Psihologia clinică este ştiinţa care studiază mecanismele psihologice implicate în starea

de sănătate şi boală.

Cuprins
[ascunde]
 1 Introducere[1]=
 2 Obiectul psihopatologiei
o 2.1 PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI MEDICALĂ
o 2.2 I. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE
o 2.3 II. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE, MEDICINĂ ŞI VIAŢA
PSIHICĂ
o 2.4 III. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ADAPTARE ŞI STRES
o 2.5 IV. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA
BOLILOR
o 2.6 V. VULNERABILITATE, EVENIMENT DE VIAŢĂ, CONFLICT ŞI
CRIZĂ
o 2.7 VI. MECANISMELE DE APĂRARE
o 2.8 VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL
o 2.9 VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ
o 2.10 IX. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU
EXPRIMARE CORPORALĂ
o 2.11 X. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE
o 2.12 XI. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE
 3 Cursuri
o 3.1 Efectul Placebo
o 3.2 Psihologia clinică şi medicală – sferă şi conţinut
o 3.3 Normal şi patologic în viaţa psihică
o 3.4 Stresul psihic
o 3.5 Timp şi boală
 3.5.1 Timpul biologic
 3.5.2 Heterocronia
 3.5.3 Relaţia timp – somn
o 3.6 Trauma şi psihotraumatologia
o 3.7 Tulburările de personalitate
 4 Bibliografie selectivă
 5 Vezi şi...

 6 Note

[modifică] Introducere[1]=
Psihologia clinică are două componente fundamentale. Prima componentă se referă la
investigarea mecanismelor psihologice implicate în (a) promovarea şi optimizarea
sănătăţii şi (b) prevenirea patologiei. A doua componentă se referă la investigarea
mecanismelor psihologice implicate în patologie (David, 2006).

Atunci când în abordarea clinică domină prima componentă, psihologia clinică se mai
numeşte şi psihologia sănătăţii. De asemenea, atunci când în cadrul celei de-a doua
componente vorbim despre patologie somatică, psihologia clinică se mai numeşte şi
psihologia sănătăţii clinice (clinical health psychology) sau într-o formulare mai veche
şi mai puţin utilizată astăzi în domeniul clinic, psihosomatică (în SUA acest domeniu
este denumit şi medicină comportamentală). Când vorbim despre patologie psihică,
psihologia clinică se mai numeşte şi psihopatologie sau, mai puţin utilizat astăzi,
psihologie medicală (deşi uneori termenul de psihologie medicală include şi aspectele de
psihologia sănătăţii clinice). Aceste dezvoltări ale psihologiei clinice în funcţie de
obiectul studiat sunt astăzi demersuri specifice şi independente (David, 2006).

Aşadar, în sens larg psihologia clinică se referă la investigarea mecanismelor psihologice

implicate în sănătate şi boală, iar în sens restrâns, la mecanismele psihologice implicate
în sănătatea şi patologia mentală (psihică) (aşa cum apare ea, spre exemplu, în Manualul
de Clasificare a Tulburărilor Mentale şi de Comportament: DSM). Indiferent de sens, se
observă că termenul „clinic” nu se referă la clinică, spital, medical etc., ci la o abordare
individualizată a subiectului uman cu referire la starea lui de sănătate şi boală. Prin
urmare, psihologia clinică nu este clinică pentru că se practică în clinică; ea poate fi
practicată oriunde subiectul uman este abordat individualizat cu referire la starea lui de
sănătate şi boală.

În raport cu medicina, care vizează aspectul curativ şi profilactic al bolilor, psihologia

clinică îşi aduce aportul la reliefarea factorilor psihologici implicaţi în aceste aspecte.
Aşadar, medicina are o extensie mai largă decât psihologia clinică, aceasta din urmă
referindu-se mai ales la factorii psihologici implicaţi în aspectul curativ şi profilactic al
bolilor, fără a se condiţiona obligatoriu de analiza mecanismele biomedicale (deşi
psihologia clinică este orientată spre abordări interdisciplinare bio-psiho-sociale). În
raport cu psihologia, psihologia clinică este o ramură a acesteia, fiind fundamentată de
dezvoltările teoretico-experimentale care aparţin psihologiei. Trebui însă menţionat faptul
că psihologia clinică nu este un receptor pasiv care aplică descoperirile din cercetarea
fundamentală din psihologie. Psihologia clinică are propria cercetare fundamentală şi
aplicată, impulsionând prin ea dezvoltarea unor metode cu caracter general care au fost
asimilate în psihologie dincolo de domeniul clinic. Spre exemplu, constructul de „cogniţii
iraţionale” a pătruns nu doar în tratatele de psihologie generală dar şi în lucrările de
psihologie educaţională (ex., educaţia raţional-emotivă şi comportamentală), psihologia
muncii (ex., eficienţă raţională), psihologie pastorală (consiliere pastorală) etc.

Psihologul clinician îndeplineşte mai multe funcţii: (1) (psiho)diagnostic psihologic şi

evaluare clinică; vizează identificarea factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi
boală; (2) intervenţie/asistenţă psihologică generală şi specifică, cea specifică,
dobândită după programe avansate de formare profesională, fiind exprimată în consiliere
psihologică şi psihoterapie; vizează controlul, la diverse niveluri de expertiză (generală
versus specifică), factorilor psihologici implicaţi în sănătate şi boală; (3) cercetare;
vizează investigarea rolului factorilor psihologici în sănătate şi boală; (4) educaţie şi
formare; vizează implicarea celor deja formaţi în acest domeniu atât în pregătirea noilor
generaţii de profesionişti pentru de a deveni psihologi clinicieni (ex., psihologi specialişti
în psihologia clinică), consilieri psihologici (ex., psihologi specialişti în consiliere
psihologică) şi psihoterapeuţi (ex., psihologi specialişti în psihologie clinică) (formare
iniţială) cât şi în dezvoltarea lor profesională (formare continuă) (David, 2006).

Psihopatologia este o disciplină de graniţă, formată la intersecţia dintre psihologie (ca

ramură desprinsă iniţial din cunoaşterea filosofică) şi psihiatrie (ca ramură a medicinei)
care este de sine stătătoare, având un caracter autonom - nu poate fi redusă la nici una
dintre cele două ştiinţe, la confluenţa cărora a luat naştere şi nici nu poate fi asimilată în
totalitate de către ele. Are propriul obiect de studiu, obiective clar formulate şi precizate
şi dispune de o metodologie şi o deontologie specifice, proprii.

Dincolo de faptul că este o ştiinţă de graniţă, putem spune despre psihopatologie că este
un produs emergent al mai multor ştiinţe, deoarece ea îşi ia obiectul de studiu din
psihiatrie, metodele şi principiile din psihologie, iar viziunea primordială, de ansamblu
asupra vieţii psihice - în general, şi asupra suferinţei psihice - în particular, a fost preluată
din filosofie (aceasta fiind considerată prima ştiinţă care s-a interesat de conţinutul şi
natura suferinţei psihice).

[modifică] Obiectul psihopatologiei

[modifică] PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI MEDICALĂ

Obiective

Cunoaşterea semnelor şi simptomelor principalelor boli psihice, a semnificaţiei

psihopatologice a diferitelor aspecte ale comunicării, relaţionării şi conduitei pacienţilor
psihiatrici, a principalelor elemente semiologice ale tabloului clinic al diferitelor boli,
abilitarea în vederea diagnosticării lor, a stăpânirii principalelor criterii şi elemente de
predicţie asupra evoluţiei şi prognosticului principalelor boli psihice.

[modifică] I. OBIECTUL ŞI RELAŢIILE PSIHOLOGIEI MEDICALE

1. Psihologia medicală: definiţie, obiect, conţinut, interrelaţii

Psihologia medicală se referă la atitudinea faţă de bolnav şi boală, faţă de sistemele de

îngrijire a sănătăţii, atât ale individului bolnav, cât şi ale celui sănătos, acest lucru
incluzând logic şi atitudinea medicului şi celor ce lucrează în domeniul medical faţă de
propria profesiune.

Încercând să simplifice domeniul de definiţie, Huber W. (1992) defineşte psihologia

clinică arătând că este ramura psihologiei care are drept obiect problemele şi tulburările
psihice ca şi componenta psihică a tulburărilor somatice. Este deci studiul problemelor
psihice care se manifestă în conduitele normale şi patologice şi ale intervenţiei în aceste
conduite. Această definiţie îi permite autorului francez să refere psihologia medicală nu
doar la cele trei domenii deja clasice: situaţia de a fi bolnav, relaţia medic-pacient,
psihologia profesiunii medicale, ci să o extindă către psihologia sănătăţii şi psihologia
comunitară. În ceea ce priveşte alegerea între sintagmele "psihologie medicală" şi
"psihologie clinică" credem că fără a fi similare, cele două formulări acoperă un câmp
asemănător de preocupări, psihologia clinică putând fi considerată un subdomeniu al
psihologiei medicale. Considerăm că despărţirea artificială psihologie clinică – psihologie
medicală nu poate fi făcută, psihologia medicală având drept instrument de lucru metoda
clinică. De asemenea, despărţirea psihologiei medicale de psihologia medicinii ni se pare
un demers inutil care ar crea artificial un domeniu care nu ar avea unelte specifice.

2. Raportul psihologie medicală şi clinică – psihologie

Psihologia medicală se dezvoltă azi din întrepătrunderea cu alte domenii de cunoaştere şi

cercetare cum ar fi: psihopatologia, psihologia holistică şi antropologia, psihanaliza şi
psihologia dinamică, cronobiologia, etologia, sociologia, psihologia experimentală şi
neurofiziologia. Cu fiecare din aceste domenii psihologia medicală are legături biunivoce
şi face un schimb continuu de informaţii. Ea este legată de domeniul psihologiei generale
prin aspectele legate de comunicare, aspectele legate de psihologia dezvoltării, aspectele
legate de personalitate.

Psihologia medicală este legată de:

 Psihologia socială
 Psihologia diferenţială
 Psihologia morală

Relaţii cu domeniul ştiinţelor medicale şi biologice:

 Psihiatria
 Psihoneurofiziologia
 Psihofarmacologia
 Psihopatologia
 Psihosomatica

[modifică] II. NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN BIOLOGIE, MEDICINĂ ŞI

VIAŢA PSIHICĂ

Cuvântul normal provine din latinescul norma (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează
nici la dreapta, nici la stânga, ceea ce se află chiar în mijloc. Normalul este deci un
termen calificativ implicând o valoare (Aş vrea să devin normal). Normalul este şi un
termen descriptiv indicând o medie (Aş vrea să fiu normal ca şi ceilalţi, ca toată lumea).

Dicţionarul de psihologie "LAROUSSE" precizează că normalitatea este o noţiune

relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus face interesanta
precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect
sănătos, individ care la drept vorbind nu există (Sillamy N, 1995).

Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau

teoretice care se referă la normalitate, dar, deşi acestea sunt unice, au domenii de definiţie
şi de descriere, de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da
imaginea cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate, normalitatea ca valoare
medie, normalitatea ideală, normalitatea ca proces.

1. Normalitate şi sănătate

Prima perspectivă, cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei mai mulţi
medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i
se atribuie caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise
pe o scală, normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum, iar
anormalitatea să reprezinte mica porţiune rămasă.

Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o
rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în
echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat
funcţional şi morfologic, în istoria sa vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi
existenţa unei judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenţa
unei discipline psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului
introversie-extroversie.

2. Normalitatea ca valoare medie

Un mod obişnuit de a concepe normalitatea folosit în studiile normative de tratament se

bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi sociale conform
repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot. Această abordare concepe porţiunea
mediană cea mai importantă ca dimensiune drept corespunzătoare normalului, iar ambele
extreme, ca deviante.

Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cu atât poate fi considerat
mai normal, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca
fiind mai anormal. Deşi acest tip de normă creează impresia că este foarte obiectiv, nu
este suficient de operant pentru medicină.

