UTILIZAREA TERAPEUTICĂ A SÂNGELUI

ŞI A COMPONENTELOR SANGUINE

CURS
DE EDUCAŢIE MEDICALĂ CONTINUĂ
PENTRU ASISTENŢI MEDICALI

LECTOR:
ASISTENT MEDICAL PR. DE LABORATOR CLINIC
BOHUŞ GABRIELA MONICA

MODUL 1
1
 1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND HEMOTERAPIA

1.1.DEFINIŢIE:
Hemoterapia reprezintă utilizarea în scop curativ şi profilactic a sângelui şi a derivatelor de sânge.
Transfuzia sanguină constituie un mijloc terapeutic important care are drept scop
înlocuirea sângelui sau a unei componente sanguine care este deficitară la un moment dat.
Practica transfuzională a cunoscut schimbări importante în ultimii ani, acestea vizând atât tehnica de
prelevare a sângelui şi echipamentele de prelucrare şi stocare, cât şi utilizarea cu precădere a produselor
selective. Ca orice tehnică terapeutică, transfuzia sanguină trebuie să respecte anumite reguli şi principii
precise, dar cu toate acestea pot să apară efecte secundare care nu sunt încă în întregime stăpânite.
Conştientizarea de către medici şi pacienţi deopotrivă a riscurilor legate de transfuzie a determinat o
scădere globală a utilizării sângelui, opţiunea pentru hemoterapie fiind luată în considerare doar atunci
când beneficiile transfuziei sunt superioare riscurilor inerente.
1.2. ISTORICUL TRANSFUZIEI
Înainte cu sute de ani de dezvoltarea ştiinţelor medicale oamenii şi-au dat seama că sângele are o
importanţă vitală, văzând că pierderea lui in cantitate mare duce la moarte. Astfel ei au realizat că
administrarea sângelui poate salva viaţa unui om, dar până la concretizarea acestor observaţii aveau să
treacă sute de ani.
Prima referire istorică la utilizarea sângelui ca remediu terapeutic apare în anul 1492, cand sângele a
trei tineri a fost administrat fără succes, per oral, Papei Inocent al-VII-lea care era bolnav.În 1667, Jean
Denis a transfuzat sânge de miel unui tânăr care apoi a murit, fiind prima victimă a unei reactii
transfuzionale.După acest experiment, medicul a fost condamnat pentru omor, iar transfuzia a fost
interzisă timp de 150 de ani.
Prima transfuzie reuşită a fost efectuată de medicul James Blundell in 1818, el salvind viata unui barbat
prin transfuzie directa de la un alt barbat.Transfuzia ca disciplina moderna s-a dezvoltat incepand cu
anul 1900, odata cu descoperirea grupelor sanguine de catre Karl Landsteiner si apoi introducerea
glucozei si a citratului ca solutii de conservare in 1914.
La inceput administrarea sângelui era un gest riscant si spectaculos(transfuzie directa), dar dupa
dezvoltarea substantelor de conservare a sangelui, transfuzia a cunoscut o dezvoltare rapida.Sfarsitul
celui de al doilea razboi mondial marcheaza aparitia bancilor de sange, apoi a debutat separarea
sangelui in componente care s-au utilizat selectiv, asfel incat din anii 1960 putem vorbi de produse
sanguine si hemoterapie selectiva.Datorită progresului ştiinţific, calitatea si siguranta terapiei cu
componente sanguine umane s-a imbunatatit continuu, dar inca exista persoane care mor in urma unor
transfuzii, fie datorita erorii umane , fie datorită testarii necorespunzatoare la nivel de laboratoare.
ASADAR, sangele poate salva vieti, daca sunt cunoscute si respectate cu strictete regulile si principiile
,,sistemului de hemovigilenta si siguranta transfuzionala”.
1.3. INDICAŢII ALE HEMOTERAPIEI:
Transfuzia de sânge este un mijloc terapeutic eficace, dar care nu este lipsit de riscuri, acestea
putând merge pâna la accidentul letal. Medicul terapeut, indiferent de specialitatea sa, trebuie să
cunoască şi să aplice în mod corespunzător indicaţiile şi contraindicaţiile administrării de sânge şi
derivate, astfel încât să realizeze maximum de beneficiu cu un risc minim pentru pacient.

2
 Transfuzia de sânge şi derivate sanguine trebuie să fie o necesitate argumentată din punct de vedere
vital şi medical, fiind valabil aforismul: ,,Contraindicaţia cea mai importantă este absenţa unei indicaţii
ferme de hemoterapie”. Scopul transfuziei este restabilirea calităţilor sângelui atunci când din cauza
unor hemoragii acute sau cronice, ori a unei producţii deficitare are loc scăderea parametrilor calitativi
şi cantitativi ai sângelui până la un nivel care periclitează funcţionarea organismului.Componentele
sanguine umane sunt utilizate în reanimarea transfuzională, hemoterapia fiind în esenţă o terapie de
substituire care are ca obiective susţinerea marilor funcţii fiziologice ale ţesutului sanguin: oxiforică,
hemodinamică, hemostatică şi imunitară.
Indicaţiile generale ale transfuziei de sânge, dar şi indicaţiile specifice pentru un anumit derivat
sanguin (hemoterapia selectivă) vor fi discutate într-un capitol următor.
1.4.ORGANIZAREA REŢELEI DE TRANSFUZIE ÎN ROM ÂNIA
Practica transfuzională în ţara noastră a fost reglementată pentru prima dată în anul 1952, când s-
au definit drepturile şi obligaţiile donatorilor de sânge, precum şi cadrul în care se desfăşoară recoltarea,
conservarea şi transfuzia de sânge. În prezent, sistemul transfuzional românesc este reglementat de
Legea 282/2005, completată cu norme specifice (Ord.MS 1224/2006) adaptate la progresul ştiinţific
actual şi având ca principiu de bază asigurarea securităţii transfuzionale, iar ca obiectiv naţional,
autosuficienţa. (vezi şi Legea nr. 37/ 2008 - pentru completarea Legii nr. 282 din 2005).
În România sângele provine exclusiv de la donatori neremuneraţi, donarea de sânge se face
respectând principiile anonimatului, voluntariatului, benevolatului şi absenţei oricărui profit.Activitatea
de transfuzie este organizată şi controlată de OMS şi Ministerul Sănătăţii, sângele fiind o resursă
naţională de importanţă strategică, care se distribuie prin intermediul Centrelor de Transfuzie Sanguină
teritoriale către instituţiile medicale utilizatoare.
Reţeaua naţională de transfuzie îşi desfăşoară activitatea pe baza unui ,,Program Naţional de
Transfuzie Sanguină” este organizată ierarhic, pornind de la Institutul Naţional de Hematologie
Transfuzională ,,C.T.Nicolau” Bucureşti, Centre Regionale de Transfuzie Sanguină (giruri) şi Centre
Judeţene de Transfuzie.
LEGISLAŢIA ÎN TRANSFUZIE:
Legea 282/2005
Legea nr. 37/ 2008 - pentru completarea Legii nr. 282 din 2005).
Ordin MS 1224/2008 ; Ordin MS 1226/2008; Ordin MS 1343/2007; Ordin MS 1237/2007
Pot fi accesate cu uşurinţă pe Google, căutând după sintagma,,legislaţia în transfuzie”.

MODUL 2
2. COMPONENTE SANGUINE UMANE
PENTRU UTILIZARE TERAPEUTICĂ

2.1.CARACTERISTICI GENERALE ALE COMPONENTELOR SANGUINE

Componentele sanguine umane sau produsele sanguine labile (PSL) în nomenclatura veche pot fi
considerate adevărate ,,medicamente biologice” care se folosesc în terapia transfuzională sau
hemoterapie.
3
 Componentele sanguine umane pentru utilizare terapeutică pot fi obţinute din sângele total
recoltat prin metoda standard sau din recoltarea prin afereză (plasmafereză, citafereză) cu ajutorul unui
separator automat de celule. Ele pot proveni din donarea alogenică (homologă) sau autologă.
 Donarea homologă reprezintă recoltarea de sânge total sau componente sanguine de la o persoană
(donator), pentru utilizare terapeutică la o altă persoană (primitor).
 Donarea autologă implică recoltarea de sânge sau componente sanguine de la o persoană, în
cadrul unui program de transfuzie autologă (autotransfuzie) programată, pentru utilizarea
terapeutică exclusiv la acea persoană.
Componentele sanguine terapeutice sunt preparate biologice provenite din sângele uman recoltat
aseptic, prin flebotomie (puncţie venoasă) de la donatori a căror aptitudine pentru donare a fost
constată printr-un act medical. Procesarea sângelui integral recoltat de la donatori permite obţinerea
componentelor sanguine diferite care vor putea fi utilizate mai eficient (un donator→mai mulţi
pacienţi) în terapia transfuzională selectivă. Toate produsele derivate din sânge sunt sterile, netoxice şi
nu conţin agenţi patogeni transmisibili prin sânge.

Condiţionarea componentelor sanguine:

Recipientul de recoltare este un sistem închis steril , punga de recoltare fiind dotată cu un sistem de
obturare care împiedică pătrunderea microorganismelor.
În funcţie de tipul recipientului de recoltare utilizat se pot prepara diferite componente sanguine,
existând sisteme de recoltare care, pe lângă punga primară de prelevare , includ una sau mai multe
pungi satelit ataşate. În funcţie de tipul pungii utilizate se pot obţine diferite componente, astfel:
-pungă simplă(fără satelit) = ST
-punga dublă(1 satelit) = CER+PPC
-punfa triplă(2 sateliţi) =CER+PPC+CTS sau CER+PDC+CRIO
-punga quadruplă(3 sateliţi)=CER+CTS+PDC+CRIO
-pungă pediatrică(3 sateliţi)= ST-unitate pediatrică(4x100 ml)

Abrevieri utilizate pentru componentele sanguine :

ST=sânge total(integral)
CER=concentrat eritrocitar resuspendat
PPC= plasmă proaspătă congelată
PPD(PDC)=plasmă decrioprecipitată congelată
CRIO=crioconcentrat de factor VIII
CTS=concentrat trombocitar standard
CTU= concentrat trombocitar unitar
Recipientele de recoltare conţin în punga primară de prelevare un volum potrivit de soluţie
anticoagulantă şi de conservare CPDA1 (raport1/7), iar în punga satelit, soluţia de resuspendare SAG-
M, soluţii care trebuie să fie sterile, apirogene şi biocompatibile pentru sânge.
Tipul şi calităţile biochimice ale soluţiei utilizate determină un anumit timp de stocare ulterioară.
Exemple de soluţii anticoagulante şi de conservare :
ACD(citrat trisodic, acid citric, glucoză) → conservare termen scurt

4
CPD (citrat trisodic, acid citric, glucoză, fosfat de Na) → conservare 21 zile
CPDA1(citrat trisodic, acid citric, glucoză, fosfat de Na+adenină) →35 zile
Soluţii de resuspendare:
SAG (ser fiziologic, adenină, glucoză) → conservare 35 zile
SAG-M ser fiziologic, adenină, glucoză +Manitol) → conservare 42 zile

Etichetarea componentelor sanguine trebuie să se facă conform cu legislaţia naţională în vigoare

(Legea nr. 37 din 2008 - pentru completarea Legii nr. 282 din 2005) şi acordurile internaţionale. Astfel
fiecare produs sanguin validat va avea menţionate pe eticheta pungii cel puţin următoarele date de
identificare:
 Centrul de Transfuzie producător
 numărul de identificare al donării/donatorului(ex: 195772
 tipul componentului
 condiţiile de conservare
 grupul sanguin în sistem ABO şi Rh (fenotip RH/Kell unde e posibil)
 data prelevării
 data expirării
 Eticheta ,,VALIDAT ’’, care atestă validarea finală a unităţii
 menţiuni speciale (,,A se administra strict izogrup / izoRh’’)

Clasificarea componentelor sanguine:

Nomenclatorul naţional al componentelor sanguine cuprinde toate componentele disponibile în prezent
în reţeaua de transfuzie, dar lista produselor oferite utilizatorilor diferă de la un judeţ la altul datorită
diferenţelor de dotare tehnică între centrele de transfuzie din ţară.
Componentele sanguine se pot clasifica în :
 produse celulare (ST, CER, CTS, CTU )
 produse plasmatice (PPC, PPD, CRIO)
 produse de bază : ST, CER, PPC, PPD, CTS, CTU, CRIO
 produse supuse unor transformări: ST deleucocitat
CER deleucocitat
ST /CER- unitate pediatrică
2.2.PROCESAREA SÂNGELUI
Prin procesarea imediat după recoltare, o unitate de sânge integral recoltată de la un donator permite
obţinerea mai multor componente sanguine pentru susţinerea terapiei specifice, asigurând astfel tratarea
mai multor pacienţi dintr-o singură donare de sânge.
Fiecare component sanguin necesită însă o preparare, etichetare şi condiţii de stocare diferite, acestea
fiind supuse unor reguli stricte, incluse în sistemul general de asigurare a calităţii în transfuzie.
Procedee de preparare a componentelor sanguine:
În funcţie de tipul pungii de recoltare şi de procedurile aplicate pentru procesarea ulterioară, se pot
obţine diferite componente sau derivate sanguine. Principalele procedee utilizate în acest scop sunt:
centrifugarea, congelarea, decongelarea, deleucocitarea.
5
 Centrifugarea se realizează cu ajutorul unor echipamente speciale (centrifugi cu răcire) care
utilizează principiul separării bazat pe sedimentarea diferită a particulelor supuse unui câmp de
forţă gravitaţională. În urma centrifugării sângelui total, elementele celulare vor sedimenta
diferit în funcţie de forţa gravitaţională aplicată, talia, greutatea şi densitatea lor, precum şi
vâscozitatea mediului.
Decantarea se face cu ajutorul unor prese angulare manuale, în circuit închis şi steril şi va
conduce la separarea fizică a diferitelor componente sanguine.
Congelarea se realizează cu ajutorul unor echipamente frigorifice omologate, a căror viteză de
răcire şi temperatură finală sunt bine definite şi controlate şi care trebuie să realizeze o congelare
uniformă şi totală a plasmei. Scopul congelării plasmei este de a conserva factorii labili ai
coagulării, de aceea, debutul congelării trebuie să se facă în primele şase ore de la recoltarea
sângelui.
Decongelarea se realizează în timpul preparării crioprecipitatului de factor VIII, folosind un
protocol bine stabilit: decongelare lentă (24 ore) la 2-6 0C, urmată de separarea imediată şi
recongelarea fracţiunii insolubile (CRIO) în maxim 1 oră de la separare.
Deleucocitarea se face cu ajutorul unor pungi cu filtru integrat, în circuit închis şi permite astfel
îndepărtarea leucocitelor care nu numai că nu au valoare transfuzională, dar pot fi la originea
unor complicaţii imunologice posttransfuzionale(imunizare în sistem HLA).Prin acest procedeu
se obţin MED (concentratul eritrocitar deleucocitat) sau ST deleucocitat indicate pentru pacienţi
politransfuzaţi, transplantaţi, cei cu anemii refractare, aplazii medulare, cu talasemie majoră.
Iradierea este un procedeu care previne boala grefă contra gazdă şi constă în aplicarea unor
radiaţii X sau gamma asupra componentului sanguin,radiaţii ionizante care vor inactiva celulele
imunocompetente (distrug limfocitele T viabile). În centrele de transfuzie din România procedura
nu se practică în prezent, iradierea se face doar în unităţi care deţin condiţii adecvate de iradiere
a componentelor sanguine şi autorizaţiile specifice.

