SISTEME DE SECURITATE

1. Aspecte de ordin general

2. Organizaţii de securitate

Evoluţia societăţii a condus la creşterea complexităţii sistemului de relaţii

dintre diferitele entităţi sociale şi la globalizarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa
stabilităţii regionale şi a celei globale.
Complexitatea problematicii securităţii a condus la crearea unor structuri
internaţionale de securitate în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror
respectare depinde pacea mondială.

1. Aspecte de ordin general

1.1. Conceptul de sistem de securitate
Odată cu cristalizarea organizaţiilor socio-umane au apărut şi preocupările
pentru securitatea acestora, în care scop au fost asigurate mijloacele şi condiţiile
necesare prevenirii şi respingerii agresiunii. La baza securităţii a stat practica şi
teoria forţei prin care s-au emis principii, norme şi modalităţi de organizare a
forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei la acţiunile agresive.
Pentru asigurarea securităţii, statele naţionale au recurs la crearea unor
structuri internaţionale de securitate care, pe baza unor principii, norme şi
instrumente specifice, să poată realiza cooperarea şi înţelegerea dintre actorii
internaţionali. Astfel, la această dată în Europa sunt constituite şi funcţionează:
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE), Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană
(UE), Consiliul Europei şi o serie de organizaţii de securitate regionale.
Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o
lume în care riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere sunt
obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să
identifice pericolele la adresa securităţii internaţionale. În aceste structuri, statele
naţionale şi alte organizaţii pot cel mai bine să contribuie la stabilirea normelor ce
trebuiesc respectate de către toţi actorii internaţionali şi să creeze instrumentele
necesare prin care să asigure stabilirea şi cooperarea internaţională.
Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate în
sensul că securitatea nu mai poate fi asigurată decât prin norme şi acţiuni la nivel
mondial, continental, zonal şi local. Starea sistemului social în care persoanele,
grupurile sociale, organizate pe diferite criterii, statele şi organizaţiile internaţionale
pot să se dezvolte liber şi să-şi promoveze interesele are determinări complexe şi
se poate realiza numai într-un sistem integrat în care să predomine conceptul de
securitate cooperantă şi nu bazată pe forţă.
Sintetizând, prin sisteme de securitate se înţelege un ansamblu de principii
şi norme adoptate de un grup de state, precum şi instituţiile prin care se verifică şi,
la nevoie se impune respectarea acestora.
În condiţiile mediului actual de securitate, statele naţionale, sunt obligate să
adopte norme şi principii recunoscute pe plan internaţional, transferând o parte din
prerogativele care le aparţineau în exclusivitate. Organismele internaţionale tind să
preia elemente ale securităţii, fenomen care se va accentua în viitorul apropiat.
Statele naţionale nu mai pot singure să rezolve problematica complexă şi
imprevizibilă a securităţii şi de aceea, integrarea în aceste structuri de securitate a
devenit o necesitate.
Organizaţiile internaţionale, în funcţie de structura lor se împart în:
organizaţii interguvernamentale (ale căror membri sunt statele) şi organizaţii
neguvernamentale (ale căror membri sunt persoane particulare, grupuri de
persoane sau instituţii private).
Uniunea Organizaţiilor Internaţionale care monitorizează organizaţiile
