Vera Samson

DORINA
 Conținutul romanului cuprinde sentimentele de dragoste ale unei tinere pe nume
Dorina. Fiind înconjurată de atenția a doi prieteni - Dorin și Ion, ea se îndrăgostește
de unul dintre ei, dar de fapt ambii o adorau. Ion, însă, simțea și observa atitudinea
Dorinei, dar îndosea dragostea sa. O catastrofă aeriană, în urma căreia Dorin dispare,
schimbă radical viața lui Ion. Timp de 6 ani de zile el se zbate pentru a-și realiza
dorința de a o vedea pe Dorina în culmea fericirii, care mai tânjea după dragostea lui
Dorin. În cele din urmă învinge Ion și ei se căsătoresc. Fericirea lor era deplină, dar...
accidentul rutier în care nimeresc ambii le spulberă toate speranțele: Dorina n-a izbutit
să-l informeze pe Ion despre graviditatea sa. În urma accidentului ei nimeresc în
spitale diferite: el cu fracturi și leziuni corporale, ea cu comoții cerebrale. Lupta
pentru supraviețuire a durat aproape un an, pe parcursul căruia medicii s-au zbătut
pentru a salva viața mamei și a copilului, care urma să fie numit Dorin. Din acest
moment, pentru Ion începe viața jertfirii de sine.
 Plugarul își prelucrează pământul și își sădește grânele, șahteorul dobândește
cărbunele
Pentru încălzire.
Pomicultorul sădește pomii,
Iar noi, pedagogii, făurim omul,
Educația lui din copilărie.
Noi, pedagogii, avem o misiune,
De mare răspundere pentru societate.
PREFAȚĂ

Conținutul romanului cuprinde cele mai frumoase sentimente de dragoste ale

unei tinere pe nume Dorina încă de pe băncile scolii pedagogice din Bender.
Fiind înconjurată de atenția a doi prieteni, Dorin si Ion, ea se îndrăgostește de
unul din ei, dar de fapt ambii o adorau.
Ion, însă, simțea și observa atitudinea Dorinei, dar îndosea sentimentele de
dragoste către ea.
O catastrofă aeriană în urma căreia Dorin dispare schimbă radical viața lui Ion.
Timp de 6 ani el se zbate pentru a-și realiza dorința de a o vedea pe Dorina în
culmea fericirii, care mai tânjea după dragostea lui Dorin.
În cele din urmă învinge Ion și ei se căsătoresc. Fericirea lor în căsătorie era
deplină, dar…
Accidentul rutier, în care nimeresc ambii, le spulberă toate speranțele: Dorina n-
a dovedit să-l informeze pe Ion despre graviditatea sa.
În urma accidentului ambii soți nimeresc în spitale diferite: el cu fracturi și
leziuni corporale, ea cu comoții cerebrale. Lupta pentru supraviețuire a durat aproape
un an de zile, pe parcursul căruia medicii s-au zbătut pentru a salva viața mamei și a
copilului, care urma să fie numit Dorin.
Din acest moment, pentru Ion începe o viață a jertfirii de sine.
CAPITOLUL 1 - ROLUL PEDAGOGULUI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR ÎN
CLASELE PRIMARE

Educația omului se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța

să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii.
Învățăm mereu și niciodată nu vom ști tot. Talentul de dascăl ne permite să le
insuflăm copiilor dorința de a ști, curajul de a spune ce gândesc, puterea de a gândi
drept, fiindcă el creează acele însușiri în substanța cea mai delicată și mai nobilă -
OMUL.
Învățătorul nu uită niciodată că trebuie să zâmbească, să lase la ușa clasei toate
problemele personale și să fie mereu prieten pentru elevii săi.
CEEA CE FACEM PENTRU NOI ÎNȘINE MOARE ODATĂ CU NOI, CEEA
CE FACEM PENTRU ALȚII RĂMÂNE ȘI ESTE VEȘNIC.
Misiunea cadrelor didactice este o misiune înaltă – nobilă. Dascălii transmit
generațiilor tinere în mod organizat valorile culturale ale generațiile trecute, le
îndrumă pașii în vastul domeniu al științelor, veghează asupra formării personalității
lor, asupra orientării lor școlare și profesionale.
Progresul în muncă depinde de cadrele didactice, de dragostea lor pentru
profesie și rolul lor în comunitate.
Cu zeci de ani în urmă a fi cadru didactic însemna a fi om intelectual. Tatăl
meu, Modiga Ion, a fost un om de vază în sat, un om intelectual, care dădea sfaturi în
orice domenii, le oferea îndrumare și consiliere celor ce-i cereau ajutorul, astfel
câștigându-și respectul și încrederea. Oamenii, când se întâlneau cu el, își scoteau
căciula din cap. A fi învățător însemna nu numai să fii un pedagog bun, dar și a fi un
exemplu pentru cei din jur. Învățătorul este un agent dinamic și responsabil nu numai
în viața școlii, ci și în aceea a comunității sociale, să fie un model, să inspire
încredere, să cunoască temeinic colectivul de elevi și părinți.
Învățătorul este animat de grija de a ridica gradul de cultură și ca educator în
afara orelor de clasă.
Pedagogul este privit ca un izvor de înțelepciune.

***

Încă din fragedă copilărie îmi plăcea să fiu învățătoare. Instinctul acesta mi l-a
trezit tatăl meu, Modiga Ion, care preda la școală matematica.
Fiindcă mama era foarte ocupată și nu existau pe atunci grădinițe de copii, mă
lua tata cu el la școală, mă așeza în ultima bancă, aici eu puteam desena, sau priveam
cărți cu desene.
De la un timp mă interesa ce făcea tatăl meu la lecții. După ce veneam de la
școală după amiaza, adunam toți copiii din mahala și organizam jocul: „De-a școala”.
Eu eram învățătoare.
La prima oră am învățat cu copiii mei o poezioară:

Doi boboci micuți de rață

S-au pornit de dimineață
Și pe-o margine de lac,
Ei strigau tot: mac! mac! Mac!

Am învățat poezia în cor.

 Ionel ridică mâna: Eu am învățat poezia, pot să o spun?
- Se poate, hai, spune-o.
Să știi că o să fii un elev bun la școală, zice învățătoarea. Ionel zâmbește, îi pare
bine că a învățat repede poezia.
- Auzi, Mărie, Veronica ta-i învățătoare, strigă de peste gard vecina Grapina.
- Cum adică?
- Mi-a povestit Ionica al meu, mi-a recitat o poezie „Doi boboci micuți de rață”,
așa bucuros era!
A doua zi am învățat poezia „Cățeluș cu părul creț”. Catincuța ridică mâna:
- Da eu știu poezia asta, m-a învățat bunicuța.
- Ia spune-o, Catincuța:

Cățeluș cu pălul cleț, fulă lața din coteț,

El se julă că nu fulă, da l-am plins cu lața-n gulă.

Toți au râs. Catincuța nu poate pronunța bine litera „R”.

- Ia zi, Catincuța, cum zice cățelușul, când e supărat? Li-li-li!
- Dar tu, Gheorghiță? R-r-r-r!
Catincuța întreabă: De ce ei lâd?
- Copiii râd fiindcă tu ai învățat poezia foarte repede, bravo!
Și așa, zi de zi, copiii au fost într-un fel pregătiți pentru școală. Ei se adunau la
Veronica cu scăunașele de acasă. Se așezau în jurul mesei rotunde la care cina familia.
Fiecare părinte vrea ca startul copilului în viață să fie unul reușit: să-i placă
școala, să aibă dorința de a învăța. Intrarea copilului într-un sistem bine definit -
școala înseamnă pentru ei un șoc emoțional, dezvoltarea deprinderilor prin
comunicare, exercițiu aritmetic, conexiuni logice, spirit de observație, creativitate,
începând cu teste distractive, adică învățarea prin joacă.
Un exemplu: „Puișorul cafeniu” de Otilia Cazimir.

A ieșit din ou la soare

Cel din urmă puișor
Se usucă pe-aripioare
Și-o pornește binișor.

Stă găina la-îndoială,

Că din șapte puișori,
Ghemotoace de beteală,
Șase-s galbeni-gălbiori.

Numai cel de la sfârșit

A ieșit mai ponosit
Și se-ntreabă speriată:
Nu cumva-i de ciocolată?

În grupele pregătitoare de la grădiniță se dezvoltă vorbirea copiilor, se

îmbogățește vocabularul.
Vocabular: ghemotoc, mototolit.
Beteală - fir lung de metal auriu sau argintiu.
Ponosit - uzat, deteriorat.
Răspuns la întrebări: cum se numește poezia?
 Câți puișori are găina? Ș.a.
Sau la aritmetică: Într-o zi de joi Ion a trecut pe la noi, avea 6 mere și 2 pere,
spune dacă ai ghicit câte fructe avea Ion.
Orice elev are șansa de a se dezvolta armonios sub îndrumarea unui personal
bine pregătit și dornic de a realiza o educație complexă de înaltă calitate. Scopul
pedagogului este de a crea indivizi cu o personalitate puternică, cu spirit civic, bine
instruiți pentru viață.
O importanță deosebită prezintă dezvoltarea intelectuală a copilului la grădinița
de copii. La intrarea în școală, copilul trebuie să fie înarmat cu un anumit volum de
cunoștințe despre mediul înconjurător, să aibă un volum suficient de dezvoltare, spirit
de observație, memorie și imaginație.
Vocabularul preșcolarului trebuie să fie suficient de bogat pentru ca, după
intrarea în școală, să înțeleagă explicațiile învățătorului, să aibă deprinderea de a
rezolva probleme.
Unii copii au în familie un nivel înalt de dezvoltare superioară.
Sarcina învățătorului este să se ocupe de acești copii individual.
Elevii de azi! Unii copii nu stau liniștiți în bancă, nu se pot concentra, lăsându-
se ușor distrași. Unii manifestă un nivel de maturitate intelectuală mai înalt decât cei
de acum un deceniu, un grad mai mare de autonomie în raport cu adulții.
Programul de învățământ este încărcat sau transformat în noțiuni, nu ai timp de
consolidare, creierul copilului este limitat și nu se poate realiza materialul dat.
Părinții se revoltă: „Volumul de muncă cerut copiilor este greu de îndeplinit, ei
nu sunt pregătiți: față de altădată, dacă acasă n-are cine să-i ajute, mulți dintre ei nu
fac față cerințelor învățăturii. Conținutul programelor este foarte dificil, greu accesibil
copiilor, iar cadrele didactice nu au identificat încă cea mai eficientă metodă de
transmitere a cunoștințelor.”
Un părinte povestește: „Eu am avut în clasa 1-2 o învățătoare minunată, se
ocupa cu elevii suplimentar. Da, minunată… A știut să-i atragă pe elevi cu jocuri, cu
filmulețe, a știut să-i unească, mi-a plăcut foarte mult stilul ei de muncă. Știu că s-a
axat pe tot ce era important și eu am îndrăgit-o foarte mult.”
Suportul educațional pe care-l primesc copiii este cel din școală, iar acest lucru
este apreciat de părinți.
Indisciplina în timpul orelor de curs este o altă cauză a nemulțumirilor
părinților, dezinteresul acestora față de ce se întâmplă în clasă.
Și iată 1 septembrie. Intrăm în noul an școlar și noi toți – copiii, profesorii,
părinții, bunicii așteptăm cu nerăbdare…
Cu ce să începem? În această perioadă mulți părinți caută pentru copii o școală
bună, profesori buni, educație de calitate…
Trăim într-o perioadă în care schimbarea în învățământ este accelerată. Ne
pregătim copiii pentru un viitor imprevizibil, un viitor despre care nu știm cum o să
fie. Luna septembrie înseamnă că școala revine în calendarele copiilor și ale
părinților. Vacanța de vară a însemnat mai multă relaxare și acum ei întâmpină o
încordare…
În timpul petrecut în vacanță, copilul are mai multe interacțiuni în familie, în
situații cu care nu este obișnuit.
TV-ul, tableta, telefonul mobil: „un rău necesar”. Tehnologia este un
„ingredient” cotidian al vieții omului modern: face parte din existența noastră zilnică.
Trebuie să știm că ea presupune o serie de binefaceri educaționale. Ne punem
întrebarea: „De ce copiii de azi nu mai doresc să citească?”
 Amintirile copilărești trec prin multe situații plăcute și neplăcute în drumul lor
spre viața adultă. Amintirile care apăreau în aceste ocazii sunt în măsură să genereze
anumite aspecte ale conduitei adultului.
E sfârșit de august. Tata mă cheamă, mă așază pe scaun și stă de vorbă cu mine
ca cu un om în stare.
- Mâine plecăm împreună la școală, ca să te înscrii în clasa 1, o să facem
cunoștință cu învățătoarea. Te îmbraci frumos și trebuie să fii isteață ca să răspunzi la
unele întrebări pe care ți le va pune învățătoarea.
- Da, da.
- Ți-e frică? Nu trebuie să te sperii, acolo o să-ți faci prietene.
Astăzi e o zi frumoasă, cu soare. Mama m-a îmbrăcat într-o rochiță de bumbac
cu floricele roșii, cu șosete albe și sandale de lac negru.
- Hai, Veronica, plecăm la școală. Mă luă de mânuță, ca întotdeauna și mergem
mândru spre școală.
CAPITOLUL 2 - PRIMA MEA ÎNVĂȚĂTOARE:

Sunt încântată de cunoștință, zice învățătoarea, mă numesc Diamanta, am venit

din România, regiunea Cluj.
- Foarte plăcut, eu sunt venit din raionul Țuțcani, zise tata, rezemând-se de
spătarul scaunului oferit. Doamna învățătoare își oprește privirea la mine.
- Cum te cheamă?
- Veronica, îi răspund, roșindu-mă la față.
- Ce nume frumos?! Ea, învățătoarea, mă netezește pe părul împletit într-o
cosiță. Eu nu-mi puteam veni în fire, mă pierdusem cu firea nu-mi puteam lua privirea
de la ea, doar era așa de frumoasă.
Mai pe urmă eu povesteam mult despre prima mea învățătoare.
Prima mea învățătoare a fost Diamanta. Vă gândiți ce nume scump, Diamanta –
însemna o piatră scumpă!
Măcar că era atât de tânără, dar arăta ca o profesionistă cu experiență înaltă în
munca pedagogică.
N-o să o uit niciodată. Purta o rochie verde închis. Verdele ca marea se reflecta
în ochii ei de aceeași culoare. Pe formele armonioase ale trupului ei tânăr, rochia avea
un decolteu adânc.
În față niște nasturi frumoși, care se regăseau și pe buzunarele de la piept și
pantofi albi cu bleumarin cu toc mediu.
Pieptenii împodobiți cu pietre prețioase îi țineau părul strâns ridicat într-un coc
elegant. Combinația dintre acestea și culoarea părului cu acea frizură minunată era
uluitoare. Pe degetul mijlociu de la mâna stângă purta un inel de aur. Pe timpul acela
foarte rare personalități puteau avea așa ceva.
- Așa mi-am memorizat-o pe prima mea învățătoare. Pentru mine era cea mai
frumoasă ființă din lume. Ea surâdea încântată la mine cu ochii ei frumoși de
chihlimbar.
Cu drag păstrez doar amintiri plăcute despre primii ani de școală. Eram țintuiți
toată ziua în băncile incomode care ne deformau coloana vertebrală și erau vopsite
urât cu vopsea neagră.
De fiecare dată întâlneam pe blânda și draga noastră învățătoare. Eram foarte
nerăbdătoare, inima îmi bătea cu putere, dar în același timp, eram foarte fericită cu
ivirea ei în clasă. Arăta ca o zână din povești cu chip de înger, cu un glas duios, cu
ochii albaștri ca seninul cerului și cu părul auriu ca spicele grâului.
Noi, micuții, în clasa întâia, eram ca puii de rândunică, dar ea cu blândețea și
drăgălășia ei ne-a adunat într-un colectiv și ea ne-a condus primii pași spre lumină. Cu
mâna ei plăpândă ne conducea condeiul din mâna noastră tremurândă.
CAPITOLUL 3 - PRIMII ANI DE ȘCOALĂ

Primii ani de școală sunt o perioadă a descoperirilor. Copiii au sete de a

cunoaște, de a înțelege și învățătorul îi înzestrează cu mijloace de a învăța, de a se
dezvolta.
Da, primul dascăl e dator să dobândească buna cunoaștere a capacității și
intereselor fiecărui elev.
Acum citesc autobiografia scriitoarei Agatha Christie, și mă mir cât de fericită i-
a fost copilăria și câte lipsuri am avut eu în copilărie.
Părinții ei aveau multe posibilități să-și aranjeze odrasla la diferite școli cu
diferite niveluri: limbi străine, muzică, înot, călărie, desen, lecții de dansuri, lecții de
bune maniere în societate, ș.a.
În cele din urmă, dacă fiecărui copil i se oferă mediu potrivit, încurajarea
necesară și profesorul poate crea o atmosferă plăcută spre întocmirea rapoartelor de
activitate a elevilor. Pe acele timpuri, când învățam eu la școală, n-aveam nici caiete
pe care să scriem, scriam lecțiile pe o plăcuță de gresie înrămată cu un creion de
gresie. Plăcuța avea o suprafață de 25 cm pătrați și, de aceea, ștergeam ce scriam,
fiindcă aveam puțin loc.
- Dar ce să zic?
Necazul cel mai mare era, dacă scăpai plăcuța jos, ea se spărgea, trebuia să
primești o pedeapsă la palmă.
Pedeapsa era aranjată într-un colț de clasă. Pentru o mică învinuire trebuia să
stai în genunchi cu mâinile în sus pe grăunțe și coji de nucă. Dar cel mai dureros lucru
era când, cu mâna ta, trebuia să aduci din curtea școlii o vărguță de liliac, cu ajutorul
căreia învățătorul îți croia câteva vergi la palmă până îți ieșeau beșici și atunci țineai
bine minte cum să te porți la școală. Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de așa
pedeapsă.
Aceasta a fost școala română. Anul 1939 - 1940 – primul an școlar al meu.
Pe atunci pedeapsa de către învățător era un lucru obișnuit și necondamnat.
Părinții dau voie să aplice așa măsuri de pedeapsă, voind ca copiii să fie supuși și
ascultători.
- Domnule învățător, ți-l dau pe seama dumitale, poți să-l pedepsești cum vrei,
numai să-mi faci om din el, îl auzeai pe omul țăran necărturar, neavând cu ce să–și
ajute odrasla la învățătură.
Țin bine minte acești ani de învățătură în școala română, dar în schimb vreau să
menționez că disciplina în școală era foarte bună și însușirea cunoștințelor era la un
nivel înalt.
Unii oameni în vârstă spun:
- 7 clase de la români făceau cât o universitate.
Au trecut ani, dar eu țin minte tot: liniuțe, bastonașe, băncile negre mâzgălite,
abecedarul cu poza celui dintâi clopoțel.
Astăzi îl întâlnesc pe domnul Petrea Țurcanu și-i zic:
- Mai ții tu minte cum te pedepsea învățătoarea câteodată?
- Păi, mi se cuvenea, eram obraznic. Acum mi-ar fi fost rușine, dar atunci…
- Eu eram înspăimântată, când vedeam varga șuierând în jos și în sus, aproape
mai repede decât o puteam urmări cu ochii și lovind tăios pe centrul palmei, unde
pielea era mai sensibilă. Palma se înroși pe loc, următoarea lovitură venea la
încheietura degetelor, unde era mai dureros, și ultima la vârful degetelor, unde
Dumnezeu dăruise cele mai multe simțuri.
 Încă trei lovituri la mâna cealaltă. Urmărind, eu stam cu ochii atât de strânși,
mie mi se părea ca și cum mie mi-ar fi ars carnea cu fierul roșu până la os. Înainte ca
durerea să fie răspândită, veni altă lovitură, apoi alta, îmi înfipsei dinții în buza de jos
indignată de nedreptatea situației într-o stare de frică și uluire totală. Mi se părea că eu
însămi sufăr acea durere și înjosire.
Eu îmi îndeplineam sarcinile școlare cu cea mai mare răspundere, în caz contrar,
știam că acele lovituri cu varga de liliac vor beșica și palma mea.
Mă gândeam la Petrea că este un elev isteț, hotărât, nu plângea, măcar că îl
durea grozav.
Dar ce se întâmplă în ziua de azi? Nu este pedeapsă, în schimb: obrăznicie,
copiii fumează, beau alcool, folosesc narcotice ș.a. Pedepsiți sunt învățătorii. Un
exemplu:
„La data de 7 martie mama unui minor de 8 ani a depus o cerere la poliție.
Poliția a cercetat cazul precum că, în timp ce se afla la orele de curs, copilul a fost
lovit cu indicatorul de lemn.”
Poliția a constatat că, în timpul repetiției pentru serbarea de 8 martie, minorul n-
a vrut să participe la pregătirea pentru sărbătoare și s-a purtat urât, elevul a spus că „îl
doare în fund de repetițiile învățătorului și de serbarea pentru mamele lor” și atunci
învățătorul l-a lovit cu indicatorul de lemn peste fund.
Învățătorul a fost pedepsit cu reducerea salariului pe 6 luni.
Directorul școlii și-a dat demisia. Toți au fost indignați de acest caz.
Un elev indisciplinat stârnește teama profesorilor tineri și oboseala celor cu
experiență. Uneori fenomenul de indisciplină este ușor trecător, alteori avem de-a face
cu momente în care dascălul are mult de lucru. Copiii trebuie să înțeleagă logica
pedepsei.
Un alt exemplu: Ionel întârzia la prima lecție.
- De ce întârzii la lecție, Ionel?
Ionel a lăsat capul în jos, dar nu a răspuns.
A doua zi iarăși a întârziat Ionel.
- Dacă și mâine o să întârzii, atunci o să fii pedepsit aspru, îi zice învățătorul.
În ziua următoare Ionel iarăși a întârziat.
De data aceasta Ionel trebuia să primească pedeapsa pe care i-a promis-o
învățătorul.
- Ține palma, azi primești o vargă, dar dacă mâine o să întârzii, o să primești
două vergi, ai înțeles?
- Am înțeles, domnule învățător. Din ochi se rostogoli o lacrimă. Nu de aceea
că-l doare palma, dar din altă pricină.
Învățătorul s-a gândit în sfârșit că ceva se întâmplă în familia lui Ionel.
Astăzi el se scoală dis de dimineață și urmărește de ce Ionel întârzie. El vede
cum Ionel cu bicicleta împarte ziare pe la casele locatarilor. Dar până la începutul
lecției îi mai rămân puține minute. El aleargă într-un suflet la școală. Se repede spre
învățător și-i întinde mâna pentru a primi pedeapsa cuvenită.
El sta cu palma întinsă, dar învățătorul de data asta îl cuprinde și-i zice: „Iartă-
mă, Ionel, n-am știut că lucrezi la poștă.”
- Eu sunt singurul bărbat în familie, mama e fără picioare, pe tata nu-l cunosc. A
doua zi l-am vizitat pe Ionel acasă, el poartă de grijă mamei sale și tot lucrul casnic îl
îndeplinește singur, iar la poștă lucrează ca să-i cumpere mamei medicamente.
- De azi înainte clasa noastră va ajuta familia lui Ionel, zice învățătorul.
- Câte sarcini are un învățător? În jurnalul învățătorului e scris:
1. Bazați-vă pe disciplină, dar stimulați imaginația și entuziasmul,
2. Să fiți atenți la aspectul dumneavoastră,
3. Să luați în serios copiii,
4. Să aveți răbdare cu ei în toate cazurile,
5. Respectați cuvântul dat,
6. Disociați corectarea de pedeapsă,
7. Accentuați comportamentul pozitiv,
8. Încurajați realizările oricât de mici,
9. Asigurați șansă egală de succes. expresia gesticulării să aibă caracter pozitiv,
10. Evitați ca tonul vocii, expresia să aibă caracter pozitiv.
CAPITOLUL 4 - METODELE DE MUNCĂ ALE ÎNVĂȚĂTORULUI

Să învățăm copiii să citească. Citind mereu creierul tău va deveni un laborator

de idei și imagini din care vei întocmi interesul și filozofia vieții. Lectura este o
călătorie interioară. De câte ori citești o carte undeva în lume se deschide o ușă, care
lasă să intre mai multă lumină.
Și așa zi de zi îmi fac însemnări în jurnalul meu de observații.
Unii copii pot reacționa dureros, dacă nu reușesc să învețe o poezie sau să
rezolve o problemă la matematică.
Dacă avem în clasă un elev emotiv, împărtășind acest lucru, învățătorul observă
reacția copilului. Un profesor bun va ști să lămurească elevului că greșelile fac parte
din procesul firesc de învățare.
Idealul educațional al școlii românești este dezvoltarea liberă, integrală și
armonioasă a personalității umane, formarea personalității autonome creative.
În timpul de azi unii învățători spun: „Câtă vreme nu suntem plătiți după munca
noastră, nu suntem respectați după munca noastră, aceasta se oglindește și în sistemul
de învățământ, și în rezultatul muncii noastre”. Desigur, unii elevi își amintesc de
munca noastră: Elena Stâncă „Îmi amintesc cu drag de prima zi de școală în care plină
de emoții am pășit spre clasă cu învățătoarea Vera Ivanovna, plină de căldură și
bunătate. Ea a fost cea care ne-a arătat pentru prima oară, cu foarte multă răbdare,
puterile magice ale stiloului și cea care ne-a ajutat să alegem calea cea mai bună în
orice promovare ce o aveam.”

Ce cuvinte să-ți spun, dragă învățătoare,

Ce covor să-ți aștern pe cărarea ursită de dor?
Îți aduc un curcubeu de crizanteme,
Revărsând melodia de-a lungul drumului de erou.

Ducând povara anilor în spate,

Ne învățai pe noi să facem carte,
Și pentru firul cel de păr cărunt,
Mă închin până la pământ.

Îmi este dureros fiecare 1 septembrie.

E toamnă și frunzele își dansează valsul înstrăinării impunând atmosfera de
melancolie, văzând că încă o generație este în trecere.
Se macină timpul, adunând imaginea anilor în istorie. Mai trece o toamnă și
încă una… Dar lumina cuvântului de tine semănat aprinde mii de lumini pe pământul
însetat, semințele vorbelor tale încolțesc în credința speranței, aduc iubire unde e ură,
adevăr unde e minciună, mângâiere unde e durere.
CAPITOLUL 5 - S-A ÎNCEPUT RĂZBOIUL

Astăzi Veronica stă supărată, cu ochii umflați și plini de lacrimi.

- Ce s-a întâmplat, micuțo? Întreabă grijuliu mama, speriindu-se de ceva rău.
Veronica încă mai tare a izbucnit în plânsete.
- Liniștește-te și-mi povestește, te doare ceva?
- Învățătoarea, scumpa mea învățătoare a plecat, n-a mai venit la lecție.
- Liniștește-te, copila mea, s-a început războiul pentru apărarea patriei, au venit
timpuri grele. Ea a plecat în România, în patria sa, fiindcă se închid granițele. Și tata
va fi chemat la marea concentrare pe front. Nemții înaintează prin Moldova spre
Rusia. Întreaga lume este implicată în acest război.
Veronica s-a lipit de corpul mamei, nu prea înțelegând despre ce îi vorbește
mama, dar simțea cum un șir de lacrimi ale mamei îi curgeau pe rochiță.
- Nu plânge, mamă, nu plânge.
Iată de acum soseau primele valuri de soldați răniți, morți de pe prima linie de
front. A fost implicat genocidul - politica de jefuire în masă de pe teritoriile ocupate
inclusiv Basarabia și Transnistria.
Deja către mijlocul verii anului 1941 trupele române și germane au capturat
depozitele de alimentare pentru nevoile trupelor, ceea ce a contribuit la începutul
foametei.
Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit să se
confrunte de-a lungul istoriei.
Dacă nazismul a folosit înfometarea împotriva popoarelor considerate rasial
„inferioare”, comunismul a folosit-o pe scară largă pentru terorizarea întregii populații
dintr-un anumit teritoriu.
Foametea a fost un cataclism groaznic.
După război, în acea vreme, mă găseam la școala pedagogică din Bender, eram
studentă în anul 1.
CAPITOLUL 6 - STUDIILE LA ȘCOALA PEDAGOGICĂ

Voiam să devin învățătoare, ca prima mea conducătoare de clasă, Diamanta.

În ziua ceea, mai de dimineață ca de obicei, m-am pornit cu tatăl meu, Modiga
Ion, spre Tighina pe jos.
Mergând câțiva km eu mă jeluiam că mă dor picioarele, roua de dimineață îmi
umezea încălțămintea. Nu credeam eu în realizarea acelor idei ale tatălui meu, căci
aveam numai 4 clase terminate și toată pregătirea mea pentru examene era povestirile
tatălui meu pe drum spre Tighina.
Sosind în oraș pentru a-mi prezenta mai întâi documentele necesare mă aflu în
cabinetul directorului Școlii Pedagogice, tovarășul Bondarenko.
- Și ce, această copiliță de statură foarte mică, firavă după cum văd, vrea să fie
studentă? Întreabă directorul, privindu-mă aspru și apăsător.
- Da, este visul meu să devin învățătoare.
- Dar de unde ai așa vis?
- Vreau să semăn cu prima mea învățătoare, și tatăl meu este învățător.
- Da, e bine, nouă ne trebuie cadre pedagogice.
În fața mea stă un om obosit, ca și când n-ar fi dormit destul, supărat, cum mi se
părea, cu părul răvășit și o cărare neglijentă în dreapta. Îl priveam tremurând din cap
până în picioare. Îmbrăcat într-un costum bej, țesut ca bobul de orez, cămașa tot de
culoare bej deschis ca nisipul, iar cravata de lână maronie. În această îmbrăcăminte l-
am văzut toți cei 3 ani, cât am învățat.
Pe când el telefona cuiva, eu îl studiam. Rămânând o secundă mai mult cu
privirile asupra chipului său prelung cu un nas ascuțit coroiat, aveam impresia că
acesta sugerează un cioc de pasăre. Părul lui agresiv de negru, îmi întărea sentimentul
de cruzime. Și acum îl compar cu învățătoarea mea cea frumoasă ca o zână din
povești.
Terminând convorbirea telefonică, se adresă către tatăl meu:
- Va putea copilița dumneavoastră să înfrunte greutățile studierii? Tot materialul
de patru ani de studii a fost restrâns în trei ani, fiindcă avem nevoie de cadre.
- Da, ea va face față studierii, am bună nădejde, e fată stăruitoare.
Întrebarea directorului trezi în mine un gând dureros și răscolitor.
Directorul făcu o pauză. Stătea la masa lui cu o liniște aproape senină, dar cu
atât mai amenințătoare, după cum mi se părea. Mă studiase din nou, își împreunase
mâinile și le ținea ca la rugăciune și nu-și dezlipea ochii de la mine, ceea ce mă făcea
să mă gândesc că de acest om cu privirea aspră depinde soarta mea de a deveni
învățătoare și ochii mi se umeziseră de lacrimi, doar așa de mult voiam să fiu
învățătoare.
În sfârșit, am fost primită și aranjată la un cămin studențesc pe strada
Sergheevca.
CAPITOLUL 7 - PRIMELE SENTIMENTE DE DRAGOSTE

Anii de studenție au fost destul de grei după război. Dar iată, cu succese bune
am terminat studierea. Acum mă arunca gândul cum mă voi isprăvi eu cu copiii cei
mici pe care trebuie să-i întâmpin la 1 septembrie la început de an școlar, cum voi
organiza prima oră în ziua cunoștințelor ș.a.
Necăutând la greutățile ce le întâmpinam, între fete se discutau probleme de
dragoste. Prietenele mele li se păreau naive, privind problema dragostei dintâi pe care
eu încă n-o cunoșteam. Mă roiau cu complimente băieții din jur, dar nu știam de ce
nu-mi plăcea prezenta lor.
Astăzi am primit o fițuică cu un vers de la cineva anonim:

Nu mă iubești, știu eu,

Dar lumea nu se termină chiar mâine,
Dar eu te aștept, te aștept mereu
Doar dragoste e-n inimă la mine.

