Introducere în fotogrammetrie

Fotogrammetria are ca principal scop determinarea formei şi dimensiunilor plane sau spaţiale cu ajutorul
fotografiilor . Aceste fotografii se numesc fotograme deoarece îndeplinesc anumite condiţii, în special condiţii
metrice. În concluzie putem defini fotogrammetria ca fiind ştiinţa şi tehinica care se ocupã cu obţinerea
fotografiilor central perspective asupra obiectelor de mãsurat şi extragerea de pe acestea a proiecţiile ortogonale
( ex.: planuri, hãrţi, profile etc.).
Tot în cadrul fotogrammetriei un alt scop al acesteia este acela de a recunoaşte şi a identifica o imagine
fotograficã ; acestã operaţie purtând denumirea de fotointerpretare.
Fotogrammetria-fotointerpretarea are la rãndul ei ca principalã preocupare determinarea caracteristicilor
cantitative şi calitative ale obiectelor din spaţiul înconjurãtor pe baza acestor fotograme. Putem spune cã
fotogrammetria – fotointerpretarea este ştiinţa şi tehnica care are ca scop obţinerea fotogramelor , recunoaşterea
şi identificarea imaginilor cât şi determinarea formei şi dimensiunilor obiectelor şi materealizarea acestora în
formã analogicã şi/sau digitalã.
Fotogrammetria a apãrut ca urmare a randamentului scãzut pe care îl ofereau metodele clasice topografice
de mãsurare a suprafeţelor întinse şi reprezentarea acestora la diferite scãri. De asemenea aceastã problemã s-a
accentuat în momentul în care construcţiile inginereşti, a hidroamelioraţiilor , sistematizãrilor etc. au început sã
se dezvolte şi sã solicite în permanenţã mãsurarea topograficã a zonelor terestre şi reprezentarea acestora pe
planuri topografice ( 1:100
– 1:1000 ) cât mai repede şi mai precis posibil. Deoarece metodele clasice topografice nu ofereau
rapiditatea de care aveau nevoie lucrãrile inginereşti tot mai intensive , pentru realizarea
mãsurãtorilor necesare şi elaborarea planurilor , s-a hotãrât cãutarea unor noi metode de
mãsurare mai rapide şi cu un randament mai mare. Astfel s-a ajuns sã se foloseascã tehnica
fotografiei , pentru înregistarea zonelor terestere pe suprafeţe cât mai mari , concomitent cu
aplicaţiile geometriei proiective şi perspective pentru stabilirea unor raporturi matematice între
fotografiile obţinute şi obiectele fotografiate şi transformarea acestor imagini în planuri şi hãrţi
topografice corespunzãtoare zonelor fotografiate cu ajutorul unor aparate adecvate.
Dupã cum am menţionat mai sus , fotogrammetria a apãrut din necesitatea întocmirii rapide şi precise a
planurilor şi a hãrţilor topografice de zone ( regiuni ) terestre cât mai mari. De aici a fost doar un pas pâna cãnd
aceasta s-a extins la alte tipuri de aplicaţii, unele de teren altele de laborator.

 Avantajele fotogrammetriei:
 daca ne referim la suprafeţele pe care aceasta le redã direct în spaţiu prin metode
semiautomate şi automate , putem spune cã aceasta este o industrie topograficã în comparaţie cu
topografia clasicã . Datoritã randamentului ridicat, atãt în lucrãrile de laborator cât şi în cele de
teren, fotogrammetria reduce cheltuielile, scurteazã termenul de execuţie al planurilor şi al
hãrţilor şi de asemenea are posibilitatea de a le reactualiza ;
 redarea nivelmetului şi a planimetriei este radatã cu succes deoarece se bazeazã pe
documentul de teren ( fotograma ) deja existent, nu se mai foloseşte interpolerea. În
fotogrammetrie se mãsoarã fiecare punct : planimetria este urmãritã şi mãsuratã pe fiecare punct
al fiecãrui detaliu, iar curbele de nivel sunt şi ele redate, dar de aceastã data cu un randament
ridicat , spre deosebire de reprezentãrile realizate de topografia clasicã;
 în ceea ce priveşte fotografia aerianã, aceasta oferã o înregistrare instantanee a zonei ,
care se poate repeta daca este necesar;

-1-
  fotogrammetria oferã produse noi cu o mare bogãţie în detalii şi cu o valoare de
înregistrare obiectivã a situaţiei : fotograma propriu zisã , fotoplanul, stereograma etc.

