Teoria Administratiei Publice

Teoria Administraţiei publice
- suport curs -
Bucureşti 2005
Introducere
Teoria administraţiei publice reprezintă o disciplină esenţială pentru domeniul ştiinţelor

administrative, specializarea administraţie publică.
Obiectivele cursului se concretizează în asigurarea unor competenţe cu caracter general,
interpersonal şi sistemic şi anume:
 capacitatea de a analiza şi sintetiza fenomenul administrativ;
 capacitatea de organizare şi planificare în administraţia publică, centrală şi locală;
 asigurarea de cunoştinţe de bază necesare profesiei de funcţionar public;
 deprinderea unui limbaj economic, juridic şi administrativ;
 capacitatea de înţelegere a mecanismelor de funcţionare a aparatului administrativ;
 capacitatea de a avea un comportament etic.
Suportul de curs este destinat studenţilor de la învăţământul la distanţă, fiind axat pe
explicarea principalelor aspecte ale domeniului administraţiei publice, respectiv principiile de
funcţionare ale sistemului administrativ, structura acestuia, fenomenele şi procesele vieţii
administrative care evident, se află la baza unei culturi de specialitate în sfera ştiinţelor
administrative.
Cursul este structurat în zece teme, având referiri bibliografice corespunzătoare.
Însuşirea temeinică a cunoştinţelor la disciplina “Teoria administraţiei publice” presupune
în primul rând un studiu individual serios al bibliografiei recomandate şi, în al doilea rând un efort
de corelare a informaţiei şi aplicare a noţiunilor prin grilele şi exerciţiile de aprofundare a
conţinutului.
Evaluarea cunoştinţelor studenţilor are loc în mod permanent cu prilejul întâlnirilor cu
studenţii şi prin intermediul lucrărilor programate prin calendarul disciplinei.
Evaluarea finală la disciplina Teoria administraţiei publice se face prin examen, la sfârşitul
semestrului; examenul se desfăşoară în formă scrisă. Notarea se face de la 1 la 10.
Studentul care nu obţine minim nota 5 la examenul final, nu promovează. Calcularea notei
finale se face în proporţiile următoare:
 70% răspunsurile la examen;
 10% participarea la activităţile în cadrul întâlnirilor tutoriale;
 20% răspunsurile la teste şi temele de control.
Examenul constă în:
2
I. Două subiecte teoretice de tratat
II. Zece teste grilă
III. Zece exerciţii tip DA/NU
IV. Un exerciţiu de creaţie tip studiu de caz cu oferirea unei soluţii într-o ipostază dată a
subiectului
Exemplu de calcul al notei finale a unui student care:
 a obţinut nota 8 la examen;
 nu are nici o participare la întâlnirile tutoriale;
 a obţinut o notă de 10 la o temă de control:
8 x 0,7 + 0 x 0,1 + 10 x 0,2 = 7,6  8 (opt)
3
Bibliografie
A. Obligatorie
 Profiroiu Alina, Popescu Irina, Bazele administraţiei publice, Editia a treia, Editura
Economică, Bucureşti 2005;
 Iftimioaie, Cristian, Vedinas, Verginia, Sandu, Teodora-Gabriela, Urziceanu, Carmen,
Administraţia publică locală în România în perspectiva integrării europene, Editura
 Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti 2000;
 Ioncică, Maria, Pădurean, Mihaela, Şchiopu, Andreea, Tală, Mădălina, Economia serviciilor,
Editura Economică, Bucureşti 2005;
 Platis, Magdalena, Economia Sectorului Public, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti
2005;
B. Facultativă
 Iftimioaie, Cristian, Relaţiile externe ale administraţiei publice locale, Editura Economică,
Bucureşti 2000;
 Profiroiu, Marius, Managementul strategic al Colectivităţilor locale, Editura Economică,
Bucureşti, 1999;
 Profiroiu, Alina, Pilotajul serviciilor publice, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
 Profiroiu, Marius, Parlagi, Anton, Crai, Eugen, Etică şi corupţie în administraţia publică,
Editura Economică, Bucureşti, 1999;
 Matei, Lucica, Popescu, Ion, Dincă, Dragoş, Instituţiile administraţiei publice, Editura
Economică, Bucureşti, 2002;
 Shafritz, Jay, Hyde, Albert, Classics of Public Administration, Second Edition, The Dorsey
Press, Chicago, Illinois, 1987;
 ***, Revista Administraţiei şi Management public, Editura ASE;
 ***, Legea nr. 188/8.12.1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în M.O. nr.
600/8.12.1999;
 ***, Legea nr. 78/8.05.2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, publicată în M.O. nr. 219/18.05.2000;
 ***, Legea nr. 90/26.03.2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, publicată în M.O. nr. 164/2.04.2001;
4
 ***, Legea nr. 124/3.04.2001 privind aprobarea OUG nr. 1/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 47/1994 privind organizarea şi funcţionarea Preşedinţiei României,
publicată în M.O. nr. 170/4.04.2001;
 ***, Legea nr. 215/23.04.2001 privind administraţia publică locală, publicată în M.O. nr.
204/23.04.2001;
 ***, Legea nr. 544/12.10.2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată
în M.O. nr. 663/23.10.2001;
 ***, Legea nr. 326/28.06.2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, publicată în
M.O. nr. 359/04.07.2001;
 ***, Legea nr. 52/21.01.2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică,
publicată în M.O. nr. 70/3.02.2003.
5
Capitolul I. Administraţia şi Ştiinţa Administrativă
1. Conceptul de administraţie, caracteristicile şi funcţiile sale
Noţiunea de „administraţie” cunoaşte două accepţiuni:

 maniera de rezolvare a problemelor curente cu caracter public, respectiv mijloacele de
gestionare a domeniului sectorului public;
 ansamblul autorităţilor care se înfiinţează pentru îndeplinirea sarcinilor administrative.
Potrivit primei accepţiuni, administraţia are sensul de funcţiune, respectiv activitate care
urmăreşte satisfacerea interesului general. Desigur, este vorba despre activitatea celor puţini sau
acţiunea unor oameni, în raport cu cei mulţi, respectiv administratori-administraţii, activitate care se
desfăşoară în scopul organizării executării şi execuţiei în concret a legii. Prin activitatea
administrativă se asigură reglementările şi serviciile necesare societăţii în ansamblul său sau unor
segmente ale acesteia.
Potrivit celei de-a doua accepţiuni, administraţia desemnează organele sau ansamblul
instituţiilor, respectiv:
 organele administraţiei publice care deservesc colectivităţi teritoriale şi au competenţe
teritoriale precum administraţia centrală şi teritorială şi administraţia locală (comună, oraş,
municipiu, judeţ);
 instituţiile publice care sunt organisme cu autonomie şi organizare tehnică specifică.
Administraţia poate fi:
 executivă (activă);
 consultativă;
 deliberativă.
De asemenea, administraţia poate fi publică sau privată. În România, potrivit Constituţiei
există administraţie publică de stat şi administraţie publică nestatală, a colectivităţilor locale.
Acestea au ca funcţie principală prestarea de servicii nemarfare pentru colectivităţi şi redistribuirea
veniturilor. Cu alte cuvinte, administraţia publică (statul, ministerele, primăriile, prefecturile,
armata, poliţia, învăţământul public, instituţiile de securitate socială, sănătate, cultură, artă etc.)
satisfac nevoi ale colectivităţilor şi asigură redistribuirea avuţiei din taxele percepute sub formă de
impozite, contribuţii la asigurări sociale, contribuţii la ajutorul de şomaj etc.
Administraţia privată cuprinde organizaţii fără scop lucrativ de tipul asociaţiilor şi
fundaţiilor şi obţin resurse prin cotizaţii sau contribuţii voluntare: organizaţii religioase, sindicate,
partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale şi sportive etc.
6
Se poate spune că atât administraţia publică cât şi cea privată realizează producţie
necomercială pentru populaţie, dar numai prima asigură redistribuirea veniturilor între agenţii
economici.
Caracteristicile administraţiei publice:
a) Administraţia publică este subordonată. Administraţia publică este subordonată legii şi
desfăşoară activităţi în baza a două categorii de sarcini, de execuţie şi de elaborare (vezi fig.
nr. 1).
Sarcinile Administraţiei
de elaborare de execuţie
 pregătirea textelor ce devin obligatorii  interpretarea textelor;

pentru administraţie;  coordonarea activităţii;
 definirea politicii administrative;  adaptarea mijloacelor la conjunctură;
 repartizarea activităţilor de execuţie pe  identificarea mijloacelor de acţiune.
ansamblul organelor administraţiei;
 formularea obligaţiilor.
Figura nr. 1: Sarcinile Administraţiei

b) Administraţia publică este ierarhizată şi ordonată. Ierarhia administrativă decurge din cea
militară şi este în măsură să asigure disciplina administrativă care permite reglementarea
puterii de comandă şi control (administrativ şi juridic).
Controlul administrativ poate fi:
 din interiorul administraţiei;
 din exteriorul administraţiei.
Controlul juridic presupune verificarea legalităţii deciziilor, prin tribunale.
c) Administraţia publică este remunerată, civilă şi egalitară în sensul în care personalul care
lucrează în sistemul administraţiei publice este remunerat potrivit legii, slujeşte cetăţeanul şi
nu are caracter militar, susţinând egalitatea între oameni, prin aplicarea nediscriminatorie a
legii.
d) Administraţia publică este formalizată, scrisă şi birotică. Administraţia publică desfăşoară
activităţi pe baza unor proceduri dinainte stabilite. Există un tradiţionalism administrativ care
presupune rutină în activitate, în condiţiile în care toate acţiunile (documente, fapte, decizii)
sunt consemnate şi înregistrate.
e) Administraţia publică are caracter de continuitate. Este vorba despre existenţa
funcţionarilor publici temporari şi permanenţi care îşi menţin, în cea mai mare măsură
poziţiile, în ciuda schimbărilor din vârfurile administrative. Explicaţia are la bază necesitatea
7
unor cunoştinţe de specialitate, care nu pot fi dobândite cu prilejul unor schimbări bruşte şi de
experienţa funcţionarilor publici ce se câştigă în timp.
f) Administraţia publică este structurată vertical şi orizontal. Administraţia publică este
concepută strucutrat sub forma unor servicii şi grupe de servicii ce se derulează vertical de
exemplu la nivel ministerial – departamental – de direcţii – de servicii – de birouri, dar şi
orizontal sub forma relaţiilor de comunicare, cooperare şi coordonare între diverse organisme.
Funcţiile administraţiei publice sunt:
1. execuţie;
2. considerare a valorilor societăţii;
3. organizare şi coordonare a activităţilor.
2. Statul şi administraţia
Statul este un aparat de comandă, un agent economic care întreprinde servicii pentru
populaţie (apărare naţională, justiţie, securitate etc.).
Relaţia stat – administraţie poate fi surprinsă în figura nr. 2.
se pot regăsi
Statul Administraţia
în aceeaşi autoritate
guvernează; administrează;
exercită funcţii de ordin conduce conform legii.
politic.
Figura nr. 2: Relaţia Stat - Administraţie

Administraţia ocupă o poziţie de intermediar între Guvern şi public; administraţia:
 acţionează pentru Guvern;
 dispune de o anumită autonomie;
 influenţează Guvernul;
 este controlată de Guvern.
Statul cunoaşte mai multe interpretări (vezi figura nr. 3) şi abordări (vezi figura nr. 4).
8
Statul din punct de vedere
juridic politic social economic
grupare a oamenilor ansamblul serviciilor instrument de echilibru

supuşi aceloraşi politice, organizaţie între nevoile personale şi
reguli de drept socială a conducătorilor cele generale
Figura nr. 3: Concepţii cu privire la stat
Statul
de drept minimal social tehnic bunăstării
sistem de norme juridice care redistribuirea raţională a venitului

asigură: naţional în favoarea păturilor
legalitatea instituţiilor politice; sociale defavorizate
nesubordonarea politică a
justiţiei; soluţii tehnice la nivel
supremaţia legii. macroeconomic
sistemul drepturilor de model de stat contemporan în care

proprietate nu există diferenţe între sistemul de
valori sociale şi instituţiile care
asigură aceste valori
Figura nr. 4: Categorii de stat
3. Apariţia ştiinţei administrative
Studierea faptelor administrative a fost şi este obiectul ştiinţelor juridice. Dar ştiinţa
administrativă nu se confundă cu dreptul administrativ, care abordează drepturile şi obligaţiile
administraţiei şi ale celor administraţi. Ştiinţa administrativă se referă la:
 aspectele tehnice de reglementare a administraţiei;
 cunoştinţele auxiliare care conduc la formarea unui administrator;
 cunoştinţele de drept administrativ1.
Ştiinţa administrativă s-a născut la începutul secolului al XIX-lea, odată cu demersurile
manageriale ale lui H. Fayol şi juridice ale lui Lafervier şi se află într-un amplu proces de
dezvoltare datorită rolului administraţiei în evoluţia societăţilor umane.
1
Costea, Margareta, Introducere în Administraţia Publică, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 9.
9
Ştiinţa administrativă studiază colectivităţile umane situate pe un anumit teritoriu şi
supuse unei autorităţi suverane.
Bibliografie

