Poezia şaizecistă.

Neomodernismul - Nichita Stănescu (Elegia I, Confundare), Marin

Sorescu (Don Juan).
Onirismul – Leonid Dimov (Realitate), Emil Brumaru (Balada crinilor care şi-au scris
frumos).

Poezia generației ‘60

Pe parcursul deceniului al șaptelea și imediat în deceniul următor, fața poeziei

românești postbelice a început să se schimbe. Această prefacere are atât determinări externe cât și
intinseci fenomenului literar. Relaxarea presiunii politice asupra domeniului estetic a însemnat,
poate în primul rând al importanței, declanșarea procesului de recuperare a valorilor lirice
interbelice. Reconsiderată sub semnul specificității artistice, opera mariolor poeți dintre cele două
războaie a început sî reintre în circulație și în conștiinșa publică, redobândindu-și statutul de
modele. Legătura cu tradiția este, în acest chip, restabilită, după mai bine de un deceniu de
discontinuitate brutală.
Pe de altă parte, apare sau își continuă apariția un număr important de reviste care își
deschid paginile tinerilor creatori, încurajându-le creația și consacrând revenirea poeziei la
condiția ei specifică de existență: “Luceafărul”, “Gazeta literară”, “Contemporanul”. Mulți dintre
poeții șaizeciști s-au născut în anii treizeci: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei,
Mircea Ivăneascu, Romulus Vulpescu, Mircea Micu. Ceea ce fapează dintru început, la lectura
volumelor succesive ale tinerilor poeți debutanți în jurul lui 1960, este prospețimea, în general, a
primului volum. Tinerii poeți ai anilor ’60 vor percepe altfel poezia, nu ca pe un articol de ziar
diversificat, ci ca pe o stare lirică, expresie metaforică a trăirilor ființei, ale conștientului, dar și ale
subconștientului. Se schimbă atitudinea față de limbaj, acesta nefiind un simplu mijloc de expresie,
ci un scop în sine, o lume căreia poetul îi explorează frumusețile și capacitățile de expresie.

Trăsăturile poeziei nemoderniste:

*Poezia adevărată se întoarce la izvoarele modernității interbelice
*Nu fac compromisurile morale, tematice și stilistice cerute de poezia realist-socialistă
*Poezia este o stare lirică
*Poezia este o expresie metaforică a trăirilor profunde ale ființei, integrând visul și mitul
*Limbajul poeziei nu mai e un simplu mod de expresie, ci și un scop în sine
*Limbajul devine o lume căreia poetul îi explorează frumusețile și capacitățile de expresie
*Este cultivat uneori limbajul prozaic sau jocul cu cuvintele

1. Nichita Stănescu

Nichita Stănescu se remarcă prin o mare mobilitate asupra viziunii despre iubire, natură, istorie,
logos, moarte, destin ,geneză, dar și printr-un joc insolid al cuvintelor cărora le oferă materialitate
și independență. Poezia devine un spațiu ludic al limbajului și convențiile lui, care, la rândul lui,
este văzut ca o lume în care se exploatează frumusețile și capacitățile de expresie. Neomodernismul
cultivă jocul sau limbajul prozaic, dând acestor procedee noi valențe lirice de expresie. Poezie
nemodernistă este poezia care se întoarce la izvoarele modernității interbelice, în care poeții nu fac
compromisurile morale, tematice și stilistice cerute de poezia realist-socialistă.
Elegia I este arta poetică a lui Nichita Stănescu, cea mai concentrată și, în același timp, cea mai
definitorie. Poezia este o cosmogonie transpusă în spiritul poeziei moderne, comparabilă cu mariile
poeme pe această temă și este dedicată lui Dedal. Întemeietorul vestitului neam de artiști, al
dedalizilor.
Academicianul Eugen Simion afirmă despre Elegia întîia în 1978, “Întâia elegie este o definiție,
în stilul taoist pe care l-am mai semnalat, e ceva esențial darnedeterminat și nenumit. De la punct,
cel mai concentrat semn și imaginea cea mai redusă a universului până la Creatorul absolut, totul
poate fi îndreptățit, sugerat de acest enigmatic El. Stilul este solemn și ermetic ca în vechile
cosmogonii(...), stil pregătitor, inițiatic, cu propoziții oraculare din care fiecare înțelege ceea ce
poate.” (Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ed. Cartea Românească, București, 1978,
p. 178-179)
Pentru Ioan Pop (1980), autorul primei monografii a operei stănesciene, “Elegia întâia (...)
reactualizează o <<schemă>> mitică universală, aceea a eului cosmic...” (Ioan Pop, Nichita
Stănescu, Spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980)
Alex Ștefănescu (1986) apropie preexistența descrisă în acest poem cu “increatul” lui Ion Barbu,
găsind similitudini deopotrivă cu străvechile texte sacre indiene sau egiptene, “în care divinitatea
este definită – cu specifică precauție sacerdotală – prin negație...” (Introducere în opera lui
Nichita Stănescu, 1986, p. 102-103)
Ștefan Augustin Doinaș plusează atunci când afirmă că Elegia întâi este nu numai un poem despre
increat, ci “chiar un exemplu de increat”. (Poezia și poetica lui Nichita Stănescu, din Lectura
poeziei, Ed. Cartea Românească, 1980, p. 193-202)
Elegia întâia este o “explicație” lirică raportului inițial dintre subiectul liric și Dumnezeu. Această
elegie conține versul cheie “aici/ dorm eu, înconjurat de el”. Accentul semantic al acestui vers este
purtat de verbul “dorm” care vizează starea de ignoranță sau cel mult, percepția spirituală
involuntară a absolutului. Înțelesul celui numit “El”, cel care “ începe cu sine și sfârșește/cu sine”,
cel care “este înlăuntrul-desăvârșit,/și/deși este fără margini e profund/limitat”, cel care “este
interiorul punctului, mai înghesuit/ în sine însuși decât punctul”. În poezia lui Nichita Stănescu
coexistă două căi de cunoaștere a lumii, pe de o parte, poeziile lui stau sub semnul imaginației,
bântuit fiind de “îngerul” cunoașterii și al speculației metafizice, pe de altă parte stau sub semnul
unui regim senzitiv, poetul fiind posedat de sentimentul trăirii și scufundării în materie.

