Dreptatea din punct de vedere teologic şi filosofic.

Introducere
1. Ce este dreptatea?
Când vorbim despre dreptate, ea este virtutea cea mai cuprinzătoare, întrucât pe ea se
întemeiază ordinea socială, organizaţia politică în primul rând. Ca să vedem ceea ce este drept
mai întâi trebuie să vedem mai multe despre dreptate, ce fel de mijloc e dreptatea, şi din ce
este mijloc ceea ce-i drept. Prin cuvântul dreptate oricine vrea să denumească un habitus cu
ajutorul căruia cineva e capabil şi dispus să acţioneze drept şi cu ajutorul căruia cineva
făptuieşte drept şi vrea ceea ce-i drept. Şi ca să putem săvârşi dreptatea, trebuie să vedem ce
este nedreptatea pentru ca să nu cădem în ea. De aceea prin cuvântul nedreptate se desemnează
un habitus cu ajutorul căruia cineva acţionează nedrept şi vrea ceea ce-i nedrept. Termenul de
dreptate desemnează un ideal universal şi în acelaşi timp o virtute personală. Dreptatea se
opune tendinţei egoiste.
Dreptatea este virtutea perfectă, nu virtutea perfectă în general ci întrucât ea are
raportare la alţii, de aceea ea este considerată adeseori drept cea mai excelentă între virtuţi. În
dreptate este cuprinsă toată virtutea, spune un proverb. Între virtuţi, dreptatea singură pare a fi
un bun străin, deoarece se raportează la alţii, căci ea face ceea ce foloseşte altora fie
domnitorului, fie comunităţii. Cel mai rău este deci acela care-şi întoarce răutatea împotriva sa
chiar şi cât împotriva prietenilor săi, cel mai bun însă este acela care face ca virtutea sa să
folosească nu numai lui însuşi ci şi altora. Căci aceasta e un lucru greu. Dreptatea legală nu
este deci numai o simplă parte a virtuţii, ci ea este virtutea întreagă, iar nedreptatea care-i este
opusă nu este o parte a răutăţii, ci iarăşi răutatea întreagă.

2. Dreptatea este o parte a virtuţii

Dreptatea este o parte a virtuţii, iar nedreptatea este socotită ca viciu. Un semn al
existenţei amândurora este aceasta: cine săvârşeşte o acţiune ce aparţine domeniului altor
aberaţii, face fireşte ceva nedrept, dar nu se face vinovat de nici o lăcomie. În afară de
dreptatea generală mai există şi una particulară. Amândouă înseamnă ceva ce are raportare la
alţii numai că una se raportează la onoare sau avere sau sănătate sau în ce expresie am vrea să

1
prindem toate acestea şi izvorăşte din bucuria dezordonată pentru câştig, pe când cealaltă se
raportează la toate lucrurile cu care are a face cel virtuos. Ceea ce-i nedrept se împarte în ceea
ce-i ilegal şi ceea ce se împotriveşte egalităţii, ceea ce-i drept în ceea ce-i legal şei ceea ce
corespunde egalităţii. Din dreptatea particulară însă şi din dreptatea ce-i corespunde un fel este
acela care priveşte distribuirea de onoare şi bani sau alte bunuri, care pot ajunge la distribuirea
între cetăţeni, un alt fel este acela care reglementează contractul indivizilor laolaltă. Dreptatea
distributivă are rolul de a distribui bunurile în mod proporţionat bunurile comunităţii după
merite. Ceva egal nu se poate găsi în mai puţine lucruri decât în două. Dreptul însă trebuie să
fie ceva mijlociu, egal şi relativ, adică să aibă o raportare la anumite persoane. Ca ceva
mijlociu dreptul trebuie să fie mijlocul între momente determinate, între un mai mult şi un mai
puţin. Dreptul prin urmare este ceva proporţional.
Aşadar ceea ce e egal este mijlocul între ceea ce e prea mult şi ceea ce e prea puţin. A
merge la judecător înseamnă însă tot atâta cât a merge la dreptate, deoarece judecătorul
trebuie să fie aşa zicând dreptul viu. Dreptul este un mijloc între un câştig şi o pierdere ce nu
se întemeiază pe voinţa liberă, deci înseamnă că cineva are ca şi înainte acelaşi lucru1.
Dreptatea este acea virtute în puterea căreia cel drept făptuieşte drept după liberă
alegere, iar la distribuire, fie că e vorba de raportul său propriu faţă de altul sau de raportul
altor persoane laolaltă, nu procedează astfel ca să dea din lucrurile dorite sieşi mai mult şi
celorlalţi mai puţin şi la cele păgubitoare o face invers, ci aşa ca să păstreze egalitatea
proporţională şi apoi distribuie în acelaşi mod şi altuia cu privire la un al treilea.
Nedreptatea este dimpotrivă acel viciu care-l face pe om să făptuiască n mod voluntar
nedrept şi să distribuie nedrept2.
Până la cest punct am analizat dreptatea aşa cum apare în mod strict la Aristotel. În
cele ce urmează voi prezenta „dreptatea” din punct de vedere biblic teologic.

