziarul „Sportul”. Acesta s-a numit Dan Grecu, iar performanţa sa a fost de a
câştiga aurul mondial la inele. Pe locul doi, în acel an, s-a clasat nimeni altul decât Ilie
Năstase, primul număr unu mondial din istoria circuitului de tenis masculin. Tenismenul
român a ocupat această poziţie datorită celor şase turnee câştigate pe parcursul anului
1974.

33
„Pe urmele materialelor publicate” – o retrospectivă a celor mai importante articole publicate în Sportul
Popular în 1964 şi a soluţionării acelor probleme.
34
Sportul – „Muncă practică, eficientă, în spiritul documentelor congresului partidului”, pagina 1, 1974
 Un alt sport care umplea paginile gazetelor de profil era handbalul masculin în 7, în
condiţiile în care România era cea mai bună dintre toate naţionalele lumii, la acea vreme.
În 1974, tricolorii câştigau ultimul titlu mondial, fiind conduşi din teren de Cristian Gaţu,
unul dintre cei mai buni handbalişti pe care i-a avut acest sport. Chestionat de ziarişti ce
aşteptări avea de la următorul an (1975), Gaţu a spus, la acea vreme, cu aerul unei
promisiuni către o societate socialistă, că principalul vis este câştigarea Cupei Campionilor
Europeni. Spre neşansa sa, acest trofeu a fost cucerit de Steaua Bucureşti, echipa la care
activa, abia în 1977.

Că sportivii români făceau furori în toată lumea s-a putut vedea şi în ancheta făcută
de jurnaliştii de la „Sportul”, care au făcut un sondaj printre gazetarii din întreaga lume. La
aceste întrebări au răspuns ziarişti de la Marca (Spania), l’Equipe (Franţa) şi Sovietski
Sport (Rusia).

A doua mare performanţă a anului 1974, după finala mondială câştigată de

naţionala de handbal masculin, a fost reprezentată de finala pierdută, de această dată, de
Ilie Năstase la Turneul Campionilor de la Melbourne, în faţa lui Guillermo Vilas. „Desigur,
rezultatul de la Melbourne se înscrie în limitele unei logici stricte. Argentinianul Vilas este
un tenismen în plină ascensiune a cărui forţă s-a făcut din plin remarcată. În schimb,
Năstase a avut un sezon mai puţin fructuos, marcat adesea de neşansă, în care totuşi a
demonstrat de mai multe ori înalta sa clasă. Lui Ilie Năstase îi rămâne satisfacţia de a fi
obţinut argintul competiţiei sale, poate cele mai dragi, ceea ce îl readuce pe un loc
prestigios în ierarhia tenisului mondial.”35, notează ziarele din România.

În ceea ce priveşte fotbalul, Dinamo era şi de această dată campioana toamnei,

dominând competiţia internă, în timp ce nivelul Stelei scăzuse dramatic, echipa armatei
aflându-se pe un dezonorant loc 8, la finalul anului 1974. Surpriza competiţiei o
reprezenta, la acel moment, FCM Reşiţa, care ocupa al doilea loc în clasament, la patru
puncte de Dinamo Bucureşti.

Tot Dinamo era în prim plan şi la capitolul „cei mai buni fotbalişti”, Cornel Dinu şi
Mircea Lucescu primind acest premiu din partea ziarului „Sportul”. Chestionat de gazetari
imediat după acordarea premiului, Cornel Dinu afirma, atunci, că „mi-aş dori să ne
bucurăm mai mult de faptul că facem sport. Aş vrea să fim mai veseli.”

35
Sportul – „Năstase a pierdut la limită Turneul Masters: 2-3 cu Vilas”, decembrie 1974
 La câteva zile după ce Ioan Chirilă i-a luat acest interviu lui Cornel Dinu, a apărut
şi acea veselie. Cu toate astea, ea nu a venit în urma faptului că cei doi făceau sport. La
terminarea turului, jucătorii lui Dinamo s-au deplasat la Băile Felix pentru relaxare, lucru
relatat într-o ştire din ziarul Sportul. „După ultima etapă a turului, numeroşi componenţi ai
liderului, Dinamo Bucureşti, au făcut deplasarea la Băile Felix, unde au efectuat tratamente
cu parafină, băi, masaj. (...) Împreună cu aceştia au făcut deplasarea şi trei jucători de la
echipa de tinere-speranţe: Augustin, Ion Marin şi Vlad.”36

La o zi după apariţia acestei ştiri, aceeaşi gazetă, Sportul, spunea că jucătorii

Mircea Lucescu şi Cornel Dinu au fost invitaţi în Franţa la meciul de retragere al fostului
lor coleg, Pîrcălab, care activa la Nimes. „ ... internaţionalii români urmează să joace în
ziua de 3 ianuarie, la Nimes, în cadrul meciului de adio pe care echipa din Nimes îl
organizează cu prilejul retragerii lui Pîrcălab. (...) Dinu şi Lucescu vor face parte din
selecţionata internaţională care va da replica echipei lui Kader Firoud.” 37

Pentru că jurnaliştii sportivi din România de la acea perioadă nu scriau despre viaţa
personală a jucătorilor, ceea ce s-a petrecut în Franţa, la început de 1975, a rămas un secret
până în 2007, când Cornel Dinu şi-a publicat autobiografia. Iată ce scria cel supranumit
„Procurorul” în cartea sa, „Zâmbind din iarbă”, despre evenimentele pe care jurnaliştii de
atunci nu le-au relatat. „Pe la sfârşitul lui decembrie ’73 sau ’74 (ce vreţi, mai sunt şi eu,
uneori, atemporal), Onei Pîrcălab îşi făcea retragerea de la Nimes Olympique. Şi după
nefastul ghinion al rupturii unui tendon achilean, survenite în joc, şi după recidivă, nu şi-a
mai revenit. (...) Am plecat direct de la Fănuş, am dormit pe tot timpul zborului. Cu mine,
doar Mircea Lucescu, care vroia, de pe atunci ... să se transfere ... Şi, comme d’habitude,
luasem ceva eşantioane de cabernet românesc veritabil. Să nu ne uităm neaoşul vin chiar şi
în Franţa. (...) Apoi am făcut o escală pe la Lyon, în noapte, şi am început să degustăm în
spate cu Onei ceva din eşantioanele de excepţie de la nea Mitică. Ce plăcere! Ce Bordeaux,
ce Bourgoyne, rostea Pîrcălab, la nea Mitică Creangă e cel mai bun vin din lume. Din când
în când îl mai atenţionam pe Mircică să nu mai treacă peste placheurile de delimitare a
culoarelor autostrăzii, că ne supără la urechi. (...) La Nimes, în Midi de France, am trăit
câteva zile memorabile. În tot ce se întâmpla şi trăiam simţeai prezenţa impresionismului.
S-au petrecut atâtea, într-un spaţiu de timp extrem de comprimat, încât, după doar câteva
zile îţi venea să îţi sacrifici ceva din tine. Ca Van Gogh.”38
36
Sportul – „Vacanţa Dinamoviştilor”, 1974, decembrie
37
Sportul – „Actualităţi”, 1974, decembrie
38
Cornel Dinu – „Zâmbind din iarbă”, 2007, Editura Minerva, p.389
3.4. Ziariştii nu spuneau adevărul. Presa sportivă la finalul anului 1984
În 1984, România căpătase o nouă faţă. După aproape 20 de ani sub conducerea lui
Nicolae Ceauşescu, ţara şi poporul se schimbaseră, iar jurnaliştii sportivi nu făceau
excepţie. Dacă până atunci, cultul personalităţii nu se manifestase chiar atât de tare, iar în
presa sportivă chipul lui Ceauşescu nu apăruse niciodată pe prima pagină, 1984 a
reprezentat anul schimbării. În ediţia din 31 decembrie 1984 a ziarului „Sportul”, prima
pagină nu conţinea nici o informaţie despre sport. Conţinea, însă, o fotografie cu tovarăşul
Nicolae Ceauşescu, soţia sa, tovarăşa Elena Ceauşescu, şi un copil care reprezenta anul
1985. Titlul articolului, scris cu majuscule, era „LA MULŢI ANI, PENTRU PROGRESUL
PATRIEI, PENTRU FERICIREA POPORULUI ŞI PENTRU PACEA LUMII!”

