Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Omogenizarea înseamnă aducerea datelor din contabilităţile individuale la acelaşi numitor astfel încât
să poată fi agregate; ea se referă la toate componentele situaţiilor financiare (active, datorii, venituri,
cheltuieli, alte fluxuri) şi se realizează pe baza unui manual de proceduri de consolidare elaborat de
societatea-mamă
omogenizare temporală;
omogenizare operaţiunilor interne sau a conturilor reciproce;
omogenizarea evaluărilor şi a estimărilor;
omogenizare în vederea agregării
Omogenizarea temporală
Norma contabilă românească stabileşte foarte clar că „situaţiile financiare anuale consolidate se
întocmesc la aceeaşi dată ca situaţiile financiare anuale ale societăţii-mamă”.
IFRS 10 stabileşte că o entitate va include în situaţiile financiare consolidate veniturile şi cheltuielile unei
filiale începând de la data la care a obţinut controlul şi până la data la care entitatea încetează să mai
controleze filiala.
Una din cele mai cuprinzătoare componente a omogenizărilor poate fi asigurarea aceloraşi metode de
evaluare şi a aceloraşi tipuri de estimări pentru activele, datoriile, veniturile şi cheltuielile tuturor
componentelor grupului.
Astfel, atât în norma românească, cât şi în cea internaţională, se arată că, „dacă un membru al
grupului utilizează alte politici contabile decât cele adoptate în situaţiile financiare anuale consolidate
pentru tranzacţii şi evenimente asemănătoare în circumstanţe similare, la întocmirea situaţiilor
financiare anuale consolidate, pentru a asigura conformitatea cu politicile contabile ale grupului, trebuie
făcute ajustări adecvate la situaţiile financiare ale acelui membru al grupului”.
În măsura în care această egalitate este asigurată, conturile intra-grup se numesc conturi reciproce.
Pentru ca agregarea situaţiilor financiare ale componentelor grupului să aibă sens, este necesar ca
structurile pe care le agregăm să fie identice, să aibă acelaşi format, aceeaşi unitate de măsură şi
acelaşi conţinut
Cumularea situaţiilor financiare se face fie pe bilanţ şi pe cont de profit şi pierdere, fie pe
balanţele de verificare.
Grupul poate avea filiale care ţin contabilitatea individuală într-o monedă diferită de cea de raportare
(aceasta din urmă fiind moneda în care se întocmesc şi se prezintă situaţiile financiare consolidate); în
acest caz, este nevoie de reguli de conversie a situaţiilor financiare ale filialelor aflate în situaţia
respectivă.
Norma contabilă românească tranşează problema extrem de simplu, impunând metoda cursului de
închidere.
Acest standard defineşte două tipuri de monede care pot apărea în filiera conversiilor specifice:
Prin cumulare se înţelege adunarea posturilor cuprinse în conturile anuale individuale omogenizate.
Având în vedere norma contabilă actuală din România, cumularea nu se aplică decât filialelor şi este
întotdeauna integrală.
Astfel, indiferent de procentajul de interes deţinut de mamă în filiale, mama preia 100% din activele,
datoriile, veniturile şi cheltuielile filialei sau, dacă se lucrează pe balanţe, mama preia toate soldurile şi
toate rulajele filialei.
Din punct de vedere tehnic, cumularea se poate face într-un tabel mare pe coloanele căruia să apară
informaţiile referitoare la entităţile individuale consolidate sau într-un articol contabil complex (ori în
mai multe articole contabile complexe), în care să se debiteze conturile cu solduri debitoare şi să se
crediteze conturile cu solduri creditoare.
Entităţile controlate în comun şi entităţile asociate nu intră în această agregare, deoarece consolidarea
lor se face prin metoda punerii în echivalenţă şi această metodă înseamnă doar evaluarea titlurilor la un
alt nivel de valoare decât costul acestora.