2.3.CONSERVAREA COMPONENTELOR SANGUINE

Scopul conservării este de a furniza pentru pacienţi componente terapeutice eficace, prin
menţinerea la maxim posibil a viabilităţii celulare şi a calităţilor sângelui, într-un mediu controlat şi
sigur.
La începutul secolului XX administrarea sângelui era un gest riscant şi spectaculos (transfuzie
directă), dar după dezvoltarea substanţelor de conservare a sângelui, transfuzia a cunoscut o dezvoltare
rapidă. Primele substanţe anticoagulante şi de conservare au fost introduse în anul 1914(citratul trisodic,
glucoza).
În prezent, cea mai utilizată soluţie anticoagulantă şi de conservare folosită pentru sângele
recoltat de la donatori este CPDA 1(citrat trisodic, fosfat, dextroză, adenină), care a îmbunătăţit
sinteza ATP în sângele conservat, prelungind durata de viabilitate a hematiilor la 35 de zile. Soluţia de
resuspendare a hematiilor utilizată la prepararea concentratelor eritrocitare, SAG-M (ser fiziologic,
adenină, glucoză, manitol), a mărit durata de stocare a CER de la 35 la 42 de zile.
Componentele sanguine necesită condiţii specifice de stocare, care sunt menţionate şi pe eticheta
produsului, durata de valabilitate variază de asemenea.
Astfel, conservarea eritrocitelor (ST, CER, MED) se face în echipamente omologate în acest scop (la
frigider), la temperaturi de 2-6 0 C, timp de 35 de zile(ST), respectiv 42 zile (CER, MED). Pe parcursul
6
 conservării, sângele suferă anumite leziuni de stocare datorită unor modificări biochimice de scădere
a ph-ului, creştere a acidului lactic, scăderea nivelului ATP şi a consumului de glucoză, ceea ce duce la
pierderea viabilităţii eritrocitare. Conservarea la temperaturi scăzute duce la încetinirea metabolismului
celular şi facilitează astfel menţinerea viabilităţii eritrocitelor, dar împiedică şi contaminarea bacteriană.
Conservarea trombocitelor se face la 20-220 C, într-un incubator prevăzut cu un dispozitiv de
agitaţie lentă şi continuă, care facilitează schimburile gazoase între celule şi mediul exterior, menţinerea
ph-ului şi împiedică agregarea plachetară.Timpul de stocare este de 3-5 zile. Leziunile de stocare
trombocitare încep din momentul recoltării şi continuă pe parcursul preparării şi conservării lor, astfel
că după 5 zile de stocare, aproximativ 50 % din trombocite au funcţia hemostatică parţial alterată.
Conservarea plasmei şi a crioconcentratului de factor VIII se face pe o perioadă de maxim 12
luni, la temperaturi mai mici de -300 C, în echipamente frigorifice omologate (cameră frigorifică,
congelatoare).

2.4. TRANSPORTUL COMPONENTELOR SANGUINE UMANE

Variaţiile mari de temperatură din timpul transportului pot duce la alterarea calităţii componentelor
sanguine. De aceea, transportul acestora de la CRTS la unităţile spitaliceşti se va face în condiţii care să
poată menţine o temperatură constantă similară cu temperatura de stocare.
Pentru componentele eritrocitare lichide (ST, CER), metoda recomandată este de a folosi genţi
frigorifice sau containere dotate cu recipiente ce conţin gheaţă, plasate dedesubtul produselor şi care să
nu permită contactul direct al unităţii de sânge cu gheaţa deoarece la temperaturi negative hematiile
hemolizează. Durata transportului nu trebuie să depăşească 12 ore.
Produsele sanguine congelate se transportă în containere unde poate fi menţinută starea iniţială,
iar manipularea se face cu precauţie pentru evitarea deteriorării, pungile de PPC şi CRIO congelate
fiind casante.
Transportul concentratelor trombocitare se va face cât mai rapid, la temperaturi similare cu cele de
stocare.

MODUL 3
3. COMPONENTE SANGUINE UMANE
DISPONIBILE ÎN ROMÂNIA

3.1. SÂNGELE TOTAL (ST)-unitate adult

Descriere:
Este un sânge venos, de origine umană, prelevat aseptic de la un donator benevol a cărui aptitudine
pentru donarea de sânge este constatată printr-un act medical. Este recoltat într-un recipient sau sistem
închis de pungi, autorizat, steril şi apirogen, conţinând un volum corespunzător de soluţie
anticoagulantă şi de consevare( proporţia optimă =1 volum soluţie / 7 volume sânge venos).
Volumul unei unităţi adult de sânge total este în medie de 400ml ± 10% sânge venos, cu un volum
maxim autorizat de 450 ml sânge la care se adaugă volumul de soluţie anticoagulantă şi de conservare.
7
 Conţinutul minim de hemoglobină al unităţii adult de sânge total corespunde unei cantităţi de 100g
hemoglobină/litru, respectiv minimum 45g unitate adult sânge total.
După 24 de ore de la recoltare, sângele total nu mai conţine trombocite sau factori plasmatici labili (V si
VIII) ai coagulării în concentraţii terapeutice eficiente.
Sângele total unitate adult se prezintă macroscopic ca un lichid de culoare roşu închis, care după o
perioadă de de repaus sau după centrifugare se separă într-un sediment de globule roşii şi un
supernatant de plasmă. Între cele două componente poate apare o peliculă fină de culoare alb gălbuie,
formată de stratul leuco-plachetar.
Condiţii şi durata de conservare: 35 zile la 2-60 C
Durata de conservare depinde de tipul de soluţie anticoagulantă şi de conservare utilizată în punga de
prelevare. Pentru soluţiile ACD si CPD, durata de conservare este de maxim 21 de zile. Pentru solutiile
CPD-Adenina, durata de conservare este de maxim 35 de zile.
Conservarea unităţii adult de sânge total se face în spaţii frigorifice, la temperaturi cuprinse între +2° C
şi +6° C. În caz de transportare, în timpul duratei de conservare, în interiorul containerului nu este
admisă depăşirea temperaturii de +10° C mai mult de 24 de ore.
În timpul conservării sângelui se produc următoarele modificări: trombocitele şi factorii labili V si VIII
îşi reduc viabilitatea după 24 ore, leucocitele după 48 de ore, pH-ul scade prin acumulare de acid lactic,
creşte conţinutul de potasiu. Se formează microtrombi, de aceea trusele pentru transfuzia de sânge
trebuie să conţină obligatoriu un filtru.
Înaintea distribuţiei şi înaintea transfuziei se verifică vizual fiecare unitate pentru a elimina pe cele care
pot prezenta modificări ale conţinutului, mai ales modificări de culoare, aspect coagulat sau deteriorări
ale pungii.
Indicaţii :
Sângele total reprezintă în primul rând o materie primă pentru obţinerea componentelor sanguine,
indicaţia de administrare a lui ca atare fiind rezervată acelor pacienţi care au o scădere combinată a
volumului sanguin total(VST) şi a capacităţii de transport a O 2 . Această situaţie apare în:
-transfuzia masivă
-transplantul hepatic
-exsanguinotransfuzia la nou-născut (eventual)
Contraindicaţii:
-anemia cronică normo sau hipervolemică
-pacient care necesită suport transfuzional specific
-deficit congenital de IgA
-pacienţi cu insuficienţă cardiacă
Administrare:
Perfuzarea unităţii de sânge total se face prin trusă standard de transfuzie, dotată cu filtru, la maxim 30
minute de la scoaterea din frigider. Durata transfuziei unei unităţi este de maxim 2-3 ore, în medie 1,5-2
ore.
Randamentul transfuzional: După administrarea unei unităţi ST este de aşteptat o creştere a Hb cu 0,8
g/dl şi Ht cu 2 %. Verificarea eficacităţii transfuziei se face însă prin aprecierea stării clinice şi
hemograma la 24 ore după transfuzie la un bolnav care nu mai sângerează.
8
 3.2. CONCENTRATUL ERITROCITAR RESUSPENDAT
CER- unitate adult
Descriere:

CER este un component sanguin obţinut într-un sistem închis dintr-o unitate adult sânge total care este
centrifugată şi din care este decantată plasma (fără a elimina stratul leuco-plachetar), la care se adaugă o
soluţie nutritivă de conservare-soluţia de resuspendare SAG-M.
Recoltarea de la donator se face într-un sistem multiplu de pungi autorizat (duble, triple), care conţine
în punga primară de recoltare un volum corespunzător de soluţie anticoagulantă şi de conservare, iar în
punga de transfer, soluţia nutritivă de resuspendare. CER se prepară aseptic prin centrifugarea unei
unităti de ST, urmată de decantarea supernatantului plasmatic şi resuspendarea eritrocitelor în soluţia
SAG-M.
Este un sediment eritrocitar de culoare roşu închis, împreună cu stratul său leuco-plachetar. Volumul
minim al unui Concentrat Eritrocitar Resuspendat- unitate adult este de 150 ml, inclusiv cantitatea
reziduală de solutie anticoagulantă şi de conservare.Conţinutul minim de hemoglobină al
Concentratului Eritrocitar unitate adult este de 45g / unitate, iar hematocritul este cuprins între 50 şi
70%.
Condiţiile şi durata de conservare : 42 zile la 2-60 C
Condiţiile de conservare, transportul şi controlul fizic înainte de distribuţie şi transfuzie sunt identice cu
cele ale sângelui total. Stocarea CER se face în spaţii frigorifice la temperaturi între 2-60 C, durata
maximă de conservare, prin suplimentare cu soluţia SAG-M este de 42 de zile.
Indicaţii transfuzionale:
Opţiunea pentru transfuzia de concentrate eritrocitare se bazează pe valoarea Hb şi Ht (nu pe numărul
hematiilor), corelate cu simptomatologia clinică în orice tip de anemie la un bolnav care nu mai
sângereză. Cel mai frecvent dacă anemia este simptomatică cu Hb sub 8 g/dl, rar dacă Hb este peste
10g/dl (angina pectorală, simptome de insuficienţă cardiacă). Între aceste valori, indicaţia depinde de
statusul clinic, deoarece compensarea şi toleranţa la anemie diferă mult între indivizi.
Anemia asimptomatică poate beneficia de indicaţia de transfuzie cu CER atunci când preoperator Hb <8
g/dl sau se anticipează o pierdere chirurgicală mai mare de 500 ml sânge.
Şocul hemoragic şi hemoragia acută beneficiază de transfuzia cu CER, în combinaţie cu PPC, CTS şi
lichide de înlocuire cristaloide sau coloidale.
Contraindicaţii:
Nu se recomandă transfuzia cu CER în orice tip de anemie care poate fi corectată prin alte resurse
terapeutice (preparate de fier, acid folic, vitamina B 12, eritropoetină).

Administrare:Administrarea CER se face prin trusă standard de transfuzie, durata perfuzării nu va

depăşi 2-3 ore pentru o unitate. Ritmul de administrare depinde de tipul anemiei şi de toleranţa
sistemului cardiovascular al pacientului.Transfuzia unei unităţi de CER la adult şi a 3 ml/kcorp la copil
permite creşterea Hb cu 0,7-1 g/dl şi a Ht cu 2-3 % .