Dar trecu timpul și visele universului primelor sentimente de dragoste mă

arunca într-un gol în care mă simt pe cerul vieții mele și sunt convinsă că ele îmi pot
schimba viața.
Da, vreau să te cunosc așa frumos asemănător viselor, dar nu știu unde ești. Tu,
pe care nu te cunosc, îmi inspiri dorința și încrederea că se poate întâmpla ceva
frumos în viața mea. Vedeam în fața mea acea mână a destinului, o zăream, dar parcă
era ascunsă și îmi împiedica căutarea fericirii.
Toate aceste sentimente care au năvălit peste mine m-au făcut să simt tristețe,
frică, neîncredere, mi-au adus mici crize de isterie pentru că dorințele mele nu aveau
speranțe de a fi împărtășite.
- Te aștept, te simt pe umărul meu stâng, acolo e locul tău, acolo îți simt
respirația, îți aud vocea care îmi așază gândurile către tine.
Visul meu: pentru mine nu exista decât un bărbat, o iubire, doi ochi…
Dar am auzit că relaxarea și lucrurile dorite se întâmplă atunci când nici nu te
aștepți.
Visez iubirea asemenea valurilor care spală țărmul, acolo unde este totul
amestecat, amuzant, între iubire și ură, între calm și revoltă, certitudini și îndoieli.
Astfel trăiesc prezentul dens încărcat cu iluzii. Ele te fac să te simți obosit, să nu
vezi, să nu înțelegi realitatea.
Noaptea îmi trece mai greu, îmi doresc un vis fantastic, îmi doresc un vis
frumos, în care sufletul să se odihnească, iar dimineața să mă trezesc cu poftă de viață.
Din fereastră privesc o stea pe cer care face parte din constelația iubirii pe care o
aștept. Vreau să fie steaua mea.
Mi-ar face bine o plimbare în parc, îmi doresc liniște, calm.
Mă îndrept încetișor către pădurea din apropiere. În pădure era totul cenușiu,
tăcut, nici o suflare de viață, se auzeau numai picăturile mari de ploaie ce cădeau din
frunze cu un sunet gol. Peste toți copacii bătrâni nu erau decât profunzimi de
nemișcare, de tăcere. Toate acestea mă duceau spre o melancolie veche, dar poate
tăcerea lor de copaci vânjoși însemna altceva, ce nu cunoșteam eu.
Aerul răcoros al nopții avea să-mi limpezească mintea și să-mi alunge din cap
fanteziile acelea ridicole cu bărbatul necunoscut, dar dorit, cu părul negru, ochii aurii
și un trup superb, în orice caz așa l-am desenat în mintea mea. Mă așezasem pe o
bancă, mă bucuram de răcoarea nopții.
 Luându-mi capul în mâinile tremurătoare, încercam în zadar să îmi revin din
zăpăceala ce se afla în tot corpul meu. Simțeam fiecare zvâcnire în tâmple.
Mi se oprise inima în loc când auzisem un zgomot de pași și am văzut silueta
unui bărbat. Sărisem brusc de pe bancă.
- Dorin, tu ești? M-ai speriat.
- Da, eu sunt, mă plimbam prin parc, aveam nevoie de aer curat, am stat toată
ziua în studierea la literatura rusă. Mâine trebuie să răspund la tema „Lirica lui
Pușkin”.
- Tu iubești operele lui Pușkin? zise el, neștiind cu ce să înceapă vorba.
- Da, iubesc anume lirica lui Pușkin, dar îmi vine greu să studiez în limba rusă.
El îi luă gingaș mâna și îi zice:
- Dacă ești de acord, te ajut eu. Și, neîncredințat în acțiunea lui, o lipește foarte
atent de trupul lui înalt și puternic, ea se feri.
Ochii lui păreau s-o pătrundă, în cele din urmă își plimbă degetul pe brațele ei.
- E târziu, mergem la cămin.
Dorina era colega lui de clasă, el mereu voia să lege o vorbă despre sentimentele
lui de dragoste către ea.
Dorinei îi zvâcneau urechile de tare ce-i bătea inima, când se uita cu ochii larg
deschiși la chipul lui, care emana prin toți porii un farmec copleșitor, având o
charismă incredibilă.
„Ce caută el în pădure la acel timp târziu?” se gândea Dorina.
Ea îl cunoștea de la începutul anului de studii, dar nu se gândea nicicând la o
relație de dragoste cu el.
El o conduse acasă.
- Noapte bună, frumoasă din povești. O atinse ușor cu nasul pe obraz. Nu
îndrăzni s-o sărute, o cunoștea că este o fată sfioasă.
După ce intră în cămin, se rosti la prietena ei Rozina:
- De unde-s florile? Arătând la vaza cu trandafiri așezată pe măsuța ei de toaletă.
În vaza înaltă de cristal masiv de pe măsuța de toaletă a ei erau aranjate două
duzini de trandafiri cu verigi.
- N-am observat cine le-a adus, pe onoarea mea.
Ea smulse cartea de vizită și deschide plicul. „Mulțumesc pentru întâlnirea de
aseară din parc”.
Dorin, simțind că i-a fost primit buchetul de trandafiri, unde-i oferea senzații
arzătoare, învăluind-i trupul și mintea, care se transformau în flăcări, și nu se puteau
stinge.
Ea schimbase locul vazei cu trandafiri mai aproape de ea, ca toată vremea să-i
privească.
- Ce minune de flori!
Răsună un sunet de telefon: „Alo!”
Ea, auzindu-i vocea, își îndreaptă privirea fără să vrea spre frumoșii trandafiri.
- Alo! Mulțumesc pentru trandafiri!
- Se poate să te văd astăzi, vreau să-ți spun ceva important, la ora 6 în locul
unde ne-am întâlnit ieri.
- Da, o să vin.
Întâlnind-o, o sărută fierbinte. Voința, rațiunea, hotărârea ei înverșunată, toate se
risipeau ca petalele luate de vânt atunci când o atingea el.
Ea era îmbrăcată cu un costum alb și pantalonii sport ce îi veneau numai bine.
Haina, după modelul celor purtate de jucătorii de baschet venea peste o bluză cu
dungi verzi, galben și albastru - o combinație curajoasă. Mătasea i se mula pe sânii
parțial acoperiți de un sutien din dantelă. La fel toate hainele pe care și le cumpărase
în ultimele două săptămâni, atrăgeau privirile bărbaților. Pe umăr avea geanta asortată
cu dungile de culoarea lămâii de pe bluza cu fermoar.
Ea de abia își putea dezlipi ochii de la el, mai ales când el îi trimitea mesaje care
îi pompau adrenalina în tot corpul. Dinții ei erau strălucitori de albi, în contrast cu fața
bronzată și frumoasă cu trăsături gingașe.
- Ești o pasăre măiastră rară, o întâmpină el. Combină profesionalismul de
pedagog cu cea mai pură feminitate.
- Nu e ceva rar în zilele noastre, multe femei au profesii rezervate de obicei
bărbaților și se descurcă foarte bine. Cred că nici tu n-o să stai mult în scaunul de
diriginte de clasă, o să fugi, desigur în sus pe linie de partid.
- Se prea poate, cum să nu, nu prea am răbdarea pedagogului.
După câteva vorbe o conduce în grădina plină cu flori, unde trandafirii timpurii
își răspândeau parfumul, răsfățând-se în lumina soarelui de primăvară.
El avea aceleași trăsături aspre ca ale tatălui său, aceeași frunte înaltă și buze
groase, păr des, negru ca pana corbului și aceeași bărbie încăpățânată. O combinație
frapând care atrăgea cu ușurință privirile femeilor, ochii străluceau adesea amuzanți și
un zâmbet slab cu mușchi bine conturați. Ea îl cerceta cu ochii ei întunecați.
- Cât de frumoși sunt?! Voia să se piardă pentru totdeauna în privirea lui.
O prinse de gâtul zvelt ca al unei lebede, își strecoară degetele prin părul ei
bogat și mătăsos și o ținu cu putere, obligând-o să se uite la el.
- Trebuie să-ți spun ceva important, dar nu acum.
Nimic nu părea mai important ca acele cuvinte al lui, dar de ce nu acum?
Apoi așteaptă până când ea își aținti privirea asupra buzelor lui.
Încearcă din nou să rostească cuvintele cât mai clar cu putință, dar nici un sunet
nu-i ieșea printre buze. Oare o fi pierdut acele mângâieri ascunse, șoaptele de iubire.
Atingerea ei ușoară, palma pe care i-o simțea sub bărbie și degetele ce-i
dezmierdau obrazul – îi îmbătau imaginația.
Și totul începuse cu un sărut. Și apoi o îmbrățișare pătimașă… putea să-i
savureze din plin gustul amețitor al buzelor.
Zilele treceau asemănătoare una cu alta.
Da. Viața e un tren care nu se oprește în nici o gară. Toate aceste zbateri
sufletești asupra sentimentelor omenești se izbesc mereu de diferite obstacole.
Cineva o trezi din somn, zgâlțâind-o cu putere, dar ea încă mai visa. Părul lui nu
era negru, ci castaniu-închis și strălucitor, pieptănat pe spate, dădea feței sale înguste
un aer diavolesc. Lumina soarelui îi accentua asprimea trăsăturilor precum și silueta
înaltă și voinică, o șuviță de păr îi aluneca pe frunte. Încerca să o prindă la loc, dar
fără succes.
Ea tresări speriată din somn, deschise cu greu ochii, clipind nervos.
O singură privire ațintită asupra expresiilor grave îi fusese suficient pentru ca
vorbele să devină de prisos. El stătea în fața ei cu un buchet mirositor de trandafiri.
- Există oameni care cred că parfumul trandafirilor este magic și că anumite
arome pot reînvia fantomele iubirilor trecute, zise Ion, care admira și el frumusețea
deosebită a trandafirilor.
Ion era cel mai bun prieten a lui Dorin și era la curs cu toate problemele lui.
Dorin îl aprecia ca prieten din lumea intelectuală, era un om blând, săritor la
nevoie. El era un individ modest, fără agresivitate, conștient de superioritatea sa, un
bărbat ambițios și puternic ce moștenea mândria pentru care duritatea era ca un mod
de viață.
Dorin i-a replicat:
 - Parfumul nu poate trezi o fantomă și nici nu poate fi cu adevărat magic. E doar
un amestec de particule aromate care călătoresc în receptorii olfactivi ai nasului.
- Știți voi oare, intervine Dorina, că fiecare om are mirosul lui? Pielea unora
miroase a migdală, unii miros a viorele, alții – a prune…
- Dar eu ce miros am? întreabă Dorin curios.
- Desigur, mirosul trandafirului.
- Iar tu ai mirosul migdalei, un miros deosebit.
În această dimineață Dorina părea și mai frumoasă ca întotdeauna. Tenul ei era
ca de smântână, scoțând și mai mult în evidență obrajii trandafirii. Sprâncenele erau
subțiri și arcuite suficient încât să-i sublinieze ochii alungiți, care păreau și mai
pronunțați datorită genelor dese care îi conturau. Părul ei negru era ușor buclat,
pieptănat cu împletitură împrejurul capului cu șuvițe lăsate pe lângă urechi, care i se
potriveau de minune.
Ion îi șoptește la ureche lui Dorin:
- Ai noroc, ai găsit o fată minunată, păstrează această dragoste pe vecie.
- Mulțumesc prietene, dar și Veronica ta e frumoasă.
Veronica e o fată grațioasă cu proeminențele feței acute, îngroșate și trivializate,
cu o hotărâre în toate liniile feței, cu buze subțiri și supte, cu un val de melancolie, o
fată chibzuită, răbdătoare, o eroină pasionată, o ființă anume menită a fi pedagog.
- Mi-ai promis că îmi spui un lucru important, zise Dorina, adresându-se către
Dorin.
- Am vrut să-ți spun că cel mai important lucru pentru mine e că te iubesc.
- Vai, mulțumesc, ar fi vrut și ea să-i spună că îl iubește, dar s-a reținut, socotind
că e prea devreme.
- Vreau să-ți propun o săptămână de odihnă la mare. Tu ce zici?
- Nu, nu pot, o să-mi interzică părinții. Aș vrea, dar nu e cu putință, Dorin.
- Nu crezi părinții tăi ți-ar face un cadou, fiindcă ai terminat cu succes școala
pedagogică?
- Cred că da.
- Îmi dai voie să vorbesc cu tatăl tău?
Toată noaptea Dorin s-a zbuciumat cum ar petrece el convorbirea cu tatăl
Dorinei, cam isteț trebuia să fie.
A doua zi dis de dimineață, îmi suna Dorin voios.
- Răspunsul este pozitiv, dar eu mi-am luat toată responsabilitatea asupra mea.
- Numai cu o condiție, să meargă și Veronica cu Ion.
În sfârșit, ne-am înțeles, și pentru acea călătorie Dorin și Ion trebuiau să
descarce vagoanele de mărfuri la gară, pentru a câștiga câțiva bani. Ne-am înțeles să
călătorim cu autobuzul, pentru că biletul nu era așa de scump.
Și iată-ne porniți la drum spre sud, mergeam pentru prima dată și mi se părea
totul interesant.
Pe de o parte și de alta a drumului creșteau plante luxuriante în floare.
Am mers până la Sevastopol, de aici trebuie să luăm alt transport până la Ialta,
punctul de destinație.
Aici am hotărât să privim împrejurimea, să admirăm natura.
Poteca ducea la o alee mărginită de stejari acoperiți cu mușchi, crengile lor
stufoase creau o boltă umbroasă peste drumul îngust, în spatele copacilor se întindeau
terenuri verzi de golf ce scânteiau în lumina soarelui.
Mă simțeam copleșită de atâta frumusețe împrejur.
Vastul complex ce îl admiram era construit doar din sticlă și lemn, încadrând-se
armonios în peisajul împădurit cu tot luxul, atmosfera creată era plăcută și intimă.
 Dorina îl luă de mână pe Dorin și îl făcu să se întoarcă spre o cascadă naturală,
căzând apoi într-un bazin scânteietor.
- Cum îți place?
- E un loc special pentru îndrăgostiți.
Într-o clipă săriră unul în brațele celuilalt. Nu văzusem așa ceva încântător
nicicând.
Amândoi rămaseră prea vrăjiți unul de altul.
Mărinimia, noblețea sufletească, simpatia, admirația pe care asemenea virtuți se
zămisliseră în suflete alese cu curajul tineresc. Dorina, când îl vedea, trupul ei se
încorda imediat parcă îi stătea inima în loc, apoi începuse să bată de două ori mai
repede, iar sângele i se urcase în cap. Uita să respire, stând nemișcată.
Atunci când erau numai ei doi...
Imaginea, plină de noțiunile cele mai exagerate, cele mai ridicol înflăcărate
despre ceea ce trebuie să spună un bărbat atunci când se află singur cu o femeie, nu-i
dăruia, în tulburarea ei, decât idei cu neputință de admis. El o strânse atent în brațe.
Sufletul îi plutea în nori, și totuși nu putea să se smulgă din tăcerea cea mai uimitoare.
Dar expresia ochilor lui atât de frumoși arătau un suflet atât de înflăcărat și atât de
credincios…
În timp ce Veronica era mereu tristă, nemulțumită, nu simțise de la Ion nimic
care să semene cât de cât cu dragostea.
Se înserase. Cerul acoperit de nori, purtați de un vânt fierbinte, părea că vestește
apropierea unei furtuni.
Cele două prietene, Veronica și Dorina, se plimbau pe malul liniștit al mării. Se
așezară pe o bancă și discutau „Între noi, fetele”.
- Îți place de Ion? întreabă Dorina.
- Îmi place, dar nu înțeleg totul despre sentimentele lui. Desigur că îmi place,
dar nu sunt aceleași relații ca la voi.
- Ion e un orator talentat, avea uneori accente înălțătoare, va fi un profesor
captivant cu o memorie formidabilă, povestirile sale la lecții sunt expuse cu cele mai
neașteptate amănunte literare, uneori avea dezavantajul de a îneca firul povestirii în
mărunțișurile interesante, spunea Dorina.
- Și pe mine m-au impresionat metodele folosite la lecțiile de probă, atrăgând-ne
atenția, metoda de a transmite elevilor în gradul cel mai înalt prin adânca cunoaștere a
obiectului de predare. Când analizam lecțiile de probă, intervenea mereu, trăgând
concluzii și îndrumări. Părea un adevărat diplomat.
Ieri l-am luat de mână, era emoționat, și acea răceală de gheață a mâinii lui m-a
frapat… simțeam o nepăsare.
- Te simți rău? murmură Dorina.
- Nu prea bine, dar aerul curat de mare mă face bine.
O pauză. Cele două prietene ascultau suspinele vântului din frunzișul des al
teiului și ropotul rarelor picături care începuseră să cadă pe frunzișul putrezit.
Veronica se predă pradă tuturor chinurilor geloziei.
Cine o fi? Dar simt că el are o taină în suflet.
Între timp Dorin hoinărea prin împrejurimea orașului Ialta. S-a urcat pe o stâncă
uriașă, privea cerul învăpăiat de un soare de august. La poalele stâncii, prin iarbă
cântau greierii, dar când ei tăceau o liniște adâncă se lăsa în preajmă. În fața lui
priveliștea se desfășura limpede, până departe. Iar deasupra zărea din când în când
câte un uliu, avântând-se dintre stânci.
Se înnoptase de-a binelea. Veronica și Dorina se îndreptau spre casă.
- Îmi pare rău că bărbatul pe care îl ador mai iubește pe altcineva.
 - Nu te mai gândi la prostii, îi zice Dorina.
Dar totuși ea se află în prada unei deznădejdi fără margini.
- N-am mai simțit niciodată nebunia asta a sentimentelor, care mă face să nu-mi
pot dezlipi gândul de Ion.
Se înșela poate, totuși fără să-și dea seama, un fior de virtute o înfricoșa.
Acesta îi era zbuciumul când Ion se ivi în fața fetelor, îi auzi glasul, și, aproape
în aceeași clipă, îl văzu așezând-se lângă ea.
- Ion?! Inima îi fu răpită de încântătoarea fericire.
Sărutările pătimașe, așa cum nu mai simțise niciodată, o făcură să uite deodată
că el poate iubea și o altă femeie.
- Unde este Dorin? întreabă Dorina neliniștită.
- Uite, acolo pe stânca cea mai înaltă!
- Vai de mine, Dorin, cobori, te rog.
Peste câteva minute erau toți împreună, mulțumiți de tot ce s-a petrecut în ziua
aceasta. Dorin, ca întotdeauna, făcea toate planurile de zi.
- Alo, frumoaselor, astăzi vă culcați mai devreme, mâine facem o excursie
interesantă la Palatul din Livadia.
- Ce vă spune cuvântul „Livadia”? întreabă Dorin.
- Despre reședința de vară a lui Stalin.
- Despre celelalte lucruri interesante veți afla mâine la excursie.
E o dimineață de august, Dorina ieșise pe verandă și făcea exercițiile fizice de
dimineață.
Prospețimea aerului dimineții părea că sporește și mai mult strălucirea obrajilor
Dorinei, pe care zbuciumul din timpul nopții îl făcuse și mai sensibil la toate
impresiile.
- Cum ai dormit, micuțo?
- Să știi că nu prea bine.
- De ce, aș vrea să știu, dacă se poate.
- Am discutat multe cu Veronica înainte de somn.
- Haideți, sunteți gata, somnoroaselor, se aude glasul lui Ion.
Toți se îndreaptă spre cantină. Pe urmă plecăm în excursie.
Dorin o apucă ușor de talie și o sărută gingaș pe obraz, Dorina se feri.
Frumusețea această modestă mișcătoare și totuși pecetea unor gânduri cu greu
de înțeles păreau că-i descoperă lui Dorin însușiri ale sufletului necunoscute până
atunci.
Veronica și Ion stau tăcuți în așteptarea autobuzului.
Cuvintele fără rost rostite pe care oamenii le spun dimineața le pieriră de pe
buze la amândoi.
- Vă propun să scrieți pe scurt despre evenimentele petrecute zi de zi într-un
jurnal sau zilnic așa numit, pe urmă după ani veți citi și veți râde despre succesele
voastre literale, zise Dorin. Iată ce am scris eu: Palatul Livadia este unul dintre cele
mai frumoase locuri de pe coasta de sud a Crimeei. În anul 1945 Palatul Livadia a
găzduit un eveniment foarte important - Conferința celor mari conducători de țări
Stalin, Franklin-Roosvelt și Churchill care au discutat despre terminarea Războiului al
doilea Mondial. Încăperea unde a avut loc Conferința s-a păstrat așa cum era pe
vremuri.
În Jurnalul meu s-au păstrat multe evenimente din viața mea școlară. Uite unul:
„Azi de dimineață pornisem spre școală. Mergeam încet, melancolic, îngândurat, dar
nu aveam nici o problemă rezolvată. Mă lua un fior când mă simțeam atât de
nehotărât și neorganizat.
 Întârziasem și, intrând în curtea școlii, mă strecuram pe lângă alți elevi, să fug
cumva la locul meu și să nu mă observe învățătorul. Am dovedit să pere scriu câte
ceva de la prietenul meu de bancă Sorin.
A intrat el, domnul învățător, mi-am pierdut tot curajul când l-am zărit cu
catalogul în mână.
El ne saluta demn, sigur de existenta lui de superioritate. De câte ori m-am jurat
că o să învăț regulat lecțiile!
El mă stăpânește cu glasul lui calm, cu ochii săi pătrunzători. Ca din păcate, mă
strigă la tablă. Mă îndrept spre tablă cu caietul în care n-am rezolvat nici o problemă.
Merg dârz, nu voiam ca colegii să mă privească și să mă râdă pe urmă.
- Ai rezolvat exercițiile acasă? întreabă domnul învățător.
- Păi, m-am stăruit, dar n-am putut să le rezolv.
- Hai să le rezolvăm acum în clasă. Hai, lucrează.
Nu știam de unde să încep, îmi fixasem privirea la câteva cifre, să încep să-mi
frământ figura, ca să creadă domnul învățător că mă stărui să rezolv ceva.
Fir-ar a dracului de matematică, zău?!
Totuși zăpăcelile mele la tablă rămâneau fără efect.
Învățătorul îmi ajută cumva, dar la urmă îmi scrie „insuficient”.
Colegii de clasă râd, dar eu totuși mă simt superior, nu voiam să-l văd pe acel
„insuficient”, pe care trebuia să-l arăt mamei.
Prietenul meu Sorin nu se plânge de însușire la matematică, dar se plânge de
slăbiciunile lui precum că nu-l iubesc fetele.
- Colegii mă cred timid, rușinos, disprețuitor.
Alt coleg, Vasile, îmi povestea că fetele îi dau târcoale, dar el le vorbea numai
despre literatură, despre viață. Fetele erau simplu îmbrăcate, cu obrajii pudrați, cu
buzele vopsite. Ele se simțeau măgulite în tovărășie cu noi.
La întâlniri cu fetele eu mai mult tăceam, nu știam despre ce să vorbesc. Dar la
un moment dat am început să mă apropii de Sonia, să-i citesc versuri.
Ciudat!
Ea, care surprindea sensul povestirii mele se pierduse. Nu vorbea nimic, eu am
silit-o să se așeze pe o bancă în parc. Se împotrivea să o îmbrățișez cu mâinile și se
înspăimântase. Mă simțeam necioplit, nu-mi dădeam seama de ce o chinuisem. Nu mă
pricepeam cum să mă port cu o fată.
Îi scriam scrisorele de dragoste și le puneam în ghiozdanul ei. Una: „În trei ani
alături de tine am înțeles că dragostea este un sentiment deosebit de puternic. Te
iubesc!”
- Dar eu mă îndrăgostisem, prelungește Ion, de învățătoarea de istorie.
La lecție mă uitam numai în ochii ei frumoși, nu înțelegeam despre ce vorbește,
mă interesa numai personalitatea ei. Purta îmbrăcăminte foarte elegantă. Rochia de
verdele ca marea se reflecta în ochii ei de aceeași culoare. Materialul fin se mula
ispititor pe formele armonioase ale trupului ei tânăr, căzând într-un decolteu adânc.
Era o făptură blondă și palidă, cu părul lung, lăsând-l pe umeri, ochi mari albaștri
visători, cu buze trandafirii…
- Nicușor, ai învățat lecția? mă atingea ușor pe obraz. După aceasta o săptămână
întreagă mă munceam să compun un vers, pe care niciodată nu i l-am trimis.

Când mă atingi, eu mă cutremur

Tresar la pasul tău când treci,
De al genei tale gingaș tremur
Atârnă viața mea pe veci.
 Ca întotdeauna, nu cunoșteam nimic la orele de istorie.
- Ce cunoști tu despre războiul din anul 1812? întreabă învățătoarea.
- Îmi plac foarte mult scrisorile lui Napoleon către Josephina.
- Dar nu despre aceasta merge vorba acum la lecție.
- Eram ștrengari mari, așa, prin clasa a 7-a sau a 8-a. La ora de muzică maestrul
intră în clasă cu un teanc de note muzicale cu o melodie cu care ne saluta: „Bună
dimineața-a-a!”
Petrea începe să se strecoare printre bănci, pleacă să fumeze.
- Petrea, treci la loc! Unde te-ai pornit?
El se târăște la loc în bancă. Gheorghe, care stă în spatele lui, îi trage o sfârlă la
ureche.
- Lasă-mă în pace, măi prostule!
- Eu sunt prost? Na! se începe bătaia la lecție.
- Mâine o să vii cu părinții la școală în cabinetul directorului, ai auzit?
Vasile. - Și iarăși teza la matematică, nu știam nimic, fiindcă nu învățasem tot
anul. Sunt cel mai prost la matematică. Am închis caietul de matematică și am început
să-i scriu o scrisorică Soniei. Profesorul își îndreaptă privirea către mine. Repede, bag
hârtia în buzunar.
La sfârșit de an toți suntem obosiți, dezgustați de școală. Toți socotim câte zile
au mai rămas până la vacanță.
Gheorghe răspândește zvonul că eu mă tem de fete, trebuie să fiu mai brutal. Nu
mă simțisem bine că așa se întâmplase. Mă supără Gheorghe pentru că e sentimental,
el nu e geniu, dar numai un băiat frumos.
Astăzi Petrea a căpătat o notă foarte bună la chimie. El iubește acest obiect, cred
că citește de 10 ori tema la chimie, dar când învățătoarea îl scoate la tablă se
emoționează, se face roșu, se bâlbâie.
Când intră învățătorul la lecție înlemnește cu ochii la el. Când sună clopoțelul și
el încă nu este gata de lecție, își pierde cumpătul, dar băieții din clasă îl stimează
pentru că este inteligent și elev serios.
Dorin. Pentru noi, elevii claselor a 8-a sau a 9-a personajul personal este
dragostea, o temă foarte simplă.
Iubirea este cel mai avansat grad de sentimente față de o persoană.
Iubirea cuprinde toate sentimentele: gelozie, tristețe, rănire, gândire, simpatie,
fluturași în stomac, nopți nedormite, zâmbete, clipiri.
Lena. Prietenul meu Viorel e înalt, cu ochi mari, părul creț, mâinile și picioarele
lungi, stă în banca din fund și citește romane franțuzești. Dacă e zgomot în clasă, se
încruntă, dar citește mai departe. Dacă băieții sunt obraznici la recreație, sar pe bănci
el își îndeasă degetele în urechi, se mută în altă bancă și citește. (Amintiri ale unor
elevi, unde am fost dirigintă).
CAPITOLUL 8 - SOARTA UNEI ÎNVĂȚĂTOARE
DORINA

Când profesorul îl trece la tablă, el răspunde liniștit:

- Nu știu…
Într-o zi profesorul îl zărește că citește romanul „Roșu și negru”.
- Nu se face lectură la orele de istorie. Știi ce am povestit până acuma?
Pe mine băieții mă numesc „Comunist”. „Vine la școală cu cărțulii scrise de
Marx și Engels. El ne-a mărturisit că e adept al anarhismului și se declară ucenic al lui
Kropotnik și Bakunin. Toți au râs de teoria lui bolșevică.”
La adunarea de părinți învățătoarea de istorie a accentuat că Dorin e cel mai bun
elev din școală. Băiatul e silitor și cuminte cu o bogată logică la învățătură. Băiatul
putea să prelungească studiile la oraș, din el trebuia să iasă un om mare de partid.
Părinții ziceau că nu au cu ce plăti gazda.
„După 2 luni de zile nu mai mergeam la școală. De ce trebuia să-mi bat capul cu
fel de fel de științe, dacă n-aveam cu ce plăti gazda? Dar eu nu m-am despărțit de
manuale și chiar și în zilele de sărbătoare citeam și reciteam până când le-am făcut
ferfeliță. Și acum el ara lanul pe câmp cum a dorit tatăl meu. Brazdele se prăvăleau
drepte, grele mirositoare de pământ proaspăt aburit. La capătul brazdelor ștergeam
tăișul coasei cu un smoc de iarbă, îl atingeam cu gresia, răsuflam greu și iarăși mă
apucam de lucru. Munca îmi era dragă, oricât de grea ar fi fost. Soarele urca mereu pe
cer, culegând, cu razele-i calde, stropii de rouă pe câmpuri. Îmi curgeau sudorile pe
obraz, pe piept, iar câte un strop de pe frunte mi se prelingea prin sprâncene. Mă
dureau picioarele, spinarea.
Mă oprii să-mi șterg sudoarea și, deodată, de departe, se însenină figura fetei de
care mă îndrăgostisem.
Niciodată nu voi uita pedagogii care m-au ajutat să termin școala prin
corespondență.
Cânt împreună cu frații Irina și Anatol.”

Anii mei, cei mai frumoși ani de școală,

Să mă întorc la voi doresc ani de flori,
Eu de voi îmi amintesc, ani de școală,
Dragii mei colegi și scumpi învățători.

Au trecut ani, primăveri, sună clopoțelul,

Mă opresc și ascult, parcă am fost mai ieri,
Școala mea, clasa mea, te găsesc aceeași,
Mereu doar cu vorbe bune
Este cea care ne îndrumă
Tacticoasă, având răbdarea,
Zi de zi învățătoarea.

Să ne amintim de primii ani de școală,

Eram copii, dar anii au trecut,
Să ne amintim de doamna învățătoare
Ce ne-a iubit pe toți atât de mult.
Țin bine cuvintele primei învățătoare, când noi am terminat școala primară.
„Iată că a venit timpul să-mi culeg roadele din pomul copilăriei prin încă o
promoție de copii frumoși și deștepți. 4 ani au zburat ca 4 adieri de vânt, luând cu ele
raze de soare și nori cu ploaie din viața noastră comună. Cu efort, muncă, străduință și
răbdare am ajuns la finalul claselor primare. Am încercat să modelez niște
personalități modeste, creative, inteligente și pline de omenie.
- Și acum, ne-ar fi destul de greu vreunuia dintre noi să ne amintim ceva despre
colegul nostru de clasă Ștefănel. Era un băiat cu o fire liniștită, foarte ascultător.
Dându-și toată osteneala, reuși să fie mereu printre cei mai buni elevi, dar la
sfârșitul clasei a 9-a părinții îl retraseră ca să-i impună să studieze medicina.
Programul cursurilor îl ameți de cap: curs de anatomie, curs de patologie, curs
de psihologie, curs de farmacie, de chimie, de botanică, de clinică, de terapeutică, fără
să mai pună la socoteală igiena sau leacurile, toate niște cuvinte, despre care habar n-
avea și i se părea acele uși pline de un întuneric înspăimântător.
Nu pricepea nimic, cu cât asculta, cu atât nu prindea nimic, dar totuși cu
greutate își dădea stăruința.
Zi de zi după cină se urca din nou în camera lui, deschidea fereastra și își
sprijinea coatele de pervaz, admira râul ce curgea la vale printre poduri și grilaje.
În față, dincolo de acoperișuri, se întindea cerul curat cu soarele roșu în apus.
- Ce răcoare era în păduricea de fag!
Se lungea iarăși pe canapea și lua cartea de științe medicinale în mână.
Desigur că nu-mi plăcea acea știință, dar părinții doreau să mă facă numaidecât
doctor.
Cât se poate de firesc, din indiferență, treptat ajunsesem să renunț la toate
hotărârile bune pe care le luasem și de care mă sfătuise mama.
Lipsi odată de la lecții, a doua zi lipsi de la curs și încetul cu încetul nu mă mai
duceam la lecții deloc.Apoi intram în localuri de noapte, fiind pasionat de jocul de
domino. Atunci ieșiră la iveală alte lucruri care îmi plăceau mai mult.
Învățam refrene pe care le cântam la întrunirile studențești și în cele din urmă
mă îndrăgostisem.
Dar am terminat banii, ce mă fac mai departe? Plec pe jos acasă și mă opresc la
marginea satului unde o chem pe mama și-i povestesc tot ce s-a întâmplat. De tata mă
temeam foc. Mama, bună la suflet, mă înțelege, mă iartă, punând eșecul pe baza
profesorilor și mă încurajează. Într-un fel avea și ea o vină, știa că nu-mi plăcea
medicina. Mama a luat asupra ei sarcina de a rezolva problema.
Tata aflase adevărul după 3 ani de zile, când aștepta să mă vadă doctor în haine
albe, dar acum era o poveste veche.
După povestea lui Ștefănel, toți stau îngândurați și triști. În noaptea ceea
văzusem visuri proaste. Afară ploua și scăpăra, pe cer se urcau nori ca niște săgeți
arzătoare.
Mă scol, mă uit pe fereastră, e ora 7, se crăpa de ziuă, ploaia se oprise, iar pe
ramurile desfrunzite stăteau păsările nemișcate, zburlindu-și penele mărunte în vântul
rece al dimineții.
Câmpia întinsă se pierdea în zare și pâlcurile de copaci păreau din loc în loc la
orizont ca niște pete de violet ce bătea în negru pe marea suprafață cenușie,
pierzându-se la orizont în nuanțele triste ale cerului.
Ion deschide ochii, apoi mintea-i obosea și somnul venea de la sine, se cufunda
într-un somn de amorțeală în care senzațiile recente se amestecau cu amintiri.
Din acea amorțire de somn îl trezi povestirea Dianei despre Ion Creangă –
învățător:
- Ce este ființa? întreabă el copiii de clasa întâia.
- Păi, dacă ne spuneți, o să știm, domnule învățător.
- Tot ce se mișcă dintr-un loc în altul se numește ființă.
 - Trenul este o ființă?
- Nu, domnule învățător.
- Dar de ce?
- Fiindcă îl conduce mecanicul, el singur nu se poate mișca.
- Bravo, așa este.
- Dar cartea e o ființă?
- Nu.
- Ea nu este o ființă, dar dacă o deschidem și citim în ea, aflăm că este o ființă
ce ne îmbogățește mintea.
Ion Creangă în educația copiilor întrebuința cele mai simple metode pe care le
înțelegeau copiii în vremurile acelea.
Pe atunci nu existau manuale, nici caiete. Ion Creangă a compus prima carte
abecedar.
Să aveți în vedere, viitori învățători, să găsiți cele mai bune metode de
învățământ.
- Mâine susținem ultimul examen de stat, trebuie să mai repetăm câte ceva, ce
n-am dovedit să facem până acum, zice Dorin.
- În ultimii ani s-a introdus unicul examen de stat la limba rusă pentru toți, ați
auzit?
Grupa de artiști „Colțunașii din Ural” pune o scenetă despre cum se petrece
unicul examen de stat într-o unitate de soldați.
Comandantul unității militare salută soldații chemați să facă serviciul militar.
- Ura, bărbaților cu sărbătoarea!
- Ura-a-a-a! răspund ei însoțiți de o muzică: Kak rodnaia mati menea
provojala…
- Tovarășe comandant, se poate o întrebare?
- Se poate, readovoi Ivanov.
- Se poate să bem rachiu în timpul serviciului militar?
- E interzis, soldat.
- Dar fete sunt în armată?
- Otstaviti! răsună glasul hotărâtor al comandantului.
- Tovarăși soldați, astăzi în toată țara se susține unicul examen de stat la limba
rusă în formă de dictare.
- Dar cine o să ne dicteze textul? întreabă comandantul.
El o zărește în sală pe vestita cântăreață Ana Semenovici, fetița cu sânii delicați,
mari, plini de feminitate, pe jumătate dezveliți de rochia cu un decolteu adânc.
- O să rugăm pe stimata Ana Semenovici să ne dicteze textul.
În clasă sunt așezați câte doi soldați gata să scrie dictare. Comandantul unității o
petrece pe Ana din sală și îi înmână textul de autorul Prișvin despre cum masculul –
pasăre o cheamă pe femelă la întâlnire cu ajutorul glasului cu un tril melodios.
Când intră Ana Semenovici și o zăresc, soldați au holbat ochii la sânii plini,
scăpând stiloul din mână. I-a orbit frumusețea Anei.
Soldații și-au ațintit privirea spre Ana, holbând ochii la formele armonioase ale
corpului, spre rochia cu un decolteu adânc.
Pe perete atârnă portretul textului care îl dictează Ana. Ea începe: „Pasărea-
mascul cheamă femela la o întâlnire drăgăstoasă cu un tril armonios…”
Intră polcovnicul: „Cred că și eu trebuie să scriu dictare!” Se așază pe prima
bancă, privind cu sete sânii Anei. Soldații îi fac loc, mutându-se dintr-o bancă în alta.
Ultimul soldat rămâne fără loc, holbând-se la învățătoare, cade jos fără cunoștință.
Între timp intră grăbit maiorul:
 - Și eu voi scrie dictare, atingând-se ușor de sânul Anei.
Ana dictează textul.
În acest moment intră toți ceilalți soldați de după culise, târâș, pe coate doar s-o
privească pe Ana.
În sfârșit se termină lecția, toți răsuflă ușor. Comandantul unității militare îi
mulțumește și o strânse la piept, o sărută îndelungat, Ana nu se poate desprinde, el o
salută militărește și se desprinde de ea, în timp ce toți ceilalți soldați au format un
rând, fiecare o salută militărește...
Ana se roși ca racul:
- Niciodată nu m-a sărutat o întreagă unitate de soldați în același timp!
Intră și autorul textului, Prișvin, pe care Ana îl sărută.
Ana a fost aplaudată cu ovații îndelungate.
Sau iată o scenetă de Elena Stepanenko:
„Alo, Svetic, tu ai auzit, nimeni nu vrea să facă serviciul militar; toți sunt
bolnavi, surzi, șchiopi.
Hai să facem noi serviciul militar, tot n-avem cu ce ne ocupa.
- Tu ți-l închipui, vine de dimineață comandantul unității militare și ne aduce
cafea aburindă la pat.
- Poftim, fetelor, luați cafeaua de dimineață!
- Ce, vrei să-l iei și pe debilul tău? Nu fii proastă, acolo sunt bărbați tineri și
frumoși câți vrei, îți alegi pe cel mai bun.
- Ți-i închipui, vine comandantul militar și ne zice: „Sculați, fetelor, e ora 2
după amiază, dar la ora 4 începe lupta.”
- Noi acum trebuie să facem baie!
- Vezi, Svetic, Kutuzov a luptat și a aprins în flăcări Moscova, el a fost numit
erou, dar eu am ars cotletele și sunt „dura nenormalinaia”. Drept a făcut femeia lui că
i-a scos un ochi!
Dar amantul meu mi-a dăruit niște flori și deodată s-a dezbrăcat. Duraki!
- Ce? Câți soldați sunt într-o rată? 150?!
- Câtă tâmpenie în lume!
Stăm noi în tranșee și facem pedichiura la picioare, deodată se aude comanda:
Fiți gata de atac!
- Ce fel de atac, lacul la picioare încă nu s-a uscat! Lasă dușmanii să mai aștepte
vreo 40 de minute.
- Iată ei merg în strungă câte doi, pe cap atârnă niște crengi verzi. Dar noi o să
ne punem flori de trandafir și dușmanilor o să le pară că merge un răzor cu flori.
- Ce este și serviciul militar cu cai? Îți închipui cai cu chipiul în cap, la 4
picioare încălțate cu 4 ciubote.
- Noi, mai bine ne alegem unitate militară de tancuri. Înăuntrul lipim pereții
tancului cu fotografii, femei goale.
- Ce? Ce este blindaj? Blin raz dasi, dar pe urmă câte probleme?
- Trebuie să ne înregistrăm, dar unde?
- Hei, unde este directorul armatei?
- În ce unitate de serviciu militar vă înscrieți?
- În unitate pe uscat.
- Dintâi învățați ustavul.
- Ajunge, plecați, fără voi vom apăra patria.
CAPITOLUL 9 - DRAGOSTEA LUI ION