2005;
Economică, Bucureşti 2005.
Întrebări şi teste
A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

1. Ce înseamnă criza statului bunăstării?
2. Care sunt principalele modele de bunăstare?
3. De ce în prezent ştiinţa administrativă se află într-un amplu proces de dezvoltare?
4. Care sunt principalele metode utilizate în ştiinţa administrativă?
5. Ce este faptul administrativ?
6. Care sunt principalele puteri în stat?
7. Ce înseamnă administraţia informaţională?
8. Ce este administraţia tehnică?
9. Ce înseamnă caracterul unipersonal al administraţiei?
10. Când s-a manifestat criza statului bunăstării?
B. Teste pentru evaluarea cunoştinţelor
B.1 DA/NU:
1. În economia românească nu există administraţii private.
2. Organul suprem al administraţiei publice este Parlamentul.
3. Administraţia publică din România are caracter militar.
4. Administraţia politică se referă la aparatul de stat prin care se realizează decizii politice.
5. Din punct de vedere politic, statul desemnează un ansamblu de indivizi supuşi aceloraşi
reguli de drept.
B.2 Grile:
1. Ştiinţa administrativă:
a) se confundă cu dreptul administrativ;
10
b) se include în dreptul administrativ;
c) nu este o ştiinţă relativ recentă;
d) a apărut la începutul secolului al XIX-lea.
2. Administraţia publică nu este:
a) subordonată;
b) remunerată;
c) discontinuă;
d) formalizată.
3. Statul care asigură egalitatea şanselor indivizilor se numeşte:
a) social;
b) minimal;
c) de drept;
d) al bunăstării.
4. Administraţia publică:
a) asigură servicii comerciale pentru populaţie;
b) redistribuie veniturile între agenţii economici;
c) este subordonată Preşedintelui şi Parlamentului;
d) are caracter nebirocratic.
5. Administraţia publică se bazează pe proceduri dinainte stabilite, ceea ce înseamnă că
este:
a) ierarhizată;
b) continuă;
c) birocratică;
d) formalizată.
11
Capitolul II. Instituţiile Administraţiei Publice
1. Sistemul administraţiei publice
Sistemul administraţiei publice cuprinde:

a) administraţia centrală şi administraţia teritorială;
b) administraţia de stat şi administraţia locală;
c) administraţia generală şi administraţia specializată.
Administraţia centrală are la bază desconcentrarea administrativă care presupune
transferul unor atribuţii ce revin organelor centrale unor organe din subordine care funcţionează în
teritoriu (vezi figura nr. 5).
Administraţia centrală
Administraţia ministerială
autorităţile administraţia
puterii executive de specialitate Administraţia extraministerială
de specialitate
Preşedintele
Guvernul Autorităţile Autorităţile administraţiei
administraţiei autonome subordonate Guvernului
Figura nr. 5: Administraţia centrală
Administraţia teritorială cuprinde autorităţile desconcentrate ale administraţiei centrale

în unităţi administrativ teritoriale (serviciile teritoriale, inclusiv prefectul).
Administraţia de stat exprimă ansamblul instituţiilor care asigură activitatea executivă a
guvernului (se suprapune cu administraţia centrală).
Administraţia locală reprezintă administraţia publică existentă la nivelul unităţilor
administrativ teritoriale ale unui stat. Nu reprezintă o administraţie de stat ci o structură
administrativă proprie sub controlul autorităţii statale. În această structură se regăsesc instituţiile
judeţene (consiliile judeţene, instituţiile comunale şi orăşeneşti, consiliile locale, primării şi alte
servicii publice). Sistemul administraţiei publice locale cuprinde autorităţi deliberative şi executive.
Administraţia generală cuprinde administraţia de stat şi administraţia locală având rolul
de a interveni în domeniile de competenţele Guvernului, Prefectului, Primarului respectiv vizează
autorităţi cu competenţe generale în spaţiile teritoriale ale ţării.
Administraţia specializată cuprinde ministerele şi serviciile specializate ale administraţiei
locale, autorităţile având atribuţii doar într-un anumit domeniu.
12
Potrivit Constituţiei României, sunt considerate autorităţi publice şi autorităţi
administrative autonome următoarele organisme:
A. Autorităţi publice:
 Parlamentul;
 Preşedintele României;
 Guvernul;
 Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate (ministere, alte organe de
specialitate din subordinea Guvernului, autorităţile administrative autonome);
 Autorităţile administraţiei publice locale (Consiliile locale, judeţene şi primării);
 Autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, ministerul public, Consiliul Superior al
Magistraturii).
B. Autorităţi administrative autonome:
 cu statut constituţional:
 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
 Curtea de Conturi;
 Avocatul Poporului;
 Consiliul Legislativ.
 cu statut legal:
 Serviciul României de Informaţii;
 Banca Naţională a României;
 Consiliul Naţional al Audio-vizualului;
 Consiliul Concurenţei;
 Comisia Naţională de Valori Mobiliare;
 Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică;
 Consiliul Economic şi Social;
 Academia Română etc.
Termenul de Autorităţi publice nu se confundă cu cel de instituţie publică. În sens restrâns,
instituţia publică se referă la persoanele juridice înfiinţate prin acte de putere sau de dispoziţie ale
autorităţilor adminsitraţiei publice centrale sau locale urmărind desfăşurarea de activităţi
necomerciale sau prestarea unor servicii publice.
Trăsăturile unei instituţii publice sunt1:
1
Matei, Lucica, Popescu, Ion, Duică, Dragoş, Instituţiile Administraţiei Publice, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.
14.
13
 se înfiinţează, reorganizează şi desfiinţează prin lege sau potrivit legii de către Parlament,
Guvern, ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
consiliile judeţene şi locale;
 urmăresc satisfacerea unor interese generale cu caracter social-cultural ale societăţii;
 desfăşoară activităţi finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, dar pot avea şi
venituri proprii;
 funcţionează în regim gratuit sau cu taxă;
 utilizează personal specializat în domeniul de activitate;
 pot emite acte administrative;
 desfăşoară activitate continuă.
Însens larg, instituţia publică cuprinde şi ansamblul autorităţilor publice.
În concluzie, organizarea politică şi administrativă în România se manifestă prin structura
următoare:
a) Parlamentul
 Parlamentul deţine puterea legislativă şi este compus din două Camere – Senatul şi
Camera Deputaţilor.
b) Organele supreme ale administraţiei de stat:
 Preşedintele şi administraţia prezidenţială;
 Guvernul şi aparatul său de lucru.
c) Administraţia centrală de specialitate:
 ministerele;
 autorităţile subordonate ministerelor;
 autorităţile autonome.
d) Administraţia teritorială de stat:
 prefectul;
 comisia judeţeană consultativă;
 comitetul operativ – consultativ;
 serviciile deconcentrate ale administraţiei publice centrale în teritoriu.
e) Administraţia judeţeană:
 consiliul judeţean;
 preşedintele consiliului judeţean;
 secretarul general al judeţului.
f) Administraţia locală:
 consiliul local;
14
 primarul;
 secretarul;
 aparatul propriu de specialitate;
 serviciile publice locale.
2. Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice
Administraţia publică are la bază următoarele principii:

a) Principiul legalităţii. Este vorba despre obligaţia tuturor instituţiilor publice de conformare
faţă de lege în condiţiile în care se manifestă şi iniţiativa pentru asigurarea aplicării legislaţiei.
b) Principiul permanenţei şi continuităţii. Acest principiu stipulează necesitatea echilibrului
în societate prin menţinerea unor reguli de conduită socială şi instituţională, inclusiv a
funcţionarilor publici care au devenit specialişti în domeniul pe care îl gestionează.
c) Principiul subsidiarităţii. Acest principiu exprimă necesitatea desfăşurării proceselor
decizionale la nivelul comunităţii cel mai apropiate de nivelul de aplicare a deciziei, prin
participare cetăţenească.
d) Principiul centralizării. Acest principiu desemnează concentrarea activităţilor
administrative din teritoriul naţional la nivel statal prin îndeplinirea sarcinilor de către o
administraţie ierarhizată şi unificată; cu alte cuvinte, administraţia publică centrală ia decizii,
iar administraţia publică locală raportează şi execută deciziile. În plus, autorităţile publice de
specialitate şi locale sunt numite de autorităţile publice centrale şi subordonate acestora.
e) Principiul desconcentrării. Principiul desconcentrării presupune transferul unor atribuţii ale
instituţiilor centrale unor instituţii teritoriale, aflate în subordinea acestora; instituţiile
administrative desconcentrate capătă competenţă proprie de decizie şi răspund faţă de
administraţia centrală de stat.
f) Principiul descentralizării. Descentralizarea presupune autonomia autorităţilor locale din
unităţile administrativ teritoriale şi transferul limitat al puterii de decizie de la nivelul central
la cel local; autonomia locală exprimă dreptul şi capacitatea autorităţilor admininistraţiei
publice locale de a rezolva şi gestiona în nume propriu şi sub responsabilitate proprie
problemele administrative.
3. Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice în unităţile

administrativ-teritoriale din România
a) Principiul autonomiei locale;
15
b) Principiul descentralizării serviciilor publice;
c) Principiul legalităţii;
d) Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
e) Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.
4. Activităţile administraţiei publice
Activităţile administraţiei publice pot fi:

a) executive cu caracter de dispoziţie prin care:
 se organizează executarea legii;
 se stabileşte comportamentul necesar diferitelor persoane fizice şi juridice;
 se definesc limitele permisive şi restrictive ale persoanelor fizice/juridice;
 se intervine cu sancţiuni precise.
b) executive cu caracter de prestaţie prin care:
 se asigură calitatea vieţii în cadrul colectivităţilor locale;
 se oferă servicii publice la dispoziţia publicului (salubritate, furnizarea de gaze, curent
electric, radio, televiziune, asistenţă medicală etc.).
Bibliografie


