Vancea - Finantarea Afacerii PDF

FINANŢAREA AFACERII
Suport de curs pentru masteranzii
specializării
Gestiunea Financiară a Afacerii
Lect.Univ.Dr. Smaranda Vancea
2014
Lect.univ.dr.Smaranda Vancea Page 1

CUPRINS
1. FINANŢAREA AFACERII – sarcină a managementului financiar .......................... 5
1.1 Triunghiul ineterselor în Managementul Financiar ............................................ 5
1.2 Dezvoltarea unei strategii financiare cu scopul proiectării unui sistem de

finanţare al unei afaceri ........................................................................................... 5
1.3 Sustenabilitatea şi autonomia financiară a companiilor – obiective ale

managementului financiar ....................................................................................... 7
1.4 Ce elemente din strategia generală a companiei trebuie preluate pentru a

construi strategia de finanţare? ............................................................................... 8
1.5 Diferitele cicluri de operaţii ale unei afaceri ................................................... 9
1.6 Documente pentru manager ........................................................................... 10
2. DECIZIA FINANCIARĂ ÎN FINANŢAREA AFACERILOR ................................. 11
2.1. Conceptul de decizie financiară ..................................................................... 11
2.2. Decizia de investiţii ........................................................................................ 11
2.2.1. Efectele deciziei de investiţii .................................................................... 11
2.2.2. Surse de finanţare a investiţiilor ............................................................... 12
2.3. Decizia de finanţare ....................................................................................... 13
2.3.1. Definirea deciziei de finanţare.................................................................. 13
2.3.2. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital ............................................. 14
2.4. Decizia de repartizare a profitului ................................................................... 14
3. FINANŢAREA COMPANIILOR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG ........................... 16
3.1. Categorii de capital ........................................................................................ 16
3.1.1. Categorii de capital la iniţierea unei afaceri ............................................. 16
3.1.2. Categorii de capital pe perioada de exploatare........................................ 17
3.1.3. Categorii de capital după provenienţa surselor ........................................ 17
3.2. Surse proprii de finanţare a Companiilor ........................................................ 18
3.2.1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri ............................................... 18

3.2.2. Finanţarea internă .................................................................................... 18
3.2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare .................................. 19
3.2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării ................................................ 20
3.2.5. Dezinvestiţia ............................................................................................ 20
3.2.6. Majorarea capitalului social...................................................................... 21
3.3. Surse împrumutate de finanţare a Companiilor.............................................. 28
3.3.1. Creditele bancare pe termen mijlociu şi lung ........................................... 28
3.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen mediu ......................................... 30
3.3.3. Condiţiile de acordare a creditelor pe termen lung .................................. 30
3.3.4. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung .............................. 33
3.3.5. Finanţarea prin leasing ............................................................................ 34
4.PROCESUL DE FINANŢARE A AFACERILOR. RESTRICŢII ŞI CRITERII ÎN

FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG ......................................................... 38
4.1. Procesul de finanţare al afacerilor .................................................................. 38
4.1.1. Alegerea sursei de finanţare .................................................................... 38
4.1.2. Pregătirea pachetului de finanţare ........................................................... 38
4.1.3. Prezentarea cererii de finanţare............................................................... 39
4.2. Restricţii şi criterii în creditarea pe termen mediu şi lung ............................... 39
4.2.1. Restricţiile pe care trebuie să le respecte afacerile în alegerea modului de

finanţare ............................................................................................................. 39
4.2.2. Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii ................... 41
5. FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A AFACERILOR ........................................ 43
5.1. Finanţarea ciclului de exploatare ................................................................... 43
5.1.1. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare ......................................... 43
5.1.2. Fondul de rulment normat ........................................................................ 45
5.2. Bugetul de trezorerie ...................................................................................... 46
5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie........................................................... 46
5.2.2. Echilibrarea bugetului de trezorerie ......................................................... 50

5.3. Creditele bancare propriu-zise ....................................................................... 51
5.3.1. Motive care determină companiile să apeleze la finanţarea pe termen

scurt ................................................................................................................... 52
5.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen scurt ........................................... 52
5.3.3. Costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt .................................. 54
5.4. Credite pentru creanţe comerciale ................................................................. 55
5.4.1. Creditul comercial .................................................................................... 55
5.4.2. Scontarea ................................................................................................ 58
5.4.3. Factoringul ............................................................................................... 59
Teme de proiect ....................................................................................................... 62
Bibliografie ............................................................................................................... 63

1. FINANŢAREA AFACERII – sarcină a managementului

financiar
1.1 Triunghiul ineterselor în Managementul Financiar
Adeseori, specialiştii in finanţe, managerii compeniilor se regăsesc în dificila
situaţie de a raspunde la o serie de întrebări esenţiale, precum
Care sunt obiectivele unei companii?

A).Profit cât mai mare
B).Succes pe piaţă
Cât trebuie investit într-o afacere pentru a se perpetua şansele de
realizare a obiectivelor?
Cât de “lichidă” trebuie să fie afacerea?
Cât investesc din profit ? (autofinanţare)
Cât ofer dividende acţionarilor?
Cât atrag surse externe (companiei) de finanţare?
Raspunsul la astfel de întrebări trebuie găsit într-un mod care să armonizeze
„Triunghiul Intereselor”.
Managerul financiar trebuie să găsescă soluţia de compromis între

profit, siguranţă şi lichiditate (solvabilitate)
Capitalul împrumutat, în acest triunghi al intereselor, joacă un rol de
pârghie: poate duce la mărirea profitului sau / şi a lichidităţii, dar în
acelaşi timp poate duce la scăderea siguranţei
Care este relaţia optimă între aceste mărimi?
Managerul trebuie să găsescă răspunsul la astfel de întrebări, astfel
încât să satisfacă interesele acţionarilor.
1.2 Dezvoltarea unei strategii financiare cu scopul proiectării unui

sistem de finanţare al unei afaceri
Punctul de plecare în construirea unei strategii financiare de finanţare a

afacerii îl constituie lămurira unor aspecte precum:
Întrebarea 1: Ce opţiuni strategice de finanţare există?
Răspuns:
Surse interne de finanţare
Surse externe de finanţare
RECOMANDĂRI:
• Căutaţi surse diversificate de finanţare, pentru a preveni dependenţa de o
singură sursă;

• Căutaţi surse de finanţare oferite prin programe guvernamentale sau

structurale;
• Căutaţi, prin intermediul partenerilor care furnizează deja surse de finanţare
pentru afacere, noi finanţatori
• Căutaţi metode ingenioase de atragere a unor investitori
Întrebarea 2: Ce sursă de finanţare este potrivită pentru obiectivele strategice

ale companiei?
Răspuns la întrebarea nr 2:
• Creditul privat se constituie drept capital de risc major.
• Toate sursele de finanţare încorporează riscul.
• Întreprinzătorul eficient este acela care promovează strategia riscului asumat.
Întrebarea 3: Ce este un risc asumat?
Răspuns la întrebarea 3: Riscul asumat este un risc economic evaluat corect, care
determină decizii adoptate în cunoştinţă de cauză.
Întrebarea 4: Pentru ce este nevoie de o strategie de finanţare?

Contextul economic prezent impune găsirea de resurse de finanţare
Sustenabilitatea financiară a afacerii
Autonomia financiară a afacerii
Ce condiţii prealabile sunt necesare pentru implementarea cu succes a unei
strategii?
Planificare (stabilirea de obiective)
Bugetare
Politica de finanţare
Imaginea companiei
Clarificarea valorilor recunoscute în cadrul companiei, valori care nu
pot fi compromise prin politica de finanţare
Întrebarea 5: Există ofertă de capital? Există domenii preferate de cei care

oferă capitaluri pentru finanţări?
Oferta de capital se poate orienta cu precădere pentru finanţarea unor
proiecte guvernamentale, în defavoarea unora private
Ofertanţii de capital caută oprtunităţi de plasament cu rată maximă de
profit, în domenii sustenabile, chiar şi fără aportul lor
Ofertanţii de capital preferă plasament în afaceri “cost efficient & cost
effective”
“Cost efective”=banii sunt cheltuiţi cu obţinerea rezultatelor
scontate
“Cost efficient”=chiar şi ultimul ban este cheltuit pentru
obţinerea unor rezultate

Aşadar, o strategie de finanţare, ar trebui să asigure:

Utilizarea resurselor de capital atrase cu obţinerea de rezultate
Afacerea trebuie să fie sustenabilă (şi fără sursa de capital vizată a fi
atrasă)
Afacerea trebuie să devină autonomă financiar
1.3 Sustenabilitatea şi autonomia financiară a companiilor –

obiective ale managementului financiar
Sustenabilitate. Ce ar putea
însemna?
Afacerea(compania şi angajaţii
Durabilitatea acesteia) vor obţine, în mod
beneficiilor durabil, continuu, beneficii
financiare
Compania are capacitatea de a

Durabilitatea îşi desfăşura activitatea în mod
organizaţională continuu, pe baza
infrastructurii financiare şi
organizaţionale pe care o
deţine
Sustenabilitate
financiară Abilitatea companiei de a
genera suficiente resurse
financiare pentru atingerea
obiectivelor sale
Lect.Univ.Dr. Smaranda Vancea 5
Care sunt factorii care determină sustenabilitatea unei companii?
Existenţa unui plan strategic de dezvoltare

Capacitatea de “scanare” a mediului exterior pentru identificarea
oportunităţilor
Capacitatea companiei de a atrage, gestiona şi menţine personal competent
Existenţa unei infrastructuri administrative şi financiare adecvate
Capacitatea de a utiliza resurse de capital cu obţinerea de rezultate de tip
“levier”
Deţinerea unui real suport din partea comunităţii
Existenţa mai multor surse de venit
Acces la mai multe surse de finanţare
Întocmirea, implementarea şi derularea de planuri strategice
Existenţa unui sistem financiar adecvat

Deţinerea unei imagini bune

Valorile recunoscute în cadrul companiei clar explicitate
Autonomie financiară
Autonomie financiară.Ce ar
putea însemna?
Capacitatea unei companii:
De a adopta propriile decizii de utilizare a resurselor de capital
(financiare)
De a refuza “strings attached funding” pentru că acestea nu

sunt potrivite pentru obiectivele şi valorile sale
De a stabili politica de salarizare a personalului
Aşadar, autonomia financiară nu este sinonimă cu 100 %

autofinanţare, ci semnifică utilizarea unui mix de surse de
finanţare, care să îi permită realizarea celor trei capacităţi mai sus
enunţate. Lect.Univ.Dr. Smaranda Vancea 8
Autonomia financiară nu există atunci când:
Compania are un proprietar majoritar.

Dacă acesta decide să plătească necorespunzător angajaţii, iar aceştia, în
lipsa motivării financiare îşi reduc randamentul de muncă?
Dacă acesta reorientează utilizarea resurselor de finanţare ale companiei în
interes personal?
Compania se bazează doar pe surse externe de finanţare.
Compania se bazează pe propriile venituri din exploatare, pe care trebuie să
le genereze în orice condiţii, chiar cu încălcarea valorilor şi principiilor
recunoscute în cadrul său.
Compania îşi risipeşte resursele pentru că nu este “cost efficient & cost
effective”.
1.4 Ce elemente din strategia generală a companiei trebuie

preluate pentru a construi strategia de finanţare?
“Trebuie să ştii unde te afli”: SWOT

Indicatori relevanţi pentru aprecierea sustenabilităţii companiei:

Numărul total de proprietari (optim: nici prea mic, nici prea mare; pentru a nu
se pierde timp în raportări multiple către aceştia)
Atitudinea: Finanţatori interni vs finanţatori externi
Care este valoarea rezonabilă a veniturilor câştigate de companie?
Care este valoarea acceptabilă (disponibilă) pentru cheltuieli neprevăzute?
Există o rezervă în acest sens?
Cum stabilesc priorităţile pentru companie?

1. Întocmesc o listă cu toate obiectivele companiei şi cu activităţile aferente
2. Reorganizez lista în funcţie de priorităţi
Concret: trebuie să răspund la întrebări precum:
Pentru a progresa, ce trebuie făcut?
Ce poate fi realizat în timp relativ scurt şi eficient, dar să aibă un
impact semnificativ în atingerea obiectivelor
Ce trebuie făcut astfel încât să fie respectate promisiunile
adresate comunităţii şi patronatului?
Ce se poate realiza înainte de a pune în aplicare un alt obiectiv?
1.5 Diferitele cicluri de operaţii ale unei afaceri
1. Diferitele cicluri de operaţii ale unei

afaceri
Circuitul financiar cuprinde 3 cicluri:
Ciclul Ciclul de Ciclul de

investitional exploatare finanţare
Lect.Univ.Dr.Smaranda Vancea 2
Ciclul investiţional

Reprezintă ansamblul de decizii financiare legate de achiziţia de bunuri de

investiţii (politica de investiţii).
Activul achiziţionat produce fluxuri de lichidităţi pe parcursul duratei de viaţă şi

de exploatare, în vederea satisfacerii aşteptărilor aportorilor de capital.
Atunci când o investiţie nu mai produce astfel de fluxuri de lichidităţi, ciclul

investiţional se încheie. Situaţii posibile: vânzarea sau casarea.
Ciclul de exploatare
Cuprinde ansamblul operaţiilor de aprovizionare, producţie, desfacere,

realizate cu scopul de a produce fluxuri de lichidităţi.
Începe cu aprovizionările de la furnizori şi se încheie cu încasările de la

clienţi.
Ciclul de finanţare
Reuneşte ansamblul operaţiilor care se desfăşoară între entitate şi aportorii

de capital, fie că aceştia sunt proprietari, fie că sunt creditori.
Rolul său este de a permite entităţii să facă faţă decalajului care apare între
fluxul de încasări şi plăţi, provocate de activităţile de investire şi de
exploatare.
1.6 Documente pentru manager

Nr. crt Indicator Document
Balance Income statement Sinteza
Sheet (Bilanţ) (Contul de profit şi datelor
pierdere)
1 Profitabilitate x x
2 Lichiditate x
3 Siguranţă x
Managerul face comparaţii între valorile realizate şi cele prognozate, iar în

acest fel îşi fundamentează deciziile legate de oportunitatea atragerii unor
surse de finanţare

2. DECIZIA FINANCIARĂ ÎN FINANŢAREA AFACERILOR
2.1. Conceptul de decizie financiară
Decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime în

privinţa finanţării şi a investiţiilor. Importanţa deciziei financiare derivă din faptul că
obiectivul oricărei decizii luate la nivelul unei întreprinderi mici şi mijlocii, are un
caracter financiar care constă în special, în sporirea rentabilităţii, a profitabilităţii pe
produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea unei permanente stări de
lichiditate şi cunoaşterea riscurilor şi asigurarea măsurilor pentru evitarea /
acoperirea lor, aspecte care aşează afacerile pe poziţie de lider pe piaţă.
Deciziile financiare care pot fi luate de conducerea Companiilor se pot grupa
în: decizia de investire sau de dezinvestire, care este legată de constituirea şi
gestionarea portofoliului de active; decizia de finanţare, care se referă la structura
financiară a Companiilor, respectiv la modul de constituire a resurselor; decizia de
repartizare a profitului, care se referă în principal, la repartizarea profitului pentru
investiţii sau distribuirea acestuia sub formă de dividende către acţionari.
Elementele aleatoare ale unui

proces decizional
Certitudine a Incertitudinea
rezultatelor şi mijloacelor
a mijloacelor
CALCUL JUDECATĂ
INSPIRAŢIE
Incertitudinea NEGOCIERE
rezultatelor
Lect.univ.dr.Smaranda Vancea 9
2.2. Decizia de investiţii
2.2.1. Efectele deciziei de investiţii

În privinţa deciziei de investiţii trebuie să se aibă în vedere riscul ce se
poate manifesta pe plan macro şi microeconomic, dar şi consecinţele sale
economice, în sensul că:
• la nivel macroeconomic, prin investiţii capitale de mare
anvergură şi de lungă durată, se antrenează forţă de muncă salariată ce

participă la realizarea viitoarelor capacităţi productive, acesteia distribuindu-i-

se venituri sub forma salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea, în
aceeaşi măsură, şi de bunuri consumabile, aspect ce poate produce
dezechilibre pe piaţa bunurilor de consum, între cerere mai mare şi ofertă mai
mică;
• la nivel microeconomic, consecinţele nefavorabile pot îmbrăca
două aspecte, mai ales ca o consecinţă a neprospectării aprofundate a pieţei:
supraevaluarea pieţei de desfacere şi deci producerea de bunuri
(prin investiţia pusă în exploatare) peste posibilităţile reale de absorbţie,
situaţie ce va impune majorarea preţurilor de valorificare a produselor, pentru
ca prin intermediul lor, investitorul să obţină o rentabilitate minimă a
capitalurilor investite;
subevaluarea pieţei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu
pot acoperi cererea.
Acest aspect va genera creşterea preţurilor de vânzare, ca urmare a ofertei
mai mici şi a cererii mai mari.
2.2.2. Surse de finanţare a investiţiilor

Nefundamentarea obiectivelor investiţionale avute în vedere din perspectivă
obiectivă şi realmente ştiinţifică, atât pe plan macroeconomic cât şi pe plan
microeconomic, are repercusiuni asupra echilibrului monetar, în situaţiile prezentate
mai sus eroarea de proiectare a investiţiei contribuind la posibilitatea apariţiei sau la
accentuarea inflaţiei.
Factorii de decizie trebuie să aleagă varianta ce oferă soluţia de optim, ţinând
seama de existenţa şi de variabilitatea factorilor de natură economică, financiară şi
socială.
Realizarea de investiţii, în toată întinderea şi diversitatea lor, presupune
finanţare, adică resurse necesare, care să atragă după sine creşterea capitalului fix,
a stocurilor de capital circulant şi, în general, creşterea avuţiei naţionale.
Insuficienţa resurselor financiare proprii determină IMM-urile să apeleze la
creditele bancare. Sistemul bancar, totuşi, acţionează astfel încât defavorizează
sectoarele economice reale prin practicarea unor dobânzi reale pozitive prea ridicate
în care se includ sume foarte mari pentru acoperirea riscului împrumutului alocat
solicitantului. Totuşi, se pare că băncile nu au realizat că între ele şi clienţi se
impune o relaţie de captivitate reciprocă. Astfel, băncile ajung la profituri foarte mari,
personalul acestora la salarii foarte mari, iar IMM-urile se ruinează datorită
dificultăţilor în a asigura plata împrumuturilor contractate.
Astfel, în condiţiile economiei de piaţă, finanţarea investiţiilor are drept surse
următoarele:
- fondul de amortizare în cazul investiţiilor de înlocuire şi o
parte din venitul obţinut de IMM-uri, în cazul investiţiilor de dezvoltare
(investiţii nete),

- creditele bancare, de la instituţii şi/sau organisme

internaţionale specializate din cadrul pieţei de capital, pentru investiţii
de dezvoltare sau investiţii noi.
În procesul general de finanţare a activităţii economice, participă şi piaţa de
capital. Cu toate că importanţa acestei pieţe a crescut, ea nu a jucat în general un rol
central în sistemul financiar. În multe ţări, politicile de dezvoltare au pus accent pe
intervenţia guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi
credinţa că dezvoltarea justifică împrumuturile.
Piaţa de capital, în cadrul unei evoluţii economice normale, oferă condiţii
avantajoase solicitanţilor de fonduri pentru investiţii. Mecanismul cererii şi ofertei de
capital se realizează în două modalităţi:
• prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea
de către acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de
fonduri – finanţare indirectă;
• prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri,
pe piaţa financiară – finanţare directă.
2.3. Decizia de finanţare
Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investiţii.