9
 3.3.CONCENTRATUL ERITOCITAR RESUSPENDAT –DELEUCOCITAT-unitate
adult

Descriere: Face parte din categoria componentelor sanguine supuse unor transformări şi reprezintă un
concentrat eritrocitar resuspendat în SAG-M din care s-a eliminat cea mai mare parte a leucocitelor
(L<1 x 106 ) prin filtrare în sistem închis, înaintea procedurii de preparare obişnuite a CER din sânge
total. În mod similar se poate prepara şi ST-deleucocitat, după filtrarea ST recoltat de la donatori.
CER deleucocitat păstrează proprietăţile CER, conţinutul minim de Hb şi hematocritul fiind similare.
Aspectul este de sediment eritrocitar de culoare roşu închis, care nu mai prezintă stratul leuco-plachetar.
Îndepărtarea leucocitelor prin utilizarea unui filtru integrat previne riscul transmiteri infecţiei cu virus
citomegalic(CMV).
Caracteristicile, condiţiile de stocare, conservare şi transport sunt identice cu cele ale CER,
valabilitatea maximă este de 42 de zile la 2-60 C.
Indicaţii transfuzionale: Îndepărtarea leucocitelor, care nu numai că nu au valoare transfuzională, dar
pot fi la originea unor complicaţii imunologice posttransfuzionale (reacţii febrile nehemolitice, frison,
imunizare în sistem HLA,) face ca aceste componente sanguine deleucocitate să fie indicate mai ales
pentru:
 pacienţi politransfuzaţi, transplantaţi, cei cu anemii refractare, aplazii medulare, cu
talasemie majoră, în scopul reducerii imunizării cu antigene leucocitare
 reducerea riscului de transmitere a CMV
 la pacienţi care au avut anterior două sau mai multe reacţii febrile la transfuzia de eritrocite

3.4.CONCENTRATUL TROMBOCITAR STANDARD (CTS)

Descriere:
CTS se obţine dintr-o unitate de sânge total conservat la temperatura laboratorului, în maxim 8 ore de
la prelevare. Recoltarea se face prin procedura obişnuită, într-un sistem închis de pungi triple sau
cvadruple , unitatea de sânge integral recoltată fiind supusă apoi unor proceduri de centrifugare şi
decantare seriate, care vor conduce la separarea majorităţii trombocitelor din unitatea de origine într-un
mediu de suspensie de aproximativ 40-60 ml plasmă.
Concentratul trombocitar standard prezintă o culoare gălbuie, cu un aspect turbid la o agitaţie uşoară,
fără urme de eritrocite sau semne vizibile de hemoliză.
Cantitatea medie de trombocite este de 0,5 X 10 11 / unitate
Conţinutul maxim de leucocite reziduale este de 0,2 X 109 /unitate, iar pH-ul trebuie să fie cuprins între
6,5 şi 7,4.
Condiţii şi durata maximă de conservare şi transport :
Concentratul trombocitar standard trebuie conservat in conditii care sa asigure, de o maniera optima,
supravietuirea si activitatea hemostatica a trombocitelor. Materialul plastic al pungilor in care sunt
preparate si conservate trombocitele trebuie sa fie suficient de permeabil schimburilor gazoase pentru a
garanta un aport bun de oxigen pentru trombocite.
Conservarea are loc la temperatura controlata de +20 0C până la +24▫C, in conditii de agitatie lenta in
plan orizontal si continua care genereaza un aport mai bun de oxigen.

10
 In conditiile descrise, durata maxima de conservare este de 5 zile, daca plasticul pungii de preparare si
conservare este calificat pentru aceasta durata.
Transportul se va face la o temperatura cat mai apropiata de cea de stocare. Dupa receptionare, ele
trebuie conservate in conditiile recomandate, cu exceptia cazurilor cand se utilizeaza imediat. Este
recomandata agitarea concentratelor trombocitare standard inaintea utilizarii.
Indicaţii:
Indicaţiile de utilizare a concentratului trombocitar pot fi curative sau profilactice, dar trebuie să fie
puse dacă trombocitopenia este de tip central, cu lipsa megacariocitelor. În trombocitopenia periferică,
transfuzia trebuie precedată de tratamentul etiologic. Utilizarea cea mai frecventă este în secţiile de
oncologie şi hematologie.
Curativ, CTS se utilizează în :
-trombocitopenie –scăderea numărului trombocitelor circulante(<20.000), pentru prevenirea riscului
hemoragic
-trombocitopatie (trombocite nefuncţionale) de diverse etiologii
-hemoragia meningeală
-purpura trombocitară trombocitopenică autoimună (PTTA)
-coagulare intravasculară diseminată (CID)
-în transfuzia masivă, pentru a menţine valoarea trombocitelor peste 50X10 9 şi peste 100 X 10 9 /l,
dacă există sângerare microvasculară.
Profilactic, administrarea de concentrate trombocitare se recomandă:
-în hipofuncţia medulară, dacă numărul trombocitelor scade sub 10-20 X 10 9/l
-înaintea unor proceduri invazive, în neurochirurgie şi chirurgia oftalmologică, pentru a menţine normal
numărul trombocitelor, dacă aceştia au un deficit plachetar semnificativ preoperator.
Contraindicaţii:
-purpura trombotică trombocitopenică
-purpura idiopatică trombocitopenică autoimună
-CID netratat
-trombocitopenia asociată cu septicemia sau hipersplenism
-sindrom hemolitic uremic
-purpura posttransfuzională
Administrare:
Transfuzia se face prin trusă standard de transfuzie, durata de administrare este de maxim 15-20 minute.
Dozele recomandate depind de valoarea trombocitelor şi valoarea pe care vrem să o obţinem, VST al
pacientului precum şi de factorii de risc asociaţi.
Eficacitatea transfuziei de concentrat plachetar se evaluează mai ales clinic prin încetarea sângerării şi
este maximă la 2 ore după transfuzie.
Administrarea de concentrate trombocitare este însoţită de riscul imunizării în sistem HLA, pot apare
frecvent reacţii alergice urticariene şi reacţii febrile nehemolitice, mai ales la pacienţi politransfuzaţi.

3.5.CONCENTRATUL TROMBOCITAR UNITAR (CTU)

Descriere:
Component sanguin obţinut prin afereza trombocitară, cu un separator automat de celule, din sângele
venos al unui singur donator, a cărui aptitudine pentru donarea de sânge este constatată printr-un act
medical. Recoltarea se face cu un separator automat de celule (citoseparator), în sistem închis

11
funcţional, utilizându-se un dispozitiv steril şi apirogen (set de recoltare specific separatorului automat
de celule). Concentratul trombocitar separat din sangele total recoltat este deleucocitat pe parcursul
procedurii de afereza sau la sfarsitul ei.
Concentratul trombocitar de afereza deleucocitat prezinta o culoare galbuie, cu un aspect turbid la o
agitatie usoara, fara semne de hemoliza.
În functie de separatorul automat de celule si de protocolul utilizat, numarul de trombocite poate varia
intre 2 si 8 x 1011 .Volumul final al produsului este de aproximativ 300 ml. Valoarea pH corectata la
+22▫C, masurata la sfarsitul perioadei de valabilitate, este cuprinsa intre 6,4 si 7,4.
Prin afereza se poate recolta, o singura data, de la un singur donator, un numar de trombocite care
reprezinta echivalentul celor obtinute din 4 pana la 13 unitati de sange total recoltate.
Astfel, este redus riscul aloimunizarii HLA, riscul contaminarii virale si pot fi tratati, in mod eficient,
pacientii deja aloimunizati.

Conditii si durata maxima de conservare :

Concentratul trombocitar de afereza deleucocitat trebuie conservat in conditii care sa asigure, de o
maniera optima, supravietuirea si activitatea hemostatica a trombocitelor. Aceste condiţii sunt similare
cu cele ale CTS: 3-5 zile, la o temperatură cuprinsă între 20-24 0 C, pe un dispozitiv de agitaţie lentă şi
continuă.

Indicaţiile şi administrarea sunt identice cu cele ale CTS.

Administrarea de concentrate trombocitare provenite din citafereză prezintă avantajul eficacităţii
crescute în volum scăzut şi un risc viral mai redus pentru primitor.

3.6.PLASMA PROASPĂTĂ CONGELATĂ (PPC)

Descriere: Component sanguin obtinut aseptic dintr-o singura unitate adult de sange total, dupa
separarea de elementele celulare. Sangele total este recoltat intr-un dispozitiv medical steril si apirogen,
sistem multiplu de pungi format din punga primara de recoltare, cu un volum corespunzator de solutie
anticoagulanta, si pungi de transfer.
Separarea plasmei din sangele total si debutul congelarii ei se fac in primele 6 ore de la recoltare.
Separarea si congelarea plasmei cat mai apropiate de momentul recoltarii si la o temperatura mai mica
de - 30▫C permit conservarea unei cantitati mai mari de factori labili ai coagularii.
Plasma proaspata congelata conserva atat concentratii normale ale factorilor stabili ai coagularii,
albuminei si imunoglobulinelor, precum si minimum 70% din concentratia initiala de Factor VIII, a
celorlalti factori labili ai coagularii si a inhibitorilor naturali.
Nivelul proteinelor totale este mai mare sau egal cu valoarea de 50 g/l.
Volumul unitatii de plasma proaspata congelata este de cel putin 200 ml. Acest volum tine cont de
volumul solutiei anticoagulante si de conservare. Volumul fiecarei unitati este sistematic inregistrat si
se inscrie pe eticheta unitatii.
Dupa decongelare, plasma proaspata congelata se prezinta ca un lichid limpede sau cu o usoara
turbiditate, fara semne vizibile de hemoliza. La sfarsitul decongelarii nu trebuie sa fie vizibil niciun
crioprecipitat insolubil.
Condiţii şi durata maximă de conservare:
12
Plasma proaspata congelata conservata la o temperatura mai mica de sau egala cu – 30 0C are o durata
maxima de conservare de 12 luni, incepand cu ziua recoltarii. Daca plasma proaspata congelata se
conserva la o temperatura cuprinsa intre - 18▫C si - 25▫C, durata maxima de conservare este de 3 luni.
In caz de transport al plasmei congelate, in interiorul containerului este mentinuta o temperatura cat mai
apropiata de cea de conservare. Daca nu este prevazuta utilizarea imediata, plasma proaspata congelata
este transferata rapid in capacitatea de conservare, la temperatura recomandata.
Decongelarea plasmei in vederea utilizarii terapeutice se face la +37▫C, folosindu-se o metoda care sa
asigure o temperatura constanta pe toata durata operatiei de decongelare.
Se verifica aspectul macroscopic al fiecarei unitati si se elimina cele care prezinta defecte ale
etanseitatii continatorului (scurgeri) sau modificari ale aspectului normal al plasmei (floculare, alterari
de culoare).
Dupa decongelare, produsul se utilizeaza imediat sau în maxim 6 ore cu păstrare la 40 C. Este interzisa
recongelarea.
Indicaţii:
 Terapia de substitutie in deficiente izolate ale factorilor de coagulare
 Sangerari acute cu deficit global a factorilor de coagulare
 Insuficienta hepatica
 Dupa transfuzia masiva
 CID
 Arsuri extinse
Contraindicatii: Nu se utilizeaza ca agent de restabilire a volumului circulant sau ca suport nutritiv
Administrare:
 Nu este necesara efectuarea probei de compatibilitate, se administreaza respectand
compatibilitatea in sistem ABO
 Dupa decongelare, produsul se utilizeaza imediat sau în maxim 6 ore cu păstrare la 40 C. Este
interzisa recongelarea.
 Prin trusa standard de transfuzie

3.7.PLASMA PROASPĂTĂ DECRIOPRECIPITATĂ (PPD)

Descriere:Plasma proaspata congelata decrioprecipitata se obţine dupa separarea crioprecipitatului din

PPC provenita dintr-o singura unitate de sange total. Conditiile de congelare dupa preparare sunt
identice cu cele pentru plasma proaspata congelata. Cu exceptia factorilor labili ai coagularii si a unei
parti importante din cantitatea de fibrogen care se regasesc in crioprecipitat, plasma proaspata congelata
decrioprecipitata contine cantitati de albumina, imunoglobuline si factori stabili ai coagularii, analoge
cu cele continute in plasma proaspata congelata. Volumul unitatii de plasma proaspata congelata
decrioprecipitata este de minimum 160 ml. Acest volum tine cont de volumul solutiei anticoagulante si
de conservare. Volumul fiecarei unitati este sistematic inregistrat si se inscrie pe eticheta unitatii.
Conditii si durata maxima de conservare Conditiile si durata maxima de conservare, transportul,
decongelarea sunt analoge cu cele ale plasmei proaspete congelate.
Indicaţii:
 Sursa de factori ai coagularii, altii decat factorii VIII, I si XIII
 Se poate utiliza ca lichid de umplere in lipsa albuminei umane
 In schimburi plasmatice terapeutice

13
 3.8.CRIOPRECIPITATUL DE FACTOR VIII (CRIO)

Descriere
Crioprecipitatul reprezinta fractiunea de proteine plasmatice care ramane insolubila dupa decongelarea
lenta, la temperatura de (+) 2▫C - (+) 6▫C, si ulterior centrifugarea la viteza inalta, in aceleasi conditii de
temperatura, a unei unitati de plasma proaspata congelata obtinuta dintr-o unitate de sange total.
Conditiile de congelare dupa preparare sunt identice cu cele pentru plasma proaspata congelata.
Crioprecipitatul contine cea mai mare parte a Factorului VIII, Factorului von Willebrand,
fibrinogenului, Factorului XIII si fibrolectinei, prezente in plasma proaspat recoltata si separata.
Crioprecipitatul este concentrat intr-un volum plasmatic final de 30-40 ml si trebuie sa contina:
a) Factor VIIIc - mai mare sau egal cu 70 UI/unitate;
b) fibrinogen - mai mare sau egal cu 140 mg/unitate;
c) Factor von Willebrand - mai mare sau egal cu 100 UI/unitate.
Volumul fiecarei unitati este sistematic inregistrat si se inscrie pe eticheta unitatii.