Era pe la începutul lunii august, nu rămânea mult până la 1 septembrie, când

învățătorii își începeau munca după vacanță.
Ion cu diploma numai ce primită își punea întrebarea.
Cum va fi viața lui pe mai departe? Își făcea planuri de a pleca de la casa
părintească, să treacă peste Prut, să-și găsească un loc de muncă pedagogică.
De fapt îi plăcea să-și petreacă serile pe malul râului Prut din apropierea satului
natal.
Acesta era modul lui de a se relaxa după ce își terminase studiile de pedagogie
la Timișoara.
Îi plăcea să mediteze, privind copacii și reflexia lor în apa râului.
Ce priveliște! Ce nuanțe de verde-galben, roșu-portocaliu, culorile orbitoare
strălucesc în lumina soarelui.
Casa părintească era aranjată pe vale lângă râu, frumos îngrijită de tatăl său
Modiga, gospodar vestit. Se gândea Ion, fiul cel mai mic: „Cum să-mi las casa
părintească? Părinții voiau să le fiu un stâlp la bătrânețe”.
Dar, dacă mi-am ales profesia de pedagog, trebuie să mă despart de casa
părintească, mama mereu mă plângea, că trebuia să rămân gospodar în sat.
În acea zi de vară, ca de obicei, beau o cafea, mă îmbrac frumos, îmi iau vioara,
pe care o îndrăgisem, îmi iau rămas bun de la mama. De tata mă temeam grozav, să
rezolv acea problemă, mă socoteam că pot sorti viața de acum singur.
Mă mai sfătui încă odată cu mama, cel mai bun prieten al meu. Execut câteva
acorduri la vioară.
În fiecare dimineață se auzea cântecul lui preferat: o muzică blândă, o muzică
liniștită, apoi mai tare și până cânta o melodie îndrăgită de el numită „Ciocârlia”.
Apoi Ion se lăsa pe spate, își memoriza niște crâmpeie din viața studențească, în
fața ochilor se arătau cifre, cifre, gândind-se la profesia sa de pedagog.
De fapt învățase de la tatăl lui multe lucruri, meserii, pe care nu puteai să le
cumperi, ceva din meseria lemnarului. În ograda tatălui se găseau multe boloboace
meșterite de el.
În ziua acea și-a luat rămas bun de la râul pe malul căruia sta ore întregi și
asculta țârâitul greierilor, foșnetul frunzelor, sunetul naturii îi trezea mai multe emoții.
Sufletul lui era neîmpăcat, dar și-a zis: „Acesta este ceasul tău, suflete.”
Cerul căpăta o nuanță argintie, norii se învălmășeau din ce în ce mai tare, aerul
era umed.
Tot în acea zi, la vreo 150 de km, ea sta și aștepta singură și îndurerată. Plouase
și acum norii se împrăștiaseră, iar ea privea dincolo de ei, spre stele. Își frământa
mintea: „Ion, unde ești, Ion?”
Dar Ion își lua îndreptarea spre Moldova, satul Coșcalia.
Veronica. I se spunea că era frumoasă. Corpul ei era puternic, bine proporționat,
sânii ușor rotunjiți, cu picioare zvelte, pielea fină, părul blond, ochii albaștri.
Îmbrăcată cu o rochie lungă, galbenă la culoare, puțin decoltată, dar era mulțumită de
starea ei. Își amintise de călătoria ce o făcu nu de mult cu Dorin și Dorina. Se privea
mereu în oglindă, se machia foarte discret: cu puțin fard pe pleoape, își dădu cu
parfum părul, se încălță cu niște sandale maronii cu toc jos. Când se termină de vopsit,
făcu un pas înapoi și iarăși se privi în oglindă. Ion deseori îi zicea: „Uite ce frumusețe
naturală are Dorina”. Ea nu îndrăznea să o gelozeze pe Dorina, doar erau cele mai
bune prietene.
A trecut un an de zile.
 Prietenii au fost repartizați în diferite raioane ale Moldovei. Se întâlneau foarte
rar, doar la întruniri pedagogice.
El, Dorin, era inconfundabil, încrezător în oameni, cu simțul lui umoristic,
inteligent și atent, un om cu succes care sta de acum într-un post înalt de partid,
încărcat cu diferite însărcinări. Era prezentat cu mare șarm care muncea cu dăruire și
care își asigura și un renume.
După un an de zile se întâlni cu Dorina prima dată. Din când în când îl mai
suna. S-au înțeles să se întâlnească.
O zări de departe. Începu să zâmbească.
- Tu ești, nu pot să cred?! Te rog să mă ierți, tare ocupat am fost.
- Te cred, început de an școlar, planuri, consfătuiri, probleme de tot felul…
Ea simțea o durere ascuțită, preț de o clipă, o adâncă amorțire și stăpânirea de
sine. Nu se așteptase să se întâmple așa ceva. Dar acest sentiment o năpădise în ciuda
voinței sale, se simți la cei 17 ani la școala pedagogică, fiind studenți.
Fără să scoată nici un cuvânt, se apropie și o luă în brațe, o strânse la piept,
făcând ca totul să fie real. Se schimbase puțin, dar felul în care o ținea în brațe îi
dovedea cât de mult îi dusese lipsa. Ochii ei erau scăldați în lacrimi, simțind un nod în
gât. Se ivi nerăbdarea de a-i pune 1000 de întrebări.
- Doamne, nu-mi vine a crede!
- Dumnezeule, arăți extraordinar. Ești foarte drăguță. Ah, ochii aceia blânzi și
întunecați.
- Dar nu știu cum să-ți spun, acum nu mai sunt singură. Îmi sunai rar, te
pierdusem într-un timp.
Dorin se mâhnise. O pierdea din ochi…
Era atât de frumoasă, se mișca atât de grațios încât părea că plutește. El mai
văzuse femei frumoase, care îi atrăseseră atenția, dar le lipsea ceea ce era cel mai dorit
pentru el. Calitățile ca inteligența, încrederea în sine, tăria sufletească, pasiunea,
calități care pe unii îi făceau să se gândească la măreție.
- Ne plimbăm puțin la aer curat.
Ea avea acele calități, care în timp ce se plimbau, el simți cât erau de reale.
- „Un poem viu”, acestea fuseseră mereu cuvintele pe care le folosise, când
încerca să o descrie cuiva.
- Zici că nu ești singură.
El privi în pământ când ea rosti acele cuvinte, simțind-se deodată slăbit.
- Cu cine? Cu Ion?!
- Dumnezeu cu tine, de ce cu Ion?
- Pentru că el odată mi-a deschis sufletul și mi-a zis cât de tare te iubește.
- Nu m-am priceput niciodată.
- Fiindcă eram prieteni.
El oftă adânc:
- Eu sunt de vină.
Ajunseră în vârful dealului și se opriră. În depărtare se vedea stejarul la umbra
căruia am stat noi cei doi îndrăgostiți.
- Da, avem multe amintiri legate de acel stejar. Acolo unde îmi citeai cele mai
drăguțe poezii.
- Mai citești poezii? A fost prima și ultima dată când cineva mi-a citit poezii cu
așa conținut drăgăstos.
- E păcat dacă nu mai scrii, fiindcă ești un poet iscusit.
- Sunt foarte ocupat cu lucrul acesta de partid. În fiecare dimineață găsesc pe
masă o grămadă de scrisori, mai ales jalbe de felurite categorii. Mă stărui să le citesc
pe toate și cât de cât să rezolv problemele oamenilor ce se adresează la mine. Din
cauza aceasta mai nu te-am pierdut pe tine, îngeraș scump.
Mergeam încet și discutam. Vorbele îi făcu pe amândoi să-și amintească din
trecut, în timp ce se întorceau spre casă.
Făcură o pauză îndelungată, el se ofta.
Voia să-mi dea o întrebare și iarăși se oprea, și iarăși se ofta. Nu l-am auzit
niciodată cândva oftând.
- Îl iubești?
- Da.
Răspunsul ei îl răni. O lacrimă i se rostogoli pe obraz.
Se opriră, o prinse delicat de umeri, făcând-o să-l privească drept în ochi.
- Dacă ești fericită și îl iubești n-o să încerc să te sfătui să nu te întorci la el, dar
dacă undeva, în sufletul tău există o umbră de îndoială, atunci nu o face. Sunt lucruri
în care nu își au rostul jumătăți de măsură.
- Am luat hotărârea corectă, zice ea prin hohote de plâns.
Pentru o clipă o privi fix.
Se mai gândi, o strânse de mână, o netezi ușor.
- Ce ai zice de o cină împreună?
Ea îl privi cum se îndepărtează și observă că toată încordarea pe care o simți
dispăruse ca prin minune. În cele din urmă deschise ochii larg, trase aer în piept și
apoi ținu expirația pe o clipă și privi frumusețea care o înconjura. Își aduce aminte de
serile în care parfumul stins al frunzelor toamnei venea purtat de vântul blând. Ea îl
privi cum se întinse să apuce frânghia care atârna în apă.
În ciuda înserării, putu să-i zărească mușchii brațelor, îi plăcea tăcerea nopții.
Văzu liliecii care zburau pe deasupra lor, se auzeau broaștele care se alăturaseră
greierilor în acea armonie a nopții. Se plimba și, cu capul lăsat în jos, păși încet,
căutând unde pe un copac ei cândva au scris: „Dorin o iubește pe Dorina.” Aceste
cuvinte erau încadrate într-o inimă. Cu mâinile încrucișate rămase așa încremeniți,
uitându-se când la râu, când la aceste cuvinte, până când auzise aprecierea lui:
„Aceste cuvinte nu se uită niciodată.” E atâta liniște…
- Vin adesea aici, doar sa fiu aproape de apă, să citesc și să aud aceste cuvinte.
El o apropie strâns de corpul său. Un bâtlan își ia zborul, plutind chiar pe
deasupra apei înainte să zboare într-o lumină argintie care anunța răsăritul soarelui.
Lui îi plăcea să urmărească în liniște ivirea zorilor, de parcă lumea s-ar fi născut din
nou.
Privi spre apus și văzu nori grei, ce anunțau furtuna. Vântul nu bătea prea tare,
dar el era cel care aducea norii din ce în ce mai aproape.
- Din clipa în care ne-am întâlnit a fost clar că niciunul din noi nu putea să
controleze cea ce s-a întâmplat. Ne-am îndrăgostit în ciuda tuturor deosebirilor și în
acel moment s-a născut ceva unic, sublim. Pentru mine, o asemenea dragoste nu există
decât o singură dată în viață și, de aceea, fiecare clipă pe care am petrecut-o împreună
mi-a rămas vie în memorie... N-o să uit niciodată nimic ce a fost legat de acele clipe.
Ea rămase tăcută cu fața îmbujorată.
- Vara aceea la universitate a rămas în sufletul meu și așa va rămâne pentru
totdeauna. Poate între noi nu va fi nimic mai mult, ce îmi pare foarte rău, dar asta nu
schimbă nimic în ce privește sentimentele mele de dragoste pentru tine.
- Ceea ce mi-ai spus este foarte prețios pentru mine. Trebuie să fii poet ca să te
poți exprima așa cum faci tu.
El îi netezi mâna, îi sărută toate degetele.
 Se lăsă o liniște deplină. Vântul încetase să mai bată și norii se întunecau pe
măsură ce mergeam spre destinație. Ea se simțea ciudat de mulțumită că venise,
fericită că el devenise genul de bărbat exact așa cum sperase și va trăi mereu cu acel
gând.
- N-a mai existat un alt bărbat, tu ai fost singurul bărbat din viața mea.
El rămase tăcut, privind în altă direcție. Ea plângea… Pentru că socotea că nu se
vor mai întâlni niciodată și se întreba, cum ar putea fi fericită vreodată. În loc să-i
răspundă, el îi strecură un bilețel în mână.
„Despărțirea ne doare atât de tare pentru că sufletele noastre sunt îngemănate.
Poate că așa au fost întotdeauna și vor mai fi. Poate că înainte de această viață am mai
trăit încă 1000 de vieți împreună și în fiecare dintre ele noi ne-am întâlnit. Și, poate,
de fiecare dată am fost despărțiți din aceleași motive. Aceasta înseamnă că acest
rămas-bun și pentru cei zeci de mii de ani, dar el reprezintă în același timp un preludiu
la ceea ce fiecare viață înainte de aceasta va urma.”
- Când te privesc, îți văd frumusețea și gratia și știu că ele au căpătat forță cu
fiecare viață pe care ai trăit-o. Și știu că mi-am petrecut fiecare viață înainte de
aceasta, căutându-te pe tine pentru că sufletele noastre trebuie să fie pentru vecie
împreună.

* * *

Ei stau îngândurați de parcă numărau anii trecuți în suferință.

Era ca o magie și parcă toți acei ani în care fuseseră despărțiți, nu mai
continuau.
Ea își îngropă fața în gâtul lui și simți puterea și blândețea, îi simți sufletul și
corpul.
Își petrecură ziua îmbrățișați, stând lângă foc și apoi, ținându-se în brațe în timp
ce priveau flăcările, care învăluiau buștenii. Din când în când el îi recita versurile
proaspete alcătuite, versurile ei preferate și îl asculta cu ochii închiși aproape simțind
cuvintele, murmura vorbe de dragoste și așa adormiră. Din când în când, el se trezea
și o privea.
- Acesta este răspunsul fiecărei rugăciuni pe care am înălțat-o.
- Tu ești un cântec, un vis, o șoaptă, și nu știu cum am trăit fără tine acești ani.
Te iubesc!
- Te doresc, te doresc!
El o ținea strâns de mână aproape toată dimineața, i se părea că o s-o piardă din
nou. Din când în când se oprea și o privea îndelungat.
- Rămâi cu mine, draga mea, rămâi căci tu ești dragostea dintâi. N-am să pot să
fiu fericit, știind că ești a altcuiva. Ea se uită la el cu ochii umezi, după o tăcere
îndelungată.
- Ooo, spune, când lacrimile începură să-i curgă, te rog încearcă să mă înțelegi!
- Dacă pleci, n-o să ne mai vedem niciodată.
Ea se sprijini de el și începu să plângă și mai tare.
- Nu pot să te forțez, dar n-o să uit niciodată acele ultimele zile pe care le-am
petrecut împreună, am visat atâția ani…
- Îți mulțumesc!
El dădu din cap, privind în jos și strângând din dinți.
O petrecu către mașină, o îmbrățișă din nou până când simți cum izvorăsc
lacrimi din ochii lui, îi sărută buzele și amândoi obrajii, apoi îi mângâie ușor urmele
sărutărilor sale.
 - Te iubesc!
Ea îi întinse mâna și o ținu în mâinile sale câteva clipe, plimbându-și degetele
pe pielea lui.
- „Rămâi cu bine”! și acest lucru o duru mai tare decât s-ar fi așteptat. Plângea,
dar nu putea rosti nici un cuvânt. Tăcu.
- Dacă nu plec acum, nu plec niciodată.
Mașina porni, lui i se făcu rău, când a văzut că într-adevăr pleacă.
- Nu pleca, voia el să strige, când mașina se îndepărta.
Mașina dispăruse, el mai sta.
Ea se gândi ce să-i spună bărbatului ce o aștepta acasă.
Se apropie de casă și vede pe masă un vraf de hârtii de tot felul, de documente
ce așteptau răspuns.
Pe masă era un morman mare de scrisori. Acelea erau scrisorile trimise Dorinei
și care erau fără niciun răspuns. Mama ei socotea că fata ei nu trebuie să se mărite cu
un simplu învățător.
Deschide o scrisoare la întâmplare:
„- Tu mi-ai arătat ce înseamnă dragostea. Știu sigur că tot ce a fost între noi a
fost o dragoste adevărată și mă bucur că am putut fi împreună chiar și pentru puțin
timp și, dacă în viitor, cândva, ne vom întâlni și fiecare vom avea viața noastră, îți voi
zâmbi bucuros. Te iubesc!” Cu ochii umflați de lacrimi mai citi încă o scrisoare: „Îmi
doresc să apară pe cerul vieții mele constelația iubirii. O voce ascunsă îmi spune că e
momentul.
În aceste zile, la început de an de studii, în tensiunea dorințelor mele nestăpânite
te-am cunoscut pe tine, sufletul meu îți aparține.
Era mâna destinului care se ridica în fața mea ca o stâncă.
Făcând o recapitulare a întâlnirilor noastre, iubirea mea pentru tine este o iubire
perfectă. Te țin pe umărul stâng, acolo îți simt respirația, îți aud vocea, care îmi așază
gândurile spre tine, m-am aruncat în valurile sentimentelor. Iubirea e cel mai minunat
sentiment pământean.
De ani și ani, ești lipită de brațele mele, de părul meu, de mintea mea și nu mai
pot, nu mai pot, nu pot trăi fără tine.

***

Ion era un bărbat în floare. Fusese singur la părinți. În tinerețe era îndrăgostit de
o fată, dar problema cea mai mare era că această fată era iubirea prietenului lui –
Dorin.
Își aducea aminte în convorbiri cu colegii lui că a fost îndrăgostit odată și numai
odată cu mult timp în urmă. Iubirea aceasta ascunsă îl schimbase pe el întocmai
pentru totdeauna. Numai iubirea perfectă putea să-l ție pe un individ într-o încercare
dumnezeiască.
Colegii și cunoscuții mereu îl întrebau:
- Ești căsătorit?
Acum stă singur pe verandă, își lasă capul să se odihnească pe spătarul
scaunului care se legăna. Picioarele se mișcau ritmic, își simțea gândurile spre o seară
plăcută cu câțiva ani în urmă.
- Ce mai înseamnă și iubirea?! Se întreba deseori.
Era la facultate, deseori se întâlnea cu cel mai bun prieten al lui, Dorin,
petreceau vremea împreună. El era îndrăgostit de Dorina. Fata îl privise cu ochii ei
pătrunzători. Dar cine putea să ție piept la o așa fată frumoasă?
 De acum înainte ne găseam mereu în trei.
În timp ce-i strângeam mâna și priveam acei ochi uimitori de albaștri, mi-am dat
seama într-o clipă că era aceea cu care mi-aș fi petrecut tot restul vieții și n-aveam să
mai întâlnesc pe altcineva la fel ca ea. Dar ea era a lui Dorin.
În acea adiere de vânt, care se simțea printre copaci, ea mi se părea atât de
perfectă!
Ea se lipi mai aproape de Dorin. El o netezi pe obrazul îmbujorat și o sărută
foarte gingaș pe păr.
Inima lui Ion se strânse, el își îndreaptă privirea în altă parte. Ei s-au întâlnit și a
doua zi, și în următoarea și, în curând, au devenit nedespărțiți.
La dansuri ea dansa cu Dorin și apoi cu Ion.
Apoi când Dorin a petrecut-o acasă și când s-au oprit să-i spună „Noapte bună”
Ion l-a întrebat pe Dorin: Se poate? Și o sărută gingaș.
Petreceau ore întregi împreună, discutând orele de pedagogie, își împărtășeau
visele.
Dar când se despărțeau pe scurt timp, Ion parcă lua cu el o parte din sufletul ei.
… Au trecut ani. De câte ori se plimba prin locurile acelea de atunci, lui i se
părea că o vede pe Dorina în brațele lui Dorin. O vedea cu ochii negri, cu părul blond,
ce-i atingea ușor umerii.
Oriunde s-ar fi uitat vedea imaginea ei, vedea lucruri care-i aduceau aminte de
ea.
Dorin era cel mai bun prieten al lui. Nu putea să facă ce-i cerea inima.
Celelalte amintiri erau fragmentate, idei disperate. Nu întâlni altă fată care să-i
trezească vreun sentiment. Încercă într-o zi să-și deschidă inima și să-i vorbească
prietenului Dorin despre dragostea ascunsă ce ii frământa inima.
- Ce ai zice tu, Dorin?
- Trebuie să te lupți pentru așa o iubire înflăcărată.
- Dar cum? Vezi că nu pot.
Dorin scutură din cap. El știa că avusese câteva prietene, dar niciuna nu-l
impresionase în mod deosebit, în afară de una singură. Părinții ar fi fost împotrivă,
pentru aceea că nu le-ar fi plăcut sau pentru că aparținea unei alte clase sociale. Fiind
sărac și ei n-ar fi fost niciodată de acord, dacă fiica lor ar fi avut gânduri serioase.
Din cele din urmă, acest lucru nu fusese posibil.
Dorin nu putu să-l sfătuiască.
În ultimul timp, Ion lucra ca director de școală în satul Sălcuța, raionul Căinari.
Se întâlnise cu câteva învățătoare tinere, dar nu erau lui pe plac.
Avusese chiar o relație serioasă cu o femeie destul de bună, parcă se simțea bine
cu ea, dar nu ajunsese niciodată să aibă pentru ea sentimentele pe care le nutrise
pentru Dorina.
Una dintre învățătoarele de la clasele primare se dădea în vânt după el, era cu
câțiva ani mai în vârstă decât el, îl învăța cum să-i placă unei femei, ce să-i șoptească.
Ea se pricepea că n-are nici-o șansă.
- Câteodată când mă privești, de fapt tu vezi pe altcineva.
Ion era un om înalt și puternic, cu părul castaniu-deschis, era destul de arătos.
Când cânta din vioară „Ciocârlia” se adunau toți în jurul lui. Avea o voce extraordinar
de melodioasă.
- Dorina, Dorina, câți ani au trecut?! Deseori își aducea aminte de ea.
Când ceainicul începu să șuiere, el turnă ceaiul în două cești.
- Una pentru tine, iubita mea, tu nici nu știi cât de mult te iubesc, poate uneori te
pricepeai cum te priveam, când erai strânsă la pieptul lui Dorin.
 Unde ești, poate aproape de mine, parcă îți simt parfumul tău franțuzesc.
Îmi aduc aminte cum erai tu înainte, plină de energie, spontană, pasionată.
Acum privi spre stele în timp ce-și trecu mâna prin părul lui negru dar în față îi
stătea chipul ei de înger.
- M-am gândit tot timpul la tine, zicea el în sine.
- Adevărat? Mi-ai scris?
- Zeci de scrisori.
- Zeci de scrisori. Ți-am scris ani și ani fără să primesc un răspuns.
- N-am știut, spune ea încetișor.
Și el își dădu seama că, probabil, mama ei îi ascunsese scrisorile.
- Ești sigur?
De fapt, nu încetase niciodată s-o iubească și-și dădu seama că acesta era
destinul său. El privea spre stele și lumina lor sclipitoare îi aminti că ea o să plece în
curând și simți cum un gol îi creștea în suflet. Nu voia ca această noapte să se termine.
Dar cum să-i spună?
Oare era un vis?
CAPITOLUL 10 - O CATASTROFĂ AERIANĂ

Astăzi Dorin se sculă mai de dimineață, el trebuia să zboare cu avionul la

Moscova cu o delegație de oameni de partid pentru un schimb de experiență. Își
pregătește rapid bagajele. O sărută gingaș pe obraz pe Dorina, anunțând că se va
întoarce peste două zile.
- Drum bun, fără primejdii, micule!
Se urcă în mașina care îl aștepta la intrare.
Dorina se cuibărește mai comod sub plapuma călduță și o ia iarăși somnul.
Ea visează un vis ciudat: Parcă pășea încet și temător în liniște spre Ion. A dat să
treacă pe lângă el, dar brusc s-a simțit prinsă de încheietura mâinii, care o cuprindea
cu blândețe.
- Mai întâi un dulce sărut, și apoi o să pleci la Dorin al tău! Îi zise.
Brusc se trezește din somn. Ce prostie, ciudat vis!
- Brr! Să scap de el.
Se îndreaptă să-și facă o cafea. A luat o înghițitură și s-a gândit cum a ajuns
Dorin la aeroport.
Dar îi trage atenția anunțul prin radio: Avionul Boeing Lion AIR cu 80 de
persoane la bord a explodat…
- Da, acesta e avionul cu care trebuia să zboare Dorin cu delegația sa pentru
schimbarea de experiență, el s-a pregătit până târziu cu un material minuțios.
Ascultând această translare, ce se repeta într-una, se repede spre mașină și se
îndreaptă spre aeroport.
- Ce s-a întâmplat? De ce anume cu Dorin, striga cu glas disperată de diferite
gânduri.
Delegația, în frunte cu Dorin, s-a îmbarcat în acest avion pus la dispoziție,
pentru a se deplasa la Moscova, în scopul participării la schimbul de experiență despre
munca pedagogică.
În acest avion trebuia să se afle și directorul școlii din Sălcuța, tovarășul Ion
Ungureanu, însă a absentat, pe motiv că o gripă se face responsabilă de rămânerea lui
în țară.
Avionul a făcut o escală la Kiev, unde delegația din Moldova a avut o scurtă
întrevedere cu membrii din conducerea Republicii Ucraina, pentru ca, la terminarea
acesteia, avionul să-și reia drumul spre Moscova, însă, după puțină vreme, el a fost
întors din drum la indicațiile primite de pe aeroportul din Moscova, din cauza unei
periculoase lipse de vizibilitate datorită ceții foarte dense din apropierea orașului.
Accidentul s-a produs abia în momentul în care avionul se pregătea de aterizare
pe aerodromul Vnukovo.
Din cauza proastei vizibilități, însă, nava a ratat peste 18 minute. Iar, la scurt
timp după prăbușire, într-o pădure de lângă aeroport, s-a aprins în flăcări.
Salvatorii au descoperit corpul neînsuflețit al unui pasager, identitatea nu a fost
stabilită încă.
În aeroport au ajuns rudele acelor persoane care s-au aflat la bord. Toți ceilalți
au fost morți.
Oamenii așteptau cu sufletul la gură informații despre apropiații lor. Salvatorii
au descoperit în apropiere de locul tragediei bucăți din avion, telefoane mobile și
veste de salvare. Se presupune că, potrivit autorităților, cu doar câteva minute înainte
de accident, pilotul ar fi anunțat o problemă tehnică. Turnul de control i-a recomandat
să se întoarcă în aeroport, dar era târziu. Mă simțeam rău de tot, dar mai rău mă simt
acum, pentru că te-am pierdut. Eu nu sunt de vină, dar mă simt destul de prost, doar
trebuia să plec și eu la Moscova cu Dorin, doar el era pe acea listă a pasagerilor, se
frământa în gând Ion.
- Biata Dorina cum suferă, cu ochii umflați de lacrimi ce curg neîncetat.
Ion încearcă să se apropie, s-o mângâie, dar ea se întoarce brusc, nu vrea să
vadă pe nimeni, mai ales pe Ion. Ea socoate că el e de vină, de ce el a rămas și nu a
plecat cu Dorin.
- O, ce ființă e și omul, că se poate plânge de el însuși! Desigur, durerile
oamenilor ar fi mai mici dacă, Dumnezeu știe de ce, sunt făcuți astfel. Nu s-ar ocupa
cu un atât de mare zel al închipuirii de amintirea celor trecute și ar îndura un prezent
nepăsător.
- Singurătatea e pentru sufletul meu un balsam delicios și un mănunchi de flori
de câmp cu miresmele sale, le pun lângă copacul la umbra căruia stam ore întregi noi,
cei trei: eu, Dorin și Dorina, acolo, la locul nostru preferat, unde puteam discuta
despre munca noastră pedagogică și acolo beam cafeaua pregătită de Dorina.
- A trecut un timp, poate cât de cât s-au mai vindecat puțin rănile catastrofei
sufletului nostru.
Mă gândeam la Dorina. Sărmana! zise Ion. Mă tem că n-ar vrea să mă vadă,
cred că încă socoate că eu sunt de vină în moartea lui Dorin. Ciudat lucru, dar asta e.
Dorin a plecat și eu am rămas viu și s-a întâmplat ce s-a întâmplat. În toate diminețile
Dorina se plimbă pe acele cărărui din pădure pe unde rătăceau ei cu Dorin.
- Când valea clocotește în jurul meu și soarele înălțat pe cer se odihnește
deasupra nepătrunsei întunecimi a pădurii mele, eu stau culcată pe iarbă unde, printre
firele de iarbă, foiește o întreagă lume a insectelor de tot felul, și el, Dorin se găsește
undeva în preajma lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul său, ne poartă și ne
sprijină pe noi toți.
- Dacă ai putea să-ți exprimi tot ce se găsește în sufletul tău, atunci ți-aș spune
ție, care de atâtea ori ai îndurat spectacolul trecerii de la mâhnire la desfătare și de la
melancolie la patimă nimicitoare.
- Am făcut tot felul de cunoștințe, își spunea Ion, dar prieteni ca Dorin și Dorina
n-am găsit. De bună seamă, oamenii găsesc în mine ceva ciudat.
La școală sunt un pedagog bun, părinții și copiii mă stimează, mulți dintre ei mă
iubesc, dar totuși unele sentimente eu le ascund de urechea oamenilor. Asta îmi
strânge îngrozitor inima.
Pe Dorina o iubesc și mai mult, dar acum mai tare ca întotdeauna mă tem să mă
apropii de ea.
Un coleg apropiat zicea că soarta unui om de felul meu este greu de înțeles în
mod personal, desigur.
- O, Dorina, oare nu desfășuram în fața ta toată simțirea minunată cu care inima
mea îmbrățișează întreaga natură, amintirea aceasta devenise prea dureroasă pentru
mine.

***

Despre suferința Dorinei se putea citi în ochii ei atât de triști.

Că viața omului este numai un vis, asta cred mulți, și gândul acesta a început să-
mi dea târcoale și mie, când văd că orice activitate are drept scop să procure
satisfacerea nevoilor, care, și ele, la rândul lor, n-au alt scop decât să prelungească
biata noastră existență.
Dorin mi-a lăsat cele mai frumoase sentimente de dragoste și iubire.
 Un zâmbet se ivi pe buze. Îmi aduc aminte cum dansam cândva. La început ne-
am desfătat cu feluritele încolătăciri ale brațelor.
- Cu cât farmec, cu câtă ușurință se mișca! Și când am ajuns la vals și am prins
să ne învârtim unii împrejurul altuia ca sferele, s-a iscat la început o oarecare
vălmășeală, fiindcă prea puțini știau să valseze. Dar noi dansam foarte grațios și eu
mă mândream. El zicea: „Să ai în brațe cea mai drăgălașă ființă?! Și să zbori cu ea ca
o furtună, până când totul în jur dispare…
Dar mă gândeam, și trebuia să spun, că m-am jurat că fata pe care voi iubi-o și
asupra căreia aș avea vreun drept nu va trebui să danseze cu altcineva.
Acum, în viața noastră e o situație de doliu, de suferință.
Dorina nicidecum nu putea să ție piept acelor sentimente de doliu și nu le putea
înlătura singură, îi trebuia susținere. Stătea mereu înlăcrimată.
Amintirea multor lucruri din trecut îi năpădea sufletul și ochii i se umplură cu
lacrimi.
Ion își punea întrebarea: Poți tu oare să dai un pic de alinare, când sufletul
prietenei tale plânge, când sufletul ei e chinuit de o pasiune înfricoșătoare, e
zbuciumat de mâhnire.
Dorina e cuprinsă de o boală de tristețe, care se năpustește asupra ei, ființă
distrusă, în zilele de înfiorare, și când ea zace într-o dureroasă izolare, cu ochii fără
simțire, privind spre cer, cu fruntea palidă, acoperită de sudoarea suferinței, el, Ion,
sta lângă patul ei ca un blestemat, dându-și seama că nu poate face nimic și se
cutremura de spaimă și, în acel moment ar vrea să deie totul ca să poată insufla un pic
de înviorare, o scânteie de vlagă acestei ființe, pe care o iubește mai mult decât viața
sa.
El și-a scos batista din buzunar, și-a șters sudoarea de pe frunte și a ieșit din
odaie. Și numai vocea ei, ce i-a strigat numele, l-a făcut să-și vie în fire.
O; îngere, pentru tine trebuie să trăiesc!
Încă de când trăia Dorin, de multe ori mi-am propus să n-o văd așa de des, îmi
venea rău să mă despart de ei, mă deprinsesem, și o iubeau din ce în ce mai mult.
Dar în fiecare zi cădeam în ispită și îmi făgăduiam cu sfințenie că mâine o să
stau acasă, am multe însărcinări pedagogice și caiete de controlat, dar a doua zi de
dimineață găseam din nou vreun motiv, și, până să-mi dau seama, ajunsesem iară la
ei. Iar spre seară, când mă pregăteam să plec, ea ma întreabă: „Mâine o să vii mai
dimineață, eu am să lipesc niște colțunași?”
Dorin era mereu ocupat cu lucrul lui de partid, deseori Ion o ajuta cu ceva. Stam
la vorbă despre munca ei pedagogică, despre dragostea față de copii, cum controla
sute și sute de caiete pe zi, și cum corecta mii de greșeli… Cum nici o clipă din viața
ei n-a trecut fără dragoste de profesie și muncă activă de toate felurile: și fizică și
intelectuală, femeiască și bărbătească în cele mai grele obstacole din viața sa.
Știa toate lucrurile gospodărești și putea să povestească despre asta ore întregi,
și nu și-a pierdut niciodată veselia și voinicia: putea să mulgă vaca, să cosească fân
ș.a.
Treceau ani, dar durerea din suflet n-o putea scoate, nu-l putea uita pe bunul ei
prieten Dorin.
- Degeaba întind brațele spre dimineață, când mă trezesc din visuri apăsătoare,
te caut noaptea lângă mine în pat, m-a amăgit un vis fericit și nevinovat, întind brațele
după tine și mă trezesc: inima mi se strânge de durere și un șuvoi de lacrimi cad pe
perna mea salvatoare.
Sărut de mii de ori haina ta, parfumată cu un parfum franțuzesc.
 Cu fiecare răsuflare sărbătoresc amintirea fericirii noastre, când primeam de la
tine 99 de trandafiri.
- Câtă fericire îmi aduceau ei cu mirosul lor minunat, acei roșii mascați
trandafiri.
Inima mea începe să bată năvalnic și să readucă acele sentimente de iubire
perfectă.
Rătăcesc apoi pe câmpuri, prin tufișuri, ce ne aduc aminte de sărutările noastre
gingașe.
Adio, îngerașul meu păzitor, adio!
Au trecut câteva zile și iarăși mă pornesc în pădure, acolo îmi pare că te văd, dar
de ce nu pot să zbor la pieptul tău să-ți mărturisesc durerea, dragul meu, cu mii de
lacrimi. Aerul din pădure îmi face bine, încerc să mă liniștesc, dar lacrimile curg pe
fotografia ta, pe care o port cu mine.
Iată, Ion a venit să mă ajute cu ceva, ne plimbăm puțin, amintindu-ne de tine.
Ori de câte ori mă plimb pe aici sunt copleșită de sentimentul pierderii.
Se începe ploaia, ne grăbim să plecăm.
- Ne vom revedea, bunul meu prieten!! Dar inima-mi e frământată de această
tristă despărțire…
O, chipul tău plutește mereu în preajmă și mă uit la cer cu o lacrimă de dor în
ochi.
- Iartă-mă, te rog, dacă ți-am greșit.
Am căzut la pământ și am plâns îndelungat cu dureroase suspine.
– Dorin, Dorin! Te iubesc ca întotdeauna!

***

Încep să mă obișnuiesc cu zilele triste. Sunt încadrată în muncă grea

pedagogică: întruniri, conferințe, cabinet–model, lecții deschise, își deschise pentru
toți învățătorii din republică ș.a.
CAPITOLUL 11 - ANUL 1949. PRIMUL AN DE ÎNVĂȚĂMÂNT. AMINTIRI.