În ceea ce priveşte performanţele sportive, 1984 a fost cel mai important an pentru
sportul românesc. Chiar dacă situaţia politică la nivel mondial era una delicată, în cadrul
Olimpiadei de la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii, ţară care reprezenta tot ce
dispreţuiau socialiştii, România şi-a adjudecat 53 de medalii, un adevărat record în lumea
jocurilor olimpice. La finalul competiţiei, Republica Socialistă România era pe locul doi la
medalii obţinute, după Statele Unite.

Pentru gazetarii de la „Sportul” care se ocupau de ancheta „Sportivul Anului”, 1984

a reprezentat o încercare, pentru că au avut atâţia sportivi din care să aleagă. Din această
cauză, anul 1984 a fost primul în care premiul de „Sportivul Anului” s-a acordat pe
categorii: fete, băieţi şi echipe.

La fete, premiul a fost adjudecat de atleta Maricica Puică, care le-a devansat pe
Doina Melinte şi Ecaterina Szabo. Chiar dacă la acea vreme atleta declara că este mândră
de faptul că e prima în lume, reprezentându-şi ţara, în 2014 ea a dat un interviu complet
diferit despre situaţia de atunci. „Îţi era frică să ai şi un dolar în buzunar. Plecam cu
mâncarea în sacoşă în deplasări, cu supa la plic şi cu conserve. Marian Albu, cel care avea
să devină mai târziu economist la fotbal (n.r. - fostul trezorier al FRF), ne controla şi
trebuia să-i predăm tot când ne întorceam din străinătate. Iar când primeam câte o invitaţie
de participare la un concurs, mă simţeam ca şi cum am fi fost vânduţi. Ne întreba câţi bani
ni se oferă, iar ulterior trebuia să aduc hârtia şi banii la Minister. Organizatorii diverselor
întreceri ne mai dădeau câte ceva pe sub mână, dar eram umilite pentru că eram din
România.”39

39
Maricica Puică, atletă, campioană olimpică în 1984, interviu acordat ProSport, 28 dec. 2014
 În 1984, Steaua Bucureşti a început să uimească şi ea Europa, anunţând, practic, că
devine una dintre favoritele la trofeele europene. În finalul turului din sezonul 1984-1985,
campionatul intern era condus de Steaua, echipă care avea 28 de puncte, un punctaj record
la acea vreme. Sub bagheta lui Emerich Jenei, echipa avea să participe în Cupa
Campionilor Europeni în sezonul 1985-1986, după ce câştigase campionatul la pas. Cu
ceva şansă, toate piesele s-au pus cap la cap şi Steaua Bucureşti a obţinut cea mai mare
performanţă a unei echipe româneşti în cupele europene: adjudecarea trofeului Cupa
Campionilor Europeni, după o finală câştigată contra Barcelonei, la Sevilla.

Însă, culmea, atenţia jurnaliştilor sportivi nu era îndreptată spre prima divizie, ci
mai mult spre a doua, acolo unde Rapid Bucureşti, una dintre echipele de tradiţie ale
României, se zbătea pentru promovare. În ultimele zile ale anului, în gazeta „Sportul” a
fost publicat un articol despre regretatul Nae Manea, care a jucat chiar dacă nu avea voie să
iasă din casă. „Miercuri, în Giuleşti, duelul s-a purtat între o echipă, Gloria, cu o excelentă
linie de mijloc, cu un sigur joc de contraatac, în care numai ezitările lui State au împiedicat
Gloria să obţină a patra victorie afară, şi o echipă, Rapid, care, cu destui copilandri
talentaţi, se bazează pe un singur jucător – Manea. Şi cum Manea, în convalescenţă după
oreion, a fost adus de acasă în ajunul meciului, şi a intrat doar în final, Rapidul s-a chinuit
(...)”40

În tradiţionala anchetă „Sportivul Anului”, cel mai bun fotbalist a fost ales portarul
Universităţii Craiova, Silviu Lung, în timp ce pe locul doi s-a situat tânărul Gheorghe Hagi,
de la Sportul Studenţesc. O stea în devenire, Hagi vorbea atunci despre relaţia cu
fotbalistul Mircea Sandu, dar şi despre şansele Sportului Studenţesc la câştigarea titlului.
„Noi ne facem unul altuia mingi de gol, în funcţie de cerinţele fazei, ba, mai mult, ne
încurajăm reciproc. Cu Chimia, în ultima etapă, s-a întâmplat să ratez un penalty. Ştiţi ce
mi-a spus Mircea Sandu? Nu-i nimic, Gică, o să marchezi un alt gol. Şi ... a avut
dreptate!”41

Pentru prima dată, ziarele de sport din 1984 îşi îndreptaseră atenţia şi către public, a
căror atitudine o taxa. Cu referire la meciul de hochei dintre Steaua şi Dinamo, ziarul
„Sportul” notează: „Din păcate, acest tablou frumos şi optimist are o mare pată neagră.
Este vorba de comportarea, dincolo de limitele bunei cuviinţe şi a normelor generale de
sportivitate a unei părţi a publicului spectator. În special la meciurile Steaua-Dinamo, cele
40
Mircea M. Ionescu – „Manea şi ... Gloria”, decembrie 1984, Sportul
41
Gheorghe Hagi – interviu acordat ziarului Sportul, redactat de jurnalistul Gheorghe Nicolaescu.
două galerii, alcătuite în marea lor majoritate din tineri aflaţi la vârsta şcolii (ce fac, oare,
părinţii lor?), se întrec în a profera înjurii la adresa echipei adverse.”42

Din nefericire, încheierea anului 1984 vine cu articole de propagandă în ziarul

„Sportul”. În loc de informaţii despre evenimente sportive, cititorii sunt obligaţi să citească
un material intitulat „Sportul, un real stimulent în muncă”, scris de jurnalistul Mircea
Costea.

CAP IV. CEI MAI IMPORTANŢI JURNALIŞTI SPORTIVI

DIN PERIOADA COMUNISTĂ, ÎN ROMÂNIA

De-a lungul perioadei comuniste din România, în presa noastră au lucrat câţiva care
au ridicat capul deasupra mulţimii şi au vrut mai mult, au oferit mai mult, au fost altfel. În
timp ce majoritatea redactorilor de sport din Republica Socialistă România au căzut în
uitare, câteva nume încă mai sunt sonore pentru cei cu ţinere de minte. Constantin Alexe,
Dan Voicilă sau Dumitru Graur se numără printre cei mai importanţi jurnalişti de sport pe
care i-a putut oferi lumea presei din România. Sigur, mai există şi alte nume, cum ar fi Ioan
Chirilă (recunoscut ca fiind cel mai important jurnalist sportiv al tuturor timpurilor din ţara
noastră), Cristian Ţopescu, Ion Cupen sau Ovidiu Ioaniţoaia. Dar nu despre ei vom vorbi în
paginile ce urmează.

Înainte de 1989, televiziunea făcea abia primii paşi în România. Masele aveau
aparate depăşite, cu doar câteva posturi care oricum nu funcţionau, iar semnal TV prindeau
doar seara, între orele 20,00 şi 22,00, când se difuza TeleJurnalul şi, ocazional, câteva
minute de animaţii. Cu toate astea, în acele două ore era timp suficient şi pentru ştirile
sportive, mai ales când tehnica a evoluat, iar meciurile au început să fie filmate şi în ţara

42
Sportul – critici la adresa suporterilor meciurilor de hochei, decembrie 1984
noastră. Fie că era vorba de interviuri, de cronici de meci sau de retrospective ale unor noi
performanţe, jurnalismul sportiv de televiziune dinainte de 1989 se făcea total diferit faţă
de zilele noastre.

Din nefericire pentru iubitorii de sport din România, televiziunea română nu era de
mare ajutor, dat fiind faptul că Nicolae Ceauşescu, preaiubitul conducător, redusese
programul la doar două ore de transmisie pe zi, iar ultimul turneu final de Campionat
European transmis de televiziunea română a fost cel din 1984, doar pentru că se calificase
şi România. Dar, chiar şi cu aceste impedimente, microbiştii şi, în general, iubitorii
sportului, nu s-au dat bătuţi şi s-au reorientat către vecini. Aşa că, prin intermediul
antenelor improvizate, oamenii muncii din România socialistă reuşeau să prindă posturi de
televiziune de la bulgari, unguri, ruşi sau sârbi.

4.1. Dumitru Graur şi jurnalismul sportiv de televiziune

Dumitru Graur a povestit, într-un interviu acordat ziarului ProSport, că în acei ani
nu exista, practic, o redacţie de sport în cadrul televiziunii române, ci era mai mult un
compartiment în cadrul departamentului de actualităţi. Dar începuturile sale în presă nu au
fost reprezentate de televiziune.

A absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, din Bucureşti, în 1971, cu

specializarea „fotbal şi antrenor de categoria a IIIa”, iar apoi s-a angajat la cotidianul
„Sportul”, unde făcea cronici de meciuri din fotbalul românesc. În 1973, a început să scrie,
din postura de redactor, la ziarul „Flacăra”, gazetă unde şi-a continuat activitatea până în
1984, când şi-a început aventura în televiziune. Dar nu totul a fost lapte şi miere pentru
unul dintre cei mai buni cronicari şi comentatori sportivi ai ţării. „Cum am ajuns în TVR
am început să mă cert cu şefii din motive editoriale. Ne certam din cauza cenzurii. Erau
oameni angajaţi special, cenzorii, care hotărau ce ştiri intrau pe post. Este incredibil, însă,
cum după 1989, aceşti cenzori au ajuns şefi în TVR. Era unul, Grigorescu Cicerone, care
avea 80 de ani la un moment dat şi tot lucra în televiziune, ca şef de sindicat. Auziţi: şef de
sindicat!”43

Jurnalismul de sport, însă, a devenit cu adevărat dificil abia în 1985, când

programul de emisie al televiziunii române a fost adus la două ore pe zi. Din acelaşi
interviu, acordat de Dumitru Graur pentru ProSport, am desprins următorul citat: „A zis

43
Dumitru Graur pentru ziarul ProSport, într-un interviu acordat pe 26.05.2010.
Ceauşescu că românul e obosit din cauza televizorului şi că, în plus, consumă şi curent!
Noi transmiteam în continuare. Făceam hârtii oficiale pentru depăşirea programului, apoi
aşteptam ca acestea să fie aprobate de la Comitetul Central. De aceste hârtii se ocupa Petre
Constantin, care era director general. Era un om la locul lui. Nu se primea aprobare, nu se
transmitea meciul.”44

Au fost, însă, şi momente în care scurtarea programului de emisie a reprezentat un

lucru bun. La unele meciuri disputate în capitală, pe stadionul Lia Manoliu se adunau chiar
şi 100,000 de oameni, unii dintre ei intrând pe pista de atletism pentru a putea vedea
partida. Asta în condiţiile în care la arena se aflau şi cameramani cu echipamentul montat,
care aşteptau doar o hârtie pentru a putea transmite.

Despre propriile realizări ca jurnalist de sport, Dumitru Graur s-a limitat mereu la a
spune că l-a ajutat doar vocea. Faţa nu trebuia să i se vadă, nici măcar în cazul interviurilor,
iar oamenii ajunseseră să îl recunoască doar dacă vorbea. Cu toate astea, nu îi este dor de
acele vremuri. „Când aud oameni spunând că era mai bine înainte, îmi vine să plâng”, mai
zicea Dadi Graur, aşa cum era el cunoscut de prieteni.

Viaţa unui prezentator de televiziune nu era uşoară înainte de 1990. Lipsa

prompterului, precum şi multitudinea de cuvinte pe care le conţinea o ştire, spre deosebire
de cele actuale, făceau ca viaţa unui crainic să fie foarte grea. Dumitru Graur povestea că a
luat lecţii de la Titi Popescu, celebrul crainic al ştirilor de la televiziunea română, care
memora textul înainte de a intra în direct şi apoi îl spunea fără greşeală. „A fost o vreme în
care jurnaliştii de televiziune erau oameni cu cap. Oameni geniali, de la care aveai ce
învăţa. Adevăraţi formatori.”45

Şi formator a fost şi Dumitru Graur, de pe mâna căruia au ieşit jurnalişti care

activează şi acum în domeniul sportului. Unul dintre aceştia este chiar Emil Grădinescu,
comentator sportiv chiar la TVR. „Să vă spun cum l-am adus pe Emil Grădinescu! A ajuns
la TVR datorită nevestei lui, care a murit din păcate. O femeie extraordinară, era director
economic adjunct al TVR. Toată lumea îşi aducea apropiaţii, rudele, în TVR. L-a adus şi ea
pe bărbatul ei, inginer la Buzău. Grădinescu a lucrat mai întâi la publicitate. Era o slujbă
penibilă. Aşa că l-am adus eu de la "căţei", că dădea anunţuri pentru căţei pierduţi, la Sport
şi l-am făcut cel mai bun comentator din România!”46
44
Ibidem
45
Dumitru Graur pentru ziarul ProSport, într-un interviu acordat pe 26.05.2010.
46
Ibidem
 Aşadar, aşa se făcea presa sportivă de televiziune înainte de 1989. Jurnaliştii
trebuiau creaţi, însă majoritatea ajungeau unde ajungeau pe baza relaţiilor de rudenie cu cei
sus-puşi. În mare parte, nimic nu s-a schimbat astăzi.

4.2 Dan Voicilă – vocea din spatele meciului la Radio

Născut la Ploieşti, în urmă cu 76 de ani, Dan Voicilă a fost introdus de mic copil în
lumea fotbalului, de care s-a îndrăgostit iremediabil. Într-un interviu acordat ziaristului
ploieştean Răzvan Toma, Voicilă recunoştea că a avut parte şi de un mic ajutor în privinţa
apropierii de echipa sa de suflet, Petrolul. „Am fost fiul unuia dintre, să zicem, sponsorii
echipei. Mai exact, al casierului municipiului Ploieşti. Printre altele, tata a dirijat fonduri
spre arena care astăzi se numeşte Ilie Oană, pentru a fi restaurată şi pentru a i se mai
adăuga o peluză. Aşadar, îţi dai seama că de mic m-am dus la fotbal şi îi cunoşteam pe toţi
fotbaliştii Petrolului.”47

Dragostea pentru radio, însă, a venit în urma unei dezamăgiri, aşa cum începe orice
poveste de dragoste. După un meci (Cipru vs România, disputat la Nicosia) în care bunul
său prieten, Mircea Dridea, a marcat un gol, dar nu a fost pomenit de comentatorul
partidei, care nu l-a văzut pe atacantul naţionalei României, Dan Voicilă şi-a spus că
trebuie să îşi încerce norocul la radio. „M-a ajutat pe atunci concitadinul meu, scriitorul
Ioan Grigorescu, pe atunci om cu funcţie în radiodifuziune, care m-a pus să fac o cerere.
Am ajuns pe mâinile celui care se ocupa de actualităţi, Mircea Manea am dat câteva probe,
şi aşa s-a scris istorioara metamorfozării mele în om de radio. Primii mei colegi au fost Ion
Moalfă Mureşan, comentatorul de la Cipru-România (1-5), care era şeful secţiei de sport,
Gheorghe Minoiu şi Nicolae Soare.”48

Spre deosebire de televiziune, radioul ajunsese încă din primii ani ai comunismului
chiar şi în cele mai îndepărtate sate din România, aşa că Dan Voicilă nu vorbea doar pentru
cei de la oraş, ci pentru o întreagă naţiune socialistă. Dacă televiziunea română transmitea
doar două ore pe zi, iar „Sportul”, cotidianul de specialitate, era plin de tăieturi şi cenzură
venită de la Comitetul Central, radioul devenise cel mai bun prieten al iubitorului de sport
din România, iar emisiunea „Fotbal minut cu minut” îşi câştigase foarte repede admiratori
din toată ţara. „Deci, la Craiova, Universitatea a deschis scorul în partida cu FC Argeş,
mulţumim Sebastian Domozină. Acum mergem la Timişoara. Ce se întâmplă acolo ne

47
Dan Voicilă, într-un interviu acordat gazetei Sport Plus, 2005.
48
Ibidem
spune Nicolae Secoşan. Mulţumesc Gheorghe Minoiu, aici, pe Bega, Poli şi Rapid se află
la egalitate, 0-0... Mulţumim Nicolae Secoşan, dăm legătura la Cluj lui Teodor Mateescu...
Am văzut ce se întâmplă la Cluj, îi cedăm acum legătura pe stadionul Dinamo lui Ion
Ghiţulescu, după care mergem la Ploieşti, acolo unde aşteptăm primele informaţii de la
Dan Voicilă". Acestea sunt doar câteva frânturi din "Fotbal minut cu minut", unde, vorba
lui Dan Voicilă, “cel mai important era minutul şi scorul”49

Spre deosebire de ceilalţi, care şi-au păstrat modelele pentru ei, Dan Voicilă nu a
avut nici o reţinere în a-l numi pe cel care i-a influenţat cel mai mult cariera. „Îi ascultasem
pe primii comentatori sportivi din România. Pe Radu Vasilescu. El a fost primul. Vasilescu
era ginerele lui Liviu Rebreanu. Era însurat cu Pia, fata marelui scriitor. Vasilescu şi Virgil
Economu, fost selecţioner al României şi care terminase agronomia, împărţiseră terenul în
careuri, ca să înţeleagă omul mai bine unde e mingea. E greu de înţeles pentru cei de azi.
Ascultam de asemenea posturile străine. Îmi plăceau foarte mult transmisiile lui György
Szepesi, celebrul comentator maghiar. Nu înţelegeam limba, dar ascultam ritmul, tonul,
tot.“50

În ceea ce priveşte regulile de transmisie, Dan Voicilă a vorbit mereu de necesitatea

de a transmite în eter ca pentru nevăzători. Astfel, un bun om de radio trebuia, la acea
vreme, să vorbească şi să transmită toate ideile în aşa fel încât să îl introducă pe ascultător
în atmosfera evenimentului. Un alt aspect foarte important, de care toţi cei care lucrau în
radiodifuziune erau obligaţi să ţină cont, era documentarea temeinică. Singura problemă
care apărea atunci era lipsa surselor de documentare, singurul ziar de sport din ţară fiind
„Sportul”, care nu reprezenta o alternativă prea eficientă.