- Dreptatea ca Sedaquah

1
Cf. ARISTOTEL, Etica Nicomahică, V, Antet, Filipeştii de Târg, Prahova.
2
Ibidem

2
 Sfântul Paul spune: „Toată Scriptura este folositoare pentru a învăţa, a convinge, a
îndrepta şi deprindere în dreptate (2 Tim 16). Din Sfânta Scriptură creştinul scoate sensul
deplin şi ultim al dreptăţii: sens care cuprinde, depăşeşte şi completează ideea dreptate.
Această dreptate-sedaquah, fără a pierde propriul caracter social-politic, dobândeşte o
capacitate de pătrundere şi umanizare care trece cu mult dincolo de ordinea şi egalitatea
obiectivă şi exterioară; ea exprimă bogăţia de valori şi de energii care dau o putere mai mare
de expresie noţiunii de dreptate. În dialogul de alianţă creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu
cu omul, dreptatea omului este raportată la dreptatea lui Dumnezeu; este dreptatea unui
Dumnezeu care e Iubire şi Milă şi nu dreptate distributivă – caracteristică stăpânului – şi nici
dreptate comutativă, dar sedaquah: judecată şi har în acelaşi timp. Sedaquah este acţiunea lui
Dumnezeu care mântuieşte omul; de aceea în ciuda păcatului său şi a datoriei sale, este
îndreptăţit, adică făcut drept, bineînţeles dacă se căieşte.
Dreptatea nu constă în primul loc în „putere” de a pretinde şi obţine, cât mai ales în
„datoria” de a recunoaşte şi a da; ea este mai puţin un „drept” şi mai mult o „datorie”, mai
puţin „a pretinde” şi mai mult a da dreptate, mai puţin a judeca/condamna şi mai mult o
justificare. În acest sens se îndeplineşte o funcţie mai puţin privată şi mai mult socială, al cărui
rod este pacea.
Dreptatea este ceva care se interiorizează; nu pentru ca să renunţe la implicaţiile sale
social-culturale, dar pentru că vrea să evite formalismul şi legalismul: înainte de a fi în
acţiunile şi în lucrurile externe, ea se află în inimă şi în intenţii. Omul cu adevărat drept este
deja aşa înăuntrul său, înainte de a fi în comportamentul său. În această lumină dreptatea se
apropie tot mai mult până a coincide cu acea „iustitia major”, care este caritatea: legea şi
dreptul carităţii, pe care se bazează judecata de pe urmă. „Cine practică dreptatea este drept,
aşa cum El însuşi este drept” (1In 2,29).

- Valoarea personală a dreptăţii

Dreptatea nu există decât plecând de la persoana şi pentru persoane. Dreptatea dă ceva
cuiva. Dar pentru ea lucrurile sunt intermediare de la persoană la persoană. Dreptatea apare ca
obiectivistă în definiţia clasică a lui Ulpianus: dreptatea este voinţa constantă şi perpetuă de a

3
da fiecăruia ce este al său; în realitate dreptatea exercită rolul ei în strânsă legătură cu
exigenţele şi drepturile persoanei. Dreptatea apare la unii autori moderni, într-un mod mai
personal şi subiectiv ca: virtutea morală care duce la respectarea personalităţii omului şi la
oferirea a tot ceea ce i se datorează ca fiinţă responsabilă de propriul destin3.
Nu se poate uita că în calitate de valoare şi virtute, dreptatea are sens moral şi nu
juridic. De aceea nu se poate opri la măsura şi la forma legală; trebuie să meargă mai departe,
şi să atingă măsura şi calitatea etică care sunt specifice elementului uman, adică persoanei.
Dintr-o concepţie mai puţin obiectivistă şi birocratică despre dreptate şi mai puţin legalistă
despre drept, rezultă de asemenea, o conştiinţă mai personală şi integrală de nedreptate.
Aceasta nu este de rezervat şi aplicat numai la nivelul de bunuri materiale, dar se referă şi la
orice manipulare şi asuprire a omului: a bunurilor sale personale, familiare, sociale; ea constă
în obiectivizarea, emarginarea, birocratizarea, funcţionalizarea a tot ceea ce e personal; ea
introduce mai întâi banalizarea a tot ceea ce este uman şi constituie o provocare la adresa
conştiinţei. De aici rezultă datoria de a repara sau restitui nu numai în sens material, dar în
cazul de faţă ca o obligaţie de reintegrare şi eliberare umană: o obligaţie care se prezintă atât la
nivel de conştiinţă cât şi de structură. Cel drept este angajat pe ambele fronturi, pentru ca tot
omul să dispună de tot ceea ce este în dreptul său pentru o existenţă pe măsura şi forma omului
ca persoană4.

Concluzie
Am încercat să prezint această virtute socială – dreptatea – atât din punct de vedere
filosofic dar şi teologic. Această lucrare m-a ajutat să înţeleg mai bine ceea ce este dreptatea,
bineînţeles nu în totalitatea ei, dar ceea ce rămâne mai greu este practica. Am reuşit să văd că
dreptatea este şi la nivel personal şi că de multe ori conştiinţa dreaptă arată ceea ce este drept.
În societatea în care trăim cred că nu este conştientizată prea bine această virtute. Aici rămâne
de datoria celor care ştiu ceva despre această virtute să îi conştientizeze pe cei care încă nu
ştiu.

3
G. NATAL, Giustiţia, în Morala vieţii sociale, I, curs întocmit de Ep. Aurel Percă, Iaşi 2000.
4
Cf. Morala vieţii sociale, I, curs întocmit de Ep. Aurel Percă, Iaşi 2000.