La nivel internaţional, deciziile privind procurarea capitalului investiţional se
reflectă pe termen lung în eficienţa şi competitivitatea activităţii Companiilor. Datorită
importanţei acestor decizii, ele sunt înglobate în strategia internaţională a capitalului,
mai exact în strategia globală de finanţare a Companiilor.
De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au drept
obiect finanţarea adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele de rentabilitate,
de creştere şi de risc. După determinarea nevoilor de finanţare stabile ale
întreprinderii se decide partea care va fi finanţată prin capitaluri permanente precum
şi politica de îndatorare, adică repartiţia între fonduri proprii şi datorii.
2.3.1. Definirea deciziei de finanţare
Decizia de finanţare reprezintă astfel opţiunea Companiilor de a-şi acoperi

nevoile de finanţare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin împrumuturi,
fie în participaţie. Actul de decizie asupra finanţării aparţine întreprinderii, întrucât ea
este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a fondurilor şi obţinerea unor
rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere, ci şi
de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de
acţionari şi disponibilităţile acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de
împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras etc.

În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea structurii

financiare a întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea autofinanţării.
Detaliind, decizia de finanţare vizează:
• alegerea între finanţarea prin fonduri proprii şi finanţarea
prin îndatorare, decizie ce are o influenţă hotărâtoare asupra riscului;
• în cazul finanţării din fonduri proprii, alegerea între
finanţarea internă (din profit - autofinanţare) şi finanţarea externă
(majorare de capital - aporturi noi la capital);
• alegerea între sursele de finanţare pe termen scurt şi
sursele de finanţare pe termen mediu şi lung;
• în cazul tuturor deciziilor prezentate, o importanţă majoră
o are stabilirea unei proporţii între diversele surse de finanţare utilizate.
2.3.2. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital
Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare parte asumată de

conducerea Companiilor şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri (acţionarii şi
împrumutătorii întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de investitorii
de capital este acelaşi: maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.
Această valoare va fi apoi proporţional partajată între acţionari şi
împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare
se fixează şi remunerarea managerilor. În această comuniune de interese
există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii. Investitorii
de capital urmăresc o remunerare a investiţiei lor la o rentabilitate superioară
oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa financiară. În felul acesta ei obţin o
creştere a valorii lor finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piaţa
financiară.
Managerii întreprinderilor, acţionând în interesul investitorilor de capital,
respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii sunt nevoiţi să urmărească
reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de
capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va duce la creşterea valorii
acesteia.
2.4. Decizia de repartizare a profitului

În metodologia şi practica prezentă, actul decizional asupra repartizării
profitului este limitat, neaparţinând în întregime întreprinderii indiferent că aceasta
funcţionează cu capital public sau privat. De exemplu, la societăţile cu capital privat,
repartizarea profitului devine un atribut al Adunării Generale, însă nu în întregime
întrucât şi pentru această formă de proprietate voinţa statului se manifestă prin lege
cu privire la amortizare, fonduri puse în rezervă şi elemente de cheltuieli deductibile.

După ce au fost acoperite toate obligaţiile fiscale şi altele asemenea definite

prin legislaţie, partea de profit rămasă reprezintă profit net asupra căruia actul de
decizie aparţine în întregime numai întreprinderilor cu capital privat. Schematic, actul
decizional se poate manifesta astfel:
formarea fondului de rezervă a cărui dimensiune minimă este
stabilită prin lege;
dezvoltare, ca formă de protecţie împotriva riscurilor
concurenţiale;
majorarea capitalului social;
remunerarea salariaţilor şi a altor persoane implicate în
conducerea întreprinderii;
remunerarea acţionarilor şi asociaţilor prin intermediul
dividendelor şi supra-dividendelor.
Deciziile privind repartizarea profitului net al întreprinderii determină politica
de dividend, având implicaţii directe asupra autofinanţării şi remunerării capitalurilor
proprii.
În esenţă, decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei
optime în privinţa finanţării şi a investiţiilor, şi se grupează în: decizia de investire,
decizia de finanţare şi decizia de repartizare a profitului.

3. FINANŢAREA COMPANIILOR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG
3.1. Categorii de capital
Capitalul este, în esenţă, orice formă de bogăţie folosită pentru producerea

unei bogăţii mai mari a întreprinderii. El se găseşte într-o afacere sub diferite forme:
numerar, stocuri, utilaje şi echipamente.
De exemplu, într-o afacere producătoare de bunuri materiale, utilajele şi
echipamentele sunt folosite pentru realizarea de produse necesare satisfacerii
anumitor cerinţe. Venitul obţinut din vânzări va fi folosit pentru achiziţionarea unei
cantităţi mai mari de materii prime pentru o posibilă extindere a activităţii sau pentru
cumpărarea unor echipamente suplimentare. Ciclul continuă, capacitatea
întreprinderii (şi eventual rentabilitatea) crescând până se atinge punctul diminuării
veniturilor marginale. În acest fel, capitalul iniţial al patronului a contribuit la obţinerea
unei bogăţii suplimentare atât pentru întreprindere cât şi pentru societate în general.
3.1.1. Categorii de capital la iniţierea unei afaceri
Managerii financiari identifică în mod obişnuit trei categorii principale de

necesităţi de capital, la iniţierea unei afaceri: capital fix, capital de lucru şi capital
suplimentar.
Capitalul fix este necesar achiziţionării mijloacelor fixe ale întreprinderii.
Aceste fonduri sunt destinate producerii de bunuri şi prestării de servicii, însă nu şi
vânzării. Clădirile, echipamentele, maşinile nu sunt transformate în numerar în timpul
derulării activităţii, astfel încât banii investiţi în aceste active fixe tind să fie
"imobilizaţi", deoarece nu sunt folosiţi pentru alte scopuri. Cantitatea de bani
necesari nu se rezumă doar la sumele necesare închirierii unui magazin,
achiziţionării de echipamente şi cumpărării stocului iniţial. Există multe alte costuri
care cer cantităţi considerabile de bani.
Cele mai multe afaceri nu sunt imediat profitabile, întreprinzătorii trebuind să
le susţină până când vor aduce venituri. De asemenea, ei trebuie să finanţeze
creditele clienţilor până când se vor realiza noi venituri.
Capitalul de lucru (circulant, fondul de rulment) reprezintă fondurile
temporare necesare derulării activităţilor pe termen scurt. El poate fi determinat ca
diferenţă între activul şi pasivul curent. Necesarul de capital circulant se datorează
fluxului de casă neuniform cauzat de fluctuaţiile sezoniere normale. Schimbările
neprevăzute ale cererii, vânzările pe credit şi sezonalitatea sunt cauze frecvente ale
variaţiei fluxului de numerar al oricărei întreprinderi mici.

Fondul de rulment este folosit în mod normal pentru achitarea notelor de

plată, finanţarea vânzărilor pe credit, plata salariilor, precum şi pentru unele situaţii
neprevăzute. Creditorii fondului de rulment speră ca patronul să obţină un numerar
superior pentru asigurarea rambursării împrumutului la sfârşitul ciclului de
producţie/vânzare.
Capitalul suplimentar este destinat extinderii afacerii sau modificării
obiectului principal de activitate al acesteia. Creditorii capitalurilor suplimentare
acordă împrumutul pentru aceleaşi motive ca acelea ale capitalului fix.
Întreprinzătorul trebuie să evidenţieze distinct cele trei categorii de capital în
cadrul planificării financiare. Deşi ele sunt interdependente, fiecare are surse de
finanţare proprii şi efecte distincte atât asupra afacerii cât şi asupra creşterii pe
termen lung a acesteia.
3.1.2. Categorii de capital pe perioada de exploatare

Pe parcursul desfăşurării activităţii de către IMM-uri se evidenţiază
următoarele categorii de capital:
Capitalul economic alocat exploatării nu ţine cont decât de
imobilizările utilizate de IMM-uri pentru activitatea sa de exploatare şi de
creşterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare.
Capitalul investit cuprinde doar capitalul economic şi
imobilizările în afara exploatării.
Capitalul angajat cuprinde capitalul economic, imobilizările în
afara exploatării şi financiare, nevoia de fond de rulment în afara exploatării şi
disponibilităţile băneşti
3.1.3. Categorii de capital după provenienţa surselor
Diferitele modalităţi de finanţare a activelor Companiilor se referă la:

a) Capitalurile proprii care, la rândul lor, pot proveni din două surse:
- aport de capital al acţionarilor sau asociaţilor prin achiziţionarea de
către aceştia de acţiuni sau părţi sociale, emise de IMM-uri şi deţinerea lor pe o
perioadă nedeterminată;
- autofinanţare, prin reinvestirea unei părţi din profitul net.
Amortizarea este o recuperare de aport iniţial de capital propriu care
finanţează investiţia de menţinere a capacităţii productive a întreprinderii. În
consecinţă, amortizarea nu poate fi luată în calculul capitalurilor proprii, încă odată.
b) Capitalurile împrumutate, care pot fi:
- împrumutul bancar tradiţional, cu garanţie materială explicită;
- împrumutul comercial din partea întreprinderilor partenere, sub formă de
avansuri de finanţare. Dacă sunt gratuite, atunci nu se iau în calculul datoriilor;

- credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în

general pe termen scurt;
- leasing-ul, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosinţă a
activelor fixe închiriate şi garantat cu dreptul de proprietate, care este al furnizorului.
c) Capitalurile condiţionale care îşi pot schimba natura în funcţie de decizia
investitorului. În funcţie de prevalenţa avantajelor deţinerii de capitaluri proprii sau,
dimpotrivă, de capitaluri împrumutate, în cadrul aceleiaşi IMM, investitorul poate cere
restituirea aportului de capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu,
drept preferenţial de subscriere la emisiuni de noi titluri etc.
3.2. Surse proprii de finanţare a Companiilor
Fondurile proprii ale întreprinderii au în general un dublu rol: pe de o parte

finanţează o parte din valoarea investiţiilor iar pe de altă parte servesc drept garanţie
creditorilor întreprinderii care finanţează cealaltă parte a investiţiei.
3.2.1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri
Avantajul esenţial al capitalului propriu este că el nu trebuie rambursat.

Cele mai obişnuite surse de finanţare proprie la iniţierea unei afaceri sunt
următoarele:
1. Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei afaceri
este format din economiile personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală,
întreprinzătorul trebuie să aibă cel puţin jumătate din fondurile necesare iniţierii
afacerii. Dacă el nu va risca, cu atât mai mult nu vor risca nici alţi investitori. De
asemenea, împrumutul unei părţi mai mari decât jumătatea capitalului necesar îi va
afecta în mare parte afacerea.
2. Prieteni, rude. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai
întâi la prietenii cei mai buni şi la rudele care doresc să investească în afacere. El
trebuie însă să-şi prezinte şansa de reuşită cu sinceritate pentru ca în caz de eşec
să nu-şi îndepărteze rudele şi prietenii. Dacă va trata aceste împrumuturi ca pe
oricare altele, se va evita deteriorarea relaţiilor prieteneşti şi familiale.
3. Partenerii. Întreprinzătorul poate să-şi ia un partener pentru a-şi mări baza
financiară necesară iniţierii afacerii. Înainte de a încheia un acord de parteneriat, el
trebuie să ia în considerare impactul renunţării parţiale la controlul afacerii şi la
obţinerea unei părţi din profit.
3.2.2. Finanţarea internă

Principalele surse proprii de finanţare sunt: autofinanţarea, cesiunea activelor,
creşterile de capital şi alte surse care pot fi asimilate fondurilor proprii.

Definirea şi importanţa finanţării interne
Finanţarea internă sau autofinanţarea reprezintă acumularea de capital

degajată în cursul exerciţiului contabil încheiat şi este cea mai eficientă soluţie de
finanţare a nevoilor permanente.
Ca sursă internă de finanţare, autofinanţarea are o importanţă deosebită în
asigurarea autonomiei financiare. Formarea de fonduri prin autofinanţare apare în
condiţiile în care întreprinderea obţine venituri din activitatea sa care să acopere
toate cheltuielile şi, totodată, să degajeze şi un profit din care o parte să fie utilizată
pentru sporirea activelor imobilizate şi a activelor de exploatare.
Componentele autofinanţării
Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinanţarea, denumită
uzual şi autofinanţarea totală sau brută este formată din autofinanţarea de menţinere
şi autofinanţarea netă.
Resursele pe baza cărora se înfăptuieşte autofinanţarea de menţinere sunt
formate îndeosebi pe seama amortizării activelor corporale ce corespund pierderii
reale din valoarea acestora şi pe seama provizioanelor constituite pentru creşterile
de preţuri. Aceste resurse reprezintă sume la dispoziţia întreprinderii din care pot fi
realizate cheltuieli aferente menţinerii patrimoniului dobândit.
Autofinanţarea netă este partea din autofinanţarea brută din care se

formează resursele proprii ale întreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea
capitalurilor investite, având ca efect o creştere a patrimoniului. Autofinanţarea netă
se constituie din beneficiile puse în rezervă (beneficiile care rămân după prelevarea
impozitului şi remunerarea asociaţilor sau acţionarilor, precum şi participarea
salariaţilor la profit), precum şi din partea din fondul de amortizare care depăşeşte
deprecierea reală a elementelor de imobilizări. Utilizarea acestor resurse conduce
nemijlocit la creşterea patrimoniului, respectiv a bogăţiei proprietarilor.
3.2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare

Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de factori
externi şi interni, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piaţa
financiară sau constrângeri juridice diverse, politica dusă de bănci faţă de creditarea
întreprinderilor, costul creditelor, gradul de rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de
creştere economică ale întreprinderilor.
Sub aspectul fiscalităţii se poate vorbi despre o relaţie de tipul fiscalitate
mare – autofinanţare ridicată şi invers, în sensul că o politică de impozite apăsătoare
incită întreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părţi din profit, cât mai mare
cu putinţă, găsind în această destinaţie condiţii mai lejere de impunere.
Constrângerile privind accesul pe piaţa financiară se referă la faptul că
societăţile necotate la bursă nu pot apela la piaţa financiară pentru procurarea
fondurilor necesare creşterii economice şi în consecinţă rămâne alternativa creditului
bancar, a autofinanţării sau a creşterii de capital prin fonduri proprii externe.

Constrângerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale de a

distribui dividende sau de a reinvesti profitul obţinut.
3.2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării

În economia de piaţă, autofinanţarea prezintă o serie de avantaje, dintre care
enumerăm:
constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că
întreprinderile întâmpină greutăţi în anumite situaţii conjuncturale în
colectarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi monetară;
libertatea de acţiune a întreprinderii este apărată în
sensul că asigură independenţa sau autonomia în gestionare faţă de
acţionari, faţă de organismele financiare şi de credit, organisme care
exercită un control riguros pentru a-şi asigura garanţia capitalurilor date
cu împrumut.
Autofinanţarea creează avantaje nu numai pentru întreprinderi ci şi pentru
acţionari:
♦ prin capitalizarea unei părţi din profit, creşte valoarea bursieră a
întreprinderii, creşte cursul acţiunilor deţinute de ei, deci, creşte avuţia lor;
♦ profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică
reduceri substanţiale de impozit, ceea ce creează posibilităţi mai mari de reinvestire.
De asemenea, nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de
autofinanţare. Pe plan mondial, au existat atât perioade în care o bună structură
financiară se caracteriza printr-un nivel scăzut al îndatorării, punându-se accentul pe
autofinanţare şi alte resurse proprii, cât şi perioade în care o bună structură
financiară se caracteriza printr-un caracter „normal” al îndatorării.
3.2.5. Dezinvestiţia
Dezinvestiţia reprezintă o sursă internă de capital impozabilă la nivelul
profitului de exploatare din cesiunea de active fixe, respectiv la nivelul plusvalorii
preţului de revânzare a activelor cesionate în raport cu valoarea lor contabilă rămasă
neamortizată.
De ce apelează întreprinderile la cesionarea activelor?
Întreprinderile pot recurge la cedarea activelor imobilizate din următoarele

raţiuni:
reînnoirea obişnuită a imobilizărilor necesare şi valorificarea prin
vânzare a imobilizărilor care au fost înlocuite;

din necesitatea de a obţine capitaluri suplimentare pentru

dezvoltare, întreprinderile pot ceda unele imobilizări care nu sunt absolut
necesare activităţii;
punerea în practică a unei strategii de reorganizare; astfel se vor
ceda unele uzine, participaţii, filiale a căror activitate este marginală în raport
cu activitatea întreprinderilor mamă.
Întrucât aceste surse obţinute din autofinanţare sau din cedarea activelor
imobilizate nu sunt suficiente, de cele mai multe ori întreprinderile apelează la surse
externe de capital.
3.2.6. Majorarea capitalului social
3.2.6.1. Definire şi caracteristici

Majorarea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică luată
de Adunarea Generală a acţionarilor sau Consiliul de administraţie atunci când este
necesară o constituire de fonduri proprii generată de acoperirea unor pierderi, când
capitalurile proprii sunt insuficiente sau când se urmăreşte dezvoltarea activităţilor ori
adoptarea unor proiecte noi care vizează o creştere economică în scopul
multiplicării rentabilităţii.
Finanţarea întreprinderilor prin creşterea capitalului social demonstrează
viabilitatea acestora şi are un efect pozitiv asupra terţilor (bănci, parteneri de
contracte), sporind încrederea acestora în întreprinderi. De asemenea,
întreprinderile care cotează la Bursă, realizează mai uşor subscrierea la creşterea
de capital, deoarece acţiunile lor sunt negociabile, ceea ce le face mai atractive
decât acţiunile întreprinderilor care nu cotează la Bursă.
Creşterea capitalului social se manifestă concret prin noi aporturi în numerar
sau în natură ale acţionarilor sau prin încorporarea rezervelor, încorporarea
diferenţelor de curs valutar, calculate la cursul comunicat de Banca Naţională din
ultima zi a anului, a diferenţelor în plus din reevaluarea activelor fixe corporale şi prin
conversiunea creanţelor în acţiuni sau prin fuziunea cu altă întreprindere ori prin
absorbţia altei întreprinderi.
Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului în
numerar este o operaţiune de finanţare directă, deoarece procură întreprinderilor noi
lichidităţi. Aportul în natură şi majorarea rezultată din fuziune sau absorbţie sunt
operaţiuni indirecte de finanţare. Nici conversiunea creanţelor nu este o operaţiune
directă de finanţare deoarece nu are ca efect procurarea de lichidităţi, ci are ca efect
modificarea structurii financiare a întreprinderii şi transformarea unei datorii în
capital neexigibil.