E început de decembrie. Cad încet pufoșii fulgi de zăpadă. O priveliște de

nedescris, peste tot cade zăpadă albă pe fondul copacilor verzi. Ochiurile de lumină
erau aproape invizibile de dincolo de frunzele masive ale copacilor și fără sfârșit se
vedea o perdea aruncată peste pădure. Sunt primii fulgi de zăpadă. Vârfurile
înghețate ale mestecenilor se aplecau până la pământ, și doar pinii se aplecau cu
zgomot. Ningea parcă s-ar fi dezlegat din cer uriași saci de zăpadă, al căror conținut
îngropa imediat toate împrejurările.
Și acest peisaj de iarnă mi-a adus aminte de primul an de învățământ al meu.
În anul 1949 familia noastră cu alte familii din sat au fost deportate în Siberia.
Numai ce terminasem școala pedagogică din Bender și iată așa nenorocire. Am fost
repartizați în regiunea Kurgan, sovhozul Ialani, într-un loc uitat de Dumnezeu. Se
vedeau câteva case locuite de ruși și tătari. Despre care civilizație se poate vorbi? Am
sosit în Iulie, ne-au descărcat în casa care se numea „școală“. La 1 septembrie trebuia
să eliberăm școala și să ne construim casa pentru locuit. În cea mai mare grabă am
construit niște bordeie în pământ, în care am iernat.
Au fost zile grele pentru deportați. Despre asta am scris în cartea „O viață
zbuciumată“.
Voiam să capăt o muncă de învățătoare la clasele primare.
Secția raională de învățământ se găsea într-o localitate la vreo 15 km de aici.
Mă adresez la brigadierul nostru după un oarecare transport, dar fără niciun
rezultat. Ce să fac? Mă pornesc pe jos, pe un drum de țară, printre două păduri.
Departe, hăt, se auzeau urlete de lupi flămânzi… Mi-i cam frică, dar ce am de făcut,
trebuia să plec! Ce-i drept, nu-mi închipuiam ce mă așteaptă în acel drum necunoscut
pentru mine. Nu puteam să știu dacă șefa secției raionale de învățământ ar fi fost la
locul ei de muncă. Nu existau pe atunci telefoane, un singur telefon atârna pe perete în
cabinetul șefului.
Obosită de drumul greu, în minte roiau diferite gânduri și, spre ora 12 la amiază,
ajung la secția raională de învățământ din Safaculevo, un centru raional.
Am așteptat în sala de primire mai bine de un ceas întreg. Stomacul mă curma,
îmi era foame.
În sfârșit, am fost chemată în cabinetul șefei. Mă privește o femeie, cred eu de
naționalitate tătară, înaltă, slăbănoagă, cu părul negru ca tăciunele și chipul marcat de
indiferență, punctat de doi ochi mari, negri, ca de cioară, însă cu privirea aparent
absentă, ascunzând însă un teribil egoism.
Ea îmi părea în vârstă de vreo 40 de ani. Mă privi atent, își închisese pe
jumătate ochii, cu o atitudine de oboseală cu dezgust, caracterizată de o ușoară
tulburare, amestecată cu epuizarea reală. Se vede că are multe probleme de realizat în
ajunul noului an de învățământ.
Sta în fața mea cu mâinile încrucișate și începu:
- Ce probleme v-au adus la mine?
- Dorința de a avea un loc de muncă ca învățătoare la clasele primare, și îi întind
diploma mea, numai ce o primisem, fără nici o experiență de muncă pedagogică.
Ea cercetă cu atenție acest document, aruncă o privire de îndoială spre mine și
zice:
- Avem nevoie de cadre pedagogice, dar mă uit că sunteți încă un copil, o să
puteți face față la grele încercări pe meleagurile noastre? În raion nu putem deschide
unele școli către 1 septembrie din lipsă de cadre pedagogice. Unii tineri pedagogi
încep lucrul și pe urmă fug, întâlnind-se cu mari greutăți. Vă pot eu încredința
deschiderea unei școli pentru 4 sate cu elevi de diferite naționalități, ce ziceți?
Mă privi încă odată din cap până în picioare, poate se gândea că sunt fiica unui
vrăjmaș al poporului, dar poate se uita că în fața ei sta o ființă foarte tânără, fără
experiență de muncă.
- Trebuie să adunați elevi din cele 4 sate nu mai puțin de 16 la număr pentru a
deschide o clasă completă.
Mă întorc acasă cu ordinul în buzunar, dar ce fac mai departe? Mă adresez iarăși
la cel mai mare șef al localității, brigadierul Solomon care, cu capul sprijinit pe umăr,
mă privește cu lipsă de încredere.
- Aceasta este școala, îmi zice el.
Sunt impresionată de clădirea din față: o cocioabă cu tavanul gata să se
prăbușească, cu două ferestre pline de crăpături, prin care vâjâia vântul.
Lampa cu gaz fâlfâia în aerul mort și înflăcărat al micii încăperi.
Ruptă de oboseală și de gânduri legate de deschiderea școlii erau peste puterile
mele. În ajutor îmi vine tatăl meu:
- Te vom ajuta la reparația clădirii pentru școală.
Un sunet de la secția raională de învățământ din Safaculevo.
- Cum merg treburile cu reparația școlii?
- Da, da, am terminat reparația clădirii pentru școală.
- Câți elevi aveți?
- Deocamdată 6 elevi.
- Dacă peste 10 zile n-o să aveți înregistrați cantitatea cuvenită, o să închidem
școala până la 1 octombrie.
Dar nici la întâi octombrie situația nu s-a schimbat cu nimic, ba mai mult. A
căzut o zăpadă abundentă, trei zile la rând nu se mai oprea, nu se mai vedea om cu
om. Zăpada a îngropat toate împrejurările.
Locuințele noastre erau acoperite, numai hogeacul se mai zărea. De aceea, ca să
ieșim cumva, trebuia ridicat un copil prin hogeacul sobei, să iasă și să dezgroape ușa.
Până acum priveam fulgii de zăpadă cu drag, dar acum voiam să se oprească
ninsoarea aceasta fără capăt. Eu de acum eram pe la jumătate de drum, trebuia să fac
agitație cu părinții ca să aducă copiii la școală, să se clarifice cu transportul pe o sanie
cu un cal înhămat.
Înotând prin zăpadă, disperarea pătrundea încet încet în sufletul meu. Urmele de
sanie nu se mai observau. Ninsoarea învăluia tot mai des și mi se părea că dispar sub
troianul gros de zăpadă.
Simțeam cum îmi pierd puterile și vreau să mă așez, dar știam că, dacă mă așez,
mă doboară somnul pe veci.
Privesc întinsul alb de zăpadă și o singurătate stranie mă cuprinde. Nu, nu mai
am puteri…
- Ce frumusețe! Peste tot o întindere de albeață și din zăpadă cresc trandafiri
albi, mulți, mulți și tu îi culegi să mi-i dăruiești mie. Îți auzeam glasul blând:
- Te iubesc, te iubesc, îngerașul meu scump…
Voiam să-ți răspund, dar nimic mie nu se supune, voiam să mă mișc, dar nu
puteam.
Ninsoarea se perdeluia de jur împrejur și apoi eram doborâtă de o nouă
oboseală.
- Eu sunt o femeie tare, o să mă lupt… Mi se făcu somn, inima îmi bătea tot mai
rar în tâmple.
Voiam ceva să strig, dar buzele rămăseseră lipite și gura nu se descleșta.
 - Cine te poate găsi în această pustietate albă, unde nu se vede nimic la doi pași,
zăpada acoperă încet toate zgomotele. O prăpastie în beznă, o atmosferă de izolare. O
lacrimă căzuse pe obraz și îndată se preface într-o mărgea de gheață.
Se vede că pluteam undeva între viață și moarte, când simțeam că ceva cald îmi
mângâia fața. Apoi îmi dădusem seama că era un câine. La urletul jalnic al câinelui, se
apropia un om, se vede că era stăpânul lui cu o armă în spate, era un vânător. Mă
trezii într-o cameră caldă, împrejurul meu nu-și găseau loc niște femei, care vorbeau
într-o limbă necunoscută. Una din ele îmi dădea cu lingurița ceai, forfotea apa într-un
samovar, alta mă învelea cu o piele de urs.
- Apă, mi-i sete de apă! rosteam eu, de abia legând cuvintele. Depuneam
eforturi să întredeschid ochii. În față văzui o femeie, ea mi-a zis:
- Bun venit de pe acea lume!
Nu țin minte cine m-a adus acasă. Toți ai mei m-au înconjurat cu multe
întrebări. Straniu, dar nu puteam răspunde, numai plângeam…
Îmi reveneam încet, ca dintr-un somn greu, mă mișcam ca bătută de vânt. După
așa coșmaruri ce le-am petrecut, ieșeam puțin afară, dar pământul mi se dădea peste
cap, camera mi se legăna cu tot cu pereți, mă sprijineam să nu-mi pierd echilibrul,
parcă mă găseam pe altă planetă. O femeie mă întreabă:
- Îl iubești?
- Pe cine?
- Pe el, pe Dorin, pe el îl strigai în ajutor.
- Doamne Sfinte, nu țin minte nimic.
Da, o poveste tristă! În viața noastră de toate zilele se întâmplă totul ce nu
putem aștepta.
Pe măsuța mea de lucru mă așteaptă un vraf de caiete ce trebuie să le controlez
pentru ziua de mâine. E un lucru migălos. Un fost elev, acuma este un om mare de
partid, m-a felicitat cândva de ziua învățătorului și mi-a plăcut cum mi-a scris: „Vă
sărut mâna care a controlat atâtea mâzgăleli de-ale mele”. Am zâmbit și am început să
controlez caietele cu compuneri.
- Da, iată și o scrisoare.
De la Ion, demult nu auzisem de el. Astăzi găsesc o scrisoare. Iată, citesc un
fragment: „Un singur gând, o singură râvnă, aceea de a fi din nou aproape de tine,
aproape de înfățișarea ta, de apa vie a buzelor tale, mereu dorindu-le, mereu setos de
frumusețea ta fără de asemănare, mă închin cu totul pentru fericirea ta; să-mi dăruiesc
toate puterile inimii idealurilor tale; să sfințesc altarul căsniciei noastre cu harul celei
mai dumnezeiești iubiri”.
- Ești îndrăzneț, mă gândesc eu.
Și iată mai adaugi: P.S. Aș vrea să-ți spun despre dragostea pe care ți-o port ani
de-a rândul, despre gelozia, mândria mea pentru tine și despre porțile mici de iubire
pe care mi le oferi.
Te-aș iubi, așa cum o iubea pe Veronica Eminescu: „Îngerașul meu blond, te-aș
acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii
Domnului“. Nu-l poți uita pe el, te cred, și eu l-am stimat pe bunul prieten, dar nu se
poate toată viața să o petreci în doliu, au trecut mulți ani.
Aș vrea să te văd, dar noi suntem ocupați, dar trebuie să găsim timp și pentru
treburile noastre personale. Tu ce zici? O să am îndrăzneala și o să trec pe la el, să văd
ce mai face, doar au trecut ani, ne-am schimbat, suntem oameni în vârstă.
Îl văd de departe, pe verandă, așezat pe un scaun. Îmi aruncă un zâmbet poznaș.
 Îmi dă din mâini să mă apropii. Se repede și mă sărută îndelungat. Și apoi mă
privește, sprijinindu-și podul palmelor pe scaun, între genunchi, se aplecă în fața mea
cu o atitudine întrebătoare.
Privea setos sânii rămași liberi sub tricou să se lipească, formând o despicătură
adâncă între ei.
- Arăți splendid, frumoasa mea.
- De ce a ta?
- Cândva o să fii a mea, apăsat mai repeta Ion.
El o îmbrățișa, și o strânse alături de corpul lui. Trebuie să fim alături, lui Dorin
o să-i placă.
Ion se întoarse spre dulap și luă două căni pentru cafea.
- Îmi place genul de femei sincere, independente, cuminți, frumoase și deștepte,
așa ca tine.
- Îmi imaginez foarte bine ce femei îți plac, pe lângă acelea ce le-ai numit încă
să fie mai mult timide și supuse.
- Nu am avut relații intime cu nici o altă femeie, în afară de soția mea.
- Ești căsătorit? E Veronica?!
- Nu, soția mea a murit.
- Mă scuzi, n-am știut.
- Nici n-ai avut de unde să știi, am fost căsătoriți puțin timp.
Ei stau un timp îngândurați, își beau cafeaua încet, parcă degustând-o. Din profil
trăsăturile lui păreau mai severe.
Oare acei ochi fuseseră cei care o determinaseră să menționeze căsnicia ei mulți
ani în urmă?
În suflet avea un subiect închis. Pentru un moment alungase amintirea,
suferința.
- Ești aceeași frumoasă, deosebită de alte femei. Unde locuiești acum, ori tot la
locul dinainte? Scriam scrisori și nu știam dacă o să ajungă. Dar nici un răspuns.
- Știam că mă iubești, de ce ai tăcut atât timp, atât timp de suferințe?
- Nu știam pe cine să aleg, vă iubeam pe amândoi.
Ochii lui o priveau așa de incredibil, că ea nu se putea concentra, nu putea
forma frazele corespunzătoare.
Își lăsa mai multe șuvițe buclate de păr ce îi atârnau neglijent și ispititor pe gât
și pe obraji.
Ochii lui albaștri alunecau tăios peste trupul ei, lăsând în urma lor o senzație
arzătoare, ar trebui să fiu orb ca să nu remarc. El avea un păr negru, mătăsos, încât să
ispitească o femeie, se străpungeau și cele mai rezistente ziduri de autoapărare,
ajungând să citească gândurile intime.
Ea ridică privirea spre el, dându-și ușor capul pe spate, simțind buclele ce i se
învârtejeau în jurul feței. Urmă o pauză.
- Ai avut o căsnicie fericită?
Privirea ei se aținti asupra ochilor albaștri, peste spațiul încărcat de tensiune
dintre ei. Rămase șocată și mută, ținându-și respirația.
- De acord, ai un trup frumos, dar ai avut dreptate când ai spus că nu are nici o
legătură ceea ce se află în sufletul tău.
Ea îl iubise pe Dorin, erau mereu îndrăgostiți. Când o ceruse de soție, ea îl
copleșise cu sărutări fierbinți. Ei se îmbrăcau frumos, la școală era stimată în colectiv.
Dar în inimă ținea dragostea cea îndosită, dragostea către Ion. Dar toată vremea avea
o presimțire, și nu putea scăpa de acel gând năpraznic.
 Astăzi, găsindu-se împreună, Dorina era mai veselă, mai sexi decât în alte zile.
Ea, învingându-și timiditatea, se apropie de el, își puse mâinile cu îndrăzneală pe
umerii lui și se aplecă. Buzele ei trecură ușor peste ale lui.
- Bună dimineața! Fiorul ce i-a trecut prin șira spinării îi arse buzele și sângele îi
clocoti în vene.
Îi simți până în vârful picioarelor masculinitatea, parfumul, atingerea; toate
veneau să-i sublinieze bărbăția.
Nici nu-și putea imagina ce ar fi simțit același fior pe care îl simțise ca atunci
când li se atinseră buzele.
E o dimineață de primăvară cu miresme de flori ale salcâmilor ce se înălțau în
apropierea casei.
Ea îi zâmbi și-i oferi o ceașcă cu cafea fierbinte.
- Îți propun să jucăm baschet.
- Da, cu plăcere, dar n-am jucat demult. În ogradă veselie, strigăte, bucurie.
Nu trecuse mult timp și se auzi un țipăt grozav. Ion a lovit-o din întâmplare pe
Dorina în partea moale cu mingea, ea cade la pământ fără cunoștință.
- Doamne, ce s-a întâmplat, eu n-am vrut să te pălesc, iartă-mă, iartă-mă.
Își revenea încet în brațele lui Ion, lipită strâns de pieptul lui. Adora să-i simtă
bărbia, alunecând peste capul ei. El mirosea a sudoare bărbătească amestecată cu apă
de colonie.
- Doamne, ce bine mă simt în brațele tale, se gândea ea în sine.
Acel miros, acea căldură ce venea de la trupul lui vânjos, mâna ce-i mângâia
părul și vocea lui liniștită, era foarte plăcut.
- Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, se frământa jelos Ion. Cum așa, să nu fiu
atent?
Se aflau întinși pe iarbă în ograda casei lui Ion.
Cât de minunat era să fie strânsă în brațele lui puternice. Niciodată n-a fost așa
de aproape de un bărbat. Prefera să rămână astfel în brațele lui pentru totdeauna. El îi
masa locul unde a fost lovită cu mingea. Ea mârâi ca o pisică.
O strânse blând, cu o mișcare lentă. Nu te doare aici? Ea îl îmbrățișă. Mușchii
conturați sub mâna ei îi făcea bine. Apoi ea brusc se ridică, privindu-l direct în ochi.
El stătea aplecat deasupra ei.
- Ești bine?
Ea aprobă din cap, captivată de apropierea lui.
- Te rog, iartă-mă, n-am vrut să te lovesc, n-as fi vrut pentru nimic în lume să te
rănesc.
Ea era copleșită de senzații, pe care, între ochii lui ispititori și buzele ei, le
crezuse de mult uitate. Își îngropase acel soi de simțire după moartea lui Dorin. Nasul
frumos conturat forma un pod între ochii lui ispititori și părul care-i gâdila pielea.
- Tu joci tenis foarte bine, spuse ea, de-abia recunoscându-și propria voce. El îi
analiza fiecare trăsătură a chipului.
- Am făcut parte din echipa de tenis a facultății. Mâna lui încă îi masa locul
învinețit. Buzele lor se uniră. Ea simțea bătaia inimii, când el o strânse mai puternic la
pieptul său. Chipul lui coborî spre ea tot mai aproape. Privirea i se fixă pe gura lui.
Ea se ridică în picioare, de-abia reuși să nu cadă.
- Ar fi bine să te odihnești, tocmai ai revenit dintr-un leșin. Ea se simți mai
tristă, fiindcă el n-o sărutase de dimineață.
- De ce încă mai tânjea să-i simtă buzele, să-i simtă mâna mângâind-o?
Ea era prea inteligentă, prea independentă pentru că o singură privire o vrăjea ca
pe o adolescentă.
 Urcă scările și bătu în ușa lui Ion. Ea deschise ușa și rămâne în prag. Fereastra
largă ce dădea spre curte era în spatele ei.
- Sper că nu te deranjez, dorindu-și exact contrariul.
El lucra în birou, pe masă erau multe cărți științifice.
- Se poate, se poate, intră.
- Doar ești ocupat.
Ochii lui albaștri îi studiază rapid picioarele îmbrăcate în pantaloni scurți. Își
lasă brațele să-i cadă pe lângă corp, scuturându-și trupul. Mișcarea îi făcu sânii să
tresară amețitor sub maiou, mișcare ce nu trecu neobservată.
- În regulă, și ieși din birou. Peste zece minute stătea întinsă în cada din baie.
Ea nu intenționa să meargă mai departe decât un simplu flirt, voia să se răzbune,
că din cauza lui a murit Dorin, ceea ce nu era adevărat. Își zicea că trebuie să fie
pedepsit.
Înainte de a ieși din baia plină de aburi, ea pulveriză în aer o cantitate generoasă
din parfumul ei.
El bătu la ușă.
- Da, da, Ion, am terminat, baia îți aparține.
- Bine, bine, dar aș mai dori să te văd îmbujorată de aburi.
Ea îi aruncă o privire provocatoare. El pleacă în baie, murmurând melodia unui
cântec cunoscut. Cândva cântau acest cântec toți trei.
Ea își îmbrăcă o rochie de vară cu un corsaj drept cu spatele acoperit doar de
șnururi ce se intersectau, în așa fel rochia avea trăsături exotice.
Ea pregăti ceva de-ale mâncării în bucătărie.
- Mâncarea e gata, Ion, zice ea cu un glas melodios.
- Da, da, eu sunt gata și sunt grozav de flămând.
După ce au luat masa, el o mulțumește cu niște sărutări fierbinți.
- Ce gustos ai gătit, demult n-am mâncat cu așa poftă.
După asta s-au întins pe o canapea și priveau niște poze într-un album.
- Iată o pictură pe plajă cu un peisaj maritim nocturn. Se vede, marea era calmă,
luna era suspendată pe cer, precum un platou de porțelan. Ea era întinsă pe spate,
sprijinindu-se pe coate. Spatele i se arcuia, iar părul îi mângâia spatele gol.
- Această poză este absolut superbă, spuse Ion. Ea se cutremură de încântare.
Ion atinse poza. Inima ei aproape se opri când degetele lui trecură peste sânii atât de
frumoși pictați.
- Minunat, șopti el.
- Îți place?
- Da, da, spuse el plin de avânt.
Altă poză era fotografiată de sus.
Părul era întins în spatele capului pe catifea neagră. Bărbia aproape odihnindu-
se pe umăr se dezvăluie doar unul dintre sâni, acoperit cu un voal transparent. Însă
expresia era cea mai captivantă pentru atenția privitorului. Ținea ochii închiși,
sprâncenele arcuite, buzele umede și strălucitoare deschise în umbra unui zâmbet.
Ea închise ochii și-și linsese buzele, bucurând-se dinainte de desert.
El studiase fotografia timp îndelungat. Avu o fantezie sălbatică, el lăsă
fotografia pe masă, prinzând-o și devorând-i gura cu a lui, se văzu lăsând-se pe spate
sub apărarea lui pe pernele moi ale canapelei și potolind-o cu sărutări fierbinți.
Apoi se scoală, își turnă un pahar cu vin și îl sorbi pe jumătate.
- Ce frumoasă ești!
Ea îl privi drăgăstos și își turnă restul de vin din sticlă.
 - Ah, Dorin, Dorin, scumpul meu Dorin, tot ce mi-as dori de la tine să fii acum
cu noi împreună cum a fost odată acum 10 ani în urmă.
Ei se îmbrățișează cu câteva sărutări și mângâieri „nevinovate”.
De ce îl dorea pe Ion, prietenul bun a lui Dorin… când alți bărbați încercau să-i
câștige afecțiunea și dăduseră greș.
În străfundurile minții știa că s-ar dovedi periculos să afle răspunsul la această
întrebare.
Nu putu dormi în seara aceea, încărcată de diferite gânduri, de amintiri, de serile
petrecute cu Dorin. De la un timp se trezi în fața camerei sale, se îndrepta prin
coridorul îngust.
Ceva, umbra unui gând poznaș, ea nu era amorțită de vin, dar ceva o făcuse să
privească mai departe de coridor spre ușa dormitorului lui Ion. O deschide ușor,
camera era cufundată în întuneric, dar lumina lunii îi permite să-l vadă sub plapuma
ușoară.
Ea se apropie pe vârful picioarelor, îl sărută gingaș, gingaș… dar fu nevoită să-
și acopere gura pentru a nu izbucni în râs.
- Am să mă răzbun pe tine, de ce nu ai plecat cu Dorin? Poate ai știut, ai
nenorocirea și tu acum ești în viață, te bucuri de ea.
Acela fu primul ei gând, când își lăsa capul pe perna de lângă a lui Ion. Era
întors cu spatele la ea, dar îi auzea bine respirația. Sprijinindu-și bărbia pe umărul lui,
ridică o mână, intenționând să și-o petreacă în jurul lui.
Apoi toate gândurile conștiente i se pierduseră într-un somn provocat de alcool.
Spre dimineață nu deschise ochii în cazul puțin probabil că nu era decât un vis
minunat, dar se temea că nu era decât un produs al imaginației sale.
Era întinsă pe pat lângă Ion cu trupul încolăcit cu al lui. Unul din brațele lui era
sub gâtul ei. Cu celălalt braț o strânse ferm lângă el.
O pereche de buze fierbinți îi depuse un sărut la baza părului, apoi coborî pe
marginea feței ei.
Îi sărută tâmpla în locul cel mai sensibil. Urechea ei se bucura de mușcăturile
blânde și jucăușe ale gurii lui. Apoi gâtul îi fu răsfățat cu sărutări mărunte, oferite de
buzele desfăcute, reacționând din instinct ce își ridica brațul în jurul gâtului lui.
Nu avu nevoie să deschidă ochii. Pe pipăite își sprijini un braț pe umărul lui, iar
degetele ei se bucurară, în sfârșit, de privilegiul de a se scutura prin părul lui negru și
lucios.
El o mângâie tandru, cu adorație. Buzele li se întâlniră. Timp de o clipă
rămaseră nemișcați. Limba lui pătrunse adânc în cavitatea dulce a gurii pentru a o
cerceta minuțios. Se jucă puțin cu vârful limbii ei. Când se satură de joacă, se aruncă
din nou, cu îndrăzneală, în portul umed și mătăsos al gurii ei. Ea își încolătăci brațul
mai strâns în jurul gâtului lui.
Ion deschise ochii și înlemni.
- Ce faci aici?
- Ce să fac? Dormeam până când ai început să mă săruți.
- Nu-mi vine să cred, te-ai răzbunat pe mine pentru Dorin.
- Te iubesc, prostuțule, nu vezi? Doamne, cât de tare mă doare capul, de alcool.
- Dorina, tu ești cea mai grațioasă femeie!
- Dar câte femei grațioase ai mai văzut în viața ta?!
- Da, nu-s sfânt, am văzut multe și diferite, ele m-au prins în capcană, dar toată
vremea te-am iubit numai pe tine.
- Da, îți mărturisesc, și eu te-am iubit, dar n-am putut să mă dezlipesc de omul
care m-a iubit cu atâta gingășie și tandrețe, tu știi prea bine.
 - Da, dragostea noastră a fost o dragoste îndosită. Și asta am putut s-o facem
numai noi, acei doi bărbați.
- Acei doi bărbați ai mei. Au trecut 10 ani de doliu, acum noi ne găsim în acea
situație tristă cu Ion împreună. Iartă-ne.
Au trecut cele 3 zile petrecute împreună, trebuie iarăși să ne despărțim pentru un
timp, avem sarcinile noastre de muncă.
- Nu-mi vine să cred că te-am strâns la pieptul meu alături de mine în pat.
Ion se socotea vinovat, poate alcoolul a fost de vină?
- Nu s-a întâmplat nimic deosebit, te enervezi fără motiv.
Ea se prăbuși în brațele lui, agățându-se de cearșaful din jurul lui, pentru a-și
ține echilibrul.
Dorin, Dorin! Camera se învârti în jurul ei. Ochii i se umplură de lacrimi
fierbinți, în timp ce se uita la Ion nedumerită.
CAPITOLUL 12 – CĂSĂTORIA. DORINA ÎN CULMEA FERICIRII

Trecuse un timp încărcat de treburi casnice și ale școlii.

În toată dimineața mă duceam spre râu, mă plimbam, făceam unele exerciții
fizice, ce mă mai îmbărbătau de a mă lupta cu suferințele mele sufletești.
În această dimineață lângă râu nu era nimeni, numai eu cu lacrimile mele.
Niciodată nu am vărsat atât de multe.
- Ce caut pe lumea aceasta, dacă fericirea mă face mai nefericită decât
nefericirea.
Aș vrea să evadez pe o insulă unde nu a călcat picior de om și să plâng toată
ziua.
- Aveți o scrisoare, strigă poștașul Ștefan.
- Mulțumesc, să trăiești!
După câteva rânduri citesc scris cu roșu.
„Fericit pe deplin aș fi cu tine departe de lume, unde să n-am nici o ocazie de a
te arăta nimănui și liniștit aș fi, închizându-te într-o colivie unde numai eu să am
intrare.
Și această amărăciune e uneori atât de mare încât pare c-aș fi vrut să nu te fi
văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă
cuprins și înțeles, e drept că te-aș fi putut ține în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-
as fi suferit atât. Ion.”
- Da, cuvinte frumoase îmi scrii, uneori m-aș teme să cred în ele.
Dar ce scrisori de dragoste îmi scria prietenul tău Dorin! Cred că uneori le
compuneați împreună.
Au trecut doi ani, ne întâlneam mai rar pe la întruniri pedagogice, uneori îmi
scria scrisori științifice cu versuri compuse de el. Alteori discutam despre munca
pedagogică, despre aspectele ei, despre rolul învățătorului în școală și în societate.
Mă arunca gândul la cauza responsabilității enorme pe care învățătorul o are
față de copii, față de părinți și întreaga societate în promovarea educației, acumularea
cunoștințelor copiilor, educația unor personalități. Îmi dau bine seama că totul începe
de la pedagog, care trebuie să îndrume, să încurajeze, să expună și să orienteze copiii
spre culmele succesului.
Un pedagog bun trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori,
idealuri și principii.
Aici mai sus am povestit cum am organizat eu școala primară în pustiul
siberian.
Îmi făceam diferite planuri: cum m-as alipi de micuții din clasa întâia, ce mă
așteaptă cu nerăbdate să le aduc ceva interesant la lecție, vreau ca ei să nu se
plictisească numai cu cifre și litere. Acești micuți sunt înțelegători, dar au nevoie de
înțelepciunea pedagogului.
E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează, pedagogul se
gândește cum ar face lecția mai interesantă.
20 de perechi de ochișori foarte curioși mă întâlneau în clasă toată ziua. Copiii
sunt copii peste tot, și în acea pustietate siberiană, și în școlile civilizate.
Ca să-i adun, trebuia să agit părinții să capete transport pentru a-i aduce la lecții
toată ziua. Și, pornindu-mă pe jos într-un sat tătăresc nu se mai vedea nici un drum,
totul era acoperit cu zăpadă abundentă. Nu mai puteam înainta, și din ce în ce tot mai
tare mă acoperea stratul înalt de zăpadă. Nu țin bine minte cum un vânător cu un câine
m-a salvat. Cred ca Dumnezeu mi-a zis: „E devreme să mori, trebuie să muncești,
această profesie ai învățat.”
 ***

Astăzi e o zi ploioasă, picăturile de ploaie cad repede și zgomotoase, parcă

sătule de cer, mă îmbată cu parfumul lor. În continuare plouă cu tunete și fulgere
repetate, plouă rece. Stropii mari și grei lovesc acoperișul cu putere, zgomotul pare un
dans nebun, în clasă se întunecase cu totul, copiii speriați se revoltau puțin, ascultând
acel trăsnet nedumnezeiesc.
Lecțiile se terminaseră, dar eu trebuia să aștept să se facă bine și să pot petrece
copiii acasă.
Mă grăbeam, fiindcă mâine trebuia să mă prezint la conferința pedagogică cu un
referat.
Citind referatul, îl văd pe Ion în primul rând, privind-mă cu atenție.
- Frumos referat, se grăbea Ion să mă accepte, privind-mă din cap până în
picioare:
- Ești splendidă ca întotdeauna, micuțo!
Prefer să mergem la mine, mi se pare cea mai bună soluție, tu ce zici?
- Păi, dacă mă poftești? Cum pot să te refuz.
Plimbând-se alături de Ion, observă mulți ochi ispititori ai unor doamne.
Alături de Ion, un domn atât de atrăgător, inteligent, cu o mișcare atât de
grațioasă, Dorina observa lucruri pe care nu le mai remarcase vreodată. Era ca și cum
toate simțurile ei s-ar fi trezit brusc după un somn îndelungat. Ea respira adânc, cu
sufletul cuprins de un sentiment de împlinire și de satisfacție pe care nu l-a mai trăit
de câțiva ani.
- Iată, am ajuns, draga mea prințesă.
Casa veche și impunătoare era așezată pe un petic de pământ umbrit de copaci.
Veranda largă era mărginită de garduri vii generoase.
- Și toate astea sunt ale tale?
- Da, sunt ale mele, dar vezi că se simte că lipsește o mână de bărbat gospodar.
Talentul ei de a combina culorile se reflecta pretutindeni. Tocmai își dăduse
seama că Ion este primul bărbat care intrase vreodată pe ușa apartamentului ei.
- De cât timp locuiești aici?
- De la moartea sau dispariția lui Dorin.
- Dar de ce zici de la dispariția lui Dorin?
- Păi, mi se pare că el a dispărut, nimeni nu l-a numit mort, și cine putea să
determine ceva în cazul când nu s-a găsit nimic din cea ce aveau pasagerii.
- Cine știe? Se duc ani și ani de cercetări…
Prezența lui Ion în casa ei acoperea inima și mintea, tot așa ca și corpul lui
masiv.
Îi turnă o ceașcă cu cafea. Ion coborî privirea spre ceașcă, dar i se păru că n-o
vede cu adevărat. Avea impresia clară că încearcă să-și adune gândurile, pregătind
ceea ce avea să spună.
- Acuzațiile tale au fost cât se poate de întemeiate, după ce te-am lovit cu
mingea de tenis.
Visul meu din acea dimineață când… ne-am trezit împreună a fost un vis ce n-
aș fi vrut să se termine.
Apăsând-o ușor pe umeri, o întoarse cu fața spre el. Mâinile lui se împreunară în
jurul feței ei.
- Nu voiam să se termine, șopti el.
 Acea gură minunată se topi peste a ei. Limba lui se opri puțin, pregătind-se de o
descoperire măreață, pentru a-i descoperi dulcele gurii. Brațele lui mari și puternice o
lipiră cu totul de corpul lui.
Sărutul deveni lung, profund și pe deplin.
- Trecuse ani, iar tu ești atât de diferită de femeile pe care prietenii mei încearcă
să mi le bage pe gât.
O sărută cu o pasiune ce îi taie respirația.
- Da, făceam eforturi de voință ca să-mi țin privirea și mâinile departe de tine. Îl
vedeam pe Dorin în fața ochilor. Și acum tu îmi vorbești că el a dispărut, nu a murit în
catastrofa aeriană. Cum se poate? Oare când ne-a da voie Dorin să formăm o familie
să fim împreună, nu la o distanță de 120 de km?
Se ofta adânc și ochii lui se umeziră. Privirea lui, în care ardea o lumină
interioară, coborî spre sânii ei plini. Nu numai buzele erau martorii naturii sale umane,
ci și manifestarea de oțel a dorinței sale apăsată de corpul ei.
Sărutul era fierbinte, umed, tulburător, evocând însuși actul de amor.
Acum rămâi cu bine, până vineri.
- Și iarăși școală, și iarăși planuri, caiete de controlat, adunare de părinți,
dirigenția…
Toată ziua la școală. Probleme cu unii elevi, convorbiri cu părinții. Și tot așa.
Și totuși Dorina devenise mai veselă, mai energică ca de obicei.
- Te-ai îndrăgostit, îi zice o colegă de lucru, învățătoare de chimie.
Răspunsul fusese o negație fără alte explicări.
De când Ion plecase, zilele erau de tot posomorâte. Îl vedea stând la fereastră cu
un buchet de trandafiri, îl vedea așezat pe canapea cu un trandafir cu coada lungă, îl
vedea pe scaun la bucătărie cu o ceașcă de cafea, dar el nu era acolo. Dispăruse pe un
timp îndelungat.
Treceau zile, nu scria, nici nu suna.
Și iarăși Dorin îi lua locul. Vedea în vis cum se bucura cu el de o viață de iubire
perfectă. Iubirea lor fu furtunoasă și jucăușă. Și toate acestea în fața lui Ion, care se
topea după Dorina. Sărutările lui o tulburau. Numai Ion ar fi fost singurul bărbat care
ar fi putut s-o ispitească. Ea constata cu încântare și mândrie că Ion nu rămânea
neobservat de către femeile care treceau în grabă pe lângă el. Mai multe din ele
întoarseră capul să-l mai privească după ce trecuseră de el. Era îmbrăcat cu o jachetă
sport și purta cravată. Cămașa era de culoare albastru luminos și îi scotea în evidență
strălucirea ochilor. Pantalonii negri erau impecabil croiți pe coapsele lui musculoase.
Când el zâmbea, chipul lui se lumina de căldură și fericire.
Când ne întâlneam, numaidecât începea cu cuvintele:
- Ești foarte frumoasă. Ești la fel de gustoasă cum arăți, șopti el răgușit, caldă și
dulce. Mâinile lui o mângâiau. Forța lui îi dădea ei un sentiment de protecție.
Fusese singură prea mult timp și de aceea se bucura de sentimentul de a fi
tratată ca o comoară neprețuită, aparținându-i cuiva special.
- Nu mă pot sătura de tine.
Știuse de la început că flirtul lor avea să fie unul temporar.
Dar, cu timpul, era surprinsă să constate că viața era posomorâtă fără el.
Se întâlniră întâmplător.
- Bună ziua, drăguță, cum îți mai merg treburile, demult nu te-am văzut, îmi
pare o veșnicie.
Eforturile ei de a se smulge din strânsoarea mâinii lui îl făcură doar s-o strângă
mai tare.
 - Dar eu cred că ar fi mai bine dacă nu ne-am mai vedea niciodată, fu nevoită să
se silească să rostească aceste cuvinte.
Ca atare nu-și dorea nimic mai mult decât să se arunce în brațele lui, să-i simtă
căldura. Ochii ei frumoși se umplură cu lacrimi.
- Mi-a fost dor de tine.
- Dorina! Dorina! Era un strigăt ascuțit, sufocat, dintr-un gât înăbușit de
pasiune. Îi prinse mâna îndrăzneață și i-o duse la buze, îngropându-și gura în carnea
moale a palmei.
Privirea lui drăgăstoasă se fixă asupra sânilor ei.
- Am încercat să te uit, dar în zadar, nu pot.
CAPITOLUL 13 - LOGODNA CU ANDREI

L-am cunoscut pe Andrei, un bărbat pe care cu fiecare zi ce trecea îl iubeam tot

mai mult. El avea o minte vastă și cuprinzătoare. În toată purtarea lui se vedea o mare
sensibilitate ce privește prietenia și dragostea. Am înțeles că îmi poate vorbi așa cum
nu poate altcineva să-mi vorbească. Eu încă nu pot prețui îndeajuns purtarea lui.
Andrei este bărbatul care-mi știe trecutul. „Tu ești motivația, speranța și visul meu și,
orice ni s-ar întâmpla în viitor, fiecare zi pe care o s-o petrecem împreună va fi cea
mai frumoasă.”- cu aceste cuvinte a început convorbirea lui Andrei.
Ea se gândea că, numai în brațele lui Andrei, va uita de Dorin și Ion, de cei doi
prieteni care-i nimiceau viața.
Dar, cu timpul, ea prea bine înțelegea că el, Andrei, nu putea să-i trezească acele
sentimente de dragoste și iubire ce le petrecea cu Ion în ultimele zile și mai înțelegea
de ce Ion se îndepărtase de ea. El nu mai putea răbda acele sentimente de care toată
vremea își aducea aminte Dorina.
Dar Andrei era mereu captivat de munca sa de partid și acest lucru îi ocupase
toată atenția.
Munca de partid era pe primul loc și lui nu-i rămânea timp de a-i compune
poezii de dragoste și amor și nu putea s-o legene pe Dorina în scaunul din verandă în
serile calde și înseninate.
Andrei, totuși, era îndrăgostit și petrecea cele mai deosebite momente pe care le
trăise vreodată.
Ea, fiind departe de munca lui Andrei, visa câteodată să se țină de mână cu Ion,
își aducea aminte de sentimentele de dragoste care-i topeau inima.
Ea privi stelele și-și aminti de nenumăratele nopți pustii pe care le petrecuse în
ultimele zile. Uneori își dădu seama că are nevoie de el, dar asta nu se va întâmpla
niciodată, fiindcă era logodită cu Andrei.
Și totuși, Ion își lua îndrăzneala și îi sunase de câteva ori și îi ceruse încă o
șansă.
Andrei se pricepea că ea tânjește după Ion, uneori se gândea că trebuie să
petreacă mai mult timp cu ea, să-i vorbească vorbe de dragoste, dar lui nu i se primea,
și el suferea din această cauză.
Ocupând-se cu lucrul de partid, îi era practic imposibil să-și rupă din orele de
muncă.
Mama ei îi povestise de un tânăr îndrăgostit de fiica sa și că primea multe
scrisori de la el. Însă ea numea aceasta „dragoste copilărească”. Mama ei voia să aibă
un bărbat gospodăros, să știe să ție sapa în mână, să prelucreze pământul pentru sere,
în care ei răsădeau diferite flori și legume.
Dacă era corect ce spunea mama ei, atunci el se înspăimântase pentru prima
oară. Poate că în orele libere ea petrecea timpul cu Ion?
Și atunci el îi forma numărul de telefon, dar nu primea niciun răspuns.
Într-o zi nimerise scrisoarea de la Ion în mâinile lui Andrei: Nu e bine ca să
citești scrisori străine, dar, după convorbirea cu mama sa, uitase de inteligență,
desface scrisoarea cu răutate și citi:
- „Sunt aproape nebun după tine, nu pot să-mi adun două idei fără ca tu să fii
prezentă în ele. Nu pot să mă gândesc la nimic altceva decât la tine. Imaginația mă
poartă mereu spre tine: te mângâi, te alint. Mii de gânduri pline de dragoste pun
stăpânire pe mine”.
- Nu citesc mai departe, și aruncă scrisoarea cât colo. Orbit de gelozie, se gândi
să vorbească cu mama ei.
 - Îți mărturisesc că eu am dorit ca voi să formați o familie frumoasă. Ea simțea
cum Dorina se stăruia să fie bine.
- Nu ți-am dat scrisorile de la el ca să le citești, să aveți scandal în familie. De
aceea v-am grăbit cu logodna.
- Eu observam că ea se topește după dragostea lui Ion, dar ea nu știa, în același
timp, că el îi scria scrisori de dragoste. Credea poate că el a uitat-o, că poate s-a
căsătorit. Biata fată!

***

Îl văzuse ultima oară acum un an de zile. El nu știa nimic despre situația ei.
Hotărî să lase toate lucrurile serioase și s-o viziteze.
Dorina numai ce primise postul de director al școlii Nr. 1 din Olănești, cu un
colectiv mare de pedagogi și cu o cantitate de 300 de elevi. Avea de rezolvat
probleme până peste cap.
- Dorina Ivanovna, cineva vă întreabă, zise secretara.
- Să intre!
Brusc ridică privirea, în fața ei sta Ion.
Se uită fix la el, fără să scoată o vorbă, timp de câteva secunde, ce-i păruseră
nesfârșite.
- Doamne, de unde te-ai luat fără să mă preîntâmpin!
Cele câteva fire argintii apărute în părul lui negru îl făceau mai atrăgător ca
oricând, avea un farmec sălbatic. Ea știa bine cum el își folosea farmecul. Trupul lui
era încă puternic, în formă, musculos.
- Luați loc, domnule Ion.
- Mulțumesc, zise el cu o politețe studiată, care o făcu pe ea să-i fiarbă sângele
în vene.
Ochii lui de chihlimbar o cercetau cu sete după ce se așeză în fața ei. Îi studia
alene părul arămiu care-i încadra chipul.
Privirile li se întâlniră pentru o clipă, înainte ca ochii lui să coboare spre gura ei,
unde rămase stânjenită mult timp.
- Arăți bine, Ion.
- Mulțumesc, zice el cu un zâmbet drăgăstos pe buze.
- Dar tu ai arătat bine întotdeauna, rosti el repede, ridicându-și o sprânceană
într-un fel care le zăpăcea pe femei.
Pe Dorina o obseda gândul că el nu știa cât de tare o tulbura, ea cunoștea efectul
devastator pe care-l avea asupra femeilor.
Își amintise pe loc de vorba lui de altădată. „Vreau să mă săruți și apoi să-mi
spui că-l iubești pe Dorin.”
Se înspăimântase, când îl văzu așa de aproape de ea.
- De ce n-ai vrut să mă vezi, de ce nu mi-ai răspuns la scrisori?
- O să-ți povestesc totul, să mergem la vila mea.
Mașina înainta pe un drum de țară.
- Iată, am ajuns.
- Intră, te rog, și te simți ca acasă, și nu uita că ești în ospeție, glumește vesel
Dorina.
A pus o muzică lentă, a aprins lumânările, a desfăcut șampania, apoi a turnat
câte puțin în pahare.
- Bine ai venit!
 Ei au sorbit câte un gât. El i-a mângâiat obrazul cu degetele. Era plăcut să stea
cu un bărbat atât de atrăgător ca Ion, doar demult n-a fost mângâiată de un bărbat
iubit.
Ea se dezmierda și, după un pahar cu șampanie, a devenit mai îndrăzneață, arătă
că vrea să fie mângâiată, alintată.
El și-a apropiat fața de a ei și i-a depus sărut după sărut pe buzele moi și
catifelate.
- Arată-mi, arată-mi că mă iubești, murmura ea. Fă-mi inima să-mi explodeze de
fericire. Simți sentimentele cele mai pure.
- Te petrec până a întuneca. Mâine la ora 8 încep lecțiile.
- Mi-a fost bine cu tine, micuțo, ne vedem.
A doua zi mă trezisem mai târziu, aveam lecția a doua, dar mă rog, directorul
trebuie să fie de dimineață, pot apărea probleme, cineva se îmbolnăvea, trebuiau
lecțiile de înlocuit, sau alte probleme se iscau, care trebuiau de hotărât.
La bucătărie îl zăresc pe Andrei, citind un ziar.
Când el și-a ridicat privirea spre ea, întregul corp i-a amorțit.
- Bună dimineața, Dorina, i-a zâmbit el.
- Bună, bună!
- Am pregătit micul dejun, te poftesc la masă.
Ea pășea încet și temător spre Andrei. A dat să treacă pe lângă el, dar brusc s-a
simțit prinsă de încheietura mâinii care o cuprinsese cu blândețe.
- Mai întâi un sărut, a șoptit Andrei, în timp ce cu degetul arătător îi indica
obrazul. Ea simți acel rece sentiment. Pleacă.
Un sunet de telefon răsună în anticameră. Ea se repede și ascultă. E glasul lui
Ion, mă gândesc că s-a întâmplat ceva.
- Te invit la o serbare, vreau să fiu cu tine, ce zici?
- Mă gândesc. Dar de aici Andrei mă anunța.
- Avem o întâlnire la Chișinău, nu pot să fiu absent. Cred că spre dimineață o să
mă întorc, dar tu nu uita că suntem logodiți, anunță el grăbit ca întotdeauna.
- Dar nu suntem căsătoriți.
- E adevărat, tu ai timp să te gândești.

***
Într-o jumătate de oră își pregăti câte ceva. Dacă era vorba de serbare, atunci
trebuie să-mi iau o rochie de seară și niște pantofi frumoși și se îndreaptă spre vila lui
Ion, de unde îmi sunase.
Nu reușea în ruptul capului să-și dea seama de ce se tulburase, de ce mâinile și
picioarele îi tremurau, de ce nu putea să-și desprindă gândul de la Ion, poate se
întâmplase ceva.
Ion se grăbea să facă puțină ordine în cameră, când azi soneria zbârnâind. Fugi
spre ușă, deschide.
- Se poate? întreabă ea, zâmbind.
- Poftim, poftim, ești așteptată.
O cuprinse strâns și o sărută pe frunte. Dându-se un pas înapoi, el își coborî
privirea emoționată pe trupul ei frumos ca întotdeauna.
- Arăți bine, spuse Ion, cântărind-o cu o privire lungă și pătrunzătoare. Era
îmbrăcată într-o rochie de culoarea caramelei. Bluza ei era de mătase, într-o nuanță
asortată, la gât avea legată o fundă străvezie.
 - Ei, bine, sper și eu, spuse ea, râzând pentru a ascunde cât de mult i se tăiase
răsuflarea când o examinase el. O privi intens timp de o clipă tulburătoare, respirația i
se transformă într-un gâfâit rapid.
- O cafea sau un pic de alcool? repede se fâstâci Ion. Îi turnă o cafea. El făcu un
pas spre ea, brațele lui se încolătăciră în jurul gâtului ei și o lipiră cu totul de corpul
său.
- Dorina, Dorina, îi șopti la ureche după ce își croi drum cu sărutări ușoare
presărate către obrazul ei.
- O mare parte din timp, când trăia Dorin, te-ai purtat de parcă nici nu mă aflam
în aceeași încăpere, să nu fac nici un pic de gelozie. Făceam mari eforturi de voință
să-mi țin privirea și mâinile departe de tine.
Ei se așezară pe canapea, el îi prinse ambele mâini și le ținu pe genunchiul lui.
- Vreau să ieșim la o regularitate, să ne căsătorim, să fim împreună pe veci.
Ei îi fusese imposibil să-și retragă mâna din strâmtoarea lui electrizată. Simțise
primele furnicături, iar ochii lui de chihlimbar o supuseră unui examen amănunțit.
Vocea lui era răgușită, plăcută și hotărâtoare.
În sală răsuna o muzică lentă, ușoară.
El turnă în pahare de cristal câte o picătură de coniac.
- Pentru că de azi înainte nu ne vom despărți.
- Dansăm, o invită el la dans.
O sprânceană i se ridicase întrebătoare. O luă în brațe, o învârti împrejur și ea nu
mai putea scoate o vorbă. Gândurile îi fuseseră concentrate la mâna care o apăsa
blând pe talie, dar, când se uita la el, privirea lui o săgeta.
- Te simți bine? Și o învârti din nou în jurul lui, o trase la el, fără să-i ceară
permisiunea.
- Te iubesc, îi șopti Ion, lipindu-și buzele de părul ei. Ea închise ochii de
plăcere, inimile li se băteau în același ritm.
- Doamne, ce dulce ești!?
El simțea cum ea se topea sub sărutările și mângâierile lui.
Încă un sărut, un sărut pătimaș, zice Ion. Un sărut-asalt asupra simțurilor, dar și
a mândriei mele către tine.
Îndrăzneț îi strânse mâna și i-o duse la buze, îngropându-și gura în carnea moale
a palmei ei.
Privirea lui sticloasă se fixă asupra sânilor plini - pe jumătate dezveliți.
CAPITOLUL 14 - O ÎNTÂLNIRE HOTĂRÂTOARE

- Vreau ca să te căsătorești cu mine, basta. Îți las să te gândești 30 de secunde.

