Rugaciunea unui dac-ravnirea mortii

Mihai Eminescu și-a realizat opera dintr-un freamăt cosmogonic și încercarea de a îngloba
devenirea Universului. Poetul prezintă momentul genezei in doua poeme – Rugaciunea unui dac
si Scrisoarea I, aceasta din urma costand intr-un tablou mai amplu, in completarea careia e adusa
si viziunea escatologica asupra lumii. Totodata, trebuie mentionat faptul ca infatiseaza
cosmogonia dupa agnosticismul brahmanic, unde apare teama de golurile primare ale materiei.

In Rugaciunea unui dac, geneza, imaginata de dac e o teogonie politeista, unde zeul suprem este
Zamolxe, cel care a dat nastere si celorlalti zei, creând apoi Universul intreg. Poezia reprezintă o
amplificare a blestemului lui Sarmis , detronat impotriva zeului suprem, pentru care Divinitatea
ramâne impasibila, iar durerea lui sufleteasca, izvorata, poate si din orgoliu, nu este luata in
seama. Insa, spre deosebire de Sarmis, pentru care fratele sau, Birigbelu, se transforma intr-un
dusman de moarte, dacul din aceasta poezie isi doreste moartea definitiva, irevocabila si cat mai
rapida, la care divinitatea ramane la fel de nepasatoare.

Sătul de viață, dacul nu isi doreste altceva decat “stingerea eterna”, la fel ca Iov, personaj biblic
din Vechiul Testament care blesteama pantecul mamei care l-a adus pe lume. Diferenta este ca
primul cere socoteala unui zeu, celalalt lui Dumnezeu. ” Dupa aceea, Iov a deschis gura sa si a
blestemat ziua in care s-a nascut. 2. Si Iov a vorbit si a zis: 3. “Piara ziua in care m-am nascut si
noaptea care a zis: un prunc de parte barbateasca s-a zamislit! 4. Ziua aceea sa se faca intuneric
si Domnului din cer sa nu-I pese de ea si lumina sa n-o mai lumineze”.

Insa, pe Eminescu, in polivalenta sa creatoare, l-a inspirat si metafizica, nu doar religia crestin-
ortodoxa. Acest fapt se explica si prin apropierea sa de limba sanscrita. Putem gasi asemanari si
cu Rigveda, poem vedic, mai precis, Imnul creatiunii lumii. In poemul dramatic al lui Kalidassa,
Sakuntala, dorinta Dusantei seamana izbitor cu cea a dacului. El doreste sa se intoarca in
vecinicul repaos, in timp ce ea isi doreste ca zeii sa nu o mai renasca: “Ca zeii cei puternici sa nu
ma mai renasca/ In acest cuib de plangeri pe lumea pamanteasca.

Dacul isi reneaga conditia de muritor, traitor a atator suferinte, gasind, paradoxal, fericirea eterna
in stingerea eterna. Putem crede ca aici Eminescu se bazeaza pe scrierile lui Herodot, cel prin
care avem informatia conform careia, dacii plangeau la nasterea unui copil, convinsi fiind ca
viata pamanteana inseamna doar suferinta, dar se bucurau cand acesta isi dadea sfarsitul,
socotind ca moartea este un fapt, o stare ce pune capat durerii si suferintelor de orice natura.

Prezenta miturilor intemeietoare face ca in primele doua strofe tema sa fie una comogonica, tipic
romantic. Inceputul acestei lumi este bazat pe analogii cu procesele de germinatie terestra.Astfel,
haosul nu a fost nimic altceva decat materie fara forma in intreg noianul de ape. Acolo a aparut
samanta vietii, in urma fecundarii principiului feminin de catre cel masculin. De aici deducem ca
starea de haos, primordial, a fost inaintea ideii de moarte, dar si a celei de numurire. Timul nu
avea durata, intunericul domnea, cosmosul era in deordine: “ unul erau toate si toate era una.
Divinitatea anonima era stapana inca de pe atunci pe universul necreat. Astfel, dacul ajunge sa se
intrebe aproape furios, cine-I zeul in fata caruia plecam a noaste inemi. Divinitatea plasmuieste
in cele din urma craetia suprema, omul, nu inainte de a crea Panteonul, om pe care il domina de-
o vesnicie prin viata si prin moarte, cele doua antiteze universale majore.