3. Normalitatea ca utopie

În această perspectivă se stabileşte o normă ideală (valorică) referitoare la un ideal de

normalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi
exemplificat prin unele tipuri ideale pe care le descrie, le invocă şi le promovează o
anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative, prescriptive.
Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana
ar trebui să fie. Desigur, normalitatea ideală nu este şi nici nu poate fi niciodată atinsă,
efectiv cu atât mai mult, cu cât ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural
istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal, religios ş.a.).

4.Normalitatea ca proces

Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un

omportament normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între
ele. Ea operează cu aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K.) care reflectă
măsura în care un organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru
care există în economia sistemului supradiacent din care face parte. Luând în considerare
această definiţie, schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a
normalităţii. Cu alte cuvinte, normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi
procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii.

[modifică] III. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ADAPTARE ŞI STRES

Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte

normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al
persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic-conştient) atât în perspectiva internă (a
raportului reciproc al subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a
conformităţii stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale
sexului), cât şi în perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său
ambiant concret.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare completă de

bine din punct de vedere psihic, mental şi social şi nu neapărat în absenţa durerii”.
Această definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât
absenţa durerii.

Este o stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la evoluţia complexului biologic,

psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman.

1. Anormalitate şi boală

Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne
indiferent în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este important
în perspectivă calitativă.

Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă
un rol creator în istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se
referă la îndepărtarea de normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de
performanţă, spre dizarmonie, dezorganizare, destructurare. Delay J. şi Pichot P.
consideră că anormalul reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi
semnificaţia generală a modelului uman.
 2. Conceptul de boală psihică

Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să apelăm la noţiunea de

proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o formă de existenţă a materiei vii
caracterizată prin apariţia procesului ce implică tulburarea unităţii forţelor din organism
(integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea).

Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate
incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau
psihic-conştientă.

Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a ansamblului unitar al

persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul
vieţii sociale, dezadaptarea, involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre
constituirea defectualităţii sau deteriorării grave.

Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga fiinţă umană în compexitatea ei

biologică, psihologică, axiologică şi socială. Apare deci evident, ca analiza normalităţii
psihice, a psihismului văzut cu un „multiplex”, să implice nu numai corelaţii biologice, ci
şi sociale, culturale, epistemologice şi dinamice.

3. Despre conceptul de adaptare

Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii
întâlnite la om, după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor
subsisteme psihice ale personalităţii. În acest sens, este cazul să consemnăm opinia
marelui psiholog J. Piaget, pentru care legile fundamentale după care funcţionează
psihicul uman sunt asimilarea şi acomodarea, ambele cu evidente implicaţii adaptative.
Pentru J.Piaget adaptarea este un echilibru între asimilare şi acomodare, cu alte cuvinte
un echilibru al schimburilor dintre subiect şi obiecte.

Adaptarea este un patern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea

stresorilor şi stresului asociat unei boli. Într-o scurtă perioadă de timp, conceptul va fi
folosit ca un important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi
profesionale şi, de asemenea, se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea
stresului prin adaptare eficientă.

În 1937, Selye H. introduce termenul de sindrom de adaptare în patologia generală,

definindu-l ca un ansamblu de reacţii prin care organismul răspunde la o acţiune agresivă
– stres.

Pornind de la acest concept, organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă
cu mediul exterior. Adaptarea, rezultanta acestei relaţii, depinde de fiecare dintre cei doi
factori participanţi, fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei.
Comportamentul uman este un proces de adaptare dezvoltat, menţinut şi schimbat de
aceste relaţii simultane şi reciproce. Adaptarea este strâns relaţionată cu promovarea stării
de sănătate şi cu prevenirea tulburărilor (bolilor). În acord cu Pearlin şi Schooler (1978),
adaptarea ne protejează prin: a. eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează
probleme; b. perceperea controlului semnificaţiei trăirilor într-o manieră prin care să se
neutralizeze caracterul ei problematic; c. păstrarea consecinţelor emoţionale ale
problemelor în limite controlabile.

Aceste funcţii prefigurează baze comportamentale pentru tratarea şi prevenirea

tulburărilor şi pentru promovarea sănătăţii.

4. Conceptul de stress

Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în

ultimele patru decade, în practica şi teoria medicală a cadrului teoretic al relaţiei dintre
sănătate, boală, stil de viaţă şi pattern comportamental.

Folosirea conceptului de stres a furnizat medicinii o bază pentru a lega evenimentele

exterioare (ex.: stresorii) şi patternurile comportamentale cu condiţiile interne şi
biochimice asociate cu etiologia, factorii favorizanţi, declanşarea şi întreţinerea bolilor.

Conceptul de stres, introdus de Selye H. indica iniţial o acţiune de suprasolicitare

exercitată din exterior asupra organismului, care determina o reacţie de adaptare
nespecifică a organismului faţă de agresiunea care-i ameninţa integritatea.

Roger Guillemin, pornind de la această definiţie, formulează una dintre cele mai
remarcabile definiţii ale stresului: "Stare tradusă printr-un sindrom specific
corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic".

Selye H'. a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce Spinoza considera că
"mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru". Aproape orice stresor şi aproape orice
reacţie de stres implică atât componente fiziologice, cât şi psihologice (emoţionale).
Conceptul a suferit reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de
agent agresor sau stresor şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic.

Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. (1967)
"totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia".

Agenţii stresori capabili să declanşeze un stress psihic sunt de natură variată, nefiind
obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se departaja două tipuri de
agenţi stresori:

 cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii. Agenţii din
această categorie sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. În
stresul psihic, principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut
 noţional-ideativ, recepţionaţi de subiect ca indicatori unor situaţii ameninţătoare
actuale sau în perspectivă pentru indivizii agresionaţi.
 cei senzoriali externi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci
când se bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută
sau în cazul când au o semnificaţie pentru subiect.
 parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de
atribute precum noutatea şi bruscheţea cu care se acţionează.

Lucian Alexandrescu (2000) stabileşte o clasificare stresului realizată în funcţie de

următoarele criterii: magnitudinea absolută sau relativă a stresului; raportul său cu etapa
de viaţă a subiectului (ciclul vieţii, după Erikson, în termeni de concordant, neconcordant,
indiferent); nuanţele de expectabilitate – neexpectabilitate şi controlabilitate –
necontrolabilitate; răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra omului obişnuit.

Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori, la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice
sistem de clasificare al bolilor psihice. Ea conţine opt grupe mari, notate A-H.

[modifică] IV. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN

DETERMINAREA BOLILOR

Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al

invarianţilor informaţionali şi operaţionali, exprimat constant prin conduită şi
caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P.).

Noţiunea de personalitate capătă referiri la organizarea interioară, unitară şi

individualizată a însuşirilor psihologice, cognitive şi atitudinale ale individului,
reprezentând sinteza particularităţilor psiho-individuale în baza căreia ne manifestăm
specific, deosebindune unul de altul.

Tucicov-Bogdan A. descrie sub aspect structural dinamic şi acţional următoarele

componente psihice interne ale personalităţii: latura intelectuală (sistem de informaţie şi
prelucrare cognitivă, structuri cognitive şi operaţii intelectuale ale insului etc.); latura
dinamic-energetică (temperament, afectivitate, motivaţie); latura proiectivă (trebuinţe,
tendinţe, dorinţe, aspiraţii, scopuri, idealuri); latura efectorie sau instrumentală
(deprinderi, priceperi, capacitate, aptitudini); latura relaţională (trăsături de caracter şi
interpersonale) şi constituţia fizică biotipologică a individului.

1. Personalitatea şi ciclurile vieţii

O abordare a problemei personalităţii din perspectiva ciclurilor vieţii şi influenţei

modelelor sociale asupra capacităţilor de maturizare ale persoanei credem că este utilă nu
doar în înţelegerea modului în care personalitatea se dezvoltă, ci şi în înţelegerea
patologiei şi zonei de marginalitate psihopatologică, fie că este vorba de crize de
dezvoltare, de tulburări de personalitate sau de psihoze reactive.
Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii; şi ne vom referi
aici la stadiile de dezvoltare ale personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de
trăire a unor experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi, de adaptare la solicitările în
permanentă schimbare din mediul social, cu raportare la modul în care personalitatea a
reuşit să-şi rezolve crizele specifice fiecărei etape de dezvoltare, parcurse până la
momentul analizei psihopatologiei reactive survenite.

Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii
semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-
economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport
cu ciclurile vieţii, şi anume în mod specific cu crizele din evoluţia ciclului vieţii din
concepţia epigenetică a lui Erikson E. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii.

Termenul de ciclu al vieţii, life cycle, s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta
teoria dezvoltării. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie
de la naştere până la moarte, esenţială pentru înţelegerea complexităţilor
comportamentului uman; infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii
individuale, ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe, demonstrând că există o ordine
în cursul vieţii umane, în ciuda faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această
secvenţă invariabilă apare într-o ordine constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate
etapele sunt complete şi acesta este principiul fundamental al tuturor teoriilor privind
ciclurile vieţii.

O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic, descris pentru prima dată de
Erikson E. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente
şi crize, care trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător, pentru ca dezvoltarea să se
realizeze într-o manieră continuă şi lină. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea
crizei specifice unei perioade de viaţă, modelul epigenetic susţine că toate etapele
ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv,
emoţional, social şi chiar fizic, vulnerabilizând deci persoana.

Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă, un complex de
trăsături sau o criză specifică, ce o distinge atât de etapele anterioare, cât şi de cele ce o
vor urma. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut,
concepţia actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. Variatele
teorii ale ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă, neexistând un vocabular standard,
dar utilizând în general termini congruenţi: etapă, stadiu, eră, interval, epocă etc.

2. Etapele ciclului vieţii

Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. În fiecare stagiu există o criză şi o
dezvoltare unică. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes, se dezvoltă în persoană o
parte pozitivă. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost
finalizat cu succes.
Cele opt etape au atât aspecte pozitive, cât şi negative, au crize emoţionale specifice şi
sunt influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali
caracteristici mediului în care trăieşte persoana. Fiecare etapă are două rezultate posibile,
unul pozitiv sau sănătos, şi unul negativ sau nesănătos. În împrejurări ideale, criza este
rezolvată atunci când persoana dobândeşte un nou nivel, superior, de funcţionare în
finalul reuşit al unei etape particulare de dezvoltare. În concepţia epigenetică, fiecare
etapă are propriile caracteristici şi trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă
trecerea la următorul nivel.

Succesiunea etapelor nu se face automat, ci mai degrabă depinde atât de dezvoltarea

sistemului nervos central, cât şi de experienţa de viaţă. Există suficiente dovezi că un
mediu nefavorabil poate întârzia unele dintre etapele de dezvoltare; în orice caz un mediu
nefavorabil, stimulator, accelerează în mod particular progresul de-a lungul etapelor de
dezvoltare. Conceptul său despre nevoile de adaptare la etape specifice de vârstă oferă
astfel posibilitatea unei analize a comportamentului normal sau anormal, precum şi
analiza transversală a comportamentului de-a lungul vieţii. Astfel devine posibil să se
stabilească moduri specifice de adaptare.

Succesiunea etapelor este expusă pe scurt, după cum urmează, menţionându-se caracterul
dominant sau criza specifică de maturitate, care apare specific în timpul fiecărei etape: a)
etapa oral-senzorială: încredere/ neîncredere; b) etapa muscular-anală: autonomie/
ruşine şi nesiguranţă; c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/ vinovăţie; d) stadiul de
latenţă: hărnicie, perseverenţă/ inferioritate; e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea
ego-ului/ confuzie de rol; f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/ izolare; g) etapa adultă
propriu-zisă: (pro)creaţie/ stagnare; h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/ disperare.

Pentru Erikson E., dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare
forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. Cele cinci stadii psihosociale
ale copilăriei: intimitate, creaţie şi integritate, care se extind dincolo de perioada adultului
tânăr până la bătrâneţe.