Conditii si durata maxima de conservare

 Conditiile si durata maxima de conservare, transportul, decongelarea sunt analoge cu cele ale
plasmei proaspete congelate. Hemofilia A
Indicaţii:
 Boala von Willebrand
 Deficit congenital de factor XIII
 Hipofibrinogemie
 Transplant hepatic

MODUL 4
TERAPEUTICA TRANSFUZIONALĂ

4.1. INDICAŢII GENERALE ALE TRANSFUZIEI

Implementarea în practică a a tehnologiilor noi de fracţionare a sângelui în componente, studierea
mecanismului de acţiune a sângelui integral şi a componentelor sanguine asupra diferitor sisteme ale
organismului, au condus la revizuirea principiilor de bază ale transfuziologiei clinice. A fost dovedit că
transfuzia sângelui integral cu scopul de stimulare a imunităţii, a hematopoezei, a funcţiilor hepatice, a
miocardului şi altor organe sau utilizarea sîngelui ca remediu de alimentare parenterală, nu numai ca
sunt lipsite de temei, dar prezintă şi un pericol pentru pacient.Siguranţa şi eficienţa transfuziei sunt
dependente de doi factori:
1-aprovizionarea cu sânge şi derivate sanguine sigure, accesibile , la un cost rezonabil, care să
satisfacă nevoile la nivel naţional
2-utilizarea eficientă a sângelui şi a derivatelor de sânge, conform principiului ,,EFICIENŢĂ
MAXIMĂ + SECURITATE OPTIMĂ”

14
 Utilizarea terapeutică a componentelor sanguine trebuie să se realizeze în cadrul unui sistem de
control al calităţii, sistem care implică administrarea în cantitate corectă a componentului potrivit, în
modul, la timpul şi la pacientul potrivit. Indicaţia de hemoterapie, opţiunea pentru tipul componentelor
sanguine, ritmul de administrare şi cantitatea ce va fi transfuzată este făcută şi asumată prin semnătură
de către medic.
Cele mai importante indicaţii ale terapiei cu sânge sau derivate de sânge pot fi sumarizate în funcţie de
obiectivul clinic urmărit, în câteva categorii principale:
 refacerea volumului sanguin circulant
 ameliorarea capacităţii de transport a oxigenului
 aportul de celule cu funcţie specifică
 corectarea defectelor de hemostază
 eliminarea unor compuşi patologici
 modificarea comportamentului imunitar
Se pot menţiona câteva afecţiuni majore care reprezintă indicaţii generale pentru transfuzie:
 şocul hemoragic
 şoc traumatic
 dializa renală
 deficit specific de factori de coagulare/tulburări de hemostază
 transplant hepatic
 exsanguinotransfuzia la nou-născut
 hemoragii acute sau cronice
 anemie severă
 schimburi plasmatice
 arsuri extinse
 infecţii severe
Transfuzia sanguină constituie un mijloc terapeutic important care are drept scop înlocuirea sângelui
sau a unei componente sanguine care este deficitară la un moment dat. În prezent, în medicina practică,
tactica tratamentului transfuzional trebuie să se bazeze preponderent pe mecanismul de substituire a
celulelor sau a componentelor proteice ale plasmei, aflate în deficit la un moment dat. Aceasta nouă
abordare transfuzională are denumirea de hemoterapie selectivă.Responsabilitatea deciziei de a
transfuza revine echipei de clinicieni. Utilizarea ghidurilor de hemoterapie, managementul pacienţilor,
disponibilitatea sângelui şi a fluidelor de înlocuire sunt esenţiale pentru o terapie eficientă şi evitarea
riscurilor post-transfuzionale.

4.2. EVALUAREA NEVOII DE TRANSFUZIE

Transfuzia de sânge sau derivate sanguine este doar unul din elementele managementului pacienţilor,
alături de tratamentul condiţiei patologice de fond şi de tratamentul de suport.
Decizia de a transfuza sânge sau produse sanguine trebuie să se bazeze pe o evaluare atentă a
indicaţiilor clinice şi de laborator, pe faptul că transfuzia e necesară pentru a salva viaţa pacientului sau
pentru a preveni o morbiditate semnificativă.
FACTORII CARE DETERMINĂ NEVOIA DE TRANSFUZIE:
Factorii principali în opţiunea de transfuzie derivă din funcţiile fiziologice ale ţesutului sanguin. Aceşti
factori sunt:
15
 1.Pierderea de sânge -care se poate produce prin:
-sângerare externă
-sângerare internă netraumatică în ulcer peptic, varice, sarcină
ectopică, hemoragie antepartum, ruptură uterină
-sângerare internă traumatică-toracică, splenică, pelviană, femurală
-distrugere de eritrocite-în malarie, sepsis, HIV
2.Hemoliza : CID, malarie, infecţii
3.Tulburări cardio-respiratorii şi de oxigenare tisulară, manifestate prin modificări ale pulsului, TA,
ritmului respirator şi temperaturii extremităţilor, umplere cardiacă, puls periferic, insuficienţă cardiacă,
dispnee, angină, alterarea stării de conştienţă şi a debitului urinar.
4.Anemia-trebuie evaluată clinic(piele, mucoase oculare, extremităti, etc) şi paraclinic (hemogramă:Hb,
Ht)
5. Toleranţa pacientului la anemie şi/sau la perderea de sânge diferă în funcţie de mai mulţi factori,
evaluarea se face ţinând cont de vârstă şi afecţiunile asociate (toxemie, insuficienţa renală, boli cardio-
respiratorii,boli respiratorii cronice, diabet , infecţii, tratament cu beta-blocante).
6. Estimarea nevoii de transfuzie trebuie să ţină seama de câteva întrebări privind posibile situaţii
viitoare:
-va urma o procedură chirurgicală ?
-sângerarea continuă, s-a oprit sau există riscul recidivei?
-hemoliza continuă?
Necesităţile transfuzionale pot fi reduse prin mai multe mijloace:
 prevenirea, diagnosticul şi tratamentul precoce al anemiei
 hemostaza chirurgicală meticuloasă
 hipotensiune controlată în timpul anesteziei
 utilizarea DDAVP pentru reducerea tendinţei de sângerare
 utilizarea procedurilor de autotransfuie
 utilizarea unor alternative farmaceutice pentru stimularea hematopoezei (eritropoetina, factori de
creştere)
 reducerea cantităţilor de sânge recoltat pentru analize de laborator
Indicaţia de transfuzie este uşor de apreciat pentru anumite afecţiuni, în timp ce pentru altele este mult
mai greu. Când transfuzia joacă un rol decisiv, ca în cazul şocului hemoragic, utilizarea componentelor
sanguine este logică, iar beneficiile sunt imediate şi evidente. În alte cazuri însă, dacă mecanismele
fiziopatologice sunt mai puţin evidenţiate, riscurile vor fi mai dificil de evaluat pentru a lua decizia
corectă.

16
 4.3.PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE HEMOTERAPIEI

1.PRINCIPIILE OMS PRIVIND UTILIZAREA CLINICĂ A COMPONENTELOR

SANGUINE(1998)
Principiile de bază ale utilizării clinice a sângelui au fost stabilite de OMS în anul 1998 şi sunt la fel de
actuale şi astăzi:
1. Transfuzia nu este decât unul din elementele îngrijirii pacientului.
2. Prescrierea transfuziei trebuie să se bazeze pe recomandările naţionale privitoare la utilizarea
clinică a sângelui, luând în considerare nevoile individuale ale pacientului.
3. Pierderile de sânge trebuie reduse la minim, astfel încât nevoia de transfuzie a pacientului să fie
cât mai mică.
4. Pacientul cu pierdere acută de sânge trebuie reanimat în mod eficient(lichide de umplere
volemică, oxigen), în acest timp fiind evaluată nevoia de transfuzie.
5. Valoarea Hb pacientului, deşi este un indicator important, nu trebuie să fie singurul factor de
decizie pentru transfuzie. Indicaţia de hemoterapie se va baza pe nevoia de a ameliora
simptomele şi semnele clinice şi de a preveni mortalitatea şi morbiditatea semnificativă.
6. Clinicianul trebuie să fie conştient de riscurile infecţiei cu agenţi care pot fi transmişi prin
transfuzia de sânge sau de produse sanguine disponibile pentru pacient.
7. Transfuzia va fi indicată numai dacă beneficiul pacientului va fi mai mare decât riscurile.
8. Clinicianul trebuie să înregistreze clar motivul pentru care se recomandă transfuzia.
9. persoană competentă profesional trebuie să monitorizeze pacientul transfuzat şi să intervină
imediat în cazul în care apar reacţii adverse.

2.PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE HEMOTERAPIEI

1. Transfuia de sânge trebuie să fie o necesitate argumentată din punct de vedere vital
2. Beneficiile hemoterapiei trebuie să fie superioare riscurilor inerente.
3. Transfuzia să fie selectivă, cu derivate de sânge ţintite pe factorul deficitar.
4. Să existe o bună compatibilitate între primitor şi unitatea de transfuzat(donator).
5. Sângele să fie de calitate, recoltat de la donatori sănătoşi, benevoli şi fidelizaţi, precum şi
securizat biologic, serologic şi imunologic.
6. Se va face controlul şi supravegherea riguroasă clinică şi paraclinică a primitorului de sânge.
7. Se va întocmi dosarul transfuzional al primitorului(spital), în paralel cu fişa donatorului de
sânge(CRTS), pentru asigurarea trasabilităţii.
17
 8. Cunoaşterea şi utilizarea cu acurateţe a sângelui şi derivatelor sanguine, conform ghidurilor
terapeutice şi a specificaţiilor existente pentru fiecare preparat.
9. Aplicarea riguroasă a procedurilor transfuzionale şi raportarea efectelor secundare, conform
ghidurilor de hemoterapie şi a legislaţiei în vigoare.
10. Recunoaşterea, prevenirea şi tratamentul efectelor adverse ale hemoterapiei.

3.PRINCIPIILE PRACTICE ALE HEMOTERAPIEI

 Nu transfuzaţi dacă hemoterapia nu este absolut necesară, susţinută ferm de argumente clinice şi
paraclinice.
 Folosiţi ca indicatori ai nevoii de transfuzie Hb, Ht, TR, teste de coagulare.
 Creşterea preventivă a Hb înainte de procedurile chirurgicale prin hemoterapie sau din nevoia de
a externa bolnavul cât mai repede, NU sunt opţiuni valabile pentru transfuzie.
 Oprirea medicaţiei anticoagulante şi antiplachetare înaintea operaţiilor planificate.
 Reducerea cantităţii de sânge recoltat pentru analize de laborator.
 Recuperarea şi reinfuzarea sângelui pierdut în cursul intervenţiilor chirurgicale.
 Folosirea de medicaţie alternativă pentru corectarea anemiei
 Nu folosiţi sângele şi plasma ca lichide de înlocuire, optaţi când e posibil pentru soluţii saline,
cristaloide sau coloidale, care sunt mai ieftine şi mai sigure.
 Aplicaţi proceduri chirurgicale şi de anestezie adecvate, pentru reducerea nevoilor de sânge.
 Sângele este un produs costisitor, disponibil în cantitate limitată, care trebuie utilizat cu
discernământ, doar pentru indicaţiile ferme bazate pe estimarea reală a nevoii de transfuzie.

4.4.ETAPELE PROCESULUI TRANSFUZIONAL

Din momentul în care s-a luat decizia de a se efectua o transfuzie, fiecare persoană implicată în
realizarea procesului are responsabilitatea de a asigura furnizarea produsului potrivit, pacientului
potrivit, la timpul potrivit. În toate spitalele se vor respecta cu stricteţe reglementările naţionale privind
utilizarea clinică a sângelui, precum şi normele şi legislaţia în vigoare.
Administrarea sângelui şi a componentelor sanguine se face prin intermediul punctelor de
transfuzie din spitale. Acestea se aprovizionează cu componente sanguine de la Centrul de Transfuzie
Judeţean pe baza unei relaţii contractuale şi a Bonului de comandă, care se întocmeşte la fiecare
solicitare. Centrul de Transfuzii Teritorial eliberează componentele sanguine pe baza Bonului de
livrare.
Unitatea de transfuzie din spital poate fi organizată ca structură independentă a spitalului sau în cadrul
secţiei ATI, funcţionarea ei fiind reglementată în prezent de Ordinul MS 1224/2006.
Procesul transfuzional trebuie să fie întotdeauna precis, controlat şi riguros, cea mai mică eroare
poate antrena complicaţii ireversibile pentru pacient. El se desfăşoară în mai multe etape.În ordine
cronologică, aceste etape sunt:
18
 1.Indicaţia de transfuzie
Este un act medical care se face după evaluarea nevoilor reale ale pacientului, ţinând cont de
antecedentele şi patologia actuală. Indicaţia pentru hemoterapie este pusă şi asumată prin semnătură de
către medic.
2.Informarea pretransfuzională a pacientului
Este o obligaţie deontologică, medicul va explica de o manieră clară pacientului sau rudelor
acestuia beneficiile aşteptate în urma transfuziei, dar şi riscurile aferente acesteia. Furnizarea unor
materiale informative scrise poate fi utilă, un pacient informat poate recunoaşte mai usor semnele
incipiente ale unei eventuale reacţii adverse. Se vor înregistra în foaia de observaţie a pacientului atât
indicaţia de transfuzie cât şi faptul că s-a făcut informarea pacientului.
3.Recoltarea probelor de sânge pentru compatibilitate
Indiferent dacă se cunoaşte sau nu grupa sanguină ABO/Rh a pacientului, se vor recolta 2 probe
de sânge pentru determinarea grupei ABO/D şi teste de compatibilitate: un tub fără
anticoagulant(pentru grupABO/D, compatibilitate) şi un tub recoltat pe EDTA ( pentru Testul Coombs
Direct).
Identificarea eşantioanelor se face la patul bolnavului, în momentul recoltării şi după verificarea
identităţii pacientului prin întrebări deschise (numele, data naşterii). Dacă pacientul este inconştient, se
vor cere informaţii unui aparţinător sau se va cere unui alt membru al echipei medicale să verifice
(confirme) identitatea pacientului.
Se trimit eprubetele la laborator sau la punctul de transfuzie din spital pentru efectuarea probelor
pretransfuzionale: deteminarea grupei sanguine ABO/D dacă nu se cunoaşte, sau confirmarea ei şi,
unde e posibil, pentru efectuarea Testului Coombs direct şi depistare de anticorpi iregulari.
Transfuzia de componente eritrocitare (ST, CER) necesită probă de compatibilitate. Pentru
componentele plasmatice şi trombocitare e necesară doar cunoaşterea grupei ABO/D a
pacientului.Identificarea corectă a eşantioanelor pentru testele pretransfuzionale este prima verigă a
lanţului securităţii transfuzionale. Orice greşeală poate duce la transfuzii incompatibile. Personalul din
seviciul de transfuzie procedează corect dacă nu acceptă cererile pentru teste de compatibilitate atunci
când cererea de sânge sau etichetarea eprubetei sunt incorecte, incomplete sau nu corespund. Dacă apar
discrepanţe, se solicită o nouă probă de sânge şi un nou formular de cerere.
4.Comanda de sânge sau componente sanguine
Bonul de comandă (formular tipizat) se completează corect şi lizibil. El trebuie să precizeze numele
pacientului, diagnostic, vârsta(CNP), tipul şi numărul de unităţi solicitate, data şi ora prevăzute pentru
administrare. Dacă este nevoie urgentă de sânge, se va contacta serviciul de transfuzie şi prin telefon.