internaţionale arată că numărul de organizaţii a crescut rapid începând cu secolul
al XIX-lea. Astfel, în 1909 existau 37 de organizaţii interguvernamentale şi 176 de
organizaţii neguvernamentale. În secolul următor creşterea a fost explozivă, astfel
încât în anul 1960 existau 154 de organizaţii interguvernamentale şi 1255 de
organizaţii neguvernamentale, iar în 1997 numărul acestora ajunsese la 260
respectiv 5472.
Evoluţia organizaţiilor internaţionale este greu de anticipat în condiţiile când
acestea suferă, la rândul lor, adaptări la situaţiile create după destrămarea
sistemului bipolar de securitate. Cu certitudine se întrevede creşterea rolului
acestora în prevenirea crizelor şi lărgirea sferei de cuprindere prin aderarea
majorităţii statelor. Multe din atribuţiile organismelor actuale de securitate se
suprapun, ceea ce va conduce inevitabil la găsirea instrumentelor potrivite de
colaborare şi de eficientizare a acţiunilor.
Colaborarea în cadrul acestei adevărate reţele de organizaţii internaţionale
acoperă întregul domeniu al problemelor globale prioritare: schimburi economice,
apărare, dezarmare şi controlul armamentelor, dezvoltare economică, agricultură,
sănătate, drepturile omului, artă şi cultură, turism, piaţa muncii, educaţie, cultură,
protecţia mediului, activitatea financiară, telecomunicaţiile, ştiinţa, imigraţia,
criminalitatea, ajutorul financiar, fenomenul globalizării etc.
Din totalul de organizaţii internaţionale, 96% sunt organizaţii
neguvernamentale şi doar 4% interguvernamentale.
Organizaţiile interguvernamentale, deşi puţine la număr, îşi vor menţine
supremaţia în relaţiile internaţionale deoarece reprezintă statele care vor avea încă
mult timp statutul de subiect de drep internaţional.
În practică există două căi pentru a menţine pacea: calea realistă (Real
politik) care pune accentul pe soluţii militare şi calea liberală care se axează pe
soluţiile politice. Prima cale a fost mai mult timp utilizată şi se baza pe trei
instrumente: formarea de alianţe; menţinerea echilibrului puterii; controlul
înarmărilor. Calea liberală promovează patru instrumente pentru menţinerea
securităţii naţionale şi internaţionale: dreptul internaţional; organizaţiile
internaţionale; integrarea; democratizarea.
Teoreticienii liberali şi neoliberali apreciază conflictele armate ca rezultat al
deficienţelor instituţiilor naţionale şi internaţionale iar actuala stare anarhică a
sistemului instituţional reprezintă principala situaţie problematică. Ei consideră că
sistemul instituţional internaţional este deficitar şi se impune o reevaluare a rolului
şi locului statului suveran în cadrul acestui sistem, a funcţiilor şi instrumentelor
utilizate de state şi apariţia unui nou tip de stat.
Procesul de creare a unei noi structuri internaţionale de securitate este
însoţit de cel al integrării regionale şi chiar continentale în care statele naţionale
vor evolua în sensul transferării către instituţiile de securitate a unor prerogative.
Unii teoreticieni arată că puterea şi atribuţiile statelor ar trebui limitate mai mult
deoarece statele suverane nu îşi pot rezolva singure problemele şi contribuie în
mare măsură la crearea situaţiilor conflictuale. Persistenţa unor ameninţări
colective determinate de globalizarea accelerată a relaţiilor internaţionale şi a
proceselor sociale în ansamblul lor asigură persistenţa organizaţiilor
interguvernamentale. Pe măsură ce globalizarea va fi facilitată de trecerea în era
informaţională care o succede pe cea industrială iar permiabilizarea frontierelor se
va accentua se apreciază că viitorul păcii va aparţine căii liberale.