În ordine cronologică, sunt descrise următoarele etape:

 perioada de nou-născut;
 perioada micii copilării, când copilul începe să meargă;
 perioada preşcolară;
 perioada şcolară sau anii de mijloc;
 adolescenţa timpurie, medie şi tardivă (bătrâneţea)

3. "Sensul personal al vieţii"

Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să

dea un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. G. Jung susţine
existenţa unui conţinut obiectiv al psihicului, Sine, cu care Eul intră în relaţie în procesul
de individuare. Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o
identitate stabilă şi continuă a Eului. Boala psihică ar întrerupe acest proces, l-ar bloca
sau ar provoca regresie.

Fenomenul complex, numit de K. Jaspers Ichbewusstsein (conştiinţa identităţii

personale), trebuie considerat pe de o parte nucleul vieţii psihice normale şi, pe de altă
parte, punctul de plecare al tuturor fenomenelor psihopatologice.

K. Jaspers consideră conştiinţa egoului ca având patru subfuncţii:

 Sentimentul conştiinţei activităţii. De fapt, conştiinţa egoului este mai întâi

experimentată ca o activitate originală noncomparabilă. Este percepţia de a fi o
sursă de activitate originală care se poate de asemenea manifesta fără vreun
conţinut.
 Conştiinţă a unităţii. Aceasta este rezumată în sintagma "Eu sunt acelaşi şi toate
părţile mele se află în conexiune între ele pentru a-mi determina sinele". Cu alte
cuvinte, în orice moment, ştiu că sunt o persoană şi numai una.
 Conştiinţa identităţii. Sintagma explicativă ar putea fi: "Eu sunt acelaşi, înainte şi
după acest moment", deci nu sunt acelaşi numai într-un anumit moment, ci şi
după ce timpul a mai trecut. Cu alte cuvinte, ştiu mereu că apar schimbări în viaţa
mea ce menţin un nucleu de identitate specific, ce rămâne constant în timp.
Aceasta se va întâmpla în faţa unor modificări profunde ce implică reprezentări
interne şi mai ales împotriva evidenţei diferenţelor din aspectul corpului.
 Evaluarea importanţei acestei funcţii se poate face luând în considerare
modificările profunde suportate de corpul nostru în timpul perioadei relativ scurte
a adolescenţei. În timpul acestei perioade, chiar dacă este una supărătoare,
jenantă, dacă această funcţie lucrează normal, putem fi capabili să ne menţinem
un sens corect al identităţii.
 Conştiinţa deţinerii de conţinuturi „personale” specifice conştiinţei. Cu alte
cuvinte, certitudinea internă că aceste conţinuturi ale conştiinţei mele sunt
specifice şi diferite de cele ale altora. Cu această subfuncţie, pot construi
sentimentul că posed o personalitate specifică, care menţine nucleul de stabilitate
al conţinuturilor pe parcursul schimbărilor vieţii. Acest nucleu mă face egal cu
persoana ce eram în trecut şi diferit de „nucleul” altora.

5. Boală şi personalitate

Fundalul bolii psihice ca şi al normalului este personalitatea. Ea va fi cea care va da nota

particulară şi de diversitate fiecărui tablou clinic. De fapt, aceasta este şi marea
dificultate, dar pe de altă parte şi marea specificitate caracteristică psihiatriei. Cele două
componente ale cuplului patogenic, terenul şi agentul patogen se află în psihiatrie într-o
relaţie de strânsă întrepătrundere, alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite. Şi asta
pentru că, spre exemplu, dacă în reacţii agentul patogen (trauma psihică) va fi exterior
terenului (personalitatea), în dezvoltări el se va şi suprapune structural şi genetic peste
aceasta (boala aflându-şi cauza şi în însăşi dizarmonia personalităţii), iar în procese,
intersecţia celor două componente generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor
elementelor originale ale personalităţii.
Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică;
complexitatea retroacţiunilor, interdependenţelor, o face greu descriptibilă şi practic
imposibil de cunoscut în intimitatea ei.

Mai mult decât în oricare domeniu al medicinii, în psihiatrie, existenţa bolnavilor şi nu a

bolilor, este definitorie. Aceasta nu înseamnă, aşa cum au încercat unii să demonstreze, că
bolile nu există; şi cu atât mai puţin înseamnă ceea ce alţii susţin cu suverană suficienţă,
că nu asistăm decât la o boală unică. Semnificaţia celor arătate anterior se regăseşte în
diversitatea clinică a tulburărilor mintale, indiferent de intensitatea lor nevrotică,
psihotică sau, şi de ce nu, demenţială, care se transfigurează la nivel individual într-o
caleidoscopică organizare.

5. Modalităţi de abordare a pacientului internat cu tulburare de personalitate

Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresive, deseori au crescute

anxietatea, furia, indignarea, o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de
personalul secţiei. Medicul şi psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea
prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului şi asupra motivaţiei pe
care o are pentru reacţiile puternice afişate. Această abordare detensionează de obicei
situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului, şi ca urmare a
acestei schimbări, reducerea problemelor afective ale pacientului.

Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient, este esenţial să se aibă
în vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. Dacă există probleme reale, atunci
acestea trebuie corectate. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate, în special
indivizii obsesiv-compulsivi, lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări
apărarea intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Oferirea, pacienţilor cu
tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv, a cât mai mult control asupra
tratamentului pe care îl urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice, pot scădea
anxietatea şi revendicativitatea. Totuşi, mai frecvent, pacienţii cu tulburare de
personalitate necesită limite, structură şi un mediu limitat.

Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze
controlul intern. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă, ci asigură
o structură de siguranţă pentru pacient. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline,
histrionică, antisocială, dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de
structură.

6. Personalitate şi adaptare

De-a lungul istoriei psihologiei, mulţi psihologi au arătat că trăsăturile de personalitate

constituie baza pentru modelarea şi adaptarea umană. Dintre trăsăturile de personalitate ei
au acordat cea mai mare atenţie următoarelor resurse de adaptare: – Eficacitatea
(Bandura, 1977, 1982, 1988; Waltz şi ]]Gough]], 1984). – Rezistenţa (Kobasa, 1979,
1982). – Control (Rotter, 1966; Phares, 1979). – Competenţa (White, 1959).
[modifică] V. VULNERABILITATE, EVENIMENT DE VIAŢĂ,
CONFLICT ŞI CRIZĂ

1. Evenimentul de viaţă – o abordare contemporană

În ultimul deceniu sociologii au studiat determinanţii socioculturali ai sănătăţii mintale şi

ai bolii, factorii sociali în situaţia de căutare a ajutorului psihiatric, atitudini faţă de boala
psihică şi organizarea de îngrijire a sănătăţii mintale. În toate aceste domenii, studiul a
fost posibil numai prin formarea unui organism interdisciplinar, care a elaborat atât studii
teoretice, cât şi cercetare concretă, la aceasta aducându-şi contribuţia nu numai sociologi,
dar şi psihiatri, psihologi şi epidemiologi.

2. Natura evenimentului

Adolph Meyer deschide calea, publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării
evenimentelor reprezentative. Ulterior a apărut o bogată literatură, în special în America,
unde behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în
determinarea comportamentului.

Un eveniment este, într-un fel, orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce
la o modificare importantă; este, cu alte cuvinte, o discontinuitate, o ruptură mai mult sau
mai puţin brutală, în cursul vieţii de fiecare zi. Un eveniment are, deci, un caracter de
„exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul, dar trebuie în acelaşi timp
să capete un sens în istoria individuală, pentru a dobândi caracterul de eveniment
patogen. Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm
contribuţia sa în geneza bolilor psihice.

La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a

pacienţilor cu diverse afecţiuni psihice. Listele utilizate au ajuns rapid la 43, în versiunea
originală a lui Holmes şi Rahe, pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology
Research Interview (Dohrenwen B şi colab., 1978).

Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. Uneori, aceste liste de
evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. Dar tinerii
adulţi, a căror viaţă e plină de schimbări, ating scoruri înalte.

3. Contextul evenimentului

Evenimentele joacă deci, indubitabil, un rol important în etiologia tulburărilor psihice.

Dar care este, oare, natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului?
Explicaţiile sunt numeroase, fără să se excludă neapărat.

Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine, întrucât persoana are
ocazia să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii, în special
în caz de eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi
colab., 1985). O maladie cronică gravă, precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste,
ne aduc aminte cât de puţin stăpânim destinul. Scăderea autostimei este accentuată în
împrejurările în care subiectul crede că ar fi putut acţiona (de exemplu, un adolescent
care încearcă să împiedice separarea părinţilor). În cazul în care evenimentul are loc, în
pofida expectaţiilor fireşti, pot apare confuzie şi dezorientare (de exemplu, un logodnic
rupe logodna, deşi căsătoria era anunţată; un student cade la un examen considerat uşor
etc.). Evenimentul provoacă, de asemenea, o serie de neplăceri, a căror acumulare poate
fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale. Efectele evenimentelor se pot face simţite
la nivelul sistemului imunitar şi să provoace fatigabilitate sau probleme somatice, care
mai devreme sau mai târziu, vor duce la stări depresive.

Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte

specifice asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. În primul rând, contrar celor postulate în
prima fază a cercetărilor, cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în
comparaţie cu faptul că schimbările nu sunt dorite.

Din multitudinea de lucrări care au tratat această problemă reiese că indezirabilitatea

evenimentelor este elementul determinant în ceea ce priveşte sănătatea mintală, indiferent
de tipurile de indici utilizaţi, de diagnosticele tradiţionale de depresie, schizofrenie,
indiferent de suferinţa sau de comportamentele psihopatologice.

A doua dimensiune este sentimentul de control al evenimentului. Se ştie, de exemplu, că

numeroasele cercetări clinice şi de laborator ce se bazează pe noţiunea de neajutorare
dobândită au ajuns la concluzia că absenţa sentimentului de stăpânire a evenimentului era
determinantă în dezvoltarea tulburărilor de tip depresiv.

Anticipaţia este o altă dimensiune importantă. Literatura demonstrează că modificările

anticipate, ciclice, precum căsătoria, menopauza, pensionarea, au mai puţine consecinţe
asupra sănătăţii mintale decât schimbările nenormative, neprevăzute, cum sunt divorţul,
boala, şomajul etc.

4. Constrângerile – rolul şi natura lor

Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală
ar fi legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în
care cel mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este
conceput ca o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de
eveniment, cât mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în
viaţă.

De ce au rolurile o astfel de importanţă? În primul rând datorită investirii afective.

Interesul în ceea ce priveşte noţiunea de rol constă, de asemenea, în a vedea în ce măsură
comportamentul individului este legat de macro-structurile organizatorice ale societăţii,
precum şi de a înţelege în ce măsură evenimentul afectează nu doar individul, ci
contextul social în care se înscrie. Conceptul de constrângere a rolului (role strain) este
definit deci prin „dificultăţile, înfruntările, conflictele şi celelalte probleme de aceeaşi
natură, pe care oamenii le traversează în timp, atunci când se angajează în rolurile sociale
ale vieţii” (Pearlin, 1983). Există mai multe tipuri de constrângere a rolului:

 Constrângerile datoriei
 Conflicte interpersonale
 Multiplicitatea rolurilor şi conflictele interpersonale
 Înţepenirea în rol
 Schimbarea rolurilor
 Restructurarea rolurilor

5. Vulnerabilitate şi agenţi declanşatori

M. Lăzărescu afirmă că vulnerabilitatea este un concept modern care tinde să ia locul

conceptului greu comprehensibil de determinism endogen. Factorul de vulnerabilitate
este nici mai mult nici mai puţin, un catalizator care amplifică efectul unui agent
declanşator, fie el eveniment major sau dificultate de viaţă serioasă şi care nu este eficace
decât în legătură cu aceştia. Revenirea conceptului de teren în medicina contemporană a
făcut mai comprehensibilă determinarea unor episoade psihopatologice în condiţiile unor
noxe deosebite. În psihiatrie „terenul” este ansamblul bio-psiho-social de caracteristici
ale persoanei la un moment dat aşa cum este el configurat de întreaga biografie
anterioară. Aşa cum există persoane vulnerabile la stresori psihosociali există şi un număr
de indivizi a căror rezistenţă excepţională le face non-vulnerabile. Printre factorii de
vulnerabilitate pot fi menţionaţi: factori bio-psihologici, factori genetici, noxe din
perioada pre- şi post-natală, o personogeneză deficitară. Există factori care pot modifica
circumstanţial vulnerabilitatea cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului şi
rolului social, existenţa sau absenţa suportului social.