19
 EVALUAREA
NEVOILOR DE
TRANSFUZIE

Nevoie urgentă de Nevoie certă de Posibilă nevoie de

sânge sânge sânge
Sânge livrat in mai Proceduri Obstetrică, proceduri
puţin de 1 oră chirurgicale elective elective

1 2 3
1. Solicitaţi urgent sânge compatibil ABO/D. Serviciul de transfuzie poate alege sânge OI neg în
urgenţe majore, când nu mai e timp pentru efectuarea probelor pretransfuzionale
2.Se solicită pentru o anumită dată şi oră sânge compatibil ABO/D
3.Se solicită grup sanguin, cercetare de anticorpi imuni, probe de compatibilitate şi se aşteaptă

5. Recepţia şi pregătirea componentelor pentru administrare

Se controlează aspectul, integritatea, data validităţii, eventuale menţiuni speciale (A se transfuza
strict izogrup/izoRh), absenţa coagulilor mari, a hemolizei sau a coloraţiei anormale. Aspectul
componentului din pungă trebuie să fie identic cu segmentul de tubulatură al pungii. Dacă există
anomalii, componentul nu poate fi transfuzat şi se va returna Centrului de transfuzie producător.
Stocarea unităţilor de sânge înainte de transfuzie trebuie să se facă în punctul de transfuzie, în
echipamente frigorifice omologate, conform cu recomandările specifice fiecărui tip de produs sanguin.
Componentele eritrocitare se transfuzează după ce ating o temperatură mai mare de 10 0C (dacă
sângele nu se încălzeşte de rutină), ceea ce se obţine prin expunerea 30 min la temperatura mediului
ambiant.
Procedura de încălzire a sângelui se efectuează doar cu echipamente speciale destinate acestui
scop, încălzirea excesivă peste 410 C duce la hemoliza hematiilor. Este interzisă încălzirea cu ajutorul
improvizaţiilor ca apă fierbinte de la robinet, calorifer, cuptor cu microunde, etc.
Plasma congelată(PPCsau PPD) şi CRIO se decongelează cu ajutorul unui echipament omologat,
prevăzut pentru acest scop, la 30-37o C, în circa 10 minute. Dacă nu se transfuzează imediat, plasma nu
mai poate fi recongelată, dar se poate păstra la frigider (2-6o C), şi se poate transfuza într-un interval de
maxim 6 ore. Produsele congelate sunt casante, de aceea se vor manipula cu mare atenţie pentru a evita
lezarea pungii şi compromiterea produsului.
Concentratele trombocitare nu se pun la frigider, se omogenizează prin mişcări uşoare şi se
transfuzează imediat după recepţie.
Transfuzia de componente eritrocitare (ST, CER) necesită probă de compatibilitate. Pentru
componentele plasmatice şi trombocitare e necesară doar cunoaşterea grupei ABO/D a pacientului,
transfuzia se face izogrup/izoRh.

20
 Probele pretransfuzionale de compatibilate trebuie să cuprindă minim:
1.Determinarea/verificarea grupului ABO/D la primitor
2.Verificarea grupului ABO/D la pungă
3.Proba de compatibilitate directă (Jeanbreau)
La acestea se adaugă, acolo unde e posibil : Test Coombs direct(TCD) şi depistarea anticorpilor
iregulari(DAI)

6.Ultimul control la patul bolnavului

Se efectuează înainte de transfuzie, la patul bolnavului, personal de către asistenta care montează trusa
de transfuzie. Controalele obligatorii sunt:
 verificarea identităţii pacientului
 verificarea validităţii produsului ( aspect, integritatea pungii, termen de valabilitate)
 verificarea compatibilităţii dintre unitatea de sânge selectată şi pacient:
1.-determinarea grupului sanguin ABO/D la pacient
2.- determinarea grupului sanguin ABO/D la unitatea de transfuzat
3.-determinarea compatibilităţii grupului sanguin al pacientului cu produsul
 verificarea documentaţiei( FO pacient, buletin de compatibilitate)
 înregistrarea în foaia de observaţie

7. Administrarea
Toate componentele sanguine se administrează prin trusa standard de transfuzie, în primele 6 ore de la
recepţia pe secţie. Sângele şi componentele sanguine se administrează prin acces venos central sau
periferic, utilizând catetere sau ace cu dimensiunea de o,63 mm la copii şi peste 1,1 mm la adult. Nici
un medicament sau soluţie nu se administrează pe aceeaşi linie venoasă cu sângele, existând pericolul
hemolizei(excepţie cateter multilumen).
Pentru evitarea contaminării bacteriene, trusa de transfuzie se va schimba după administrarea a maxim
2 unităţi sau la maxim 12 ore dacă se administrază mai multe .

8.Îngrijirea şi monitorizarea pacientului transfuzat

Este esenţial să se înregistreze observaţiile de bază şi să ne asigurăm că pacientul este monitorizat
înainte, în timpul şi după efectuarea transfuziei, pentru a dedecta orice efecte adverse cât mai repede cu
putinţă, ceea ce va asigura adoptarea de măsuri rapide şi eficiente pentru salvarea vieţii acestuia.
Observarea vizuală este cea mai bună metodă de monitorizare, de aceea transfuzia trebuie
efectuată în zone unde pacientul poate fi uşor urmărit.
Primele 15 minute, pacienţii vor fi supravegheaţi foarte atent, deoarece reacţiile severe apar cel
mai frecvent la debutul transfuziei.
În timpul transfuziei se vor observa şi nota aspectul general, pulsul, temperatura, ritmul
respiraţiilor, tensiunea arterială.

21
 O reacţie transfuzională va fi luată în discuţie dacă se observă o schimbare sau deteriorare a
condiţiei pacientului, mai ales în primele minute de la debutul transfuziei. În cazul pacientului
anesteziat se va urmări o eventuală hipotensiune, sângerare necontrolată, oligurie sau hemoglobinurie.
Dacă pacientul pare să prezinte o reacţie adversă, opriţi imediat transfuzia şi asiguraţi asistenţa
medicală de urgenţă. Înregistraţi semnele vitale cu regularitate până la monitorizarea pacientului de
către medic. Nu aruncaţi unitatea de sânge şi setul de transfuzie, păstraţi-le pentru investigaţii
ulterioare.
Procedura operaţională standard(SOP ) pentru monitorizarea pacientului transfuzat va cuprinde:
-persoana responsabilă
-informarea pacienţilor despre posibile efecte adverse ale transfuziei
-parametri clinici urmăriţi
-înregistrarea tuturor observaţiilor din timpul transfuziei, incluzând ora debutului şi ora terminării
transfuziei
-plan de acţiune pentru rezolvarea reacţiilor acute transfuzionale
-protocol de menţinere a balanţei hidrice
MONITORIZAREA PACIENTULUI TRANSFUZAT:
1. Pentru fiecare unitate de sânge transfuzat se va monitoriza pacientul:
 Înainte de începerea transfuziei
 La începerea transfuziei
 La 15 minute după ce s-a început transfuzia
 Cel puţin la fiecare oră în cursul transfuziei
 La terminarea transfuziei
 La intervale de câte 4 ore după terminarea transfuziei
2. În fiecare din aceste stadii se vor înregistra următoarele date:
 Aspectul general al pacientului
 Temperatura
 Pulsul
 Tensiunea arterială
 Ritmul respirator
 Echilibrul lichidian-balanţa între aportul oral/ venos de fluide şi debitul urinar
3. Se vor înregistra următoarele date:
 Ora la care a început transfuzia
 Ora la care s-a terminat transfuzia
 Volumul si tipul produselor transfuzate
 Codul unic de donare al produselor transfuzate(numărul pungii)
 Orice efecte adverse
Se vor înregistra în documentele pacientului :
 numele şi semnătura persoanei care a prescris transfuzia
 informarea pacientului/rudelor acestuia despre transfuzia propusă
 numele şi semnătura persoanei care a efectuat probele pretransfuzionale şi de compatibilitate
 numele şi semnătura persoanei care a administrat componentul sanguine

22
 4.5. COMPATIBILITATEA TRANSFUZIONALĂ

Scopul securităţii transfuzionale este de a evita orice întâlnire a unui antigen cu anticorpul său
specific, acest lucru constituind o incompatibilitate. Un organism care este expus unui antigen pe care
nu îl posedă va sintetiza, printr-un răspuns imun, anticorpi împotriva acelui antigen străin. Pentru
reducerea la minim a riscurilor transfuzionale prin accidente imunologice, administrarea componentelor
sanguine trebuie să se bazeze pe reguli simple, care asigură compatibilitatea între primitor şi donator,
adică evită întâlnirea între un anticorp şi antigenul său specific.
O asemenea întâlnire a unui antigen cu anticorpul său specific în circulaţia primitorului va avea
drept consecinţe hemoliza intravasculară acută. Acest fapt se poate produce în patru situaţii majore:
1. incompatibilitatea în sistem ABO
2. donator universal O periculos (sânge de grup O cu titru mare de anticorpi α şi β-imuni)
3. prezenţa la primitor a unui aloanticorp natural iregular
4. aloimunizarea primitorului prin sarcină sau transfuzii anterioare
Alegerea sângelui compatibil va ţine seama de aceste 4 situaţii în care poate apărea un conflict
imunologic.Se vor lua următoarele măsuri:
 Determinarea grupei în sistem ABO/Rh la primitor
 Alegerea unui sânge izogrup-izoRh , iar în urgenţe, compatibil în sistemul ABO
 Executarea probelor de compatibilitate directă între serul primitorului şi eritrocitele
donatorului, pentru a ne asigura că în serul pacientului nu se găsesc anticorpi incompatibili cu
eritrocitele donatorului
 Cercetarea pretransfuzională a anticorpilor (naturali sau imuni) în serul primitorului, mai ales
la multipare şi politransfuzaţi
 Depistarea anticorpilor iregulari în plasma donatorului( se face de rutină la CRTS)
 In cazul prezenţei de anticorpi iregulari în serul primitorului, se va căuta sânge compatibil
prin tatonare, la un număr mare de unităţi izogrup-izoRh.
Testarea compatibilităţii eritrocitare are un dublu scop:
 Prevenirea reacţiilor posttransfuzionale hemolitice
 Asigurarea că bolnavul beneficiază de transfuzia pe care o primeşte, în sensul că
eritrocitele transfuzate nu sunt distruse şi eliminate rapid, în absenţa oricărei ameliorări
clinice a anemiei
Testele de compatibilitate înainte de transfuzie permit să se verifice dacă există riscul întâlnirii
unui antigen cu anticorpul său specific, deci incompatibilitatea eritrocitară
(incompatibilitatea→hemoliză) şi nu identificarea anticorpului răspunzător de această incompatibilitate.
Metode de testare a compatibilităţii:
Vor fi alese metode de testare simple, accesibile, relativ rapide, care să permită detectarea
principalilor anticorpi responsabili de incompatibilitatea eritrocitară. Nici o tehnică, folosită separat, nu
nu poate prezenta siguranţă absolută pentru decelarea incompatibilităţii.
Se practică următoarele metode de testare a compatibilităţii:
 Reacţia de aglutinare în mediu salin sau în mediu albuminos, la temperatura camerei,
pentru detectarea anticorpilor din sistemul ABO, MN şi P
 Reacţia de aglutinare în mediu salin sau albuminos la 37◦ C , pentru evidenţierea
anticorpilor de tip imun;