1.2. Organizaţiile internaţionale şi globalizarea

Globalizarea este un fenomen care este definit de către FMI, drept
integrarea internaţională crescândă a pieţelor, atât pentru bunuri şi servicii cât şi
pentru capital. Termenul actual de "globalizare" este utilizat pentru a explica
conţinutul specific al capitalismului contemporan, deşi unele componente ale sale
au o origine mai veche.
Relaţiile din ce în ce mai extinse în toate domeniile dincolo de frontierele
statelor sunt elemente caracteristice ale globalizării şi conduc la reducerea rolului
de bariere pe care le aveau frontierele statelor.
Politologii iau în considerare două posibile tendinţe de evoluţie a
fenomenului globalizării: o tendinţă optimistă şi una pesimistă.
Prima tendinţă este spre restrângerea suveranităţii pe măsură ce
globalizarea pieţelor şi a civilizaţiilor va depăşi frontierele geopolitice de astăzi şi
va eroda puternic identitatea naţională creând cetăţeni universali care vor asimila
interesele generale ale întregii umanităţi.
Tendinţa a doua prognozează că statele vor exacerba competiţia între ele,
tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra noilor
tendinţe. Această competiţie va reconfigura distribuţia mondială a puterii ducând la
acumulări în unele state şi la sărăcie în altele, astfel că fenomenul globalizării va
mări decalajele dintre săraci şi bogaţi.
La Salzburg în Austria s-a desfăşurat cel de-al 50-lea Seminar Internaţional
de Ştiinţe Politice consacrat analizei viitorului statului faţă de transformările
produse de globalizare. Concluzia a fost că "mai avem încă nevoie de stat" pentru
a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele, pentru a face să funcţioneze
sistemul de protecţie şi securitate socială, pentru protecţia mediului, pentru a
asigura securitatea şi stabilitatea internă.
Astăzi corporaţiile multinaţionale produc bunuri în fabrici situate în multe
ţări, pe continente diferite, diversifică gama serviciilor oferite transfrontalier
(asistenţă juridică, financiară, reclame, reţele informatice). Pieţele financiare s-au
globalizat, ratele de schimb ale monedelor naţionale nu mai aparţin exclusiv
statelor.
Pentru a face faţă acestor provocări, statele au recurs la crearea unor
instituţii supranaţionale care funcţionează atât pe principii interguvernamentale cât
şi supranaţionale, specializate pe domenii de interes comun.
Marea majoritate a organizaţiilor internaţionale, asemenea marilor
companii, acţionează în sensul stabilirii de standarde internaţionale pe care le
implementează pe întregul teritoriu de competenţă. Efectele pot fi negative în
sensul că statele necompetitive vor fi marginalizate iar acumulările de bogăţii se
vor face în zonele unde predomină tehnologiile de vârf.
Statele trebuie să facă faţă atât eroziunii care vine din exterior ca urmare a
fenomenului de globalizare, cât şi din interior ca urmare a tendinţelor separatiste şi
autonomiste.
Dezbaterile în legătură cu efectele globalizării constituie un "dialog al
surzilor". Economiştii clamează binefacerile pe care globalizarea le aduce
intensificării comerţului internaţional, facilitării intereselor transfrontaliere, ignorând
costurile sociale şi efectele asupra mediului. Criticii liberalizării comerţului
internaţional nu deţin elementele ştiinţifice necesare şi nu reuşesc să convingă.
Problema esenţială în dezbaterile despre globalizare este aceea a eticii,
moralei şi justiţiei în cadrul noii ordini internaţionale şi nu aceea a beneficiilor
comerţului pe care atât ţările bogate cât şi cele sărace le recunosc, căutând în
acelaşi timp să cucerească o parte cât mai mare a pieţei internaţionale.
Interpretările costurilor globalizării sunt diferite şi reflectă interesele părţilor
implicate în dispută.
 Prin globalizare se reduce capacitatea de a exercita puterea politică asupra
domeniilor în care acţionează companiile private care semnifică în fapt o
desfiinţare a monopolului statului asupra suveranităţii naţionale, stare garantată de
controlul asupra teritoriului naţional.
O problemă va fi găsirea de către state a unui limbaj comun şi a unor
puncte de referinţa, care să constituie fundamentul unor norme general
acceptabile pe baza cărora să se poată edifica o cooperare echilibrată. În timp ce
teoreticienii liberali sunt optimişti privind efectele globalizării, teoreticienii din
curentul realist sunt mai pesimişti.
Impactul globalizării se va produce şi asupra mediului global, impunându-şi
reguli precise care să fie respectate pentru a nu periclita echilibrul fragil al
ecosistemului planetar.
Creşterea disproporţională pe glob a numărului populaţiei rămâne o
problematică căreia fenomenul globalizării trebuie să-i găsescă rezolvarea. Dacă
în 1804 populaţia globului era de un miliard, în 1927 a fost de 2 miliarde, în 1960
de 3 miliarde, în 1974 de 4 miliarde, în 1987 de 5 miliarde, iar în anul 2000 a
depăşit 6 miliarde. Nu populaţia în sine este cauza problemelor cu care se va
confrunta lumea ci vor fi cele date de modul cum lumea va fi organizată şi
condusă.