M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul
vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se
producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o
vulnerabilitate mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa
starea psihopatologică.

5. Suport social

Aceste cercetări au arătat consecvent că există diferenţe de grup în vulnerabilitatea la

stres. Rezultă şi că aceşti factori joacă un rol important în explicarea diferenţelor în
frecvenţa de apariţie a bolilor psihice.

Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care
relaţiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a
susţinut existenţa unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum:
expresia receptării pozitive (încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor
şi sentimentelor unei persoane, încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de
sfaturi sau de informaţii.
Aspectele suportului social sunt asociate cu vulnerabilitatea la boli psihice. Numeroase
cercetări au ajuns la rezultate care sugerează cu tărie faptul că suportul social poate oferi
protecţie împotriva tulburărilor emoţionale legate de crizele de viaţă. Totuşi, nu s-a reuşit
să se explice mecanismul prin care apar aceste influenţe.

[modifică] VI. MECANISMELE DE APĂRARE

Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui

Widloecher (1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se
poate specifica apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a
DSM-lui IV, în care mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese
psihologice automate care protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole
sau de factori de stres interni sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că
mecanismele de apărare constituie mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele
emoţionale şi la factori de stres externi sau interni.

Ionescu Ş., Jacquet M. M. şi Lhote C. (1997) examinând finalitatea mecanismelor de

adaptare şi modul de acţiune adaptat în vederea atingerii respectivelor finalităţi descriu
următoarele posibilităţi:

 . Restaurarea homeostaziei psihice;

 . Reducerea unui conflict intrapsihic;
 . Diminuarea angoasei născută din conflictele interioare între exigenţele
instinctuale şi legile morale şi sociale;
 . Stăpânirea, controlul şi canalizarea pericolelor interne şi externe sau protejarea
individului de anxietate sau de perceperea pericolelor sau factorilor de stres
interni sau externi.

În psihanaliză, cele 10 mecanisme de apărare clasice sunt: refularea, regresia,

formaţiunea reacţională, izolarea, anularea retroactivă, transformarea în contrariu,
sublimarea, introiecţia, proiecţia, reîntoarcerea către sine.

Din perspectivă cognitivistă, mecanismele de apărare sunt considerate ca strategii sau

proceduri de prelucrare a informaţiei negative cu funcţia de reducere a distresului. Sunt
recunoscute următoarele mecanisme de apărare principale: Negarea defensivă (refuzul),
Represia, Proiecţia, Raţionalizarea, Intelectualizarea/izolarea.

[modifică] VII. ASPECTE ALE COMUNICĂRII CU PACIENTUL

1. Caracteristicile comunicării medicale

Comunicarea medic – pacient este o comunicare directă, faţă în faţă, nemediată şi

neformalizată. Între cei doi subiecţi ai transferului de informaţie are loc un schimb
continuu de informaţii, care îi conduce pe fiecare din cei doi parteneri către obiectivele
precise ale întrevederii: aflarea răspunsurilor în legătură cu modificarea stării de sănătate,
remediile propuse pentru înlăturarea acestora, modalităţile practice de acţiune.
În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de
mesaje secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”.

Fereastra de comunicare "DONA" reprezintă un concept al modului în care se derulează

relaţia de comunicare între doi parteneri faţă în faţă. Unul este doctorul, pe care l-am
numit DO, iar celălalt este pacientul/pacienta pe care îl vom numi NAe sau NAdia, pentru
a reuşi o formulă memotehnică a zonelor ferestrei.

 Zona D. DESCHISĂ; INTERACŢIUNE. Zona D reprezintă comportamentul

cunoscut de sine şi de ceilalţi. Acesta arată în ce măsură două sau mai multe
persoane pot da şi primi în mod liber, pot lucra împreună, se pot bucura de
experienţe comune. Cu cât este mai mare acest „pătrat”, cu atât contactul
persoanei respective cu realitatea este mai bun şi cu atât este persoana mai
pregătită să-şi ajute prietenii şi pe sine însuşi.
 Zona O. OARBĂ; VULNERABILITATE. Zona O, zona oarbă, reprezintă
comportamentul necunoscut de către sine, dar care este evident pentru ceilalţi.
Cea mai simplă ilustrare a acestui „pătrat” o reprezintă ticurile sau ticurile
verbale, de care persoana respectivă nu este conştientă, dar care sunt evidente
pentru ceilalţi. De exemplu, tendinţa de a vorbi mult în cadrul unui grup poate fi
evidentă pentru toată lumea, în afara celuia care o face.
 Zona A. ASCUNSĂ; INTIMITATE. Zona A reprezintă comportamentul cunoscut
de către sine, dar ascuns celorlalţi.
 ZONA N. NECUNOSCUTA; DEZVĂLUIRE. Zona N este zona activităţii
necunoscute unde comportamentul nu este cunoscut nici de individ, nici de
ceilalţi. Atât individul şi ceilalţi cu care acesta intră în contact, descoperă din când
în când noi comportamente care existau de fapt dintotdeauna. Un individ poate fi
surprins, de exemplu, de faptul că preia conducerea grupului într-un moment
critic.

Acest pătrat se mai numeşte şi Agenda ascunsă. De exemplu, cineva doreşte să

primească o anume sarcină de la şeful său pentru a ieşi în evidenţă prin ducerea la bun
sfârşit a sarcinii respective, dar nu-i spune şefului de ce doreşte această sarcină şi nici nu
încearcă într-un mod prea evident să o obţină.

Modelul pe care l-ati numit "agenda ascunsa" este un model in comunicare numit ferestra
lui johari

2. Relaţia medic-pacient şi modelul biopsihosocial

Relaţiile dintre doctori şi pacienţi implică o varietate de impresii contrarii, mergând de la

idealizarea romantică până la disperarea cinică. După modul în care fiecare participant îşi
joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii se pot crea premizele, fie pentru o relaţie
satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgire.

Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic
pune accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra
funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul
factorilor psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea.
Sistemul social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra
exprimării bolii şi trăirii ei.

3. Calităţi terapeutice esenţiale

Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii,
îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele
medicale şi istoricul pacientului, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la
obţinerea unor mai bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers
ele sunt: respectul (sau abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau
congruenţa), empatia.

3. Modele ale relaţiei medic-pacient

Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe
deplin conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din
personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările
şi nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi
pacient, pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor
participanţi.

Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul
profesor-student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale,
Modelul prietenesc (socio-familiar).

4. Transfer şi contratransfer în relaţia medicală

Atitudinile transferenţiale. Atitudinea pacientului faţă de medic este susceptibilă să fie o

repetiţie a atitudinii pe care el sau ea au avut-o faţă de alte autorităţi. Această atitudine
poate varia de la o atitudine bazală realistă – în care doctorul se aşteaptă la cel mai
autentic interes din partea pacientului, la o supraidealizare şi chiar cu o fantezie erotizantă
până la una de neîncredere, aşteptându-se ca medicul să fie dispreţuitor şi potenţial
abuziv.

 Transferul. Transferul este definit de modelul general ca un set de aşteptări,

convingeri şi răspunsuri emoţionale pe care pacientul le aduce în relaţia medic –
pacient; ele nu sunt determinate în mod necesar de cine este medicul, sau cum
acţionează el de fapt, ci mai

degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte
importante personalităţi, autorităţi.

 Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-

pacient, doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de
 pacienţii lor. Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care
dezbină relaţia medic-pacient, dar poate de asemenea să devină disproporţionat
pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.

[modifică] VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ

O mare varietate de acuze somatice care antrenează convingerea pacienţilor că ei sunt

suferinzi din punct de vedere corporal, în ciuda unor probleme emoţionale sau
psihosociale demonstrabile, rămân în afara unei posibilităţi de definire clare. Disconfortul
somatic nu îşi are explicaţie sau are una parţială, în ciuda convingerii cvasiunanime a
pacientului că suferinţele lui îşi au originea într-o boală definibilă care îl determină să
ceară ajutor medical şi care îi determină incapacitatea şi handicapul (Lipowski, 1968;
Kleinman, 1977; Katon, 1982; Kirmayer, 1984; Kellner, 1990).

Manualul DSM-IV (1994) subliniază că trăsătura comună a tulburărilor somatoforme este

prezenţa simptomelor fizice, care sugerează o afecţiune aparţinând medicinii interne, dar
care nu poate fi pe deplin explicată de o situaţie aparţinând medicinii generale, de
efectele directe ale unei substanţe sau de altă tulburare mintală (cum ar fi atacurile de
panică). În contrast cu simularea, simptomele somatice nu sunt sub control voluntar.
Tulburările somatoforme diferă şi de simptomele psihice consecutive unei afecţiuni
medicale prin aceea că nu există nici o situaţie medicală care să poată fi considerată ca pe
deplin responsabilă pentru simptomele somatice. DSM-IV înscrie în grupa tulburărilor
somatoforme următoarele categorii:

 tulburarea de somatizare (care din punct de vedere istoric se referea la isterie sau
sindromul Briquet) este o tulburare polisimptomatică care debutează înaintea
vârstei de 30 de ani, evoluează mai mulţi ani şi se caracterizează printr-o
combinaţie de durere şi simptome gastro-intestinale, sexuale şi pseudo-
neurologice;
 tulburarea somatoformă nediferenţiată se caracterizează printr-o suferinţă fizică
inexplicabilă care durează cel puţin 6 luni şi se situează sub limita diagnosticului
de tulburare de somatizare;
 tulburările de conversie implică simptome inexplicabile sau deficite care
afectează motricitatea voluntară sau funcţia senzorială sau sugerând o situaţie
neurologică sau alte situaţie de medicină generală. Factorii psihologici se
apreciază că sunt asociaţi cu simptomele sau deficitele;
 tulburările durerii (tulburări somatoforme de tip algic) sunt caracterizate prin
dureri care focalizează predominant atenţia clinică. În plus, factorii psihologici
sunt apreciaţi ca având un rol important în instalarea tulburării, severităţii,
agravării sau menţinerii ei;
 hipocondria este preocuparea privind teama de a avea o boală gravă, bazată pe
greşita interpretare a simptomelor corporale sau a funcţiilor corporale;
 tulburarea dismorfofobică este preocuparea pentru un defect corporal imaginar
sau exagerarea unuia existent.
[modifică] IX. CONDIŢII PSIHOPATOLOGICE FRECVENTE CU
EXPRIMARE CORPORALĂ

1. Dismorfofobia

Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în
înfăţişare, a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume.
Oricum, această chinuitoare şi degradantă boală, deseori trece nediagnosticată, chiar dacă
datele disponibile în prezent sugerează că este relativ comună.

Termenul de dismorfofobie a fost introdus de Morselli în 1886 pentru a descrie „o

senzaţie subiectivă de urâţenie sau deficienţă psihică, pe care pacienţii o percep în
comparaţie cu ceilalţi, cu toate că înfăţişarea lor este în limite normale”. Ea este inclusă
în tulburările conştiinţei corporalităţii şi în grupul tulburărilor de somatizare.

2. Hipocondria

Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul

cartilagiilor”, cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere
sub coaste. Există diferite sensuri în care cuvântul este folosit, unele nemaiavând decât
importanţă istorică. În sens general, hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la
starea de funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală;

[modifică] X. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE

Cunoaşterea dezvoltării sexuale şi comportamentului sexual a devenit progresiv

importantă pentru îngrijirea sănătăţii pe măsură ce s-au schimbat standardele şi exigenţele
publicului. Sexualitatea este un continuum care se dezvoltă în timp în etape al căror
conţinut biologic, psihologic şi social este distinct. Sexualitatea asociază instinctualitatea
cu spiritul în exprimarea dezvoltării, descoperirii, creşterii şi expansiunii vieţii (Antoniu
F.).