Mâine numim ziua nunții și tot mâine alegem rochia de mireasă. Ei vizitaseră multe
magazine.
El îi trase atenția asupra rochiei pe care o alesese.
Era croită din mătase de culoarea șampaniei și avea un corsaj bufant.
- Și tot astăzi numim data nunții.
- De ce așa grabă?
- Am așteptat 12 ani, e de ajuns, acum ori niciodată!
Ceremonia de nuntă fusese cea mai frumoasă experiență din viața ei…
Lacrimile străluciră în ochii miresei, când ridică buzele pentru a fi sărutate.
Dulce și tandru, acel sărut îi transmisese întreaga iubire pe care Ion o simțea
pentru ea. Îi încinsese sufletul și-l împreunase cu al lui Ion, formând o legătură care
știa că nu va fi ruptă vreodată.
Un sunet de telefon înfricoșător… Mama:
- Ce s-a întâmplat? Andrei te caută peste tot.
- Te rog să-i transmiți, eu rup logodna. M-am căsătorit cu Ion.
- Nici nu ne-ai anunțat, cum așa?
- Vă rog să mă iertați, dar nunta a fost numai a noastră. Pentru asta ne-am luptat
12 ani.

***

Desigur, căsătoria are multe responsabilități. Poate că avea să fie nevoie de un

timp pentru ca căsătoria noastră să progreseze până la punctul satisfacției reciproce.
Multe lucruri sunt încă necunoscute.
Dar trăim împreună și aceasta e cea mai mare fericire.
- Dar dacă ai să pronunți cândva prin somn cuvântul „Dorin“, o să te înțeleg. În
viață se întâmplă multe lucruri ciudate.
… ușa de la baie se deschise, lumina rămase aprinsă. Ea își curbă gura într-un
zâmbet și brusc se întoarse.
Străbătând camera, Ion porni spre ea… Ea îl privi, era exact așa cum credea ea
că își imaginase Dumnezeu bărbatul în ziua „Facerii”. El zâmbi și se apropie de ea,
împreunând mâinile în jurul gâtului ei.
- Ești dulce, atât de dulce! El îi privi sânii plini și rotunzi, încununați de
sfârcurile de coral, și dragostea se revarsă din ochii lui.
- Ești delicioasă! Ești splendidă ca o operă de artă!
Ea se simțea ca o statuie însuflețită, cum stătea întinsă pe pat, cu părul răsfirat în
spate pe așternuturile albe ca zăpada și ușor parfumate. El, luându-i mâna, își trecu
limba peste fiecare dintre buricele degetelor. Inima ei exploda de fericire. Și
următoarele săptămâni se scurseseră într-o fericire de vis.
- Te iubesc atât de mult.
Ea se cuibări mai aproape de pieptul lui. Buzele lor cochetară, alunecând una
peste alta, li se mișcară dintr-o parte în cealaltă, ducând-o pe Dorina pe o culme a
pasiunii cum nu mai cunoștea vreodată.
Iubirea îi inunda pe amândoi cu scântei de lumină ce aveau să ardă în infinit.
A doua zi de dimineață o trezi din somn un sunet.
- Cine o fi? Nu aștepta pe nimeni. Doar era obosită, petrecuse o noapte fericită,
atât în somn, cât și în intervalele îndelungate în care se foise în pat, fără să poată
dormi. O licărire poznașă începu să-i danseze în ochi și un zâmbet i se întinse pe buze.
Mama.
- Bună dimineața la toată lumea, strigă veselă, intrând în bucătărie și sărutând
obrazul mamei sale.
- Bună dimineața, ai dormit bine?
- Ce drăguță ești în această dimineață!
Mama îi întinse un teanc de scrisori de la Ion.
Sângele Dorinei începu să clocotească în vene.
Privirile lor se ciocniră. Știa că din ochii ei zburau scântei.
- Mulțumesc, dar de ce ai făcut lucrul acesta?
- Eu îl iubesc pe Ion. Aceasta este tot ce aveam de spus, mamă.
- Vrei să ne plimbăm puțin prin parc?
- Da, cu plăcere.
Era o zi frumoasă de vară. Cântau melodios păsărelele.
- Uite cum pasarea-mascul o cheamă pe femelă. Ce dragoste între acele două
păsărele!?
- Da, Dumnezeu a dat pentru toți dragoste.
Ea nu-i răspunde un timp îndelungat.
Dorina ridică ochii spre cer, iritată de sentimentalismul mamei sale și se gândea
că iubirea adevărată există în realitate.
- Am crezut în dragostea lui Andrei, care putea să te facă o doamnă cu ajunuri în
viață, să nu poți trăi cu salariul mizer de pedagog. Credeam că te iubește cu gingășie,
dar m-am încredințat că el, de fapt, fusese mult mai ocupat de felul în care se afla. Cel
mai important lucru pentru el era să devină asociat cu drepturi depline și nu putea să-ți
trezească acele simțuri de care tu ai nevoie. De aceea am ascuns acele scrisori de
valoare, pe care le trimitea Ion, mă scuzi, te rog.
Da, oameni ca el sunt rareori pasionați de romantism, prea puțini înțeleg munca
noastră de pedagog, mereu înconjurați de alcătuirea planurilor, controlul caietelor, ore
multe pe săptămână…
Bărbatul acesta i-a luat locul iubitului tău Dorin, dar au trecut ani, acum nu mai
e cazul.
- Mulțumesc, mamă, de sfaturi. Adio!

***

- Astăzi a fost o zi încărcată de evenimente: Controlul cunoștințelor la istorie și

științe sociale. Au fost prezenți mulți profesori de istorie, au asistat la lecții, au făcut
analiza lecțiilor.
Dorina s-a întors mai târziu ca întotdeauna, obosită, cu emoții nervoase. Doar
când se întinse pe pat, ea nu se putea gândi la altceva decât la controlul cunoștințelor
elevilor la acest obiect. Nu era chiar îndestulător. Elevii au răspuns slab la unele
întrebări. Ea, ca director al școlii, retrăia pentru fiecare elev, pentru fiecare învățător.
După ce băuse o cafea caldă, ea se cuibărise la pieptul cald al lui Ion și se
liniștise, apoi a adormit într-un somn dulce.
 Ritmul respirației lui îi electriza pielea, până când îl simți întorcând-se pe partea
cealaltă. Ea deschisese ochii și-i privi gâtul și bărbia bronzate. Buzele lui erau frumos
conturate, nasul era lung și drept.
Icni ușor când își ridică privirea și văzu că și el o privește cu atenție.
- De ce ești treaz? șopti ea.
- Din obișnuință. Nu mă satur să te privesc și să mă încredințez că ești lângă
mine și ești a mea.
Numai un act de voință o împiedică să tresară când el ridică o mână și îi luă o
șuviță de păr de pe obraz. Uitându-se la ea cu atenție, o freacă între degete, în cele din
urmă o așază cu o grijă exagerată pe perna ei.
- În ultimii câțiva ani n-am mai fost obișnuit să mă trezesc alături de o femeie.
Îmi place parfumul tău.
El o atinse. Degetele lui o explorau încet, cu curiozitatea unui copil care avea
voie să intre în joc pentru prima oară. Ea își plimba degetele în sus și în jos pe gâtul și
pieptul lui.
- Atât de catifelată! spuse el, ca și cum s-ar fi mirat de pielea ei.
O privește în ochi o secundă, după care se aplecă și își lipi gura deschisă de
gâtul ei. Ea îi simți mângâierea limbii moale, udă și caldă. Ea dădea dovadă de atâta
putere de reținere, încât nu îndrăzni să se miște.
În cele din urmă el își lăsă capul pe sânii ei.
Atunci își dădu seama cât de mult îl iubește numai pe Ion.
Într-o zi am trecut prin oraș, am intrat într-un restaurant. Cât timp am stat la
masă, am flecărit de una, de alta.
- Ceva îți lipsește de pe tavă, doza de suc de portocale… Uite, e Veronica…
Ea a trecut pe lângă noi, nici nu ne-a salutat.
- Ții minte odihna de la mare?
- Da, mi s-a plâns că n-ai luat-o în seamă.
- M-am aflat în acea companie, fiindcă erai tu acolo.
- Ea a fost îndrăgostită de tine.
- De atunci și până atunci n-am mai întâlnit-o. De fapt, ea mi-a scris, m-a sunat,
dar ce am putut să fac? Sunt vinovat că am fost indiferent.
Era geloasă, dar nu era cazul.
Atunci eram îndrăgostit de altă fată cu o fustă mini, cu picioarele lungi, cu păr
negru strălucitor legănat pe spate. Acesta a fost momentul care mi-a izbit încâlcirea
cuvintelor, gândurilor și a emoțiilor care se roteau ca un vârtej înăuntrul meu.
Avea ultimii doi nasturi de sus deschiși, ce lăsa să se vadă curbura sânilor și o
parte din sutien.
- Îi zâmbeam uneori, urmărindu-i privirea care se mutase spre gropița de pe
obraz. Când mi-a observat privirea, a ridicat din umeri, încercând să rămână calmă.
El o făcu să tacă, punând-i arătătorul pe buze.
Dorința reprimată, ce se ascunsese în cele mai alunecate colțișoare ale ființei ei
ieși la suprafață.
- Și cine era femeia? Eu pot afla.
- Erai tu, femeia prietenului meu.
Eu am dorit să te am din prima seară de când te-am văzut la prietenul meu în
ospeție. Am vrut să te țin în brațe, să te sărut.
Te-am așteptat… să reușești în viață, să arăți ce poți…
Câteodată răbdarea mea nu mai avea limită. Dar Dorin îmi era cel mai bun
prieten și vedeam că dragostea voastră era perfectă.
 - Ții minte întâlnirea noastră de la vila ta… dacă tu îl iubești cu adevărat, atunci
n-o să încerc să lupt, dar dacă sunt oarecare îndoieli, sau iubire pe jumătate, atunci n-o
face, rămâi cu mine.
Și tot timpul eram nedespărțiți.
Cândva, când îmi da voie Dorin să dansez cu tine, era cea mai mare satisfacție.
Aroma ta mă amețea. În timp ce mă învârteai amăgitor cu brațele, ușor mă tot sărutai
pe obraz.
- Dar când îmi atingeai pielea cu buzele tale fierbinți, nu știam de ce îmi venea
să plâng, zice ea. Când mă îmbrățișai pe ascuns, îmi produceai senzații arzătoare,
învăluind-mi trupul și mintea, care se transformau în flăcări.
- Îți fac o cafeluță, îi propune ei zâmbind.
Pentru o minuta ei tăcură, absorbind încet câte o înghițitură de cafea. Fiecare
adiere a răsuflării lui pe obrazul ei era ca un șoc de fierbințeală.
Brațele lui o înconjurau, înfășurând-o în puterea lui uriașă, ținând-o lipită de
trupul lui dur.
- Fii cuminte, ursulețule!
El o strânse și mai tare, o sărută gingaș. Nervii ei luară foc de plăcere.
- Ion!
- Așa s-ar fi întâmplat cu orice femeie. În așa caz se formează în trupul femeii
un copil dorit.
- Ai nevoie să te odihnești, văzând-o roșie la față. Când echilibrul fu dobândit,
turnă apă pe un șervet și îl puse pe obrajii îmbujorați.
Aerul în cameră era greu de emoții, ea își ștersese și câteva urme de lacrimi. Dar
buzele ei încă o furnicau de la sărutările dulci și puternice. Pieptul ei era plin de
durerea disperată a iubirii.
Era data de 7 mai.
- Ține minte data aceasta, zise ea.
El îi înlătură lacrimile cu un sărut fierbinte.
- Te iubesc, scumpa mea, îi șopti el în timp ce ea tremura, simțind că ceva se
formează în trupul ei.
- Lasă-mă să te fac să te simți bine… O ținea cuibărită lângă el, până când soția
lui căzu într-un somn dulce. Ion o studiase, ca de obicei, arăta atât de minunat, fața ei
fiind fină, senină și calmă.
Zâmbetul ei ușor prin somn îi gâdila urechea, respirația ei fierbinte făcând-i
pielea de găină.
Ea îl privi drăgăstos.
- Suntem atât de fericiți! Doamne, de nu s-ar întâmpla ceva rău?!
- Superstiții ! Dormi în pace!
CAPITOLUL 15 - EXPLOZIA UNUI AUTOBUZ CU PASAGERI

Un reporter anunță: Autobuzul cu pasageri, copiii cu părinții lor care veneau de

la o excursie din Alușta, Crâm a explodat lângă Căușeni. În autobuz se găseau și alți
pasageri, numele cărora încă nu s-au constatat.
Telefoanele sună în buzunarele celor morți și răniți. Un reporter răspunde
grăbit: Există victime, foarte mulți sunt grav răniți, se indică o situație de urgență.
- Pornesc acum la locul de destinație, unde s-a întâmplat nenorocirea.
- Următoarele ore fură un adevărat coșmar. Pompierii și polițiștii conduceau
oameni îndurerați și dezorientați la spitale din apropiere. Copiii plângeau după părinții
de care fuseră despărțiți.
Mamele înnebunite de durere își strigau copiii disperate, pe care nu-i puteau
găsi.
Rapoartele primite de la locul incendiului deveniră tot mai sumbre din oră în
oră.
Numărul victimelor crescu, când pompierii reușiră, începând să caute dispăruții
printre ruine.
Spitalul din Căușeni era plin aproape până la refuz cu oameni afectați. O altă
parte de pasageri răniți erau transportați în localitatea Zaim.
Când una dintre femei devenise isterică, aflând că soțul ei, Ion Ungureanu, se
găsea printre dărâmături, o cunoscuserăm pe învățătoarea din Coșcalia, Dorina.
Ea striga din toate răsputerile: „Acolo, el e acolo!”
După ce căutară ore întregi fără nici un rezultat, a fost trimisă acasă. Trupul o
durea, tâmplele îi pulsau, o lăsau toate puterile.
Ea a fost internată în spital cu leziuni corporale. După atâta zbucium în căutarea
lui Ion, ea căzuse fără cunoștință în comă, își venea în fire și iarăși cădea în comă. Ea
acum simțea că nu-l iubise niciodată mai mult decât în clipa aceea de grea încercare.
- Am nevoie de tine, iubitul meu Ion! Striga din răsputeri.
Câțiva angajați de la televiziune se înghesuiau acum în pragul cabinei de
editare. Femeile plângeau. Bărbații erau vizibil tulburați. Ochii Dorinei erau aprinși pe
chipul palid. Buzele se mișcau fără să poată să scoată vreun sunet. Dar în spital
moartea era considerabilă doar ca un fenomen fizic. Un bărbat în halat alb de
laborator își înalță privirea de la birou și se ridică imediat, să răspundă la unele
întrebări cât privește gravitatea oamenilor răniți.
Cum ar fi suportat să vadă corpul muribund al soțului iubit!?
- Doamne, poate e vreo greșeală?! Privirea îi zboară spre bărbatul ce ținea
cearșaful spre a recunoaște individul.
Acesta îi citi întrebarea mută din ochi, nu-i venea a crede.
Bărbatul arăta așa parcă dormea. Fața era relaxată, plină de sânge. Părul
argintiu, care i se păruse atât de atrăgător. Mâna era întinsă pe corp, părea că se
odihnește după o zi de muncă.
- El? întreabă slujbașul de la morgă.
- Nu. Nu-l cunosc.
- Ion, Ion, iubitule!
Șoapta ei părea răsunătoare în încăperea cufundată în tăcere. Aproape ea aștepta
ca el să deschidă ochii, să-i vorbească, să-i rostească numele, să-i zâmbească.
Dar nu putea să accepte, nu era el.
Ochii i se umplură de lacrimi ce i se rostogoleau grele pe obraz.
Întinse nesigur degetele în neștire spre soțul ei drag.
 Apoi, cuprinsă de hohote de plâns, se prăbuși și căzu fără cunoștință, era
internată în spitalul din Căinari.
Era ceva surprinzător. Ziua accidentului era senină, pe traseu nu erau așa de
multe vehicule. Dintr-un motiv inexplicabil, șoferul autobuzului pierduse controlul
vitezei în curbă.
Trecuseră câteva săptămâni. În acea seara m-am culcat ceva mai devreme,
înainte de a mă vârî sub păturile din patul nostru, care era mare, ca pentru o regină, și
plin de pernuțe brodate, reprezintă locul meu preferat din lumea întreagă, dar acum
era pustiu, voiam să citesc ceva… dar nimic nu înțelegeam. În timp ce citeam,
gândurile îmi zburau la Ion.
- Doamne, ce soartă chinuitoare!?
Dimineața cu greu m-am sculat, am ieșit în curte, m-am așezat pe scaunul din
gradină, unde stam cu Ion la vorbă.
CAPITOLUL 16 - BOALA DORINEI

Dorina sta în spital a doua lună de zile.

- Dorina, ce te doare?
Ea clătină din cap și își forță picioarele să se miște, dar ele parcă erau îngropate
în pământ. Uneori își venea în fire, dar brusc, nu-i mai păsa de nimic, efortul de a trăi
i se părea prea mare, avea nevoie de o mare energie. Ideea că, posibil, situația aceasta
de suferință să aibă vreo legătură cu tristețea ei îi trecu fugitiv prin minte, dar refuză
să analizeze acel gând. Dorina fusese atât de distrusă de suferință, încât nu cunoștea
nimic despre soțul ei Ion. Se urcă în pat și suferi de o atare melancolie că de-abia
putea să fie convinsă să mănânce sau să bea ceva. Și, într-un timp surprinzător de
scurt, se topi văzând cu ochii. Într-o seară, după ce medicul plecase, afirmând că n-a
putut să descopere nici o cauză fizică a prăbușirii ei.
- Poate soțul ei o cheamă, rosti doctorul cu o voce scăzută.
Trecură două luni de zile. Dorinei nu-i mai aduceau copilul să-l alăpteze, fiindcă
uneori ea era agresivă, nu-și cunoștea copilul.
- Nu vreau să-l hrănesc, țipa ea.
Astăzi dimineața în cameră intră doctorul cu polițistul, ce-l conducea pe Ion
Ungureanu.
- Iată soția dumneavoastră, o cunoașteți?
- Dorina! Dorina! Iubita mea!
- Ea se află într-o stare gravă. Toată vremea vă strigă prin somn: Ion! Ion!
Dragul meu Ion, am nevoie de tine, Ion!
El se apropie încet de ea.
- Nu te apropia, oprește-te, țipă ea, încercând disperată să se îndepărteze de el.
Efortul ei făcu ca roșeața de pe față să se amplifice.
El încerca cu blândețe să-i ție mâna într-a lui.
- Dă-mi drumul, țipa ea, holbând ochii speriată.
El îi mângâie părul fin, dar sălbăticit, cu șuvițele închise la culoare și ude de
lacrimi.
- Odihnește-te, scumpa mea, ușurel murmură el, face doi pași înapoi, greu
șchiopătând.
Da, odihnește-te, zice el, folosind un colț al șervetului pentru a-i șterge fața de
sudoare și de lacrimi, care-i curgeau șiroaie.
El se apropie de pat, o legănă la pieptul lui ca pe un copil, și-i dă puțină apă.
Ea luă câteva sorbituri.
- Mai ia puțină apă, o roagă el cu dragoste în voce.
Ea își îndreaptă privirea către Ion, parcă înțelegând-l.
- Nu pot, își frământa ea mâinile lăsând privirea pe lângă chipul lui Ion.
- Trebuie, drăguțo, trebuie, ducând-i cana cu apă la gură. Apoi, așezând-o atent
pe pernă, o lăsă să ațipească câteva minute. El o privea, nu se sătura de chipul ei
minunat, și voia cât mai repede să-și vină în fire.
Când se trezi, o zbatere rapidă a pleoapelor a fost singura ei reacție.
El se apropie de doctor și-l întreabă:
- La ce să mă aștept, doctore, spuneți.
- Singurul lucru pe care-I facem în prezent, trebuie ca boala să fie cât mai
suportabilă. După toate aparențele și rezultatul analizelor, coma se află la o depărtare
de câteva ore.
- Mulțumesc, doctore, dar rugămintea cea mai mare, să-mi dați voie să stau
lângă ea.
 - Se poate, cât mai des o să conversați cu ea, cu atât mai bine. Din experiență,
așa bolnavi au nevoie de ajutorul apropiaților.
Ion se duse direct la fereastră, o deschide, lăsând aerul rece să risipească mirosul
de oțet.
Dorina gemu și se mișcă ușor, incapabilă să reziste, când Ion o forță să deschidă
gura, apoi luă lingurița și-i turnă 5 picături de mixtură amară pe limbă.
Ea închise ochii și își trase mâna din mâna lui Ion, ce o ținea toată vremea, ca să
aibă un contact sufletesc cu ea.
El ațipise pe scaunul de lângă patul ei pe vreo câteva minute. Și iarăși o privea,
vrea s-o sărute, dar se temea să nu reacționeze prost.
Se zări de ziuă, sanitarii se auzeau făcând curățenie prin palatele bolnavilor.
E ora 7 dimineața, e timpul să întrebuințeze pastilele. Dar se temea s-o
trezească, ea era culcată în pat liniștită și tăcută.
Nu-l recunoștea, mintea și trupul ei fiind consumate de fierbințeala roșie a
febrei.
Când el o ridica și îi lăsa capul să-i cadă înapoi pe pernă, și apoi pe brațul lui, ea
se împotrivi, dar nu-i exista forța de a protesta.
- Bună dimineața, iubito, cum te simți?
Ea își trase cearșaful la gură, se mișcă supărăcios.
- Dorina, iubita, stai liniștită, eu sunt soțul tău, Ion.
La sunetul vocii lui ochii ei se întredeschiseră. Surorile medicale erau deprinse
cu acea că Ion, soțul ei, îi va da medicamentele cuvenite, prescrise de doctor.
- Hai, deschide gura, te rog, deschide gura, micuțo. Asta pentru ca să te faci
bine, mă înțelegi.
Pentru prima dată când ea parcă aproba ce zicea Ion.
Lângă patul ei sta numai Ion, când se apropiau doctorii, ea începea să plângă cu
lacrimi amare.
- Hai, deschide gura încetișor, hai.
Dar ea refuza.
- Te înțeleg, medicamentele sunt amare, dar ele o să-ți facă bine, mă înțelegi?
El îi întoarse fața și buzele ei se mișcară într-o șoaptă tăcută.
Înțelegându-i cerința, ea a luat pastila. El îi mulțumi și o luă în brațe așa, pe pat.
- Eu sunt Ion, soțul tău. Și, în timp ce el continua s-o țină în brațe, ea se simțea
fericită. Un sărut gingaș, pe care ea nu putea să-l simtă, părea un singur lucru, care
făcea ca sufletul ei să nu-i părăsească trupul. Ușurarea sufletului ei era strânsoarea
brațelor lui, o ținu așa și o legănă.
Doctorii se mirau de atitudinea lui Ion pentru această ființă slăbită de puteri.
Pentru el, lumea aceasta însemna această cameră din spitalul din Căinari,
liniștită și umbroasă, trupul subțire din brațele lui, respirația care intra și ieșea din
plămânii ei.
Termometrul arăta 38,5°. El era foarte obosit și leziunile corporale zăceau în
corpul lui Ion.
Pe la amiază, căzu într-o transă întunecată, dar rămase cu ea până fu trezit de o
mișcare la ușă și o rază de soare, care pătrundea prin fereastra deschisă.
Sub degetele cercătoare ale lui Ion se simți bătăile inimii Dorinei, femeii dragi
și iubite.
CAPITOLUL 17 - FIUL LOR DRAG ȘI AȘTEPTAT

Acolo, în spitalul din Căinari, la 7 mai, la ora 8 dimineața, a luat naștere acel
micuț îngeraș trimis de Dumnezeu. Sub plăpumioară, agitând-se, țipând, dând furios
din mânuțele plinuțe, era un copilaș atât de drăgălaș.
- Acesta este fiul dumneavoastră, domnule Ion.
- Cum, de ce eu nu am știut nimic?!
- Pe urmă o să aflați de ce.
Copilul continua să plângă, deloc impresionat de tulburarea pe care o provocase
în sufletul și mintea bărbatului înalt și brunet de lângă leagănul de copii din spital.
Și ea, mama copilului, Dorina, sta lângă leagănul micuțului, neînțelegând despre
ce merge vorba, dar totuși pe fața ei se arăta o mulțumire, o bucurie, pe care nu putea
să și-o exprime. Când copilul scânci, ea își duse degetele la gură, ca pentru a-și
înăbuși propriile emoții, care variau de la neliniște la groază.
Copilul era al lui Ion, și nu trebuia decât să te uiți la el pentru a-ți da seama.
Copilul rotunjit la față, frumos, de 4 kg greutate și 52 de cm lungime părea un
Hercules, un copil cu o soartă deosebită, născut din marea dragoste și iubire a celor
doi părinți îndrăgostiți și în cele mai grele situații din viața lor.
Copil care nu avuse nici un fel de vătămătură în timpul nașterii, era acoperit cu
un păr negru. Forma frunții, unghiul bărbiei, pomeții, toate erau în miniatură
trăsăturile lui Ion.
Ea, mama, privea din ce în ce mai îngrozită cum Ion atinse cu un deget obrazul
copilului. Lacrimile umplură ochii ei albaștri. Buzele îi zvâcniră. Ea recunoștea
simptomele unor emoții puternice de fiecare dată când îl ținea în brațe.
Nu putea să nu se vadă, înregistrând-se pe chipul lui Ion, același gen de dragoste
care punea stăpânire pe el ori de câte ori atingea copilul.
După nașterea copilului, ea nu știa nimic despre starea lui Ion, unde se găsea el,
nimeni nu o înștiința. Ea suferea mult și o îngrozea faptul că Ion nu se ivea, s-o
întrebe cum se simte fiul.
Fiu sau fiică, încă nu știa, ea își pierdea cunoștința.
Uneori, își venea în fire. Tresări, când sora medicală a dat la o parte
plăpumioara. Toate instinctele ei materne intrară în alertă când îi desfăcu scutecul.
- Un fiu, striga ea. Un fiu, Ion, un fiu! Uite, vocea lui răgușită suna ca un clopot
funebru în urechile ei. Ea se găsea într-o panică, își astupa urechile să nu audă cum
plânge.
Pe urmă stătea în pat neputincioasă și se uita cum sora medicală lua copilul și îl
punea în leagăn.
Când copilul începea să strige, ea imediat îi cunoștea glasul și începea să plângă
și să întindă mâinile spre leagăn. Dar, când îl aducea și în clipa în care lipi copilul de
piept, copilul încetă să mai plângă, el scotea doar acele gângureli caracteristice
rezemat de sânul mamei. El sugea laptele mamei cu așa sete, parcă se gândea că nu se
mai satură.
Ți-era mai mare dragostea să privești mâinile acelea, alintând băiețelul și să te
simți mișcat până la lacrimi de adorația subită a mamei față de copil.
- Dar cum îl cheamă, întrebau surorile medicale curioase.
- Încă nu am hotărât, trebuie să mă sfătui cu Ion. Dar tot mai mult suferea că nu
vine Ion și își pierdea firea, cădea fără cunoștință.
- Ion, de ce nu vine Ion, unde-i Ion?
- O să vină degrabă Ion al tău, numaidecât o să vină.
- Dar ții minte când s-a născut copilul tău?
 - La 7 mai, așa mi-au spus doctorii. Da, țin minte. Copilul plângea în toată
regula, trebuia hrănit cu hrană artificială, spuneau doctorii.
- Are nevoie de sânul tău. Mișcările ei era neîndemânatice din cauza nervilor
distruși și a plânsetelor sistematice.
Copilul cu sete sugea sânul fără de lapte. Mama se simțea jignita pentru că n-ar
fi cunoscut cerințele propriului copil.
Ea nu se controlase la ginecolog, nu se gândise în mod conștient că ar fi putut fi
însărcinată. Chiar în ziua când s-a întâmplat nenorocirea, se gândea să-l anunțe pe Ion
despre bucuria lor de a avea un copil, dar… voia să-i facă lui Ion o surpriză.
Din clipa în care aflase de existența lui, iubise acel copil la nebunie.
Acum avea scopuri de atins, orizonturi spre care să se îndrepte. Copilul stătea în
brațele mamei sătul, cu obrazul dolofan lipit de sânul ei. Adormise.
Ea îi mângâie obrazul. Apoi îi atinse gurița cu vârful unui deget, se apleacă și îl
sărută în creștet.
- De ce nu vine Ion? Și iarăși începe să plângă. Nu vrea să-și vadă fiul?
Era prea uluită să mai facă vreo mișcare, abia putea să respire… Sora medicală
luă copilul din brațele ei și îl duse în camera cu copiii nou-născuți. Ea, Dorina, se
forța să iasă din transă, tot tresărea la fiecare sunet. Se simțea teribil, dar nu era în
stare să pună capăt acelei stări de nervozitate.
- Unde-i Dorin, de ce nu vine? Se forma acel nume în mintea ei, ea era de acum
om cu explozii emoționale care se stingeau repede. Dis de dimineață a venit doctorul.
- Nu, cum se simte bolnava? Ea tace.
- Dorina cum te simți? mai întreabă odată doctorul, dar nici un răspuns. Ea
numai se încrețise. Și lacrimile îi curgeau șiroaie. Toată noaptea i se învârti în minte:
Dorin, Ion!
- Ce se întâmplă? își pune întrebarea doctorul.
E o boală gravă…
- Dar cine e tatăl copilului? Dorin sau Ion?! Ea pronunță două nume.
Cel mai important era fiul, nu avea decât o lună de zile, dar de acum devenise o
parte atât de virtuală din viața ei, încât nu-și putea închipui cum ar fi fost să nu-l aibă.
- Ion! Ion! câteodată pronunța și Dorin. Numai ea știa ce voia să spună… Voia
să-i cunoască strângerea degetelor calde și puternice ale lui Ion, căci atingerea lor îi
provoca prea multe amintiri pe care se chinuise luni întregi să le șteargă din minte. Ar
fi vrut să strige să nu mai pună mâinile pe ea, dar nu putea.
O tăcere care urma să fie atât de densă, încât ar fi putut fi tăiată cu cuțitul. Ea își
auzea bătăile inimii, se sili să nu audă zgomotul delicios pe care-l făcea feciorul ei,
când sugea și ea îl muta de la un sân la altul.
Așa a fost până a sosit Ion. Dar, văzând-l, și-a pierdut cu totul firea. Acum ea nu
putu să înțeleagă ce se face pe lumea aceasta. Cândva ea putea să povestească… când
eram mică, mereu existau momentele acelea grozave, când tata mă arunca în sus, apoi
departe de el, eu întindeam brațele în timp ce zburam, și el își întindea la rându-i
brațele, apoi vedeam amândoi că brațele noastre nu se atingeau și că nimeni n-avea să
mă prindă, iar asta ne speria grozav pe amândoi. Nu voiam să se întâmple așa ceva cu
copilul meu.
- Acum ea arată ca o ființă suferindă, subțire, fragedă și dotată cu un glas slab,
obosit și plămânii slăbiți.
- O viață întreagă de odihnă la pat, îi promiteau doctorii.
Uneori ea își venea în fire și era liniștită, atunci voia să trăiască, să se bucure de
lucruri frumoase, să danseze, să râdă, să se plimbe prin parc; voia libertatea de a iubi,
de a avea o familie.
 Dar boala grea o absenta de acele dorințe frumoase. Ea nu ținea minte absolut ce
se întâmplase cândva cu ea, nu putea să-și aducă aminte despre viața fericită a ei cu
Dorin și apoi cu Ion. Pe Ion îl socotea un om trimis de la Dumnezeu să aibă grijă de
ea.
Când uneori îi aduceau copilul să-l vadă, ea se bucura nespus, dar nu știa că el
este al ei și al lui Ion.
Astăzi, Ion însoțit de un medic trebuie să plece peste hotare, și anume în
România, unde un doctor, Sinulescu, căpătase rezultate remarcabile de la pacienții
asemănători cu boala lui Ion.
Ion se apropie de patul ei, îi luă mâna, o sărută și îi zice:
- Mă voi întoarce curând!
Ea a început să plângă, neînțelegând despre ce se vorbește și ce se întâmplă. Din
ochii ei curgeau șiroaie lacrimile amare.
Doctorul îl grăbi pe Ion. El se mai întoarce spre ea, o sărută gingaș.
Ea făcu efortul să rămână calmă, chiar dacă un fior rece îi trecu prin spinare,
zâmbi puțin, dar se vede că se temea să rămână fără Ion.
Totuși își luă un lung moment, pentru a-și aduna curajul să vorbească.
- Ion! Ion! Zgomotul inspirației îi străbătu pieptul. Ea se apropie de el și își
ridică mâinile palide la pieptul lui. Începuse să simtă slăbăciunea obișnuită, amețeala,
plămânii trudiți.
- Te iubesc, Ion, rosti înăbușitor pe silabe.
El o sărută, îi simți fierbințeala buzelor.
Temperatura se ținea 38,5°.
Se lipi de el, se agăță de gâtul lui cu toată puterea ce-i mai rămăsese. Pe obrazul
ei era un șoc de fierbințeală, durerea venea din plămâni, răsufla greu.
Brațele lui o înconjurau, ținând-o lipită de trupul lui. El o strânge și mai tare. O
nouă slăbăciune îi învălui simțurile flămânde după mâinile lui Ion.
- Nu mă lăsa!
- O să mă întorc repede, nu plânge, noi trebuie să trăim pentru copilul nostru,
căruia încă nu i-am dat nume.
Ea clătină din cap, ochii deveniră umezi. El îi mângâie obrazul cu vârful
degetului.
- Biata mea Dorina, ai trecut prin atâtea evenimente grele în ultimele luni.
O ținu puțin cuibărită lângă el.
- Rămâi cu bine, dulcea mea ființă, mă întorc repede!
- La revedere!
Nopțile nedormite, șezând pe scaun alături de ea, suferința lui pentru scumpa lui
soție, văzând cum ea se topește în dureri, cum se stinge acea frumusețe rară îl făcu pe
Ion tot mai slab și neputincios. De aceea el a fost transportat la o clinică din România
pentru a trece un curs de lecuire.
Pentru Dorina această despărțire a fost o lovitură nervoasă. Și ea iarăși cade în
comă.

***

În toată dimineața, Ion îi trimitea din spitalul din Iași, unde era internat, câte o
informație scurtă. Despre asta se înțelesese cu doctorul, care o lecuia pe Dorina.
- Dorina, strigă sora medicală, ai primit o scrisoare de la Ion, uită-te în telefon.
Ea își îndrepta privirea spre fereastră, neînțelegând ce vrea să spună sora de
serviciu.
 Ea se apropie de pat și îi citește:
„Draga mea, tu ești soarele dimineții de astăzi. Ador să te văd când zâmbești,
ador să te văd cum râzi, ador să te văd sănătoasă și fericită alături de mine. Iubirea
mea va fi un strop de lumină, un strop de poezie curată a inimii mele pentru tine. Te
iubesc. Totul va fi bine.”
Sora medicală a lăcrămat.
- Ai înțeles, Dorina?
Ea n-a putut să răspundă, dar a zâmbit de-abia cu un zâmbet copilăresc.
Sora medicală avea însărcinarea de a împărți medicamentele ei, să stea de pază
lângă ea, să-i citească scrisorile de la Ion. Iată iarăși o scrisoare de la Ion.
„Bună dimineața, îngerașul meu cel scump! Tu îmi luminezi ziua cu sunetul
vocii tale, tu mi-ai adus atât de multe zâmbete și dragoste, am fost atât de bucuros
când Dumnezeu te-a trimis pentru mine. Tu ești comoara vieții mele.
Îți mulțumesc că exiști. Al tău Ion.”
Ochii ei, cândva atât de pătrunzători, acum stau închiși fără mișcare.
- Poate că ea aude ce citești tu, îi zice colega de muncă. De unde putem să
știm!?
Trecu o săptămână de zile. Ion trebuia pregătit de operație la un picior.
Astăzi dormise prea puțin, cu diferite gânduri în cap. A început să-i scrie o
scrisorică Dorinei.
Scria el cu mâna tremurândă, de-abia literele semănau cu ele…Titlul se numea:
Tu ești femeia pe care o iubesc. Dacă iubirea mea s-ar măsura, atunci te iubesc până la
cea mai îndepărtată stea, din cea mai îndepărtată galaxie, din cel mai îndepărtat
univers… și pixul îi căzu din mână.
Își pierdu puterile care le avea cândva ca cel mai bun sportiv, cu acei mușchi
vânjoși.
… să ai o zi cu soare, prelungește el scrisoarea.
El acum vedea cu totul prost, cu două perechi de ochelari cu sticlă groasă. Se
necăjea să îi așeze pe nas, uneori, pierzând-i, îi caută mereu, dar ei erau pe nas.
Alături de spital se găsea un centru comunitar local pentru bătrâni și persoane
handicapate. În timpul liber, îl însoțeam pe bolnavul meu Ion la o lecție despre
lecuirea unor boli grave. Și observam atârnarea acestor oameni bătrâni și bolnavi către
viața ce le mai rămase.
Bătrânii își scot repede cărțile, își pun ochelarii sau aparatele auditive. Un
bărbat de 81 de ani, punându-și aparatul auditiv, îi spune soției sale:
- Vorbește ceva, să controlez aparatul dacă nu s-a trecut bateria:
- Te iubesc, a șoptit ea drăgăstos.
- Poftim, ce ai spus?
- Te iubesc, a strigat ea tare.
Apoi bărbatul a sărutat-o ușor pe obraz. Sora medicală, povestind despre
aceasta, a început a plânge.
- Da, există dragoste adevărată.
Astăzi trebuie să trec la un bolnav acasă la el. Își puse ochelarii cu lentile
înguste și rame de aur și-și consultă micul ceas prins cu un lanț de jiletcă, un ceas
pătrat și fin, al cărui capac se deschide cu un resort.
Se scoală o dată cu primul cântat al cocoșilor și imediat începe să-și ia
medicamentele tainice: bromură de potasiu, pentru a prinde curaj, salicilat pentru
durerile din oase pe timp de ploaie, picături de corn de secară împotriva amețelilor,
beladona pentru somn, lua din oră în oră câte ceva, dar întotdeauna pe ascuns.
 În buzunar avea totdeauna o punguliță cu camfor, din care inhala adânc pentru
a-și alunga din suflet teama de atâtea medicamente amestecate. Era totodată și un
cititor bun, anume înainte de culcare, 15 minute făcea gimnastică respiratoare.
Își lua micul dejun: o infuzie de flori de pelin, pentru stomac, și o căpățână de
usturoi, mestecându-l cu o coajă de pâine pentru a preveni crizele de inimă.
În același timp, era convins că fiecare medicament este o otravă.
Mă numesc Zina, astăzi sunt soră de serviciu, stau lângă patul Dorinei.
Din zi în zi se simțea tot mai rău, uneori își venea în fire pentru scurt timp,
tresărea prin somn, țipa, se scula noaptea și se pornea să-l caute pe Ion.
În noaptea aceasta eram atât de obosită și ațipisem. Când mă trezesc, n-o văd pe
Dorina în patul ei. Îndată fug în camera cu copiii nou-născuți. Ea sta cu privirea
ațintită asupra copilului ei. Am venit la timp. Mai știu eu ce putea să se întâmple. Ea
voia, ca o mamă, să-și ție copilul în brațe, dar nu era în stare, era bolnavă, nu-și da
seama ce face.
Peste câteva zile, ea ieși încetișor, se apropie de camera copiilor, dar era închisă.
Ea se așază la ușa camerei și a început să plângă așa de jalnic, căci se strângea inima
de durerea unei mame nenorocite. Apoi iarăși intră în stare de inconștiență. De aceea
s-a hotărât să fie legată de pat, în alt fel ea putea să facă probleme.
În urma acelor dureri, zgomote, oboseli, stresuri, sta în fața mea o ființă care nu-
și poate aminti absolut nimic din trecutul ei. Nu-mi vine să cred în ciudățenia situației,
mă privește ciudat, e speriată mereu, nu se poate liniști.
- Îți mai citesc o scrisoare de la Ion, se așază lângă patul ei sora de serviciu:
„Tu ești răspunsul rugăciunii pe care am înălțat-o, ești un cântec, ești un vis, o
șoaptă, nu pot trăi fără tine. Am doi ochi care vor să te vadă, am două mâini ce vor să
te îmbrățișeze, am două buze ce vor să te sărute, dar am o singură inimă ce bate
pentru tine”… Dar Dorina nu mai reacționează la scrisorile lui Ion.