3.2.6.2. Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar
3.2.6.2.1. Tehnica emiterii acţiunilor

Suplimentarea capitalului social prin emisiunea de acţiuni noi şi punerea lor în
vânzare antrenează un aport de noi capitaluri. Acţiunile noi sunt identice cu cele
vechi sub aspectul drepturilor pe care le conferă. Vechii acţionari au dreptul
preferenţial de subscriere la majorarea capitalului, drept care poate fi utilizat sau
poate fi vândut, întrucât comportă avantaje financiare.
Capitalul suplimentat în acest fel este egal cu numărul de acţiuni emise
înmulţit cu preţul de emisiune. Preţul de emisiune trebuie să fie mai mic decât
cursul vechilor acţiuni pentru a se asigura succesul operaţiunii de subscriere. Dacă
preţul de emisiune ar fi mai mare decât cursul acţiunilor vechi, nimeni n-ar cumpăra
noile acţiuni, întrucât ar putea cumpăra de pe piaţă acţiuni la un preţ mai mic. Când
se apreciază că este prea scăzut cursul, întreprinderea se abţine de la creşterea
capitalului prin emisiuni de noi acţiuni, pentru a nu trebui să coboare prea mult preţul
de emisiune.
Astfel, preţul de emisiune trebuie stabilit între valoarea nominală şi
cursul vechi. Diferenţa dintre preţul de emisiune şi valoarea nominală se numeşte
primă de emisiune, care aduce avantaje financiare întreprinderii.
Pentru creşterea capitalului în numerar există două posibilităţi:
- creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni: presupune apelul la
acţionarii existenţi şi acordul lor de a suplimenta cu fonduri capitalul social. Acest
procedeu este greu de realizat atât datorită dispersiei acţionarilor în teritoriu, cât şi
necesităţii convingerii lor să aducă noi capitaluri;
- emisiunea de noi acţiuni: acţiunile puse pe piaţă pot fi cumpărate de
oricine, dar vechii acţionari au dreptul preferenţial de cumpărare. Dificultatea care
apare aici se constă în stabilirea preţului de emisiune.
3.2.6.2.2. Caracteristicile creşterilor de capital prin noi aporturi în

numerar
Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar prezintă o serie de
caracteristici:
sunt un mijloc de finanţare din fonduri aproape proprii, provenind
fie de la acţionarii vechi, fie de la alţii noi;
emisiunea de acţiuni noi influenţează asupra diluării bogăţiei
(capitalului) pe acţionar, diluării beneficiului pe acţiune şi diluării puterii
exercitate de acţionari;
se deosebesc de autofinanţare deoarece autofinanţarea este o
finanţare internă, prin efortul propriu al întreprinderilor (capitalizarea unei părţi
din profit) în timp ce creşterea de capital este o finanţare externă, prin fonduri
proprii aduse din afara societăţii, de către asociaţi; de aceea creşterile de
capital au fost încadrate în categoria surselor quasi proprii;

conduc la sporirea mijloacelor băneşti ale întreprinderilor, la

creşterea lichidităţii financiare, spre deosebire celelalte modalităţi care nu fac
decât să modifice structura juridică a pasivului;
reprezintă un aport de lichidităţi pentru acţionarii care aşteaptă o
rentabilitate sub forma dividendelor sau o sporire a capitalului, ca urmare a
creşterii cursului acţiunilor pe piaţă;
conduc la întărirea fondului de rulment al societăţii, adică la
întărirea echilibrului financiar.
Dacă întreprinderile decid să emită acţiuni noi, comune sau preferenţiale, ele
trebuie să stabilească suma ce urmează să se acopere prin acest tip de finanţare şi
numărul de acţiuni corespunzător volumului de finanţat astfel. La stabilirea valorii
nominale a unei acţiuni sau a numărului de acţiuni, un factor major îl reprezintă
vandabilitatea.
Astfel, se recomandă emisiunea de acţiuni cu o valoare nominală mai mică
întrucât oferă investitorilor o mai mare libertate de acţiune.
Decizia privind stabilirea valorii nominale a unei acţiuni nu este irevocabilă;
firmele pot ulterior să divizeze sau să consolideze valoarea
nominală stabilită iniţial.
3.2.6.2.3. Factorii de care depinde finanţarea prin emisiune de noi

acţiuni
La finanţarea prin emisiunea de acţiuni comune sau preferenţiale,
întreprinderile trebuie să ia în considerare o serie de factori:
costurile emisiunii: atât pentru acţiunile comune cât şi pentru
cele preferenţiale costurile de emisiune variază în funcţie de metoda utilizată
pentru efectuarea unei noi emisiuni;
costurile serviciului: sunt date de faptul că deţinătorii de acţiuni
se aşteaptă la venituri relativ ridicate în funcţie de creşterea valorii unei acţiuni
(aprecierea capitalului) şi în funcţie de dividende. Dividendele sunt un cost
explicit pentru întreprinderi, în timp ce aprecierea capitalului se realizează
datorită faptului că profiturile neplătite ca dividende vor aparţine tot
acţionarilor, astfel că întregul profit realizat de întreprindere va fi plătit, în cele
din urmă, acţionarilor.
Costurile serviciului tind să fie mai scăzute în cazul acţiunilor
preferenţiale, deoarece acestea expun pe deţinătorii acestora la un risc mai
mic;
obligaţia de a plăti dividende: depinde de politica de dividend a
întreprinderilor şi de rezultatele obţinute de acestea. Datorită rezultatelor
financiare sau politicii de dividend adoptate, pot exista ani în care să nu se
plătească dividende. Însă, pentru acţiunile preferenţiale, întreprinderile au
obligaţia de a plăti dividendele pentru acţiunile preferenţiale înaintea oricăror
dividende pentru acţiunile comune;

obligaţia de a răscumpăra investiţia: în cazul acţiunilor comune,

nu există această obligaţie decât în cazul lichidării firmei. Ca urmare,
finanţarea asigurată prin emiterea de acţiuni comune nu impune un efort prea
mare în privinţa plăţilor către investitori. În schimb, obligaţia de a răscumpăra
obligaţiunile preferenţiale există atunci când au fost emise cu această clauză.
Acest fapt impune întreprinderilor emitente necesitatea de a dispune de
fondurile necesare răscumpărării;
deductibilitatea fiscală a dividendelor: la calculul impozitului pe
profit, atât pentru acţiunile comune, cât şi pentru acţiunile preferenţiale,
dividendele sunt nedeductibile fiscal, ceea ce face ca acestea să fie mai
costisitoare pentru întreprinderi decât o sumă absolut similară cu cea a
dobânzii pentru împrumutul bancar sau obligatar;
efectul asupra controlului şi libertăţii de acţiune: este prezent în
cazul finanţării prin emisiunea de acţiuni comune. Dacă la această finanţare
au participat şi alţi investitori decât cei existenţi, se va schimba într-o anumită
măsură puterea de vot şi controlul firmei.
Pentru acţiunile preferenţiale acest efect nu există deoarece, în general,
acestea nu dau drept de vot şi nu impun restricţii asupra deţinătorilor de acţiuni
comune.
Creşterea capitalului propriu prin emisiunea de acţiuni comune se poate face
prin acordarea dreptului de preempţiune acţionarilor existenţi de a subscrie la noua
creştere de capital sau prin emisiune publică de acţiuni.
Prima modalitate este cea mai răspândită, însăşi legea sau contractele de
societate ale societăţilor pe acţiuni prevăzând că, în împrejurări normale, orice nouă
emisiune de acţiuni trebuie să fie oferită mai întâi acţionarilor existenţi ca o restricţie
asupra capacităţii conducătorilor de întreprinderi de a obţine avantajul primelor de
emisiune dacă s-ar recurge la emisiunea publică de acţiuni.
3.2.6.2.4. Dreptul preferenţial de subscriere

Dreptul preferenţial de subscriere este egal cu diferenţa dintre cursul vechi al
acţiunilor şi noua valoare bursieră căpătată după efectuarea emisiunii, adică cu
suma pe care teoretic, o pierde vechiul acţionar pentru fiecare acţiune veche
deţinută.
3.2.6.2.5. Avantajele şi dezavantajele finanţării prin emisiune de

acţiuni
Finanţarea prin acţiuni comune sau preferenţiale prezintă o serie de avantaje
şi dezavantaje pentru întreprinderi în raport cu finanţarea prin îndatorare. Între
avantaje enunţăm:
atât acţiunile comune cât şi cele preferenţiale nu obligă
întreprinderile să plătească sume fixe către acţionari, spre deosebire de
finanţarea prin îndatorare care presupune obligaţia legală de plată a dobânzii

la datoriile respective, indiferent de situaţia activităţilor întreprinderilor şi de

fluxurile de numerar;
prin vânzarea de acţiuni preferenţiale, directorul financiar se
sustrage de la clauza de participare egală a noilor acţionari la profiturile
viitoare mai mari ale întreprinderii, care ar fi o cerinţă la vânzarea de noi
acţiuni comune suplimentare. De asemenea, finanţarea prin acţiuni
preferenţiale permite întreprinderii să evite împărţirea controlului prin
participare la vot;
acţiunile comune nu au o scadenţă, ele nu trebuie răscumpărate
niciodată, ceea ce nu este cazul în situaţia îndatorării;
deoarece acţiunile comune conferă siguranţă împotriva
pierderilor creditorilor, vânzarea de acţiuni comune creşte credibilitatea
acordată întreprinderilor;
dacă întreprinderile au perspective, acţiunile comune pot fi
adesea vândute în termeni mai avantajoşi decât obligaţiunile. Acţiunile
comune atrag anumite grupuri de investitori deoarece, de regulă, au o
rentabilitate totală mai mare (dividende plus câştig de capital) decât acţiunile
preferenţiale sau obligaţiunile. De obicei, acţiunile comune şi dividendele
acestora cresc în valoare în perioadele inflaţioniste;
acţiunile preferenţiale permit întreprinderii să păstreze activele
ipotecabile pentru utilizare în caz de urgenţă, spre deosebire de obligaţiuni.
Ele permit colectarea de fonduri când aceste active sunt deja ipotecate;
întrucât investitorii evită să ofere capital unei întreprinderi cu
probleme sau, dacă o fac, au nevoie de o garanţie, din punct de vedere
practic aceasta înseamnă că o astfel de întreprindere poate obţine capital
suplimentar numai prin îndatorare, care este mai sigură din punctul de vedere
al investitorilor. Deoarece trezorierii întreprinderilor cunosc bine acest lucru, ei
optează adesea pentru finanţare prin emisiune de acţiuni comune în
perioadele bune, pentru a menţine o anumită rezervă a capacităţii de
îndatorare. Menţinerea unei astfel de rezerve adecvate a capacităţii de
îndatorare este un considerent important în cele mai multe decizii de
finanţare.
În ceea ce priveşte dezavantajele emisiunii de acţiuni comune sau
preferenţiale pentru întreprinderi în comparaţie cu finanţarea prin
îndatorare menţionăm:
vânzarea de acţiuni comune extinde dreptul de vot şi controlul
deţinătorilor noilor acţiuni. Din acest motiv, finanţarea prin emisiune de acţiuni
suplimentare este evitată adesea de întreprinderile mici şi nou înfiinţate, al
căror proprietar – manager ar putea să nu dorească să împartă controlul
acestora cu persoane din afară;
acţiunile comune dau noilor deţinători dreptul de a împărţi
veniturile întreprinderilor; dacă profitul creşte, noii acţionari vor avea partea
lor. Dacă întreprinderea s-ar finanţa prin îndatorare, noii investitori ar
beneficia numai de o sumă fixă, indiferent de profitabilitatea acesteia;
costurile de subscriere şi de distribuţie a acţiunilor comune

sunt, de obicei, mai mari decât cele pentru subscrierea şi distribuţia acţiunilor
preferenţiale sau obligaţiunilor. Costurile de emisiune asociate cu vânzarea
de acţiuni comune sunt în mod caracteristic mai mari deoarece costurile de
investigare a unei investiţii în acţiuni sunt mai mari decât pentru o emisiune
comparabilă de obligaţiuni şi acţiunile sunt mai riscante decât datoriile, ceea
ce înseamnă că investitorii trebuie să îşi diversifice acţiunile pe care le deţin;
dacă întreprinderea are mai multe acţiuni sau mai puţine datorii
decât aşa-numita structură optimă a capitalului, costul mediu al capitalului va
fi mai mare decât ar trebui. De aceea o întreprindere nu va dori să vândă
acţiuni în momentul în care ponderea acţiunilor depăşeşte nivelul optim;
dividendele acţiunilor comune nu sunt deductibile ca o
cheltuială la calculul venitului impozabil, în timp ce dobânda obligaţiunilor este
deductibilă. Impactul acestui factor se reflectă în costul relativ al capitalurilor
proprii comparativ cu capitalul obţinut prin îndatorare;
pentru acţiunile preferenţiale, principalul dezavantaj este costul.
Deoarece dividendele plătite de acţiunile preferenţiale nu sunt deductibile din
impozite, costul acestei componente este mult mai mare decât al obligaţiunilor.
Costul datoriilor după impunere este, pentru întreprinderile profitabile, aproximativ
jumătate din rata specifică a cuponului. Costul acţiunilor preferenţiale este egal cu
întregul procent al dividendelor preferenţiale.
3.2.6.3. Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor
3.2.6.3.1. Definire şi caracteristici

Creşterile de capital prin încorporarea rezervelor nu aduc resurse
financiare noi pentru întreprinderi. Acestea sunt operaţiuni fără flux financiar întrucât
şi până la încorporarea în capitalul social, acestea dispun de sumele respective
contabilizate la rezerve. Ca urmare a majorării capitalului prin încorporarea
rezervelor, fie se măreşte valoarea nominală a acţiunilor vechi, fie se emite un
număr nou de acţiuni de valoare egală.
În cel de-al doilea caz, după încorporarea rezervelor, fiecare acţionar dispune
de mai multe acţiuni, însă profitul se va împărţi în funcţie de numărul acţiunilor, astfel
că volumul dividendului pe acţiune depinde de mărimea totală a profitului. Dacă
profitul nu creşte, se menţine suma totală repartizată ca dividende, dar scade
randamentul pe acţiune; dacă, însă, creşte profitul, sporeşte atât volumul total al
dividendelor, cât şi randamentul acţiunilor.
Această operaţiune de creştere a capitalului prin încorporarea rezervelor
contribuie la consolidarea încrederii partenerilor de contract şi a băncilor în
întreprinderi. De asemenea, prin creşterea capitalului social întreprinderile îşi pot
garanta mai bine creditele primite.

3.2.6.3.2. Dreptul de atribuire în acţiuni

Distribuirea gratuită de acţiuni către acţionarii existenţi, nu este decât
aparentă, întrucât rezervele aparţineau de drept tot acţionarilor.
Primind acţiuni „gratuit”, acţionarii au tot mai multă încredere în viabilitatea
întreprinderii; astfel, ei ezită să vândă acţiunile la bursă, manifestând tendinţa
păstrării capitalului, ceea ce diminuează riscul scăderii cursului acţiunilor.
Dreptul de atribuire, teoretic, este egal cu diferenţa dintre valoarea bursieră a
unei acţiuni înainte şi după emisiune.
3.2.6.4. Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor
3.2.6.4.1. Definire şi condiţii de emisiune

Creşterile de capital prin conversiunea datoriilor este proprie marilor
societăţi comerciale pe acţiuni care anterior au efectuat împrumuturi obligatare,
emiţând obligaţiuni convertibile în acţiuni.
Condiţiile emisiunii de obligaţiuni convertibile în acţiuni sunt:
• emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni poate fi realizată
numai de întreprinderile care au cel puţin doi ani vechime şi două bilanţuri
aprobate;
• cu prilejul emisiunii se stabileşte termenul în care se poate face
conversiunea, şi care, de regulă, nu depăşeşte cinci ani din momentul
emisiunii, precum şi rata de conversie ce va fi utilizată;
• preţul de emisiune a obligaţiunilor convertibile în acţiuni nu
poate fi mai mic decât valoarea nominală.
Obligaţiunile convertibile au o remuneraţie mai slabă decât alte tipuri de
obligaţiuni. Emitentul le poate lansa pe piaţă la o rată a dobânzii mai scăzută decât
obligaţiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei de conversiune. Convertite în
acţiuni, deţinătorii pot obţine câştiguri mai substanţiale în eventualitatea că
întreprinderile obţin rentabilităţi ridicate.
Convertirea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de capital fără flux
financiar pozitiv. Pe total, sursele societăţii rămân aceleaşi, numai că împrumutul
obligatar devine acum capital social.
Obligaţiunile convertibile în acţiuni sunt preferate obligaţiunilor simple,
întrucât permit deţinătorilor, după convertire, să beneficieze de o eventuală creştere
economică a întreprinderilor. În acelaşi timp, obligaţiunile convertibile sunt
preferabile şi acţiunilor, chiar dacă nu sunt convertite, rămân totuşi obligaţiuni
aducătoare de câştiguri anuale sigure. După conversiune, când se realizează şi
creşterea de capital, creanţierul pierde calitatea de obligatar, devenind acţionar.
3.2.6.4.2. Avantajele obligaţiunilor convertibile