1. Care sunt autorităţile deliberative şi executive la nivel local?
2. Ce autorităţi publice cuprinde subsistemul administraţiei publice locale autonome?
3. Ce sunt actele administrative?
4. Care sunt principalele acte administrative?
5. Ce cuprinde administraţia publică centrală de specialitate?
6. Care sunt cei doi şefi ai executivului?
7. Ce înseamnă administraţia extraministerială de specialitate?
16
8. Ce componente ale administraţiei publice cuprinde administraţia guvernamentală?
9. Ce avantaje prezintă descentralizarea administrativă?
10. Cum se manifestă principiul descentralizării în administraţia publică?
B.1 DA/NU:
1. Administraţia publică este condusă de Guvern.
2. Consiliul municipal este o autoritate locală deliberativă.
3. Primarul nu este o autoritate locală executivă.
4. Eligibilitatea presupune necesitatea recunoaşterii autorităţilor alese la nivel local de
către stat.
5. Instituţiile publice prestează servicii pentru populaţie numai cu titlu gratuit.
B.2 Grile:
1. Transferul unor atribuţii de la nivelul central la cel local al administraţiei publice se
numeşte:
a) descentralizare;
b) autonomie;
c) desconcentrare;
d) concentrare.
2. Alegeţi varianta falsă:
a) toate instituţiile publice emit acte administrative;
b) instituţiile publice se înfiinţează prin lege;
c) consiliul orăşenesc nu este autoritate locală executivă;
d) prefectul este reprezentantul Guvernului în judeţe.
3. Este o autoritate deliberativă la nivel de judeţ:
a) primarul de oraş;
b) preşedintele consiliului local;
c) Consiliul judeţean;
d) Consiliul comunal.
4. Menţinerea echilibrului şi ordinii publice este asigurată de către principiul:
a) legalităţii;
b) subsidiarităţii;
c) permanenţei şi continuităţii;
d) centralizării.
5. Administraţia publică cuprinde administraţia:
a) centrală şi de stat;
17
b) generală şi teritorială;
c) de stat şi specializată;
d) de stat şi locală.
18
Capitolul III. Administraţia Publică şi Politică
1. Regimurile administrative
Regimul administrativ reprezintă un ansamblu de relaţii ce se stabilesc între stat,

colectivităţi locale şi intermediari în legătură cu ansamblul instituţiilor publice şi modul de
rezolvare a problemelor curente cu caracter public.
Din punctul de vedere al relaţiilor administrative dintr-un stat, există patru tipuri de
regimuri administrative, caracteristicile lor stabilind diverse raporturi între autoritate şi libertate:
1. Regimul bazat pe centralizare administrativă;
2. Regimul bazat pe descentralizare administrativă;
3. Regimul bazat pe desconcentrare;
4. Regimul bazat pe autonomia locală.
Trăsăturile acestor regimuri administrative sunt prezentate în figura nr. 6.
Centralizare Descentralizare
administrativă administrativă
Regimuri administrative
Desconcentrarea Autonomie locală
Figura nr. 6: Tipuri de regimuri administrative
Caracteristicile centralizării administrative:

 cetăţenii au aceleaşi interese şi nevoi;
 toate interesele cetăţenilor sunt considerate a fi satisfăcute prin dispoziţii legale şi
reglementări uniforme;
 administraţia centrală numeşte organele administraţiei locale;
 administraţia centrală decide asupra resurselor necesare diverselor probleme.
Caracteristicile descentralizării administrative:
 nu există identitatea nevoilor cetăţenilor în teritoriu;
 fiecare organism din ierarhia administrativă dispune de personalitate juridică;
 colectivităţile teritoriale dispun de un patrimoniu propriu;
 colectivităţile teritoriale dispun de independenţă şi mijloacele financiare necesare activităţilor
proprii.
Caracteristicile desconcentrării:
19
 are la bază atât centralizarea cât şi descentralizarea;
 o autoritate locală sau specializată capătă dreptul de a lua anumite decizii.
Caracteristicile autonomiei locale:
 există o organizare atât administrativă, cât şi politică;
 subdiviziunile statului dispun de competenţe extinse la aspecte de ordin politic.
2. Administraţia publică şi sistemul de partide
Literatura de specialitate identifică, în legătură cu relaţia dintre administraţia publică şi

sistemul de partide, următoarele situaţii:
 partidul unic;
 pluralism de partide şi administraţie politizată;
 pluralism de partide şi administraţie neutră.
Desigur, administraţia publică şi puterea politică se află într-o relaţie directă, de
întrepătrundere. Pe de o parte, viaţa politică influenţează administraţia care apare ca un mijloc de
exercitare a puterii politice. Pe de altă parte, administraţia influenţează puterea politică prin
contribuţia acesteia la elaborarea proiectelor de legi. De asemenea, omul politic este ales, în timp
ce funcţionarul public este numit de către acesta.
3. Relaţia administraţie centrală – administraţie locală
Structura statală exprimă modul în care sunt divizate şi repartizate competenţele statului
şi influenţează structura administraţiei. Competenţele la nivelul guvernului central decurg din
funcţiile statului şi se sprijină pe raţionamente economice.
Desigur, există deosebiri între statele federale şi cele unitare în ceea ce priveşte relaţia cu
administraţia; în cazul unui stat federal sarcinile fundamentale sunt repartizate între statul federal şi
statele componente.
În cadrul regimurilor democratice, administraţia se află sub autoritatea directă a
Guvernului, iar Parlamentul influenţează administraţia atât în regimul parlamentar, cât şi în regimul
prezidenţial. În plus, administraţia este supusă şi supravegherii presei. În schimb, se manifestă o
implicare prea mare a politicii în problemele administraţiei.
În cadrul regimurilor autoritare, administraţia nu mai este imparţială, formalităţile de
proceduri sunt simplificate şi se înregistrează un control exterior slab în condiţiile unui control
intern instensificat.
Bibliografie
20
2005;

1. Care sunt principiile care delimitează tipurile de regimuri administrative?
2. Cum se poate caracteriza administraţia centralizată?
3. Ce înseamnă autonomia imperfectă?
4. Ce presupune autonomia perfectă?
5. Ce înseamnă structura statală?
6. Ce deosebiri există între statul federal şi cel unitar?
7. Ce înseamnă politizarea administraţiei?
8. Cum explicaţi neutralitatea funcţiei publice?
9. Ce presupune regimul administrativ bazat pe desconcentrare?
10. Care este regimul administrativ caracterizat prin autoadministrare şi autoguvernare?
B.1 DA/NU:
1. Statul nu a fost o formă de organizare durabilă de la început.
2. În regimul de descentralizare administrativă nu există identitate de nevoi pentru toţi
cetăţenii.
3. Guvernarea presupune şi drepturi de putere publică.
4. Autonomia locală nu presupune un sistem de organizare politică, ci numai
administrativă.
5. Mediul politic nu poate influenţa administraţia.
B.2 Grile:
1. Alegeţi varianta adevărată:
a) administraţia nu poate fi supusă supravegherii presei în nici un regim parlamentar;
b) politica nu se poate implica în administraţie;
c) în regimul prezidenţial, miniştrii răspund în faţa preşedintelui;
d) administraţia este imparţială în regimul autoritar.
21
2. Într-un stat unitar simplu:
a) există un singur organ legiuitor şi mai multe organe judecătoreşti supreme;
b) autorităţile locale pot avea unele componente decizionale proprii distincte de cele ale
autorităţii centrale;
c) există mai multe organe legiuitoare;
d) nu pot exista sisteme descentralizate.
3. Nu este stat federal unional:
a) Australia;
b) Mexic;
c) Canada;
d) Suedia.
4. Nu caracterizează statul federal:
a) dedublarea administraţiei;
b) eterogenitatea administraţiei;
c) existenţa unui singur rând de organe centrale de stat;
d) apariţia unor dificultăţi în recrutarea funcţionarilor federali.
5. Structura statală exprimă:
a) modul în care sunt divizate şi repartizate competenţele statului;
b) sistemul partidelor politice şi a relaţiilor dintre acestea;
c) funcţiile statului;
d) sistemul de organizare administrativă.
22
Capitolul IV. Reforma administrativă
1. Principiile care stau la baza reformei administrative
Reforma în administraţia publică din România a început să fie implementată în spiritul

Constituţiei din 1991 prin măsuri menite să genereze schimbări în sensul descentralizării,
autonomiei locale şi desconcentrării serviciilor publice. Schimbările urmărite au avut în vedere
corelarea scopurilor urmărite cu procedurile alese, identificarea beneficiarilor şi ofertanţilor de
servicii publice şi asigurarea legăturilor între cadrul legislativ şi cel instituţional.
Principiile reformei în administraţia publică sunt:
 separarea funcţiei publice de cele administrative;
 crearea unei serviciu public de carieră, profesional şi neutru din punct de vedere politic;
 definirea clară a rolului şi responsabilităţilor şi relaţiilor între instituţii;
 descentralizarea administrativă;
 autonomia decizională;
 transparenţa actelor de guvernare şi administrative;
 simplificarea procedurilor şi actelor normative;
 instaurarea respectului faţă de cetăţean.
Pe această bază, au fost definite priorităţi pe termen scurt 1999-2000 şi priorităţi pe termen
mediu.
Priorităţile pe termen scurt ale reformei identifică:
 separarea nivelelor politice pe paliere administrative în structura Guvernului, ministerelor şi
altor organe de specialitate ale administraţiei publice;
 definirea rolului, responsabilităţilor şi relaţiilor dintre instituţii;
 instituirea unui serviciu public profesional şi neutru, sub aspect politic;
 constituirea unei unităţi centrale pentru crearea şi dezvoltarea corpului funcţionarilor publici;
 crearea structurilor instituţionale şi a mecanismelor administrative şi financiare în vederea
implementării programelor de dezvoltare regională şi susţinerea zonelor;
 descentralizarea administrativă şi întărirea autonomiei locale, precum şi desconcentrarea
serviciilor ministeriale;
 reglementarea regimului general al autonomiei locale;
 delimitarea şi stabilirea resurselor financiare ale comunităţilor locale faţă de bugetul de stat,
precum şi descentralizarea deciziilor privind gestiunea resurselor financiare şi patrimoniale;
 delimitarea şi gestionarea patrimoniului public şi privat;
23
 descentralizarea deciziei şi participarea cetăţenilor în procesul decizional prin referendum;
 dezvoltarea administraţiei publice locale.
Priorităţile pe termen mediu ale reformei vizează:
 asigurarea transparenţei actelor de guvernare şi optimizarea comunicării;
 îmbunătăţirea relaţiilor dintre administraţie şi beneficiarii de servicii publice prin
descentralizarea deciziilor;
 creşterea capacităţii de luare a deciziilor la nivel guvernamental;
 dezvoltarea sistemului de servicii publice locale aflate sub autoritatea Consiliilor judeţene sau
locale, precum şi transformarea regiilor autonome de interes local în societăţi comerciale
privatizabile.
În anul 2001 a fost adoptată “Strategia Guvernului privind accelerarea reformei
administraţiei publice”. Principalele obiective ale acestei strategii sunt:
 restructurarea profundă a administraţiei publice centrale şi locale;
 schimbarea raportului administraţie-cetăţean;
 descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative şi
financiare;
 creşterea eficienţei în administraţia publică;
 profesionalizarea funcţiei publice.
2. Descentralizarea şi reforma administrativă
Descentralizarea reprezintă un principiu şi sistem administrativ în baza căruia

administrarea intereselor locale, comunale, orăşeneşti şi judeţene se face de către autorităţile
colectivităţilor respective liber alese.
Principalele avantaje ale descentralizării:
 interesele locale se identifică în mod direct;
 spiritul de iniţiativă este dezvoltat;
 sistemul de libertăţi locale se generează în mod evident.
Principiul descentralizării se manifestă în mod profund în domeniul financiar; în această
direcţie reforma administrativă se caracterizează prin trei etape distincte:
a) 1991-1994, perioadă în care s-au iniţiat importante modificări în structura şi finanţarea
autorităţilor publice locale, inclusiv introducerea sistemului de taxe şi impozite locale;
24
b) 1998-2000, perioadă în care legea finanţelor publice locale a introdus elemente noi, în sensul
creşterii cotei destinate bugetelor locale din PIB şi a cotei cheltuielilor locale din totalul
cheltuielilor publice;
c) 2001-prezent, perioadă în care au fost introduse noi reguli pentru autorităţile publice locale,
mai ales vizând serviciile publice.
Strategia de reformă a administraţiei publice cuprinde următoarele obiective:
 crearea unui cadru adecvat al descentralizării şi desconcentrării serviciilor publice;
 clarificarea competenţelor la diferite niveluri şi structuri ale administraţiei publice;
 întărirea autonomiei financiare a autorităţilor publice locale;
 redefinirea competenţelor la nivel de prefecturi;
 creşterea capacităţilor administraţiei publice locale necesare implementării strategiei de
descentralizare şi pregătirea pentru gestionarea fondurilor structurale.
3. Administraţia publică electronică
Informatizarea administraţiei publice în România este un proces de importanţă recunoscută

de toţi factorii de decizie. Cadrul legislativ a fost creat în acest sens prin reglementări multiple
vizând încasarea prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale, transparenţa decizională
în administraţia publică, liberul acces la informaţiile de interes public, semnătura electronică,
transparenţa în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei etc.
Informatizarea administraţiei publice a realizat avantaje substanţiale în sistemul licitaţiilor
şi achiziţiilor publice, asigurându-se dezvoltarea pieţei electronice.
Obiective principale ale e-market sunt:
 demonstrarea avantajelor tehnologiei moderne;
 dezvoltarea unei pieţe virtuale ce facilitează comunicarea între vânzători şi cumpărători şi
negocierea tranzacţiilor comerciale;
 furnizarea informaţiilor privind cheltuirea banului public prin asigurarea accesului la
informaţie;
 optimizarea preţurilor de achiziţie;
 reducerea costurilor de marketing şi distribuţie;
 asigurarea accesului rapid la informaţia economică în zona achiziţiilor publice.
Bibliografie
25
 Legea nr. 291/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 24/2002 privind încasarea
prin mijloace electronice a impozitelor şi taxelor locale;
 Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică;
 Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public;
 Legea nr 455 din 18 iulie 2001 privind semnătura electronică;
 Legea nr. 161 din 19 aplilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei.