 Factorii limitativi ai fotogrammetriei:

Ca şi oricare altã tehnicã de mãsurare , fotogrammetria are si ea , la rândul ei , unele aspecte limitative.
Vorbim aici , în primul rând de tehnica mai ridicatã cu care lucrãm , care implicã inevitabil costuri mai mari
pentru o precizie mai ridicatã. De asemenea este nevoie şi de o reţea de puncte de sprijin mai mult sau mai putin
densã ( dupã caz ) , dacã aceasta nu existã în zona de lucru.

 Domenii de aplicaţie ale fotogrammetriei :

Fotogrammetria are ca principal domeniu de aplicaţie întocmirea planurilor şi a hãrţilor
topografice , operaţie care se poate face la orice scarã uzualã.
Determinarea planimetricã , un alt domeniu de aplicaţie, nu prezintã nici un fel de problemã în realizarea
ei în condiţii bune şi cu precizia necesarã.
Cel mai dificil domeniu de aplicaţie pentru fotogrammetrie este trasarea nivelmentului, deoarece complicã
aparatura şi metodele de lucru , dar acestã problemã este rezolvatã , iar aplicaţia ei pentru scãrile mari se face în
mod curent.
Metodele şi principiile fotogrammetriei acoperã toate nevoile de întocmire a planurilor topografice şi a
hãrţilor la orice scãri, indiferent de condiţii, în zone greu accesibile sau dificile din punct de vedere
meteorologic atât în spaţiul terestru cât şi în cel cosmic.

 Evoluţia ideilor şi metodelor în fotogrammetrie

În ceea ce urmezã vom urmãrii evoluţia ideilor şi metodelor în fotogrammetrie de la apariţia acesteia pânã
în prezent pornind de la fotogrammetria terestrã pânã la aerofotografierea digitală , folosirea ortofotogramelor .

1. Fotogrammetria terestrã
„ Primele aplicaţii ale fotogrammetriei la elaborarea unui plan topografic s-au fãcut pornindu-se de la
ideile clasice ale topografiei prin intersecţia înainte graficã . Metoda în sine constã în restituirea perspectivelor
obţinute din cele 2 staţii de fotografiere cu ajutorul mãsurãtorilor de lungimi şi unghiuri fãcute pe clişee şi
trasarea epurei de intersecţie a razelor omologe. Folosirea acestei metode era în practicã destul de greoaie ,
principala greutate o constituia identificarea punctelor omologe pe fotografiile luate din puncte da staţie destul
de depãrtate şi care fotografii prezentau aspecte diferite ” ( Niculesc Stanca , 1987 ).
Aplicaţia fotogrammetriei terestre dupã metodele clasice , dupã cum observãm din afirmaţia de mai sus ,
era destul de complicatã de realizat de aceea s-a hotãrât îmbunãţirea metodei . Acestã îmbunãtãţire s-a evidenţiat
în utilizarea sterofotogrammetriei terestre.
Dupã ce în anul 1892 Stolze , discipolul lui Albrecht Maydenbauer , a inventat reperul stereoscopic a
apãrut ideea de a utiliza fenomenul fuziunii binoculare pentru a reuni punctele puse prin identificarea punctelor
omologe a 2 fotografii rezultând astfel modelul stereoscopic al terenului.
Faţã de metodele anterioare acest principiu prezintã unele avantaje :
 “ apare posibilitatea de apreciere a formelor de teren , a liniilor caracteristice ale
terenului;
  din punct de vedere metric intersecţia vizelor independente este înlocuitã prin mãsurãtori
de paralaxã stereoscopicã la care vederea binocularã este extreme de sensibilã “( Niculesc
Stanca , 1987 )
Aparate care au permis mãsurãtori stereoscopice:
 primul aparat realizat de germanul Pulfrich care a permis mãsurarea simultanã a
coordonatelor punctelor omologe de pe 2 fotografii cu precizia de 0,01 mm;
 în 1902 , în Anglia Fourcade realizeazã un aparat analog şi anume
stereocomparatorul ;
 1908 a fost anul în care a apãrut stereoautograful realizat de cãtre colonelul austriac
Orél care a avut idea de a adãuga stereocomparatorului lui Pulfrich un dispozitiv de
cãrucioare care sã materealizeze în mod grafic epura . Acest aparat a mai fost
îmbunãtãţit mai târziu de firma Zeiss Jena ( anul 1911 şi 1939 ) .
Ţinând seama de toate aceste îmbunãtãiri fotogrammetria terestrã şi-a atins limitele evoluţiei lãsând locul
fotogrammetriei aeriene.