23
  testele care folosesc enzime proteolitice(papaină, bromelină), au
avantajul unei mari sensibilităţi, fiind rapide şi uşor de executat
 dacă aceste probe nu dau rezultatele scontate, se recurge la testul
antiglobulinic(Test Coombs indirect)
Tehnicile de compatibilitate sunt descrise în secţiunea ,,Tehnici de laborator”
Alegerea sângelui pentru pacient:
Ca regulă generală, se determină grupul ABO/D , se reverifică grupa unităţii de transfuzat şi se alege
pentru testarea compatibilităţii un sânge izogrup ABO şi izo Rh(D).
În lipsă de sânge izogrup, în situaţii de urgenţă, se poate administra sânge O sau compatibil
ABO, cu condiţia să nu se facă alternanţă de grupe. Revenirea la grupa pacientului se poate face după
24 ore de la ultima transfuzie de eritrocite (CER) non-izogrup, sau 5-7 zile după administrarea de sânge
integral (ST).
În privinţa sistemului Rh, se va transfuza de regulă izoRh. În cazul în care disponibilitatea de
sânge Rh negativ e limitată, se poate administra în urgenţe sânge Rh pozitiv la un pacient Rh negativ,
dacă pacientul este bărbat şi nu a mai fost transfuzat. Anticorpii anti Rh(D) se vor forma după câteva
săptămâni. La fetiţe şi femei Rh negativ în perioadă fertilă nu se permite administrarea de sânge Rh
pozitiv, pentru a nu le imuniza; la cele în vârstă, se poate face acest lucru, cu condiţia excluderii unei
unei posibile imunizări dintr-o sarcină anterioară. Depistarea anticorpilor iregulari (anti-D imun) în caz
de transfuzie non- izo Rh va exclude riscul unei reacţii hemolitice imediate (hemoliză acută) sau
tardive(transfuzie ineficientă).
Alegerea sângelui pentru nou-născuţi şi sugari trebuie făcută dintre unităti cât mai proaspete ( nu
mai vechi de 7 zile), iar compatibilitatea se face atât cu serul mamei cât şi al copilului. Alegerea
depinde de motivul pentru care este necesară transfuzia:
 exsanguinotransfuzia pentru BHNN cauzată de anticorpi Rh (D): se va alege sânge O Rh
neg, sau D negativ, compatibil cu mama şi copilul
 exsanguinotransfuzia pentru BHNN cauzată de anticorpi anti-A/anti-B se va selecţiona
sânge de grup O, izoRh cu copilul, compatibilizat cu serul mamei
 pentru orice transfuzie cauzată de alte cauze (icter, anemie) se administrează sânge
izogrup-izoRh cu copilul sau de grup O şi izoRh, compatibilizat cu serul mamei
Reguli imunologice de compatibilitate:
În selecţia produsului sanguin ce va fi administrat pacientului trebuie să ţinem seama, mai ales atunci
când nu este disponibil un produs izogrup ABO şi izo Rh, de tipul componentului sanguin ce trebuie
administrat (eritrocite, plasmă, trombocite).
Pentru componente eritrocitare (CER), în caz de transfuzie non-izogrup, se va ţine seama de sensul
compatibilităţii între donator şi primitor:
Grupa ABO/D Grupa ABO
Pacient Produs sanguin
O+ O+ O-
O- O-
A+ A+ A- O+ O-
A- A- O-
B+ B+B- O+ O-
B- B- O-
24
 AB+ AB+AB- A+A- B+ B- O+ O-
AB- AB- A- B- O-
Pentru componente plasmatice (PPC, PPD) nu este necesară proba de compatibilitate şi nu se ţine cont
de Rh, se respectă obligatoriu doar compatibilitatea în sistem de grup ABO

Grupa ABO/D Grupa ABO

Pacient Produs sanguin
O O A B AB
A A AB
B B AB
AB AB

Pentru concentratele trombocitare (CTS,CTU) este recomandată administrarea izogrup sau ABO
compatibil, deoarece antigenele de grup A şi/sau B se găsesc şi pe trombocite. Dacă se administrează la
un primitor cu Rh(D) negativ concentrate trombocitare cu RH (D) pozitiv, este recomandată
administrarea profilactică a imunoglobulinei anti-D.
La copii mici si in cazul administrarii unor cantitati foarte mari de concentrate trombocitare, se va tine
cont de compatibilitatea intre serul donatorului si hematiile pacientului( compatibilitatea minora).

5.REACŢII ADVERSE ALE TRANSFUZIEI

A devenit astăzi o sintagmă clasică faptul că ,,terapia transfuzională nu are risc zero’’. Se menţionează
acest fapt şi în literatura de specialitate care defineşte transfuzia drept ,,o armă terapeutică deosebit de
eficace, dar periculoasă, care nu trabuie folosită decât atunci când starea în care se găseşte bolnavul
impune acceptarea riscurilor implicate oricărei transfuzii”.
Problematica accidentelor transfuzionale şi profilaxia lor a devenit o preocupare continuă, fiind unul
din elementele esenţiale ale conceptului de hemovigilenţă şi siguranţă transfuzională. Cu toate acestea,
reactiile transfuzionale survin la 7-10 % din pacientii transfuzati, din fericire majoritatea sunt minore.
Transfuzia este insotita de riscuri imunologice si infectioase, care pot pune in pericol viata
pacientului, de aceea orice reactie transfuzionala trebuie tratata ca un potential pericol vital.
Este bine de ştiut că:
 Nu toate reactiile au un tablou clinic tipic
 Cele mai multe sunt imprevizivile
 Managementul lor eficient necesita de multe ori o abordare interdisciplinara

5.1.Clasificarea reacţiilor adverse ale trasnsfuziei:

Efevtele adverse ale transfuziei pot fi clasificate dupămai multe criterii diferite, fiecare reacţie
putându-se regăsi în una sau mai multe categorii:
25
 După momentul apariţiei:
 Acute ( în primele 24 ore)
 Tardive( după 24 ore→6 luni)
După mecanismul de producere:
 Imunologice (prin mecanism imun)
 Neimunologice (mecanism neimun)

 Hemolitice
 Nehemolitice

 Infectioase
 Neinfectioase
După gradul de severitate:

►uşoare ►de severitate medie ►severe(pericol vital)

5.2.Management iniţial şi investigare:
Atunci când apare pentru prima dată o reacţie acută, este dificil să se stabiliească tipul şi gradul
de severitate al acesteia,deoarece semnele şi simptomele pot să nu fie specifice de la început sau să
contureze diagnosticul.Cu toate acestea, exceptând reacţile alergice urticariene şi reacţiile febrile
nehemolitice, reacţiile transfuzionale acute pot fi fatale şi necesită tratament de urgenţă.
 La pacientul anesteziat sau inconştient, apariţia hipotensiunii şi sângerarea
inexplicabilă(necontrolată) pot fi singurele semne ale unei transfuzii incompatibile
 La pacientul conştient, semnele unei reacţii hemolitice grave pot apare la câteva minute după
de s-a administrat o cantitate de 5-10 ml sânge, de aceea, observarea atentă a pacientului la
începutul fiecărei transfuzii este esenţială.
Dacă survine o reacţie transfuzională acută, se va verifica în primul rând idenitatea pacientului şi
eticheta de pe unitatea de sânge, dacă există o discrepanţă se va opri imediat transfuzia şi se va anunţa
serviciul de transfuzie. Pentru a preveni alte posibile erori de identificare, opriţi toate transfuziile din
acelaşi salon sau sala de operaţie care se fac în acelaşi timp, pâna se face o verificare a acestora.
Orice reacţie transfuzională acută, cu excepţia hipersensibilităţii uşoare(categoria 1) va fi
raportată medicului curant şi serviciului de transfuzie care a livrat sângele. Dacă suspectaţi că pacientul
are o reacţie care îi pune în pericol viaţa, solicitaţi imediat prezenţa anestezistului de serviciu, a echipei
de urgenţă sau a oricărei alte persoane disponibile şi competente.
Procedura standard în managementul iniţial şi investigarea accidentelor transfuzionale acute
vizează în principal următoarele acţiuni:
 Se opreste transfuzia imediat (temporizare sau in urgente O neg)
 Se anunta medicul de garda /medicul ATI/echipa de urgenta
 Se mentine deschisa o linie venoasa cu ser fiziologic
 Se incepe tratamentul de urgenta unde e cazul
 Se pastraza componentul incriminat+ trusa de transfuzie→CTS
26
  Se recolteaza 2 probe de sange din bratul opus(cu/fara anticoagulant)
 Se recolteaza prima emisie de urina, probe de sange pentru laborator
 Se inregistreaza in FO tipul reactiei , timpul scurs de la inceperea transfuziei, tipul, volumul si
codul unitatii transfuzate
 Se completeaza formularul de declarare a reacţiilor transfuzionale
 Se trimit la CTS restul de unitate transfuzata, proba pretransfuzionala si cele 2 esantioane
posttransfuzionale pentru investigare

Semnele, simptomele, cauzele posibile şi managementul imediat al trei mari categorii de reacţii
transfuzionale acute sunt prezentate în tabelele următoare:

27
 5.3.Ghid de recunoastere şi management a reacţiilor
transfuzionale acute
1.REACŢII UŞOARE
Semne Reactie cutanata localizata
-urticarie
-eruptii

Simptome Prurit
Etiologie Hipersensibilitate usoara
Management Se incetineste ritmul transfuziei
Se administreaza antihistaminice IM
Daca nu apare o ameliorare in 30 min sau simptomele se
agraveaza, cazul va fi tratat ca o reactie moderat severa

2.REACŢII DE SEVERITATE MEDIE

Semne Congestia feţei Urticarie Frisoane
Agitatie Tahicardie Febra

Simptome Anxietate Palpitatii Prurit

Dispnee usoara Cefalee

Etiologie Hipersensibilitate moderata

Reactii febrile nehemolitice:Atc.antileucocitari/antiplachetari
Anticorpi anti-proteine Ig A
Posibila contaminare cu pirogeni si/sau bacterii

Management imediat 1.Se opreste transfuzia

2.Se mentine o linie venoasa cu ser fiziologic
3.Se anunta imediat medicul si serviciul de transfuzie
4.Se adm antihistaminice IM si antipiretice oral/rectal
5.Se adm corticosteroizi si bronhodilatatoare daca apare
bronhospasm
6. Se recolteaza urina pe 24 ore( hemoliza?)
7. Ameliorare→ Se porneste lent transfuzia cu alta unitate
8.Fara ameliorare/agravare in 15 min→se trateaza ca reactie
severa

28
 3.REACŢII TRANSFUZIONALE SEVERE:
Semne Frisoane Hipotensiune Hemoglobinurie
Febra Tahicardie Singerare inexplicabila
Agitatie CID

Simptome Anxietate Dureri lombare/ toracice

Insuf. respiratorie Dureri la locul perfuziei
Dispnee Cefalee

Etiologie Hemoliza intravasculara acuta

posibila Contaminare bacteriană si şoc septic
Supraincarcare lichidiana
Anafilaxie(soc anafilactic)
TRALI(leziuni pulmonare asociate transfuziei)

Managemet Daca apar RTA,verificati identitatea pacientului si eticheta unitatii de

imediat: sange
OBSERVATII Daca exista discrepante, opriti imediat transfuzia!
La pacientul inconstient sau sub anestezie,hipotensiunea si sangerarea
necontrolata sunt singurele semne ale transfuziei incompatibile
Observati atent primele 15 minute la transfuzia fiecarei unitati

Management 1.Se opreste transfuzia

imediat 2.Se mentine accesul IV, se perfuzeaza ser fiziologic
3.Se anunta imediat medicul
4.In caz de hipotensiune, se asteapta 5 minute, se ridica picioarele
pacientului
5.Se mentine permeabilitatea cailor respiratorii si se administreaza oxigen
6.Se administreza adrenalina
7.Se administreaza corticosteroizi si bronhodilatatoare daca apar semne de
anafilaxie (stridor, spasm)
8.Se administreaza diuretice
9.Se trimit la punctul de transfuzie sau la CTS unitatea de sange cu trusa,
cele 2 probe noi de sange posttransfuzionale(cu/fara anticoagulant), cu
formularul de raportare a reactiei transfuzionale, solicitand efectuarea de
investigatii

29
 11.Se examineaza locul punctiei si plagile pt a vedea eventuala sangerare.
Daca sunt semne de CID (clinic,laborator se administreaza CTS
si/sau Crio/PPC
12. Se reevalueaza pacientul
13.Daca debitul urinar scade,sau sunt semne de IRA, se mentine balanta
hidrica, se adm Furosemid, Dopamina, se solicita dializa la nevoie

14.Daca se suspecteaza bacteriemie(frison, febra, colaps, -semne de

hemoliza), se recolteaza pt hemocultura si se incepe tratamentul IV cu
antibiotice de spectru larg

5.4. Ghid de recunoaştere şi management a reacţiilor

transfuzionale tardive

REACTII Apar la 5-10 zile dupa Nu necesita tratament de obicei

HEMOLITICE transfuzie. Daca apar
Semne: febra hipotensiune, oligurie, se trateaza ca
TARDIVE
anemie hemoliza acuta
icter

PURPURA POST- Apare la 5-10 zile dupa • Steroizi in doze mari

TRANSFUZIONALA transfuzie. • Imunoglobuline iv
Semne: • Schimb plasmatic
• Tendinta de sangerare,
• Trombocitopenie
BOAL A 10-12 zile dupa transfuzie • Nu are tratament specific
GREFA CONTRA • Febra • De obicei este fatala
• Eruptie si descuamare • Terapie de sustinere
GAZDA
• Diaree
• Hepatita
• Pancitopenie
SUPRA-INCARCAREA Insuficienta cardiaca si Prevenire cu chelatori de fier
CU FIER (hemocromatoză hepatica la pacienti (Desferrioxamina)
dependenti de transfuzii
secundară)

30
 Alte complicatii tardive ale transfuziei:
1.Infectii transmisibile prin transfuzie:
Prin transfuzie pot fi transmise urmatoarele infectii:
 HIV 1 si HIV 2
 HTLV 1 si HTLV 2
 Hepatita virala de tip B si C
 Sifilis
 Boala Chagas
 Malaria
 Virusul citomegalic(CMV)
 Alte infectii rare: parvovirus uman, bruceloza, virus Epstein-Barr, toxoplasma, mononucleoza
infectioasa, boala Lymes
2.Imunomodularea
Studii recente au arătat că transfuzia poate avea efecte pozitive, dar şi efecte negative, asupra
comportamentului imunitar. Reacţiile de imunomodulare pot fi responsabile de îmbunătăţirea
supravieţuirii alogrefelor de organe, stimularea fertilităţii în avortul recurent sau în tratarea unor
afecţiuni inflamatorii, dar pot provoca şi efecte negative, ca infecţia plăgilor postoperator sau
diseminarea tumorală recurentă (cancer recurent de colon).