Sexologia nu poate fi concepută decât ca psihosexologie. Sexologia, domeniu

interdisciplinar în care biologia, medicina, psihologia şi alte ştiinţe ale omului realizează
o perspectivă complexă asupra comportamentului sexual uman. William H. Masters a fost
pionierul studiilor despre comportamentul sexual uman şi iniţiatorul un dezbateri fără
prejudecăţi asupra obiceiurilor şi credinţelor americanilor în acest domeniu. Prin studiile
făcute împreună cu soţia şi colaboratoarea sa, Virginia Johnson, a realizat o adevărată
revoluţie în sexologie, atât în plan teoretic, cât şi în cel al intervenţiei practice.

[modifică] XI. PSIHOLOGIA INTERVENŢIEI TERAPEUTICE

1. Psihoterapiile

În practica medicală, psihoterapia, aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul

mijloacelor psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii
unei vindecări sau ameliorări a acesteia, care, singură sau împreună cu alte mijloace,
realizează demersul terapeutic. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare,
Psihoterapiile de susţinere, Sugestia, Hipnoza, Reveria dirijată, Reeducarea individuală,
Psihoterapiile de relaxare, Biofeedback-ul, Artterapia, Cromoterapia, Psihoterapiile
scurte, Psihoterapia nondirectivă de tip rogersian, Logoterapia, Analiza existenţială
(Daseinsanalyse) Psihanaliza, Psihoterapia jungiană, Psihoterapia adleriană, Psihodrama,
Terapiile familiale.

2. Efectul placebo

Cuvântul placebo reprezintă forma – la viitor – a verbului latin placeo/placere şi poate fi

tradus stricto sensu prin: voi plăcea, sau, mai liber, voi fi plăcut (agreabil).

Cuvântul Placebo are sensul de agreabil, plăcut – în sens de promisiune – şi deci poate
defini aşteptarea unui bolnav – când i se dă un medicament – la acţiunea utilă, plăcută a
acesteia (Bradu Iamandescu I. şi Necula I., 2002).

Încercând o delimitare semantică a noţiunilor din domeniul factorilor pshihologici care

însoţesc actul terapeutic, G. Ionescu (1985) propune următoarea definiţie operaţională:
"Efectul placebo cuprinde ansamblul manifestărilor clinice care apar la un bolnav sau
persoana sănătoasă căreia i s-a administrat, în scop therapeutic sau experimental, o
substanţă neutră din punct de vedere farmacodinamic".

Caracterele generale ale efectului placebo:

 substanţa administrată este inertă farmacodinamic;

 efectul este simptomatic;
 durata efectului este, de regulă, scurtă;
 instalarea efectului este mai rapidă decât a unei substanţe farmacodinamice active;
 acţiune nespecifică.

3. Complianţa, non-complianţa, acceptanţa

Complianţa este definită ca fiind o acţiune ce concordă cu o cerere sau cu o recomandare

– este tendinţa de a se supune uşor. Reprezintă o noţiune referitoare la adeziunea
bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării de sănătate, în care pot fi
incluse terapiile biologice, regimurile alimentare, modificarea stilului de viaţă ca şi
acceptarea supravegherii medicale şi a controlului periodic.

Comportamentul non-compliant este considerat nepotrivit; contravine crezurilor

profesionale, normelor şi aşteptărilor privind rolurile corespunzătoare pacienţilor şi
profesioniştilor. Numeroşi factori sunt incriminaţi în „non-complianţă”. Dintre aceştia
vom menţiona ca principale grupe: factori legaţi de trăirea bolii şi de înţelegerea sa
intelectuală de către bolnav; factori legaţi de relaţia medic-bolnav; factori legaţi de tipul
tratamentului; factori legaţi de anturajul bolnavului. Dintre factorii legaţi de boală
menţionăm: diagnosticul, gravitatea, morbiditatea, evoluţia, durata, iar dintre cei legaţi de
tratament: existenţa unor produse cu acţiune prelungită, durata tratamentului, numărul de
medicamente, frecvenţa crizelor şi dimensiunea dozelor, prezenţa efectelor nedorite. În
funcţie de natura, severitatea şi durata bolii, complianţa terapeutică variază într-un mod
relativ previzibil.

4. Iatrogenii

Termenul de iatrogenie vine de la grecescul iatros – vindecător, medic, şi genos – cu

sensul de produs de, făcut de. În opinia lui Predescu V. (1990) iatrogenia este o stare
psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a medicilor şi a personalului sanitar. În
sensul cel mai larg iatrogenic înseamnă indus de medic, iar alăturarea paradoxală, boală
iatrogenă, se referă la acele boli care rezultă din tratamentul medical profesional şi despre
care se presupune că nu ar fi apărut dacă aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de
iatrogenie este extins nu doar la activităţile desfăşurate de medic propriu-zis, ci şi de cele
efectuate de alte persoane calificate ca terapeuţi, asistente medicale, tehnicieni, şi chiar
psihologi.

[modifică] Cursuri
[modifică] Efectul Placebo

[modifică] Psihologia clinică şi medicală – sferă şi conţinut

Psihologia medicală pune în centrul preocupărilor sale omul aflat sub incidenţa bolii,
abordându-l din perspectivă dinamică în istoria dezvoltării sale. Psihologia medicală se
găseşte la confluenţa dintre medicină şi psihologie, originile sale regăsindu-se şi în alte
domenii cum ar fi: filosofia, psihopedagogia, sau sociologia. Psihologia medicală are o
sferă cu mult mai amplă decât cea a termenului de psihologie clinică, aceasta din urmă
referindu-se la starea pacientului asupra căruia intervine direct.

Definiţii ale psihologiei clinice:

1. Psihologia clinică se referă la înţelegerea cazului particular al bolnavului care îşi

trăieşte boala, cu temperamentul său, cu istoria şi trecutul său – toate acestea nuanţând un
diagnostic personal şi ducând la instituirea unui tratament.

2. Psihologia clinică cercetează individualul (particularul), unicitatea individului în boală.

3. Psihologia clinică este un ansamblu de cunoştiinţe şi abilităţi orientat spre ajutorarea

persoanelor ce au probleme medicale şi comportamentale în scopul realizării unei
adaptări personale mai satisfăcătoare, cu mai bune posibilităţi de autoexprimare.

Psihologia medicală şi psihologia clinică au fost analizate prin analogie, frecvent fiind
considerate sinonime, totuşi psihologia medicală are o sferă mai largă decât psihologia
clinică.
Rolul psihologiei medicale:

1.Descoperirea etiologiei bolilor, insistând asupra cauzelor de natură psihogenă.

2.Intervine în asistenţa medicală în cunoaşterea simptomelor diferitelor boli şi a conduitei

individului în boală.

3.Psihologia medicală este implicată în susţinerea terapeutică, venind cu mijloace

specifice.

Psihologia medicală este o disciplină relativ recentă, ea apărând în jurul anilor ’40 – ’50,
deşi preocupări de psihologie medicală există încă din secolul al XVII-lea, când se
accentua pe originea psihogenă a bolii. Spre sfârşitul secolului XIX au apărut lucrări de
psihologie medicală, aceste lucrări fiind scrise de psihiatri. Ca domeniu clinic aplicativ
(practic), psihologia medicală îşi are originea în SUA, L. Witmer fiind acela care în anul
1890 a înfiinţat o clinică de psihologie medicală în Pennsylvania, fiind considrat
fondatorul psihologiei clinice. Lui îi este atribuită şi metoda clinică. Metoda clinică
priveşte examinarea clinică a bolnavului, evaluarea psihometrică, metodele recuperatorii,
conceling vocaţional.

În comparaţie cu L. Witmer, Healy s-a axat pe probleme exclusiv comportamentale. În

timp ce Witmer susţinea că bolile care ajung în clinică au la origine deficienţe de natură
intelectual – cognitivă şi propunea pentru rezolvarea lor metode de training, Healy
susţinea că la originea tulburărilor de personalitate şi comportamentale stau cauze de
natură afectivă iar depăşirea acestora presupune utilizarea unor metode de recuperare care
să depăşească trainingul personal exclusiv cu bolnavul.

În secolul nostru, psihologia medicală se afirmă atât în Europa cât şi în SUA. În Europa
avem următorii reprezentanţi: Franţa- A. Lamanche, P. Davost; Germania- Stern,
Krestmer; Anglia- M. Balint; Rusia- M. Lebedinski.

În România psihologia medicală se conturează şi ajunge disciplină de studiu în jurul

anilor ’60. Primul curs de psihologie medicală a fost susţinut la catedra facultăţii de
psihologie a Universităţii Bucureşti de către Gheorghe Ionescu, acesta predând constant
între anii 1967-1977.

Cursul cuprindea relaţia medic – bolnav şi era dublat de activitate practică (lucrări de
laborator) susţinută la Spitalul Gheorghe Marinescu. În anii care au urmat au apărut astfel
de cursuri şi la Cluj şi Iaşi.

Pentru literatura de specialitate românească, fundamentale sunt următoarele lucrări:

 Gh. Ionescu – Introducere în psihologia medicală (1973)

 Gh. Ionescu – Psihosomatica (1975)
 V. Săhleanu, A. Athanasiu – Elemente de psihologie medicală (1983)
 Gh. Ionescu (coord.) – Psihologie clinică (1985).
Psihologia medicală are legături strânse cu medicina, în speţă cu psihiatria, relaţiile cu
aceasta nefiind doar tradiţionale ci şi de tip parental (paternal). Din psihiatrie vin
majoritatea informaţiilor pe care le foloseşte psihologia medicală, psihiatrii fiind cei care
au realizat aproprierea dintre medicina tradiţională, somatică şi medicina faptelor psihice.

Studiul ştiinţific al psihiatriei se apropie de cel al psihologiei medicale, ambele implicând

particularităţi ale psihologiei umane. Legătura dintre psihologia medicală şi psihiatrie se
evidenţiază în plan metodologic, multe dintre metodele din psihologia clinică fiind
preluate din psihiatrie, chiar dacă sunt utilizate alte metode ce depăşesc sfera medicinei.

Dezvoltarea psihologiei medicale

În Germania psihologia medicală a beneficiat de o valoroasă tradiţie, dar din păcate a

existat o atitudine negativă din partea ambelor categorii de profesionişti, psihologii având
o atitudine antimedicală şi invers. Psihologia medicală germană a realizat o abordare
integrativă a bolnavului.

În Franţa, după cel de-Al doilea Război Mondial psihologia medicală a luat amploare
datorită unor personalităţi marcante: Lagache (considerat promotorul psihologiei
medicale), Delay şi Pichot (cei doi având meritul de a fi impus psihologia clinică nu doar
în activitatea de asistenţă din clinici şi spitale, ci şi din învăţământul universitar).

În Anglia psihologia medicală modernă a fost recunoscută ca profesie din 1948. Aici s-a
insistat pe relaţia medic – bolnav, psihologia clinică britanică accentuând pe cei doi poli
ai relaţiei: disponibilităţile relaţionale ale medicului şi pe expectaţiile de sprijin
psihologic ale bolnavului.

Britanicii au definit pentru psihologia medicală 5 arii majore de conţinut:

 problematica relaţiei medic – pacient (se studiază şi efectele psihologice ale bolii).
 studierea funcţiilor psihologice elementare.
 se încearcă preluarea de teorii din psihologia dezvoltării.
 relaţia cu psihologia diferenţială.
 legături cu psihologia socială.

În Rusia psihologia medicală s-a dezvoltat pe tradiţii experimentaliste serioase: predarea

de cursuri de psihologie pentru studenţii de la medicină, înfiinţarea de catedre de
psihoterapie în institutele de medicină. Psihologia medicală a urmărit formarea
psihologică a psihiatrilor.