***

După operație, Ion se simțea slab, neputincios. Și el avea nevoie de susținere,

dar el se gândea numai la Dorina, ar fi dat totul pentru a-i ușura durerile sufletești.
A urmat o vreme de tăcere.
- Domnule Ungureanu, zice doctorul, noi am făcut tot posibilul, acum
dumneavoastră trebuie să căpătați putere să ieșiți din criză și să vă întoarceți la soție și
copil, care vă așteaptă.
- Da, mă stărui numaidecât.
- Mai mult de o săptămână nu vă putem ține aici, plecați în țară.
Aflând că Dorina nu reacționează la scrisorile lui, își făcu un zilnic, pe care l-a
numit „Zilnicul dragostei mele” în care zi de zi îi scria scrisori, având nădejde că,
atunci când se va însănătoși, o să citească aceste mesaje. Pe copertă era scris: „Tu ești
femeia pe care o iubesc”.

1 februarie anul 2000. „Scumpa mea soție, eu mă simt mai bine, degrabă o să ne
întâlnim. Îți trimit un sărut și o îmbrățișare“. Ion.

2 februarie. „Bună dimineața, micuțo! M-am trezit în această dimineață cu

sentimentul că trebuie să-ți fiu recunoscător, să-ți mulțumesc că ești în viața mea.
Dumnezeu mă ține în viață, iar tu mă ții îndrăgostit. Te iubesc ca–n prima zi, când
raze de soare aurii cădeau ușor purtate de vânt asupra noastră pe pământ. Te voi iubi
și chiar dacă soarta ne va despărți, atunci iubirea noastră va sta acolo sus, scrisă într-o
stea”. Ion.

3 februarie. „Bună dimineața, îngerașul meu cel scump! Din toate lacrimile care
au curs, de când stai la pat suferind, pe obrajii mei, au crescut trandafiri în grădină. Eu
în fiecare zi am cules câte unul pentru tine. Am cules un trandafir alb, și puritatea lui
s-a oglindit în viața mea.
Am cules apoi un trandafir roșu, atunci am înțeles ce este dragostea adevărată.
Am cules al treilea, și acela era cel mai frumos trandafir ca o floare – podoabă a
grădinii ca o minune parfumată cu multe petale.

4 februarie. Dacă as fi avut o floare pentru fiecare moment în care m-am gândit
la tine, aș putea să mă plimb prin propria mea grădină.

5 februarie. Ar fi pustie lumea fără tine și lipsa ta ar fi un veșnic chin, și îmi

doresc să fii cu mine, mereu în brațe să te țin.

6 februarie. Astăzi am terminat lecuirea în Iași și mă pornesc acasă la tine, peste

câteva ore ne vom întâlni. Te iubesc!

- Uite că am sosit, micuța mea.

El îi puse mâna pe fruntea fierbinte și simți pulsul febrei. Lacrimi de slăbăciune
îi izvorau din ochi. O legăna ușor, ca pe un copil mic, și-i zâmbi, necătând la aceea că
ea nu reacționa.
De dimineață ea trebuia să respire printr-un aparat nou, numit spirometru, un
aparat de măsurarea volumului de aer inspirat și expirat din plămâni.
Sora de serviciu îl roagă pe Ion să vorbească cu ea, dar ea împinge acest aparat,
nu voia să sufle în el.
- Hai, micuțo, încearcă încă odată, te rog.
Așa, încă odată.
Sora medicală îi povestește lui Ion cum Dorina încerca să-i scrie o scrisoare:
„Merg după tine și după viață, într-o urmărire disperată”, scria ea cu mâna
tremurândă. Apoi strânse în mână hârtia, mototolind-o, după care o aruncă în lada de
gunoi și începe să plângă.
- Buna mea soție, ce suferințe!
- Bună dimineața, îngeraș, cum te simți?
Ea tace.
- Eu sunt soțul tău, te iubesc. La cuvintele acestea ea reacționa, astăzi ea strigă
din toate răsputerile care-i mai rămăseseră.
Doctorul sosi imediat.
- A, domnul Ungureanu, cum te simți după tratarea în Iași?
- Nu e vorba acum de mine, uitați-vă ce temperatură are bolnava, te frigi de ea.
Doctorul îl privi ciudat pe Ion, nu-i păsa de starea lui încă neîndestulătoare.
- Nu vă neliniștiți, îndată îi scădem temperatura.
Dar mintea lui Ion se ferea să se gândească la cel mai rău caz, era prea tulburat.
Cu un zâmbet silit se apropie de patul bolnavei, iar ea își îndreaptă privirea pe
lângă fața lui. Pe obrajii ei se rostogolesc niște lacrimi mascate.
Mai bine de o săptămână nu-i arată copilul, și ea sta cu mâinile întinse spre
camera unde se găsește copilul ei, și plânsul ei se transformă într-un țipăt asurzitor.
 Avem nevoie de dumneavoastră, domnule Ungureanu, bolnava numai cu
dumneavoastră se simte puțin mai liniștită și uneori chiar zâmbește.
Astăzi sora medicală îi aduse copilul, ea întinde mâinile și îl trage blând la
pieptul său. Câteva minute îl privi cu atenție, îl atinse cu degetul pe obraz, ceva
pronunța, numai ea știind ce vrea să-i spună fiului și îl sărută ușor pe frunte.
Sora medicală îl ia din brațele ei, ea un pic se împotrivește, uitându-se întrebător
la Ion, încă odată îl sărută pe obrazul îmbujorat și cald.
Ion se mândrea că are un fecior de la cea mai iubită femeie, trebuia să-i deie un
nume. O întreabă pe Dorina:
- Cum îl cheamă?
Ea se gândi un timp îndelungat și zice:
- Dorin.
- Bine, cum zici tu, Dorin, Dorinel. El a fost cel mai bun prieten al nostru,
Dumnezeu să-l ierte. El s-ar bucura nespus.
- Bine, o să scriem în documentele nou-născutului fără nume până când numele
lui va fi Dorin, frumos nume și rar. Dolofanul acesta îmbujorat va deveni un om mare
și deștept.
Pe zi ce trecea, Dorina se simțea mai bine, era mai liniștită și îl cunoștea pe Ion,
ca pe acel om care avea grijă de ea și de copilul lor, Dorinel.
Doctorul i-a dat voie lui Ion să stea lângă patul ei. În toată ziua, câte o jumătate
de oră, ei se jucau cu bebelușul lor frumos.
El creștea, văzând cu ochii, gângâia, și când Ion îl drăgostea el râdea în glas, era
o ființă încântătoare.
- E foarte frumos, copilul nostru, zicea ea și îl săruta de multe ori pe frunte, îl
apropia de sânul ei.
- Iți e mai mare dragostea să privești această familie, spuneau doctorii, păcat că
sunt bolnavi, dar ar dea Dumnezeu să fie bine.
Când sora medicală îi lua copilul și-l ducea în camera pentru copii, Dorina
începea să plângă.
- Dorinel cere mâncare, îi lămuri sora medicală.
Astăzi Ion a venit cu un buchet de flori.
- Sunt frumoase, îți plac?
- Da, îmi plac foarte mult, dar când o să-l aducă pe Dorinel?
- Acum, iubito, acum, așteaptă puțin, numai nu plânge, lui Dorinel nu-i place
când plângi.
Astăzi starea ei se îmbunătățise, având în vedere că temperatura corpului
scăzuse la 37,5°.
- Astăzi arăți bine, ești frumoasă și dulce. Dorinel o să fie bucuros. El cunoaște
că tu ești mama lui.
La ora 11 fix, după ce bolnavii luau medicamentele, i se aducea copilul. Atunci
Dorina se înviora, vrea numaidecât să-l ție în brațe și să-l mângâie.
- Cum îl cheamă, întreba Ion, să vadă dacă ține minte numele copilului.
Ea se gândi, zâmbi ușor și zice pe silabe:
- Do-ri-nel.
- Bravo, corect, îmi pare bine că știi cum l-am numit. Dar de ce ai ales acest
nume frumos?
Ea se simți vinovată, se încordă, și mai zice odată:
- Dorin, Dorinel.
Dar iată, sora medicală îi ia copilul, Dorinel scâncește, fiindcă lui era bine la
pieptul cald al mamei lui.
 Doctorul intra în cameră.
- Ei, cum ne simțim, doamna Ungureanu?
Dorina îi arată spre camera copiilor nou-născuți și zice: Dorin, Dorinel.
Ion îi lămurește că au numit copilul în cinstea prietenului lor, Dorin, care a
murit în catastrofa aeriană. Despre aceasta s-a vorbit mult în presă.
Doctorul dădu din cap și lăsă o privire dureroasă.
- În ultimii ani tot mai multe catastrofe aeriene se întâmplă, cu regret spus.
- Da, răsuflă greu Ion, și-și îndreaptă privirea către Dorina:
- Trebuie să iei medicamentele.
Ea se încreți, dar se împăcă cu cerința lui Ion, luă și înghite mixtura cea amară.
Astăzi de dimineață iarăși i se ridică temperatura. Termometrul arată 38,9°.
El anunță doctorul.
- Da, da, imediat, strigă de pe la ușă doctorul.
- Ce s-a întâmplat, doamna Ungureanu?
Ea îi arată că durerea vine din cap. Ea încerca ceva să spună, dar îi era
imposibil, buzele uscate îi tremurau.
Doctorul îi prescrie alte medicamente.
- Acum o să vă fie mai bine, stăruiți-vă să adormiți!
După două ore de somn, ea se trezi. Ion o atinge: Te-ai sculat, îngeraș? Tu ești
cea mai bună mamă, înțelegi?
Ea închide ochii, răsuflă greu și oftează.
- Mamă?! Zise ea, încă nu prea înțelegând care ar fi fost însărcinările unei
mame, ce nu a scăldat copilul, nu l-a înfășat, nu i-a atins corpul în obstacolele în care
se găsea ea.
- Mamă, repetă ea cu un zâmbet copilăresc, și simțea cum se oprește respirația,
și apoi răsuflă adânc, cu ochii plini de îngrijorare și epuizată de durere.
Se uita îndelungat la el cu uimire și, pentru un moment, îl recunoștea. Era
diabolic de frumos, cu ochii aceia negri și gura blândă.
Apăruseră totuși riduri noi, adânci, cute amare de la nas până la gură și semnul
unei încruntări, dar totuși avea semne de epuizare și suferință de boala. Și nici o vorbă
despre operațiile făcute la Iași.
Un moment de nemișcare. Mireasma lui curată, bogată și masculină dezlănțui în
ea un fluviu de amintiri încurcate în mintea ei. Mâinile acestea o mângâiau și o
dezmierdaseră tot timpul de când e bolnavă, și o smulseră din ghearele morții.
Ea începe să-i zâmbească, să-i spună ceva, dar nu putea alcătui propozițiile, îi
tremurau buzele, ochii erau orbiți de lacrimi.
El, cu vârful degetului mare, îi mângâie umezeala lucioasă de sub ochi, îi
cuprinde un obraz așa de blând, încât ea își coborî genele, dar nu opuse rezistență.
Buzele lui deschise atinseră izvorul sărat al lacrimii pe care o urmări. Gura lui o găsi
pe a ei și o apasă fierbinte.
- O, sărmană suferindă!
… îi aminti primele întâlniri. Un fior o străbătu, în timp ce respirația lui
fierbinte îi mângâia buzele.
Ea se zvârcoli, incapabilă să vorbească. Dar, după aceste mângâieri, ea își venea
în fire.
- Sunt încântat să te faci bine!

***
 Într-o zi îi vizitase soția fratelui lui Ion, Adriana. Fratele decedase cu 2 ani în
urmă, ea locuia singură.
În fața lui stătea o femeie slabă, palidă, ce părea încordată, cu ochii înguști, din
care izvora un temperament puternic. Părul ei castaniu era tras la spate și strâns cu o
sfoară. Avea o gură severă, un piept plat și obraji îmbujorați.
- Bună ziua, sunt Adriana, demult nu ne-am văzut. Am citit într-un ziar despre
situația familiei dumneavoastră. M-am gândit că aș putea să vă fiu de folos într-un fel,
privindu-l pe Ion cu niște ochi strălucitori, zise ea. Femeia îl privi întrebător,
apropiindu-se de Ion.
- Da, demult nu ne-am întâlnit, cum o mai duceți?
Ion îi aruncă femeii un zâmbet ironic. Dar, când văzu roșeala răspândind-se pe
obrajii femeii, o recunoscu pe Adriana, cumnata lui.
- Ce plăcut că te văd, și îi întinde mâna, ne-ar fi trebuit un ajutor. Dorina se
simte slabă, neputincioasă.
Ion o petrece în camera de spital unde sta Dorina.
- Aceasta este Adriana, soția fratelui meu. Doar l-ai cunoscut pe fratele meu
Andrei, care a decedat acum 2 ani.
Dorina dăduse din cap spre afirmare.
- Iată, Adriana ne propune ajutor, ea e toată vremea singură.
Dorina sta îngândurată, aprobând hotărârea lui Ion de a primi ajutorul de care
într-adevăr avea nevoie, în primul rând, micuțul Dorinel.
În noaptea aceea, după o încercare de a dormi liniștit, Ion se trezise cu inima
grea și cu alte disconforturi și mai urgente. Dacă până acuma ei se aflau sub
întreținerea statului, Ion, ca cap de familie, trebuia să-și ia toate însărcinările
gospodărești asupra sa.
- Adriana, astăzi ar trebui să facem curățenie în cameră pentru micul Dorinel.
Ion îmbracă o cămașă albă, cu o cravată neagră, o jiletcă fără guler și pantaloni
strânși pe picior, își puse o haină de oraș din stofă cu buzunare – clape în față și se
porni la oraș, după cumpărături.
În timp ce Adriana făcu curățenie în cameră, doar casa rămăsese fără stăpâni
multă vreme, Ion aranjase în frigider produsele cumpărate. El era calm și liniștit,
stăpânea situația așa cum trebuie.
Astăzi veni la Dorina bucuros, ochii erau calzi și vii de emoții.
- Dorina, vrei să mergi acasă? De acum te simți mai bine.
- Da, vreau, m-am săturat de halate albe.
El o trase și o lipi de el, înconjurând-o cu brațele și șoptindu-i la ureche: Te
iubesc! Îi lasă zilnicul dragostei, pe care a început să-l scrie la Iași, în România, să-l
citească.
Fața ei se făcu amabilă, chiar afectuoasă.
Astăzi făcu o convorbire cu doctorul, cu rugămintea ca s-o lase acasă pe o
săptămână.
Familia Ungureanu se adună în sufrageria casei lor, râzând și glumind în
legătură cu bucatele pe care le pusese pe masă. Era pentru prima dată când se
așezaseră împreună Ion, Dorinel, Adriana și Dorina. Cea mai mare parte a
conversațiilor de la cină se învârteau în jurul personalului clinicii unde se trata Dorina.
Dar, după o săptămână, Dorina trebuia să se întoarcă la clinică, pentru a prelungi
tratamentul.
Administrația clinicii hotărâse ca Dorina să prelungească tratamentul un timp
oarecare. În timp ce Dorinel putea să rămână acasă cu Adriana și cu tatăl lui.
 Ion era mândru, vioi și plin de viață, măcar că șchiopăta cu un picior, suferea de
o artroză grea reumatoidă.
El era nu numai soț și un tată fericit, dar un bărbat care purta pe umeri
responsabilități grele, dar le ducea cu ușurință.
Astăzi era ocupat cu curățenia în ogradă, când auzi un sunet: Dorina azi se simte
rău, vă rugăm să vă prezentați la clinică.
El ca fulgerul ajunse la clinică și o văzu pe Dorina, încordată, cu lacrimi pe
obraz, răsufla foarte greu.
- Iarăși temperatura, e o bronșită cronică, ea se înăbușă, nu poate respira corect.
Ion, îngrijorat, o ia în brațe și o scoate din cameră la aer curat, fără să țină seama
de protestele ei.
- Nu plânge, totul va fi bine.
- Mi-i dor de Dorinel, scâncește ea.
- Rabdă puțin, iubito, de ce te necăjești?
Ea mereu rostea cu glasul ei răgușit: Dorinel. Dorinel!
- Care-o fi problema? Întreabă doctorul plin de tristețe.
- Ea este mamă, ar dori să-și hrănească copilul, să-l țină la piept, să-l scalde,
înțelegeți dumneavoastră.
- Totul va fi bine, îl liniști doctorul pe Ion, încredințându-l că, dacă în zilele
următoare nu s-a ridica temperatura corpului, atunci ea o să meargă spre însănătoșire.
Doctorul o privi pe Adriana, care avea grijă de copil.
Era fascinat de nostalgia de moment, care-i înnegura expresia. Cât de mult îl
iubea pe Dorinel și o durea inima că nu a putut avea copii.
În timp ce doctorul examina starea pacientei, un val de căldură se răspândea. Nu
putem scădea temperatura.
Ion tânjea de neputința doctorilor, de aceea că medicamentele nu-i ajutau și o
strânse mai tare la pieptul lui. Dorina icni ușor.
Doctorul părăsi camera îngândurat.
- Pe curând, ea trebuie să doarmă puțin.
Ion închise ușa după doctor, și se sprijinea de ușorul ei, lăsându-și privirea
mângâietoare să cadă peste silueta mică și încordată a Dorinei. El știa că femeile sunt
slabe în stare de boală și suferință și au nevoie de siguranță și tandrețe.
Pur și simplu Dorina retrăia, aducându-și aminte cum l-a născut pe Dorinel când
Ion nici nu știa despre acest eveniment, fiindcă era și el grav bolnav și se găsea în
spitalul din Cornești fără cunoștință.
Întregul proces al nașterii copilului ei a fost unul de dependență crescândă, un
proces greu de neajutorare, foarte greu și îndelungat. Un țipet grozav îmi tăia
abdomenul. Înțelegeam, a venit timpul să nasc. Mă târâsem pe podea greu, prin
coșmarul durerii de naștere. Surorile medicale se adunaseră împrejurul meu, dar
nimeni nu putea să m-ajute. Și apoi mă scufundam din nou într-un ocean de dureri,
puțin mă lăsa durerea și iarăși îmi venea un val de durere, țipam din toate răsputerile.
- Tu ții minte cum ai născut? Îți aduci aminte de durerile ce le-ai suferit?
- Da, fragmente.
Nu voiam să strig tare, îmi era rușine, dar iară durerea îmi stârni un geamăt
înăbușit. Geamătul apoi scormoni alte dureri ca niște cuțite înfipte, tăind-mi trupul în
mii de locuri, îmi răsuna în cap ca niște lovituri de ciocan în creierii aprinși. Atunci
vreau să mor, dar el lupta din toate răsputerile să iasă la iveală din întunericul de 9
luni. Și apoi simțeam un vâjâit prelung, ce alerga prin oase.
- Hai, împinge, încă odată, striga o soră medicală cu glas tare.
 Și iarăși o durere prin carne, prin nervi, auzisem că prima naștere e atât de grea.
Prin tot corpul simțeam focare de dureri, mi se rupea carnea vie, copilul era mărișor și
deloc nu putea ieși din cuibul lui.
Atât am țipat că nu mai puteam de acum striga, numai gemeam. Durerile se
opreau puțin și iarăși începeau. Atunci mă gândeam la moarte. Cândva tu ziceai că ai
dat mâna cu moartea. Da, moartea e o ipoteză, până în momentul când omul se
pomenește în brațele ei, fără nici o speranță de întoarcere.
Și iarăși durerile de naștere mă pândeau din toate ascunzișurile trupului.
Durerile acestea se transformau într-o zvârcolire neputincioasă.
Nu puteam să stau în picioare, nici nu puteam să mă așez, nici să mă culc.
- Doamne, Doamne! Ion, unde ești? strigam din răsputeri, nu știam unde ești,
dar tu erai în spitalul din Cornești fără cunoștință.
Și iată, în sfârșit se aude un țipăt de copil.
Atunci mi-am mușcat buzele până la sânge. Sora de serviciu îmi puse pe piept
un corp lunecos, un ghemuleț viu cu fața zbârcită, învelit într-o peticuță.
Eu am suspinat cu un glas plângător de fericire, uitând de dureri în mândria că
am dăruit omenirii o ființă, un fiu.
Mai departe nu țin minte ce s-a întâmplat, m-a cuprins un somn după atâtea
dureri pe care le-am suferit.
Mă sculasem dimineața cu o durere în tot corpul. Mă gândeam la tine. Mă
răscolea o chemare a inimii, dar numai suspinul îmi spunea: Te iubesc!
- Rabdă, dureri o să mai fie în viață. Apoi meditam asupra zilelor când ne aflam
împreună, le dezghiocam clipă cu clipă, îmi analizam toate cuvintele, îmi aminteam
frazele cele mai banale din lume care spuneau totul, repetam în gând la nesfârșit,
căutând să pătrund în taina cuvintelor: „Te iubesc, te doresc.”
Te strigam, dar tu nu veneai.
În clipele cele mai grele de naștere nu erai nici tu, nici mama.
De fapt, și eu am aflat târziu că am fost însărcinată, atunci am hotărât să-ți fac o
surpriză, că o să avem un copil. Am hotărât să-ți spun anume în ziua când s-a
întâmplat nenorocirea și eu am întârziat, dar încă în ce obstacole…
Ion își apasă buzele pe părul ei întunecat și lucios, care mirosea ca fructul dulce
de măcieș.
Începu să-i maseze spatele, în felul care știa că îi place mult.
Ea se ghemui mai strâns în el.
- Ce mămică minunată ești! îi șoptește blând.
Dorina privește în ochii lui zâmbăreț și-și aruncă brațele în jurul gâtului lui.
- Ești mai bine?
- În brațele tale, da.

***

Comisia a sosit pentru a calcula învoielile de trai ale micuțului Dorinel.

Încăperea era lambrisată cu lemn roz strălucitor, podelele acoperite cu covoare
groase de lână.
Camera pentru dormitorul copilului era prevăzută în colțuri cu abside late și
adânci care ofereau spații private pentru citit și petrecerea conversațiilor. Spațiul
central era mobilat cu scaune tapisate cu catifea și mese încărcate cu cutii, cărți și
ziare. Adriana încă nu dovedise să facă ordine întocmai.
Ea a adus și a aranjat pe masă pahare pentru coniac cu alcool încălzit și pahare
pentru oaspeți.
 - Doamna Adriana pare să fie foarte îndrăgostită de copii, spune Ion.
Imposibilitatea de a avea copiii ei proprii consider că aceasta va fi cea mai interesantă
ocupație a ei.
Astăzi Dorina părea mai voioasă ca niciodată, spre surpriza lui Ion, ea zâmbea
cu ochii ei albaștri, când îi adusese copilul.
- Dorinelul mamei, a zis ea de prima dată.
Ion s-a mirat, nu-i venea să creadă, părea să fie în firea ei.
- Ion, zice ea, demult nu mi-ai citit poezii, as vrea să te ascult.
Ea citi ceva din Zilnicul lor de dragoste, apoi îl așază pe masă. Nu putea citi
mult.
- Mă dor ochii când citesc mult, zise ea cu o privire întrebătoare.
Apoi luă iarăși zilnicul, îl mai cercetă și îl puse sub pernă, parcă cu gândul să nu
citească nimeni din el.
Era o dimineață friguroasă de primăvară, bătea un vânt rece tăios, încercând să
smulgă frunzele dintre crengi, scuturând mugurii care de-abia se deschiseră. Și acum
privea afară prin fereastră la cuibul unei păsărele, aflat în arțarul de afară. Ea urmărise
cum ieșiseră puii din ouăle lor albastre, cu trupușorul roz, plin de vene și puf.
Urmărise cum le-au crescut penele.
- Uite cum mama-pasăre caută și aduce hrana, le umple ciocurile lacome. Și
apoi, unul după altul, au zburat din cuib în timp ce mama lor bolnavă rămase țintuită
în pat. Ea și-a adus aminte din copilărie, cum mama ei îi povestea o istorioară care se
numea „7 pui și o biată mamă”. „Eram mică, dar povestea despre această pasăre nu o
pot uita. Mama–pasăre hrănea puișorii ce o așteptau cu gurile căscate, ca mama să le
aducă în cioc câte un viermișor. Dar puii au crescut, au zburat din cuib și au uitat de
mama care le aducea viermișori. Când mama s-a întors la cuib, nu a găsit pe nimeni,
cuibul era gol și amuțit.
Dar mama–pasăre a căutat puișorii ei peste tot, până când s-a albit pana, până în
cioc sămânța i-a încolțit”.
Dorina încă nu înțelegea întocmai ce înseamnă o mamă. Dar un instinct îi
spune:
De ce nu ține în brațe copilul ei, de ce nu-l poate strânge la sân, de ce nu îl
alăptează cu laptele ei?
Ea plânge. Inima ei era distrusă, putea numai să o simtă cum regreta.
Astăzi Ion a vorbit cu doctorul mai serios ca altădată, povestindu-i că ea își
aduce aminte niște fragmente din trecut, a povestit cum l-a născut pe Dorinel.
- Domnule Ungureanu, eu vă înțeleg, și noi suntem bucuroși de îmbunătățirea
pacientei. Dar ea este încă slabă. Noi putem să-i dăm voie pe câteva zile ca să vadă
copilul, să-l drăgostească, să se plimbe cu căruciorul prin parc. Ar fi bine, dar ei îi
trebuie absolută liniște, fără deranjări. Dacă copilul se scoală noaptea și începe a
plânge, atunci ea își pierde iarăși firea, și iarăși o să începem tratamentul din nou.
Starea bolnavei se va înrăutăți. Ea plânge mult și asta influențează asupra sistemului
nervos, aceasta este boala principală cu care ne luptăm permanent.
- Nu toți oamenii își arată durerea în același mod.
- Ne dăm seama că copilul s-ar găsi într-un pericol, dacă s-ar găsi numai cu
mama, trebuie să treacă un timp sub supraveghere.
- Nici într-un caz nu vreau ca copilul meu să nimerească la casa de copii.
Adriana, cumnata mea, e de acord să trăiască cu noi, până o să crească copilul.
- Să încheiem un contract, spuse doctorul după o oră de discuții.
Adriana studiază cu grijă documentul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic în
viața ei de educatoare, și a iscălit documentul.
 - Dumnezeu să ne ajute, zise ea.
Inima ei era pură, curată, cu sentimentele față de copil.
Astăzi toată familia pentru prima dată ieșise la plimbare în parcul din apropiere.
Copilul se simțea bine, era bine îngrijit, scâncea câteodată, dar ca atare era
liniștit, se dezvolta normal. Începea să cunoască pe cei dimprejur, le zâmbea.
Era o zi plină de prospețime, senină, cărarea din parc era puțin noroioasă în
unele locuri, pajiștile erau acoperite cu o asemenea bogăție de flori albe ca ochiul
boului, cum se numeau ele, încât la prima vedere parcă era o zăpadă proaspătă căzută.
- Îmi place ziua de azi, zice Adriana, savurând florile, respirând aerul dulce și
răcoros, aplecând-se deasupra căruciorului îl întreabă pe Dorinel: Dar ție îți place,
micuțule?
În parcul acesta zi de zi, plimbând-se, descoperi o ușurare a sufletului. Părea
absorbită de peisaj, de florile răspândite peste tot, de țârâitul și bâzâitul insectelor
active prin copaci, de miresmele emanate de ierburile încălzite de soare.
Ea continua să meargă cu căruciorul pe o cărare acoperită cu iarbă ce ducea la
un podișor, care traversa un râușor, prin apa căruia săreau în sus peștișorii, căutând să
se izbească după vreo musculiță.
- Ce minunat!
Ion și Dorina priveau la micuț, care ceva arăta cu mânuțele celea care voiau
ceva să prindă în aer. Ion îi pune în mânuță un firișor de iarbă. El îndată o duce la
gură.
- Nu se poate, strigă Adriana. E timpul să ia cina, de fapt, el tot duce la gură,
totdeauna are poftă de mâncare.
Plecăm acasă. Dorina era tot timpul tăcută.
Se gândea, probabil, că iarăși trebuie să se despartă de copilul ei drag. Ion o
petrece la spital. Toți mușchii ei păreau că s-au înghețat. Ea ridică din ce în ce mâna
neputincioasă, pentru a-și masa fruntea prinsă ca într-un clește.
El o sărută ușor pe fruntea-i fierbinte. Închise ochii, când simți buzele lui
apăsându-i blând fruntea. Ion îi pune într-un pahar cu apă ce sta pe masa de lângă ea
câteva firicele de iarbă și o floricică albastră.
- Floricica este albastră ca ochii tăi.
- Mulțumesc, iubirea mea.
- Ce face Dorinel, când îl pot vedea din nou, întreabă ea, având parcă frică de
ceea ce a spus.
Când ea era absolut liniștită, ducea o conversație clară, numai că trecutul îi
dispăruse iarăși.
Simțind cum lacrimile de ușurare îi brăzdau obrajii, în ciuda încercărilor de a le
stăvili, ele totuși se rostogoleau.
Ion se apropie de fața ei tristă și îi linge cu limba acele lacrimi.
- Nu plânge, puișor, nu plânge, eu sunt cu tine, eu sunt alături de tine.
- Ești o minunată făptură cerească! Și gândurile mă aruncă în bezna memoriei
dureroase.
- Am citit câte ceva ce mi-ai scris în Zilnicul dragostei noastre. Ești foarte
drăguț. Îți mulțumesc!
Ea făcu o pauză, apoi întreabă: Dorinel seamănă cu tine?
- Dorinel seamănă cu tine, draga mea. Și te iubește prea mult, să știi.
I se umezi ochii de fericire.
Acum trebuie să plec, am atâtea lucruri gospodărești de făcut!
- Dar ce ai de făcut?
- Am de amenajat camera lui Dorinel.
 Se întoarce la ea, o sărută pe obraz și îi zice: Tu ești femeia pe care o iubesc. Pe
curând!
După aceea ea a citit ceva din Zilnicul dragostei, l-a pus sub pernă și a stins
lampa.
Stătea întinsă și deprimată în întuneric. Până la urmă o cuprinse somnul.
Dormea greu, deseori vorbea multe prin somn, striga la Ion și la Dorin. Nu peste mult
timp prin întuneric se trezi din somn, luptându-se cu o frică, i se părea că în cameră se
mai afla cineva.
Frecând-se la ochi, când voia să se ridice, ea simți o mișcare. Pe lângă ea
trecuse o umbră mare.
O frică îngrozitoare… bătăile inimii îi pulsau în gât. Respirația ei era mai
accelerată ca de obicei. Închise ochii strâns, supusă și tremurând. Îi părea că se aude
plânsetul unui copil. Poate Dorinel plânge?! Se apropie de camera pentru copii,
zdruncinată de nervi, și ascultă de unde vine acel plânset, dar Dorinel nu era acolo, el
era acasă.
Dis de dimineață îl aștepta cu nerăbdare pe Ion.
- Ion, mi-e frică, unde-i copilul nostru?
Ea stătea lipită strâns de el.
Numai în brațele lui se simțea mai liniștită, în siguranță, fără primejdii.
- Eu vreau să stau acolo în pădure, în căsuța albă construită de tine, arată ca
nouă, cu fumul care se ridică din coșul căminului. Acolo unde am mâncat cu tine
crabi și am stat la umbra nucului bătrân.
- Vai de mine, ți-ai adus aminte de căsuța albă?! Îmi pare foarte bine, iubito.
Da, în acea seară senină, ea, Dorina, stătea lungită pe o parte, cu curbele
grațioase acoperite cu cearșaful alb, cu părul răspândit pe umeri în revărsări de aur–
argintiu. Și cel mai minunat lucru era blândețea sătulă a feței și roșeața umflată a
buzelor…
Era o imagine din cele mai tainice visuri ale lui Ion, așa cum stătea în pat,
așteptând-l.
Umezi prosopul cu apa caldă și dădu cearșaful la o parte, bucurând-se de
frumusețea ei… își dădea seama de satisfacția de a fi fost primul ei bărbat…
Și acum Ion sta pe scaun lângă ea, apăsând-i urechea pe inimă, ascultând bătaia
regulată și ritmul respirației. Pieptul ei se ridica, apoi se lăsa, într-o lungă și profundă
respirație.
Ion îi descâlci părul și îl împleti într-o cosiță.
După ce doctorul i-a măsurat pulsul, mărimea pupilelor, i-a observat umezeala
pielii, culoarea și reflexele, a decretat că, după părerea lui, pacienta și-a revenit
aproape complet…
- De ce plânge? întreabă doctorul.
- Fiindcă i-au luat de la sân copilașul.
Trecuseră două luni de zile. Dorina se simțea mai bine, se bucura de orice lucru,
găsit pentru ea nou, parcă nu-l văzuse niciodată. Se plimba prin camere, care era bine
amenajate de Adriana. Își oprise privirea la tabloul atârnat deasupra ușii de la
dormitor. Cine este acest om? întreabă cu uimire ea.
- Este cel mai bun prieten al meu, tu îl cunoști, dar aici el este tânăr și de aceea
s-ar fi schimbat, acum nu mai este în viață.
- Daaaa?!
Dar de ce așa de multe hârtii sunt împrăștiate?
- Ele nu sunt împrăștiate, sunt toate de trebuință. Acesta este cabinetul meu de
muncă.
 Masa lui de muncă era uriașă, îmbrăcată în piele și plină de hârtii, planșete
pentru reclame, schițe, scenarii, diagrame, reviste și fotografii, toate așezate la locurile
lor.
El o așeză pe scaun la masă. Brațele lui o înconjoară, o sărută pe păr, o netezi pe
mâini. Această senzație îi zdruncină profund echilibrul ei emoțional, o aduce la
formarea unui ghem tremurător de nervi. Își plimbă cu senzualitate degetul arătător pe
buzele ei.
Pe masă sta o fotografie înrămată cu niște firișoare de argint, ce arată frumos.
Dar acești doi oameni cine sunt, eu nu-i cunosc. Bărbatul este Ungureanu Ion.
- E un bărbat frumos, zice ea.
Da e frumos, îl adorau femeile, se încurca cu o mulțime din ele. Le părăsea fără
un pic de milă și se combina cu altele. Femeile erau atrase de el ca de un magnet, dar
el o adora numai pe una, pe Dorina.
- Dorina?!
Da, era o femeie elegantă, purta un costum alb, cu pantaloni sport care-i veneau
numai bine. Haina, după modelul celor purtate de jucătorii de baschet, venea peste o
bluză de mătase cu dungi verzi, galbene și albastre - o combinație curajoasă. Mătasea
i se mula pe sânii parțial acoperiți de un sutien subțire din dantelă. La fel ca toate
hainele pe care le cumpărase în ultimele săptămâni le atrăgea privirile bărbaților.
Pantofii ei comozi nu făceau nici un zgomot când pășea pe coridoarele lungi.
Pe umăr purta o geantă asortată cu dungi de culoarea lămâii.
Și atunci el, Ion, se plimba de colo-colo, așteptând-o când o zări, pe fața lui
încordată apăru un zâmbet larg și se grăbi cu pași mari spre ea. Pantalonii lui largi de
plajă erau bine croiți, ca să nu atragă atenția asupra picioarelor lungi și musculoase.
Nici o femeie nu putea fi indiferentă, văzându-i pieptul lat și puternic.
Și acum observ o slabă bucurie și emoție pe fața Dorinei.
Degetele lui blânde alunecau pe ceafa ei ca mătasea, strecurând-se sub păr.
Eforturile ei de a îndepărta mâna erau zadarnice.
- Cum te simți astăzi?
- Dar de ce te interesează viața mea? Întreabă ea curioasă.
- Ba da, mă interesează, tu ești soția mea, tu ești femeia pe care o iubesc.
O roșeală bruscă i se ridică dinspre decolteu până pe gât, pe față se simțea o
furie năvalnică, invadându-i fiecare fibră a corpului.
Ion o petrece afară, la aer curat. Stau amândoi îngândurați. Aerul nopții era
încărcat de mireasma florilor. Furia ei dureroasă îți făcea sângele să clocotească în
vene. El o prinse cu mâna de bărbie și o sărută gingaș. Ea se împotrivi.
În acele puține ocazii el fusese cuprins de asemenea furie și neliniște.
Ea uneori își redobândea luciditatea, era în stare să-și amintească de perioadele
precedente, de claritatea mintală, dar pe scurt timp.
Doctorii nu puteau explica acest eveniment, nu-i dădeau lui Ion nici o speranță
că și-ar putea reveni complet cândva.
Ion s-a stăruit să se consulte cu diferiți doctori neurologi.
Au trecut două luni de zile. Starea pacientei nu s-a schimbat, de aceea a fost
adunat consiliul de doctori și s-au confirmat diagnoze peste diagnoze. La sfârșit,
doctorul de sector a dus o convorbire îndelungată cu Ion.
- Cea mai bună lecuire o faci tu, Ion, dragostea, iubirea către soția ta, cuvintele
drăgăstoase o susțin pe Dorina. Și anume contactul cu copilul dumneavoastră îi dă
putere să trăiască.
Ea simțea căldura lui Ion, bunătatea, atenția și dragostea lui.
- De mult nu mi-ai citit poezii, Ion.
 A doua zi Ion îi pregătise ei poezii.
- Tu ai auzit de poetul Eminescu, iată el o iubea pe Veronica Micle, o doamnă
măritată. El îi scria sute de versuri.