Sindromul transfuziei masive

Transfuzia masivă este definită ca înlocuirea unei pierderi de sânge echivalentă sau mai mare cu
volumul sanguin total al pacientului în mai puţin de 24 de ore.La astfel de pacienţi morbiditatea şi
mortalitatea sunt ridicate, nu din cauza sângelui transfuzat, ci mai degrabă datorită traumatismelor
iniţiale, leziunilor tisulare şi organice secundare hemoragiei şi hipovolemiei. Cu toate acestea,
administrarea unor volume mari de sânge şi lichide de înlocuire poate, prin ea însăşi, să dea naştere
unor complicaţii.
Sindromul transfuziei masive este prin definiţie o entitate patologică iatrogenă, efectele metabolice şi
hemostatice cele mai frecvente fiind:
 Scăderea ratei de eliberare a O2 către ţesuturi
 Hipocalcemie
 Hiperpotasemie
 Acidoză
 Hipotermie
 Coagulopatie de diluţie
Dacă pacientul supus transfuziei masive este hidratat şi oxigenat corespunzător, efectele negative ale
transfuziei masive pot fi mult diminuate.

6. GRUPELE SANGUINE ŞI IMPORTANŢA LOR

31
 TRANSFUZIONALĂ
În practica curentă, termenul de,,grup sanguin”se referă doar la eritrocite, cu toate că există şi grupe
trombocitare(HPA) şi grupe leucocitare(HLA). Conceptul de ,,siguranţă transfuzională “ se bazează în
mare parte pe înţelegerea principiilor de bază ale acestor sisteme de grup sanguin.
Grupele sanguine sunt determinate de antigene, structuri tridimensionale care fac parte din
membrana celulară şi au o stuctură chimică precisă. Genele care coordonează sinteza antigenelor de
grup sanguin ABO se găsesc pe cromozomul 9, iar cele pentru Rh sunt situate pe cromozomul 1.
Sistemele de grup sanguin au fost descoperite pe rând începând cu anul 1900, până în prezent se
cunosc 29 de sisteme, însumând peste 250 de antigene. Dintre acestea, exista cateva cu adevarat
importante, incluzand antigenele cu puterea imunogena cea mai mare si de care trebuie sa tinem seama
la administrarea componentelor sanguine. Cateva astfel de sisteme de grup sanguin mai importante si
cunoscute sunt: sistemul ABO, sistemul Rh, sistemul Kell, Duffy, MNS, Lewis, Kidd, P, sistemul HLA
si HPA

6.1. SISTEMUL DE GRUP SANGUIN ABO

Este primul sistem de grup descoperit, dar a ramas pana in prezent cel mai important in practica
transfuzionala.
La inceputul secolului XX (1900), Karl Landsteiner a demonstrat prin testarea incrucisata a unor
probe de sange recoltate de la colaboratorii sai, ca unele se pot amesteca usor, fara semne vizibile de
reactie, in timp ce altele reactioneaza puternic, aparand aglutinarea.Acest fapt l-a atribuit prezentei unui
antigen pe eritrocit si a unui anticorp in ser. Prin observatii succesive s-a constatat ca exista mai multe
tipuri de antigene(A si B) si ca este posibil ca eritrocitele sa aiba pe suprafata lor unul, ambele sau
niciunul din antigene. Astfel, in anul 1901-Landsteiner descrie 3 grupe sanguine, pe care le-a denumit
O, A, B.
1902-Sturli si Decastello descriu a patra grupa sanguina:AB
In anul 1907, cinci ani mai tarziu si independent de ceilalti cercetatori, Iansky descrie existenta a patru
grupe sanguine, pe care le denumeste cu cifre romane:I, II, III, IV.
Regulamentul in vigoare la noi in tara mentine notarea grupelor folosind ambele nomenclaturi : OI,
AII, BIII, ABIV.
6.1.1.ANTIGENE SI ANTICORPI IN SISTEMUL ABO
ANTIGEN= structura tridimensionala a membranei celulare, o substanta care introdusa in corp si
recunoscuta ca straina va genera un raspuns imun
ANTICORP=produsul unui raspuns imun care va reactiona cu antigenul specific intr-o maniera
observabila(aglutinare, hemoliza)
Clasificarea grupelor sanguine se bazeaza pe prezenta sau absenta antigenelor specifice, care dau
numele grupei. Astfel, la grupul O(I) , ambele antigene lipsesc. La grupul A(II) pe eritrocit s-a
evidentiat antigenul A, iar la grupul B este prezent antigenul B. Grupa AB(IV) reuneste ambele
antigene, A si B.

32
 In mod similar, in ser se gasesc doua tipuri de anticorpi: unul reactioneaza specific cu eritrocitul de
grup A, fiind numit anti-A(alfa). Cel de-al doilea reactioneaza cu eritrocite de grup B si a primit numele
de anti-B(beta). Prezenta anticorpilor anti-A si anti-B in ser difera in functie de prezenta antigenelor pe
eritrocit, asfel incat sa fie respectate simultan cele doua legi de baza ale sistemului ABO, enuntate de
Landsteiner:
1.In sangele aceluiasi individ nu pot coexista antigenul si aglutinina omologa
2.Absenta unuia din cele doua antigene implica prezenta aglutininei (anticorp)corespunzatoare .
Pentru ilustrarea afirmatiilor anterioare si pentru a intelege mai usor principiile sistemului ABO, vom
sintetiza in tabelul de mai jos:
GRUPUL ANTIGEN ANTICORP
SANGUIN PE ERITROCIT IN SER(PLASMA)
ABO

A B ANTI-A (α) ANTI-B(β)

O(I) - - + +
A(II) + - - +
B(III) - + + -
AB(IV) + + - -

6.1.2.ANTIGENELE SISTEMULUI ABO

CARACTERISTICI:

Antigenele A si B sunt caractere permanente, prezente inca din timpul vietii intrauterine . Kemp a
identificat la un fat de 37 zile antigene de tip AB.Acestea se gasesc nu numai pe eritrocite, ci si pe
celelalte celule sanguine, leucocite si trombocite. De asemenea, prezenta lor a fost identificata in
tesuturi, organe si umori, ceea ce le releva importanta chiar si in grefe sau transplanturi de organe.
Substanta H reprezinta substratul asupra caruia actioneaza genele A sau B pentru a genera antigenele
din sistemul ABO: A, B, H. Antigenul H, recunoscut de anticorpii anti-H, nu este specific doar
eritrocitelor de grup O.
Antigenul H se gaseste pe eritrocite inca de la nastere, indiferent de grupa sanguina, dar scade
cantitativ in favoarea antigenelor A si B. Astfel, grupul O au numai antigenul H, grupul A au antigenul
A si H, grupul B au antigenul B si H, iar grupul AB au antigenul A, antigenul B si antigenul H in
cantitatea cea mai mica.
Exceptie:

33
Fenotipul Bombay (Bhende,1952), la care atg. A, B si H lipsesc complet, dar in ser prezinta anticorpi
anti-A, anti-B si anti-H Desi da reactii de grupa similare cu grupul O, nu poate fi transfuzat cu nici o
grupa (atentie la persoane de origine indiana)

6.1.3. ANTICORPII SISTEMULUI ABO

Anticorpii sistemului ABO sunt anti-A, anti-B si combinatia lor, anti-AB.

Fiecare dintre ei poate fi :
 de tip natural(regular)-aparut fara o stimulare antigenica
 de tip imun, care apar in urma unei stimulari
 Anticorpii naturali apar la toate persoanele la care antigenul omolog este absent, dar ei nu sunt
bine dezvoltati la nastere.In serul nou-nascutului se gasesc anticorpii mamei(transplacentar),
de adeea pot apare discordante la determinarea grupului sanguin prin cele doua metode, serica
si globulara. Anticorpii se dezvolta natural dupa luna 5-6 de viata, atingand maximul in jurul
varstei de 5-10 ani. Exista situatii cand pot prezenta un titru mai mic, la varstnici sau in
conditii patologice: leucemii, a/ hipogamaglobulinemii, terapie imunosupresiva, mielom,
transplant medular.
 Anticorpii imuni anti-A sau anti-B apar in special la persoanele de grup O, care pe langa
anticorpii naturali anti-A si anti-B, de tip IgM, produc, in urma unei stimulari antigenice, prin
alimente, din mediu sau prin sarcina, si anticorpi de tip IgG, anti-A sau/si anti-B imuni
Acesti anticorpi imuni anti-A si anti-B cu titru inalt produc frecvent hemoliza eritrocitelor A si /sau B si
trebuie sa tinem seama de ei in doua situatii:
1. transfuzie de sange sau plasma O(I) la persoane de alt grup sanguin decat O, cand se poate
produce liza eritrocitelor , manifestata prin reactie transfuzionala severa, ajungand chiar la deces.
2. In sarcina, cand mama de grup O are copil de grup A sau B, acesta va suferi la nastere efectele
anemiei si icterului aferent hemolizei eritrocitelor. Insa, avand in vedere ca incompatibilitatea de
grup este doar una din posibilele cauze ale BHNN cu icter neonatal, iar selectia sangelui pentru
exsanguinotransfuzie se face respectand regulile de compatibilitate simultana cu serul mamei si al
nou-nascutului, investigarea de rutina a anticorpilor imuni anti-A si anti-B nu este necesara pe
parcursul sarcinii.

6.2. SISTEMUL DE GRUP SANGUIN Rh

6.2.1.ISTORIC SI IMPORTANTA CLINICA

O data cu descoperirea grupelor sanguine ABO s-a crezut ca dificultatile transfuzionale vor fi
surmontate si ca transfuziile vor deveni sigure si fara evenimente nedorite, dar din pacate nu a fost
asa.In timp ce majoritatea transfuziilor izi-grup se desfasurau cu succes, ocazional apareau reactii
transfuzionale severe. De asemenea s-a constatat ca nou0nascutul compatibil ABO cu mama poate
prezenta uneori semne de anemie, fara o explicatie evidenta. Importanta sistemului Rh a fost clar
34
 demonstrata de Levine si Stetson in 1939, cand, la o transfuzie post partum, desi s-a dat sange
compatibil ABO, pacienta a facut un acident transfuzional fatal.Studii ulterioare au demonstrat ca
serul mamei continea un anticorp care reactiona puternic cu eritrocitele copilului.Studii similare s-
aun facut intre anii 1937-1941:
1939-Levine-evidentiaza anticorpi in serul mamei care reactioneaza puternic cu eritrocitele copilului

-1937-1940-Landsteiner si Wiener-antigen comun la om si la maimuta Macacus Rhesus:

FACTORUL RH

-1940-Wieners si Peters- accidente post-transfuzie izo-grup

-1941-Moureau-decese in urma transfuziilor compatibile ABO

Toate aceste observatii au dus la concluzia ca exista un antigen eritrocitar asemanator cu factorul Rh de
la maimuta Macacus Rhesus, numit factorul RH
Subiectii care nu au factorul Rhpot dezvolta anticorpi anti-Rh
Foarte curand a devenit evident ca factorul RH nu este unic, ci el face parte dintr-un sistem complex ce
reuneste mai multe antigene. Acest sistem a fost denumit sistemul Rh.

6.2.2.SISTEMUL Rh
Antigenele sistemului Rh:
Sistemul Rh este un sistem complex, polimorf, alcatuit din 45 antigene care se gasesc doar pe eritrocite
(nu în umori, ? TR si L)
- 5 antigene ale sistemului Rh sunt mai importante:
D, C, E, c, e
-Existenta antigenului d nu a putut fi dovedita , dar se presupune ca absenta antigenului D
implica prezenta antigenului d ,,silenţios “ în doză dublă dd.
Termenul Rh pozitiv /Rh negativ se refera doar la antigenul D.
Antigenele sistemului Rh sunt situate exclusiv pe eritrocite şi sunt complet dezvoltate la naştere. Cel
mai imunogen este antigenul D , care din pdv. structural este un mozaic antigenic alcătuit din mai mule
fragmente care în mod normal se transmit în bloc. Indivizii care posedă pe eritrocit antigenul D sunt
numiţi Rh pozitivi, cei care nu au antigenul D sunt consideraţi Rh negativi.
ANTIGENUL D este cel mai imunogen antigen al sistemului Rh şi în consecinţă este cel mai
important în transfuzie, când trebuie să ne asigurăm că pacienţii cu Rh Negativ nu vor fi transfuzaţi cu
sânge RH Pozitiv. Transfuzia cu D-pozitiv la un pacient cu D-negativ poate duce la formarea de
anticorpi anti-D, iar la o noua transfuzie D-pozitiv, la reacţie transfuzională severă.
Anticorpii anti-D :
 Sunt întotdeauna imuni (Ig G) şi apar doar în urma unei stimulări antigenice prin sarcină sau
transfuzie, în general la un interval de 6 săptămâni-6 luni de la stimulare.
 Pot trece bariera feto-placentară şi pot produce boala hemolitică a nou-născutului(BHNN).
 Sunt activi la 37o C şi se evidenţiază cu precădere în mediu care potenţează reacţia (test
antiglobulinic, test enzimatic).