În SUA s-au înfiinţat laboratoare de psihologie clinică în cadrul spitalelor de psihiatrie,

sarcina psihologilor clinicieni fiind iniţial aceea de a realiza examinarea bolnavilor doar
prin teste. Se poate vorbi despre psihologie medicală în anul 1931, când în cadrul
Asociaţiei Americane de Psihologie s-a înfiinţat o secţie de psihologie clinică ce avea
drept scop coordonarea activităţii psihologilor clinicieni.
Scopurile psihologului clinician american erau următoarele:

 să asiste prin consiliere copiii.

 să susţină şi să trateze pacienţii cu tulburări psihice.
 să colaboreze cu psihologul din şcoală.
 să colaboreze cu psihologul din penitenciare.

Statutul psihologului clinician în echipa terapeutică din care face parte: în centrul echipei
de intervenţie terapeutică stă medicul clinician. Psihologul clinician a avut iniţial rolul de
colaborator investigator. Prin teste şi tehnici specifice psihologice, el aducea informaţii
suplimentare cunoaşterii strict medicale. Ulterior s-a constatat că foarte multe dintre
activităţile desfăşurate de psihologul clinician se suprapuneau peste activitatea membrilor
echipei medicale: investigarea de tip anamnezci, investigarea de tip psihoterapeutic,
punerea diagnosticului. Punctele de vedere ce susţineau că psihologul are rol auxiliar s-au
împuţinat. Rolul psihologului clinician a început să crească ca importanţă, astfel că
psihologul participă la vizita bolnavului, are convorbiri de tip diagnostic, participă la
şedinţele de psihoterapie.

[modifică] Normal şi patologic în viaţa psihică

Motivele pentru care abordăm conceptul de normalitate psihică sunt: stabilirea de

standarde pentru calitatea vieţii şi evaluarea posibilităţilor profesionale ale unui individ.
Diferenţe şi asemănări între normalitate şi sănătate – sferele de conţinut ale celor două
noţiuni diferă. Normalitatea include sănătatea, având în acelaşi timp şi elemente distincte.
Ele se diferenţiază în privinţa domeniului de studiu, normalitatea vizând media populaţiei
în timp ce sănătatea vizează mai mult aspectul calitativ. Normalitatea se referă la aspectul
adaptativ (cine este normal este acceptat de grup), sănătatea se referă la valoare.
Conceptul de normalitate este des utilizat în domeniul medicinei, în special cea curativă,
în timp ce sănătatea intră în sfera de preocupări a medicinei preventive. Normalitatea şi
sănătatea ocolesc boala, normalitatea se sustrage bolilor ce agresează viaţa psihică a
individului, sănătatea îndepărtându-se de boală, sănătatea fiind văzută ca normalitate
ideală. Sănătatea e legată mai mult de aspectele somatice, în timp ce normalitatea este
mai apropiată de aspectele mintale, psihice. Din punct de vedere somatic, o persoană este
fie bolnavă, fie sănătoasă, sănătatea mintală fiind asociată cu normalitate / anormalitate.

Definiţii ale sănătăţii:

 din perspectivă negativă (antagonică), care este un punct de vedere limitativ,

sănătatea reprezintă absenţa oricărei boli sau infirmităţi, rolul medicului fiind în
înlăturarea simptomelor.
 din perspectivă pozitivă, sănătatea este starea de bine ce presupune o capacitate a
individului satisfăcătoare de muncă, de relaţionare cu semenii, fiind capabil de
iubire atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi, nefiind dominat de conflicte mintale
serioase.
 din perspectivă optimală, o sănătate reală este cea mai bună stare de sănătate
posibilă în condiţiile existente.
Ipostazele sănătăţii:

 sănătatea ca adaptare – adaptarea este un criteriu pe baza căruia putem evalua

starea de sănătate. Aşadar, starea de sănătate este adaptarea cu maximă eficienţă a
individului la mediu şi la oameni.
 sănătatea ca mediu (normă) – în funcţie de fiecare tip de boală se poate realiza o
investigare a populaţiei stabilindu-se o curbă a acestor distribuţii, sănătatea fiind
media acestor curbe.
 sănătatea ca proces (dezvoltare) – sănătatea nu e ceva care stagnează ci este
promovată fie de individ, fie de mediu. Sănătatea este un proces extrem de
dinamic ce presupune existenţa unor faze.
 sănătatea ca proces de integrare socială – prin atributul de sănătos te poţi integra
în grup sau nu.
 sănătatea ca valoare – omul în baza tuturor trăsăturilor de personalitate este atât
producătorul cât şi beneficiarul propriei sănătăţi. Asigurarea condiţiilor de
sănătate nu este suficientă pentru a condiţiona apariţia stării de sănătate. Un factor
important pentru asigurarea şi întreţinerea sănătăţii este munca.
 sănătatea ca morală – sănătatea este permanent raportată la scara de valori
elaborată şi valorificată de societatea din care face parte individul.

Conceptul de boală – din perspectivă tradiţională, boala presupune pe lângă distincţia

clară faţă de normalitate o procesualitate specifică fiecărui tip de boală cu etape de debut,
evoluţie, remisiune. Boala se manifestă prin comportamente observabile şi măsurabile
fizic şi psihic. Prin terapie putem înlătura aceste simptome, acţionând asupra efectului şi
odată înlăturate boala este ireversibilă.

Din perspectiva medicinei moderne, modelul tradiţional al bolii nu se regăseşte concret în

practică, de multe ori bolile neavând fază de debut. A existat o perioadă în care între
boală şi anormalitate se punea semnul egalităţii (boală = deviere de la normal). Actual,
anormalitatea se referă la aspectele comportamentale de conduită, boala fiind existenţa
unei procesualităţi, anormalitatea fiind fundalul pe care boala se manifestă individual.

Formele şi mijloacele de prevenire a bolilor sau tulburărilor psihice şi de realizare a stării

de sănătate – în această categorie includem toate măsurile de igienă şi profilaxie psihică
(igienizare mentală). Pentru a realiza igienizarea şi profilaxia bolilor psihice, este nevoie
de o analiză multidisciplinară.

Prin prisma abordării multidisciplinare, igiena mentală se realizează printr-o

psihopedagogie medico-socială, rolul fundamental revenindu-le medicilor şi psihologilor.
Psihoigienizarea este un ansamblu de măsuri şi mijloace destinate menţinerii şi
promovării stării de sănătate. Ea trebuie să se întindă pe toată perioada vieţii individului –
perioada micii copilării, pubertăţii, în perioada vârstei a treia, perioada sarcinii,
menopauză, andropauza. Toate mijloacele psihoigienizării tebuie adaptate vârstei,
statutului pacientului. Acţiunile realizate prin psihoigienizare au dublă orientare:
  centrifugă – concentrarea atenţiei pe acţiunile asupra mediului în care este integrat
individul şi centrarea pe relaţiile cu semenii.
 centripetă – orientarea pe propria persoană.

Profilaxia tulburărilor psihice se poate realiza pe baza cunoaşterii aprofundate a cauzelor

şi condiţiilor ce au determinat apariţia tulburărilor psihice respective. Psihoprofilaxia este
ansamblul de măsuri destinate prevenirii apariţiei unei tulburări psihice sau împiedicării
evoluţiei defavorabile a celor depistate. Modelul psihoprofilactic presupune trei etape:

 psihoprofilaxia primară este cea care se orientează pe depistarea şi combaterea

cauzelor îmbolnăvirilor psihice. Are ca preocupări (scopuri) asigurarea şi
consolidarea stării de sănătate mintală. Măsurile profilactice sunt de trei tipuri:
o
 de tip biologic – trebuie să acţioneze predominant în primii ani de
viaţă şi are ca scop prevenirea acţiunii factorilor toxici (infecţioşi).
Au ca scop scăderea sau înlăturarea riscului psihopatogenetic şi
malformativ pentru descendenţi. Se recomandă conceperea copiilor
la vârste tinere, până la 40 de ani.
 de tip psihologic. Au ca scop ajutarea individului în a-şi cristaliza
şi consolida personalitatea, vizând o raportare adecvată a părinţilor
faţă de copii din punct de vedere atitudinal şi comportamental
pentru a putea avea un comportament nuanţat faţă de copii. Trebuie
cultivate atitudini de tipul încurajare, adecvare, toleranţă la stres,
cooperare şi responsabilitate.
 de tip sociologic (varianta instituţional-socială) au ca scop evitarea
suprasolicitării fizice şi psihice a individului, crearea unui climat
favorabil securizant.

Aceste ultime două tipuri acţionează în stadiile avansate ale vieţii. În perioada şcolarităţii
şi în perioada profesională predomină măsurile profilactice de tip psihologic iar la vârsta
a treia predomină măsurile profilactice de tip sociologic.

 psihoprofilaxia secundară vizează oportunitatea şi eficacitatea măsurilor

terapeutice. Are ca scop scăderea manifestărilor şi evoluţiei tulburărilor psihice,
fiind nevoie de diagnostic precoce şi tratament oportun.
 psihoprofilaxia terţiară vizează acţiunile complexe cu caracter sociocultural şi este
destinată limitării sau prevenirii dezadaptării individului sau a dependenţei lui de
tulburarea psihică. Psihoprofilaxia terţiară acţionează prin:
o evaluarea gradului de incapacitate de muncă ca o consecinţă a nivelului de
invaliditate fizică sau psihică.
 reabilitarea, readaptarea şi resocializarea individului. Se acţionează
prin psihoterapie şi ergoterapie, pregătind individul pentru a face
faţă vieţii sociale de dincolo de spital (resocializarea).
Psihoprofilaxia terţiară are o valoare prospectivă, pe baza comportamentului individului
şi a condiţiilor prezente se prevede că cel în cauză ar putea presta o profesie, întemeia o
familie şi a se integra optim în mediu.

Dacă psihoprofilaxia primară şi psihoprofilaxia secundară vizează boala, cea terţiară

vizează individul prin prisma posibilităţilor sale latente, posibilităţi de obiectivare în sfera
activităţilor sociale şi profesionale.

[modifică] Stresul psihic

[modifică] Timp şi boală

În general boala, atrăgând după sine suferinţă, determină o redimensionare a timpului,

durata fiind supraevaluată. În starea de sănătate, individul este activ fizic şi psihic, pe
când în starea de boală inactivitatea este aproape totală, este detaşat de lume şi de ceilalţi.
Pentru omul sănătos timpul este trăit consumat, în timp ce pentru bolnav timpul este
contemplat. Perturbarea perceperii timpului se asociază cu perturbarea perceperii
spaţiului, aceasta din urmă vizează atât orientarea în spaţiu cât şi trăirea spaţiului. În
cazul tulburărilor de percepţie a spaţiului, atât obiectele cât şi relaţia dintre ele sunt
percepute deformat, acest fenomen fiind denumit metamorfopsie. Astfel, obiectele sunt
percepute fie mult mai mari decât în realitate (macropsia), fie mult mai mici (micropsia),
alungite (dismegalopsie), mult mai colorate (calopsie), obiectele îndepărtate pot fi
percepute ca fiind apropiate sau invers (poropsie).

Frecvent perceperea spaţiului se realizează prin asociere cu starea de anxietate, însă, dacă
anxietatea este mult mai puternică în perceperea timpului, în percepera spaţiului este mai
mică. Există anumite stări patologice în care nivelul anxietăţii depăşeşte normalitatea:
fobiile, agorafobia şi claustrofobia, atacurile de panică şi puternice modificări vegetative.