1. Care sunt principiile avantaje ale e-administraţiei?
2. Ce înseamnă descentralizare financiară în sistemul administraţiei?
3. Care sunt obiectivele specifice ale strategiei de reformă a adminsitraţiei publice?
4. Care sunt premisele descentralizării?
5. Care sunt principalele etape parcurse de domeniul financiar în spiritul reformei
administrative?
6. Ce este descentralizarea?
7. Care sunt principalele avantaje ale descentralizării?
8. Ce limite poate înregistra sistemul descentralizării?
9. Care sunt priorităţile reformei în administraţia publică?
10. Cum se observă practic îndeplinirea obiectivelor reformei în administraţia publică?
B.1 DA/NU:
1. Autonomia locală este o formă modernă a descentralizării.
2. În sistemul descentralizat, colectivităţile locale dipsun de autorităţi administrative
autonome faţă de stat.
3. În sistemul descentralizat, autorităţile puterii executive nu supraveghează activitatea
colectivităţilor locale.
4. În primul ciclu de reformă au fost realizate schimbări în finanţarea autorităţilor publice
locale.
5. Întârzierea autonomiei financiare a autorităţilor centrale reprezintă un obiectiv specific
al strategiei de reformă a administraţiei publice.
26
B.2 Grile:
1. Nu reprezintă un avantaj al descentralizării:
a) îngrădirea acţiunilor haotice impuse de obiective generale ale administraţiei centrale;
b) dezvoltarea spirtului de iniţiativă;
c) autonomia organelor administraţiei locale;
d) îngrădirea intereselor locale.
2. Introducerea sistemului de taxe şi impozite locale s-a realizat în etapa de politică de
reformă:
a) a doua;
b) a treia;
c) prima;
d) a patra.
3. Nu reprezintă un obiectiv specific al strategiei de reformă a administraţiei publice:
a) redefinirea competenţelor miniştrilor;
b) întărirea autonomiei financiare a autorităţilor publice locale;
c) clarificarea competenţelor la diferite niveluri ale administraţiei publice;
d) crearea unui cadru specific descentralizării serviciilor publice.
4. Creşterea autonomiei financiare a autorităţilor publice locale nu presupune:
a) creşterea ponderii veniturilor proprii la nivelul administraţiilor locale;
b) proceduri permisive şi flexibile în derularea finanţărilor pentru investiţii;
c) dezvoltarea sistemului distribuţiei resurselor;
d) ameliorarea managementului bugetului.
5. Este o prioritate pe termen mediu a politicii de reformă:
a) separarea nivelurilor politice pe paliere administrative;
b) îmbunătăţirea relaţiilor dintre administraţie şi beneficiarii serviciilor publice;
c) descentralizarea deciziei de participare a cetăţenilor la procesul deciziei;
d) instituirea unui serviciu public profesional şi neutru politic.
27
Capitolul V. Bugetul activităţilor publice
1. Principiile contabilităţii publice
Bugetul este un document ce asigură gestionarea şi organizarea activităţii financiare a

statului.
Formele principale ale bugetului sunt prezentate în figura nr. 7.
Buget
incremental public social
se bazează pe bugetele din anii Poate fi: ia în considerare şi

anteriori; naţional sau local; plata unor servicii
se corectează pe baza inflaţiei; pe obiective sociale;
se stabileşte pentru o perioadă se întocmeşte în ţările
de cel puţin 5 ani social-democrate
Figura nr. 7: Formele bugetului
Funcţiile bugetului sunt:

 controlul cheltuielilor, execuţia bugetului fiind supravegheată de autorităţi;
 gestionarea eficientă a activităţilor publice, urmărind utilizarea eficientă a resurselor
financiare şi umane;
 planificarea acţiunilor statului, fiind formulate obiective şi programe alternative.
Constituirea bugetului are la bază următoarele principii:
 creditul de plată – presupune asigurarea resurselor necesare în cursul anului, acestea neputând
fi depăşite fără credite suplimentare;
 creditul de angajament – se manifestă în cazul construcţiilor şi achiziţiilor de materiale şi
admite realizarea cheltuielilor pe mai mulţi ani, dar într-o anumită sumă;
 gestiunii (de casă) – admite contabilizarea operaţiilor cu ocazia mişcărilor de trezorerie;
 echilibrul anual al bugetului – presupune eliminarea dezechilibrelor bugetare printr-o politică
bugetară activă;
 nonafectării resurselor – stabileşte ca un venit să nu fie niciodată rezervat finanţării unor
cheltuieli precise.
2. Clasificarea cheltuielilor bugetare
28
Din punct de vedere contabil şi juridic, cheltuielile bugetare pot fi abordate sub aspectul
organic şi administrativ, precum şi în mod specific (vezi figura nr. 8).
Cheltuieli bugetare
Clasificarea organică şi Clasificarea

administrativă specifică
cheltuieli pentru ministere cheltuieli de personal

cheltuieli pentru departamente subvenţii
cheltuieli pentru servicii dobânzi
cheltuieli pentru construcţii
Figura nr. 8: Clasificarea contabilă şi

juridică a cheltuielilor bugetare
Din punct de vedere economic, cheltuielile bugetare pot fi cuprinse într-o clasificare
funcţională şi alta economică (vezi figura nr. 9).
Cheltuieli bugetare Cheltuieli pentru

autorităţi
Clasificarea funcţională justiţie
poliţie
Clasificarea economică apărarea naţională
învăţământ şi cercetare
cultură şi sport
Cheltuieli
sănătate
cu bunuri şi servicii
protecţia mediului
de transfer la terţi
industria artizanală şi comerţ
telecomunicaţii
agricultură şi alimentaţie, etc.
Figura nr. 9: Clasificarea economică a

cheltuielilor bugetare
3. Etapele elaborării bugetului
Bugetul se elaborează printr-o procedură complexă care presupune raţionalizarea alegerii

variantei bugetare prin strategia care se bazează pe tehnici de analiză, calcule şi previziuni.
Strategia se sprijină pe un elaborios studiu comparativ al alternativelor bugetare, după care
urmează decizia, execuţia şi controlul acestuia. Studiul alternativelor bugetare porneşte de la
identificarea problemelor concrete adică, descrierea realităţii, analiza obiectivelor urmărite şi a
29
mijloacelor posibile pentru conceperea programelor alternative pentru acţiuni concrete. Evaluarea
acestor programe se face pe baza mai multor tehnici, între care:
 analiza cost-beneficiu;
 analiza dezavantaje-avantaje;
 analiza cost-eficacitate;
 analiza multifactorială.
4. Controlul financiar
Controlul din punct de vedere economic se poate realiza atât la nivel microeconomic, cât şi
macroeconomic, în funcţie de interesele principale economico financiare ale:
 agenţilor economici: obţinerea profitului;
 terţilor agenţilor economici;
 statului.
Controlul financiar urmăreşte:
 relaţiile, fenomenele şi procesele financiare;
 administrarea şi gestiunea patrimoniului;
 rezultatele activităţilor economico-sociale.
Controlul financiar poate îmbrăca mai multe forme (figura nr. 10).
După momentul După interesul

realizării Control financiar urmărit
anticipat (preventiv); al statului;

concomitent (operaţional-curent); al ministerului;
post-operativ (ulterior) al departamentelor;
al organelor centrale de stat
Figura nr. 10: Formele controlului financiar
Curtea de Conturi reprezintă organul suprem de control financiar asupra formării,

administrării şi utilizării resurselor statului.
Caracteristicile Curţii de Conturi:
 a fost înfiinţată prin Constituţia României din 1991, prin lege organică;
 urmăreşte dacă averea publică este administrată conform legii;
 are ca atribuţii:
o analiza formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale sectorului public;
30
o controlul gestiunii resurselor publice;
 prezintă annual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public
naţional din exerciţiul bugetar încheiat;
 semnalează în raportul annual neajunsurile constatate;
 mandatul membrilor săi este de nouă ani, aceştia fiind independenţi în exercitarea mandatului;
 dispune de consilieri care se schimbă (parţial) din trei în trei ani.
Bibliografie
 Tatiana Moşteanu, Finanţe publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

1. Care sunt principiile specifice de constituire a bugetului?
2. Care sunt deficienţele procedurii de elaborare a bugetului?
3. Care sunt etapele controlului financiar?
4. Ce forme îmbracă bugetul?
5. Care sunt funcţiile bugetului?
6. Care sunt etapele elaborării bugetului?
7. Ce tehnici se utilizează în analiza programelor alternative?
8. Ce rol are Curtea de Conturi?
9. Care sunt avantajele controlului preventiv?
10. Care sunt avantajele şi dezavantajele controlului ulterior?
B.1 DA/NU:
1. Bugetul este examinat şi votat de Parlament.
2. Bugetul este executat de către Parlament, execuţia fiind controlată pe baza conturilor de
către Guvern.
3. Bugetul nu poate fi stabilit pe baze anuale.
4. Analiza cost-beneficiu este unica metodă de evaluare a programelor alternative
bugetare.
5. Analiza cost-beneficiu de evaluare a programelor alternative în elaborarea bugetului se
mai numeşte cost-eficacitate.
31
B.2 Grile:
1. Nu este principiu de constituire a bugetului:
a) necompensarea;
b) proporţionalitatea;
c) compararea în timp şi spaţiu;
d) universalitatea.
2. Este o funcţie a bugetului:
a) planificarea acţiunilor agenţilor economici;
b) gestiunea eficace a activităţilor publice şi private;
c) diminuarea costurilor publice;
d) controlul cheltuielilor publice.
3. Principiul bugetar conform căruia operaţiile sunt contabilizate cu ocazia mişcărilor de
trezorerie se numeşte principiul:
a) de casă;
b) creditului de angajament;
c) echilibrului anual;
d) nonafectării resurselor.
4. Cheltuielile bugetare se pot constitui:
a) numai la nivel ministerial;
b) şi la nivel departamental;
c) din punct de vedere organic, pe baza regulilor economice;
d) numai pe criterii funcţionale.
5. Controlul financiar:
a) nu poate fi microeconomic;
b) este doar macroeconomic;
c) poate fi concomitent;
d) se mai numeşte anticipat.
32
Capitolul VI. Dezvoltarea durabilă şi administraţia publică
1. Conceptul de dezvoltare durabilă şi caracteristicile sale
Dezvoltarea durabilă presupune creşterea economică în consonanţă cu cerinţele

echilibrului ecologic şi cu dezvoltarea umană în ansamblul său. Este vorba despre progresul relaţiei
om-societate-natură-cultură-ştiinţă-civilizaţii.
Esenţa dezvoltării durabile este un nou mod tehnic de producţie bazat pe biotehnologie,
ceea ce înseamnă extinderea tehnologiilor noi, nepoluante sau mai puţin poluante şi restrângerea
celor mecanizate, poluante.
Elementele definitorii ale dezvoltării durabile sunt:
 dezvoltarea unei noi relaţii între mediul natural şi cel creat de om;
 asigurarea egalităţii şanselor generaţiilor ce se succed;
 definirea coordonatelor prezentului prin prisma viitorului;
 asigurarea bunăstării generale;
 redefinirea direcţiilor de acţiune;
 subordonarea dezvoltării economice dezvoltării natural-ecologice a omului.
Principalele obiective ale dezvoltării durabile sunt:
 definirea creşterii demografice;
 reducerea dependenţei de petrol;
 promovarea resurselor regenerabile de energie;
 conservarea solului;
 protejarea sistemelor biologice ale pământului;
 reciclarea materialelor.
2. Rolul administraţiei publice în procesul de dezvoltare durabilă
Dezvoltarea durabilă exprimă o creştere economică bazată nu doar pe dimensiuni

