PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET

CAPITOLUL I.

Consideraţii generale

Termenul de probă comportă mai multe înţelesuri.

Sensu strictu, termenul de probă este echivalent cu mijloc de probă, adică mijlocul prevăzut de
lege prin care se poate dovedi un raport juridic concret. În acest sens, art. 1170 din vechiul C.civ
prevede că dovada se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii şi mărturisirea uneia din părţi,
iar C. proc. Civ. mai reglementează expertiza şi cercetarea la faţa locului, la toate acestea urmând
a se mai adauga şi probele materiale1.

Tot în sens restrâns, prin probă se mai înţelege şi faptul probator, adică un fapt material care,
odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt
material, determinant în soluţionarea pricinii.

Probele sunt deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor subiective civile, iar
în vederea ocrotirii unor astfel de drepturi sunt necesare probele neechivoce. Judecătorul nu
poate pronunţa o hotărâre fără a cunoaşte raporturile juridice civile dintre părţi, faptele care au
dat naştere conflictului de interese supus judecăţii pentru că, în consecinţă, să aplice norma de
drept corespunzătoare acestor fapte2.

Legiuitorul a dispus că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii. Plecând de la această

premisă, pretenţiile privind cunosterea legii vizează cu atât mai mult judecătorii, ca persoane
special antrenate în acest domeniu în vederea identificării raporturilor juridice dintre părţi dar şi a
sancţiunilor necesare a fi aplicate atunci când aceste raporturi nu sunt constituite în raport cu
normele juridice aplicabile. Litigiile însă nu pot fi soluţionate doar în baza afirmaţiilor părţilor,
acestea fiind de cele mai multe ori contradictorii, ci şi în baza unor documente justificative care
să susţină afirmaţiile făcute cu privire la pretenţiile formulate. În baza dovezilor prezentate,
judecătorul îşi poate forma ulterior convingerea, poate pronunţa hotărârea pe baza probelor
administrate.

Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată,
este firesc ca el să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii („probaţio incumbit ei quit
dicit, non ei qui negat”). Prin urmare, sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie.

1
Gheorghe Beleiu, Drept Civil Roman - Introducere în dreptul civil - Subiectele dreptului civil - Ediţia a XI-a revăzută şi
adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
2
Vasile Val Popa, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia II-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005.

1
CAPITOLUL al II-lea.

Proba prin declaraţiile martorilor (mărturia sau proba testimonială)

Secţiunea I. Noţiuni introductive

În general, martorul este persoana care asistă sau a asistat la o întâmplare/ eveniment şi care
poate oferi informaţii cu privire la acestea. În drept, martorul este persoana chemată în faţa
instanţei pentru a da lămuriri în legătură cu fapte pe care le cunoaşte şi care pot ajuta la
soluţionarea unei cauze. Pe de altă parte, mărturia3 este o declaraţie, o relatare orală, făcută de o
persoană, în faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase pe care le cunoaşte
personal, cu precizie.

Legislaţia românească nu are în vedere depoziţiile din auzite întrucât, nesiguranţa martorului nu
poate crea decât confuzie asupra faptului juridic, ceea ce poate duce la aplicarea legislaţiei în
mod eronat şi la o încadrare juridică contrară realităţii.

Este necesar ca martorul să nu fie o persoană implicată emoţional în process şi care poate furniza
informaţii obiective în conexiune cu pretenţiile părţilor.

Depoziţia se caracterizează prin:

· cunoaşterea directă de către martor a împrejurărilor în care s-a petrecut evenimentul;

zvonurile nu sunt luate în considerare ci doar depoziţiile făcute în baza detaliilor
percepute prin propriile simţuri; mărturia mediată este luată în considerare doar în cazul
în care mărturia directă nu poate fi obţinută, din motive obiective.

· prin oralitate, pentru că relatarea se face verbal, direct în faţa instanţei4.

· depoziţia să se refere la fapte precise care au legătură cu pretenţiile părţilor;

Secţiunea a II-a

Admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor.

De menţionat este că trebuie făcută distincţia între faptele juridice stricto sensu şi actele juridice
civile. Diferenţa constă în aceea că faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite neîngrădit cu

3
Se deosebeşte de expertiză prin faptul că expertul este un technician care aduce lămuriri cu privire la împrejurările în care s-au
desfăşurat faptele juridice iar martorului nu i se cere această calitate. Se deosebeşte şi de mărturisire tot prin aceea că mărturia
provine de la un terst străin de proces iar mărturisirea e făcută chiar de partea implicată in proces.
4
Dacă în dreptul roman proba testimonială era aproape obligatorie (testimoniorium usus frequens as necessarius est), iar în
dreptul vechi proba era admisă fără nicio restricţie, în prezent, reglementarea legală acordă, în principiu, depoziţiilor martorilor
mai puţină încredere decât înscrisurilor. Această reticenţă este justificată de faptul că fidelitatea şi capacitatea de reproducere a
memoriei nu sunt nicicând depline, ci ele „au o scară ce urcă în medie cel mult 75-80 %, iar în jos pot coborî până aproape de
zero”, , în timp ce înscrisul „nu uită”.