Obligaţiunile convertibile prezintă avantaje atât pentru întreprinderi cât şi
pentru subscriitor. Pentru întreprinderi, avantajul constă în aceea că are o rată a
dobânzii mai scăzută decât împrumuturile obligatare clasice; dacă obligaţiunile se
convertesc rezultă o creştere de capital fără flux financiar pozitiv, făcută la un preţ
superior cursului bursier.
Pentru subscriitor, obligaţiunile convertibile prezintă următoarele avantaje:
achiziţionarea lor se face la un preţ fixat în prealabil; există un venit minim garantat
(cuponul); investirea este apropiată de cea în acţiuni, însă prezintă un regim fiscal
mai avantajos, randamentul obligaţiunilor convertibile în acţiuni fiind superior
randamentului obligaţiunilor clasice.
3.3. Surse împrumutate de finanţare a Companiilor
Băncile comerciale reprezintă adevărata "inimă" a pieţii financiare, furnizând

cele mai numeroase şi mai variate feluri de împrumuturi. Studiile arată că în S.U.A.
85% din împrumuturile întreprinzătorilor americani sunt acordate de bănci, în sursele
de capital necesar iniţierii afacerii ocupând locul doi, după economiile personale ale
întreprinzătorilor. Totuşi, băncile acordă cu multe reţineri împrumuturile, mai ales
întreprinderilor nou înfiinţate, preferând să o facă în special atunci când sunt
sprijinite şi garantate şi de alte organizaţii.
Acordarea împrumuturilor se face în urma analizei de către bănci a evoluţiei
precedente a întreprinderii şi a studierii registrelor, pentru a se putea proiecta
imaginea acesteia în viitor. De asemenea, se cercetează stabilitatea vânzărilor
întreprinderii şi a capacităţii produselor sau serviciilor de a genera un flux de casă
corespunzător pentru asigurarea rambursării împrumutului.
3.3.1. Creditele bancare pe termen mijlociu şi lung

Împrumuturile pe termen mediu şi lung se acordă peste un an şi sunt
folosite, în mod normal, pentru cumpărarea de fonduri fixe, echipamente şi alte
articole folosite pentru expansiunea afacerii.
Băncile comerciale acordă aceste împrumuturi pentru iniţierea unei afaceri,
construirea unei fabrici, achiziţionarea de proprietăţi imobiliare, echipamente etc.
Rambursarea împrumutului se face, în mod normal, lunar sau trimestrial.
Împrumutul bancar pe termen mediu şi lung este un împrumut obţinut de
la bănci sau alte instituţii financiare care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare
de un an. De obicei, acest împrumut este negociat direct între întreprinderea care
solicită împrumutul şi bancă sau altă instituţie financiară – societate de asigurări, alţi
creditori.
Împrumutul pe termen mediu şi lung este o sursă importantă de finanţare a
întreprinderilor. El este preferabil împrumutului pe termen scurt, deoarece asigură
întreprinderii împrumutate un grad mai mare de siguranţă: decât să aibă grija
reînnoirii unui credit pe termen scurt, cel împrumutat poate obţine un credit pe
termen mediu sau lung structurat în aşa fel încât scadenţa acestuia să coincidă cu

viaţa economică a activului ce va fi finanţat. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi

generate de activul finanţat pot servi la rambursarea ratelor la împrumut.
Condiţiile creditului de care trebuie să se ţină seama la angajarea unui
împrumut pe termen mediu sau lung sunt: costul creditului (dobânda), garanţiile
cerute de creditori, modul şi termenele de rambursare precum şi penalizări pentru
nerespectarea clauzelor contractuale.
În ceea ce priveşte primul factor, rata dobânzii pentru creditele bancare pe
termen mediu sau lung poate fi ori fixă pe întreaga perioadă de acordare a creditului,
ori variabilă.
Dacă se utilizează o rată fixă, în general, aceasta va fi stabilită aproape de
rata dobânzii obligaţiunilor cu aceeaşi scadenţă şi acelaşi risc ca împrumutul bancar.
Dacă rata este variabilă, aceasta va fi stabilită cu un anumit număr de puncte
procentuale peste dobânda bancară de referinţă sau rata interbancară oferită pe
piaţa de la Londra (LIBOR).
Aceste rate pot fi ajustate anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date
specificate în contract.
Majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung sunt garantate, iar contractele
de credit prevăd şi acorduri restrictive care să dea o mai mare certitudine creditorului
în legătură cu recuperarea creditului acordat. Deci, creditele bancare pe termen
mediu şi lung se acordă numai pe bază de garanţii ferme prezentate de întreprinderi.
Contractul de credit pe termen mediu sau lung, prevede în mod obişnuit, ca
valoarea creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă de angajare a acestuia.
Aceasta înseamnă că întreprinderea va trebui să plătească periodic rate egale
pentru rambursarea creditului şi achitarea dobânzii. Prin acest mod de rambursare
se reduce riscul creditorului de a nu recupera creditul.
Perioada de graţie este destinată să permită întreprinderii împrumutate să
aibă timp să se organizeze sau reorganizeze pentru a începe să genereze suficiente
fluxuri de numerar înainte de a începe rambursarea efectivă a creditului.
Băncile oferă în mod obişnuit credite pentru investiţii pe termen mediu şi mai
rar pe termen lung, acestea din urmă fiind caracteristice instituţiilor şi organismelor
financiare. Nivelul dobânzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât cel
utilizat de organismele financiare specializate.
Creditele bancare pe termen mediu joacă un rol important în finanţarea
întreprinderilor. Acestea sunt împrumuturi a căror rambursare se face între 1 şi 5 ani
şi sunt destinate acoperirii cheltuielilor de investiţii în echipament de producţie cu
durate de funcţionare relativ scurte, amenajări, construcţii uşoare, cheltuieli pentru
inovări, cercetări sau pentru operaţiuni de export.
Rambursarea acestor credite se realizează în conformitate cu clauzele
contractuale anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuităţi constante sau
variabile, cu sau fără perioadă de graţie.
Dacă se convine ca rambursarea creditului să aibă loc la intervale de timp mai
scurte de 1 an (lunar, trimestrial etc.), pentru calcularea anuităţilor se impune, în
prealabil, transformarea ratei anuale a dobânzii, prevăzută în contractul de credit în
rate lunare, trimestriale etc. echivalente.
3.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen mediu

Creditele pe termen mediu pot fi: mobilizabile şi nemobilizabile.
Creditele pe termen mediu mobilizabile se materializează în efecte
financiare care se pot sconta la bancă sau reesconta de către băncile comerciale la
banca centrală. Astfel de credite pot să prevadă şi o perioadă de graţie de 1-2 ani
acordată debitorului; dacă însă, creditul este acordat pe un termen între 5-7 ani se
numeşte credit pe termen mediu prelungit şi se acordă pentru promovarea
exporturilor, mai ales de utilaje şi echipamente sau pentru executarea de lucrări.
Creditele pe termen mediu nemobilizabile au aceeaşi destinaţie ca şi cele
mobilizabile, banca nu mai primeşte nici un efect financiar din partea beneficiarului,
în schimb dispune de garanţii materiale constituite în gaj de către debitor sau de o
garanţie a unei instituţii financiare specializate. Durata creditului se poate extinde
pană la 7 ani, orice bancă comercială putând acorda credit pe baza unui contract
încheiat cu debitorul.
3.3.3. Condiţiile de acordare a creditelor pe termen lung

Creditele pe termen lung sunt împrumuturi a căror rambursare depăşeşte 5
ani. Se acordă pentru investiţiile pe termen lung. La acordarea creditelor,
întreprinderea trebuie sa prezinte băncii următoarele documente:
- cererea de acordare a creditului;
- dovada înregistrării la Registrul Comerţului;
- studiu de fezabilitate, pe ansamblul întreprinderii, incluzând si studiul de
fezabilitate al investiţiei care face obiectul creditului;
- certificatul de bonitate privind situaţia economico-financiară a întreprinderii,
cuprinzând şi aprecieri asupra nivelului profesional al conducerii întreprinderii;
- bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele bancare;
- situaţia contului de "Profit şi pierdere" pe ultimii 5 ani, vizat de cenzorii
întreprinderii;
- situaţia patrimonială lunară cuprinzând obligatoriu situaţia încasărilor şi
plăţilor în lei şi valută;
- orice contract ce poate face obiectul creditului.
După acceptarea studiului de fezabilitate, cererea de credit este luată în
calcul ca decizie de creditare pe termen lung, proiectându-se la încheiere Contractul
de creditare. Concomitent cu adoptarea deciziei de creditare se realizează şi Situaţia
privind eşalonarea ratelor şi a dobânzilor pentru creditul contractat care reprezintă o
proiectare a fluxurilor financiare viitoare de la întreprindere către bancă.
Pe baza Contractului de creditare şi a Situaţiei de eşalonare a rambursării
creditului, serviciul financiar al întreprinderii proiectează fluxurile curente şi viitoare,
determinate de decizia de credit pe termen mediu şi lung, introducându-le în
structura deciziilor financiare şi ale bugetului întreprinderii.

În faza de utilizare a creditului pe termen lung apar fluxurile generate de ratele

de rambursare şi de plata dobânzilor care vor fi alimentate din veniturile proprii
(amortizare şi profit).
O dată localizate în cuprinsul deciziilor financiare din întreprindere, fluxurile de
fonduri declanşate de decizia de creditare pe termen mediu şi lung sunt cuprinse în
bugetul financiar al întreprinderii, contribuind la realizarea echilibrului financiar al
acţiunilor de consum pentru înfiinţarea, refacerea şi dezvoltarea structurii economice
de producţie.
Pe parcursul perioadei de angajare a creditului, banca procedează la analize
periodice asupra întreprinderii şi a obiectivului creditat, banca ia măsuri de reducere
a riscului de nerambursare sau în cazul producerii acestui risc, acţionează pentru
recuperarea ratelor rămase de rambursat prin valorificarea garanţiilor depuse sau
consemnate în contractul de creditare.
De aceea, în faţa băncii comerciale, întreprinderea trebuie să vină cu o
activitate care să nu prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În
acest sens, întregul univers intern şi extern al întreprinderii este supus unei analize
şi interpretări riguroase pentru a fi depistate efectele posibile ale unor evenimente
politice, sociale, economice, militare sau ale unor schimbări tehnologice, în evoluţia
cererii precum şi sub influenţa inflaţiei, recesiunii, îmbătrânirii produselor.
Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate
privind produsele fabricate de întreprinderea solicitatoare de credite, precum şi
pieţele pe care desface şi se aprovizionează întreprinderea în cauză. Analiza scoate
în evidenţă aspecte de calitate ale produselor, poziţia întreprinderilor pe piaţa
produselor sale, calitatea şi starea financiară a principalilor săi clienţi.
Tendinţa principală este ca la acest tip de finanţare să se apeleze foarte rar
datorită condiţiilor foarte grele impuse de instituţiile care acordă acest tip de credite.
Câteva dintre băncile din România care oferă finanţare pentru IMM-uri sunt:
Banca Comercială Română, BRD Groupe Societe Generale, Banc Post, Banca
Românească, Banca Transilvania, ING Bank, Alpha Bank, HVB Bank, Raiffeisen
Bank, Piraeus Bank.
Băncile acordă împrumuturi pe baza următoarelor elemente: contractul de
împrumut, garanţii materiale, documente de susţinere a împrumutului.
a) Contractul de împrumut prevede condiţiile de creditare ale băncii şi
obligaţiile ce le revin părţilor.
b) Garanţiile materiale (gajul) reprezintă mijlocul legal prin care se asigură
suma împrumutată. Garanţiile reale sunt reprezentate de imobilele, echipamentele,
automobilele etc. pe care întreprinzătorul sau întreprinderea le au în posesie şi pe
care sunt dispuse să le ipotecheze sau gajeze în favoarea băncii în vederea
acordării împrumutului. În caz de insolvabilitate, banca poate vinde bunurile puse
drept garanţie pentru a-şi recupera împrumutul. Deoarece băncile nu pot oferi credite
fără a-şi securiza investiţiile, ele solicită garanţii (de preferinţă imobiliare) care să
acopere aproximativ 120% din valoarea creditului plus dobânda. Pentru a veni în
sprijinul întreprinzătorilor care nu au suficiente bunuri materiale pe care să le pună
drept garanţie s-au înfiinţat două fonduri de garantare: Fondul Naţional de
Garantare a Creditelor pentru IMM-uri şi Fondul de Garantare a Creditului

Rural.
Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri acordă garanţii
pentru credite, contracte de leasing, linii de credit şi scrisori de garanţie bancară cu
finanţare de la bugetul de stat. Beneficiarii eligibili sunt întreprinderile mici şi mijlocii
nou înfiinţate sau existente şi persoanele fizice autorizate.
Condiţiile de garantare sunt:
- maxim 60% din valoarea unui credit pentru finanţarea capitalului de lucru
rambursabil până în 12 luni;
- maxim 80% din valoarea creditului solicitat de societăţi nou înfiinţate pentru
investiţii, a unei scrisori de garanţie sau a unui contract de leasing rambursabil peste
12 luni;
- maxim 70% din valoarea unui credit pentru investiţii, a unei scrisori de
garanţie, linii de credit, a unui contract de leasing, capitalul de lucru rambursabil
până în 12 luni.
Este considerată nou înfiinţată întreprinderea care a fost înmatriculată în
Registrul Comerţului de cel mult 6 luni, perioadă în care nu a desfăşurat nici o
activitate. Pentru societăţile nou înfiinţate se solicită participarea cu fonduri proprii
minim 25% din valoarea proiectului de investiţii.
Valoarea maximă a garanţiilor acordate:
• pentru persoane juridice:
- maxim 300.000 euro pentru garantarea de credite pentru investiţii,
contracte de leasing şi scrisori de garanţie ;
- maxim 150.000 euro pentru garantarea de credite pentru finanţarea
capitalului de lucru.
• pentru persoane fizice autorizate:
- maxim 75.000 de euro pentru garantarea de credite pentru investiţii,
contracte de leasing şi scrisori de garanţie ;
- maxim 40.000 euro pentru garantarea de credite pentru finanţarea
capitalului de lucru.
Comisionul de garantare este de 2,5 % pentru garanţii aferente creditelor
pentru capital de lucru şi de 3,5 % pentru garanţii aferente creditelor pentru investiţii
şi contracte de leasing.
Fondul de garantare a Creditului Rural acordă garanţii întreprinderilor mici
şi mijlocii din agricultură. Garanţiile se acordă pentru credite pe termen scurt (materii
prime, materiale, energie, combustibili, salarii, plata TVA, plata taxelor vamale),
mediu (cumpărare pachet majoritar acţiuni APAPS) şi lung (investiţii), operaţiuni de
leasing şi scrisori de garanţie bancară pentru credite furnizor de surse externe.
Pentru investiţii, suma maximă garantată este de 175.000 euro în cazul
întreprinderilor mici şi mijlocii şi 87.500 euro în cazul fermierilor privaţi. La creditele
pe termen scurt garanţiile sunt de 2,5 miliarde lei pentru întreprinderile mici şi mijlocii
şi respectiv 500 milioane lei pentru fermierii privaţi (maximum 50% din valoarea
creditului). Pentru leasing, garanţia este de 100.000 euro şi respectiv 50.000 euro.

Pentru investiţii, comisionul de garantare este de 4%, pentru creditele pe termen

scurt 3%, iar pentru leasing 5%.
c) Documentele de susţinere a împrumutului sunt: documente care
certifică existenţa întreprinderii: actul de înfiinţare, certificatul de înregistrare,
documente privind necesitatea şi oportunitatea creditului şi posibilitatea de
rambursare a acestuia: cerere de credite, plan de afaceri (studiu de fezabilitate);
documente financiar-contabile: bugetul de venituri şi cheltuieli, balanţa de verificare,
bilanţul anual contul de profit şi pierdere, situaţia patrimonială, planificarea fluxului de
numerar.
Deoarece fiecare bancă are condiţii de creditare specifice, este necesară
studierea atentă a acestora şi alegerea acelei bănci care practică dobânda cea mai
mică şi acordă perioada de graţie (perioada în care se plătesc doar dobânzile, nu şi
ratele) cea mai mare.
3.3.4. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung

Împrumutul pe termen mediu şi lung prezintă următoarele avantaje pentru
întreprinderi:
rapiditate: obţinerea sumelor necesare printr-un credit bancar pe
termen mediu sau lung poate fi realizată mult mai rapid decât cele
prinemiterea de obligaţiuni;
flexibilitatea: împrumuturile pe termen mediu şi lung prezintă o
flexibilitate viitoare spre deosebire de împrumutul obligatar. În situaţia
acestuia din urmă, datorită numărului mare de deţinători de obligaţiuni,
este virtual imposibil să obţină permisiunea de a modifica condiţiile
contractului, chiar dacă apariţia unor noi condiţii economice poate
conduce la dorinţa celui împrumutat sau a deţinătorilor de obligaţiuni
de a le schimba. În schimb, în cazul unui împrumut bancar pe termen
mediu sau lung, cei împrumutaţi pot, în general, conveni cu creditorul
să modifice mutual condiţiile contractuale.
costuri de obţinere relativ reduse: deoarece se
negociază direct cu cei care acordă credite, documentele formale
legate de obţinerea împrumuturilor sunt minime, la fel ca şi cheltuielile.
Întreprinderile apelează la împrumuturi pe termen mijlociu şi lung, fiind
conştiente că pe lângă riscul pe care-l implică, au şi efecte favorabile asupra
rentabilităţii. Este vorba aici de "efectul de levier" (de pârghie) care poate duce la
creşterea rentabilităţii capitalurilor proprii, cu condiţia ca rentabilitatea întregului
capital angajat (propriu şiîmprumutat) să fie superioară ratei dobânzii la sumele
împrumutate. Efectul de levier se poate resimţi şi invers, în sensul scăderii ratei
rentabilităţii capitalurilor proprii.

3.3.5. Finanţarea prin leasing

Finanţarea prin leasing poate fi furnizată de către întreprinderile industriale
producătoare în efortul acestora de a creşte vânzările, dar şi de întreprinderile
specializate în asigurarea finanţării prin leasing.
Există mai multe tipuri de firme care au ca obiect de activitate leasingul: bănci
comerciale, instituţii financiare de economii şi de credit, firme financiare şi firme
industriale.
Leasing-ul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă sau o
instituţie financiară specializată achiziţionează un bun imobiliar sau mobiliar pe care-l
închiriază unei întreprinderi sau unui particular, aceştia din urmă având posibilitatea
să-l cumpere la sfârşitul contractului la un preţ convenit (în general la valoarea
reziduală).
Principalele caracteristici ale contractului de închiriere sunt:
contractul de închiriere se încheie pe o perioadă determinată,
influenţată hotărâtor de durata de utilizare a activului fix, în cursul
căruia nici una din părţile implicate nu poate rezilia contractul;
nu există flux bănesc la momentul iniţial;
redevenţa se varsă periodic şi este deductibilă fiscal;
la scadenţă, întreprinderea poate plăti valoarea reziduală şi astfel
devine proprietara bunului.
În schimbul obţinerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderea
care l-a închiriat plăteşte societăţii de leasing o chirie (redevenţă) care cuprinde:
- amortizarea bunului închiriat;
- dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru
cumpărarea bunului respectiv;
- cheltuielile de administraţie;
- marja de profit a societăţii de leasing.
Chiriaşul intră în proprietatea bunului închiriat la încheierea contractului de
leasing, după plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata
contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială de exploatare, iar la încheierea
acestuia valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.
Durata contractului de leasing este, în general, de 75 – 80% din durata de
viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai
scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa
contractului. Contractul de leasing este, în general, irevocabil.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau
obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN).
Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat, în formula VAN
nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei I. De asemenea cashflow – urile ( t CF )
vor fi determinate în funcţie de profiturile viitoare şi de chiria plătită. Valoarea
reziduală (VR ) este plătită în anul m, înaintea încheierii duratei de viaţă n a bunului
închiriat.

Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se

analiza care dintre aceste surse de finanţare este mai avantajoasă
3.3.5.1. Formele leasingului

Există trei forme de leasing:
leasing-ul operaţional numit şi leasing de mentenanţă oferă atât
finanţarea cât şi serviciile de mentenanţă. Acesta se caracterizează prin faptul că, în
mod frecvent, activul nu este complet amortizat – plăţile solicitate prin contract nu
sunt suficiente pentru recuperarea costului total al echipamentului, durata
contractului de leasing este însă mai mică decât durata de viaţă economică estimată
a echipamentului.
O altă caracteristică este existenţa clauzei de anulare, care dă posibilitatea
locatarului să renunţe la locaţie şi să restituie echipamentul înainte de expirarea
contractului de bază;
leasing-ul financiar sau de capital diferă de cel operaţional din trei
puncte de vedere: nu oferă servicii de mentenanţă, nu poate fi reziliat şi este complet
amortizat. Întreprinderea care va utiliza echipamentul selectează produsele de care
are nevoie şi negociază preţul şi termenul de livrare cu fabricantul sau distribuitorul.
Firma utilizatoare negociază apoi termenii cu o societate de leasing sau cu o
instituţie financiară, şi o dată stabiliţi termenii locaţiei, aranjeazăcumpărarea de către
locator a echipamentului de la fabricant sau distribuitor. Durata contractului va
depinde de durata de viaţă economică a mijlocului fix;
vânzare şi leaseback: această formă de leasing apare în cazul în care
o întreprindere deţine terenuri, clădiri sau echipamente vinde proprietăţile la o
valoare aproximativă de piaţă unei instituţii financiare, societăţi independente de
leasing sau chiar unui investitor individual, şi în acelaşi timp, încheie un contract prin
care preia proprietăţile înapoi, în locaţie pentru o perioadă specificată şi în condiţii
specificate.
În cazul contractelor de leasing, de regulă, chiriile plătite de locatar sunt
integral deductibile la calculul impozitului pe profit, dar locatarul nu poate amortiza
activele imobilizate care fac obiectul contractului. Chiria plătită de locatar acoperă
amortizarea capitalului avansat de societatea de leasing şi asigură remunerarea
acestui capital.
3.3.5.3. Avantajele şi dezavantajele leasingului

Avantajele leasing-ului pentru întreprinderile care închiriază bunurile sunt:
� oferă o finanţare flexibilă: majoritatea contractelor de leasing tind să aibă
mai puţine acorduri restrictive decât contractele de împrumut.
În plus, leasing-ul este mai convenabil pentru finanţarea treptată a nevoilor
întreprinderilor. O firmă care achiziţionează active în timp poate să considere mai
convenabil să ia în leasing aceste active decât să negocieze un împrumut obligatar

sau bancar ori să vândă acţiuni în fiecare moment când se fac achiziţii pentru
creşterea capitalului propriu;
� utilizarea acestei finanţări creşte capacitatea întreprinderii de a se îndatora,
deoarece este o operaţiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii.
Totuşi, bancherii şi ceilalţi creditori ţin seama că leasing-ul constituie o obligaţie a
firmei care apelează la leasing;
� permite finanţarea 100% a bunurilor pe care întreprinderea doreşte să le
exploateze ceea ce permite conservarea capitalului de lucru şi utilizarea acestuia
drept garanţie pentru contractarea altor împrumuturi pentru dezvoltare;
� avantajele fiscale: deductibilitatea fiscală a amortizării este unul dintre cele
mai cunoscute motive de apelare la leasing în detrimentul cumpărării deoarece
determină o economie prin diminuarea impozitului la întreprinderea care închiriază;
� constituie o formă de asigurare contra riscului tehnologic pentru
întreprinderile care închiriază. În cazul leasing-ului direct poate exista clauza anulării,
care permite utilizatorului să oprească plata ratei de leasing înainte de expirarea
termenului din contractul de leasing. Astfel, dacă pe piaţă apar mijloace de producţie
mai performante, poate să facă imediat schimbarea comparativ cu cazul în care ar fi
proprietar (dificultăţi în vânzarea unui mijloc fix depăşit moral);
� poate creşte lichiditatea întreprinderii. Astfel, o vânzare şi leaseback
transformă anumite active corporale ale întreprinderii în numerar în schimbul unei
obligaţii de a face o serie de plăţi fixe în viitor;
� permite întreprinderilor mici şi mijlocii, care au capacităţi de îndatorare mici,
dar care sunt rentabile sau întreprinderilor cu o rentabilitate scăzută să-şi finanţeze
dezvoltarea. În acest caz, leasingul este adesea singura sursă disponibilă de
finanţare, deoarece dreptul de proprietate al bunului luat în leasing rămâne
locatorului, reducând riscul acestuia în caz de faliment al utilizatorului.
Principalele dezavantaje al leasing-ului se referă la:
� costul: pentru o întreprindere cu profituri mari, cu acces la pieţele creditului
şi capacitate de a profita de avantajele fiscale ale proprietarului, leasing-ul este
adesea o finanţare mai costisitoare; ratele practicate, respectiv redevenţele care
cumulează chiria, comisionul de serviciu şi cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce
impune necesitatea obţinerii unei rentabilităţi cel puţin acoperitoare;
� afectează inevitabil autofinanţarea viitoare ca urmare a obligaţiilor periodice
de plată;
� pierderea valorii reziduale a activului. În cazul bunurilor imobiliare, această
pierdere poate fi substanţială;
� facilitarea obţinerii poate antrena întreprinderea în operaţiuni mai puţin
rentabile;
� falimentul societăţii de leasing constituie, mai nou un dezavantaj, deoarece
întreprinderea care închiriază bunul nu este şi proprietarul acestuia. Dacă societatea
de leasing dă faliment, în urma valorificării bunurilor din proprietatea acesteia,
întreprinderea care închiriază aceste bunuri le poate pierde, dezavantajul constând
în întreruperea activităţii acesteia până la înlocuirea bunului.

Întrucât fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului care este un

mixaj de capitaluri proprii, acţiuni comune şi preferenţiale, datorii, aceasta determină
întreprinderii o valoare a capitalului care trebuie maximizată. Deci, pentru
maximizarea valorii întreprinderii trebuie stabilită o structură optimă a capitalului,
astfel încât noile creşteri de capital să aibă loc de aşa manieră încât să păstreze
structura optimă a capitalului în timp.
Concluzii:
Structura finanţării sectorului privat
* Pentru perioada 2002 – 2007

Sursa: IMF Working Paper, 2011

4.PROCESUL DE FINANŢARE A AFACERILOR. RESTRICŢII ŞI

CRITERII ÎN FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG
4.1. Procesul de finanţare al afacerilor
Procesul de finanţare al afacerlor cuprinde trei etape: alegerea

finanţatorului, pregătirea pachetului de finanţare, prezentarea cererii de finanţare.
4.1.1. Alegerea sursei de finanţare

Găsirea unei surse ideale de finanţare este dificil de realizat. Totuşi,
întreprinzătorul trebuie să analizeze posibilităţile de finanţare potenţiale. În felul
acesta va înţelege mai bine posibilităţile de finanţare şi va putea găsi o sursă
convenabilă de capital sau o combinaţie optimă de surse de finanţare.
În alegerea sursei de finanţare IMM-urile trebuie să ţină cont de următorii
factori:
1. Experienţa finanţatorului în acordarea de împrumuturi pentru diferite
domenii de afaceri
Finanţatorul trebuie să fie familiar cu problemele cu care se confruntă IMM-ul.
Puţine IMM-uri îşi pot permite să angajeze personal cu experienţă, care să se ocupe
în mod expres de problema finanţării.
2. Reputaţia finanţatorului. Succesul afacerii se bazează adesea pe
calitatea relaţiilor cu finanţatorul. De aceea, finanţatorul trebuie să aibă reputaţia de
onestitate, corectitudine şi dorinţa de a lucra cu anumite domenii de afaceri.
3. Asistenţa pe care o oferă. În obţinerea finanţării este important ca
finanţatorul să acorde asistenţa necesară. Aceasta este cu atât mai importantă
pentru afacerile care nu au experienţă în anumite domenii şi au nevoie deci de
consiliere.
4. Alte servicii. În unele cazuri, finanţatorul oferă servicii gratuite sau la tarife
reduse, cum ar fi analiza situaţiei financiare, elaborarea unor proiecţii financiare etc.
4.1.2. Pregătirea pachetului de finanţare

Pachetul de finanţare se mai numeşte şi pachet de împrumut. Deşi cerinţele
de elaborare a pachetului de împrumut variază în funcţie de sursa de împrumut,
câteva elemente vor rămâne comune. Acestea sunt: suma cerută şi eşalonarea
rambursării acesteia; garanţii; criterii de acordare a împrumutului; documentaţia
necesară obţinerii împrumutului; rata dobânzii şi modul ei de plată; scopul
împrumutului. În funcţie de nevoile de finanţare şi familiaritatea afacerii cu sursa de
împrumut, aceste cerinţe pot varia.

Totuşi, firmele trebuie să fie pregătit să abordeze aceste aspecte cu

finanţatorul. De cele mai multe ori acesta solicită studii de fezabilitate sau planuri de
afaceri, ca parte a documentaţiei necesare obţinerii împrumutului.
4.1.3. Prezentarea cererii de finanţare

Elaborarea unui pachet atractiv de finanţare măreşte semnificativ şansele de
obţinere a împrumutului. Totuşi, afacerea este condusă de întreprinzător şi nu de un
plan, fie el şi bine întocmit. Prin urmare, cei ce acordă împrumutul vor evalua nu
numai pachetul de finanţare, ci şi întreprinzătorul în persoană şi echipa sa. Modul în
care este prezentat pachetul de finanţare va influenţa decizia finală de acordare a
împrumutului. Deoarece viitorul afacerii depinde în mare parte de întreprinzător,
decizia finală de acordare a împrumutului se va baza în mare parte pe discuţia
personală pe care o va avea cel ce oferă împrumutul cu întreprinzătorul.
Personalitatea, abilitatea şi vivacitatea întreprinzătorului vor fi evaluate cu atenţie.
De asemenea, se va avea în vedere realismul întreprinzătorului, competenţa
sa, onestitatea şi organizarea prezentării pachetului de împrumut. Întreprinzătorul
trebuie să fie pregătit să întâlnească pe cei ce îi vor putea acorda împrumutul şi să
aibă idee despre ceea ce doresc aceştia să afle de la el. O prezentare clară, bine
documentată nu numai că măreşte şansa de obţinere a împrumutului, însă poate
duce şi la stabilirea unor relaţii pe termen lung cu finanţatorul.
4.2. Restricţii şi criterii în creditarea pe termen mediu şi lung

Selecţia modalităţilor de finanţare pe termen mediu şi lung presupune
respectarea unor restricţii care limitează posibilităţile de finanţare. De asemenea, din
strategiile definite de politica de dezvoltare a companiilor rezultă criterii diferite de
alegere a finanţării.
4.2.1. Restricţiile pe care trebuie să le respecte afacerile în alegerea

modului de finanţare
Restricţiile pe care trebuie să le respecte firmele în alegerea modului de

finanţare se grupează în:
a) restricţii "clasice"
• regula echilibrului financiar minim: mijloacele stabile trebuie finanţate din
resurse durabile. Această regulă determină alegerea finanţării din resurse durabile şi
din credite pe termen scurt;
Aceasta regulă o putem divide in alte 3 regulo de aur:
R1: „Structura capitalului companiei: 50% - 50% “

Nu toate companiile pot respecta o astfel de regulă. De exemplu, companiile

aflate în faza de expansiune, deţin o proporţie a capitalului propriu de aprox 15% din
total capital.
În general, o companie trebuie să dispună de minim 20% capital propriu
pentru a asigura finanţarea cheltuielilor; în caz contrar, costul capitalului împrumutat
este atât de mare încât nu se pot atinge obiective de performanţă financiară.
Activ bilanţier Capital împrumutat

50%
Capital propriu 50%
R2: Regula de aur a finanţării: fiecare categorie de active (assets) trebuie

finanţată prin acceaşi categorie de datorii (liabilities)
Current assets Current liabilities (datorii
(active circulante) curente)
Long term assets Long term liabilities

(active imobilizate) (datorii pe termen lung)
R3: regula de aur a bilanţului: activul care caracterizează o întreprindere şi

care prezintă cel mai mare risc de revalorificare (în situaţia în care compania trebuie
să îşi înceteze activitatea) sunt clădirile şi utilajele. Acestea trebuie să fie finanţate din
capitalul propriu
Construcţii şi utilaje Capital

(imobilizări corporale) propriu
(owner equity)
• regula îndatorării maxime (sau a autonomiei financiare): volumul datoriilor

financiare (mai puţin cele cu scadenţă în perioada curentă) nu trebuie să
depăşească volumul fondurilor proprii. Această regulă se exprimă prin indicatorul
autonomiei financiare, În principiu, dacă datoriile financiare sunt egale (sau chiar mai
mari) decât capitalurile proprii, întreprinderea nu se va mai putea îndatora. O
îndatorare mai mare de atât nu se poate obţine decât oferind garanţii importante sau

acceptând adesea exercitarea de către creditori a unui oarecare control asupra

gestiunii în contrapartidă cu riscul important pe care aceştia îl acceptă. Este evident
că într-o astfel de situaţie autonomia întreprinderii nu mai există.
• regula capacităţii de rambursare: volumul datoriilor financiare nu trebuie
să fie mai mare de 3-4 ori faţă de capacitatea de autofinanţare anuală, prevăzută în
medie.
Teoretic, dacă întreprinderea nu respectă această regulă, nu poate să
prevadă creşterea îndatorării sale, alegerea sa reducându-se la componente ale
capitalului propriu şi/sau leasing.
• regula minimului autofinanţat: întreprinderea trebuie să autofinanţeze o
parte (minim 30%) din investiţiile pentru care solicită creditele. Dacă întreprinderea
decide să finanţeze prin îndatorare un proiect de investiţii, ea nu va obţine un credit
egal cu 100% din costul acestui proiect, ci va trebui să găsească o finanţare proprie
complementară.
b) alte restricţii:
• statutul juridic: unele modalităţi de finanţare sunt legate de statutul juridic
al întreprinderii, de exemplu numai societăţile de capital pot emite acţiuni sau
obligaţiuni;
• mărimea întreprinderii: posibilităţile de alegere a finanţării pentru IMM-uri
sunt mult mai mici în comparaţie cu marile întreprinderi care pot apela la economiile
publice;
• situaţia pieţei financiare: dacă piaţa financiară este nefavorabilă, atunci
aceasta nu va favoriza emisiunile de hârtii de valoare ale întreprinderii şi deci
acestea vor trebui să se găsească alte posibilităţi de finanţare.
4.2.2. Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii
Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii sunt:

rentabilitatea financiară, costul finanţării, plăţile reale, fluxurile de lichidităţi
excedentare generate de proiectele de investiţii, diluarea puterii de control prin
emiterea de acţiuni şi riscul tehnologic.
4.2.2.1. Rentabilitatea financiară:

Multe întreprinderi fixează ca obiectiv general maximizarea beneficiului pe
acţiune Se observă că această rentabilitate este influenţată de structura resurselor
durabile, adică de raportul care există între datoriile financiare ( f D ) şi capitalurile
proprii (CP ).

4.2.2.2. Costul finanţării

Costul finanţării este cel mai adesea utilizat pentru alegerea între două
surse de aceeaşi natură: de exemplu, alegerea între două împrumuturi, două
modalităţi de leasing etc. Pentru a determina costul unei surse de finanţare se
compară capitalul pus la dispoziţia întreprinderii şi ansamblul sumelor pe care va
trebui să le plătească, luând în considerare şi economiile de impozit care ar putea fi
realizate.
Costul unei surse de finanţare este definit prin raport între capitalul pus la
dispoziţia întreprinderii şi ansamblul sumelor real plătite în contrapartidă, pe întreaga
perioadă.
4.2.2.3. Plăţile reale

Rentabilitatea unui proiect de investiţii fiind demonstrată, este logică
finanţarea sa dintr-o resursă care va necesita în contrapartidă plăţile reale cele mai
mici. În evaluarea plăţilor reale cele mai mici se ia în calcul şi economia de
impozitare legată de sursa de finanţare considerată.
Compararea plăţilor reale, generate de sursele de finanţare posibile, necesită
adesea actualizarea lor care se realizează la costul capitalului. Adesea, pentru
costul capitalului se poate lua ca referinţă rata practicată de către piaţa financiară.
Criteriul plăţilor reale permite analiza formulelor mixte de finanţare, de
exemplu: autofinanţare + creditare parţială + leasing.
4.2.2.4. Fluxurile de lichidităţi excedentare datorate proiectului de investiţii

Ţinând seama de plăţile reale legate de sursa de finanţare, se evaluează
fluxurile de lichidităţi suplimentare pe care întreprinderea le poate spera în urma
realizării proiectului şi a modului de finanţare.

5. FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A AFACERILOR
5.1. Finanţarea ciclului de exploatare
5.1.1. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor succesive care încep

cu aprovizionarea elementelor necesare desfăşurării activităţii (materii prime,
materiale, mărfuri etc.) şi se încheie cu încasarea venitului realizat din vânzarea
produselor, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate.
Derularea ciclului de exploatare a unui produs, ţinând seama de întârzierile de
plată surprinde următoarele etape: aprovizionarea cu materii prime (situaţie în care
poate apărea o perioadă de stocaj a acestora), utilizarea în producţie a materiilor
prime, plata materiilor prime, obţinerea produselor finite (situaţie în care poate
apărea o perioadă de stocaj ce implică şi cheltuieli de stocaj), comercializarea
(vânzarea) produselor finite (ce implică şi cheltuieli de distribuţie), şi în final
încasarea clienţilor.
Durata necesarului de finanţat apare între data plăţii a materiilor prime şi data
încasării de la clienţi. Se constată astfel că, ciclul de exploatare generează un dublu
decalaj al încasărilor şi plăţilor:
- un decalaj legat de durata ciclului de exploatare;
- un decalaj legat de întârzierile de plată.
Acest dublu decalaj se menţine permanent ca urmare a continuităţii activităţii
şi generează un necesar de finanţat care este acoperit în special, prin întârzierile de
plată pe care furnizorii întreprinderilor le acceptă. Necesarul de finanţat este
constituit dintr-un:
- anumit volum al stocurilor;
- nivel al creanţelor care se reînnoieşte.
Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare este în general numit „necesar

de fond de rulment al exploatării” şi creşte pe măsură ce activitatea se dezvoltă. În
concluzie, este un mijloc indispensabil funcţionării Companiilor, un mijloc economic
de aceeaşi factură ca şi investiţiile, motiv pentru care figurează în activul imobilizat,
trebuind a fi finanţat.
Necesarul de finanţat depinde de:
• durata ciclului de exploatare, care depinde la rândul său de viteza de rotaţie
a stocurilor, de durata procesului de producţie, de durata creditului acordat clienţilor;
• durata creditului obţinut de la furnizori;
• evoluţia altor elemente aferente exploatării: TVA, salarii, obligaţii sociale etc.