ecologice, tehnico-ştiinţifice, culturale, demografice, militare şi interdependenţa acestor dimensiuni,
dar şi pe strategii coerente de soluţionare. În acest context, rolul administraţiei publice în
consonanţă cu acest proces este indiscutabil.
Implicarea administraţiei publice în procesul de dezvoltare durabilă are la bază câteva
aspecte:
33
 prevenirea poluării mediului înconjurător necesită acţiuni economice, juridice, administrative
şi educaţionale;
 cheltuielile de dezvoltare durabilă sunt suportate de către bugetele publice municipale,
judeţene şi centrale;
 sistemul de impozite şi amenzi este dezvoltat în spiritul măsurilor antipoluare;
 sunt definite mai multe căi de prevenire a poluării în aşa fel încât să fie antrenaţi agenţii
economici atât publici cât şi privaţi în procesul de combatere a poluării;
 cheltuielile militare ale ţărilor, atât bogate cât şi sărace se diminuează annual în favoarea
dividendelor păcii care constituie principala resursă a procesului de dezvoltare durabilă;
 sistemul de ajutor public pentru dezvoltare este reformat în sens progresist, previzibil şi
echitabil.
De altfel, dezvoltarea durabilă înseamnă introducerea unor schimbări esenţiale în calitatea
proceselor; este vorba despre anumite obiective urmărite cu implicarea administraţiei publice din
fiecare ţară:
 redimensionarea creşterii economice în sensul conservării resurselor naturale;
 modificarea proceselor de creştere;
 satisfacerea nevoilor esenţiale pentru muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi asistenţă
sindicală pentru toţi locuitorii;
 restructurarea tehnologiilor şi controlul riscului;
 conservarea bazei de resurse;
 asigrarea unei creşteri substenabile a populaţiei;
 integrarea într-un proces unic a dezvoltării privind economia şi mediul înconjurător.
Alte concepte generate de procesul general de dezvoltare durabilă sunt:
 dezvoltarea industrială ecologic durabilă;
 practicarea forestieră durabilă;
 energia durabilă;
 comerţul durabil.
În acest cadru dezvoltarea administraţiei publice durabile ar fi în măsură să corespundă
sistemelor industriale şi economice din societate.
Administraţia publică durabilă reprezintă ansamblul instituţiilor publice capabile să
apeleze la o manieră de rezolvare a problemelor cu caracter public punând accent pe:
 protejarea biosferei;
 utilizarea eficientă a capitalului uman şi material;
 promovarea echităţii:
34
Administraţia publică durabilă se caracterizează prin câteva aspecte:
 depolitizarea masivă a organelor administraţiei publice şi reprezentanţilor săi, astfel încât
obiectivul suprem al funcţionării sale să fie bunăstarea generală a indivizilor într-un mediu
natural sănătos;
 diminuarea până la eliminare a corupţiei în administraţia publică şi în toate domeniile prin
stabilirea nu atât a unor măsuri coercitive şi de control, cât a unor mecanisme de implicare a
cetăţenilor corecţi în sistemul de lucru general şi curent;
 definirea unor forme eficiente de parteneriat public-privat capabile să dezvolte sistemul de
asigurări sociale în spiritul echităţii;
 respectarea cu stricteţe a cadrului legislativ privind protecţia mediului natural şi anularea
autorizaţiilor eliberate haotic sau fără analize privind consecinţele la nivelul natural;
 asigurarea stabilităii măsurilor prin programe solide de dezvoltare industrială şi economică,
indiferent de continuitatea reprezentanţilor sau funcţionarilor administraţiei publice;
 implementarea acquis-ului comunitar pentru mediu ceea ce înseamnă eliminarea
întreprinderilor necompetitive;
 dezvoltarea activităţii ministerului Mediului şi implicarea întregii administraţii publice în
suportarea costurilor asociate implementării legislaţiei europene de mediu în România –
costuri iniţiale, de capital şi de operare;
 definirea unor indicatori de performanţă pentru serviciile publice precum:
 volumul şi calitatea prestaţiei;
 eficienţa economică;
 rentabilitatea economică;
 eficacitatea.
Principalele elemente de evaluare a performanţelor în domeniul serviciilor publice sunt
prezentate în figura nr. 11.
35
Identificarea corectă a nevoilor clienţilor
Asigurarea celei Determinarea
mai bune Criterii de evaluare a performanţei obiectivelor şi
productivităţi şi serviciilor publice programelor
a celui mai mic corelate cu
tarif nevoile
Realizarea unei calităţi a prestaţiei
identificate
apropiate de nevoile cetăţenilor
Figura nr. 11: Evaluarea performanţei serviciilor publice
Bibliografie
 Maria Ioncică, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 2003.

 Viorel, Cornescu (coord.), Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

1. Ce este dezvoltarea sustenabilă?
2. Care sunt resursele dezvoltării durabile?
3. Care sunt obiectivele dezvoltării durabile?
4. Ce înseamnă internalizarea costurilor cu protecţia mediului?
5. Care sunt elementele definitorii ale dezvoltării durabile?
6. Ce presupune administraţia publică durabilă?
7. Ce schimbări de ordin calitativ impune dezvoltarea durabilă?
8. Ce este autorizarea IPPC (Integrated Pollution Prevention and Control)?
9. Ce indicatori de performanţă pentru serviciile publice puteţi defini?
10. Care sunt principalele elemente de evaluare a performanţei în domeniul serviciilor
publice?
B.1 DA/NU:
1. În domeniul serviciilor publice eficienţa economică se numeşte eficacitate.
2. Dezvoltarea durabilă prespune progresul uman pentru un viitor îndelungat.
3. Dezvoltarea sustenabilă nu înseamnă creşterea zero.
4. Fundamentul dezvoltării durabile este un nou mod tehnic de producţie.
5. Administraţia publică durabilă admite numai depolitizarea acesteia.
36
B.2 Grile:
1. Nu caracterizează procesul de dezvoltare durabilă:
a) dimensiunea ecologică;
b) orientarea resurselor din domeniul cultural spre protecţia mediului;
c) dimensiunea demografică;
d) strategii coerente de soluţionare.
2. Biotehnologiile nu înseamnă:
a) numai tehnologii noi;
b) restructurarea industriilor mecanizate;
c) restructurarea industriilor chimizate;
d) un nou mod tehnic de producţie.
3. Internalizarea costurilor cu protecţia mediului înseamnă:
a) suportarea cheltuielilor cu protecţia mediului de către administraţia publică centrală;
b) diminuarea costurilor de protecţie a mediului;
c) limitarea cheltuielilor de protecţie naturală la investiţiile sectorului privat;
d) calea economică de luptă cu efectele negative ale vechiului tip de creştere economică
asupra mediului natural.
4. Principalele resurse financiare pentru susţinerea dezvoltării durabile sunt:
a) investiţiile private;
b) alocaţile administraţiei locale;
c) dividendele păcii;
d) ajutoarele sociale.
5. Nu reprezintă un indicator de performanţă pentru serviciile publice:
a) durata de existenţă a serviciului;
b) calitatea prestaţiei;
c) rentabilitatea economică;
d) eficacitatea.
37
Capitolul VII.Corupţia în administraţia publică
1. Conceptul de corupţie
Corupţia în administraţia publică exprimă o ameninţare serioasă la adresa valorilor

fundamentale, drepturilor omului şi statului de drept.
Corupţia în administraţia publică constă în folosirea în mod abuziv a puterii publice în
scopul obţinerii de foloase necuvenite.
Desigur, funcţionarii publici au numeroase obligaţii – scrise şi nescrise – cu caracter moral
pe care trebuie să le respecte pe toată durata exercitării funcţiei publice; aceste detalii morale se
numesc deontologie, unele dintre ele devenind obligaţii profesionale:
 probitatea  corectitudinea de care dă dovadă un funcţionar public în procesul exercitării
obligaţiilor de serviciu;
 demnitatea  prestigiul sau autoritatea morală a funcţionarului public prin care adoptă un
comportament contrar cu cererea de avantaje materiale (plătite);
 interdicţia cumului  imposibilitatea exercitării unei alte funcţii în paralel cu cea publică, cu
excepţia unor activităţi de creaţie ştiinţifică, literară, artistică, de consultanţă specializată şi a
exploatării brevetelor de invenţii;
 imparţialitatea  obligaţia funcţionarilor publici de a executa decizii politice fără a participa
la activitatea partidelor, cel puţin pentru anumite categorii de funcţionari publici (magistraţi,
militari, poliţişti etc.);
 subordonarea  obligaţia de a executa ordinele şi dreptul de a refuza aceasta in situaţii de
ilegalitate sau prejudicii ale persoanei;
 fidelitatea  exercitarea atribuţiilor de serviciu în interesul instituţiei şi cu discreţia necesară;
 respectul faţă de funcţie  obligaţia îndeplinirii atribuţiilor de serviciu conform fişei postului.
Factorii corupţiei sunt numeroşi: politici, economici şi sociali, între aceştia remarcându-se
următoarele grupe de factori:
 nivelul de dezvoltare economică;
 moştenirea de ordin politic şi instituţional;
 caracteristicile naturale şi sociale;
 alternativele de natură politică şi instituţională;
 competiţia politică.
Alături de aceste grupe, pot fi identificaţi drept factori generatori ai corupţiei:
 imoralitatea funcţionarilor;
38
 dorinţa de îmbogăţire;
 birocraţia;
 nivelul salariilor;
 neajunsurile de ordin legislativ;
 încălcarea legii;
 nivelul educaţiei;
 comportamentul colectiv din instituţie.
2. Formele corupţiei
A. După nivelul şi implicaţiile pe care le are, corupţia poate fi:

 mică;
 medie;
 mare.
Corupţia “mică” se manifestă la nivelul funcţionarilor publici care desfăşoară activităţi
directe cu cetăţenii şi beneficiază de foloase necuvenite pentru exercitarea unor atribuţii pentru care
sunt plătiţi şi pe care le vor executa oricum; este vorba despre urgentarea unor autorizaţii, despre
obţinerea de informaţii privind factorii implicaţi în anumite decizii, de promovarea unui dialog
amabil etc.
Corupţia „medie” este asociată funcţiilor de nivel mai ridicat şi se referă la interpretarea
legii în propriul beneficiu, sau cu alte cuvinte exercitarea atribuţiilor prin încălcarea legii sau la
limita legii cu fapte grave de fraudă, delapidări etc.
Corupţia „mare” se manifestă prin implicarea demnitarilor în elaborarea de acte normative
în folos propriu, ceea ce aparent le-ar conferi siguranţa legalităţii.
B. După natura corupţiei, aceasta poate cuprinde:

 abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
 frauda;
 utilizarea unor fonduri ilicite pentru finanţarea partidelor politice;
 favoritismul;
 abuzul de putere în domeniul privatizării;
 orientarea pe criterii subiective a deciziei privind achiziţiile publice;
 conflictul de interese.
39
C. După domeniile de manifestare, corupţia poate fi:
 administrativă;
 economică;
 politică.
Corupţia administrativă se manifestă în activitatea administraţiei publice locale şi
centrale, în domeniul sănătăţii şi asistenţei sociale, culturii şi învăţământului, apărării şi ordinii
publice, siguranţei naţionale şi justiţie etc.
Corupţia economică constă în manifestarea unor abuzuri şi nereguli în domeniul
financiar-bancar, agricol, industrial, comercial etc.
Corupţia politică se referă la abuzul de putere din domeniul activităţii parlamentare şi a
partidelor politice precum imunitatea parlamentară, influenţarea iniţiativelor legislative, finanţarea
partidelor politice şi a campaniilor electorale etc.
D. După natura activităţilor infracţionale la nivel european, corupţia poate îmbrăca următoarele
forme:
 activitatea antreprizelor;
 contrabanda cu ţigări fabricate în străinătate;
 evaziunea fiscală;
 spălarea banilor;
 comercializarea ilegală a alcoolului;
 falsificarea cărţilor de credit;
 transferurile frauduloase de bani prin mijloace electronice;
 traficul de deşeuri şi infracţiunile asupra mediului înconjurător;
 traficul de arme, materiale nucleare, droguri sau fiinţe umane;
 deturnarea şi schimbarea destinaţiilor subvenţiilor.
3. Mecanismele corupţiei
Mecanismele corupţiei reprezintă succesiunea de etape prin care se manifestă corupţia din
momentul declanşării tentaţiei de corupţie şi până la manifestarea efectivă a acesteia.
Mecanismele corupţiei sunt analizate în general prin prisma a trei ipoteze1:
I. deturnarea de fonduri bugetare în interes personal;
II. corupţia politică;
1
Profiroiu, Marius, Parlagi, Anton, Crai, Eugen, Etică şi corupţie în administraţia publică, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
40
III. selecţia angajaţilor din administraţie pe criterii subiective.
Ipoteza I
Deturnarea fondurilor bugetare în interes personal
Această formă de corupţie se derulează prin etapele următoare:
 ordonatorul principal de credite care poate fi un ministru sau primar propune defalcarea
cheltuielilor bugetare pe capitole (regii autonome, societăţi comerciale cu capital de stat,
instituţii publice subordonate);
 instituţia publică intră în relaţii contractuale cu agentul economic specializat în realizarea
anumitor lucrări (concesiune, asociere, executare lucrări). Acesta poate fi impus de şeful
administraţiei.
 agentul economic specializat încheie un contract de subantrepriză cu persoane fizice sau
juridice pe anumite domenii de activitate.
Ipoteza II
Corupţia politică
Etapele acestei forme de corupţie sunt legate de controlul unei instituţii subordonate, astfel:
 şeful unei instituţii de control declanşează activitatea de control la o anumită direcţie;
 conducătorul instituţiei controlate solicită şefului politic pe linie de partid sprijin;
 şeful administraţiei publice în calitate de şef politic intervine pe lângă agentul de control.
Ipoteza III
Selecţia angajaţilor din administraţie pe criterii subiective
Această formă de corupţie se manifestă atât ascendent prin “cumprarea” şefilor cât şi
descendent pentru numirea unor persoane şi include o serie de atenţii, favoritisme, seducţie, hărţuire
a persoanelor etc.
Bibliografie
 www.pna.ro
41
1. Care sunt principalele acte normative în România pentru sancţionarea faptelor de
corupţie?
2. Ce exemple cunoaşteţi pentru „marea” corupţie?
3. Ce înseamnă corupţie medie?
4. Cum se manifestă corupţia „mică”?
5. Care sunt principalele mecanisme ale corupţiei?
6. Ce este probitatea?
7. Ce înseamnă deontologie?
8. Care sunt factorii corupţiei în România?
9. Ce este corupţia politică?
10. Cum se manifestă deturnarea de fonduri în interes personal?
B.1 DA/NU:
1. Luarea de mită a unui funcţionar public pentru influenţarea obţinerii unei autorizaţii de
construcţie este corupţie medie.
2. Corupţia economică poate fi şi administrativă.
3. Corupţia politică este legată de activitatea parlamentară.
4. Corupţia contemporană afectează toate domeniile sociale.
5. Fidelitatea exprimă obligaţia de a executa ordinele cu exactitate de către un funcţionar
public.
B.2 Grile:
1. Nu este o formă a corupţiei:
a) traficul de deşeuri;
b) respectarea normelor legislative care îngrădesc anumite activităţi;
c) traficul de arme;
d) comercializarea ilegală a alcoolului.
2. Obligaţia de a executa ordinele înseamnă:
a) imparţialitate;
b) probitate;
c) fidelitate;
d) subordonare.
3. Corupţia economică nu vizează în mod direct domeniul:
a) culturii;
42
b) financiar;
c) agricol;
d) valutar.
a) corupţia economică nu poate fi şi politică;
b) corupţia mică este cel mai puţin periculoasă;
c) evaziunea fiscală nu se manifestă obligatoriu odată cu spălarea banilor;
d) falsificarea cărţilor de credit este o formă de corupţie.
5. Corupţia nu poate exprima o ameninţare serioasă la adresa:
a) drepturilor omului;
b) valorilor fundamentale;
c) statului de drept;
d) valorilor patrimoniale private.
43
Capitolul VIII. Combaterea corupţiei
1. Infracţiuni de corupţie
Principalele infracţiuni de corupţie sunt:

 luarea/darea de mită;
 primirea de foloase necuvenite;
 traficul de influenţă.
La acestea, unii analişti ai fenomenului corupţiei adaugă:
 abuzul în serviciu;
 infracţiunile de folos;
 deturnarea de fonduri.
Din punctul de vedere al actelor legislative care prevăd infracţiunile de corupţie, acestea
pot fi:
 prevăzute de codul penal;
a) specifice corupţiei (luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de
influenţă);
b) conexe corupţiei (abuzul în serviciu, căutarea intereselor persoanei sau interesul public, în
formă calificată sau neglijenţa în serviciu, purtare abuzivă, neglijenţa în prestarea serviciilor
de stat etc.).
 prevăzute de alte legi speciale (privind statutul funcţionarilor publici, finanţele publice,
patrimoniul public etc.).
Caracterizarea infracţiunii:
 obiect (juridic şi material);
 subiect;
 aspecte obiective şi subiectve.
2. Măsuri de combatere a corupţiei
Combaterea corupţiei are la bază următaorele direcţii de acţiune:

a) îmbunătăţirea conducerii muncii în administraţie prin schimbări la nivelul mediului de muncă
şi a politicii de salarizare;
b) restructurarea relaţiilor politico-administrative;
c) stabilirea unor noi elemente de control şi acordare de stimulente pentru funcţionarii publici;
44
d) identificarea unei noi atitudini a reprezentanţilor politici faţă de funcţionarii publici prin
conlucrare directă;
e) redarea încrederii cetăţenilor faţă de serviciile publice.
Din punct de vedere al reglementărilor juridice se deosebesc măsurile de prevenire a
corupţiei de cele de combatere.
La nivel european au fost definite mai multe grupe de măsuri pentru combaterea corupţiei,
un rol important avândul măsurile adoptate de Consiliul Europei. Între acestea se află Rezoluţia
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. 24/97 care cuprinde 20 de principii şi anume:
1. luarea măsurilor celor mai eficiente pentru prevenirea corupţiei şi contribuţia la educaţia
publică şi la promovarea bnei conduite (etice);
2. asigurarea în legislaţia naţională a codificării cazurilor de criminalitate în ţară şi în străinătate;
3. asigurarea ca toţi cei responsabili de prevenirea, investigarea, urmărirea şi adjudecarea
cazurilor de corupţie să se bucure de gradul necesar de autonomie şi independenţă, pentru a-şi
putea îndeplini funcţiile lor corespunzătoare;
4. asigurarea mijloacelor potrivite pentru identificarea şi sancţionarea oricăror contravenţii
administrative, calificate drept corupţie;
5. asigurarea măsurilor adecvate pentru prevenirea utilizării persoanelor juridice în scopul
acoperirii contravenţiilor legate de corupţie;
6. limitarea imunităţii în cazul investigaţiilor iniţiate, urmăririi ori adjudecării contravenţiilor
legate de corupţie până la nivelul considerat a fi drept minim pentru o societate democratică;
7. promovarea specializării persoanelor sau a organelor responsabile de lupta împotriva corupţiei
şi asigurarea cu mijloace adecvate şi instruire corespunzătoare, pentru a-şi îndeplini sarcinile
statutare;
8. asigurarea ca legislaţia fiscală şi autorităţile responsabile de implementarea acesteia să
contribuie la combaterea corupţiei într-un mod cât mai eficient şi coordonat, în special prin
neacordarea facilităţilor fiscale, prin legi sau practici administrative, care ar putea fi utilizate
pentru extragerea de mită şi alte avantaje neloiale şi contravenţionale;
9. asigurarea ca organizarea, funcţionarea şi procesul de luare a deciziilor în administraţia
publică, să ţină cont de necesitatea stringentă a combaterii corupţiei, în special prin stabilirea
unei cât mai mari transparenţe consistente cu nevoia de a asigura mai multă eficienţă
instituţională;
10. asigurarea ca reglementările care privesc drepturile şi responsabilităţile oficialilor publici să
se inspire şi să ia în considerare cerinţele generale cunoscute pentru lupta împotriva corupţiei,
asigurând o serie de măsuri disciplinare adecvate, promovarea dezvoltării încadrărilor juridice
45
foarte specifice în ceea ce priveşte comportamentul care se aşteaptă din partea oficialilor
publici prin mijloacele cele mai potrivite, după cum ar fi Codurile de conduită;
11. asigurarea folosirii pe scară largă a procedurilor corespunzătoare de audit, aplicabile tuturor
activităţilor din domeniul administraţiei publice şi al sectorului public;
12. susţinerea rolului esenţial pe care îl au procedurile de audit în ceea ce priveşte prevenirea şi
depistarea corupţiei în afara organelor administraţiei publice;
13. asigurarea sistemului răspunderii publice sau de responsabilitate a funcţionarilor publici în a
ţine cont de consecinţele comportamentului corupt al oficialilor publici;
14. adoptarea procedurilor cele mai potrivite pentru asigurarea transparenţe procedurilor la
achiziţiile publice, necesare să asigure o concurenţă cât mai cinstită şi prevenirea tentaţiei
pentru corupţie;
15. încurajarea adoptării de către reprezentanţii aleşi a diferitelor coduri de conduită şi
promovarea regulilor stricte pentru finanţarea partidelor politice şi de organizare a
campaniilor electorale, care să prevină corupţia;
16. asigurarea libertăţii presei de a obţine şi de a difuza informaţie relevantă asupra chestiunilor
legate de corupţia în societate, fiind pasibilă de anumite restricţii sau limitări numai în
cazurile care sunt acceptabile pentru o societate democratică;
17. asigurarea ca legislaţia civilă să ia în considerare necesitatea luptei împotriva corupţiei şi
oferirea de remedii eficiente pentru a proteja drepturile şi interesele care sunt afectate de
corupţie;
18. încurajarea cercetării fenomenului de corupţie;
19. luarea în considerare a oricărei conexiuni posibile cu crima organizată şi spălarea de bani;
20. dezvoltarea cooperării internaţionale în toate domeniile care au tangenţă cu obiectivele de
luptă împotriva corupţiei.
3. Strategii de combatere a corupţiei în România
În România au fost adoptate mai multe măsuri de combatere a corupţiei în diverse

documente legislative, cum ar fi:
 HG nr. 667/1991 privind asigurarea prestigiului social al funcţionarului public;
 Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale;
 Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului;
 HG nr. 473/1992 privind obligativitatea funcţionarilor publici de a-şi declara averea în 10 zile
de la numire;
46
 HG nr. 29/1993 privind constituirea unei comisii de anchetă la nivel parlamentar privind
actele de corupţie sesizate de mass-media;
 Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale;
 Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici;
 Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;
 Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, etc.
În acest moment în România sunt implicate mai multe organisme în combaterea corupţiei
şi anume:
 agenţii de monitorizare;
 justiţie;
 parlamentul;
 societatea civilă;
 presa;
 administraţia publică;
 agenţii economici.
Bibliografie
 www.pna.ro