2
martori. Un exemplu constă în faptele naturale, care se produc independent de voinţa omului şi
de care legea civilă leagă anumite efecte juridice, precum forţa majoră (trăsnetul, grindină,
inundaţiile etc.), şi de acţiunile omeneşti produse fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte
ce se produc în puterea legii. Există însă şi excepţii în care faptele naturale se probeazăcu acte de
stare civilă şi doar în cazul în care acestea nu există este admisă proba cu martori.

Trebuie precizat că este exclus ca prezumţiile absolute să poată fi răsturnate prin proba cu
martori, chiar dacă sunt avute în vedere faptele juridice în sens restrâns.

În privinţa actelor juridice, legiuitorul impune două reguli restrictive:

· interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea
prevăzută de lege;

· interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.

Prima restricţie se referă la interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare

mai mare de 2505 de lei, chiar şi pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act
autentic, sau prin act sub semnătură privată”. Această restrictivă elimină, în principiu, mărturia
ca mijloc de probă al existenţei unui act juridic, dacă obiectul său are o valoare mai mare decât
plafonul legal. Ea se aplică tuturor actelor juridice, unilaterale sau bilaterale, prin care se
stabilesc raporturi juridice ori se recunosc, se confirmă, se modifică, se transmit sau se sting
raporturi juridice preexistente.

Evaluarea obiectului se face în momentul încheierii actului, pentru că în acest moment

părţile trebuie să ştie dacă este necesară sau nu preconstituirea înscrisului, iar nu în momentul
introducerii cererii de chemare în judecată.

Legiuitorul a creat această restrictivă pentru a constrânge părţile de a-şi preconstitui

proba care să certifice raportul juridic constituit, deşi oferă posibilitatea, în anumite cazuri
prevăzute de lege ca un act juridic poate fi dovedit şi prin fapte. Un exemplu pertinent este
reprezentat prin confirmarea actului juridic lovit de nulitate relative rezultat din executarea
voluntară a acestuia.

5
Este important să amintim aici că prin Legea nr. 348 din 14 iulie 2004 privind denominarea monedei naţionale la data de 1 iulie
2005 moneda naţională a României, leul, va fi denominată astfel încât 10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi
preschimbaţi pentru 1 leu nou. Leul nou va fi unitatea monetară natională a Romaniei, denumită în continuare leu, şi se va diviza
în 100 de bani (art. 1 din lege). Denominarea reprezintă acţiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor monetare şi se
realizeaza în baza acestei legi, fără a fi necesara o declaratie în acest sens din partea persoanelor autorizate (art. 5 alin. 3 din lege).
Dacă am considera că plafonul impus de art. 1191 vechiul C.civ. este, în prezent de 250 "lei noi", adică 2, 5 milioane "lei vechi"
problema "valorii" acestuia pare a fi rezolvată, suma respectivă nemaifiind modică. Dar trebuie să amintim că potrivit art. 5 alin.
5 din Legea nr. 348/2004, "toate sumele în moneda veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se
înlocuiesc cu sumele în moneda nouă, prin împarţirea la 10.000". Înclinăm să credem că plafonul impus de art. 1191 din vechiul
C.civ. poate fi considerat a fi de 250 "lei noi", aceste dispoziţii legale nefiind vizate de art. 5 alin. 5 din Legea nr. 384/2004, chiar
dacă, la prima vedere, o interpretare gramaticală ar impune o soluţie contrară (de vreme ce avem de a face cu o dispoziţie dintr-un
act normativ "emis anterior datei de 1 iulie 2005"); soluţia avansată poate să rezulte din interpretarea teleologică şi sitematică a
dispoziţiilor legale respective.

3
 Cea de-a doua restricţie, de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui
înscris, este constituită de legiuitor pentru a apăra conţinutul înscrisului probator pe motivul că
trebuie respectată şi aplicată dorinta părţilor. Atâta timp cât acestea au dorit ca actul juridic să fie
consemnat într-un înscris, este foarte puţin probabil că acestea să dorească modificarea
înscrisului prin alte mijloace decât tot printr-un înscris6. Spre exemplu, nu se poate accepta
dovadă cu martori pentru un preţ stabilit între părţi, ca fiind altul decât cel menţionat în înscris.
Ceea ce s-a stabilit între părţi înainte sau în timpul negocierii/discuţiilor nu poate fi dovedit cu
martori atâta timp cât cuprinsul înscrisului evidenţiază că voinţa părţilor a fost alta. Dovada
conţinutului raportului juridic încheiat se realizează doar în limitele înscrisului şi nu peste
cuprinsul acestuia şi avem în vedere doar înscrisul preconstituit7.