Poate cel mai important meci comentat de Dan Voicilă a avut loc în 1986, pe 7 mai,
la Sevilla. În finala Cupei Campionilor Europeni din acel an, favorita tuturor, F.C.
Barcelona, una dintre cele mai bune echipe din Europa, întâlnea F.C. Steaua Bucureşti, cea
mai bună echipă la acel moment din România.

În ceea ce priveşte cenzura, Dan Voicilă nu s-a plâns niciodată de acest aspect. „Nu
aveau ce să cenzureze la noi. Erai avertizat dinainte şi ţineai cont. Era vorba despre
interdicţii general valabile. Când comentai vreo defilare era mai greu. Dar atunci îţi venea
totul scris. Trebuia doar să fi atent să nu spui că trec sportivii de la Dinamo şi să fie cei de

49
Evenimentul Zilei, 27.05.2010, material cu şi despre Dan Voicilă
50
Evenimentul Zilei, 27.05.2010, material cu şi despre Dan Voicilă
la Metalul. La meciuri aveam expresiile noastre: "A prins o zi mai slabă", "Nu e într-o
formă sportivă foarte bună. Când un meci era blat, mă făceam că plouă, chiar dacă se
vedea de pe Lună. Nu aveam curajul opiniei. Şi asta pentru că aş fi fost dat afară
imediat.”51

Chiar dacă existau anumite interdicţii, jurnalismul sportiv din România socialistă a
fost în epoca sa de aur. Acelaşi Dan Voicilă, asul microfonului, a spus într-un interviu
acordat ProSport, că „a fost şi greu, dar a fost şi bine. Nu doar pentru mine, ci pentru toţi
care am făcut jurnalism de sport înainte de ’89. Eram respectaţi şi aveam despre ce scrie şi
despre ce relata. Datorită acestei meserii am cunoscut lumea, am cunoscut oameni. Asta e
cea mai mare bucurie a mea. Cred că l-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că în meseria
mea am avut parte de dezamăgiri. Am avut doar satisfacţii.”52

Alături de Dan Voicilă, au fost la vremea acea mai mulţi jurnalişti care au făcut
istorie în lumea radiodifuziunii. Comentariile îi aparţin asului microfonului:

 Ion Mureşanu - decedat: "El a fost şef"

 Nicolae Soare - decedat

 Gheorghe Minoiu - decedat

 Ion Ghiţulescu - pensionar: "Era secretar general de redacţie"

 Octavian Vintilă - pensionar

 Colaboratori:

 Nicolae Secoşan - Timişoara

 Victor Tudor Popa - Cluj; decedat: "Era regizor de teatru"

 Teodor Mateescu - Cluj: "I-a urmat lui Victor Tudor Popa"

 Mircea Radu Iacoban - Iaşi: "Era director la teatru"

 Grigore Elisei - Iaşi

 Vasile Arhire - Iaşi

 Sebastian Domozină - Craiova; decedat

 Dan Ştefănescu - Ploieşti: "Era doctor. Comenta meciuri din zona

Ploieştiului"
51
Ibidem
52
Dan Voicilă, într-un interviu acordat pentru ProSport în 2010.
  Ion Ghiţă- Buzău: "Era profesor de română"

 Radu Urziceanu - decedat

 Eftimie Ionescu - decedat

 Hristache Naum - decedat

 Călin Antonescu - decedat

 Ioan Chirilă - decedat

 Pavel Peană - decedat

4.3 Constantin Alexe – unul dintre corifeii jurnalismului sportiv din

România

Marea majoritate a redactorilor de la „Sportul” au trecut în nefiinţă, dar unul dintre

ei parcă refuză să plece din lumea despre care a scris atât de mult. Constantin Alexe a fost
unul dintre cei mai buni gazetari de sport ai R.S.R., fiind redactor la acest ziar încă din
1960. Acum, nea Titi stă şi priveşte cu dezgust la multitudinea de posturi şi publicaţii de
specialitate care promovează orice altceva, numai sportul nu. „Am scris primul meu articol
la Sportul Popular în 1960, în luna septembrie. Era un reportaj făcut la Rafinăria Teleajăn
cu echipa de handbal masculin ce tocmai promovase în Divizia A. Mă angajasem pe 16
august 1960, repartizat la cerere. Am făcut parte din prima promoţie de ziaristică adevărată,
învăţământ la zi! Iniţial, n-au vrut să mă repartizeze la Sportul Popular, dar le-am spus că
altfel de presă nu vreau să fac. Eram hotărât să mă întorc la Uzina 1 Mai, din Ploieşti, unde
lucram.”53

Chiar dacă nu a avut voie de la început să facă materiale despre sportul rege,
fotbalul, Constantin Alexe s-a mulţumit şi cu articole despre sporturi aflate în plan secund,
cum ar fi handbalul, voleiul, făcându-şi astfel ucenicia în ziaristică.

Cunoscut ca unul dintre cei mai neînfricaţi gazetari, Constantin Alexe a fost primul
care a scris despre neregulile din arbitrajul românesc, criticându-i deschis pe arbitrii care
urmau un regulament propriu. „Eu am fost cel care a scris prima oară despre Corpul de

53
Constantin Alexe pentru Evenimentul Zilei, interviu publicat la data de 26.05.2010
Balet. În Corpul de Balet erau toţi acei arbitri care fluierau după un regulament al lor,
invers. Nu aveam frică de nimeni. Eram cunoscut drept sperietoarea arbitrilor.”54

Unul dintre lucrurile care l-au dezgustat mereu pe Constantin Alexe au fost ziariştii
care scriau, aşa cum zicea el, „pentru o friptură”. „Am trăit vremuri când dormeam în gară.
Am prins vremuri când am trăit ca un rege. Niciodată, însă, nu am scris pentru o friptură.
Erau şi atunci jurnalişti găzdari, dar nu ca acum. (...) Singura echipă despre care nu am fost
niciodată lăsat să scriu a fost Victoria Bucureşti. Nici la meciurile lor nu eram lăsat să asist.
Cred că le era frică să nu scriu cine ştie ce.”55

În privinţa dictării materialelor prin telefon, mereu au fost probleme. Într-o

perioadă în care celularele nu existau decât în cărţile lui H.G. Wells, iar telefoanele fixe
erau foarte rare, majoritatea ziariştilor mergeau la Oficiul Poştal, pentru a da un telefon cu
taxă inversă. Iar aşteptarea dura ore întregi. „Eram odată la Lupeni. Ieşise măcel, bătaie în
toată regula. Dau să dictez cronica la telefon, dar din nefericire aparatul se afla pe zidul
cârciumii în care se aflau, întâmplător, gazdele. Ăia mă ascultau. La un moment dat, au
ieşit unii şi m-au luat la bătaie şi la înjurături! A apărut unul Marchi parcă, fost portar la
ITA Arad. M-a luat de acolo şi m-a dus într-un loc de unde să transmit.”56

Referitor la colegii de generaţie, toate laudele lui Constantin Alexe sunt îndreptate
către Ioan Chirilă, cel care a fost jurnalist, scriitor şi mentor pentru mulţi dintre gazetarii
vremii. „Avea condei, era inteligent, uriaş. Ştia mult fotbal. În plus, cânta la vioară, la pian,
era băiat de şpriţ. Nu îi plăcea, însă, să ţină casetele tehnice, iar atunci când mergea la
meciuri era un adevărat calvar să-l preiei, pentru că aproape mereu uita de casetă. Bagă tu!,
îmi zicea. Şi eu băgam. Ioan Chirilă a fost cel mai tare.”57