Incepand cu acest punct, blestemele taioase sunt inlocuite cu reprosurile. Vorbele pizmuitoare
naruiesc orice in calea lor. Darurile oferite de zeul suprem sunt socotite ca fiind pedepse de catre
dac, prin chinurile provocate de orice ar fi trebuit sa ii faca bine. Acesta vede lumina zilei, dar si
rautatea oamenilor printre care traieste, este inzestrat cu auz, cu care sa ia contact cu armonia
naturii, dar si cu plangerea survenita din suferinta unama, inima, prin care sa simta mila pentru
semenii sau, dar in care poate aduna si rautate, dispret si ura, glas pentru a putea marturisi cele
bune, adevarul, bucurua, dar si minciuna si pizama. Dacul respinge toate aceste daruri divine,
dorindu-si cu ardoare intrarea in vecinicul repaos, punand capat tragediei umane prin care trece.

Imprecatia ia forme extreme, dacul nefiind de acord cu nimic pozitiv oferit de catre zeitatea
suprema. El isi doreste ca in ceea ce il priveste sa nu mai existe bunatate, mila din partea
oamenilor sau a divinitatii.Dorinta lui este ca cel ce il impila sa fie inaltat, gura cec huleste cele
divine sa fie ascultata, bratul ce il va lovi primul sa fie rasplatit cu forta, iar cel care ii va lua
pana si piatra de sub cap, sa fie rasplatit.

Dacul nu face altceva decat sa se autoflageleze. Ajunge sa isi blesteme mama care i-a dat viata,
vede un dusman in orice om care inceraca sa ii faca bine si gonit de toata lumea uita care este
rolul sau pe pamant. Gonit de toata lumea, dacul ii cere socoteala divinitatii, sperand ca prin
aceste imprecatii sa primeasca moartea cea datatoare de tihna, pentru ca in opnia lui, viata este o
nedreptate, un haos din care nu a reusit sa invete nimic. Tot ce isi doreste este sa moara singur,
uitat, neplans de mineni, la fel ca in poezia “Mai am un singur dor”, numita initial “Rugaciunea
unui dac”, iar cel care va asmuti cainii asupra trupului sau parasit si fara de viata sa primeasca
nemurirea si coroana sfanta.

Strofa ultima aduce amplificarea incrancenarii dacului, care, dupa ce ca isi blesteama soarta, il
ironizeaza pe Creator, devenind ironic, multumindu-I ca nu a facut altceva decat sa il arunce in
lume sub semnul norocului, bezmetic si fara niciun scop. El isi doreste sa ii dea inapoi zeului
toate asa numitele cadori care-l fac de fapt pe om sa urasca viata, ravnind la moartea cea vesnica
si linistita.

Dacul ajunge sa isi doreasca moartea, reintoarcerea in vesnicul repaos, unde nu mai simte si nu
mai vede nimic, nici bucurie, dar nici tristete, nici frumos, dar nici rautate, Pentru el, moartea
este pacea suprema. Dar, cum Zeul si-ar calca pe orgoliu daca i-ar oferi acest favor, evident, nu o
va face. Moartea vine atunci cand vrea el, nu omul. Acesta este alt fapt care il supara pe dac .Nu-
si poate decide nici macar propriul sfarsit. Cum nu a fost stapan pe propria viata, nu va fi nici pe
moarte. Aceste doua capete ale vietii se afla mereu in mainile celui mai mare, al zeului suprem,
care ramane de neinduplecat, neoferindu-i darul ravnit.
 Oda in metru antic

Considerata de critica literara ca fiind esenta tuturor nefericirilor si neimplinirilor eminesciene,

poezia Oda in metro antic este plasata in cele mai multe editii imediat dupa Glossa, ambele
reflectand aceleasi idei si fiind “cantecul de lebada” a lirismului poetic. Gasim aici o
spiritualizare a emotiei si un alt alt sens pentru cuvantul dor, atat de prezent in lirica eminesciana
ce marcheaza izolarea de lume si suferinta poetului. La finalul lirismului sau existential se afla
melancolia geniului reflectata aici. Lirica moderna a literaturii romane are punctul de plecare iin
aceasta poezie, iin opinia lui Nichita Stanescu.