Mărturia este admisibilă pentru lămurirea sensului exact al unor clauze contractuale
confuze, obscure sau susceptibile de mai multe înţelesuri, pentru că a interpreta nu înseamnă a
proba împotriva sau peste cuprinsul unui înscris;

Există situaţii în care proba testimonială devide admisibilă indiferent de condiţiile

enunţate mai sus. Una dintre aceste situaţii este cea în care una dintre părţi solicită admiterea
probei cu martori iar cealalata parte, în loc să se opună, o acceptă, pentru a-şi putea susţine cauza
prin aceeaşi modalitate.

Dacă în dreptul civil există restricţii cu privire la admisibilitatea probei cu martori, în

dreptul comercial această probă este admisă fără restricţii8. Şi în dreptul familiei, proba cu
martori este, spre exemplu, admisă în scopul dovedirii bunurilor proprii în raporturilor
patrimoniale dintre soţi9.

O situaţie aparte o constituie începutul de dovada scrisă, care permite utilizarea probei cu
martori. Începutul de dovadă scrisă trebuie să îndeplinească în mod cumulativ 3 condiţii:

· să existe o scriere (chiar nesemnat şi nedatat);

· scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă sau de la o persoană faţă de care partea
este un successor în drepturi, ori înscrisul să fie întocmit de o altă persoană, dar semnat
de parte;

· scrierea să fie de natură a face demn de crezare faptul pretins;

Este cunoscut faptul că, din punct de vedere probator, înscrisurile cântăresc cel mai mult
într-un process. Proba cu martori are o admisibilitate mai restrânsă, spre deosebire de proba prin
înscrisuri, care este general admisibilă. Însă, în cazul în care aceste înscrisuri nu mai există din
6
Proba testimonială este admisibilă fără restricţii, de câte ori actul, fie chiar autentic, este atacat pentru fraudă, eroare, dol,
violenţă, lipsa cauzei, cauză falsă, ilicită sau imorală;
7
Gabriel Boroi, Drept civi. Partea generală.Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
8
Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
9
I.P.Filipescu, Tratatul de dreptul familiei, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

4
diverse cauze (forţă majoră, imposibilitate morală şi materială de preconstituire a probei sau de
conservare a acesteia), proba testimonială este admisă.

Secţiunea a III-a

Forţa probantă a mărturiei.

Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, care după ce
evaluează declaraţiile martorilor se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate. În
aprecierea acestei probe judecătorul trebuie să stabilească, mai întâi, dacă martorul este sincer,
iar, după aceea, considerându-l de bună-credinţă, dacă declaraţia lui este cea reală.

Trebuie menţionat că într-un proces nu contează numărul martorilor în scopul dovedirii

unui fapt litigios10, un singur martor fiind suficient dacă inspiră încredere. În cazul în care
instanţa consideră că martorul nu este credibil, mărturia acestuia este înlăturată din proces. Deşi
cantitatea nu contează, uneori este bine să fie audiaţi mai mulţi martori pentru a putea verifica
depoziţia unuia singur. Aprecierea mărturiei ca fiind credibilă, reală este realizată şi în baza
dezvoltării fizico-psihică a martorului, de gradul de dezvoltare emoţional şi intelectual al
acestuia, de elementele obiective (grad de vizibilitate, locul, timpul, condiţiile perceperii faptelor
etc.) dar şi de factorul timp, care poate sau nu influenţa memoria martorului.

Luând în considerare elementele precizate mai sus, instanţa are datoria de a aprecia în
mod obiectiv şi realist declaraţiile martorilor, urmând a se pronunţa prin aplicarea normelor
juridice solicitate de situaţia în cauză.

Rezultatul aprecierii depoziţiei unui martor poate consta în: faptul probat a fost dovedit
şi nu lasă nicio îndoială; faptul este nesigur şi va trebui să fie dovedit prin alte mijloace de probă;
martorul nu a fost sincer, astfel încât nu se va ţine cont de depoziţia acestuia la pronunţarea
hotărârii.

10
Contrar principiului roman: testis unus, testis nullus.

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Beleiu, Drept Civil Român - Introducere în dreptul civil - Subiectele

dreptului civil - Ediţia a XI-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

2. Gabriel Boroi, Drept civi. Partea generală.Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2008.

3. Stanciu Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2009.

4. I.P.Filipescu, Tratatul de dreptul familiei, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.

5. Vasile Val Popa, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia II-a, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2005.