Politici de gestiune a ciclului de

exploatare
Politică Politică Politică
agresivă defensivă intermediară
Conţinut:cifră de afaceri
Conţinut : cifra de
mare cu stocuri minime afaceri dorită cu stocuri
şi lichidităţi mari Conţinut: mix intre
cele 2
Efecte: rentabilitate mare; Efecte: rentabilitate mică;

cost mic de finanţare a valorificarea insuficientă a
resurselor financiare; costul
activelor circulante mare de finanţare a activelor
circulante (finanţarea lor se
face din surse permanente)
Efecte: echilibru
Risc: ridicat, legat de lipsa stoc sau rentabilitate risc
lichiditate
Risc: mic
Necesarul de finanţat legat de ciclul de exploatare se modifică la o anumită dată;

nivelul stocurilor, al creanţelor de exploatare şi al datoriilor de exploatare se modifică
în mod constant în cursul perioadei de analiză. Deoarece este imposibilă calcularea
tuturor valorilor necesarului de fond de rulment al exploatării de-a lungul unei
perioade, se determină nivelul mediu la necesarul de finanţat relativ al operaţiunilor
de exploatare, pentru o cifră de afaceri anuală dată.
În aceste condiţii, se defineşte fondul de rulment normat ( FRNor ) fondul de
rulment care este egal cu necesarul de fond de rulment al exploatării mediu.
Determinarea FRNor permite întreprinderii să evite problemele trezoreriei
durabile, ea trebuind să finanţeze necesarul de fond de rulment al exploatării mediu
cu capitaluri permanente.

Politica de finanţare activelor circulante

Durata Nevoile finanţate Factorul Tipul de active
finanţării generator circulante
scurtă - curente; variaţia sezonieră active circulante

(sub un an) - creşterile a TEMPORARE
intertrimestriale; producţiei (variabile)
- creşterile
interlunare
lungă - consolidate; variaţia active circulante

(peste un an) - creşterile permanentizată a PERMANENTE
interanuale producţiei
5.1.2. Fondul de rulment normat
Pentru a evalua fondurile de rulment normat ale exerciţiului dat, este

suficientă cunoaşterea cifrei de afaceri a exerciţiului şi a unui coeficient de
proporţionalitate. Această evaluare poate fi realizată în mod global sau componentă
cu componentă.

Structurarea activelor circulante

după particularităţile de finanţare
Tip de active Caracterul sursei de finanţare; Costul sursei de finanţare
circulante tipuri de surse
TEMORARE credit de trezorerie dobânda
salariu de plătit fără cost
impozite Fără cost ; eventual

penalităţi de întârziere
contribuţii pentru asigurări sociale idem
efecte comerciale de plătit fără cost
scontarea efectelor comerciale Taxa de scont
transferabile
accepte (credite) bancare Comision, dobândă
PERMANENTE Fondul de rulment Rata dividendului
5.2. Bugetul de trezorerie
5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie

Necesarul de surse de finanţare pe termen scurt se stabileşte cu ajutorul
bugetului de trezorerie, întocmit lunar, pe durata unui an.
Bugetul de trezorerie grupează numai încasările şi plăţile efective; în cadrul
acestuia nu se iau în calcul veniturile neîncasabile şi cheltuielile neplătibile.
Astfel nu vor luate în calcul:
- cheltuielile cu amortizările şi provizioanele, rezultatul şi variaţiile de stoc;
- veniturile din provizioane, din producţia imobilizată, cotele-părţi din subvenţii
virate la rezultat.
Sumele corespunzătoare operaţiilor de vânzare-cumpărare se vor lua la
totalul facturat (adică inclusiv TVA-ul aferent).
Pentru TVA de plată se efectuează un calcul separat pentru a stabili:
- luna de exigibilitate pentru TVA în funcţie de livrări sau încasări;
- aplicarea regulii de decalaj cu o lună pentru unele cheltuieli plătibile.
Pentru construirea bugetului de trezorerie se parcurg următoarele etape:
1. elaborarea situaţiei încasărilor din vânzări în cursul exerciţiului;
2. elaborarea situaţiei plăţilor în cursul exerciţiului pentru cumpărări;
3. elaborarea situaţiei TVA (cifre arbitrare) în cursul exerciţiului;

4. elaborarea situaţiei generale a plăţilor în cursul exerciţiului;

5. elaborarea bugetului de trezorerie pentru exerciţiul respectiv.
Pentru explicarea modului de întocmire a bugetului de trezorerie, propunem

următorul exemplu:
Să se întocmească bugetul de trezorerie pentru întreprinderea ”X” S.A. pe o
perioadă de 1 an, cunoscând următoarele:
- cifra de afaceri anuală previzionată este de 72.000 lei, fără TVA (repartizată
uniform în timp), din care 60.000 lei reprezintă valorificarea producţiei în ţară, TVA
24% iar restul la export. Încasările lunare pentru vânzările autohtone se realizează
(conform analizei realizate de departamentul financiar) astfel: 50% pe loc, în
momentul vânzării, 30% la 30 de la sfârşitul lunii iar restul de 20% la 60 de zile de la
sfârşitul lunii. Încasările lunare de la export se realizează în totalitate la 60 de zile din
momentul facturării;
- aprovizionările cu materii prime (repartizate uniform în timp) se realizează
lunar în valoare de 3.000 lei, fără TVA, TVA 24%, durata medie a creditului acordat
de furnizori fiind de 60 de zile;
- cheltuielile anuale de funcţionare sunt repartizate uniform în timp, astfel:
- cheltuielile cu personalul: 1.600 lei, din care: 1.100 lei reprezintă salariile
personalului şi 500 lei reprezintă contribuţiile sociale. Salariile sunt reglate pe data
de 15 a lunii următoare iar cheltuielile sociale pe data de 25 a lunii următoare;
- serviciile şi lucrările anuale executate de terţi (repartizate uniform în timp)
sunt în valoare de 12.000 lei, TVA 24%, durata medie a creditului acordat de
furnizori fiind de 30 de zile;
- dobânzile plătite pentru creditele primite sunt în valoare de 600 lei pe an;
- alte impozite şi taxe sunt în valoare de 1.200 lei pe an;
- amortizarea mijloacelor fixe este de 2.400 lei pe an;
- TVA este reglată pe data de 25 a lunii următoare;
- impozitul pe profit este de 16%, reglat trimestrial pe data de 25 a lunii
următoare finalizării fiecărui trimestru;
- alte informaţii extrase din Bilanţul întreprinderii ”X” S.A. pentru anul N-1:
clienţi – 5.000 lei, din care 800 RON clienţi externi, vânzările sunt uniforme în timp;
creanţe la bugetul de stat – 1.000 lei; disponibilităţi – 500 lei; rezultatul exerciţiului –
2.300 lei; datorii financiare – 30.000 lei; rambursarea anuală a datoriilor financiare –
6.000 lei; furnizori – 3.200 lei, din care 800 lei reprezintă furnizori de servicii; datorii
faţă de personal 1.500 lei, din care 450 lei reprezintă contribuţii sociale, TVA de plată
– 50 lei, impozitul pe profit – 100 lei.
1. Elaborarea bugetului de încasări
(1) în coloana de Total, rândul Bilanţ se preia suma de la clienţi din Bilanţul
anului N-1, de 5.000 lei, detaliată astfel: 4.200 lei clienţi interni şi 800 lei clienţi
externi.
Ştim că, 50% din valoarea clienţilor se încasează pe loc, în momentul
vânzării, 30% la 30 de la sfârşitul lunii iar restul de 20% la 60 de zile de la sfârşitul
lunii. Aceasta înseamnă că suma de 4.200 lei reprezintă: 20% din vânzarea lunii

noiembrie, care se va încasa în ianuarie, 30% din vânzarea lunii decembrie care se
va încasa în ianuarie şi 20% din vânzarea lunii decembrie care se va încasa în
februarie. În ipoteza vânzărilor uniforme în timp, dacă notăm cu x vânzarea lunară
din anul precedent va rezulta:
20%× x + 30%× x + 20%× x = 4.200 ⇒ 70%× x = 4.200 ⇒ x = 6.000 lei.
Astfel, în ianuarie se va încasa: 20% din vânzarea lunii noiembrie şi 30% din
vânzarea lunii decembrie, adică 3.000 lei, iar în februarie 20% din vânzarea lunii
decembrie, adică 1.200 lei.
Încasările lunare de la export se realizează în totalitate la 60 de zile din
momentul facturării, deci suma de 800 lei reprezintă vânzarea integrală din luna
noiembrie care se va încasa în februarie şi de asemenea, vânzarea integrală a lunii
decembrie care se va încasa în februarie. În aceeaşi ipoteză a vânzărilor uniforme,
în ianuarie se vor încasa clienţii externi de 400 lei iar în februarie la fel.
(2) vânzările lunare interne din anul N vor fi de 5.000 lei, fără TVA.
Vânzările lunare interne, inclusiv TVA vor fi de 5.950 lei. Acestea se
încasează astfel: 2.975 lei, adică 50% se încasează pe loc, în luna ianuarie, 1.785
lei, adică 30% în luna februarie iar restul de 1.190 lei, adică 20% în luna martie.
Vânzările lunare de la export în valoare de 1.000 lei, fără TVA se realizează
în totalitate la 60 de zile din momentul facturării, adică după 2 luni. Vânzările la
export, inclusiv TVA din luna ianuarie, în valoare de 1.190 lei se vor încasa în luna
martie.
Acelaşi algoritm se aplică şi pentru celelalte luni.
2. Elaborarea bugetului de cumpărări
(3) în coloana de Total, rândul Bilanţ se preia suma de la furnizori din Bilanţul
anului N-1, de 3.200 lei, detaliată astfel: 2.400 lei furnizori pentru stocuri şi 800 lei
furnizori de servicii.
Ştim că durata medie a creditului acordat de furnizorii pentru stocuri este de
60 de zile, ceea ce înseamnă că aprovizionările lunii noiembrie vor fi plătite în
ianuarie iar cele aferente lunii decembrie în februarie. În ipoteza aprovizionărilor
uniforme în timp, rezultă că suma de 2.400 lei din bilanţ reprezintă aprovizionările
lunilor noiembrie şi decembrie în valoare de 1.200 lei pentru fiecare lună care se
încasează în ianuarie şi respectiv februarie.
Durata medie a creditului acordat de furnizorii de servicii este de 30 de zile,
ceea ce înseamnă că serviciile din luna decembrie se vor plăti în luna ianuarie, în
valoare de 800 lei (valoarea din bilanţ).
(4) cumpărările lunare de stocuri din anul N vor fi de 3.000 lei, fără TVA.
Cumpărările lunare de stocuri, inclusiv TVA vor fi de 3.720 lei.
Acestea se plătesc în totalitate la 60 de zile, adică achiziţiile lunii ianuarie vor
fi plătite în luna martie.
Achiziţiile lunare de lucrări şi servicii în valoare de 1.000 lei, fără TVA se
plătesc în totalitate la 30 de zile din momentul facturării, adică după 1 lună. Prestările
de servicii şi execuţiile lucrărilor, inclusiv TVA din
luna ianuarie, în valoare de 1.190 lei se vor plăti în luna februarie.

Acelaşi algoritm se aplică şi pentru celelalte luni.
3. Elaborarea bugetului TVA

(5) TVA colectată reprezintă TVA aferentă vânzărilor lunare, din Bugetul de
vânzări, cu menţiunea că la export cota de TVA este 0%;
(6) TVA deductibilă reprezintă TVA aferentă cumpărărilor lunare din Bugetul
de cumpărări;
(7) TVA de plată se determină ca diferenţă între TVA colectată şi TVA
deductibilă;
(8) reglarea TVA se referă la plata efectivă a TVA de plată. Întrucât reglarea
TVA se realizează pe data de 25 a lunii următoare, în luna ianuarie se va plăti TVA
de plată aferentă lunii decembrie, din bilanţ
4. Elaborarea bugetului general de plăţi
(9) datoriile faţă de personal, se reglează astfel: salariile lunii decembrie sunt
plătite pe data de 15 ianuarie iar contribuţiile sociale aferente salariilor din luna
decembrie sunt plătite până pe data de 25 a lunii ianuarie. Sumele corespunzătoare
din Bilanţ aferente lunii decembrie vor fi astfel plătite în luna ianuarie.
(10) rambursarea anuală a datoriilor financiare fiind de 6.000 lei, rezultă că
rambursarea lunară va fi de 500 lei;
(11) dobânzile anuale ce trebuie plătite pentru împrumuturile primite sunt în
valoare de 600 lei, ceea ce înseamnă că dobânda lunară va fi de 50 lei;
(12) alte impozite şi taxe sunt în valoare de 1.200 lei pe an, pe lună fiind de
100 lei.
(13) impozitul pe profit se reglează pe data de 25 a lunii următoare a fiecărui
trimestru. În luna ianuarie se va plăti impozitul pe profit existent în bilanţ, ce
reprezintă impozitul pe profit de plată aferent trimestrului IV al anului N-1.
Pentru determinarea impozitului pe profit trimestrial trebuie să recurgem la
calculul următor (calculăm pentru primul trimestru, cu menţiunea că suma rezultată
va fi identică şi pentru celelalte):
- vânzări trimestriale = 6.000×3 =18.000 lei.
Total venituri (TV ) = 18.000 lei.
- cumpărări de materii prime trimestriale2 = 4.000×3 =12.000 lei;
- cheltuielile de personal trimestriale = 1.600×3 = 4.800 lei;
- dobânzi aferente creditelor primite, plătite într-un trimestru = 50×3 =150 lei;
- alte impozite şi taxe, înregistrate într-un trimestru = 100×3 = 300 lei;
- amortizarea trimestrială = 2.400 / 12 x3 = 600 lei.
Total cheltuieli (TCh ) = 17.850 lei.
Profitul brut ( Prb ) va fi: Pr = TV −TCh =18.000 −17.850 =150 b lei;
Impozitul pe profit ( / Pr I ) va fi: 16% Pr 16% 150 24 / Pr = × = × = b I lei.

Lunile în care se va plăti acest impozit în anul N vor fi: aprilie, iulie şi
octombrie.
5. Elaborarea bugetului de trezorerie
(14) soldul de la începutul lunii ianuarie reprezintă soldul de la sfârşitul lunii
decembrie şi se preia din datele din bilanţul anului N-1;
(15) încasările se preiau de la Bugetul de încasări, totalul corespunzător
fiecărei luni;
(16) plăţile se preiau de la Bugetul general de plăţi, totalul corespunzător
fiecărei luni;
(17) soldul de la sfârşitul fiecărei luni se determină prin însumarea soldului de
la începutul fiecărei luni cu încasările şi apoi scăderea plăţilor.
5.2.2. Echilibrarea bugetului de trezorerie
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, există, în mod obişnuit două pieţe

pentru obţinerea creditelor pe termen scurt (părţi componente ale pieţei monetare):
- Piaţa interbancară unde intervin numai instituţiile de credit, trezoreria
publică, banca naţională, organismele a căror activitate principală este gestionarea
pe seama clientelei a portofoliilor de valori mobiliare, primind în acest scop fondurile
conforme mandatului acordat. Aici se formează rata dobânzii de referinţă, care este
rata minimă a dobânzii adoptată de bancă, ajustată un procentaj în plus pentru
creditele tradiţionale cum ar fi scontul şi creditele de trezorerie prin contul curent.
- Piaţa titlurilor de creanţă negociabile unde întreprinderile au posibilitatea
de a efectua operaţii financiare pe termen scurt între ele, fără a trece prin instituţiile
bancare.
Principalele finanţări pe termen scurt se pot asigura prin:
- mobilizarea efectelor comerciale;
- factoring: întreprinderea are posibilitatea de a apela la o întreprindere ce are
ca activitate de bază gestionarea creanţelor comerciale pe termen scurt. Această
operaţie se poate realiza, fie prin cesionarea creanţelor, fie prin înlocuirea
creditorului iniţial. De astfel de servicii pot beneficia întreprinderile mici pentru care
operaţiunea de scontare clasică este prea scumpă şi care nu au mijloace eficiente
de a gestiona creanţele la clienţi. Întreprinderea de factoring este remunerată printr-
un comision, determinat sub forma unui procent care se aplică asupra totalului
sumelor facturate;
- creditele de trezorerie prin contul curent (cont curent cu sold debitor), în
funcţie de o serie de criterii (mărimea întreprinderii şi a cifrei de afaceri, situaţia
financiară, volumul sumelor transferate sau circulate prin banca etc.). În plus,
numărul de zile pentru contul curent cu sold debitor este limitat;
- creditele de trezorerie cu destinaţie exactă şi care sunt acordate contra unor
garanţii (credit pentru campaniile agricole, credite pentru export etc.), cele mai

adesea ele contribuind la finanţarea achiziţiilor de materii prime sau a prelucrării lor
sau la stocajul produselor finite şi a mărfurilor.
Costul creditelor constituie un criteriu important în selectarea tipului de credite
pe termen scurt. Elementele constitutive ale costului sunt:
a) rata nominală care poate fi rata anunţată de bancă (rata de scont, rata
pentru sold debitor etc.) sau fixată de întreprindere în funcţie de piaţa monetară.
Rata fixată de către bancă variază de la o întreprindere la alta şi se determină
pornind de la rata dobânzii de referinţă la care se adaugă majorări ţinând seama de
natura creditului şi categoria întreprinderii.
Întreprinderile fac obiectul unei clasificări în patru categorii pe baza mai multor
criterii dintre care cel mai important este mărimea cifrei de afaceri şi apoi altele cum
ar fi sectorul de activitate, performanţele financiare.
b) comisioanele care au rolul de a remunera munca băncilor în funcţie de
riscul asumat. Există mai multe tipuri de comisioane care nu se determină în acelaşi
mod, astfel:
• comisioane fixe care sunt independente de cuantumul şi durata operaţiunii,
variind numai de la o bancă la alta (de exemplu: comisionul pentru scontare);
• comisioanele proporţionale cu cuantumul operaţiunii (de exemplu:
comisionul pentru soldul debitor al contului curent);
• comisioane proporţionale cu cuantumul şi durata operaţiunii (de exemplu:
comisionul de andosare).
Principalele plasamente pe termen scurt pe care le poate realiza o
întreprindere sunt:
- depozite a căror cuantum şi durată sunt destul de variabile;
- valori mobiliare de plasament prin intermediul diverselor fonduri de
investiţii care au ca obiect gestionarea valorilor mobiliare putând fi specializate în
diferite domenii. Cheltuielile de intrare şi ieşire sunt mic lichidativă a acţiunii ca raport
între valoarea activelor şi numărul titlurilor de proprietate (părţi sociale sau acţiuni)
emise de societatea comercială vizată. Participarea la astfel de fonduri este
remunerată prin dividende sau dobânzi. Plasamentul reprezintă oarecare risc, dar
caracteristica acestor plasamente este marea lor lichiditate;
- împrumutul acordat altei întreprinderi;
- plata furnizorului, renunţând la creditul acordat în scopul obţinerii unui
scont prin efectuarea plăţii în avans faţă de termenul convenit cu furnizorul;
- gestionarea directă a unui portofoliu de valori mobiliare.
5.3. Creditele bancare propriu-zise