Inspirandu-se din metrul saphic (termen ce provine de la numele poetei Sappho, din Grecia
antica), Eminescu se departeaza dupa o buna perioada de romantismul ce l-a consacrat,
apropiindu-se de classicism. Din aceasta poezie dispar ornamentatia si retorismul, facandu-se
trecerea spre un limbaj aforistic de la unul rhetoric, in opera de tinerete, asa cum observa Tudor
Vianu.

Aici, omul, atat de incercat de soarta care nu reuseste s ail doboare prin testele ei, traieste
experienta mortii in mod bivalent- prima data prin trecerea definitive a pragului spre lumea de
dincolo si a doua oara, cu nenumarate ocazii in fiecare zi a scutrei sale vieti. Sufletul moare pe zi
ce trece, cu fiecare iluzie pe care soarta i-o pregateste, dupa cum reises si din aforismele
filosofului Emil Cioran, cunoscut ca fiind un sceptic.

Eul liric rememoreaza tineretea plina de optimism si fericire, ce parea fara de sfarsit oe vremea
cand inca visa invrezator la Steaua singuratatii.Insa, mantia protectoare din tinerete se
transforma intr-un giulgiu anticipand apropierea mortii.

Ca multe dintre poeziile eminesciene, si aceasta cunoaste numeroase variante, mai

precisunsprezece care arata o anumita distantare de tristetea efectiva, de ceva bine precizat,
cauza nefericirii transformadu-se in ceva abstract, dar fiind in continuare un argument solid
pentru starea in care se afla. Un cititor neavizat se poate lesne intreba care este sursa tristetii atat
de covarsitoare. O variant ar putea fi nefericirea pe plan erotic iar cateva versuri pot sustine
aceasta optiune: “Suferinta, tu, dureros de dulce…”, “Jalnic ard chinuit ca Nessus” la care se
adauda si strofa a treia”. Toate aceste versuri pot reliefa o suferinta provenita dintr-o dragoste
neimpartasita sau chiar tradata. Insa, versuri precum: “Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”
sau“De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet” duc cu gandul la dorinta de a intra in eternul
repaos, deci la o suferinta de ordin mai mare, de natura ontologica.

De asemenea, putem observa o nepotrivire de sens si expresie lirica, in sensul ca, desi specia
aleas este oda, deci continutul ar trebui sa fie unul de lauda, acesta este meditativ si
pesimist.Dedicata initial lui Napoleon Bonaparte, figura marcanta a istoriei universale, poetul
ajunge in final sa reflecteze la soarta unana, fie ca vorbim despre o personalitate sau de un
simplu om de rand.
De asemenea, un al doilea paradox este cel care tine de mitologie. Initial, evidentiaza imaginea
lui Hercules, symbol al eriosmului, fiind cunoscut pentru cele douasprezece munci, insa in
aceasta poezie apare ideea ca toti oamenii, indiferent ca sunt contemplativi sau prefera actiunea,
se vor afla, mai devreme sau mai tarziu in fata mortii. Asa cum Hercule l-a omorat pe centaur,
iar Nessus i-a provocat un sfarsit nemilos, omul faptei si cel al spiritului intra intr-un conflict fara
sfarsit, disociindu-se unul pe altul.

O alta referinta mitologica este aceea la Pasarea Pheonix, prin analogie cu care, pare sa aduca un
strop de speranta, in sensul ca isi doreste sa renasca din propria cenusa, la fel ca aceasta.

La nivelul limbajului, putem observa ca acesta este neornamentat stilistic, chiar abstract, cu toate
ca vorbim de un chin existential. Eu liric sufera cu demnitate rece care contrasteaza cu focul
interior ce il arde. Fiind influentat de Schopenhauer si de conceptele budiste, poetul atinge starea
de contemplatie, reusind sa vorbeasca despre sine ca despre altcineva, detasandu-se de existenta
proprie.