2. Fotogrammetria aerianã
În 1859 Nadar a fãcut primele încercãri de fotografiere aerianã. Camerele au fost amplasate în baloane
libere sau dirijabile apoi în avioane între anii 1890 şi 1914 de cãtre Thiéle ( Rusia ) , Tardivo ( Italia ) , Adamis (
Statele Unite ) , Sacconney ( Franţa ) . Acestea s-au întâmplat ca urmare a apariţiei emulsiilor de gelatino –
bromurã.
Cel care a pus bazele tehnicii de fotografiere şi restituţie este austriacul Scheimpflug , care de la apariţia
baloanelor dirijabile a înţeles avantajele pe care le poate aduce aceste fotografieri. Astfel cã pentru acoperirea
fotograficã a unui teren , dirijarea fotografierii trebuie sã se facã dupã direcţii paralele , la aceeaşi altitudine , iar
intervalele de fotografiere sã fie constante , astfel cã 2 fotografii successive sã se acopere mai mult de jumãtate ,
iar distanţa între 2 traiectorii vecine sã fie astfel încât sã se acopere marginile benzilor.
Pentru a reduce numãrul de benzi acesta foloseşte fotografierea cu axa înclinatã faţã de verticalã , pe care
le va transforma prin intermediul unui aparat special construit ( primul aparat de redresare ) în perspective cu
axa verticalã .
Dezvoltarea rapidã a aviaţiei şi a fotogrammetriei aeriene în timpul primului rãzboi mondial are un rol
considerabil în utilizarea fotografiilor înclinate din avion în scopuri topografice.
Dupã cel de al doilea rãzboi mondial a apãrut necesitatea punerii la punct a hãrţilor şi a planurilor
topografice înt-o formã modernã şi de o mare precizie. Odatã cu acestã necesitate şi metodele elaborate au
suferit o serie de schimbari care au dus la ceea ce numim azi “ tehnica modernã “. Acestã tehnicã modernã este
reprezentatã de fotogrammetria digitalã, aerofotografierea , care sunt în curs de dezvoltare.
Fotogrammetria digitalã are ca avantaj principal faptul cã imaginea este digitalã , înlocuindu-se astfel
fotografiile. În acest fel se reduc costurile filmului şi a developãrii , de asemenea se reduc şi 2 operaţii esenţiale
din lanţul tehnologic şi anume : developarea şi scanarea , care introduceau şi anumite erori.
Camerele digitale sunt echipamente speciale care au rolul de a achiziţiona , stoca , prelucra şi analiza
imaginili digitale utilizând informaţii geometrice, radiometrice şi semantice ale spaţiului obiectului.
 Prelucrarea imaginilor în cazul utilizãrii staţiilor fotogrametrice digitale necesitã tehnologii
speciale de software şi hardware specializate precum şi sisteme de mãsurare performante.
Etapele de prelucare a imaginilor fotogrametrice :
 determinarea centrului fiecărei fotograme (orientarea interioară),
 orientarea fotogramelor între ele prin procedee de corelaţie automată şi semiautomată
(orientarea relativă)
 determinarea poziţiei şi orientării absolute în spaţiu a fiecărei fotograme (orientarea
absolută).
Aceste etape au ca drept rezultat creerea de modele stereoscopice orientate (perechi de fotograme
orientate) care pot fi exploatate independent.
Îmbunãtãţirea imaginilor digitale prin :
 accentuarea contrastului = se realizeazã în cazul imaginilor care au un contrast scãzut
 reducerea zgomotului = aceastã metodã pune în evidenţã imaginile greu accesibile şi
limiteazã culorile imaginii
 binarizarea imaginii = metodã prin care se obţin imaginile alb-negru dintr-o imagine
care are şi imagini nedorite provenite din motive tehnice nedorite
 restaurarea imaginii = eliminarea distorsiunilor care afecteazã imaginea
 segmentarea imaginii = separarea regiunilor uniforme de interes din imagine
 extragerea de contur = asigurã la ieşire un contur închis , deci o imagine de clasã 3.
Prin intermediul aerotriangulaţiei , pentru proiectele de fotogrammetrie mari , se realizeazã o îndesire a
punctelor corespondente teren – imagine pentru ca modelul stereoscopic sã conţinã puncte de coordonate atât în
sistemul teren cât şi în sistemul fotogramei.