5.3.1. Motive care determină companiile să apeleze la finanţarea pe termen

scurt
Există o multitudine de motive care fac din deciziile de finanţare pe termen

scurt un element deosebit de important în activitatea unei întreprinderi. Astfel:
- o eroare a deciziei de finanţare pe termen scurt poate antrena pierderi
însemnate sau chiar încetarea plăţilor;
- o proastă proporţionare între îndatorarea pe termen scurt şi cea pe termen
mediu şi lung poate conduce la costuri suplimentare şi, deci, la reducerea
rentabilităţii;
- o subevaluare sau o supraevaluare a necesităţilor de finanţare pe termen
scurt se poate reflecta negativ în situaţia lichidităţii şi a capacităţii de plată a firmelor,
creând premisa apariţiei pe parcursul anului fie a unui deficit de lichidităţi care nu
poate fi acoperit la timp şi în mod economicos, fie a unui excedent de lichidităţi ce s-
ar putea să nu-şi găsească cel mai convenabil plasament.
În general, există trei factori care trebuie luaţi în considerare în selectarea
surselor de finanţare pe termen scurt: costul efectiv al creditului; disponibilitatea
creditului în suma necesară, pentru perioada cât finanţarea este necesară şi
influenţa utilizării unei surse de finanţare specifice asupra costului şi disponibilităţii
unei alte surse de finanţare.
Pentru o întreprindere rentabilă este mai avantajos să apeleze la creditul
bancar pe termen scurt pentru creşterea activităţii, decât să aştepte până când se
vor constitui resurse proprii suficiente prin capitalizarea profiturilor.
Există o multitudine de credite bancare pe termen scurt, toate fiind acordate
în general pentru finanţarea nevoilor de exploatare, curente ale întreprinderilor
(aprovizionări cu stocuri de materii prime şi materiale, mărfuri, subansambluri, piese
de schimb, energie, combustibili, cheltuieli aferente perioadei curente, necesare
realizării şi finalizării producţiei care are consum şi desfacere asigurate prin
contracte şi comenzi ferme) sau pentru acoperirea unei insuficienţe provizorii a
fondului de rulment net şi mai puţin pentru investiţii. În continuare ne vom referi doar
la câteva dintre ele:
5.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen scurt
Creditele globale de exploatare funcţionează după sistemul revolving iar

volumul acestora se stabileşte de către organele bancare, pe baza analizei fluxului
de lichidităţi, pe baza diferenţei maxime dintre încasări şi plăţi pe perioada pentru
care s-a determinat fluxul previzionat de lichidităţi, de obicei trimestru.
Practicarea pe scară largă a creditului global de exploatare a avut uneori
efecte negative asupra economiei ţării noastre datorită analizei deficitare din partea
organelor bancare a fluxului previzionat de lichidităţi a întreprinderii beneficiare; în
categoria plăţilor au fost prevăzute drepturi salariale care nu aveau întotdeauna

corespondent în obţinerea unei producţii corespunzătoare, producându-se astfel o

ruptură între fluxurile reale şi cele monetare aferente, iar unităţile bancare s-au cam
ferit să acorde credite pe obiect, deoarece existenţa unui număr mare de
„plasamente mărunte” încarcă costurile bancare.
Linia de credite funcţionează tot după sistemul revolving, banca
împrumutând întreprinderilor fonduri utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile
acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al
angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat. Tragerile din
linia de credit se determină în funcţie de cifra de afaceri şi de durata medie de
încasare a clienţilor.
Creditele pentru finanţarea stocurilor temporare se acordă întreprinderilor
pentru finanţarea operaţiunilor cu caracter ciclic, pe maxim 180 de zile, pe baza
documentaţiei din care să rezulte obiectul creditării şi cauzele economice care au
determinat formarea stocurilor respective: primirea de la furnizori a unor materii
prime şi materiale în avans faţă de termenele din contracte, aprovizionări în loturi
optime, întreruperea producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport
etc.
Creditele pentru export au ca destinaţie finanţarea necesităţilor curente sau
excepţionale ocazionate de activitatea de export a întreprinderilor. Băncile acordă
aceste credite cu condiţia existenţei contractelor de export sau comenzilor ferme
încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari.
Creditele reînnoibile prezintă avantajul asigurării flexibilităţii. Fondurile pot fi
reutilizate într-o linie de credit continuă, pe baza înţelegerii cu banca ce acordă
aceste credite, împrumutatul continuând să ceară împrumuturi iar banca dându-i aviz
favorabil atât timp cât valoarea totală stabilită nu este depăşită.
Creditele pe bază de bilete de trezorerie se obţin de către întreprinderi prin
emiterea şi plasarea în public a biletelor de trezorerie cu scadenţă de până la un an
şi cu o dobândă atrăgătoare pentru deţinătorii de disponibilităţi băneşti. În mod
normal, astfel de credite trebuie să fie utilizate pentru nevoi temporare, ciclice sau
sezoniere.
Biletele de trezorerie reprezintă un instrument nou de finanţare şi de
plasament ce vine să lărgească oportunităţile de finanţare pe termen scurt a
întreprinderilor. Apărute pentru prima dată în S.U.A., biletele de trezorerie sunt, deci,
titluri de creanţă, purtătoare de dobândă, cu durată determinată, ce pot fi negociabile
pe o piaţă reglementată.
Acest mijloc de finanţare a exploatării, care este accesibil în principal
întreprinderilor mari ce au cel puţin doi ani de existenţă, şi care face obiectul unor
condiţii de emisiune şi plasament deosebit de stricte, este încă necunoscut în
România.
Avansurile primite de la clienţi sunt o formă de finanţare pe termen scurt,
destul de des întâlnită şi în ţara noastră, care constă în acordarea de avansuri, de
către clienţi, în contul vânzărilor viitoare, în scopul achiziţionării materiilor prime şi
materialelor necesare începerii fabricaţiei produsului, într-un procent convenit din
preţul negociat în contract. Totodată, atât pentru client cât şi pentru furnizor, acest
avans constituie o certitudine în vederea achiziţionării şi respectiv desfacerii viitoare

a produsului.
Împrumuturile de la grupul din care face parte întreprinderea. Acordarea
acestor împrumuturi determină creşterea datoriilor întreprinderilor şi nicidecum a
fondurilor proprii, pentru primirea lor nefiind necesară îndeplinirea unor etape
juridice, avantajul fiind că aceste împrumuturi nu sunt purtătoare de dobândă.
Îndatorarea pe termen scurt prezintă atât avantaje cât şi limite.
Creditele pe termen scurt se acordă rapid, oferind supleţe în finanţarea
nevoilor pe termen scurt ale întreprinderii, sunt mai puţin costisitoare (ratele dobânzii
pe termen scurt sunt mai mici decât ratele dobânzii pe termen lung) dar pot expune
întreprinderea la riscul de insolvabilitate, în situaţia în care este nevoită să
ramburseze sume mari la termene apropiate. În fapt, politica de finanţare pe termen
scurt este un arbitraj între rentabilitate şi risc.
Creditele pe descoperit de cont (overdraft) în lei se pot acorda firmelor pe
perioade de timp foarte scurte, care nu vor putea depăşi 7 zile calendaristice, pentru
achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale,
combustibili, energie, manoperă, impozite, taxe şi alte obligaţii curente sau în scopul
prevenirii înregistrării de interdicţii bancare de către clienţii băncii, ca urmare a lipsei
temporare de disponibilităţi în cont (totale sau parţiale) la data decontării unor
instrumente de plată de debit emise de aceştia (cec, cambii, bilete la ordin).
Creditele pentru facilităţi de cont reprezintă credite pe perioade scurte şi
foarte scurte de timp, până la 15 zile calendaristice, acordate întreprinderilor cu o
situaţie economico-financiară foarte bună, dar care din anumite cauze justificate
economic nu pot face temporar faţă plăţilor. Creditul este destinat acoperirii
decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi ca urmare a întârzierilor în încasarea
mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.
O gestiune eficientă a resurselor presupune alegerea instrumentelor de plată
adecvate, împrumutarea la cea mai bună dobândă, realizarea plasamentelor cel mai
bine remunerate şi realizarea unui arbitraj între diferitele mijloace de finanţare sau
între liniile de credit şi plasamente.
5.3.3. Costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt
Estimăm costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt cu ajutorul

următorului exemplu:
Soldul debitor al contului curent al întreprinderii ”X” S.R.L., în valoare de
25.000 RON durează 8 zile, de la 01.07.N până la 08.07.N, rata anuală a dobânzii
fiind de 17% iar rata comisionului bancar de 0,1%. Determinaţi costul real al
creditului.
Rezolvare:
Calculăm mai întâi dobânda ( n Dob ) şi comisionul bancar ( b Com ), astfel:
Dob = (S x R x t) / 360

S = soldul debitor al contului curent;

R = rata dobânzii anuală (%);
t = numărul de zile în care soldul contului curent a fost debitor.
Dob =( 25.000 x 17% x 8) /360 = 94,44 RON
Com = S × Rcom , unde:

(%) Rcom = rata comisionului bancar.
= 25.000× 0,1% = 25 b Com RON.
Costul real al creditului ( Dobr ) va fi:
Dob r = Dob + Com = 94,44 + 25 = 119,44 RON.
Pentru a determina rata reală a dobânzii, utilizăm formula dobânzii simple în
care necunoscuta este rata reală a dobânzii:
Dob = (S x R x t) / 360 ↔ 119,44 = (25.000 x R x 8) /360 ↔R = 21,5%
5.4. Credite pentru creanţe comerciale
Principalele credite pentru creanţe comerciale cunoscute sunt: creditul

comercial, scontarea, factoringul şi forfetarea.
5.4.1. Creditul comercial
5.4.1.1. Definirea creditului comercial

Creditul comercial furnizează una dintre cele mai flexibile surse de finanţare
pe termen scurt. Acesta creşte în mod spontan în funcţie de cumpărările
întreprinderii. Caracteristicile suplimentare ale pachetelor de credit comercial includ
valoarea creditului pe care întreprinderea o poate obţine, dacă suma este plătită în
cont cu întârziere şi dacă reducerile sunt aplicabile pentru plăţile în avans. Este un
mijloc de finanţare pe termen scurt care variază de la câteva zile până la 90 de zile,
în conformitate cu clauzele contractuale. Acest tip de finanţare nebancară nu este
purtător de dobândă.
5.4.1.2. Factorii de care depinde durata perioadei de credit comercial

Durata perioadei de credit comercial oferită depinde de următorii factori:
- obiceiurile şi practica industrială. Termenele creditului comercial reflectă
în mod special regulile tradiţionale menţinute de-a lungul anilor de comerţ. Aceste
termene variază între industrii şi sunt aproape uniforme în cadrul acestora. Orice
ofertant care doreşte să înlăture aceste reguli din industrii, trebuie să compenseze
acest lucru cu oferirea altor produse, numite acceleratori de livrare, pentru evitarea
pierderii vânzărilor;

- puterea relativă de negociere. Dacă vânzătorul are o multitudine de clienţi,

nici unul dintre aceştia crucial pentru el, şi dacă produsul este esenţial pentru
cumpărători, vânzătorul are o mare putere să-şi impună propriii termeni. Această
putere este urmată de succesul competitorilor puternici;
- tipul produsului. Produsele care se rotesc rapid sunt adesea vândute pe
termene scurte de credit deoarece ele aduc (asigură) rate mici ale profitului.
Întârzierile în încasare pot eroda simţitor această rată.
Creditul comercial este creditul acordat între industriaşi şi comercianţi, prin
vânzarea mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comerţ),
denumite cu un termen general cambii, dar care se prezintă ca trată sau bilet la
ordin. De asemenea, desemnează o amânare la plată acordată de un furnizor de
mărfuri sau de servicii clientului.
Acordarea unui credit comercial de către furnizor implică, totodată, greutăţi
financiare pentru acesta, întrucât pe perioada acordării creditului, în situaţia în care
nu dispune de suficiente resurse proprii cele mai multe ori, plăteşte dobândă. În
mediul ei de afaceri, o întreprindere acordă şi primeşte simultan credit comercial de
la partenerii săi. Ca urmare ea poate avea, în acest mediu, poziţia de creditor,
poziţia de debitor sau o poziţie zero (neutră). Politica de credit comercial promovată
de firmă are o importanţă deosebită în acoperirea nevoilor ei curente de exploatare.
În ţara noastră, în condiţiile unei lipse acute de lichidităţi, creditul comercial
este foarte des folosit. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, creditul comercial
acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întreprinderilor. Astfel
ponderea acestuia în total surse de finanţare în unele ţări ale lumii este: Canada
40%; Japonia 30%; Franţa 20%; Italia 20%; SUA 10%.
5.4.1.3. Avantajele şi dezavantajele creditului comercial

Avantajele creditului comercial:
- rapiditatea, disponibilitatea şi flexibilitatea: ordinele de plată plătibile ale celor
mai multe întreprinderi necesită puţine formalităţi, nu fac obiectul vreunui contract,
reprezintă o formă continuă de credit, care se obţine rapid, permiţând finanţarea în
totalitate sau în parte a stocurilor, în funcţie de viteza lor de rotaţie;
- de obicei, furnizorii nu solicită nici o garanţie, aceştia fiind, în practică, mai
înţelegători decât băncile în ceea ce priveşte eventualele depăşiri ale scadenţelor;
de asemenea, este mai agreat de către întreprinderile mici şi mijlocii dat fiind faptul
că, de cele mai multe ori, acestea nu se bucură de acelaşi tratament ca şi marile
întreprinderi din partea băncilor;
- este obţinut în mod convenabil ca o parte normală a operaţiunilor
întreprinderii, extinderea în valoare a creditului comercial dezvoltând şi contracte
pentru necesităţile întreprinderii;
- reprezintă o sursă de finanţare relativ ieftină pentru susţinerea activităţii
curente;

- disponibilizează resurse financiare pentru realizarea altor obiective

economice;
- cunoaşterea scadenţelor de plată permite elaborarea unui cashflow realist,
necesar obţinerii unui credit bancar;
- ofertanţii au posibilităţi mai bune de monitorizare şi forţare a celui
împrumutat să plătească decât au instituţiile financiare. Aceasta deoarece ofertantul
este de obicei în aceeaşi afacere iar cumpărătorul nu are altă alternativă decât să
cumpere de la câţiva ofertanţi;
- scopul ofertantului prin creditul comercial nu este de a face bani din
înţelegerea financiară ci de a obţine profit din vânzarea bunurilor;
- ofertantul poate oferi termeni favorabili de plată în scopul păstrării unei relaţii
pe termen lung cu cumpărătorul.
Dezavantajele creditului comercial:
- creşterea gradului de îndatorare pe termen scurt va avea efecte negative
asupra bonităţii întreprinderii;
- prezintă riscuri atât pentru furnizor cât şi pentru client; astfel, dacă
întreprinderea furnizoare nu cunoaşte suficient de bine clientul şi nu-i evaluează cum
trebuie solvabilitatea, aceasta este în pericolul de a acorda credite importante, dificil
de acoperit, clienţilor mai puţin solvabili; de asemenea, clientul poate fi pus în
dificultate când furnizorul încearcă să scurteze brusc durata creditului furnizor
acordat.
- într-un mediu economic inflaţionist, cu schimbări esenţiale ale cursului
monedei naţionale în perioade de timp foarte scurte, pot apărea costuri care
anulează veniturile realizate din vânzarea mărfurilor achiziţionate prin credit
comercial;
- neonorarea biletelor la ordin la scadenţă poate avea repercusiuni grave de
natură juridică şi economică asupra întreprinderii;
- nevalorificarea stocurilor de marfă achiziţionate prin credit comercial duce la
dificultăţi financiare complexe.
5.4.1.4. Costul creditului comercial

Pentru a releva costul creditului comercial în cazul acordării reducerilor în
numerar, prezentăm următorul exemplu:
Foarte des, termenii de credit oferiţi în cadrul creditului comercial implică
reduceri pentru plăţile în avans. De exemplu, un furnizor oferă următoarele termene:
3% reducere pentru plata în 20 zile sau întreaga valoare este plătită în 60 de zile.
Astfel, 3% penalizare apare ca rabat (bonus) pentru plata în 20 zile sau ca
penalizare pentru întârzierea plăţii în perioada 20-60 zile (adică cu 40 de zile). Costul
anual efectiv de neutilizare a reducerii (K ) poate fi foarte mare. Pentru o factură de
2.000 de lei, costul efectiv al ignorării perioadei de reducere, utilizând termenii de
credit anteriori, poate fi estimată prin relaţia:
K = ( Dob/C ) x (NZa/NZc) = (60 / 1960) x (360 / 40) = 27,84%

Cei 3% reducere reprezintă costul dobânzii pentru extinderea perioadei de

plată cu 40 de zile în plus. 1.940 lei reprezintă valoarea facturii pentru perioada celor
20 de zile de credit, după această dată reducerea fiind pierdută. Costul efectiv al
neluării în calcul a celor 3% reducere pentru 40 de zile este foarte scump. Mai mult,
odată ce perioada de reducere a trecut, nu mai există nici un motiv de a plăti
înaintea datei scadente finale (a celor 60 de zile).
Costul creditului comercial variază astfel în mod direct proporţional cu
mărimea reducerii şi invers proporţional cu lungimea perioadei de timp între sfârşitul
perioadei de reducere şi data scadenţei finale.
5.4.2. Scontarea
5.4.2.1. Definirea creditului de scont