2. Organizaţii de securitate

2.1. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

2.1.1. Constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite
După eşecul Societăţii Naţiunilor, înfiinţată în anul 1919 ca urmare a
deciziilor luate la Conferinţa de Pace de la Versailles, prima declaraţie de principii
privind coordonatele în care trebuie să se înscrie pacea după a doua conflagraţie
mondială a fost Carta Atlanticului, semnată de primul ministru britanic şi de
preşedintele SUA, la 14 august 1941 şi confirmată apoi de Declaraţia Naţiunilor Unite
din 1 ianuarie 1942 semnată de reprezentanţii Marii Britanii, SUA, URSS şi de încă 23
de state de pe toate continentele.
În urma mai multor consultări între cancelariile SUA, URSS şi Marii Britanii,
au fost elaborate mai multe variante ale viitoarei organizaţii, convocându-se
reuniunea de la Dumbarton Oaks (lângă Washington) între 21 august şi 9
octombrie 1944 în urma căreia a rezultat documentul denumit "Propuneri pentru
stabilirea unei organizaţii internaţionale generale".
Documentul a fost dezbătut ulterior la Conferinţa de la Ialta a şefilor de
state şi de guvern ai SUA, URSS şi Marii Britanii din 4-11 februarie 1945, unde s-a
convenit asupra principiului unanimităţii marilor puteri membre ale Consiliului de
Securitate SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa şi China.
Marile puteri au hotărât ca ţara gazdă a Conferinţei Naţiunilor să fie SUA,
membrii fondatori urmând a fi statele care au semnat declaraţia Naţiunilor Unite din
1942 sau au declarat război puterilor Axei până la data de 1 martie 1945, iar lucrările
să înceapă la 25 aprilie 1945 la San Francisco.
La conferinţa de la San Francisco au participat 50 de state, la cele 46 de
state care îndeplineau condiţiile fixate la Ialta adăugându-se Bielorusia, Ucraina,
Danemarca şi Argentina.
Pentru organizarea şi conducerea lucrărilor a fost constituit un Comitet de
conducere alcătuit din şefii celor 50 de delegaţii participante sub preşedenţia SUA
care se ocupa de conducerea generală şi de rezolvare a problemelor politice
majore sau de procedură. Un Comitet restrâns alcătuit din 14 state se ocupă de
problemele curente ale conferinţei. În afara acestor organe s-au mai constituit
două comitete generale :Comitetul deplinelor puteri (din 6 state) şi Comitetul de
coordonare (din statele care alcătuiau Comitetul executiv).
Lucrările Conferinţei s-au desfăşurat în şedinţe plenare conduse prin
rotaţie, de către un preşedinte, şef al uneia din delegaţiile celor patru puteri
iniţiatoare şi în comisii şi comitete tehnice, unde s-a redactat textul Cartei. Au
funcţionat 4 comisii şi în cadrul lor 12 comitete alcătuite din reprezentanţi ai tuturor
statelor prezente, procedura de vot fiind cu majoritatea de 2/3. Limbile oficiale ale
Conferinţei au fost: engleză, franceză, rusă, spaniolă şi chineză, în care trebuiau
publicate toate documentele iar ca limbi de lucru engleza şi franceza în care
trebuiau traduse discursurile ţinute în alte limbi.
În forma ei finală, Carta ONU a fost adoptată de plenul Conferinţei 25 iunie
1945 şi semnată de delegaţii la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945.
Adoptarea Cartei a însemnat un eveniment istoric în sfera relaţiilor
internaţionale care a permis triumful marilor valori: pacea, securitatea, progresul
economic şi social - asupra forţei, dominaţiei şi înapoierii.
România a fost admisă în ONU, abia la 14 decembrie 1955, către finele
celei de a X-a sesiuni a Adunării Generale în organizaţia mondială punându-se
capăt unui act de nedreptate care ţinea România în afara ONU, deşi ea se
alăturase Naţiunilor Unite înainte de 1 martie 1945.
În discordanţă cu România, Italiei, care a avut o contribuţie militară mult
mai modestă la înfrângerea Germaniei i s-a recunoscut statutul de cobeligerantă,
Tratatul de pace încheiat de România cu Naţiunile Unite la 10 februarie 1947,
consfinţea încă din preambul, situaţia României de stat învins în război. Cu toate
acestea România a devenit membră a trei instituţii specializate din sistemul
Naţiunilor Unite: Organizaţia Mondială de Sănătate, Organizaţia Meteorologică
Mondială şi Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor.
 2.1.2. Scopurile şi principiile Cartei ONU
ONU este o organizaţie interguvernamentală cu vocaţie mondială urmărind
atingerea unor obiective multiple în domeniile securităţii şi relaţiilor internaţionale
prin promovarea şi apărarea unor principii şi norme cuprinse în Cartă.
Scopurile Organizaţiei Naţiunilor Unite sunt următoarele:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale prin măsuri colective eficace
pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea
actelor de agresiune sau violări ale păcii şi să înfăptuiască prin mijloace paşnice în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional aplanarea şi rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor de pe plan internaţional care ar putea duce la violarea
păcii;
- dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni bazate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele
însele şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
- realizarea cooperării internaţionale, rezolvând problemele internaţionale
cu caracter economic, social, cultural sau umanitar promovând şi încurajând
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
- să fie centru în care să se armonizeze eforturile acţiunilor către atingerea
acestor scopuri comune.
În urmărirea scopurilor stabilite, ONU trebuie să acţioneze în conformitate
cu următoarele principii:
- Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor
membrilor săi:
- toţi membrii organizaţiei trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţa
obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte;
- toţi membrii vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, astfel încât paza şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie
puse în primejdie;
- toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a
recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat;
- toţi membrii ONU vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune
întreprinsă de ea în conformitate cu prezenta Cartă şi se vor abţine de a da ajutor
vreunui stat căruia organizaţia întreprinde o acţiune preventivă de constrângere;
- organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale ONU să
acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale;
- nici o dispoziţie din Cartă nu va autoriza ONU să intervină în chestiuni
care aparţin esenţial competenţei naţionale a unui stat şi nici nu-i va obliga pe
membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvarea pe baza prevederilor
Cartei, acest principiu nu va aduce atingere aplicării măsurilor de constrângere
prevăzute în cap.VII.