Lucru ştiut de foarte puţini, Constantin Alexe nu s-a temut niciodată de Securitate
pentru că avea rude în sistem. „Să vă spun un secret, ca să înţelegeţi de ce nu mi-a fost
frică înainte de 1989. Fratele mele, Vasile Alexe, era general-colonel în Armata Română.
Erau cinci generali coloneli şi unul de Armată pe vremea aia. Vasile era la un moment dat
şef al Comandamentului de Apărare pe ţară. Aşa că nu aveam de ce să mă tem. Din contră,
se temeau alţii de mine.”58

54
Ibidem
55
Ibidem
56
Constantin Alexe pentru Evenimentul Zilei, într-un interviu publicat pe 26.05.2010
57
Ibidem
58
Ibidem
 Cenzura a fost, pentru gazetarii de la „Sportul”, principala problemă în ducerea la
capăt a fiecărui material. Constantin Alexe povestea că indiferent ce voiau ei să scrie,
secretarul general de partid era cel care hotăra. „Era o nebunie seara, atunci când ziarul era
aproape gata şi ne trezeam cu un comunicat, o ştire de la Agerpres. Venea "minuta", cum îi
ziceam noi, şi totul se schimba. Trebuia să scoţi, să condensezi. Plecam şi la ora 6
dimineaţa din tipografie. Trebuia să fii deosebit de atent. Să nu greşeşti nimic, căci altfel
erai ras. Într-o seară, la câteva luni de la angajare, eram "cap limpede", cum spun ziariştii.
Trebuia să supravegehez tot, Să citesc tot ceea ce intra în ziar. Pagina era udă, corpul mic,
se scria cu corp 6. N-am văzut pe una dintre pagini faptul că oraşul Kiev era scris greşit şi
m-am ars rău: 20 la sută din salariu şi ridicarea dreptului de a mai semna în ziar pentru
două luni!”59

Printre cele mai mari realizări ale lui Constantin Alexe se numără şi primul interviu
cu Nicolae Dobrin, unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a dat România. De altfel,
Titică Alexe a intervievat, de-a lungul carierei sale de gazetar sportiv, nume importante din
fotbalul românesc şi internaţional precum: Ferenc Puşkaş, Bindea, Ilie Oană, Sir Bobby
Robson, Ştefan Cârjan sau Angelo Niculescu.

Pe lângă Constantin Alexe, Dan Voicilă şi Dumitru Graur, România socialistă a

avut mulţi alţi gazetari de sport, care au lucrat, de-a lungul perioadei comuniste, pentru
diversele periodice din acele vremuri. Ei au fost: Constantin „Bebe” Firănescu (redactor-
şef adjunct la Sportul), Marius Popescu (redactor-şef adjunct), Constantin Macovei
(secretar general de redacţie), Eftimie Ionescu, Ioan Chirilă, Ion Cupen, Gheorghe
„Gheghe” Nicolaescu, Stelian Trandafirescu, Gheorghe Nertea, Pavel Peană (fost arbitru şi
comentator de fotbal), Laurenţiu Dumitrescu, Petre Henţ, George Rotaru, Valeriu Chiose
(„mare comentator de şah, jucător de categoria întâia, l-a bătut pe Troianescu, campion al
României”60), Romeo Vilara, Ticu Comarninski, Dumitru Calimachi, Hristache Naum, Paul
Iovan, Traian Ioaniţescu, Maiorul Mircea Costea („era redactor şef la Sportul Popular, în
1960, când m-am angajat. Avea condei ţiganu’”61), Vasile Grădinaru („fost impiegat de
mişcare. A plecat într-o deplasare în Indonezia, cu Petrolul. Eu trebuia să merg. Atunci am
auzit celebra frază <<fiecare când îi vine rândul>>”62), Dan Gârleşteanu, Octavian Gânhu,

59
Ibidem
60
Constantin Alexe, vorbind despre Valeriu Chiose
61
Constantin Alexe, vorbind despre mr. Mircea Costea
62
Constantin Alexe, vorbind despre Vasile Grădinaru, redactor şef adjunct la Sportul Popular
Elena Mateescu („călărea redacţia”63), Radu Urziceanu, Vasile Căbulea, Eugen Barbu,
Corneliu Vadim Tudor, Petre Cristea,Cristian Mantu, Dan Porumbacu şi alţii.

4.4. Cristian Ţopescu – cel mai bun comentator sportiv al României

Pe 26 martie 1937, în Bucureşti, se năştea fiul ofiţerului de cavalerie şi viitorului

redactor de la ziarul „Sportul Popular”, Felix Ţopescu. Cristian Ţopescu avea să ajungă,
încă din anii comunismului, cel mai bun comentator sportiv de televiziune pe care l-a dat
România, el având ocazia să comenteze performanţe extraordinare, ca de exemplu prima
notă de 10,00 din istoria gimnasticii, obţinută de Nadia Comăneci.

Cu toate astea, Cristian Ţopescu nu a avut parte de un tratament preferenţial din

partea regimului Ceauşescu, el fiind suspendat din funcţia de comentator sportiv în 1983.
Suspendarea a mers până la căderea comunismului, când lui Cristian Ţopescu i-a fost
ridicată interdicţia de a comenta evenimente sportive. Această interdicţie a pornit, însă, de
la o interpretare greşită de către prim-ministrului României din iunie 1983, Constantin
Dăscălescu, la care s-a adăugat şi punctul de vedere al Elenei Ceauşescu, al unui
comentariu făcut de Ţopescu în timpul meciului dintre Suedia şi România, din
preliminariile Campionatului European de Fotbal din 1984. „Dacă lui Ilie Balaci i se va
aproba să joace peste hotare, ca şi lui Boloni şi Ştefănescu, care sunt de asemenea
solicitaţi, nu vor fi decât avantaje pentru ţară, pentru federaţie, pentru club, pentru jucători
şi pentru echipa naţională, iar cel mai mare avantaj, cu efecte considerabile în timp, va fi
stimulentul extraordinar pentru cei tineri, care vor vedea că un jucător serios, care
munceşte, care se pregăteşte conştiincios, are la o anumită vârstă şansa de a juca la o
echipă străină valoroasă, sporind prestigiul fotbalului românesc.”64

La 30 de ani de la acea suspendare, lui Cristian Ţopescu i s-a oferit dreptul la

replică, motiv pentru care a putut spune că „În perioada aceea se discuta în cercurile
fotbalistice româneşti despre posibilitatea unor jucători români, care aveau oferte de la
echipe importante din străinătate, să li se permită să joace peste hotare. Într-o pauză, când
Ilie Balaci era accidentat şi primea îngrijiri, am spus că el, Silviu Lung, Ştefănescu, Bölöni,
Cămătaru au oferte de la echipe importante la vremea aceea, precum Benfica - Lisabona,
Fiorentina şi că ar fi în folosul lor, al cluburilor lor, al fotbalului românesc în general, să li
se permită să ne reprezinte în aceste echipe importante ale Europei. ». Vorbele mele au fost
63
Constantin Alexe, vorbind despre Elena Mateescu, colegă de redacţie
64
Cristian Otopeanu – Ţopescu interzis, 1983, înregistrare audio provenită de pe
http://www.youtube.com/watch?v=iWHE1W_Lybc, transcriere: Petre Opriş (07.05.2013).
interpretate de primul ministru, să-i fie ţărâna uşoară!, Constantin Dăscălescu. El a pus
mâna pe telefon, a sunat-o pe tovarăşa de la Cabinetul 2, cum i se spunea Elenei
Ceauşescu, şi i-a zis: « Ţopescu a îndemnat tinerii din România să plece din ţară ». Am
aflat mai târziu asta, de la şeful lui de cabinet, care mi-a fost coleg în Parlament până de
curând. (Şerban Mihăilescu - n.a.). Fireşte că eu nu mă referisem la tinerii din România, nu
mă referisem la toţi sportivii sau la toţi fotbaliştii din România, ci numai la câţiva care
jucaseră multe meciuri în naţională şi meritau o asemenea recompensă. Urmarea? Am fost
scos din Televiziunea Română, suspendat pe termen nelimitat. Avea să dureze până în
1990"65