1. Care sunt principalele acte normative privind combaterea corupţiei în România?
2. Care sunt prevederile Codului Penal privind infracţiunile de corupţie?
3. Ce rol are Parlamentul în combaterea corupţiei?
4. Ce înseamnă reforma în justiţia românească?
5. Care este rolul publicului în combaterea corupţiei?
6. Ce deosebiri există între reglementările naţionale şi cele europene de combatere a
corupţiei?
7. Care sunt direcţiile principale de combatere a corupţiei?
8. Ce presupune statutul funcţionarilor publici sub aspectul infracţiunilor de corupţie?
47
9. Ce rol îndeplineşte administraţia publică în combaterea corupţiei?
10. Care sunt organismele implicate în combaterea corupţiei?
B.1 DA/NU:
1. Corupţia nu poate fi eliminată în societatea modernă.
2. Parlamentul contribuie la combaterea corupţiei şi prin asigurarea responsabilităţii şi
transparenţei operaţiunilor financiare din sectorul public.
3. Responsabilitatea pentru menţinerea standardelor şi minimizarea corupţiei revine
administraţiei publice.
4. Sistemul de achiziţii publice poate fi concurenţial, confidenţial şi închis în anumite
situaţii.
5. Descurajarea corupţilor şi corupătorilor este primul pas pentru combaterea acesteia.
B.2 Grile:
1. Este implicată în combaterea corupţiei:
a) numai administraţia publică;
b) numai justiţia;
c) atât administraţia cât şi justiţia;
d) Parlamentul, ca unic organ de combatere a corupţiei la nivel naţional.
a) codul de etică profesională a funcţiei publice nu poate contribui la combaterea corupţiei;
b) administraţia poate conlucra cu reprezentanţii aleşi;
c) presa contribuie la combaterea corupţiei;
d) există agenţii de monitorizare a corupţiei.
3. Corupţia nu poate fi:
a) diminuată;
b) eliminată paralel în toate domeniile;
c) împrumutată;
d) extinsă la alte domenii.
4. Sunt condiţii favorizante ale corupţiei în România:
a) mentalităţile îngăduitoare ale tuturor românilor faţă de corupţie;
b) reformarea statului şi privatizarea;
c) dorinţele tuturor românilor de înavuţire;
d) privatizările tuturor întreprinderilor de stat.
5. Legea privind combaterea evaziunii fiscale este adoptată în anul:
a) 1991;
48
b) 1994;
c) 2002;
d) 1993.
49
Capitolul IX. Serviciile şi piaţa publică
1. Tipuri de servicii publice
Serviciul public exprimă o activitate desfăşurată de o autoritate administrativă sau agent

privat în vederea satisfacerii unui interes general.
Serviciul public este considerat un organism administrativ creat de stat, judeţ sau comună
cu o competenţă şi puteri determinate şi cu mijloace financiare procurate din patrimoniul general al
administraţiei creatoare, pus la dispoziţia publicului.
Tipuri de servicii publice:
a) După aria de interes există servicii:
 naţionale;
 locale;
 comunale;
 orăşeneşti;
 judeţene.
b) După obiectul serviciilor publice, acestea pot fi (vezi figura nr. 12):
 administrative;
 industrial comerciale:
 de drept public;
 de drept privat.
c) După regulile juridice de la baza funcţionării serviciilor publice se identifică servicii:
 în regim administrativ;
 în regim mixt.
d) După natura organizării există servicii la nivel de:
 autoritate administrativă;
 regii;
 asociaţii şi fundaţii;
 servicii publice concesionate iniţiativei private.
e) După destinaţia serviciilor, există servicii:
 pentru întreprindere;
 pentru populaţie.
50
administrative Servicii publice industrial comerciale
protecţia civilă; salubritate, distribuţia apei,

autoritatea tutelară; canalizare;
starea civilă; furnizarea energiei, distribuţia
urbanism; energiei electrice, a gazului;
licenţierea transporturilor; comunicaţii, transporturi
educaţie; publice interne şi interurbane
cultură;
sport;
asistenţă şi ajutor social
Figura nr. 12: Servicii publice administrative şi

industrial-comerciale
2. Caracteristicile pieţei serviciilor
Piaţa serviciilor se apropie de piaţa mărfurilor în ceea ce priveşte fluxurile activităţii

economice. Totuşi, există câteva trăsături specifice şi anume:
 piaţa serviciilor nu include în totalitate sfera serviciilor, existând şi servicii non-marfă sau
non-market;
 sistemul de indicatori ai performanţei pieţei serviciilor este mult mai complex datorită
varietăţii serviciilor;
 există atât elemente cantitative, cât şi calitative de evaluare a prestaţiei;
 concurenţa are forme specifice de manifestare;
 diferenţierea serviciilor este foarte puternică;
 cheltuielile de acces la piaţă sunt ridicate.
3. Gestionarea serviciilor publice
Gestiunea serviciilor publice exprimă modalitatea prin care este asigurată prestaţia în
folosul colectivităţii din punct de vedere real şi financiar.
În procesul de gestionare a serviciilor publice potrivit Constituţiei României, se
delimitează:
 autorităţile statului care prestează servicii publice de interes naţional;
 autorităţi publice din cadrul judeţelor, comunelor, oraşelor care asigură servicii publice locale
dar şi servicii ministeriale desconcentrate.
51
Desconcentrarea serviciilor publice nu înseamnă descentralizare (vezi figura nr. 13).
Desconcentrare ≠ Descentralizare
numirea conducerii serviciului dreptul autorităţii administraţiei

public se face printr-un ordin al publice locale de a organiza
ministerului; serviciul public;
delegarea unor atribuţii concentrate conducerea serviciului public este
la nivel ministerial către alte numită de către autoritatea
persoane deliberativă a administraţiei locale
Figura nr. 13: Deosebirea desconcentrare-descentralizare
Principalele modalităţi de gestiune a serviciilor publice sunt:

 gestiunea directă;
 gestiunea delegată;
 gestiunea semidirectă.
Gestiunea directă este o formă de prestare a serviciului public în care colectivitatea locală
asigură serviciul public sau îl transferă unei instituţii publice din subordinea sa.
Poate fi:
 regie directă;
 regie depersonalizată;
 regie autonomă.
Gestiunea delegată constă în încredinţarea serviciului public de către autoritatea
administrativă locală unei întreprinderi exterioare, de regulă de natură particulară.
Poate fi sub formă de:
 concesiune;
 arendare;
 regie interesată.
Gestiunea semidirectă presupune exploatarea serviciului public în regie directă în
condiţiile în care o parte a prestaţiei este asigurată de o întreprindere exterioară, fiind o gestiune
mixtă.
4. Principiile de organizare a serviciilor publice
a) continuităţii;
b) adaptabilităţii;
c) neutralităţii;
52
d) egalităţii;
e) cuantificarea;
f) preţul scăzut.
Bibliografie

1. Ce este regia interesată?
2. Ce înseamnă gestiunea indirectă?
3. Ce înseamnă desfiinţarea serviciilor publice pe principiul actului contrar?
4. Cum se manifestă principiul neutralităţii?
5. Ce presupune continuitatea serviciilor publice?
6. Ce deosebiri există între concesionare şi arendare?
7. Cum se caracterizează serviciile desconcentrate?
8. Ce este gestiunea directă?
9. Ce exemple cunoaşteţi pentru tipurile de servicii publice identificate?
10. Ce înseamnă adaptabilitatea serviciilor publice?
B.1 DA/NU:
1. Autoritatea tutelară poate acţiona direct pentru a împiedica administraţia unui oraş de a
se angaja într-o politică ambiţioasă.
2. Aleşii locali sunt în totalitate liberi să instituie noi taxe pentru finanţarea programelor de
utilitate economică, socială, culturală.
3. Colectivitatea locală poate transfera un spaţiu unei instituţii publice aflate în subordinea
sa.
4. Serviciul public poate fi dotat cu autonomie financiară.
5. Concesiunea este o formă de gestiune interesată.
B.2 Grile:
53
1. Arendarea:
a) este o gestiune directă a spaţiului;
b) este permisă în România în orice domeniu de spaţiu;
c) presupune ca o întreprindere exterioară să exploateze cu răspundere un echipament;
d) presupune ca o întreprindere exterioară să asigure funcţionarea serviciului fără
responsabilităţi financiare.
2. Serviciile publice locale:
a) trebuie să fie centralizate în vederea asigurării standardizării lor;
b) trebuie să aibă o conducere dirijată spre structurile de bază ale administraţiei publice;
c) nu admit dependenţa colectivelor locale faţă de stat;
d) pot fi desfiinţate oricând de autorităţile publice locale.
3. Principiul adaptabilităţii serviciilor publice presupune:
a) dezvoltarea serviciilor publice în sensul exigenţelor de interes general;
b) adaptarea serviciului public la nivelul exigenţelor conducerii administraţiei publice
centrale;
c) crearea serviciilor publice ca instrumente de creare a unor avantaje individuale sau de
grup;
d) permanenţa serviciilor publice.
4. Existenţa scopului unic al serviciilor publice de satisfacere a interesului general exprimă
principiul:
a) continuităţii;
b) neutralităţii;
c) egalităţii;
d) cuantificării.
5. Reprezintă un serviciu public industrial şi comercial:
a) protecţia civilă;
b) starea civilă;
c) salubritatea;
d) educaţia publică.
54
Capitolul X. Serviciile pentru populaţie
1. Tipologia serviciilor pentru populaţie
Rolul serviciilor destinate populaţiei este de a satisface multitudinea nevoilor oamenilor

prin stimularea personalităţii lor; se manifestă în procesul consumului, distribuţiei şi chiar
producţiei.
Clasificarea serviciilor pentru populaţie:
a) în funcţie de natura relaţiilor economice şi juridice există:
 servicii de piaţă (plătite de populaţie şi obţinute în urma procesului de vânzare-
cumpărare);
 servicii ne-marfă (se oferă cu titlu gratuit sau aproape gratuit).
b) în funcţie de caracteristicile beneficiarilor se deosebesc:
 servicii personale (cetăţenii apelează direct, consumul fiind individualizat);
 servicii colective (utilităţi publice):
 personalizate (individualizate);
 destinate colectivităţii în ansamblul său.
c) în funcţie de relaţiile cu alte bunuri, serviciile pot fi:
 independente (în relaţie de indiferenţă sau substituţie cu bunurile materiale);
 asociate bunurilor (generează utilităţi noi).
d) în funcţie de natura activităţi, serviciile pentru populaţie cuprind servicii:
 cu caracter industrial;
 cu caracter neindustrial.
e) în funcţie de nivelul de dezvoltare, serviciile pot fi:
 organizate ca ramuri distincte ale economiei;
 organizate ca activităţi separate în interesul unor sectoare.
2. Serviciile de piaţă pentru populaţie
Serviciile de piaţă pentru populaţie cuprind prestaţiile furnizate populaţiei prin vânzare-
cumpărare.
Pe activităţi, structura serviciilor de piaţă pentru populaţie cuprinde:
 hoteluri şi restaurante; alte feluri de cazare;
 restaurante, cafenele, baruri, cantine şi alte unităţi de preparare a hranei;
55
 agenţii de turism şi asistenţă turistică;
 activităţi fotografice, traduceri, secretariat, multiplicări; producţia, distribuţia şi proiecţia de
filme cinematografice şi video;
 activităţi de radio şi televiziune;
 activităţi de artă şi spectacole, ale agenţiilor de presă, bibliotecilr, muzeelor etc.;
 activităţi sportive şi alte activităţi recreative;
 închirierea bunurilor personale şi gospodăreşti;
 alte activităţi de servicii.
Bibliografie

1. Ce sunt serviciile pentru populaţie?
2. În ce domenii se manifestă serviciile pentru populaţie?
3. Ce deosebiri există între serviciile non-market şi cele de piaţă?
4. Ce exemple cunoaşteţi pentru utilităţile publice?
5. Ce înseamnă servicii personalizate?
6. Ce presupun serviciile de piaţă pentru populaţie?
7. Ce indicatori puteţi identifica pentru serviciile culturale?
8. Ce relaţie există între serviciile pentru populaţie şi serviciile de piaţă pentru populaţie?
9. Ce tendinţe se intrevăd în structura serviciilor pentru populaţie?
10. Cum vedeţi ameliorarea prestaţiei serviciilor pentru populaţie?
B.1 DA/NU:
1. Utilităţile publice se mai numesc monopoluri.
2. Serviciile colective pentru populaţie sunt non-rivale şi cu non-excludere.
3. Serviciile destinate colectivităţii pot fi personalizate.
56
4. Serviciile din sfera consumului pot adăuga utilităţi noi.
5. Serviciile de piaţă se mai numesc nemarfă.
B.2 Grile:
1. Nu reprezintă un serviciu personal serviciul de:
a) transport în comun;
b) închirierea de locuinţe;
c) reparaţii autoturisme;
d) curăţătorie ecologică.
2. Serviciile colective:
a) se mai numesc utilităţi publice;
b) sunt rivale şi bazate pe non-excludere;
c) sunt în ansamblul său, personalizate;
d) nu pot fi personalizate.
3. Serviciile de piaţă pentru populaţie:
a) nu pot fi gratuite;
b) se mai numesc non-market;
c) se manifestă şi în sfera distribuţiei;
d) nu pot fi individualizate.
4. Serviciile de închiriere de locuinţe sunt servicii:
a) colective personalizate;
b) personale;
c) colective nepersonalizate;
d) asociate bunurilor.
5. După natura relaţiilor economice şi financiare, serviciile pentru populaţie pot fi:
a) personale şi colective;
b) independente şi asociate bunurilor;
c) industriale şi neindustriale;
d) de piaţă şi non-market.
57
Teme pentru referate
1. Descentralizarea şi rolul său în administraţia publică.