Distorsiunile care apar în perceperea spaţiului sunt însoţite frecvent de perturbări în

perceperea timpului sub forma supraevaluării duratei, datorită afectivităţii. În cazul
stărilor afective negative (mânie, furie, depresie, anxietate) avem supraevaluare iar în
cazul stărilor afective pozitive (bucuria, exaltarea, mulţumirea) apare subevaluarea
timpului. Spaţiul poate avea şi un colorit afectiv propriu care depinde de: familiaritatea
spaţiului, ostilitatea. Unitatea timp-spaţiu poate fi influenţată şi de vârstă, la copii spaţiile
sunt percepute ca imense, nesfârşite, iar timpul mic. În perioada adultă, atât spaţiul cât şi
timpul sunt percepute invers, spaţiul se comprimă şi timpul se restrânge. La involuţia
psihică (vârsta a treia) apare o diminuare exagerată a timpului şi spaţiului.

În funcţie de diferitele niveluri ale vieţii, timpul se clasifică în: timp care aparţine vieţii
psihice (timp psihologic / timp subiectiv), timp care aparţine planului biologic (timp
biologic) şi timp care aparţine planului uman (timpul uman care are laturi bio-psiho-
sociale).

[modifică] Timpul biologic

Timpul biologic sau neurofiziologic se prezintă sub forma a două accepţiuni: ritmicitatea
desfăşurării funcţiilor şi proceselor psihice ale individului şi ritmicitatea poate fi definită
ca fiind capacitatea biologică a individului de a măsura timpul şi durata (vârsta biologică)
care reprezintă gradul de maturizare a unor funcţii sau organe biologice. Pot apărea
situaţii de involuţie organică sau psihică, fie mai devreme decât ar trebui, fie mai târziu
decât ar trebui. Viaţa biologică reprezintă gradul de neconcordanţă între posibilităţile şi
abilităţile fizice şi psihice ale unui individ şi cele ale individului considerat etalon pentru
vârsta respectivă.

Ritmurile biologice ale omului au durate variabile şi în funcţie de individ ele pot dura:
secunde (respiraţia, sistola-diastola), ore (ciclurile metabolice), zi-noapte (ritmul somn-
veghe), săptămâni (la femei maturizarea ovulului), decenii (maturizarea sexuală).
Majoritatea ritmurilor din organism se defăşoară pe durata a 24 de ore, acestea fiind
ritmuri circadiene. La vârstă mică, duratele, viteza cu care se derulează timpul este foarte
mică, la vârstă mai mare viteza de desfăşurare a duratelor este din ce în ce mai mare
pentru că din punct de vedere al activismului psihic timpul este trăit mult mai intens.

S-au formulat în literatura de specialitate o serie de ipoteze de percepere a duratei în

funcţie de timp, şi anume:

 tânărul este ancorat în plan psihic în viitor prin scopurile, planurile, idealurile
personale, orientarea sa fiind prospectivă, astfel încât sentimentul aşteptării este
supradimensionat.
 la persoanele în vârstă orientarea este spre trecut, persoana retrăind trecutul şi
transformându-l în prezent.
 tânărul, confruntându-se cu realitatea o percepe ca fiind nouă şi este intens
ancorat în prezent, de aceea durata prezentului se desfăşoară extrem de lent. La
vârstnic apare situaţia inversă, prezentul fiind fără semnificaţie, durata fiind
comprimată.

Angajarea într-o activitate, ca şi sentimentul de prezenţă determină la individ impresia

creşterii duratei, aşa cum activismul scăzut sau angajarea redusă într-o activitate, ca şi
refugierea în trecut dă impresia mişcării duratei pentru individ. Putem spune că există
ritmuri de dezvoltare diferite de la un individ la altul, precum şi ritmuri difeirte de
dezvoltare la acelaşi individ.

[modifică] Heterocronia

Heterocronia reprezintă viteza diferită în maturizarea sau îmbătrânirea persoanelor de

vârste egale. Acest decalaj este extrem şi apar fenomene de progerie (înfăţişare de
bătrân). Gradul de dispersie biologică faţă de vârsta cronologică este în funcţie de
fenomenele de invaliditate fizică, boli somatice, factorii nocivi din mediu şi situaţiile
psihotraumatizante pentru individ. Heterocroniile pot fi de trei feluri: heterocronia
dezvoltării cognitive, care presupune existenţa unor decalaje ce apar cu privire la viteza
diferită de creştere sau dezvoltare a diferitelor sectoare ale organismului; heterocronia
involuţiei psihice care presupune involuţia diferitelor funcţii psihice în ritmuri diferite.
De regulă se realizează mai repede dezintegrarea referitoare la praxie decât cea cnozică.
Cel de-al treilea tip de heterocronie este cel al involuţiei organice, care presupune că
diferitele organe şi ţesuturi involuează în ritmuri diferite, această involuţie realizându-se
chiar la nivel microscopic.

Heterocronia este legată de conceptul de conceptul de tanatologie. Vorbim despre

persistenţa heterocroniei chiar şi după dispariţia activităţilor fizice şi psihice (moartea
clinică), ţesutul cerebral fiind de şase ori mai sensibil decât cel muscular. Rezistenţa unui
organ sau ţesut în faţa morţii este cu atât mai mare cu cât este mai mică nevoia lui de
oxigen şi depinde şi de complexitatea organului şi ţesutului respectiv: neuronii din cortex
rezistă fără oxigen 5 minute, celulele musculare – 30 de minute, celulele hepatice – 90 de
minute şi spermatozoizii – 100 de ore. Instalarea morţii ţesuturilor se realizează în ordine
inversă complexităţii acelor ţesuturi sau organe.

[modifică] Relaţia timp – somn

Există două faze ale somnului: somn lent (unde cerebrale lente, durează 90 – 100 min.) şi
somn rapid (unde cerebrale rapide, durează 15 – 30 min.). Faza de somn lent ocupă
aproximativ 70% din somnul de noapte. Fiziologic apar următoarele reacţii: închiderea
pleoapelor, pupile micşorate (mioză), relaxare musculară (muşchiul cefei fiind încordat)
şi diminuarea ritmului cardiac şi respirator. Somnul rapid ocupă 20% din activitatea
hipnică totală, apar următoarele reacţii: uşoare intensificări a ritmurilor respiratorii şi
cardiace, mişcări ale globului ocular. Este considerat somn superficial. Foarte mulţi
stimuli senzoriali care îl trezec pe om în faza de somn lent, in cazul somnului rapid nu
produc nici un fel de reacţie. În cursul unei nopţi, somnul are mai multe cicluri (4): 6 ore
de somn lent şi 2 ore de somn rapid, visele producându-se în faza de somn rapid.

Timpul psihic este timpul pe care îl trăieşte persoana şi este în funcţie de semnificaţia pe
care i-o atribuie. În procesul memoriei, foarte implicată este variabila timp, pentru că
memorând noi construim şi reconstruim prezentul. În reactualizare, timpul poate fi
deformat. Deformările sunt de mai multe tipuri:

 ecmnezie, trecutul este frecvent confundat cu prezentul

 criptomnezie, persoana trăieşte în prezent evenimente în care el nu s-a implicat
niciodată
 înstrăinarea amintirilor, persoana nu-şi aminteşte trecutul
 hipermnezie, persoana îşi aminteşte tot, dar de-a valma, amestecat. Hipermnezia
are două variante: mentism (fragmente ce se desfăşoară cu o viteză foarte mare) şi
viziune panoramică retrospectivă (stres emoţional intens, persoana are impresia
că-şi vede întreaga viaţă).

[modifică] Trauma şi psihotraumatologia

Multă vreme s-a considerat că trauma este acelaşi lucru cu stresul. Cele două definesc
însă lucruri diferite – trauma se referă la o leziune (rană) sufletească, pe când stresul este
o manifestare cotidiană caracteriastică fiecărei persoane. Trauma are o conotaţie de
suferinţă sau boală.

Termenul ”traumă” este un termen foarte vechi şi semnifică leziune sau rană. La origine a
fost utilizat în medicină, în special în chirurgie pentru a desemna leziunea provocată de o
agresiune externă. Freud a abordat psihanalitic acest termen, dându-i trei semnificaţii
majore: de şoc violent, efracţiune şi consecinţă negativă asupra organismului a unui
factor extern. Alţi psihologi au definit trauma ca un eveniment de o intensitate exagerat
de mare, eveniment care există sau apare în viaţa individului, depăşind cu mult
posibilităţile lui de adaptare. O altă adaptare constă în interpretarea ei ca un aflux de
excitaţii excesive în raport cu pragul de toleranţă al individului.

S-a făcut frecvent confuzia între traumă şi traumatism. Trauma este rana obţinută prin
pătrundere sau lezare, pe când traumatismul este consecinţa lezării. Termenul de
traumatologie se referă la studiul traumelor naturale şi a celor provocate de oameni, al
consecinţelor lor în plan social şi psihobiologic; presupune şi studiul regulilor de
intervenţie şi prevenire ce rezultă din acest studiu. Această definiţie aparţine lui Donovan.
În categoria traumelor naturale intră: cutremure, inundaţii, tornade etc. Din categoria
celor provocate de oameni, fac parte: accidentele, violurile, vătămările corporale şi
privarea de libertate.

Traumatologia este un domeniu interdisciplinar. În funcţie de factorii ce determină

trauma, distingem două mari categorii:

 traume fizice – factori naturali, independenţi de om.

 traume psihice – provocate de factori ce ţin de om, dar nu numai.

Trauma psihică este o emoţie foarte intensă, chiar violentă ce determină o modificare
permanentă în planul psihic al individului, modificare tradusă prin sensibilizare excesivă
a individului la emoţiile ulterioare. Trauma psihică este o dezorganizare a vieţii psihice,
generând efecte patogene durabile.

Manualele de diagnostic DSM 4 şi ICD 10 susţin că trauma din punct de vedere obiectiv
este un eveniment care a trecut deja atunci când apar simptomele tulburării. Tulburările
formate după eveniment se numesc tulburări posttraumatice, depăşind cu mult
posibilităţile individului de a le controla. Trauma nu e un simplu stresor extern, nici doar
o simplă stare şi ea apare la interacţiunea dintre eveniment şi trăirea individualizată a
acelui element. Vorbim despre existenţa unei situaţii traumatice atunci când
interacţionează condiţiile traumatice din mediu şi semnificaţiile subiective pe care le
atribuie individul acelor condiţii. Situaţia traumatică apare la confluenţa dintre
comportament si trăire. Situaţiile traumă sunt acele situaţii în care individul nu este
capabil de comportament şi reacţie afectivă corespunzătoare.

Simptomele generale ale reacţiei traumatice:

 stare de absorbire.
  stări amnestice.
 simptome generale de depersoanlizare (dedublare, detaşare).
 simptome de derealizare (detaşare de realitate).

Persoanele traumatizate au tendinţa de a generaliza experienţa pe care au trăit-o la toate

situaţiile ulterioare prin care trec. Situaţiile de traumă nu se finalizează după ce s-a scurs
timpul corespunzător şi nici în momentul în care evenimentul traumatic nu mai este
întâlnit ci doar în momentul în care cauzele care au determinat trauma au fost depistate şi
recunoscute de către persoană şi atunci când sentimentul de vinovăţie a fost rezolvat.

Consecinţele traumelor psihice – transformările ce au loc la nivelul sferei receptorii

(modificări ale percepţiei temporale, spaţiale şi ale percepţiei de sine). Transformări
efectorii, trauma fiind definită ca o acţiune ce a fost întreruptă de o situaţie problematică
cu semnificaţie vitală pentru individ (paralizie, explozie de mişcări dezorganizate, stări de
panică). În timp acţiunile întrerupte de situaţia traumatică se reiau, însă schemele
percepţiei noastre au rămas dezactivate de evenimentul traumatic. Apare o reacţie
traumatică specifică ”vederea în tunel” (îngustarea excesivă a câmpului vizual pe părţile
laterale).

Situaţiile traumă se clasifică după următoarele criterii:

 în funcţie de gradul de severitate al factorilor traumatogeni distingem:

o situaţii traumă cu grad uşor de severitate. Ex: pentru copii – schimbarea
şcolii, în cazul adulţilor – gradul de aglomerare urbană, certuri familiale
moderate.
o situaţii traumă cu grad mediu de severitate. Ex: la copii – exmatricularea,
naşterea unui frate, boală cronică a unui părinte, la adulţi – pensionarea.
o situaţii de traumă severă. Ex: la copii – despărţirea părinţilor, la
adolescenţi – graviditate nedorită, arestul sau divorţul, moartea unuia
dintre părinţi (la ambele categorii).
o situaţii de traumă extrem de severă. Ex: abuz sexual, maltratare corporală
sau moartea soţului sau a soţiei.
o situaţii de traumă catastrofală – moartea copilului, sinuciderea unuia dintre
soţi, dezastre naturale.