Cristian Ţopescu este, în 2015, senator în Parlamentul României, dar continua să

vorbească despre sport şi despre presa de profil. „Fotbalul era prezent masiv în coloanele
presei sportive. Diferența, însă, între ieri și azi este ca atunci ziariștii sportivi se axau pe
cronici, comentarii, analize, interviuri, iar acum multe publicații se axează pe subiectele
așa zise senzaționale, pe cine a mai cucerit Mutu, de cine s-a mai despărțit Marica, unde a
fost văzut Tamaș că a băut mai mult decât trebuie, adică subiectele de senzațional care spun
unii ziariști că vând publicațiile, scandaluri, sexul și sângele (violuri, crime). Astea 3 S-uri
vând ziarul. Există o vorbă în presă, ziarele sunt scrise pentru a fi vândute. Acela și lucru se
face și în presă audiovizuală cu mult discutatul rating care e mare dacă apar asistentele
vedete cât mai sumar îmbrăcate și mai mic dacă apar personalități culturale, scriitori,
artiști."66

„Înaintea unor comentarii ale echipei naționale de fotbal eu îmi pregăteam

încheierea comentariului în cele 2 variante: dacă echipa noastră câștigă, dacă echipa
noastră pierde. E foarte greu să găsești cuvintele potrivite ca să mai menții puțin moralul
telespectatorilor fără să îi acuzi pe jucători că n-au fost în stare de nimic. Și atunci îmi
făceam variantele astea de comentarii la victorie și înfrângere. Mi-au folosit foarte mult
pentru că eram dinainte pregătit pentru un anume final de comentariu. Nu apelam la
spontaneitate, deși spontaneitatea este o calitate pe care foarte mulți telespectatori mi-au
admirat-o, dar ea are la bază pregătire. Nu poți să fii spontan dacă nu ești bine pregătit, nu
îți vin ideile să le scoți din mânecă la momentul ăla. Asta are la baza pasiunea, care

65
Cristian Ţopescu – Cine îşi va aminti de mine?, Replica pentru „citea de pe foi” pe cine vede cel mai bun
jurnalist sportiv şi vorbele pentru care a fost interzis, Dolce Sport, luni, 28 ianuarie 2013,
66
Cristian Ţopescu, într-un interviu acordat AgerPres, Cristian Ţopescu: Fără comentarii, 26 martie 2014
înseamnă pregătire, pregătirea înseamnă documentare, documentarea înseamnă
spontaneitate.”67

CAP V. STUDIU DE CAZ. EMANUEL VALERIU, CEL CARE

A SCHIMBAT „SPORTUL”

Printre cele mai importante personaje ale presei sportive din perioada comunistă
din România s-a numărat şi Emanuel Valeriu, redactor şef la ziarul „Sportul Popular” şi,
ulterior, „Sportul”, în perioada 1968-1970. Chiar dacă mandatul său în fruntea celui mai
important ziar de profil sportiv din România acelor vremuri a fost relativ scurt, Emanuel
Valeriu a reuşit să transforme gazeta şi să îi confere fix ceea ce îi lipsea: profesionalismul.
Din „oficiosul puterii comuniste”, aşa cum era considerat de oamenii muncii, ziarul
„Sportul Popular” a început să se schimbe sub conducerea lui Valeriu, în paginile sale
începând să scrie şi jurnalişti cu reputaţie, dar şi tinere speranţe, toate textele devenind
obiective, aşa cum trebuiau să fie dintotdeauna.

Prima sa acţiune ca redactor şef a fost să scoată gazeta de sub tutela protectoare a
Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS) şi să îl îndrepte pe un drum
al obiectivismului şi al ziaristicii adevărate. Dumitru Graur spunea că „nea Valeriu era un
tip extraordinar de curajos, se certa şi se lupta cu oameni puternici din vechiul regim

67
Ibidem
comunist. Îşi dorea ca jurnaliştii să nu mai fie, ca până la venirea sa, prestatori de servicii
de propagandă.”68.

Fostul comentator sportiv, aflat printre cei care şi-au făcut ucenicia sub tutela lui
Emanuel Valeriu, a explicat şi cum a reuşit acesta să transforme ziarul. „A început cu
schimbarea denumirii din Sportul Popular în Sportul, apoi i-a modificat şi formatul,
făcându-l mai mare. Când a scos gazeta de sub tutela CNEFS, a fost un scandal monstru,
dar el le-a spus celor de la partid că ziarul va respecta directivele PCR, fără să fie nevoit să
asculte şi de Consiliu, pe care îl mai şi criticam în paginile gazetei uneori.”69

Ziarul „Sportul” a fost, ca să spunem aşa, bunicul actualei Gazete a Sporturilor.

Prestanţa acestui ziar a fost adusă, la finalul anilor 1960, de către acest Emanuel Valeriu,
care mai lucrase ca jurnalist doar la gazeta „Universul Sport”, începând din 1940. Fiind un
redactor şef tânăr, de doar 43 de ani în momentul în care a preluat ziarul, era de aşteptat să
aducă idei noi, însă nimeni nu s-a aşteptat la astfel de lucruri. Pe lângă activitatea de la
„Sportul”, Emanuel Valeriu a fost şi colaborator al radioului Europa Liberă, timp de 21 de
ani.

Radu Cosaşu, unul dintre cei pe care Valeriu i-a împins în faţă, spunea: „Nelu a
deschis o nouă epocă în presa sportivă. În 1968, când venise Ceauşescu, se purta un anume
curent de liberalism faţă de epoca lui Dej. Nu dispăruse cenzura, dar era o atmosferă mai
destinsă.Când s-a strâns şurubul, <<Sportul>> lui Valeriu a devenit destul de conformist.” 70

Unul dintre lucrurile pentru care Emanuel Valeriu a rămas celebru în lumea
jurnaliştilor sportivi din România este un editorial scris în 1968, la scurt timp după ce
„Sportul Popular” devenise „Sportul”. În acest material, gazetarul îl înfrunta direct şi fără
teamă pe unul dintre arbitrii cu funcţie mare în Partidul Comunist Român. Totul a pornit de
la un telefon dat de acel arbitru la redacţie, pentru a face presiuni asupra cenzurării unui
articol în care era relatat golul perfect valabil anulat de cavalerul fluierului. Iată editorialul
în cauză: „Duminică seara, când clocotea plumbul viitor al tiparului prin camerele
redacţiei, m-a sunat, de la Cluj, un tovarăş, căutându-mă anume pe mine, redactorul şef al
gazetei Sportul. S-a recomandat, că aşa stă bine omului civilizat, şi-apoi a-nceput: Vorbesc
pe firul scurt (n.a. asta voia să însemne, probabil, atenţie mărită, căci dacă recurge omul la
un asemenea fir tocmai de la Cluj, până unde drumul nu-i chiar atât de scurt, trebuie să se
68
Dumitru Graur, vorbind despre Emanuel Valeriu în ProSport
69
Ibidem
70
Radu Cosaşu, vorbind despre Emanuel Valeriu în Gazeta Sporturilor
fi petrecut fapte mari). Şi-ntr-adevăr, tovarăşul arbitru mă prevenea, cu grijă, asupra unor
lucruri tenebroase: cronicarul de fotbal al ziarului Sportul, al cărui nume nu-l ştia exact, dar
credea că Marin Popescu ori poate Marius Popescu, se întreţinuse cu unul de la FC Argeş,
care a făcut şi puşcărie (zise arbitrul), şi pe care el îl scosese din teren de altfel (aici nu mi-
a explicat de ce a procedat astfel); să am grijă cumva de ce va scrie trimisul redacţiei în
legătură cu felul în care a condus domnia sa meciul.

Întâmpinat de nedumerirea la fel de scurtă, arbitrul în cauză mi-a mai spus că la joc
au asistat şi alţi tovarăşi de la secţie şi că, oricum, va trece mâine (n.a. adică luni) pe la
redacţie să mai discutăm. Am apucat să îi spun că, neasistând la joc, nu pot să am nici o
opinie şi că, în general, colectivul nostru acordă credit trimişilor săi la manifestaţiile
sportive, după care convorbirea a luat sfârşit.

Pe sală, m-a întâmpinat şeful laboratorului foto: Aţi vorbit cu Clujul? Apoi un coleg
din secţia fotbal, cu aceeaşi întrebare. Am negat din bună-cuviinţă faţă de cel aflat la acea
ora la Cluj. Dar probitatea profesională, care nu ne lasă adeseori să închidem peste noapte
liniştiţi ochii, mă obligă să fac publică această conversaţie. Din mai multe motive: pentru
că intervenţia arbitrului respectiv a avut în ea toate nuanţele abuzului şi încercării de
intimidare, începând cu firul scurt, continuând cu anumite prezenţe din tribune şi cu
amănunte din viaţa particulară a unui om care a ispăşit o mai veche vinp, având însă acum
toate drepturile cetăţeneşti ca oricare dintre noi, cu insinuarea unor probabile nereguli între
acest om şi reprezentantul ziarului nostru şi sfârşind cu anunţarea vizitei pe la redacţie.