Când mă atingi, eu mă cutremur,

Tresar la pasul tău când treci,
De-al genei tale gingaș tremur
Atârnă viața mea pe veci.

- Ce adâncă însemnătate au aceste frumoase cuvinte, înțelegi?

Ea dă nesigură din cap. Îl cuprinde și îl sărută pe obraz.

Viața-mi pare o nebunie

Sfârșită făr–a fi început
În toată neagra veșnicie
O clipă–n viață te-am ținut.

Cu zâmbetul tău dulce

Tu mângâi ochii mei
Femeie între stele
Și stea între femei.

Îți plac versurile lui Eminescu?

Stătea perfect nemișcată, parcă neînțelegând despre ce merge vorba în aceste
frumoase versuri. Ion o trase ușor la pieptul său și apoi, eliberându-se brusc din
brațele ei, îi spuse: „Noapte bună, puișor, trebuie să plec, mă așteaptă Dorinel”.
- Da, noapte bună, iubite!
Astăzi Ion îi aduse un buchet de trandafiri roșii, îl puse într-o vază și îl așezase
pe masa ei lângă medicamentele ce trebuia să le ia de dimineață.
Văzând frumoasele flori, ea se oprise, le privea îndelungat, parcă își aducea
aminte de ceva important. În mintea ei reveniră evenimentele petrecute după moartea
lui Dorin. Atunci, când ea nu voia să vadă pe nimeni, atunci când căzuse într-o
depresie grozavă. Lucra directoare de școală în Cornești. Treceau zile după zile…
Dis de dimineață, intrând în cabinetul său de muncă, văzu o vază înaltă de
cristal cu două duzini de trandafiri roșii.
- De la cine? Întreabă ea.
Secretara îi răspunde că un curier le-a adus, ea s-a iscălit pentru ele.
- Dar de ce îi reveni în minte acea amintire?
El era Ion.
- Ce mai faci, drăguțo? întreabă el fugitiv.
- Bine, dar tu? răspunse ea, uitându-se direct în ochii din care se revarsă pe fața
ei o privire dulce ca mierea.
- Sunt ocupat mereu.
Discuția lor n-a avut nici un sens, dar ea abia își dezlipi ochii de la el, și el îi
trimitea mesaje care îi pompau adrenalina în tot corpul.
Fața lui era greu de caracterizat în felul în care zâmbea femeii între trist și
melancolic, când o întâlnea. Ea își ridica ochii întrebători spre ai lui și își taie
respirația când văzu dorința arzătoare de pe chipul lui.
- Am așteptat 5 ani de zile, aș vrea să aud că lupta dintre noi s-a terminat. Dar…
Ea a scos un oftat prelung.
 - Îmi pare rău, de când te-am văzut, ți-am adus numai suferință.
- Dar atunci, când ai măsurat rochia de mireasă, m-am simțit vinovat că ești
mireasa celui mai bun prieten al meu. Și nu am putut să mă abțin ca să nu te sărut.
Acel sărut care m-a izbit la nenorocire, un sărut, așa cum nu poți să-ți oprești
respirația și apoi să mori.
Era ceva ce trebui s-o fac, era ceea ce-mi hotărî soarta peste ani.
Ei îi tremurau buzele la auzul acestor cuvinte.
- Doamne, vreau să te țin în brațe, dar nu pot, n-am acea putere de apoi…
Lumea ei se învârtea haotic într-un univers al sentimentelor contradictorii.
Gura lui se atinge cu câțiva centimetri de urechea ei. Ea nu-și putea ascunde
îmbujorarea obrajilor, fără să poată pronunța un cuvânt. Și nu se putea gândi decât la
plăcerea de a fi ținută strâns în brațele lui.
- Astăzi facem o plimbare în natură. Ai fost cândva la odihnă?
- Nu, decât școală și lucrul acasă n-am mai văzut nimic.
- Aș vrea numaidecât să meargă și Dorinel, se poate?
- Da, numaidecât.
- Adriana, pregătește-l pe Dorinel de plimbare.
Ne așezăm cu toți în mașină, care zbura pe bulevardele orașului. Până atunci
stam numai pe patul spitalului.
- Îmi plac stejarii acoperiți cu mușchi și rezervațiile de pini, plajele de pe coastă.
Dorina se simțea copleșită de atâta frumusețe și încerca să cuprindă totul cu
privirea.
CAPITOLUL 18 - LA UN SANATORIU. AMINTIRI

Iată și complexul sanatoriului, care era conținut numai din sticlă și lemn,
încadrând-se armonios în peisajul împădurit.
- Iată, aici o să ne lecuim, aici ne-a propus doctorul, după ce termini
tratamentul. Îți place?
- E minunat peisaj, zice el, coborând din mașina care se oprise în fața unor uși
mari de sticlă.
- Îmi place, zise ea îngândurată de peisajele încurcate din mintea sa. Nu se
pricepea ce trebuie să facă ea aici, departe de casă. Într-o clipă sări în brațele lui Ion.
Iată, aici ar fi un loc liniștit, un loc unde nu ne-ar deranja nimeni, un loc fără
haine albe, un loc unde aș scăpa de medicamentele amare zi de zi.
- Da, da, iubito! Așa este.
- Nu vreau să se amestece nimeni în viața noastră. Ea simți că fiecare nerv îi era
întins la maximum.
Pentru o clipă lui i se opri răsuflarea, scoase un geamăt de om chinuit.
El strânse din ochi, până când două lacrimi se iviră de sub pleoape și se
scuturase pe obraz.
- Acum plecăm acasă, Dorinel trebuie hrănit. A fost atât de cuminte, tot drumul
a dormit cu un somn dulce, numai zâmbind prin somn. Cel mai fericit om dintre noi
era el.
Iată, am ajuns, Adriana scoate atent leagănul lui Dorinel, împreună cu omul cel
mic despre care vorbim.
Dorina părea obosită, de aceea rămăsese mult timp întinsă pe spate, nemișcată,
cu ochii închiși.
Singura dorință era să se facă ghem în brațele lui Ion, în locul lui Dorinel, să se
lase în voia regretelor. Nu știa de ce, dar în momentul acela îi păru rău că-l întâlnise
pe el, că dansează cu el, că îl sărutase dinaintea nunții cu Dorin. Regret că fusese de
acord să vină aici, brr! Totul se încurcase în mintea ei.
Era prea periculos să-și închipuie cum ar fi putut fi altcumva.
- Ești bine?
- Ce este cu lacrimile acelea? Întreabă el gândind-se la greșelile ce le-a permis
cândva.
- Nu te mai gândi la pierderea suferindă, zice el, știu că n-ai avut alt bărbat în
afară de Dorin.
Dar asta a fost o soartă, o soartă a unei frumoase învățătoare ca tine.
- Eu sunt bărbatul, singurul bărbat al tău, care te iubește cu așa iubire ca altă
dată. Ții minte cuvintele mele de atunci: „Tu ești încă plină de viață și ai nevoie de un
bărbat ca să te simți împlinită”.
- L-am iubit, zise ea vinovată de cuvintele pronunțate.
- Desigur că da, toți care l-au știut l-au îndrăgit, era un bărbat plăcut, demn să
fie iubit.
Lui Ion îi tremura bărbia, semn că-și stăpânea furia.
- Porți în tine ura asta nebunească de ani de zile.
Ea îl privea și, când îi întâlnea fața, îi trecea prin inimă o săgeată de durere.
- Iată, îți citesc ceva din scrisorile de altă dată. El desfășoară o hârtie mototolită,
parcă îngălbenită de vreme… „încep cu câteva cuvinte care îmi aduc un gol imens în
suflet, un gol care nu poate fi alinat decât de atingerea ta. Mi-i dor de tine, mă gândesc
la amintirile frumoase pe care le-am avut împreună. Te iubesc din tot sufletul și fără
tine viața mea n-are nici un rost.
 Ai apărut în viața mea ca o picătură de rouă, ca o rază de soare. Tu ești steaua
mea norocoasă. Mult timp am ținut iubirea mea îndosită, acum e timpul să-i dau voie
să vorbească. Te doresc, draga mea.
Ar fi trebuit să te smulg din brațele lui, să-mi cer scuze politicos, dar mă
temeam de un răspuns negativ din partea ta. Da, eu voiam să te topești în brațele mele,
dar tu ani și ani purtai doliul în suflet.”
Trecu o lună de zile, în școală se petreceau unele consilii ale pedagogilor din
republică. Ea era ocupată cu treburile educației și manifestațiile pedagogice.
Viața ei era școala și casa. După un timp, recăpătându-și puterile și mintea,
limpezindu-se încetul cu încetul, gândurile o purtară în trecut, în urma anilor după
moartea lui Dorin.
- La naiba! Exclamă ea, nu se poate… și apoi trânti cu putere brațele fotoliului.
Gândurile ei era atât de învălmășite, că nu-și da seama de prezența colegilor din
jur.
Se așază la masa de lucru, multe lucruri are de rezolvat.
Ziua de muncă trecu repede, se cufundase în muncă, aproape că-l uitase pe el,
dar, auzindu-i vocea, își îndreaptă fără să vrea privirea spre trandafirii frumoși din
vază.
Ion se apropie cu alt buchet de trandafiri.
- Bună ziua, doamnă directoare! Cum îți merg treburile.
- Ca de obicei, mulțumesc pentru trandafiri.
- Ne grăbim la ședința pedagogică, care se petrece în școala dumneavoastră, ca
școală de vază din raion.
- Vă poftim să luați loc!
Sala avea 8 rânduri de ședințe. Ion era amenințat să nu se așeze lângă ea.
În loc să se simtă stânjenit, el doar se așază în rândul din spate și încearcă s-o
atingă de bărbie. Dorina se simți ușurată că Ion nu se așezase lângă ea. Dar el, din
când în când se apleca către ea, șoptindu-i ceva.
El iarăși își încrucișa antebrațele pe spătarele scaunelor, apropiindu-se îngrijitor
de urechea, obrazul și gâtul ei.
Apropierea lui îi provoca fiori.
- Fii cuminte, domnule Ungureanu, îi șopti ea.
O întrebare neașteptată îi străpunge inima ca un glonț, redeschizând rana care nu
se vindecase complet în acei ani care trecuseră.
Ea îl privi întrebător. Răsuflarea lui fierbinte era ca un abur parfumat ce-i ardea
buzele. Ea stătea nemișcată, cu pumnii strânși, de-abia își ținu echilibrul să nu se
prăbușească, se sprijini cu mâna de speteaza scaunului și se așeză încetișor. Între timp
suna telefonul.
Nu te simți bine? o întreabă cineva. Nu voia să știe nimeni cât de tare o tulbură
amintirile despre Dorin.
Se îndreaptă spre măsuța de lucru, luă buchetul de trandafiri, dăruit de Ion, îi
amirosi și se gândi cât de mult însemnau trandafirii când erau dăruiți de Dorin. În
minte îi zboară cuvintele lui: „Aceste plante cu spini dau naștere la cele mai minunate
flori, încântându-ne viețile cu culoare și frumusețe.”
- Te invit la o serată, răsună în telefon, te rog să vii numaidecât, auzi, te rog!
- Îți promit că vin, răspunse ea. Tu obții întotdeauna ce vrei.
Era îmbrăcată cu o rochie de tafta roz, cu părul blond căzând pe spate în bucle,
cu un zâmbet atrăgător. Arăta ca o bomboană fondantă. O femeie grațioasă, cu buze
lungi, subțiri și supte, cu obraji îmbujorați. O femeie chibzuită, terestră, răbdătoare, o
eroină pasionată, o ființă menită să învăluie în legendă, să fie iubită.
 Ion o întâlni, ochii lui aruncară flăcări când o privi și o luă de braț.
- Mulțumesc pentru invitație, zise ea cu un ton drăgăstos.
El păru amuzant de vorbele ei și o conduce la o masă mai puțin luminată.
- Nu eram precis c-o să vii.
- Ba da, știai că o să vin. Tu ești încredințat în puterile tale de voință. Tu obții
întotdeauna tot ce vrei.
- Dacă făceam ce voiam, acum 10 ani în urmă, te-aș fi vrăjit în noaptea aceea,
doar să te împiedic să te măriți cu Dorin.
Lui Dorina îi zvâcneau urechile.
În timpul cinei, ea nici nu observa mâncarea excelentă, era captivată de
puternica personalitatea și inteligența lui Ion.
Ascultându-și gândurile, își dădea seama că orice femeie putea să cadă sub vraja
acestui interesant bărbat, care emana prin toți porii un farmec copleșitor și o
incredibilă carismă. Ion se simțea exact ca atunci, când îl prezentase Dorin.
- Iată și mașina, a venit după noi.
Ea s-a așezat, stătea țeapănă lângă el.
- Te simți bine? El își puse un braț împrejurul umerilor și o trase mai aproape de
el.
- Încetează să mă mai pipăi pe gât, fiindcă mă gâdil, zău.
Eforturile ei de a îndepărta mâna erau zadarnice.
- Ești atât de frumoasă! O sărută delicat. Buzele lui se jucau cu ale ei până când
ea gemu rugătoare. Dinții lui o mușcau ușor. Lui Dorina i se ridica sângele în obraji.
Rochia ei era de culoare roz, corsajul plisat la piept și în spate, părți care de-abia se
uneau pe umeri, lăsându-i aproape goi umerii și brațele, fusta lungă se înfoia în jurul
genunchilor, părul era strâns într-un coc, pe care îl acoperea cu o camelie de mătase
cu frunzulițe de satin, cerceii cu diamante străluceau în urechi.
- Erai încăpăținată să recunoști că făceai o greșeală, măritându-te cu Dorin după
ce ne-am întâlnit, și cred că-ți dai seama că am făcut bine, ținându-ne sentimentele
noastre în secret.
El o trase lângă el și îi lipi capul de pieptul lui, îi ridică fața de a lui, o sărută
blând, ea suspina împotriva voinței sale. Degetele i se jucau cu șuvițele de păr, îi
sărută părul negru care se cârlionța deasupra urechilor.
Îi ridică mâna la buze și îi sărută palma.
Ion a observat că i-a vorbit prea mult și ea a obosit, s-a schimbat la față, și-a
pierdut zâmbetul care-l avea până acum.
- Prea multe amintiri, ce a plictisit-o, probabil.
Mă sfătui cu doctorul de serviciu.
- Dacă vor apărea simptome îngrijorătoare în timpul nopții, cum ar fi palpitații
la inimă, puteau fi potolite cu mixtura lăsată într-un pahar.
- Bine, doctore.
- Și apoi să se odihnească de medicamente 2-3 zile. Probabil că se va confrunta
cu o pierdere a apetitului, poate să aibă dureri de cap, dar pe urmă totul va reveni la
normal.
Ion stătea lângă patul ei mulțumit că nu s-a constatat ceva periculos. Îi netezi
părul, îi dădu apă, îi îndreptă cuvertura și o mângâie de câteva ori, după ce ea adormi
adânc.
Așa și ațipit Ion lângă patul ei pe scaun. Când se trezi, văzu că pe frunte avea un
șervet ud.
 - Bună dimineața, micuțo! zise el, simțindu-se vinovat că nu a auzit când sora
medicală i-a pus șervetul pe frunte. Cred că pe frunte simțea o durere gravă ce-i apăsa
tâmplele.
Se gândi să întindă brațele, să-i pipăie capul, dar încercarea de mișcare i-o
reteză din începuturi o năvală de durere, care-i stârni un geamăt scurt înăbușit.
Geamătul îi scormoni alte dureri, ca niște cuțite înfipte deodată, crestându-i trupul în
mii de locuri, încât nu mai îndrăzni nici să deschidă ochii. Temperatura corpului se
ridicase la 39,9° și se ține 3 zile.
Ion s-a întristat rău.
Femeia de serviciu povestea că, auzind suspinul ca prin vis, se spăimântase,
scăpă ziarul din mână, sări în picioare și sta buimăcită.
- Doriți ceva? o întreabă.
- Ce caut eu aici?
În loc de răspuns, simțea respirația înfricoșată a medicului de serviciu, care
rămase uluit lângă pat.
- De ce s-a înrăutățit starea pacientei? întreabă doctorul, intrând grăbit în
cameră.
- A plâns toată noaptea. Înțelegeam numai că vrea să vadă copilul.
Peste o săptămână iarăși își veni în fire. Amintirea însăși parcă i-ar fi fost rănită,
nu izbutea să se înfiripe, să-și adune amintirile răzlețe și amorțite. Apoi niște lovituri
ca de ciocan îi răsună în urechi din creierii aprinși. Un vâjâit prelung ce-i alerga prin
oase, prin nervi, ațintind pretutindeni focare de dureri, lăsând doar întuneric în care
rătăceau iarăși frânturi de gânduri fără stăpân.
Când își simțea mintea limpede și liniștită, ea îi povestea lui Ion sentimentele ei,
simptomele bolii care o nimicea pe zi ce trecea.
El, stând lângă patul ei, se stăruia s-o susțină, alegând cele mai frumoase
cuvinte:
- Ești foarte frumoasă, grozav de frumoasă!
- Nu sunt frumoasă, sunt bolnavă, suferindă.
- Uite ce păr frumos ai, buclat, care atârnă pe spinare, sprâncenele tale parcă
sunt desenate cu tuș, ochii albaștri, catifelați și galeși, nasul de o formă desăvârșită,
niște buze roșii, și o săruta peste ele. Ea îi cuprinse amândouă mâinile într-ale sale și-l
întoarse după voia ei către dânsa.
Deodată o căldură înmiresmată păru că se apropie de obraz și se lipi ușor de
gura lui. O senzație iute ca gândul îi străbătu inima.
- Vreau să-l țin în brațe pe Dorinel, de ce nu-l aduci?
- Tu te-ai simțit rău, aveai temperatură, iată de ce. În curând o să-l aduc,
numaidecât o să-l aduc, nu te deranja, iubito.
Când ea își veni în fire, se uită împrejur, parcă se temea de ceva, încerca să se
orienteze, dar mintea ei tot era tulburată. Numai cu Ion putea discuta deschis despre
toate problemele ei. Voia numaidecât să aibă contact cu copilul ei, să-l ție la piept ca
toate mamele.
CAPITOLUL 18 – DORINEL, FIUL LOR DRAG ȘI AȘTEPTAT

Copilul ei, Dorinel, de acum împlinise 2 ani de zile, creștea un băiat dolofan,
sănătos, dezvoltat și frumos.
Mai mult se găsea în contact cu Adriana, ea vorbea cu el ca cu un om matur.
Da, desigur, părinții trebuie să-i ajute copilului să comunice, să intre în relații cu
alte persoane, să comunice prin contactul său cu lumea înconjurătoare. Acesta este cel
mai frumos cadou care-l face un părinte.
Vorbirea și limbajul sunt părțile principale ale comunicării de la 2-3 ani și ele se
dezvoltă în acest timp cu repeziciune uimitoare. Acum vocabularul copilului se
îmbogățește cu o mulțime de cuvinte noi, copilul începe să formeze propoziții din ce
în ce mai complexe, dar înțelege mai mult decât poate explica verbal.
Această vârstă este vârsta curiozității, presărată cu întrebări: De ce? Ce este
aceasta?
Dar mama e bolnavă, tatăl e ocupat și cu gospodăria, și majoritatea timpului stă
cu mama la spital, copilul n-are contact cu alți micuți de vârsta lui, ceea ce ar dăuna la
dezvoltarea copilului, dar se observă dimpotrivă, copilul se dezvoltă foarte
îndestulător. Dorinel formează în limbajul lui unele cuvinte: mama, tata, na, adică
Adriana și totodată o numește mama. Pe mama lui adevărată nu o cunoaște până
când…
Cum stimulăm vorbirea?
Trebuie să contactăm cât mai mult cu copilul în timpul acesta. Trebuie să-i citim
povestioare, să învățăm poezii. Uite prima poezie:

Doi boboci micuți de rață

S-au pornit de dimineață,
Și pe o margine de lac
Ei strigau tot mac, mac, mac.

Adriana spune poezia și Dorinel intră în vorbă numai la sfârșit: mac, mac, mac!
Acesta este primul succes.
Cu un copil de vârsta aceasta trebuie vorbit clar, ca cu un adult, dar cu voce
copilărească. Trebuie să-i oferim să vorbească cât mai mult fără să-i întrerupem, să-i
ascultăm cu atenție. Unele din cele mai mari bucurii ale părinților sunt cele prime
silabe, cele primele cuvinte.
- Noi privim transmisiunea „Copiii deștepți”. Uite, Iana Socolova din
Celeabinsk. Ce frumos cântă, povestește Adriana.
Alisa Cernousova cunoaște toate figurile geometrice la cei 3 anișori.
Adriana ne-a propus că ar trebui să-l botezăm pe Dorinel. Ea ne explică faptul
că botezul este taina prin care cel ce se botează se curăță de păcatul strămoșesc și de
toate păcatele făcute până la botez. El se naște la o viață spirituală să devină membru
al trupului tainic al Domnului Isus Cristos.
Botezul este taina în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sf. Treime,
cel ce se botează se naște din nou.
Ion s-a înțeles cu preotul bisericii din apropiere și au numit data botezului. Dar
uite că ne trebuie o pereche de nănași.
Avea un prieten bun, d-l Gheorghe Stâncă lucra cândva la secția raională de
învățământ din Ungheni, demult nu știa despre starea lui familiară. Îi formează
telefonul.
- Alo! Domnul Gheorghe?
 - Da, se aude răspunsul la celălalt capăt al firului.
- Sunt Ion Ungureanu, dacă nu te deranjez, aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră
despre o chestie familiară.
- A, domnul Ion, cu plăcere!
- Aș vrea să ne întâlnim, nu e cazul de vorbă pe telefon.
- Ne întâlnim chiar mâine, o să trec pe la dumneavoastră, îmi dați adresa.
- Pe curând!
Mai stam de vorbă cu Adriana despre botez, ea se pricepea mai bine. Noi, în
timpul comunismului, nu vorbeam deschis despre treburile acestea.
- Mâine o să vie la noi un domn cu care o să vorbim despre botez, vreau să-l
luăm de nănaș, tu ce zici?
- Da, eu pregătesc o masă cu bucate gustoase.
- Demult n-am mai primit oaspeți în legătură cu boala soției, se frăsuia Ion.
- Trebuie să poftim și preotul, ne va povesti despre însărcinările nănașilor.
Ion aleargă la spital să vadă ce face Dorina.
- Bună dimineața, cum ai dormit, te simți bine? Uite, vreau să vorbesc cu tine un
lucru serios. Noi vrem să-l botezăm pe Dorinel în biserica din apropiere, el trebuie să
fie creștin. Tu cum crezi, ești de acord? Spune.
Ea confirmă dând din cap, dar fără nici o senzație.
- Te faci bine, eu trebuie să fug, aștept niște oaspeți.
- Ion, a sunat un domn, s-a numit Gheorghe Stâncă, peste o oră o să fie aici.
- Bine, tu tot ai pregătit?
- Da, eu așez pe masă bucatele, m-am stăruit.
În fața casei se opri o mașină frumoasă de culoare neagră. Din ea ieși domnul
Gheorghe, după cum l-am cunoscut.
Spre noi se îndreaptă un om solid, zvelt, lat în umeri. El se mișcă ca un
dansator, ca un atlet cu părul negru cârlionțat, ochii albaștri, nasul destins și drept,
gura bine modelată.
- În mod evident, trebuie să fie vreun șef mare, zise Adriana.
- A, domnul Ion, bună ziua, îi strânse mâna.
- Ooo, câte ierni și căte veri… Intrați, vă rog!
Cu o blândețe de catifea îi fixa privirea Adrianei, care sta lângă leagănul
copilului.
- Îmi faci cunoștință cu familia ta? Ai copil mic, întrebă el curios să știe că Ion
era om în vârstă, dar avea copil mic.
- El, Dorinel e fiul nostru, dar, din păcate, soția e în spital, suferă de o boală
grea.
- Adriana e dădacă la copil.
- Hai, povestește.
- Cred că ai auzit de nenorocirea cu Dorin, Dorin era un om de vază, prim-
secretar de partid pe timpul sovietelor.
- Da, l-am cunoscut, avea o prietenă foarte frumoasă, inteligentă, mi-aduc
aminte. Da, da.
Și despre catastrofa aeriană ai auzit, s-a transmis prin toate ziarele. A fost o jale
mare, trebuia să plec și eu cu acest avion, dar iată că mă îmbolnăvisem și am rămas în
viață.
- Ai avut un noroc mare, dragă prietene.
- Dar mai bine nu-l aveam.
- De ce zici așa?
- Fiindcă eu duc răsplata toată viața mea, cât voi trăi.
 - Nu mai vorbi așa.
- Nu de aceea te-am chemat, ca să mă jelui.
- Uite, am cinstea și onoarea de a te lua ca nănaș la copilul meu, fii atât de bun.
- Cu cea mai mare plăcere, dar povestește-mi mai departe ce se întâmplă în viața
ta.
Dorin a fost cel mai bun prieten al meu încă din universitate, amândoi am iubit
o singură fată, a mea dragoste către ea a fost o dragoste îndosită, nu puteam să-i fac
prietenului meu o neplăcere mare. Eram toți trei nedespărțiți.
A trecut timpul, ne-am repartizat prin diferite colțuri ale republicii. Între Dorin
și Dorina a fost o dragoste deosebită, erau fericiți în al șaptelea cer.
Dar iată, după acea catastrofă aeriană s-a început suferința.
Ea atât de mult a suferit că a căzut într-o depresie gravă. Am încercat în diferite
feluri s-o ajut, să o scot din depresie, dar în zadar.
Au trecut 3 ani de zile, ne-am întâlnit undeva și acea întâlnire ne-a dat rezultatul
de a rămâne împreună. Aveam o dragoste înflăcărată până când, într-o bună zi, s-a
întâmplat din nou nenorocirea. Amândoi am căzut într-un accident rutier. Eu am fost
transportat în spitalul din Ungheni, ea a fost tratată aici, în Chișinău. De atunci, ba
cade în comă, își vine în fire uneori, dar pe scurt timp. Suferă că nu poate ține în brațe
copilul său, nu-l poate alăpta, înțelegi.
- Situația e grea, desigur.
- O să te ajut cum pot.
- Îți mulțumesc, dragă prietene.
- Acum despre botez, l-am poftit și pe preot să ne anunțe ce trebuie să facem cu
ceremonia asta. Noi am trăit în perioada comunismului și am uitat de toate.
Adriana așază masa cu bucatele pregătite de ea.
Iată și părintele, sărut mâna, părinte, treceți la masă.
- Mai întâi, zice părintele Andrei, spunem o rugăciune, Crezul. Trebuie să zic
că această rugăciune trebuie să știe și nănașii copilului.
- Trebuie să-i fac cruce copilului.
- Uite ce bebeluș drăguț și dulce, zice domnul Gheorghe, se poate să-l țin puțin
în brațe.
- De ce nu se poate și trebuie, acesta va fi fiul dumneavoastră.
- Nașii sunt persoanele care fac mărturisirea de credință în locul și în numele
celui ce botează.
La botez nasul primește individual în brațe pruncul de parte bărbătească, iar
nașa primește tot individual pruncul de parte femeiască.
Datoria nănașilor este să crească pruncul în spirit creștin.
Nașii devin părinții spirituali, născându-l pentru o viață nouă în Hristos.
Ei au aceleași obligații și răspunderi pentru viața spirituală a finului lor ca și
părinții care l-au născut.
Părinții trebuie să–și aleagă nașii dintre cei mai buni și evlavioși creștini,
indiferent de starea lor socială.
Nașii trebuie să aibă experiență vie a relației cu Hristos.
Potrivit canonului 53 al Sinodului și egumenie nașul se leagă cu finul și cu
părinții lui „printr-o rudenie spirituală, care este mai mare decât cea după trup“.
- Ce trebuie să pregătim pentru copil?
- Nănașii cumpără de obicei trusoul pentru botez. Cumpără lumânarea pentru
botez, plătesc suma datorată pentru botez. Și pregătesc un complet de hăinuțe pentru
fin.
- Și acum numim data botezului.
 - Ar fi bine joia viitoare. Sunteți de acord?
- Da, ar fi corect, e bine.
- Da, trebuie să vă mai anunț, că nimeni n-are voie să sărute copilul până a doua
zi, când el va fi împărtășit.
Mai departe nașul trebuie să supravegheze copilul de a se manifesta.
- Mulțumim părinte pentru îndrumări, pe care nu toate le cunoșteam. La
revedere! Până joi.
- Și acum plecăm la spital, să-i spunem și Dorinei despre ceremonia botezului.
- Bună dimineața, iubito! Uite ce oaspeți avem.
E domnul Gheorghe Stâncă, îl cunoști?
Ea se uită fix în ochii domnului Gheorghe, dar parcă nu-l cunoaște.
- El, domnul Gheorghe cu soția, vor boteza pe Dorinel.
- Dar cine e soția?
- Soția mea este Veronica, ați fost bune prietene cândva, ții minte?
- Da, da, Veronica, hm, da.
Da, cândva, cu mulți ani în urmă, am fost la odihnă împreună la mare. Și atunci
ea era cu Ion. Veronica se jeluia că Ion nu-i trage atenția cuvenită, era supărată. De
atunci n-a mai văzut-o.

***

Au trecut două zile. Merg la Dorina cu căruciorul lui Dorinel, el zâmbește la

fiecare din noi, bucuros, gângâie ceva în limba lui.
Bate din palmele lui dolofane, vrea să se scoale și nu poate. Da-da na-na, pronunță el.
Astăzi e o zi frumoasă de toamnă, e un amurg de toamnă neobișnuit. Pământul
se acoperise cu o pătură roșietică de frunze căzute de pe ramurile dezgolite a
copacilor.
Soarele se pierde palid în linia orizontului. Muzica vântului, de abia simțit,
începuse să răsune ca o simfonie. O adiere sublimă ne anunța sosirea toamnei. De
spaima ei au început să ruginească frunzele.
A ruginit frunza din vii și rândunelele au plecat.
Ne plimbăm, ținându-ne de mână, prin parc, în tăcere. Eu aleg un buchețel de
flori de câmp și i le dăruiesc ei, ea nu știe ce să facă cu ele. Eu le pun în cărucior,
Dorinel strigă: na-na-na!
Oamenii ne privesc curioși.
Cât de mult mi-aș dori să am destulă putere s-o văd sănătoasă, s-o duc în brațe
în paradis, se gândi el.
Dimineața, când vin la spital, ea e groaznic speriată și începe a plânge. Starea ei
e diferită.
Vocea i se diminua și făcu o pauză pentru a-și înghiți lacrimile.
Și atunci spun o rugăciune despre răbdare și acceptarea voinței lui Dumnezeu și
despre lumi mai bune decât aceasta…
- Joia viitoare o să avem sărbătoare, îi zic eu.
- Ce fel de sărbătoare?
- Parcă ți-am spus, o să-l botezăm pe Dorinel la biserică, o să mergi și tu?
- Nu știu, dacă doctorul îmi dă voie.
- Numaidecât o să-ți dea voie, numai tu trebuie să te simți bine, mă înțelegi?
- A dat din cap că da, înțelege.
Acum rămâi cu bine, trebuie să plec, am multe treburi de făcut.
 Între timp domnul Gheorghe, adică nașul și soția lui se pregătesc de botez, fac
multe cumpărături, au încărcat mașina până în vârf.
Îmi sună: Dar câte lumânări trebuie să cumpărăm?
- Îmi pare că două sunt de ajuns.
- Ce mai trebuie Ion, ai nevoie de ceva, pot să te ajut.
- Nu, mulțumesc, ne vedem pe curând. Ce face finuțul? Doamne, ce bomboană
de copil!
Veronica a plecat la magazine cu o femeie cu experiență să cumpere hăinuțe
pentru copil.
Doamne, ce fericire!
Toată viața lor au visat la un bebeluș, dar nu le-a dat Dumnezeu.
De azi s-a schimbat ceva important în viața lor.
Azi am vizitat-o pe Dorina mai dimineață ca de obicei, fiindcă trebuia să merg
după producte în oraș.
Fața ei era îmbujorată și avea febră înaltă 40°. Picioarele îi tremurau fără
încetare sub cuvertură. Sora medicală se duse la fereastră și trase deoparte perdelele,
lăsând să pătrundă lumina slabă a zorilor.
Când el se apropie de pat, ea se trezi cu ochii ei albaștri deschiși pe fața roșie
fierbinte.
- Nu te apropia de mine.
O durere îmi zvâcni în inimă. Și eu am artroză în cea mai gravă formă. Dar
trebuie să o țin de mână că așa vrea ea.
- Niciodată nu mă gândesc la suferințele mele, as vrea numai ca ea să se facă
bine, și să poată să-și educe copilul.
Îmi sună domnul Gheorghe din Ungheni.
- La ce oră mâine se începe ceremonia în biserică?
- La ora 10 fix.
- Pe curând!
Astăzi la ora 10 fix, joi, 4 martie, anul 2005, se petrece ceremonia botezului
pruncului Ungureanu Dorin. Părinții - Ungureanu Ion și Ungureanu Dorina. Nașii –
Stâncă Gheorghe și Stâncă Veronica, anunță preotul.
- Nașul să spuie Crezul.
Preotul îl cufundă pe Dorinel de 3 ori în apa de botez, spunând rugăciunile ce se
cuvin.
Nănașii îmbracă copilul în hainele care le-au cumpărat ei.
- Astăzi n-are voie nimeni să sărute pruncul până mâine, după ce va fi
împărtășit.
Nănașii poftesc pe toți la masă.
Masa a fost bogată, fel de fel de cadouri a primit micuțul.
Toți sunt fericiți, numai mama copilului lipsește, doctorul nu i-a dat voie. Ion a
înțeles, dar ne bucuram de zâmbetele și lacrimile Dorinei.
După ceremonie, Ion și nănașii au vizitat-o la spital.
- Ion, șopti ea. Se gândi o clipă, ochii i se umeziră. Simt că ar trebui să te
recunosc.
Ei sunt nănașii, o cunoști pe Veronica, prietena ta.
- Cum te simți, Dorina? întreabă Veronica.
- Nu știu cum mă cheamă. Unde este Dorinel?
- Te înțeleg, Ion, ne vom lupta cu boala ei.
 - Eu sunt soțul tău Ion și tu ești soția mea, ești un vis, o creatură de fericire, o
artistă care a emoționat mii de suflete. Ai avut o viață împlinită, ești bună și
credincioasă, ai dat multe lecții frumoase și ai visat întotdeauna la lucruri bune.
Mâine o să vin din nou. Da, da, o să vin cu Dorinel. Veronica s-a mirat mult de
cuvintele lui Ion.
- Starea ei de boală este diferită. Uneori este mai bine și atunci mă bucur.
- Nu-ți pierde nădejdea, Ion, tu ești un om cu o mare tărie de caracter, nu fiecare
bărbat s-ar fi jertfit viața.
- În fiecare dimineață sunt lângă patul ei. Ea îmi întinde mâinile și le așază pe
pieptul meu.
Îi zâmbesc și îi dau din cap că totul e bine. Uneori uită să mă întrebe unde este
Dorinel.
Nu pot merge repede, mă opresc să-mi trag sufletul.
- Hai să ne plimbăm.
E o zi senină, răcoare. Miroase a toamnă! În răcoarea dimineții pădurea părea de
aramă, poleită de razele timide ale soarelui, pe pământul amorțit cad miresme stinse și
frunze vestejite.
Plecăm, trebuie să iei medicamentele.
Vrei să mai rămâi puțin cu mine?
As vrea, dar am multe treburi acasă.

***

Îmi face plăcere să citesc unele fragmente din scrisorile care i le scriam noaptea
târziu. Când le citesc, îmi dau seama că romantismul și pasiunea sunt posibile la orice
vârstă. Și am găsit unele scrisori de o îndepărtare de 32 de ani, îngălbenite de timp,
care purtau dovada dragostei mele către ființa mea dragă, scrisori scrise din inimă.
Cu 39 de ani în urmă: când ne va fi greu și vom fi triști, o să te iau în brațe și o
să te sărut, o să iau durerea asupra mea.
Tu ești motivația, speranța și visul meu. Sunt al tău pentru totdeauna. Ion.
… „toată noaptea îmi rotesc gânduri despre iubirea noastră, lasă iubirea să ne
facă ochi mari strălucitori, ca și acele stele minunate de pe cerul care ne luminează
nopțile, în care visurile pentru noi devin realitate.”
„…scrie-mi în fiecare noapte înainte de somn, iar dimineață iți voi citi mesajul
și astă dimineață va fi ușoară, atunci când îmi deschid ochii plini de bucurie, o
dimineață plină de iubire și chiar plină de lacrimi. Știi de ce? Pentru că în ziua de azi
să iubești cu suflet pe cineva este foarte greu, astăzi lumea nu mai știe să iubească cu
adevărat. Tu scrie-mi din suflet la miezul nopții, eu îți voi scrie din inima dimineața,
pentru că iubirea ne face mai frumoși pe amândoi. Te iubesc!”.
Când mă vede că vin fără Dorinel, ea plânge. Îi șterg lacrimile.
- Uite că am venit. Trecu câteva minute până ea se întoarce cu privirea la mine,
ea mă privește. Mă întreb oare la ce se gândește. Ea își retrase mâna. Astăzi o să fie o
zi bună, ea repeta: O zi bună. Vocea ei seamănă cu o șoaptă printre frunze. Se întoarce
către măsuța de toaletă.
Medicamentul ei este un lichid într-un păhărel, eu iau pastila și i-o dau. Ea îmi
cercetează chipul.
Ochii ei sunt la fel de verzi ca valurile mării. Ea întoarse capul și eu rămân în
așteptare. Îmi dă drumul la mână și ia o înghițitură de mixtură amară. Se încrețește, e
clar că nu e gustoasă.
 Iară mai ia o înghițitură. Pot să-mi dau seama că habar n-are pentru ce sunt
aceste pastile. Se întoarce și mă întreabă: Dar tu cine ești?
- Eu sunt soțul tău, Ion.
- Vreau să mai ascult poeziile tale.
- Da, da, ascultă, draga mea.

Din noaptea veșnicei uitări

În care toate curg,
A vieții noastre dezmierdări
Și raze din amurg.

- Ții tu minte cum noi cântam un cântec atât de drăguț „Seara pe deal“?
- Ce?

Seara pe deal buciumul sună cu jale.

Turmele urcă, stelele scapără–n cale,
Apele plâng, clar izvorând din fântâne,
Sub un salcâm, dragă m-aștepți tu pe mine.

Ah, în curând satul în vale amuțește,

Ah, în curând pasul spre tine grăbește,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă…

- Îți place, acesta e cântecul nostru.