Marin Sorescu (Don Juan)

“Poezia a fost pentru mine întotdeauna ceva foarte înalt, aproape sfânt. Acea cantitate infumă de
ființă care, după spusele lui Platonm are veșnit în jurul ei o infinitate de neființă. Am căutat să
apăr ființa ei.” (Marin Sorescu, Unde rămăsesem? În Singur printre poeți, Editura Junimea, Iași,
1972, p. 8)
Personalitate remarcabilă a literaturii române, scriitor total, după propria-i mărturisire, Marin
Sorescu pășește încrezător pe scena literaturii contemporane, hotărât să-i schimbe parcursul. De
altfel, fiecare lucrare se referă la literatura postbelică, îl plasează pe Marin Sorescu pe un piedestal
ca un reprezentant de seamă al generației ’60, ca o figură marcantă a poeziei românești datorită
rolului decisiv pe care l-a avut în recuperarea adevăratei literaturi.
Miturile iau uneori, in poezia lui Marin Sorescu, o interpretare neasteptata. Don Juan devine,
de pilda, din adorat al femeilor, soarece de biblioteca. Lumea cartilor e preferata, prin
similitudini sugestive, lumii femeilor, care de altfel il declara ireconciliabil dusman:

"Dupa ce le-a mancat tone de ruj,

Femeile,
inselate in asteptarile lor cele mai sfinte,
Au gasit sa se razbune
Pe Don Juan."

Razbunarea este mascata cu perfidie, femeile incercand sa devina si mai seducatoare:

"in fiecare dimineata,

in fata oglinzii,
Dupa ce isi creioneaza sprancenele,
isi fac buzele
Cu soricioaica,
Pun soricioaica in par,
Pe umerii albi, in ochi, pe ganduri,
Pe sani,
Si asteapta."

Femeile cuprinse de febra razbunarii organizeaza o cruciada impotriva ilustrului personaj, care
insa isi schimba brusc obiectele de adoratie:
"Ies albe in balcoane,
il cauta prin parcuri,
Dar Don Juan, cuprins parca de-o presimtire,
S-a facut soarece de biblioteca."

Placerile lui Don Juan sunt acum de alta natura, livresti, dobandite insa cu aceeasi tehnica a
mangaierilor pline de senzualitate:

"Nu mai mangaie decat editii rare,

Cel mult brosate
Nici una legata in piele,
Decat parfumul budoarelor,
Praful de pe antici/1 se pare mult mai rafinat."
in lumea exterioara bibliotecii, cruciada impotriva lui are efecte neasteptate, colaterale:

"Iar ele il asteapta.

Otravite-n cele cinci simturi - asteapta,
Si daca Don Juan si-ar ridica ochii
De pe noua lui pasiune,
Ar vedea-n fereastra bibliotecii
Cum zilnic este inmormantat cate un sot iubitor,
Mort la datorie,
in timp ce-si saruta sotia
Din greseala."

Onirismul – Leonid Dimov (Realitate)

Poezia onirică – enunța L. Dimov încă din 1968 – este “o poezie activă” care nu mizează defel
pe evaziune, fiindcă ținta ei este totdeauna univerul real și, implicit, “transformarea lui în serii
din ce în ce mai îndepărtate de aparențe” spre a descoperi “adevărul” esențial. Pariul poetului
oniric este acela de “a găsi modalitatea de a aduce în cotidian semnele unor alte lumi.” (Leonid
Dimov, Dumitru Țepeneag, Momentul oniric, Editura Cartea Românească, București, 1997, p.
37). Ceea ce-l interesează pe creatorul oniric în poezie este o nouă topologie, un nou spațiu de
deplasare și de structurare a imaginilor, dar pornind de la realitate și nu în afara ei. Dimov
exclude, astfel, cel puțin, deocamdată, visul ca materie nebuloasă, inconștientă, care ar putea fi
prelucrată, el favorizează instrumentarul realității, chiar dacă acesta va fi un instrumentar
imitator al visului.