Ne-am obişnuit cu asemenea procedee, care nu ne fac nici măcar o oarecare

impresie. Pasiunea pentru o stea în plus la rubrica de fotbal poate fi de cea mai pură
sorginte sportivă, dar nu când se sprijină pe procesul de intenţie şi pe traficul de influenţă.
Ca să nu mai spun că firul scurt trebuie folosit, după opinia mea, doar în interese majore,
de serviciu, şi nu duminica, în zi de sărbătoare. Asta înseamnă că între funcţiile de serviciu
şi activităţile obşteşti voluntare (cum este cea de arbitru de fotbal) se recomandă a nu se
face confuzii şi – în nici un caz – identificări, măcar pentru menţinerea în limitele
principialităţii elementare. Pentru toate cele petrecute, nu vă acord nici o stea. Cred că aţi
înţeles de ce, tovarăşe A.Pârvu.”71

71
Firul Scurt – editorial semnat de Emanuel Valeriu, ziarul Sportul, 1968, 21 mai.
 La vremea în care a apărut, acest material a stârnit multă vâlvă atât în rândul masei
proletare, cât şi în rândul partidului, dat fiind că libertatea de exprimare era serios
îngrădită.

Dar, în ciuda acestui tip de materiale, al curajului vădit împotriva reprezentanţilor

comunismului şi chiar alipirea sa la Europa Liberă, Emanuel Valeriu nu este vorbit de bine
de toţi. Mulţi oameni de presă îl consideră chiar şi acum pe fostul redactor şef de la
„Sportul” un turnător, un om al partidului. Iată ce spunea Vladimir Tismăneanu despre
Emanuel Valeriu, într-un material redactat şi publicat pe site-ul contributors.ro. „Emanuel
Valeriu era un tovarăş de încredere. Pentru a relua numele său de cod, era tovarăşul Emil
sau tovarăşul Epure. (...) Ne-a povestit cum a fost el omul Europei Libere la Bucureşti.
Minţea. S-a dovedit că fusese omul Securităţii trimis să influenţeze, să intoxice Europa
Liberă, să-l abordeze direct pe Noel Bernard, să se strecoare sub pielea acestuia şi să îi
ofere informaţii pasămite ultra-secrete. Ţinea legătura cu securiştii, îi aproviziona cu
analize legate de obsesia lor, nemesisul lor Europa Liberă. Timp în care scria şi texte critice
pe care radioul din Munchen le socotea interesante şi le transmitea spre ţară. Personaj
schizoid? Impostor? Poltron? Cabotin? Toate laolaltă? În mod cert, informator. Unul
specializat în dezinformare. Nu era un delator oarecare. Era programat şi plătit pentru
serviciile aduse în lupta împotriva oficinei imperialiste. Cum plătit a fost să utilizeze
Televiziunea antifrastic numită Liberă pentru a instiga la fratricid. (...) Făcea parte din
specia crapuloasă a jurnaliştilor de partid, dispuşi să servească fără rezerve regimul, chiar
dacă, personal, îl dispreţuia pe Ceauşescu. Nu a schiţat niciodată vreun gest de căinţă.”72

Aşadar, cine era, de fapt, Emanuel Valeriu? A fost el doar un om al presei

obiective? Un adevărat corifeu al presei sportive, cel care a lansat în mass-media nume
precum Ovidiu Ioaniţoaia sau Horia Alexandrescu? Ori a fost şi colaborator al Securităţii?
Un artizan al minciunii prefabricate de comunism şi livrată maselor?

„În martie 2010, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS)
a cerut instanţei să constate calitatea de colaborator al securităţii a lui Emanuel Valeriu,
după ce în arhiva instituţiei s-au găsit acte conţinând note verbale pentru Securitate,
precum şi informaţia că acesta primea bani pentru cele transmise.”, se arată într-un material
publicat de mediafax.ro, pe 18 aprilie 2012, la moartea fostului ziarist.

72
Vladimir Tismăneanu – Plătit spre a dezinforma. Deprimantul destin al lui Emanuel Valeriu, material
publicat pe site-ul www.contributors.ro
 Dacă a colaborat cu securitatea sau nu, este greu de spus. Instanţa nu s-a pronunţat
nici acum, chiar dacă toate dovezile converg în acest sens. Cu toate astea, cei care l-au
cunoscut şi au lucrat cu Emanuel Valeriu au numai cuvinte de laudă la adresa acestuia.
Câtorva dintre ele le voi da citire în cele ce urmează:

„L-am cunoscut pe Emanuel Valeriu prin anii ’70, iar de prin ’80 ne întâlneam şi schimbam
păreri. Ştia meserie şi avea o poziţie civică clară. Toţi l-au stimat şi respectat.” 73 (Ion
Iliescu, fost preşedinte al României)

„Este inadmisibil ca COSR, ANS sau marii sportivi despre care Nelu Valeriu a scris atâtea
decenii nu i-au adus o floare când a plecat dintre noi.”74 (Anghel Vrabie, fost secretar
general al COR)

Emanuel Valeriu s-a stins din viaţă la vârsta de 87 de ani.

CONCLUZII

Despre presa sportivă din Republica Socialistă România, începând cu 1947 şi

terminând cu anul de graţie 1989, în care comunismul a căzut atât în România, cât şi în
mare parte din Europa de Est şi Centrală, se poate vorbi mult. Pot fi abordate, separat,
tematica limbajului folosit de jurnaliştii sportivi de atunci, tematica rolului educaţional pe
care presa sportivă îl avea sau tematica rolului propagandistic al acestei ramuri jurnalistice.

Gheorghe Arsenie, jurnalist cu state vechi la Viaţa Liberă şi, anterior, la Viaţa Nouă,
în Galaţi, mi-a vorbit despre cum se făcea jurnalism pe vremea aceea. Din punct de vedere
al scriiturii, era fără doar şi poate o perioadă mai bună. Ştirile transmiteau ceva, cronicile
de meci îl trimiteau pe cititor sau ascultător în atmosfera stadionului, chiar dacă nu
participase activ la eveniment, iar jurnaliştii sportivi făceau şi ei presă. Dacă ar fi să îl citez
pe Gheorghe Arsenie, aş alege următorul pasaj: „Era bine, dar nu plâng după acele vremuri.
Satisfacţiile veneau atunci când aveam ocazia să stau de vorbă cu un campion mondial, cu
un campion european, să dau mâna cu acel om şi să ştiu că mâna mea a atins, practic, un
73
Ion Iliescu, fostul preşedinte al României, vorbind despre Emanuel Valeriu după moartea acestuia
74
Anghel Vrabie, fost secretar general al Comitetului Olimpic Român, vorbind despre Emanuel Valeriu
trofeu. Mi-am dorit de tânăr să fac presă sportivă, iar acum, la vârsta pe care o am, nu pot
decât să spun că sunt fericit că am urmat cariera asta.”.

Cenzura a existat dintotdeauna şi, într-o formă sau alta, ea încă există. Dacă în
perioada comunistă jurnalistul nu avea libertatea cuvântului pentru că putea deranja
partidul, jurnalistul de astăzi are doar o aparentă libertate de exprimare, deoarece tot ce
face trebuie făcut fără a deranja patronul. Ca şi acum, în urmă cu 50 de ani presa din
România, cu precădere cea sportivă, a trecut prin transformări severe. De la materiale
despre Stalin şi despre sportivii sovietici, de la articole despre performanţele muncitoreşti
pe care le aveau fotbaliştii sau atleţii din România, la materiale despre perfomanţele
sportive continentale şi internaţionale pe care le aveau ai noştri. De la materiale în care
Ceauşescu era adulat, la articole în care vreun membru de partid era desfiinţat, cu ironie şi
sarcasm.

Într-o perioadă în care comunicarea era costisitoare, mai ales pe distanţe mari,
jurnaliştii sportivi îşi făceau cu stoicism meseria. Din cauza telefoniei de proastă calitate,
dar şi din cauza rarităţii telefoanelor fixe, transferul de informaţie de la corespondentul din
teren către redacţie se făcea greoi, cu sincope şi cu greşeli. Iar unde redactorul şef şi capul
limpede tăiau odată, cenzorul tăia de trei ori, până când materialul primea undă verde
pentru printare. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca jurnaliştii sportivi să fie bătuţi, să fie
fugăriţi, să fie huliţi pentru ceea ce scriau, ori de oamenii munci, ori de oamenii Securităţii.
Unii dintre ei, în tentativa de a supravieţui, au renunţat chiar şi la demnitate şi au devenit
colaboratori ai comuniştilor. Oameni de partid!