2. Managementul resurselor umane în administraţia publică.
3. Birocraţia şi administraţia publică.
4. Calitatea serviciilor la nivelul unui teritoriu.
5. Ameliorarea imaginii unei instituţii publice.
Recenzii
 Ioncică, Maria, Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti 2003;

 Iftimioaie, Cristian, Vedinas, Verginia, Sandu, Teodora-Gabriela, Urziceanu, Carmen,
Administraţia publică locală în România în perspectiva integrării europene, Editura
Economică, Bucureşti, 2003;
58
Teste generale pentru verificarea cunoştinţelor
TEST I
Grile (1 răspuns corect)

Controlul în administraţie nu poate fi:
a. legat direct de puterea ierarhică; b. juridic; c. întotdeauna de tip feed-back, corector; d.
administrativ.
Faptul că adminstraţia este egalitară înseamnă că:
a. asigură în mod egal; b. este laică; c. în general, nu are caracter militar; d. este identică
în toate ţările cu aceeaşi orientare politică.
Alegeţi varianta falsă:
a. administraţia este un corp intermediar între guvern şi public; b. subordonarea
administraţiei faţă de guvern poate depăşi limita democraţiei; c. a guverna înseamnă a
administra; d. administraţia este structurată şi vertical.
Adminstraţia înseamnă:
a. gruparea oamenilor supuşi aceloraşi reguli de drept; b. persoanlitatea juridică a naţiunii;
c. sistemul de organizare a indivizilor şi grupurilor sociale; d. ansamblul autorităţilor şi
agenţilor care se implică în probleme cu caracter public.
Administraţia cuprinde sarcini de:
a. execuţie şi elaborare; b. execuţie şi conducere microeconomică; c. management de
ramură; d. conducere a firmelor.
DA/NU
1. Ierarhizarea administrativă decurge din ierarhia militară.
2. Administraţia tehnică cuprinde aparatul de stat prin care se realizează deciziile politice.
3. Administraţia exercită funcţii de ordin politic.
4. Statul îndeplineşte funcţii de conducere conform directivelor.
5. Din punct de vedere social-economic statul desemnează ansamblul serviciilor publice.
6. Din punct de vedere juridic, statul exprimă gruparea oamenilor supuşi aceloraşi reguli de
drept.
7. Statul bunăstării urmăreşte distribuirea raţională a venitului naţional.
8. Administraţia executivă se mai numeşte activă.
9. Administraţia informaţională se mai numeşte tehnică.
10. Toate instituţiile publice deservesc colectivităţi teritoriale.
11. Din punct de vedere juridic, administraţia are caracter subordonat.
12. Ierarhizarea administraţiei asigură disciplina administraţiei.
13. Controlul administrativ se face numai din exteriorul administraţiei.
14. Controlul juridic în administraţie presupune verificarea legalităţii deciziilor.
15. Administraţia nu poate fi consultativă.
59
TEST II

Ştiinţa administraţiei:
a. sesizează fenomenele aşa cum ar trebui să se manifeste; b. are caracter pozitiv şi
descriptiv; c. se include în dreptul administraţiei; d. studiază tehnica de reglementare a
administraţiei.
Ideea potrivit căreia statul se implică în mod nefiresc aparţine ideologiei:
a. dirijiste; b. keynesiste; c. individualismului economic; d. intervenţionismului statal.
Modelul american al statului bunăstării presupune:
a. solidaritatea socială; b. asigurarea securităţii naţionale; c. obligaţia statală de asigurare a
stabilizării economice; d. asigurarea de beneficii minime pentru populaţia cu venituri mici.
H. Fayol este reprezentantul:
a. şcolii clasice de management; b. managementului ştiinţific; c. şcolii psihologice; d.
gândirii empirice de management.
Ştiinţa administrativă nu:
a. descrie datele reale; b. permite utilizarea informaţiilor descrise; c. foloseşte metode de
lucru specifice ştiinţelor sociale; d. permite folosirea doar a studiilor monografice parţiale în
analiza administraţiei publice globale.
DA/NU
1. Din punct de vedere politic statul nu este un organism politic.
2. Din punct de vedere social statul este un instrument de echilibrare a intereselor personale, de
grup şi social.
3. Statul minimal admite asigurarea egalităţii şanselor tuturor indivizilor.
4. Criza statului bunăstării a început odată cu Marea Criză de Supraproducţie.
5. Ştiinţa administrativă se include în Dreptul administrativ.
6. H. Fayol a susţinut necesitatea subordonării intereselor individuale, intereselor generale.
7. Activităţile administrative sunt omogene.
8. Principiile manageriale au fost formulate pentru prima dată de întemeietorii managementului
ştiinţific.
9. Obiectivele unice ale statului sunt creşterea economică şi controlul inflaţiei.
10. În timp, rolul statului a fost regândit.
11. Statul nu intervine în procesul ocupării depline.
12. Modelul statului bunăstării de tip social democrat este modelul suedez.
13. Procesele verbale ale Instituţiei Administraţiei Publice nu pot fi folosite în tehnicile de
investigare a Administraţiei Publice.
14. Conflictele între funcţionarii publici pot fi obiect al unor anchete.
15. Administrarea personalului reflectă specializarea pe ramuri ale Administraţiei Publice.
60
TEST III

Administraţia ministerială:
a. nu aparţine administraţiei centrale; b. este o administraţie de specialitate; c. desfăşoare şi
activităţi extraministeriale; d. aparţine administraţiei publice locale.
Administraţia publică locală:
a. cuprinde şi societăţi comerciale constituite pentru asigurarea unor lucrări de interes local;
b. este administraţia de stat; c. nu este o structură administrativă proprie; d. nu este sub
controlul autorităţii statale.
Actul administrativ poate fi:
a. un contract; b. o hotărâre judecătorească; c. o lege; d. un act juridic.
Nu este principiu de organizare şi funcţionare a administraţiei publice principiul:
a. delegării de autoritate; b. subsidiarităţii; c. legalităţii; d. permanenţei.
Sistemul administraţiei publice nu cuprinde:
a. administraţiile private constituite la nivelul unităţilor administrativ teritoriale; b.
administraţia locală; c. administraţia specializată; d. instituţiile publice centrale.
DA/NU
1. Administraţia teritorială cuprinde autorităţi desconcentrate ale administraţiei centrale.
2. Instituţiile comunale sunt administraţii centrale specializate.
3. Desconcentrarea administrativă înseamnă transferul unor atribuţii ale organelor centrale.
4. Administraţia publică poate utiliza mijloace de constrângere statală.
5. Administraţia publică reprezintă un corp profesional destinat realizării unor servicii publice.
6. Administraţia centrală poate fi de stat şi locală.
7. Toate instituţiile publice au mijloacele financiare asigurate integral din bugetul statului.
8. Activităţile instituţiilor publice pot fi gratuite.
9. Unele instituţii publice emit acte administrative.
10. Activitatea instituţiilor publice trebuie să fie continuă.
11. Nu toate instituţiile publice au ca obiective satisfacerea unor nevoi social-culturale.
12. Unele autorităţi statale sunt considerate organe ale administraţiei publice.
13. Decretul este un act administrativ.
14. Ordinele ministerelor sunt acte juridice dar nu şi administrative.
15. Dispoziţiile primarilor nu sunt acte adminstrative în totalitate.
61
TEST IV
DA/NU
1. Ierarhizarea administrativă decurge din ierarhia militară.
2. Administraţia tehnică cuprinde aparatul de stat prin care se realizează deciziile politice.
3. Administraţia exercită funcţii de ordin politic.
4. Statul îndeplineşte funcţii de conducere conform directivelor.
5. Din punct de vedere social-economic statul desemnează ansamblul serviciilor publice.
6. Din punct de vedere juridic, statul exprimă gruparea oamenilor supuşi aceloraşi reguli de
drept.
7. Statul bunăstării urmăreşte distribuirea raţională a venitului naţional.
8. Administraţia executivă se mai numeşte activă.
9. Administraţia informaţională se mai numeşte tehnică.
10. Toate instituţiile publice deservesc colectivităţi teritoriale.
11. Din punct de vedere politic statul nu este un organism politic.
12. Din punct de vedere social statul este un instrument de echilibrare a intereselor personale, de
grup şi social.
13. Statul minimal admite asigurarea egalităţii şanselor tuturor indivizilor.
14. Criza statului bunăstării a început odată cu Marea Criză de Supraproducţie.
15. Ştiinţa administrativă se include în Dreptul administrativ.
16. Administraţia teritorială cuprinde autorităţi desconcentrate ale administraţiei centrale.
17. Instituţiile comunale sunt administraţii centrale specializate.
18. Desconcentrarea administrativă înseamnă transferul unor atribuţii ale organelor centrale.
19. Administraţia publică poate utiliza mijloace de constrângere statală.
20. Administraţia publică reprezintă un corp profesional destinat realizării unor servicii publice.
62

Teoria Administratiei Publice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Administratiei Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Administraţiei publice

Teoria administraţiei publice reprezintă o disciplină esenţială pentru domeniul ştiinţelor

Noţiunea de „administraţie” cunoaşte două accepţiuni:

 pregătirea textelor ce devin obligatorii  interpretarea textelor;

Figura nr. 1: Sarcinile Administraţiei

Figura nr. 2: Relaţia Stat - Administraţie

juridic politic social economic

grupare a oamenilor ansamblul serviciilor instrument de echilibru

Figura nr. 3: Concepţii cu privire la stat

de drept minimal social tehnic bunăstării

sistem de norme juridice care redistribuirea raţională a venitului

sistemul drepturilor de model de stat contemporan în care

Figura nr. 4: Categorii de stat

3. Apariţia ştiinţei administrative

 Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti 2000;

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Sistemul administraţiei publice cuprinde:

Figura nr. 5: Administraţia centrală

Administraţia teritorială cuprinde autorităţile desconcentrate ale administraţiei centrale

2. Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice

Administraţia publică are la bază următoarele principii:

3. Principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice în unităţile

a) Principiul autonomiei locale;

4. Activităţile administraţiei publice

Activităţile administraţiei publice pot fi:

 Costea, Margareta, Introducere în administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti 2000;

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Regimul administrativ reprezintă un ansamblu de relaţii ce se stabilesc între stat,

Desconcentrarea Autonomie locală

Figura nr. 6: Tipuri de regimuri administrative

Caracteristicile centralizării administrative:

2. Administraţia publică şi sistemul de partide

Literatura de specialitate identifică, în legătură cu relaţia dintre administraţia publică şi

3. Relaţia administraţie centrală – administraţie locală

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Reforma în administraţia publică din România a început să fie implementată în spiritul

2. Descentralizarea şi reforma administrativă

Descentralizarea reprezintă un principiu şi sistem administrativ în baza căruia

3. Administraţia publică electronică

Informatizarea administraţiei publice în România este un proces de importanţă recunoscută

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Bugetul este un document ce asigură gestionarea şi organizarea activităţii financiare a

incremental public social

se bazează pe bugetele din anii Poate fi: ia în considerare şi

Figura nr. 7: Formele bugetului

Funcţiile bugetului sunt:

2. Clasificarea cheltuielilor bugetare

Clasificarea organică şi Clasificarea

cheltuieli pentru ministere cheltuieli de personal

Figura nr. 8: Clasificarea contabilă şi

Cheltuieli bugetare Cheltuieli pentru

Figura nr. 9: Clasificarea economică a

3. Etapele elaborării bugetului

Bugetul se elaborează printr-o procedură complexă care presupune raţionalizarea alegerii

După momentul După interesul

anticipat (preventiv); al statului;

Figura nr. 10: Formele controlului financiar

Curtea de Conturi reprezintă organul suprem de control financiar asupra formării,

 Tatiana Moşteanu, Finanţe publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

A. Întrebări pentru aprofundarea cunoştinţelor temei pe baza bibliografiei obligatorii:

Dezvoltarea durabilă presupune creşterea economică în consonanţă cu cerinţele

2. Rolul administraţiei publice în procesul de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă exprimă o creştere economică bazată nu doar pe dimensiuni