35
  produc hemoliză extravasculară
 nu activează complementul
ANTIGENUL D-SLAB
Denumiri similare: Dw sau Du
Definitie= expresia slabita a unui antigen D normal, datorat prezentei unui numar mai mic de antigene
pe eritrocit
Caracteristici:
o -Da reactii diferite+/- sau c.m.a. cu reactivii anti-D uzuali
o -Da reactii de intensitati diferite cu reactivi diferiti pentru testarea anti-D
o -Exista diferente fata de testarile anterioare
Determinarea antigenului D- slab
o Se face cu seruri speciale polimorfe
o Cu reactiv anti-D prin test antiglobulinic indirect(TCI)
o Se confirma prin TCD=neg
Testare pentru D- slab:
 -obligatoriu pt. confirmarea donatorilor Rh(D) negativi
 -gravide suspecte D-slab: nu se administreaza imunoglobulina anti-D
 pacienţi- nu e necesara testarea de rutina
Conduita transfuzionala:
 DONATOR D-SLAB = RH(D) POZITIV
 PRIMITOR D-SLAB = RH(D) NEGATIV
ANTIGENUL D PARTIAL
D- PARTIAL= reprezinta un antigen D de tip incomplet, care va fi gasit la determinari ca Rh POZITIV,
dar care produce anticorpi anti-D care va reacţiona cu toate hematiile D-pozitive, exceptând cele
proprii sau ale unor indivizi cu acelaşi tip de antigen D-parţial.La aceste persoane o parte a antigenului
D lipseşte si ei vor produce anticorpi anti-D faţă de fragmentele lipsă.
Sunt numiţi uneori categorii de D sau variante de D. Aceste tipuri nu pot fi recunoscute la testarea de
rutină sau la testele pentru Dslab, dar vor fi recunoscute atunci când produc anticorpi anti-D.
Persoanele cu D-parţial vor fi transfuzate cu Rh (D)negativ.

EXERCITII DE AUTOEVALUARE
1.Completati tabelul cu semnul,,+” sau ,,-”

36
 GRUPUL ANTIGEN ANTICORP
SANGUIN PE ERITROCIT IN SER(PLASMA)
ABO

A B ANTI-A ANTI-B
O(I)
A(II)
B(III)
AB(IV)

2.Un pacient cu D-slab va fi transfuzat cu sânge Rh(D) :

POZITIV
NEGATIV
D-SLAB

6.3. ALTE SISTEME DE GRUP SANGUIN

6.3.1.SISTEMUL KELL
Este format din 4 antigene: K, k, Kpa şi Kb, cel mai imunogenic fiind antigenul K. 90% din populaţie
este K negativ. Anticorpii anti-K pot apare după o transfuzie sau sarcină incompatibilă şi produc reacţii
hemolitice minore.
6.3.2. SISTEMUL DUFFY
Are 2 antigene, Fy şi Fy . Anticorpul anti Fya este cel mai frecvent, el este foarte activ la 37 o C şi
a b

poate produce accidente transfuzionale şi BHNN.Antigenele sistemului Duffy sunt importante în zonele
endemice pentru malarie deoarece antigenul se comportă ca un receptor pentru intrarea parazitului
Plasmodium vivax în eritrocite.Absenţa antigenului Duffy blochează intrarea parazitului şi deci conferă
protecţie contra malariei.
6.3.3. SISTEMUL LEWIS
Este format din 2 antigene: Lea şi Leb . Acestea sunt antigene solubile plasmatice care se pot absorbi pe
eritrocite. Anticorpii apar mai mai frecvent la populaţia de culoare, anti Lea poate produce hemoliză,
având un efect limfocitotoxic.
6.3.4.SISTEMUL HLA Este un sistem poligenic care a fost descoperit în 1958, format din două tipuri
de molecule: HLA I-care se găseşte pe toate celulele nucleate din organism(limfocite B, hepatocite,
celule miocardice) şi HLA II-pe celulele specializate în prezentarea antigenului(macrofage, limfocite
B). Eritrocitele sunt lipsite de molecule HLA, în schimb ele se găsesc pe reticulocite.Anticorpii HLA
pot fi naturali (1%) sau imuni.Sistemul HLA este important in transplantul de celule sau organe, în
imunologie şi criminalistică.
6.3.5.SISTEME DE GRUP TROMBOCITAR
37
 Există 5 sisteme antigenice, notate HPA 1, 2, 3, 4, 5, fiecare cu câte două antigene. Sunt foarte
imunogene , ele pot fi responsabile de ineficacitatea transfuziei de concentrate trombocitare.
6.3.6.SISTEME GRANULOCITARE
Există 9 sisteme de grup granulocitar, pentru evidenţierea lor sunt necesare tehnici sofisticate.
Antigenele pot fi cauza unor aloimunizări,iar anticorpii au importanţă clinică, ei putând traversa bariera
fetoplacentară şi la o sarcină ulterioară produc neutropenie mediată imun la făt. La pacienţii
politransfuzaţi produc sindromul frison-hipertermie sau edem pulmonar lezional.

7. TEHNICI DE LABORATOR

7.1.REGULI GENERALE ÎN VEDEREA ASIGURĂRII SECURITĂŢII

TRANSFUZIONALE

În pofida îmbunătăţirii continue a calităţii actului transfuzional, greşelile de identificare ale

pacientului şi eşantionului de testat sunt şi în prezent la originea celor mai grave accidente
transfuzionale, cele prin incompatibilitate ABO.
Pentru prevenirea acestor erori, spitalele trebuie să aibă proceduri operaţionale standard pentru toate
activităţile desfăşurate în vederea transfuziei , iar personalul implicat în terapia cu componente
sanguine trebuie să beneficieze de o instruire sistematică.
Cunoaşterea şi executarea corectă a tehnicilor de imuno-serologie, interpretarea lor corectă, cunoaşterea
şi evitarea surselor posibile de eroare, reprezintă de asemenea o necesitate în practica transfuzională.

7.2. DETERMINAREA GRUPEI ABO

Determinarea grupei sanguine ABO constă în realizarea a două probe obligatorii (Beth-Vincent
şi Simonin), care se completează reciproc, iar rezultatul trebuie să fie identic. O grupă este considerată
validă dacă dă acelaşi rezultat la două determinări diferite, utilizând doi reactivi diferiţi, din două
prelevări diferite.
7.2.1Materiale necesare:
-centrifugă de laborator
-placă de sticlă cu godeuri/lame de sticlă
-pipete Pasteur
38
 -baghete de sticlă cu vârf rotund
-seruri hemotest: anti AB, anti-B şi anti-A
-hematii test O, A şi B
-suspensie eritrocite de cercetat în SF sau ser propriu (10-20 %)
-ser sau plasmă de cercetat

7.2.2. Pregătirea eşantioanelor:

NU se lucrează din probe neetichetate !!!
Sângele recoltat fără anticoagulant se centrifughează şi se separă serul de cheag prin decantare
într-o eprubetă inscripţionată cu datele de identificare ale bolnavului.
Se prepară suspensia eritocitară în ser fiziologic sau în ser propriu, în proporţie de 10-20 %.

7.2.3.Tehnica propriu-zisă

1.PROBA BETH-VINCENT
Este metoda cea mai cunoscută pentru determinarea grupei sanguine ABO, care identifică antigenul de
pe eritrocite; se mai numeşte probă globulară sau eritrocitară.
Folosim seruri hemotest şi eritrocitele de cercetat.
Pe o placă cu/fără godeuri, se depune, de la stânga la dreapta:
 o picătură ser hemotest anti A+B
 o picătură ser hemotest anti-B
 o picătură ser hemotest anti-A
Alături de fiecare picătură se depune o picătură de suspensie de eritrocite de cercetat.
Se amestecă fiecare picătură cu bagheta de sticlă, făcând un rond de 2 cm diametru, ştergând bine
bagheta între picături.
Se agită lent placa de opalin, cu mişcări circulare, observând apariţia aglutinării.

2.PROBA SIMONIN
Se mai numeşte proba serică şi identifică anticorpii din ser sau plasmă.
Folosim hematii test O, A, B şi serul de cercetat.
Pe o placă de opalin (lamă de sticlă)se depun 3 picături din serul de cercetat şi se amestecă succesiv,
întotdeauna în aceeaşi ordine:
 o picătură ser de cercetat cu o picătură eritrocite test O
 o picătură ser de cercetat cu o picătură eritrocite test A
 o picătură ser de cercetat cu o picătură eritrocite test B
Se amestecă serul cu eritrocitele test cu bagheta de sticlă, ştergând bine între amestecuri. Se aşteaptă
câteva minute, mişcând uşor placa. Se observă prezenţa aglutinării sau hemolizei.

7.2.4.Interpretarea rezultatelor:
Prezenţa aglutinării/hemolizei = reacţie pozitivă
Absenţa aglutinării/hemolizei = reacţie negativă
39
 Apariţia aglutinării la proba Beth-Vincent este mai rapidă, anticorpii din serurile hemotest fiind
selecţionaţi pentru aviditatea şi titrul lor, în timp ce la proba Simonin, aglutinarea apare după câteva
minute, fiind o reacţie naturală între un antigen şi un anticorp în titru mai mic.

Schema rezultatelor normale:

GRUPA PROBA GLOBULARĂ PROBA SERICĂ

SANGUINĂ
BETH-VINCENT SIMONIN
ser ser ser eritrocite eritrocite eritrocite
anti-AB anti-B anti-A O A B
_ _ _ _ +++ +++
O
+++ _ +++ _ _ +++
A
+++ +++ _ _ +++ _
B
+++ +++ +++ _ _ _
AB

Cea mai bună garanţie a unei determinări sigure a grupei sanguine ABO este dată de concordanţa
rezultatului între cele 2 metode, între proba eritrocitară şi cea serică.

7.3. DETERMINAREA Rh-ULUI (FACTORUL D)

Se efectuează odată cu grupa ABO, datorită imunogenicităţii mari a antigenului D. Pentru testare se
foloseşte ca reactiv ser anti-D şi se urmează cu stricteţe instrucţiunile producătorului de reactivi.
Reactivii anti-D pot fi de origine umană(policlonali IgG+IgM), sau produşi in vitro, monoclonali
specifici(IgM). Testarea se face la temparatura camerei, nu necesită incubare.
Echipamente şi materiale:

40
 -centrifugă de laborator
-placă de sticlă cu godeuri/lame de sticlă
-pipete Pasteur
-baghete de sticlă
-reactivi anti-D
-suspensie eritrocite de cercetat în SF sau ser propriu (10-20 %)
Tehnică:
Pe o lamă curată sau placă de opalin se pune o picătură de ser anti-D şi se amestecă cu ajutorul unei
baghete de sticlă cu eritrocitele de cercetat. Se aşteaptă 3-5 minute şi se citeşte reacţia , urmărind
apariţia aglutinării.
Este indicat ca în paralel să se lucreze cu o probă martor (+) şi (-) sau cu ser control din trusa de
reactivi.
Interpretare:
Prezenţa aglutinării = reacţie pozitivă →Rh(D)= POZITIV
Absenţa aglutinării = reacţie negativă →Rh(D)= NEGATIV

7.3. PROBA DE COMPATIBILITATE

Se efectuează obligatoriu înaintea fiecărei transfuzii de produs care conţine eritrocite, nu este
necesară pentru produse plasmatice sau trombocitare, care se administrează urmând regulile teoretice de
compatibilitate ABO/D.
Scopul testelor de compatibilitate este de a ne asigura că în serul pacientului nu există anticorpi
specifici care să reacţioneze cu hematiile transfuzate.
Există mai multe tehnici care pot fi utilizate, unele sunt foarte sensibile pentru anumiţi anticorpi. O
tehnică salină la temperatura camerei va detecta o incompatibilitate în sistem ABO, dar nu va detecta
anticorpii imuni rezultaţi în urma unei sarcini sau transfuzii precedente incompatibile. Pentru o mai
mare acurateţe în detecţia anticorpilor imuni se recomandă folosirea în paralel a unui test enzimatic de
compatibilitate (cu papaină sau bromelină) şi a unui test antiglobulinic(Test Coombs indirect).

Echipamente şi materiale:
 ser de pacient obţinut prin centrifugarea eşantionului recoltat fără anticoagulant şi decantarea
serului de pe cheag
 hematii de la donator din segmentele de tubulatură a pungii
 lame de sticlă /placă de opalină
 baghete de sticlă
 centrifugă laborator
 ser fiziologic
 papaină
 termostat
 eprubete
41
  reactiv poliglobulinic polivalent (pentru TCI)

Tehnica:
a.Test salin (compatibilitate directă)
Se amestecă :
 o picătură de ser de la pacient
 o picătură de hematii de la donator. Un fragment din tubulatura pungii se goleşte într-o eprubetă,
se inscripţionează numărul pungii.
Se incubează la temperatura camerei 15 minute.
Se observă macroscopic prezenţa sau absenţa aglutinării.
b.Test enzimatic (papainat )
Se amestecă pe lama de sticlă:
 o picătură ser pacient
 o picătură hematii de la donator
 o picătură papaină
Se incubează 15 minute la termostat, la 37 o C.
Se observă macroscopic prezenţa sau absenţa aglutinării.
c.Test antiglobulinic
Se spală hematiile de 3 X cu ser fiziologic şi se aruncă supernatantul.
Se amestecă într-o eprubetă 2 picături suspensie 5 % hematii spălate de la donator cu 2 picături ser de
la pacient.
Se incubează 1 oră la termostat.
Se spală din nou hematiile de 3 X cu ser fiziologic şi se aruncă supernatantul.
Se amestecă pe o lamă 1 picătur hematii cu 1 picătură ser antiglobulinic(ser Coombs).
Se citeşte după 3 minute, observând prezenţa sau absenţa aglutinării.
Interpretare:
Aglutinarea sau hemoliza semnifică incompatibilitate.
Cauze de incompatibilitate:
-prezenţa de anticorpi imuni(aloanticorpi) sau autoanticorpi la pacient
-greşeală de determinare a grupei ABO/D la primitor sau donator
-sticlărie murdară, reactivi contaminaţi
-autoaglutinare, rulouri, poliaglutinabilitate
În caz de incompatibilitate se va repetea testul cu o altă unitate, sau se va cere sprijinul CRTS pentru
probe suplimentare ( fenotip Rh/K, TCD, DAI) şi selecţia de sânge compatibil.

42