Ca o concluzie, jurnalismul sportiv în perioada comunistă nu era doar o colecţie de

materiale despre sport, aruncate în câteva pagini de ziar. Presa sportivă trebuia să educe
masele proletare, trebuia să transmită, voalat sau direct, ideile partidului comunist şi să îi
facă pe cititori să urmeze un drum deja stabilit, fără să crâcnească. „Presa trebuie să
stimuleze orice acţiune care are darul să răspundă realizării acestui deziderat, anume că
munca de educare, de atragere a tineretului la practicarea exerciţiului fizic trebuie să fie
permanentă.”75. Aceste lucruri par, acum, ireale, însă ele s-au întâmplat, iar puţinii
participanţi la acel proces de transformare a presei care încă mai trăiesc o confirmă la
fiecare interviu.

75
Gheorghe Arsenie – op.cit, p.36
 Ca autor al acestei lucrări, nu pot spune că am atins varietatea de subiecte pe care
jurnalismul sportiv din perioada comunistă în România le oferă. Singurul scop al lucrării
de faţă este să scoată la lumină aspecte ale unei ramuri jurnalistice extrem de importante în
educarea maselor, dat fiind interesul în continuă creştere al oamenilor atât pentru
vizionarea evenimentelor sportive, cât şi pentru citirea materialelor despre acestea.

În contextul rolului educativ al presei sportive, închei cu un citat dintr-o cuvântare a

lui Nicolae Ceauşescu, rostită la încheierea Congresului Culturii şi Educaţiei Socialiste.
„Formarea omului nou, constructor conştient al celei mai drepte orânduiri sociale,
constitutie cea mai mare şi mai complexă sarcină, cea mai nobilă răspundere, îndatorirea
revoluţionară de onoare a partidului nostru comunist. Tocmai de aceea este necesar ca în
acest domeniu să acţionăm în mod organizat, pe baza unor orientări de perspectivă clare,
ştiinţifice.”76

ANEXE

Fig.1. Prima pagină a ziarului „Sportul Popular” – 21 decembrie 1954

76
Nicolae Ceauşescu, cuvântare la încheierea Congresului Culturii şi Educaţiei Socialiste
Fig.2. Clasamentul primei ligi a fotbalului românesc, la finalul turului, 1954
Fig. 3. Cronică de meci, după finala de Cupă câştigată de Metalul Reşiţa în faţa lui Dinamo
Bucureşti, precum şi jucătorii echipei Metalul Reşiţa, fotografiaţi după finală.
Fig.4. Material despre un echipament pe care un anume sportiv a uitat să îl înapoieze la
magazie. Articol de fapt divers din „Sportul Popular”
Fig. 5. Cronica meciului Steaua-Rapid, 0-0, „Sportul Popular”, decembrie 1964. „Fotbal de
Moş Gerilă”
Fig.6. Cronica meciului Dinamo-Rapid, 3-1, „Sportul Popular”, decembrie 1964. „Fotbal
de Moş Gerilă”
Fig. 7. Cronica meciului Dinamo – Steaua, 1-0, „Sportul Popular”, decembrie 1964.
„Fotbal de Moş Gerilă”
Fig. 8. Ancheta „Sportivul Anului”, decembrie 1964, ziarul „Sportul Popular”
Fig.9. „Pe urmele materialelor publicate” – o retrospectivă a articolelor publicate în
„Sportul Popular” pe durata anului 1964 şi a soluţiilor la problemele semnalate
Fig. 10. Ancheta „Sportivul Anului”, făcută de ziarul „Sportul” în decembrie 1974

Fig.11. Clasamentul primei ligi din România, la finalul turului de campionat, decembrie
1974.
Fig. 12. Prima pagină a ziarului „Sportul”, 31 decembrie 1984
Fig. 13. Articol de propagandă în ziarul „Sportul”, 10 decembrie 1984
Fig. 14. Dumitru Graur

Fig. 15. Dan Voicilă

Fig.16. Ioan Chirilă

Fig.17. Emanuel Valeriu – fost redactor şef la „Sportul”

Fig.18. Glume ale microbiştilor în ziar
Fig. 19. Alte poante
Fig. 20. „Măsuri care se impun pentru redresarea fotbalului nostru” – Virgil Economu

Fig. 21. Text critic semnat de Ioan Chirilă

Fig. 22. Poantă despre inteligenţa fotbaliştilor
Fig. 23. Vasilica Tastaman Jenei, interviu despre calitatea jucătorilor de fotbal
Fig. 24. Propagandă în ziarul „Sportul”, 1974

Fig. 25. Declaraţiile visătoare ale lui Cristian Gaţu, campion mondial cu naţionala
masculină de Handbal în 7
Fig.26. Handbaliştii români, după cel de-al patrulea titlu mondial cucerit, în 1974
Fig. 27. Ce scriu ziarele străine despre sportivii români, 1974
Fig. 28. Cronica finalei Turneului Campionilor de la Melbourne, pierdută de Ilie Năstase în
faţa lui Guillermo Vilas.
Fig. 29. Propagandă în ziarul „Sportul”, 1974
Fig. 30. „Manea şi ... Gloria”, de Mircea M. Ionescu
 BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale:

1. Programul P.C.R. de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înainte a

României spre comunism, Editura Politică, Bucureşti, 1975

2. Legea Presei din Republica Socialistă România

3. Mesajul adresat de „tovarăşul” Nicolae Ceauşescu participanţilor la Conferinţa pe

ţară a mişcării sportive

Lucrări de specialitate:

1. Andrews, Phil, Jurnalismul Sportiv – o introducere, Editura Polirom, 2006, Iaşi

2. Arsenie, Gheorghe, Realizarea factorului educaţional prin publicaţie sportivă,

Lucrare de diplomă, Bucureşti, 1976

3. Mişcol, O., Sportul – componentă a culturii de masă, Editura Academică R.S.R.,

Bucureşti, 1974

4. Dinu, Cornel, Zâmbind din iarbă, Editura Minerva, Bucureşti, 2007

Presă:

1. Sportul – nr. 8252, p. 3

2. Sportul – gazetă sportivă, nr. 8026

3. Sportul Popular, ediţia din 21 decembrie 1954, p. 1.

4. Sportul Popular, Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu – Echipa Metalurgiştilor din

Reşiţa a cucerit Cupa R.P.R la fotbal, 21 decembrie 1954

5. Sportul Popular, decembrie 1954, pagina 2, articolul Până când?

6. Sportul Popular, Lt-col. Felix Ţopescu – Vom şti să împunem pacea, 21 decembrie
1954, prima pagină
 7. Sportul Popular, Cristian Mantu, Steaua – Rapid 0-0, cronică de meci, decembrie
1964.

8. Sportul Popular, Jack Berariu, Trei contraatacuri, trei goluri. Dinamo Bucureşti –
Rapid Bucureşti 3-1, cronică de meci, decembrie 1964

9. Sportul Popular, Cristian Mantu, Constantin Alexe, Derbiul Dinamo – Steaua (1-
0), un spectacol plăcut, cronică de meci, Luni, 28 decembrie, 1964

10. Sportul Popular, Virgil Economu, Măsuri care se impun pentru redresarea
fotbalului nostru, 1964, decembrie

11. Sportul, Muncă practică, eficientă, în spiritul documentelor congresului partidului,

pagina 1, decembrie, 1974

12. Sportul, Năstase a pierdut la limită Turneul Masters: 2-3 cu Vilas, decembrie 1974

13. Sportul, Vacanţa Dinamoviştilor, 1974, decembrie

14. Sportul, Mircea M. Ionescu – Manea şi ... Gloria, decembrie, 1984

15. Agerpres, Cristian Ţopescu: Fără comentarii, 26 martie 2014

16. Sportul, Firul Scurt, editorial semnat de Emanuel Valeriu, 1968, 21 mai.

17. Vladimir Tismăneanu – Plătit spre a dezinforma. Deprimantul destin al lui

Emanuel Valeriu, material publicat pe site-ul www.contributors.ro

Site-ografie

1. www.prosport.ro

2. www.gsp.ro

3. www.contributors.ro

4. www.evz.ro

5. www.agerpres.ro