Avion fotogrammetric Camerã digitalã

Fotograma este o fotografie specială care din punct de vedere matematic este o proiecţie centrală. Pe ea
se pot efectua măsurători precise, se pot stabili relaţii matematice între punctele de pe suprafaţa terestră
fotografiată şi corespondentele lor de pe imaginea fotografică
Avionul fotogrammetric are ca principale caracteristici : viteza de zbor , raza de acţiune , greutate , plafonul
de zbor.
Camerele fotogrammetrice aeriene sunt echipamente de fotografiere care au capacitatea de a lucra în
condiţii speciale de temperaturã , presiune şi umiditate. Ele pot fi montate atât pe avioane de aerofotografiere
( destinate întocmirii de hãrţi şi planuri topografice ) cât şi pe vehicule spaţiale ( sateliţi artificiali sau staţii
orbitale ).
Respectivele camere pot fotografia obiectivul de la o distanţã de zeci de metri pânã la zeci de mii de metri în
funcţie de caz.
Metode de aerofotografiere:
  aerofotografierea verticalã = axa de fotografiere nu are abateri mai mari de 3˚ faţã de
verticala punctului în care s-a fãcut fotografierea
 aerofotografierea înclinatã = axa de fotografiere nu face cu verticala locului un unghi mai
mare de 3˚ , are avantajul cã oferã posibilitatea înregistrãrii unei suprafeţe mai mari de teren şi
dezavantajul cã scara detaliilor de pe fotogramã variazã în limite tot mai mari odatã cu creşterea
unghiului
 aerofotografierea orizontalã = cu ajutorul ei se înregistreazã linia orizontului
După numărul de aerofotograme care se înregistrează şi după dispunerea lor metodele de aerofotografiere se
împart în:
 aerofotografierea obiectelor izolate = se inregisteazã pe 2 – 4 fotografii construcţia care
ne intereseazã ( poduri , staţii de cale feratã , etc. )
 aerofotografierea în şir = se realizeazã de-a lungul unui şir de apã , a unui drum etc. .
Acest şir de fotograme se realizeazã pentru a înregistra întreaga porţiune de teren ce urmeazã a
fii studiatã .
 aerofotografierea pe suprafaţă = se utilizeazã atunci când suprafaţa de teren are o laţime
mai mare decât cea care poate fi cuprinsã într-o trecere în zbor a avionului.
Aerofotografierea multiplã permite înregistrarea simultanã de 8 sau 12 camere în diferite direcţii :
 imagini oblice cu unghiuri mari de înclinãri ( linia orizontului se vede în imagine )
 imagini oblice cu unghiuri mici de inclinãri ( linia orizontului nu se vede în imagine )
Aceasta a fost dezvoltatã iniţial pentru localitãţi , dar s-a impus în numeroase aplicaţii în afara localitãţilor
urbane. Funcţionarea aerofotografierei multiple se bazeazã pe combinarea imaginilor oblice cu cele verticale şi
prelucarea acestora prin intermediul de softuri care sã permitã realizarea de mãsurãtori metrice inclusiv pe
imaginile oblice.
Ortofotogramele sunt produse fotogrammetrice spaţiale care transformã perfect imaginea aerianã din
perspectiva lor centralã în proiecţie ortogonalã pe baza modelului numeric al terenului. Ortofotograma se obţine
prin transformarea fotogramei originale, obţinută iniţial în proiecţie centrală într-o altă imagine ce teoretic s-ar
obţine dintr-o proiecţie ortogonală.

Concluzii :

Lucrarea de faţã conţine informaţii generale privind “Fotogrammetria” ca obiect de studiu şi ca tehnicã în
realizarea lucrãrilor topografice.
Dupã cum am vãzut evoluţia metodele şi tehnologiilor în fotogrammetrie este în continuã dezvoltare , dar nu
putem sã nu remarcãm cã oricât de performante ar fi acestea existã metode şi tehnici “clasice “ care vor ramâne
pentru totdeauna, deoarece acestea reprezintã bazele fotogrammetriei.
Fotogrammetria va fii principala tehnicã de realizare a lucrãrilor topografice, dar în totdeauna va fii nevoie
şi de topografie , geodezie , cartografie , pentru realizarea unei reţele de puncte, îndesirea ei, materealizarea
punctelor pe teren ş. a. (aplicaţii care nu se pot face din avion sau de la computer) .
 Bibliografie :

1. Ioan Stoian, Luminiţa Livia Bârliba , 2009 , Elemente de fotogrammetrie , Editura

EUROBIT, Timişoara
2. Prof. dr. ing. N. Oprescu , 1971, Fotogrametrie , Institutul de Construcţii Bucureşti
3. Niculescu Stanca , 1987, Fotogrammetrie , Institutul de mine , Petroşani
4. *** - http://facultate.regielive.ro/cursuri/grafica_computerizata/