Creditul de scont se acordă prin scontarea de către băncile comerciale a
efectelor comerciale ale întreprinderii înainte de scadenţă. Prin această plată cu
anticipaţie a contravalorii efectului comercial, unitatea bancară acordă clientului său
un credit garantat cu efectele comerciale scontate, transformându-le, în felul acesta,
în mijloace băneşti lichide necesare atât activităţilor de producţie cât şi de circulaţie.
Banca pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea efectului de comerţ, mai puţin
agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa efectului respectiv.
Băncile comerciale primesc la scontare titluri care trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiţii: posesorul titlului să fie client al băncii; titlul să fie
acceptat legal la plată; intervalul de timp dintre momentul prezentării spre scontare şi
scadenţa titlului să nu depăşească un an. La scadenţă, în baza drepturilor cambiale,
banca încasează de la debitor sau tras suma înscrisă în cambie.
Creditele de scont sunt foarte puţin practicate în România datorită
neîncrederii dintre participanţii la circuitul cambial. Deşi sunt reglementate prin
Legea nr. 83/1994 (completare la vechea reglementare - Legea nr. 58/1934), cambia
şi biletul la ordin au rămas nişte titluri de credit foarte puţin folosite. Titlurile de credit
cele mai folosite în operaţiunile de decontări sunt ordinul de plată şi cec-ul.
5.4.2.2. Costul creditului de scont

Pentru explicarea modului de determinare a costului operaţiunii de scontare,
prezentăm următorul exemplu:
Presupunem o cambie a cărei valoare nominală este de 55.000 lei, taxa
nominală a scontului fiind de 13%. Numărul de zile de la data prezentării cambiei
până la scadenţă este 90. Să se calculeze scontul comercial, valoarea actuală a
cambiei în momentul prezentării la scontare, scontul raţional şi taxa efectivă a
scontului.
Rezolvare:
Scontul comercial (Sc) se determină astfel:
Sc = (Vn x R x t) / 360 = (55.000 x 13% x 90) / 360 = 1787, 50 Ron

Vn = valoarea nominală a cambiei;

t = durata de timp din momentul prezentării şi până la scadenţă.
Valoarea actuală a cambiei în momentul scontării (Vn) va fi:

Va= Vn− Sc=55.000 −1.787,5=53.212,50 lei.
5.4.3. Factoringul
5.4.3.1. Definirea factoringului

Creditele de factoring asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia
riscurilor de credit de către factor, pe baza cedării de către beneficiari, cu titlu de
vânzare sau de gaj, a creanţelor născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de
servicii pentru terţi. Serviciul de finanţare presupune finanţare imediată în proporţie
de maxim 80% din contravaloarea fiecărei facturi pentru livrări de mărfuri/servicii
prestate, din care se scad comisioanele factorului; restul (20%) se eliberează în
momentul încasării (în cazul factoringului mixt). De asemenea, există factoring cu
plata imediată şi factoring cu plata la o anumită dată viitoare. Termenul de încasare
al facturilor prezentate factorului nu trebuie să depăşească 180 de zile de la emitere.
În unele ţări dezvoltate economic, ca, de exemplu, Statele Unite ale Americii
şi unele din Vestul Europei, s-au creat condiţii formidabile pentru încurajarea
afacerilor de factoring, plecând de la concepţia economică generală că utilizarea
acestui instrument de investiţie şi finanţare consolidează stabilitatea economică şi
financiară a societăţilor şi realizează o politică deosebit de eficientă de administrare
şi repunere în circulaţie a creanţelor. De asemenea, factoringul poate fi considerat o
activitate atât comercială, cât şi financiară. Rolul esenţial al societăţilor de factoring
este de a substitui întreprinderea în operaţii ce nu ţin, în mod exclusiv, de domeniul
comercial.
5.4.3.2. Avantajele factoringului

Avantajele factoringului de finanţare pentru întreprinderile beneficiare:
- acoperirea riscului ce decurge dintr-o eventuală insolvabilitate a clienţilor,
riscul fiind preluat de factor, ţinând totuşi cont că factorul nu acoperă riscurile
provenite din contestaţii comerciale sau tehnice;
- este asigurată alimentarea trezoreriei întreprinderii, factorul plătind imediat
creanţele cedate, după deducerea unei dobânzi, comision şi, eventual, un depozit
colateral creat de factor, elemente cunoscute în mod cert la data încheierii
contractului;
- firmele de factoring nu asigură o nouă finanţare, dar poate accelera ciclul de
transformare în lichidităţi pentru întreprinderile client, permiţându-le să obţină
valoarea de la debitor, mult mai repede decât dacă ar fi aşteptat să treacă perioada
normală de credit comercial, adică transformă o vânzare la termen într-o vânzare în
numerar, diminuând îndatorarea întreprinderii pe termen scurt,

- întrucât avansurile obţinute de la factor reprezintă un procent din valoarea

creanţelor cedate, pe măsura creşterii vânzărilor, se asigură finanţarea automată a
necesarului de finanţat ce decurge din acordarea de credite clienţilor;
- intervenţia factorului este similară unei încasări a creanţelor comerciale la
livrarea mărfurilor, fără ca această finanţare să apară în pasivul bilanţului. Deci,
factoringul reduce durata ciclului de exploatare şi nevoia de fond de rulment,
contribuind la ameliorarea lichidităţii întreprinderii;
- prin încasarea creanţelor cu anticipaţie este menajat capitalul propriu şi
capitalul străin, de a fi imobilizat în creanţe cu diferite termene de scadenţă şi
inclusiv în cele cu restanţe, permiţând utilizarea capitalului pentru finanţarea unor
investiţii în scopul dezvoltării activităţii întreprinderii, beneficierii de sconturi de la
furnizori plăţi anticipate, rambursării creditelor bancare pe termen scurt şi realizarea
de economii la cheltuielile financiare, pentru plasamente etc.;
- posibilitatea clientului de factoring ca, indiferent de finanţările rezultate din
contractele de factoring, să poată apela la credite bancare necesare pentru diferite
alte activităţi economice şi financiare;
- finanţarea prin factoring face posibilă, în urma predării creanţelor factorului,
o îmbunătăţire a planificării financiare pentru societatea clientului de factoring;
- transferul creanţelor asupra factorului conduce la simplificarea operaţiunilor
de gestiune generând nemijlocit economii materiale şi de personal, care se reflectă
în bugetul întreprinderii şi în concentrarea tuturor forţelor pentru realizarea
activităţilor de bază;
- întreprinderile pot fi informate de factor asupra eventualilor cumpărători,
asupra pieţelor posibile, asupra dificultăţilor ce pot să apară într-o ţară străină (riscul
politic, riscul de schimb valutar etc.).
În activitatea practică, există diferite variante ale acestui tip de finanţare a
afacerilor care, însă, se bazează pe aceeaşi idee. Trebuie reţinut însă că în situaţia
în care factorul cumpără ferm factura, comisionul de factoring este mult mai mare,
dar întreprinderea nu va fi răspunzătoare de eventuala neplată a facturii.
În ţara noastră, deocamdată, factoringul este puţin cunoscut, acesta fiind
prevăzut, în planul de deconturi al societăţilor bancare, dar există, încă, deficienţe în
ceea ce priveşte reflectarea acestuia la nivelul întreprinderilor.
Factoringul este foarte utilizat în industrii care sunt caracterizate prin existenţa
multor producători mici şi comercianţi cu amănuntul, care nu au relaţii stabile pe
termen lung unii cu alţii. Întrucât un factor poate fi angajat de un număr mare de
producători, se poate simplu vedea ponderea mare a tranzacţiilor pe care o singură
întreprindere o are şi mai mult dacă este bine plasată pentru a judeca credibilitatea
fiecărui client.
5.4.3.4. Dezavantajele factoringului

Dezavantajele factoringului:
- costul relativ ridicat, datorită multiplelor servicii pe care le oferă;

- impresia unei situaţii financiare delicate a întreprinderii client, pe care o lasă

apelarea la un factor, însă această observaţie nu este fondată, deoarece societăţile
de factoring nu acceptă, în principiu, decât întreprinderi cu o situaţie financiară foarte
bună;
- prin remiterea unei părţi a relaţiilor comerciale unei societăţi de factoring,
întreprinderea ar putea risca să piardă anumite contracte, fie cu clienţii, deoarece
factorul este mai exigent cu debitorii în ce priveşte respectarea scadenţelor, fie cu
băncile, deoarece factoringul exclude apelarea la bănci pentru mobilizarea
creanţelor comerciale.
Evaluarea financiară a factoringului constă în a compara costul tehnicii cu
ansamblul economiilor realizate datorită acesteia. Concret, trebuie identificate şi
cuantificate toate incidenţele financiare ale factoringului.
Costurile suplimentare ocazionate de factoring privesc: comisionul de
factoring sau comisionul de încasare; dobânzile plătite factorului; costul asigurării
încheiate pentru a acoperi riscul de insolvabilitate al debitorilor neagreaţi. Mai există
şi cheltuieli ocazionate de studiul privind rentabilitatea utilizării factoringului, de
transferarea creanţelor factorului, de reorganizarea compartimentelor întreprinderii,
de notificarea clienţilor cu privire la utilizarea factoringului.
Economiile provin, de regulă, din: renunţarea parţială sau totală la
contabilitatea clienţilor; diminuarea numărului de litigii cu clienţii; diminuarea
asigurărilor pentru acoperirea riscului de insolvabilitate a clienţilor; recuperarea
creanţelor asupra clienţilor agreaţi, chiar în situaţia incapacităţii de plată; obţinerea
de sconturi pentru plata furnizorilor sau reducerea cheltuielilor financiare. Pentru
evaluarea economiilor, trebuie să se ţină cont de avantaje: simplificarea gestiunii
creanţelor comerciale, elaborarea cu uşurinţă a bugetelor şi previziunilor financiare,
ameliorarea structurii părţii inferioare a bilanţului, reducerea costurilor cu organizarea
evidenţei contabile şi cu urmărirea încasării clienţilor.

Teme de proiect
Conceperea unei strategii de colectare de fonduri pentru un cămin de bătrâni
Strategia de finanţare a unui spital (cabinet medical)
Studiu de oportunitate privind sursele de finanţare atrase de entitatea X

pentru construirea/reabilitarea şi dotarea unui spital
Proiectarea unei strategii de finanţare pentru construirea unei piscine la

scoala Z.
Proiectarea unui sistem de finanţare pentru expansiunea unei companii

multinaţionale
Finantarea prin sell&lease back a unei afaceri din domeniul hotelier
Finantarea prin sell &lease back a unei afaceri din domeniul agricol
Evaluarea comparativa a unor oferte de finantare tip leasing
Evaluare prin metoda VAN a surselor de finantare pentru exploatarea

utilajelor dintr-o entitate patrimonială
Analiza şi administrarea cash-flow-ului la o societate comercială.
Utilizarea metodelor alternative de administrare a lichidităţilor intr-o societate

de grup
Activitatea companiilor de recuperare de creanţe în România în perioada

2008 – 2014.
Studiu de oportunitate la Sc ... SA privind atragerea de surse de finanţare prin

piaţa de capital
Finanţarea prin piaţa de capital a unui proiect de investiţii in cadrul

companiei….
Finanţarea prin piaţa euroobligaţiunilor a unui proiect de dezvoltare în cadrul

unei companii multinaţionale
Surse de finanţare atrase de Erste Bank Group AG prin piaţa de capital din
România
Finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni municipale a unui proiect de investiţii

de infrastructură
Model de finanţare al unei afaceri din domeniul agricol

Bibliografie
• Ana, Gh. I. (2001) – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Bucureşti:

Editura Economică;
• Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan (Şerban), I., Muştea-Ştefan (Şerban), R.
(2003) – Decizia de finanţare în leasing, Bucureşti: Editura Cibernetica MC,
• Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G.(2007) – Decizia financiară – factor cheie a creşterii
economice, lucrare publicată în Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de
risc şi incertitudine, Volumul II, Iaşi: Editura Performantica;
• Barrow, P.(2008), Essential Business Finance, editia a 2-a, Glasgow, Bell&Bain Ltd
• Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E.(2001) – Finanţele agenţilor
economici, Editura Economică, Bucureşti;
• Brealey, M., Stewart, M., Richard, A. (2003) – Principles of Corporate Finance,
Editura Mc GrawHill;
• David K. Eiteman, Arthur I. Stonehill, Michael H. Moffett (2009), Multinational
Business Finance, Addison Wesley Publisher
• Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M.(2003) – Management financiar,
Vol. II, Editura Economică, Bucureşti;
• Dragotă, M. (2006) – Decizia de investire pe piaţa de capital. Criterii de selecţie
bazate pe politica de finanţare. Guvernanţă corporativă. Factori determinanţi ai
structurii capitalului, Editura ASE, Bucureşti;
• Eiteman, D. K, Stonehill, A. I., Moffett, M. H.(2007) – Multinational Business Finance,
Eleventh Edition, Pearson Education Inc., Boston, 2007;
• Eun, C. S., Resnik, B. G.(2007) – International Financial Management, Fourth
Edition, Published by McGraw – Hill/Irwin, New York;;
• Hoanţă, N. (2003) – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti;
• Krainer, R. E. (2003)– Corporate Finance, Governance and Business Cycles,
Theory and International Comparisons, Elsevier, Amsterdam,
• McLaney, E. (2009), Business Practice. Theory and Practice, editia a 8-a,
Pearson Education Limited
• Mişu Nicoleta (2008) Finanţarea Companiilor, Note de curs.
• Molico, T., Wunder, E. (2004)– Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura
CECCAR, Bucureşti, 2004;
• Molico, T. (2004) – Forfetarea, o variantă a instrumentelor de finanţare a exportului,
Contabilitatea, Expertiza şi Auditul Afacerilor, nr. 9, 2004;
• Pike, R., Heale, B.(2006) – Corporate Finance and Investment Decisions and
Strategies, Fifth Edition, Prentice Hall, 2006;
• Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. (2008) – Finanţarea şi gestiunea financiară a
întreprinderii, Aplicaţii şi studii de caz, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,
Bucureşti, 2008;
• Vancea Smaranda (2011) – Piaţa de capital. Note de curs. Tg.Mureş, Universitatea
Dimitrie Cantemir
• Vancea Smaranda (2014) – Piete Financiare Internaţionale, Note de curs. Tg.Mureş,
Universitatea Dimitrie Cantemir

Vancea - Finantarea Afacerii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vancea - Finantarea Afacerii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FINANŢAREA AFACERII

Lect.Univ.Dr. Smaranda Vancea

Lect.univ.dr.Smaranda Vancea Page 1

1.1 Triunghiul ineterselor în Managementul Financiar ............................................ 5

1.2 Dezvoltarea unei strategii financiare cu scopul proiectării unui sistem de

1.3 Sustenabilitatea şi autonomia financiară a companiilor – obiective ale

1.4 Ce elemente din strategia generală a companiei trebuie preluate pentru a

1.5 Diferitele cicluri de operaţii ale unei afaceri ................................................... 9

1.6 Documente pentru manager ........................................................................... 10

2. DECIZIA FINANCIARĂ ÎN FINANŢAREA AFACERILOR ................................. 11

2.1. Conceptul de decizie financiară ..................................................................... 11

2.2. Decizia de investiţii ........................................................................................ 11

2.2.1. Efectele deciziei de investiţii .................................................................... 11

2.2.2. Surse de finanţare a investiţiilor ............................................................... 12

2.3. Decizia de finanţare ....................................................................................... 13

2.3.1. Definirea deciziei de finanţare.................................................................. 13

2.3.2. Obiectivele urmărite de furnizorii de capital ............................................. 14

2.4. Decizia de repartizare a profitului ................................................................... 14

3. FINANŢAREA COMPANIILOR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG ........................... 16

3.1. Categorii de capital ........................................................................................ 16

3.1.1. Categorii de capital la iniţierea unei afaceri ............................................. 16

3.1.2. Categorii de capital pe perioada de exploatare........................................ 17

3.1.3. Categorii de capital după provenienţa surselor ........................................ 17

3.2. Surse proprii de finanţare a Companiilor ........................................................ 18

3.2.1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri ............................................... 18

Lect.univ.dr.Smaranda Vancea Page 2

3.2.2. Finanţarea internă .................................................................................... 18

3.2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare .................................. 19

3.2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării ................................................ 20

3.2.5. Dezinvestiţia ............................................................................................ 20

3.2.6. Majorarea capitalului social...................................................................... 21

3.3. Surse împrumutate de finanţare a Companiilor.............................................. 28

3.3.1. Creditele bancare pe termen mijlociu şi lung ........................................... 28

3.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen mediu ......................................... 30

3.3.3. Condiţiile de acordare a creditelor pe termen lung .................................. 30

3.3.4. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung .............................. 33

3.3.5. Finanţarea prin leasing ............................................................................ 34

4.PROCESUL DE FINANŢARE A AFACERILOR. RESTRICŢII ŞI CRITERII ÎN

4.1. Procesul de finanţare al afacerilor .................................................................. 38

4.1.1. Alegerea sursei de finanţare .................................................................... 38

4.1.2. Pregătirea pachetului de finanţare ........................................................... 38

4.1.3. Prezentarea cererii de finanţare............................................................... 39

4.2. Restricţii şi criterii în creditarea pe termen mediu şi lung ............................... 39

4.2.1. Restricţiile pe care trebuie să le respecte afacerile în alegerea modului de

4.2.2. Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii ................... 41

5. FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A AFACERILOR ........................................ 43

5.1. Finanţarea ciclului de exploatare ................................................................... 43

5.1.1. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare ......................................... 43

5.1.2. Fondul de rulment normat ........................................................................ 45

5.2. Bugetul de trezorerie ...................................................................................... 46

5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie........................................................... 46

5.2.2. Echilibrarea bugetului de trezorerie ......................................................... 50

Lect.univ.dr.Smaranda Vancea Page 3

5.3. Creditele bancare propriu-zise ....................................................................... 51

5.3.1. Motive care determină companiile să apeleze la finanţarea pe termen

5.3.2. Tipologia creditelor bancare pe termen scurt ........................................... 52

5.3.3. Costul efectiv al creditului bancar pe termen scurt .................................. 54

5.4. Credite pentru creanţe comerciale ................................................................. 55

5.4.1. Creditul comercial .................................................................................... 55

5.4.2. Scontarea ................................................................................................ 58

5.4.3. Factoringul ............................................................................................... 59

Teme de proiect ....................................................................................................... 62

Lect.univ.dr.Smaranda Vancea Page 4