Ea tace, numai ceva murmură din buze.
Eu îi netezesc mâinile reci. Îi propun să înghită o pastilă. Ea o privi lung și apoi
luă paharul cu apă, dar el cade pe podea.
- Trebuie să plec, am multe treburi gospodărești. La revedere!
- Mâine o să vii? întreabă ea încet.
- Numaidecât o să vin.
- Să-mi aduci o poezie, murmură ea cu ochii umezi.
Ion își frământa mintea cum ar educa copilul corect, el înțelegea că educația
unui copil nu înseamnă a-i întregi zilnic lista cu toate lucrurile pe care nu are voie să
le facă pentru că este mic și încă nu știe bine ce este bine și ce este rău.
Înseamnă că părinții trebuie să-l controleze, să-l încurajeze, să-l îndrumeze ca
să-și poată corecta greșelile, să poată gândi.
- La copil nu trebuie să țipăm, trebuie să vorbim cu respect, exact ca cu un om
în vârstă, îi zicea Ion Adrianei. El trebuie lăudat pentru fiecare lucru bun, nu cumva
să-l jignim.
Dorinel încet-încet începe să pună întrebări în limba lui, așa cum poate, despre
lucrurile din jurul lui, despre desenele animate pe care le privește, are o tendință
corectă de a construi lucruri interesante cu ajutorul constructorului.
Îi întrerupe convorbirea un sunet:
- A, nașul, domnul Gheorghe, bună dimineața, numai ce vorbeam cu Adriana
despre educația lui Dorin, el ne pune întrebări.
- El vorbește de acum așa devreme?
- În limba lui, vorbește, e atât de interesant.
- Astăzi, spre seară o să trec pe la voi.
- Bine, bine, vă așteptăm.
 - Pentru Dorinel este vârsta când el absoarbe totul dimprejur, zice Adriana. Tu
Ion, ești de acum în vârstă, ai multe însărcinări, dar educația copilului nu trebuie să fie
un chin, ci o experiență frumoasă. Dorinel merită să aibă un tată liniștit, răbdător și
iubitor…
Spre zori de zi se porni domnul Gheorghe la Chișinău. Mașina se opri lângă
casa lui Ion.
- A, domnul Gheorghe, bine ați venit! Sunteți bine așteptat întotdeauna în casa
noastră.
- Dorinel încă doarme, uite, i-am cumpărat un fel de transport, să nu meargă pe
jos, o tricicletă.
- Vai de mine, mulțumim frumos, dar nu știu dacă poate să se suie pe ea.
- Nu-ți bate capul cu asta, astăzi nu se poate sui pe ea, dar mâine, da, o să vezi.
Dorinel se trezește o dată cu găinile.
- Uite cine a venit, Dorinel, e nașul tău, îl cunoști?
Copilul îi zâmbește bucuros, gângâie ceva necunoscut, dar în limba lui ceva
înseamnă.
- Vai, ce copil drăgălaș, uite, Veronica!
Veronica, soția lui Gheorghe, adică nașa, îl ia în brațe. El îi zâmbește.
- Doamne, de ce nu mi-ai dat și mie un bebeluș așa ca acesta?!
- Noi suntem nănași, așa că el e și al nostru.
- Adriana așază masa, zise grăbit Ion, în vremea asta el de acum fugea la spital
la Dorina, ea îl așteaptă în toată dimineața.
- O să mergem împreună la Dorina, dar mai întâi am ceva important de vorbit cu
tine, Ion.
- Până ce femeile se porăiesc la bucătărie, vom discuta ceva.
- Uite, Ion, am o cunoștință la Brașov în România, un doctor cu experiență de
muncă cu bolile acestea grele. Încercăm să petrecem un curs de lecuire.
- Astăzi vorbim cu doctorul, chiar astăzi, lucrul lăsat pe mâine așa și rămâne.
- Îl luăm și pe Dorinel.
- Mergem la mama ta, ce e mai dulce ca mama!
Mașina se opri în fața spitalului neurologic din Chișinău.
- Uite, aici, dacă ne dă voie doctorul. În orice alt caz, când îl vede pe Dorinel, ea
plânge, se trage de păr, și atunci sănătatea ei se înrăutățește.
Ion se îndreaptă spre cabinetul doctorului de secție.
- Bună dimineața, domnule Ion, de ce așa dimineață?
- Vreau să vă vorbesc, doctore… la ușă sună cineva. Se ivește domnul Gheorghe
cu copilul în brațe.
- Mă scuzați, vă rog, vreau să spun despre cabinete cu tehnologie înaltă.
- Puteți să încercați, dar nici o speranță.
Noi știm că speranța moare ultima.
Încercarea vină n-are, e corect și asta.
Mergem la Dorina, dar eu trebuie s-o pregătesc. Ea, văzând mulți oameni,
începu să țipe, Ion o liniști, îi zise că o să-i citească o poezie de care îi place ei. Apoi
tace îngândurată, apoi își întinde mâinile spre Dorinel.
- Da, dă-i voie să țină copilul în brațe. Ea îl înșfacă neîndemânatic, îl strânse la
pieptul ei sterp, dar copilul scâncește neîndestulat.
- Ajunge, zise doctorul.
Veronica se apropie de ea:
- Eu sunt Veronica, prietena ta, ții minte cum ne-am odihnit la marea Neagră?
Ea dă din cap afirmativ.
 - Ea m-a cunoscut, vezi, Gheorghe.
- Trebuie să te recunoască, tu ești a doua mamă, ești nașa lui Dorinel.
- Acum ea a obosit.
- Datoria ta, Ion, de a trece cu ea toate analizele cuvenite, te ocupi de asta
săptămâna viitoare.
După ce au plecat oaspeții, Dorina a fost foarte tulburată. Medicii trebuiau să-l
cheme pe Ion ca s-o liniștească.
Trecu câteva zile, ea se mai liniști, în memorie îi veneau fragmente din trecut.
Da, Veronica, prietena mea, mai departe am fost la mare, ne-am odihnit, ideea
mea a fost să meargă și Veronica cu Ion. Ea era mereu nemulțumită de Ion, el mereu
se gândea, dar nu la ea, ci la altă femeie, la altcineva.
- Mâna ei tremura și mixtura s-a scurs jos.
De undeva știa că pe urmă a fost logodită cu Ion, dar din ce cauză Ion a stricat
logodna, nu-și aduse aminte. Veronicăi i se contractaseră mușchii gâtului, așa că îi era
greu să respire.
Se vorbea că are pe altcineva, un bărbat ca Ion nu poate fi singur. Totul era
plăcut în compania Dorinei și a lui Dorin, cel mai bun prieten.
Veronica își da seama de ce în lumina lumânărilor ochii ei erau plini de lacrimi.
Ea citi pasiunea în adâncul ochilor de chihlimbar, inima începu să bată puternic.
Singurul lucru care o deranja pe ea erau privirile pline de gând pe care i le arunca
Veronica lui Ion. De câte ori Dorina privea în sală, o vedea pe acea femeie, ațintită
asupra lui Ion. De data asta, Ion o invită la dans pe Dorina.
- Nu știu de ce nu am făcut nimic, să mă duc, să te găsesc, să te fur. Ea își puse
obrazul în palma lui și închise ochii:
- Tu ce prostii vorbești, tu ai venit la serată cu Veronica.
- Da, de acea că acolo ai fost tu.
Nu mai dansez cu tine, te rog ține-te mai departe.
- Tu erai ca o boală la care nu răspunde nici un medicament. Ai fost ca o
reținere ieșită din comun. Când te-am lăsat să scapi printre degete… el răsuflă adânc
și zgomotos.
Prietena lui Lili simți un junghi la piept, îl revedea pe Gheorghe zbuciumat,
sărutând-o pe altă femeie cu aceeași pasiune ca și altele.
- Iată și stejarul maiestos la umbra căruia stam cu Ion, rămas neschimbat, cu
crengile joase și dese, cu rădăcinile acoperite de mușchi.
- Vai, ce amintiri dureroase!
- Dorina, vreau să vorbesc cu tine de un lucru serios, îi zise Ion. Vreau să
plecăm la alt spital la lecuire, tu ce zici, mergi?
Ea se gândi, dar nu știa ce să răspundă.
- Bine, ai să te gândești, dar acum îți citesc o scrisoare pe care am scris-o eu, dar
tu n-ai putut s-o citești. Mai bine zis mama ta n-a vrut ca tu să citești scrisorile mele
de dragoste către tine, iubita mea.
- Iată, ascultă atent.
Draga mea! Aș vrea ca stelele de pe cer să te sărute, să-ți șoptească taina iubirii
mele veșnice despre ființa după care tânjesc… acum când dragostea noastră a
cunoscut nemurirea tăinuirilor noastre și fericirea îți pot spune: „Tu ești raiul mult
visat.”
Din toate lacrimile care au curs cândva, au crescut trandafiri, din care în fiecare
zi; am cules unul alb și puritatea lui s-a oglindit în viața mea.
Apoi am cules unul roșu fără de care grădina mea n-ar mai fi rămas aceeași. Am
simțit cum trandafirul roșu cu petalele transparente se scutura, iar fiecare petală cădea
una câte una, parcă erau lacrimile mele. Atunci am cules fără să vreau pe ultimul
trandafir violet, care încă nu se ofilise.
Lasă-mă să mă ascund în tine, asemenea unui gând rătăcit pe marginea unei
clipe târzii, îngăduie-mi singura bucurie, aceea de a–ți șopti numele ca pe o melodie.
Aceste cuvinte vor semăna cu o briză de mare, cu o adiere de vânt atunci când acesta
se strecoară printre frunzele uscate ce iubesc. Te iubesc. Ion.
Ea răspunse, dând din cap afirmativ.
Trecu 3 zile.
- Sunt gata analizele? întreabă domnul Gheorghe? Eu iau toate cheltuielile
asupra mea. Am sunat la Brașov. Sunt gata să ne primească pe data de 7 martie.
- Ce coincidență?! Pe data de 7 martie l-am botezat pe Dorinel, aceasta e un
semn bun, să avem nădejde la lucruri pozitive.
- Vă mulțumesc, domnule Gheorghe, de stăruință, analizele încă nu sunt gata, vă
anunț mâine-poimâine.
Astăzi mă scol mai dimineață, parcă aveam și dispoziția mai bună, ca să-i pot
lămuri Dorinei despre lecuirea de peste hotare.
Mă îndrept în vârful picioarelor spre patul ei și îngenunchez lângă ea. Încă
dormea, se vede că avusese temperatură înaltă, părul ei blond cu șuvițe i s-au lipit de
obraz.
S-a trezit și s-a holbat la mine. Îmi venea să-i ling gropițele de pe față.
Gropițele după care mă topeam cândva. Gropițele i se formau în încrețiturile
dintre colțurile gurii și obraji atunci când îmi zâmbea.
- Cum te simți, iubito? o întreb încet.
Ea flutură din mâini nepăsătoare.
- Știu cu fiecare fibră a ființei mele cât de greu te simți, dar știam iarăși că nu te
pot ajuta cu nimic.
- Astăzi trebuie să dăm analizele cuvenite, să aflăm rezultatul, mă înțelegi?
Stăteam în sala de așteptare. Asistente, doctori, însoțitori ai pacienților treceau
nepăsători, neștiind că lumea se dărâma în jurul meu…
- O să fie bine, rezistă.
Dar nu mai există loc pentru regrete.
Doctorul de la terapia intensivă a intrat cu stetoscopul atârnat de gât.
- Cum se simte doamna Dorina, vrea să vorbească cu mine?
Ea tace îngândurată.
- Tu trebuie să vorbești cu doctorul, el vrea să te simți bine.
Ea a scos un țipet și a început a plânge. Doctorul îi verifică pulsul. Și îmi arată o
privire de îngrijorare.
- Pacienta trebuie liniștită un timp. Și apoi ne vom gândi ce tratament să
urmeze.
- Nu-ți face probleme, Ion.
Domnul Gheorghe îmi arată compasiune, răbdare în ciuda dispoziției mele
grozave.
- Ea trebuie să ia mixtura cuvenită și să doarmă nu mai puțin de 3 ore.
- Trebuie să plec acasă să văd ce face Dorinel, zice Ion.
În fugă ajung acasă, mă apropii de copil, el mă cunoaște, întinde mânuțele lui
către mine cu o rugăminte să-l iau în brațe, să-i vorbesc și el îmi răspunde: Ma-ma-
ma, ta-ta-ta, da-da-da… și se izbește de la pereții pătucului drept la mine în brațe.
- Ce bucurie, zâmbește și apoi râde în hohot. Toți ne bucurăm de dispoziția lui.
- Dar ce bun pot să-ți spun de la mama ta?!
- Cum se simte Dorina? întreabă Adriana.
 - Nu te pot bucura, draga mea, cu nimic.
- Trebuie iarăși să plec la ea, au trecut 3 ore.
Își ia geanta și fuge spre spital.
- Dorina, uite, a venit Ion, aud glasul unei asistente medicale.
- Dorina, iubito, strig eu, am venit.
Ea își lasă capul pe spate, ridicând spre mine o privire indiferentă, întrebătoare.
Îmi las privirea spre podea, să-mi trag aer în piept, fiindcă am fugit de acasă
până aici.
Fac un pas înapoi, mă retrag către patul ei, țin dinții încleștați, maxilarul
încordat și-mi simt pulsul în timpane.
Ea tace, urmează o pauză lungă.
Cel mai neașteptat lucru este privitor la reacția ei la întrebări…pare încremenită,
o aștept să clipească din ochi, ca plămânii să reînceapă să funcționeze, ca inima să-și
înceapă bătăile și atunci să-mi recapăt și eu stăpânirea asupra corpului meu.
Mâinile mele îi ating fața, o apuc de braț, îi scutur tot corpul. Ochii ei sunt încă
lipsiți de viață și nu mai privesc spre mine, deoarece capul pe care îl țin între mâini
cade pe spate.
- Dorina, Dorina, draga mea, eu sunt soțul tău Ion.
Ea nu se clintește, când strig la ea. Încep să plâng ca un copil.
Te așteaptă Dorinel. Copilul tău cel drag.
- Nu vreau să te pierd, draga mea, nu vreau. Și numai numele copilului a scos-o
în fire.
Urmează o pauză lungă, timp în care o ascult ce șoptește. Aud numai ultima
silabă: nel, nel…
Îmi tremură mâinile și simt cum mi se strânge pieptul, dar îmi stăpânesc
tremurul de furie.
Am stat toată noaptea în camera ei, ca să mă asigur că nu pățește nimic.
Închid ochii strâns și-mi îngrop fața în moliciunea patului, umplând-mi pumnii
cu faldurile păturii.
Ion sta îngândurat: „Viața mea este ciudată; mă bucur că m-am sculat de
dimineață, am scopul să văd cum suflă în pătucul lui Dorinel și apoi să stau la patul ei.
Mă rog lui Dumnezeu pentru fiecare clipă de sănătate. Nu sunt nici puternic, nici
sănătos, dar sunt acela care răspunde de soarta celorlalți.
E ora 8 fix, când pot intra la ea.
- Bună dimineața, iubito! Cum te simți?
Ea tace.
- De ce taci, răspunde-mi. Atunci o să știu dacă mă recunoști.
Apoi trec grăbite asistentele medicale. Ele s-au deprins cu prezența mea lângă
patul ei. Omul se obișnuiește cu toate greutățile ce-i stau înainte.
Asistentele medicale s-au deprins de acum cu ea, când ii schimbă cearșafurile,
ea începe să plângă. Dar când eu îi netezesc mâna, ea se liniștește puțin, pe urmă se
foiește, căutând ceva sub pernă.
Ea știe că sub perna ei găsea o poezie, o scrisorică, o floricică.
Îmi aduc aminte îndată de vorbele doctorului: trebuie să vorbiți cu ea tot timpul,
ea vă aude. Vi se pare că ea nu reacționează, dar asta nu e adevărat.
- Dorina?! Dorina?! Vorbește cu mine. Ce să-i spun lui Dorinel. El te iubește.
Ea deschide încet-încet pleoapele grele. Ceva murmură. Mă bucur , dar nu
înțeleg nimic.
Mă duc la fereastră, trag perdelele. Un strop de lumină pătrunde în cameră. Ea
încearcă să zâmbească.
 - Vezi, doctorul încă ne interzice să ne plimbăm în parc.
- Încearcă să bei mixtura asta amară.
- O să te faci bine, o să vezi.
Îi întind câteva firișoare de iarbă cu o floricică albăstrioară. Ea întinde mâna să
o ia, dar ea cade jos.
- Îmi pare bine că reacționezi, atunci o să plecăm în România la lecuire.
Asistenta medicală mă întreabă dacă a luat pastila.
Ea luă o înghițitură, se încreți, nu vrea să mai ia mai mult, îmi împinge mâna cu
mixtura amară.

***

Domnul Gheorghe ne așteaptă cu transportul.

- Avem nevoie de dumneavoastră, d-le Ion, atunci ea se simte mai în siguranță.
Am ajuns cu bine, ea și-a lăsat capul pe umărul meu și a dormit tot drumul.
- Totul e gata pentru a primi pacienta, ne întâmpină doctorul, un tânăr zvelt,
simpatic, de la el radiază o bunătate.
Dumneata, domnule Ion, veți intra după 2 ore.
O infirmieră m-a condus spre acea cameră unde se afla ea.
Văzusem un întreg coșmar, voiam să cred că nu mă voi trezi din această situație.
Fiecare cuvânt, fiecare gest din momentul în care am intrat în încăperea aceea
au rămas întipărite în memoria mea.
Ea stătea acolo întinsă pe pat, conectată la o mulțime de aparate zgomotoase
care sclipeau. Corpul ei abia se mișcă, fața era acoperită de pete vinete. Am rămas
aproape paralizat mai multe minute în fața acelei priveliști.
Domnul Gheorghe m-a urmat și prezența lui m-a împiedicat să mă prăbușesc.
Capul ei s-a întors ușor spre mine, privirea ei s-a agățat de a mea. A găsit
puterea să schițeze un zâmbet slab. Un zâmbet care mi-a permis să mă apropii de ea.
I-am luat mâna, ea a încercat să o strângă pe a mea, dar nu a reușit.
Tot încerca să ridice capul, dar nu putea.
Aveam un zgomot în urechi, fiecare părticică din corpul meu a început să
tremure, vederea mi s-a încețoșat.
O priveam, și înțelegeam că vrea ceva să spună.
Eu nu mai eram în stare să vorbesc. M-am aplecat asupra ei, am trecut mâna
prin păr peste frunte. A întors din nou fața spre mine, lacrimile îmi făceau trăsăturile
neclare.
- Dorinel te așteaptă, el are nevoie de tine, zise Ion, ștergându-i lacrimile de pe
obraz.
- Iubita mea, totul va fi bine.
Vocea ei s-a stins brusc. Își folosise ultimele puteri pentru mine. M-am lipit de
ea, ca s-o îmbrățișez.
M-am așezat mai aproape de ea și am ajutat-o să-și așeze capul pe mine. Mi-a
șoptit că mă iubește. Am legănat-o, am îmbrățișat-o, am respirat amândoi adânc.
Mă așteaptă o noapte grea.
Mă zvârcoleam în pat. Dar dacă moare?! Cum să-mi aleg mormântul sub cerul
liber? Ce loc ar putea să-mi aducă pacea și liniștea necesară ca să fiu față în față cu
ea?!
Mă dureau stomacul, capul, pielea, stăteam în pat înfășurat în plapumă,
încercând să-mi liniștesc bătăile inimii.
Au trecut 2 săptămâni de zile înfricoșătoare. Am vizitat-o.
 Ea s-a întors și m-a văzut. A vrut să alerge spre mine, numai că pașii ei erau atât
de mărunți, de-abia se ținea pe picioare. Voiam s-o învârt în jurul meu, cum făceam
altădată, dar nu eram în stare, mă gândeam că poate să amețească. Am strâns-o la
pieptul meu.
- Mi-ai lipsit atât de mult!
- Mă bucur să te văd.
M-am întors spre ea cu zâmbetul pe buze.
- Am o bucurie mare, când văd că mă recunoști.
- Ion?! Ion?! Ce face Dorinel?
Eu m-am scrutat cu privirea și mi-am umflat pieptul cu aer și m-am ridicat pe
vârfuri să las un sărut pe capul ei. Mi-am aplecat capul într-o parte și i-am studiat din
nou fața.
Fața ei era senină, plină de bucurie și bunătate.
- Sunt fericit că te văd bine, zice domnul Gheorghe.
Orele se scurgeau repede, ea trebuia să se întoarcă la proceduri.
Trecuse câteva minute, ea adormise în brațele mele, se vede că medicamentele
își făcură efectul.
- Trezește-te, trebuie să treci la proceduri. Eu o mângâiam pe obrazul zbârcit ca
să se dezmetecească.
Ea și-a adâncit privirea într-a mea. Inima mi s-a strâns, s-a apropiat de mine,
buzele ei i s-au așezat pe tâmpla mea și s-a agățat de cămașa mea, pe urmă s-a
îndepărtat ușor, frunțile ni s-au atins. Nu-mi mai puteam stăpâni respirația. Stomacul
mi s-a încordat.
Împotriva dorinței mele, i-am desfăcut degetele de pe cămașa mea și, cât mai
blând cu putință, am îndepărtat-o.
Am ieșit, am închis ușa și m-am rezemat de ea. Doar în acel moment mi-am dat
seama că picioarele îmi tremurau.
Da, am observat schimbările, și-a pierdut frăgezimea de apoi. Ridurile din jurul
ochilor se adânciseră pe obraji. Ochii îi erau scăldați în lacrimi. În chipul ei ardea
nerăbdarea de a pune multe întrebări, ștergându-și ultimele urme de lacrimi.
Incapabil să adorm, m-am așezat pe fereastra camerei mele în întuneric, am
strâns genunchii și m-am legănat. Am adormit până la urmă și am avut grele
coșmaruri toată noaptea. Tot ce am petrecut ziua se amesteca în visele mele, se unea
împotriva mea.
- Fără stresuri, liniște totală, îmi răsunau în minte cuvintele doctorului.
Și iarăși nopți nedormite.
Astăzi am vizitat-o. Încă era conectată la tot felul de mașinării, avea tuburi în
nas și pe gât; se auzea murmurul stins, bâzâind și scoțând niște sunete stranii.
Doctorii erau îngrijorați, le puteai citi spaima pe chipuri, în timp ce examinau
fișele și reglau aparatele, au notat ceva în fișe, ceva se sfătuiau între ei.
- Doamne, ajută, tu ești răspunsul fiecărui rugăciuni pe care am înălțat în fața ta,
Doamne.
- Tu trebuie să te faci bine, te rog, tu ești un cântec, tu ești un vis, tu ești o
șoaptă, te rog.
Îi șterg lacrimile de pe obraz.

***

A mai trecut o săptămână, care semăna cu un an întreg. Am sosit la doctor, am

trecut cu ea o mulțime de teste, nu am înțeles ce era scris în limba latină.
 În cele din urmă, doctorul ne-a chemat pe amândoi în cabinetul lui. Ea mă ține
strâns de mână, tremurând.
- Îmi pare rău, zice doctorul, boala e grea și toată vremea progresează. Trebuie
să înțelegem că, pe viitor, va fi și mai greu. Boala fură inimi, suflete și amintiri. Ea
suspina, lăsându-se pe umărul meu, nu mai înțelegea despre diagnozele arătate de
doctor. Și el era îngrijorat, înțelegea situația… Nu există niciun remediu sau terapie.
Nu putem constata cât de repede va progresa boala. O să fie și zile bune, zile senine și
ei îi trebuie liniște și iubire. Numai iubirea va face minuni și puterea lui Dumnezeu.
Am plecat acasă cu speranța care moare ultima. În zilele senine, se juca cu
Dorinel, el începea s-o cunoască, dar ca mamă era încă Adriana.
Uneori încerca să scrie niște scrisorele scurte, niște fragmente din viața noastră.
Era o viață din scrisori care purtau dovada dragostei noastre.
… când ne va fi greu și vom fi triști, o să te țin în brațe și o să te alint. Când
plângi tu, plâng și eu, când te doare pe tine, mă doare și pe mine…
Iată, Dorinel creste atât de deștept și e atât de frumos, întocmai seamănă cu tine.
Când el are poftă de vorbă și bate din palmele lui drăguțe și gângâie ceva, numai el
știe ce vrea să spună, atunci eu îi povestesc despre iubirea noastră și că el este fiul
născut din cea mai mare iubire… el încă nu poate să-și exprime părerile lui, dar când
el gesticulează, îmi pare că el totul înțelege.
I-am povestit despre catastrofa aeriană, când a murit cel mai bun prieten al casei
noastre și de acea l-am numit Dorinel. Și în acel moment el a pronunțat cuvântul
„Mama” pentru prima dată.

***

Ion înțelege responsabilitatea în creșterea și educația lui Dorinel.

În primii ani de creștere, creierul copilului are cea mai rapidă rată de dezvoltare
din toată viața lui. Experiențele timpurii variate -ceea ce copilul vede, aude, simte,
atinge, gustă, miroase și pune în mișcare obiectele ajută la crearea rețelelor neuronale
care stau la baza dezvoltării sale.
Stimularea corectă în primii ani de viață a copilului are cea mai mare
importanță. Ceea ce este foarte important pentru părinți – să înțeleagă că copilul are
nevoie de a explora direct cu mediul înconjurător. Și tu, părinte, ești primul profesor
din viața copilului tău, de la tine va învăța să vorbească.
Puține cuvinte și atât de pline de bucurie sunt cele pe care copilul tău le rostește.
Încearcă să răspunzi la toate întrebările Ce? De ce? De unde? ș.a.
Conversează tot timpul cu copilul tău, numește obiectele. Citește 5-10 minute pe
zi ceva din cărți ilustrate cu imagini colorate. Copilului tău îi trebuie iubire, somn și
jocuri.
Rămăsesem tăcuți câteva minute, ne uitasem unul la altul; în ochii Adrianei se
citeau aceleași sentimente de responsabilitate față de viitorul copilului, dorința de a-l
face mândru de noi și de părinții lui spirituali domnul Gheorghe și Veronica.
Simțeam cum eram asaltat de o sumedenie de idei, porniri și propuneri.
Când Dorinel asculta muzică, el se mișca în ritm și dansa, prin mișcări putea
comunica cu multe lucruri, la expresia ochilor puteai observa privirea de om adult, cu
cel mai mărunt gest se stăruia să transmită vreun mesaj, zâmbea mereu, uneori râdea
de-a binelea. Zâmbetul lui era în casă o adevărată rază de soare.
- Iar acum plec, micuțule, mă așteaptă mama ta, înțelegi?
La ora fixă intru încet în cameră. Ea nu dormea. Câteva minute m-a măsurat cu
privirea, de parcă ar fi încercat să mă descopere. Îmi plăceau tare mult clipele acelea
în care ea cobora din lumea ei, pentru a intra în a mea. Atunci aveam senzația că eram
în centrul universului ei.
- Cum te simți, iubita mea? Ea nu-mi răspunde.
- Aș vrea să știu.
Brusc, și-a dat seama că trebuie să-mi răspundă, ceva povestește despre
asistentele medicale. Am lăsat-o să-mi explice ce avea de spus, dar despre ce mergea
vorba așa și n-am înțeles. Trecuse vreo 10 minute, a zâmbit în chip de scuze și a tras
adânc aer în piept. I-am zâmbit și eu cu un zâmbet trist, bineînțeles.
- Dorinel vrea să te vadă.
Ea a început să plângă, m-a prins strâns de mână, întinzându-se peste masă și
mi-a mângâiat mâna ușor, uitându-se țintă în ochii mei și mi-a aruncat un zâmbet
discret din colțul buzelor. Mă uit la ea și mă gândesc la aceea că frumusețea și-a
păstrat-o, dar de ce cu ea s-a întâmplat nenorocirea?
- Doamne, ajut-o cu ceva, te rog, Doamne!
Eu eram atât de obosit și durere aveam în tot corpul, dar trebuia cu orice preț să
mă golesc, să mă descarc de acea energie negativă și nesănătoasă ca să mă încarc cu
unde pozitive.
Alergând de la spital și acasă, nu vedeam pe nimeni în jur, de parcă orașul ar fi
fost pustiu, părăsit de toți locatarii săi.
Alergam până la spital, singur, neștiut de nimeni, ținându-mă cât mai la distanță
de acei ce voiau să-mi pună întrebări despre starea sănătății ei.
Simțeam însă crescând în mine o neliniște surdă, nedefinită. Îmi răsunau în
creieri vorbele prin felul de a se manifesta boala, fără a o putea combate. Îmi era sete
că mi s-a atenuat senzația de gură încleiată. Am găsit un loc unde să mă așez fiindcă
nu mai aveam puteri.
M-am uitat la copilașii care se jucau în apropiere, mi se păreau toți nespus de
drăgălași. Îl vedeam parcă și pe Dorinel printre ei…
Mulți din ei se jucau fără căciuli, luați de valul vremii frumoase și al acelei
primăveri precoce.
- Unde-s mamele? Ei pot căpăta guturai, soarele acelui început de martie era
foarte înșelător. Mă gândeam ce face Dorinel acum?!
Asta îmi dădea o strângere de inimă familiară. Erau o mulțime de întrebări, care
nu-mi dădeau pace… viitorul lui Dorin. Bineînțeles, mi se întâmplă uneori să plâng,
să țip, să urlu…
Strigătul unui copilaș m-a adus la realitate. Era momentul să plec acasă, dar n-
aveam puteri să mă scol. Am început să mă lupt cu mine însumi, ca să mă smulg din
acea tristețe…
- Dar dacă mor chiar acum… mă sleisem cu totul de puteri. Brațele mi s-au
făcut grele ca de plumb.
Temerile mi se confirmau.

***

Domnul Gheorghe și doamna Veronica ne-au vizitat astăzi cu multe cadouri

pentru Dorinel. S-au mirat mult de schimbările în creșterea lui. E un adevărat erou, e
bine educat de părinți, dar foarte greu de spus despre mama lui, care nu poate să
participe la educația lui.
- Ion, te simți slăbit în ultima vreme, ce te deranjează?
Ion a lăsat capul în jos.
 - De vreo 2 luni încoace am făcut întinderi la gleznă, iar când fac săltări, mai
ales la aterizare, simt un fel de săgetare, nu mă mai pot ține la fel de bine ca înainte…
- Mergem la doctor imediat.
Domnul Gheorghe a stat de vorbă cu doctorul și pe urmă ne-a invitat și pe noi în
cabinet. Ne-a măsurat cu privirea, a dat cu pumnul în masă, s-a uitat exagerat la
domnul Gheorghe, apoi m-a gratificat și pe mine cu același gen de privire.
Când vă doare, nu vă ascultați corpul… parcă v-ar plăcea să suferiți!
- Domnule doctor, termenul la doctor mi l-au scris după 2 luni de zile, ce aveam
de făcut?
Acuzele și observațiile doctorului răsunau în mine în mod ciudat, deschideau o
rană dureroasă, o rană de care nici nu voiam s-o văd, nici s-o analizez. Îmi era de
ajuns că auzeam verdictul.
- Ce am de făcut? Am o artroză care îți distruge oasele. Cât de grea poate fi
situația?!
Profesorul m-a fulgerat cu privirea.
- Sunt chestii serioase, foarte serioase, domnule Ungureanu. Cu vremea se
ajunge la instabilitate cronică. Iar asta înseamnă operație.
Am rămas mut, complet mut. Nici nu mai respiram. Operație, doar am mai
suferit două operații la același picior. E o imobilizare definitivă. Pământul se cască
sub mine, iar eu cădeam într-o groapă întunecată fără scăpare. O să mergi în cârje.
Brusc mi s-a încețoșat vederea.
M-am făcut alb ca varul, nu mai pot rezista la altă operație. M-am uitat în sus, să
nu-mi dea lacrimile. Dincolo de durerea fizică, simțeam cum se sfâșie inima.
Abandonarea mișcării înseamnă să mă abandonez pe mine însumi, să-mi lipsesc
trupul de esența mea, de rațiunea existenței mele. Lucrurile erau cât se poate de clare.
Dar zâmbetul lui Dorinel mă făcea să nu-mi pun în primejdie echilibrul, viața
întreagă, eram direct responsabil de starea în care ajunsesem, aveam să fiu responsabil
de Dorina și de micuțul meu fiu. Ceea ce nu însemna că avea să-mi fie mai ușor, dar
asta e altă problemă. Trebuia să-mi asum toate forțele și să dau impresia că mă
descurc. Mi-a vibrat telefonul cu mesajul: Unde ești? suna domnul Gheorghe.
- Sunt la spital.
În timp ce Dorinel a dat drumul visului lui gâlgâit și molipsitor ca un ursuleț de
pluș sentimental, Ion l-a cocoșat pe umerii lui, cea ce-i plăcea mult.
- Mergem la mama, i-am zis.
Când ne-a văzut, ochii i se măriră îngroziți, cea ce îi făcea ca inima să-i bată
puternic, cuprinsă de panică. Trecu o mână tremurândă peste păr, forțând șuvițele
rebele să se așeze. Am auzit un oftat slab, ea clipi din ochi.
- Bună dimineața, Dorina, cum te simți, mă bucuri cu ceva? Ea tăcu. Apoi
închise ochii, vrând să clipească, dar ușurința de a bloca orice imagine exterioară o
făcu să-i țină închiși, îi deschide, dădu ochii peste cap și se holbează la mine.
- Eu sunt soțul tău Ion. Scoală-te!
Își forță puterile să se ridice și făcu câțiva pași mărunți și iară s-a culcat.
În cameră lumina soarele fierbinte.
- Nu pot, a zis ea fără să se uite la Dorinel, pe care-l ținea în brațe Ion.
Ochii ei păreau obosiți, pe jumătate închiși din cauza luminii. Pe masă sta o
cană cu cafea.
- Hai, bea puțină cafea, o să-ți facă bine.
Ea inspiră aroma puternică a cafelei aburinde și parcă s-a înviorat puțin, se
simțea măgulită de grija lui Ion. El stătea tăcut în scaunul de lângă patul soției sale,
era la fel de pierdut și de obosit ca și ea.
 - Ei, rămâi cu bine, trebuie să pleci la proceduri.

***

Bebelușul astă noapte se făcu plângăreț și noaptea nedormită îl făcu pe Ion

tulburat și neliniștit.
Cu lacrimi mascate pe obraz, cu ochii strălucind și gângăvind cu respirația
întretăiată, se scula din somn, și apoi încet se liniștea, ascultând povestea Adrianei.
Dorinel moștenise înfățișarea tatălui său, cu părul negru, pielea închisă, ochii
aproape negri. El de acum făcea eforturi pentru a face conversații, ți se părea că
așteaptă întoarcerea mamei sale acasă de la spital, dar rămânea încă să n-o cunoască
așa că deveni responsabilitatea numai a lui Ion și a Adrianei. Vocea ei era plină de
autoritate, lucru la care devenise profesionistă de-a lungul acestor ani.
Lui Dorinel îi trebuia societatea copiilor, își făcu câțiva prieteni.
- Eu și Sorin ne jucăm la calculator, explica el.
- Stai, stai, striga Adriana, cuprinsă de panic, aleargă până în camera de joacă.
Aici, în dormitorul lui, erau singurele locuri din casă unde erau permise jocurile.
Ei fuseseră în vizită în unele case ale prietenilor lui Dorinel. Ele erau atât de
pline de jucării, ursuleți de pluș, camera era înconjurată de sticle, lapte praf, scutece.
- În camera ta trebuie să fie regulă, îl învață Adriana.
Pe măsură ce Dorinel creștea și înțelegea anumite lucruri, el respecta ascultător
cuvintele lui Ion și ale Adrianei.
- Știi că trebuia să-ți cunoști prietenii înainte de a-i invita la tine acasă. El a
înțeles această observație, începu să-i curgă lacrimile pe obraji, iar pieptul i se
zguduia de plâns. Stătea în centrul camerei, înconjurat de fire de calculator, cu
mânuțele pe lângă corp, arătând lipsit de apărare. În aceste momente ar fi dorit să
strige cuvântul „mama” ca să-i vină în ajutor.
Dar era bine, în ajutor îi venea în primul rând tata, apoi Adriana și, uneori,
domnul Gheorghe cu Veronica…

***

În ultimul timp nu pot să-ți scriu poezii, scrisorele ca să ți le pun sub pernă, văd
cât te foiești mereu și cauți ceva sub ea.
Îți scriu, iată, o fițuică, dar literele se primesc strâmbe, fiindcă am un tremur în
tot corpul, și nu pot scăpa de el oricând.
„Noi trecem prin lume ca visul unei umbre și umbra unui vis, un vis ce trece așa
de iute, însă în scurta sa trecere lasă atâta farmec și răspândește raze atât de multe și
strălucitoare, iar umbra acestui vis e așa de mare încât mult timp vor simți acei care te
iubesc. La capătul acestui vis ești tu, iubita mea. Tu ești floarea smulsă de valurile
unui șuvoi, căruia nu poate nimeni să-i mai pună vreo rezistență.”
Lacrimile, lacrimi adevărate de durere și de frică, lacrimi grele brăzdează
obrazul, care lasă urme, mi-au țâșnit din ochi, fără ca să le pot opri.
Ei, apropiații mei, mi-ar fi îngrijit, mi-ar fi alinat sufletul, iar acum singurul meu
balsam sunt amintirile.
Domnul Gheorghe și Veronica au apărut duminică seara cu brațele încărcate de
cumpărături, plus câteva gustări pregătite de Veronica și o sticlă de vin roșu Purcari.
Ei au pregătit cina. Eram încântat să-i văd și să stau la masă cu ei. Prezența lor avea să
mă mai scoată din gândurile mele negre.
 Preț de câteva minute, Ion s-a lăsat moale pe spătarul canapelei, cu privirea în
gol, acordându-mi dreptul de a fi tristă…

Va urma.
Conținut
PREFAȚ Ă ..................................................................................................... 4
CAPITOLUL 1 - ROLUL PEDAGOGULUI ÎN EDUCAȚ IA COPIILOR ÎN
CLASELE PRIMARE ...................................................................................... 5
CAPITOLUL 2 - PRIMA MEA ÎNVĂ Ț Ă TOARE: .............................................. 9
CAPITOLUL 3 - PRIMII ANI DE Ș COALĂ .................................................... 10
CAPITOLUL 4 - METODELE DE MUNCĂ ALE ÎNVĂ Ț Ă TORULUI ................ 13
CAPITOLUL 5 - S-A ÎNCEPUT RĂ ZBOIUL .................................................... 14
CAPITOLUL 6 - STUDIILE LA Ș COALA PEDAGOGICĂ .............................. 15
CAPITOLUL 7 - PRIMELE SENTIMENTE DE DRAGOSTE ............................. 16
CAPITOLUL 8 - SOARTA UNEI ÎNVĂ Ț Ă TOARE .......................................... 24
DORINA ..................................................................................................... 24
CAPITOLUL 9 - DRAGOSTEA LUI ION ........................................................ 28
CAPITOLUL 10 - O CATASTROFĂ AERIANĂ .............................................. 35
CAPITOLUL 11 - ANUL 1949. PRIMUL AN DE ÎNVĂ Ț Ă MÂNT. AMINTIRI. ... 39
CAPITOLUL 12 – CĂ SĂ TORIA. DORINA ÎN CULMEA FERICIRII ................. 47
CAPITOLUL 13 - LOGODNA CU ANDREI ................................................... 51
CAPITOLUL 14 - O ÎNTÂLNIRE HOTĂ RÂTOARE ......................................... 55
CAPITOLUL 15 - EXPLOZIA UNUI AUTOBUZ CU PASAGERI ....................... 59
CAPITOLUL 16 - BOALA DORINEI .............................................................. 61
CAPITOLUL 17 - FIUL LOR DRAG Ș I AȘ TEPTAT ........................................ 63
CAPITOLUL 18 - LA UN SANATORIU. AMINTIRI ......................................... 80
CAPITOLUL 18 – DORINEL, FIUL LOR DRAG Ș I AȘ TEPTAT ....................... 84