Aceşti factori stresori duc la eveniment traumatizant când se găsesc în afara sferei
normale a individului şi au acelaşi grad de severitate (de la sever în sus).

 în funcţie de acumularea evenimentelor traumatizante distingem:

o monotraumatizarea, ex: o întâmplare violentă, ieşită din comun prin care
trece individul.
o politraumatizarea, apare atunci când există circumstanţe traumatizante
multiple care durează mai mult timp. Politraumatizarea poate fi: simultană
(coexistenţa eveni-mentelor traumatizante) şi succesivă, care la rândul ei
este de două feluri: cumulativă (succesiunea unor evenimente traumatice
ce rămân subliminare în mintea individului. Succesiunea temporală şi
 acumularea slăbeşte foarte mult forţa eul-ui) şi secvenţială (existenţa unei
coerenţe între aceste evenimente traumatice. Fiecare nou eveniment
traumatizat determină o reacţie în lanţ ce se amplifică la apariţia unui nou
eveniment).
 în funcţie de gradul de determinare distingem:
o afectare directă, atunci când cel traumatizat este chiar victima.
o afectare secundară (traumă indirectă), atunci când afectaţi sunt cei din
anturajul victimei.
o afectare terţiară, atunci când sunt afectate generaţiile viitoare.
o afectarea vicariantă îi traumatizează pe cei care îi ajută pe cei afectaţi
(pompieri, poliţişti etc).
 în funcţie de criteriul cauzalităţii distingem factori traumatizanţi. Exemple de
factori cauzali: cei care ameninţă integritatea corporală, atitudinea de spectator la
agresarea persoanei iubite, vinovăţia faţă de moarte cuiva.
 în funcţie de criteriul relaţiei făptaş – victimă distingem:
o situaţii traumatice simple (necunoaşterea victimei de către făptaş).
o situaţii traumatice complexe (făptaşul este persoană apropiată victimei).
 în funcţie de criteriul clinic distingem următoarele situaţii:
o intimitate negativă (victimei i se violează intimitatea fizică şi psihică. Ex:
luări de ostatici, violuri, tortura fizică şi psihică). O formă de intimitate
negativă este raptusul, când persoana are sentimentul că i s-a furat ceva, că
i s-a luat ceva aparte.
o victimizarea.
o angoasa (fobia).

Reacţiile faţă de traumă ale individului diferă foarte mult pentru că există stiluri de
apărare diferite (coping-uri). Acestea sunt:

 coping-ul instrumental, este un concept de apărare declanşat de individ atunci

când vrea să rezolve problema.
 coping-ul expresiv este încercarea individului de a comunica sentimentele pe care
le simte faţă de trauma respectivă
 coping-ul bazat pe restructurare cognitivă care poate fi pozitiv (încercarea
persoanei de a înţelege mai exact ce s-a întâmplat, de a explica cauza, pe baza
explicaţiei încercând să depăşească situaţia) şi negativ (negare sau fragmentare).
 coping-ul rezilient, capacitatea de a para evenimentul respectiv.

Fazele reacţiei traumatice:

 faza de şoc (1h – 1 săpt). După terminarea ei individul conştientizează proporţia

evenimentului. Aceast fază se caracterizează prin: sensibilitate aparentă, negare,
alterarea perceperii timpului.
 faza de acţiune, intervine la ceva timp de la eveniment şi durează până la două
săptămâni, individul manifestându-se prin: mânie, îndoială faţă de sine, depresie,
sentimente de neputinţă, imposibilitatea de a vedea partea pozitivă a lucrurilor,
 tulburări de somn, iritabilitate, hipervigilenţă, flash-back-uri frecvente din situaţia
traumatică.
 faza de descărcare se manifestă prin persistenţa unor comportamente din faza de
acţiune şi necesită intervenţia. În această fază trebuiesc evitate alcoolul şi
drogurile.

[modifică] Tulburările de personalitate

Reprezintă un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament care deviază

considerabil de la expectaţiile culturii din care face parte individul, pattern vizibil având
debut în adolescenţă sau în viaţa adultă, fiind stabil în timp şi ducând în cele din urmă la
deteriorare. Această suferinţă interioară a individului este asociată frecvent cu
socializarea individului (hiper / hiposocializare). Practic, devine un stil de viaţă.
Diferenţele dintre tulburările de personalitate şi schimbarea de personalitate rezultă din
perioada de manifestare şi de apariţie.

Schimbarea de personalitate apare la vârstă adultă şi poate avea drept cauze: stres
prelungit, privaţiuni externe, anumite boli pe care le poate căpăta individul. Tulburarea de
personalitate are debutul firav în copilărie. Nu este urmarea unor tulburări mentale
(deficienţe mentale) sau a unor boli cerebrale.

Clasificarea tulburărilor de personalitate a fost făcută diferit de DSM 4 şi de ICD 10.

 În DSM 4, clasificarea se realizează pe baza împărţirii în trei mari grupe:

o grupa A – tulburări de personalitate: paranoidă, schizoidă şi schizotipală.
Aceste tulburări au în comun excentricitatea şi bizareria.
o grupa B – tulburări de personalitate: antisocială, borderline, histrionică şi
narcisică. Aceste tulburări au în comun aparenţa de teatralitate,
extravaganţă şi emoţionalitate.
o grupa C – tulburări de personalitate: evitantă, dependentă, obsesiv-
compulsivă. Aceste tulburări au în comun prezenţa unui nivel destul de
crescut de anxietate şi de frică.

 ICD 10 clasifică tulburările de personalitate în clustere:

o tulburări specifice de personalitate: paranoidă, schizoidă, disociată,
emoţional-instabilă, histrionică, anankastă, anxioasă (evitantă) şi
dependentă.
o tulburări mixte de personalitate.
o alte tulburări de personalitate.
o tulburări de personalitate nespecificată.

Tulburarea de personalitate paranoidă – elementul esenţial îl reprezintă patternul

accentuat de neâncredere şi suspiciune în ceilalţi. Simptomatologia:

 sensibilitate excesivă faţă de eşecuri, înfrângeri, atitudini neprietenoase,

indiferente.
  tendinţă constantă de a purta ranchiună, pică, de a se răzbuna.
 tendinţă exagerată de a distorsiona trăirile prin interpretarea eronată a tuturor
acţiunilor cu conotaţie neutră sau prietenoasă drept acte de ostilitate, dispreţ sau
agresiune.
 prezenţa unui sentiment extrem de tenace şi combativ de susţinere de drepturi şi
sentimente personale inadecvate situaţiei prezente.

suspiciunea permanentă faţă de comportamentele sau sentimentele partenerului (gelozie

de tip patologic). sentimentul de stimă exagerată, astfel că devine baza unei atitudini de a
raporta totul la propria persoană.

 preocupările exagerate pentru a găsi explicaţii de tip conspiraţie la toate

evenimentele care i se întâmplă (niciodată el nu are vină, nu greşeşte).
 sentimentul acut de prejudiciu din partea altei persoane.
 sentimentul permanent de exploatare (mai ales de serviciu, toţi vor ceva de la el).
 refuzul constant de a se apropia afectiv de cineva.
 nevoia lor de a controla viaţa tuturor, toate planurile relaţionale.
 dificultăţile de relaţionare şi de înţelegere cu ceilalţi.
 nevoia accentuată de independenţă şi autonomie.
 capacitate extrem de redusă de a coopera.
 tendinţa de a proiecta vina altora, găsirea de ţapi ispăşitori
 implicarea în dispute legale.
 atitudine de grandoare exagerată.
 teamă exagerată de ambiguitate.
 formatism pe o anumită direcţie: religios, plan politic.
 sub stres persoanele pot dezvolta episoade psihotice.

Pe fondul acestor tulburări se pot asocia tulburări de tip delirant, schizofrenie, perioade
depresive, persoanele au risc crescut pentru agorafobie şi pentru tulburările obsesiv-
compulsive. Copiii care suferă de tulburări de personalitate paranoidă sunt solitari,
anxioşi, hipersensibili, au idei bizare, frecvenţa acestor manifestări fiind mai mare la cei
de sex masculin.

Tulburările de personalitate schizoidă – elementul esenţial este patternul de detaşare faţă

de orice fel de relaţie socială şi gama restrânsă de exprimare a emoţiilor în sistemul de
interrelaţionare. Deficienţa debutează la începutul perioadei adulte. Boala se manifestă la
individ prin:

 are extrem de puţine acţiuni care să-i producă plăcere.

 răceală emoţională accentuată.
 capacitate redusă de exprimare a sentimentelor tandre şi chiar a mâniei.
 insensibilitate, indiferenţă aparentă faţă de laudă sau critică din partea altora.
 interes foarte scăzut faţă de orice grup social, faţă de relaţiile sexuale.
 preferinţă pentru acţiuni solitare.
 lipsa încrederii în ceilalţi, lipsa dorinţei de apropiere faţă de o persoană.
 insensibilitate faţă de respectarea normelor şi regulilor.
  nereceptivitate faţă de oportunităţi.
 timp liber petrecut solitar, evitarea locurilor aglomerate.
 preferinţă pentru activităţi de tip mecanic, abstract (ex: calculatorul).
 capacitate redusă de a se bucura de experienţă senzorială.
 par superficiali, incapabili de profunzime.
 expresie facială foarte săracă.
 în spatele acestei atitudini se ascunde o suferinţă foarte mare şi se lasă duşi de val.

Tulburările schizoide sunt mai frecvente la bărbaţi şi la persoanele care se mută din
mediul rural în mediul urban.

Tulburarea de personalitate schizotipală – are ca elemente fundamentale:

 pattern durabil de deficit social şi interpersonal.

 disconfort acut şi capacitate redusă de relaţionare cu ceilalţi.
 excentricităţi comportamentale.
 distorsiuni perceptive şi cognitive.

Tulburările debutează în perioadă adultă. Simptomatologie:

 persoanele au tendinţa de a interpreta eronat incidentele obişnuite.

 sunt persoane superstiţioase, preocupate de fenomene paranormale.
 au credinţă puternică că au puteri supranaturale.
 au credinţa că pot să controleze gândurile şi acţiunile celorlalţi.
 pot avea iluzii perceptive.
 limbajul este incoerent, dezlânat, vag, însă gândurile lor sunt foarte coerente,
folosesc expresii neobişnuite.
 răspunsurile lor sunt fie foarte coerente, fie foarte abstracte.
 pot fi foarte suspicioşi.
 sunt capabili de o varietate de afecte.
 interacţiunea cu ceilalţi poate să fie extrem de rigidă.
 dau dovadă de manierisme.
 se manifestă bizar în alegerea vestimentaţiei.
 anxietate puternică faţă de persoanele nefamiliale.
 apar frecvent episoade depresive.
 sunt diferite de persoanele care practică ritualuri religioase.

Este o tulburare întâlnită frecvent la bărbaţi.

[modifică] Bibliografie selectivă

 David, Daniel, Metodologia cercetarii clinice, Editura Polirom,, Iaşi, [[2006].
 David, Daniel, Psihologie clinică şi psihoterapie, Editura Polirom,, Iaşi, [[2006].
 Tudose, Florin, Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică şi
medicală în practica psihologului, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003.
 Tudose, Florin, Orizonturile Psihologiei Medicale, Editura Infomedica,Bucureşti,
2003.
 Tudose, Florin, O abordare modernă a psihologiei medicale, Editura Infomedica,
Bucureşti, 2000.
 Tudose, Florin, C. Tudose, Abordarea pacientului în psihiatrie, Editura
Infomedica, Bucureşti, 2002.