2.1.3. Sistemul instituţional al ONU

ONU este considerată subiect de drept internaţional derivat şi limitat în
raport cu statele membre care nu schimbă cu nimic caracterul de organizaţie
interguvernamentală, bazată pe principiul egalităţii suverane.
Sunt membri originari ai ONU statele care, participând la Conferinţa
Naţiunilor Unite de la San Francisco pentru organizaţia internaţională sau
semnând mai înainte Declaraţia Naţiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, semnează
Carta şi o ratifică.
Pentru ca un stat să devină membru al organizaţiei este necesară o
recomandare din Partea Consiliului de Securitate şi o hotărâre a Adunării
Generale. Statele membre care încalcă prevederile Cartei pot fi suspendate sau
excluse din ONU la recomandarea Consiliului de Securitate, prin hotărâre a
Adunării Generale.
În cadrul sistemului instituţional al ONU intră:
- Adunarea Generală;
- Consiliul de Securitate;
-- Consiliul Economic şi Social;
- Consiliul de Tutelă;
- Curtea Internaţională de Justiţie;
- Secretariatul;
- Organele subsidiare.
Adunarea Generala a ONU
În compunerea Adunării Generale intră toate statele membre, fiecare având
cel mult 5 reprezentanţi.
Adunarea Generală are următoarele funcţii şi puteri:
- poate examina principiile generale de cooperare pentru menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale, inclusiv principiile privind dezamarea şi poate face
recomandări referitoare la aceste principii statelor membre sau Consiliului de
Securitate;
- poate discuta orice probleme referitoare la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale propuse de statele membre sau care nu sunt membre şi poate face
recomandări statelor sau Consiliului de Securitate. Orice problemă care reclamă
întreprinderea unei acţiuni va fi deferită după discutare sau înainte Consiliului de
Securitate;
 - poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar
putea pune în primejdie pacea sau securitatea internaţională.
Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de Securitate, va aduce la
cunoştinţa Adunării Generale, la fiecare sesiune toate problemele referitoare la
menţinerea păcii şi la securitate care se găsesc în examinarea Consiliului de
Securitate.
Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări în scopul:
- de a promova cooperarea internaţională în domeniul politic şi de a
încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional;
- de a promova cooperarea internaţională în domeniul economic, social,
cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului, libertăţilor
fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Adunarea Generală primeşte şi examinează rapoarte anuale şi speciale ale
Consiliului de Securitate care vor cuprinde o dare de seamă asupra măsurilor pe
care consiliul le-a hotărât sau le-a luat pentru menţinerea păcii.
Hotărârile Adunării Generale sunt luate cu majoritatea de voturi de 2/3 a
membrilor prezenţi şi votanţi în problemele importante precum: recomandările cu
privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale; alegerea membrilor
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate; alegerea membrilor Consiliului
Economic şi Social; alegerea membrilor Consiliului de Tutelă; admiterea de noi
membri în organizaţie; suspendarea drepturilor şi privilegiilor membrilor;
excluderea de membri; problemele bugetare.
Adunarea Generală se întruneşte anual în sesiuni ordinare şi, când
împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare. Sesiunile extraordinare sunt
convocate de Secretarul general la cererea Consiliului de Securitate sau a
majorităţii membrilor ONU.
Consiliul de Securitate al ONU
Consiliul de securitate este format din 15 membri din care 5 sunt membri
permanenţi iar 10 nepermanenţi aleşi din rândul statelor membre pe o durată de
doi ani.
În cadrul ONU, Consiliul de Securitate are următoarele funcţii şi puteri:
- pentru operativitate în conducere, consiliul are conferită răspunderea
membrilor săi pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- supune spre examinare Adunării Generale, rapoarte anuale şi rpoarte
speciale;
- statele membre sunt obligate să accepte hotărârile Consiliului de
Securitate.
Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură sunt adoptate
cu votul afirmativ a 9 membri, iar în celelalte probleme cu votul afirmativ a 9
membri în care sunt cuprinse voturile concordante ale tuturor membrilor
permanenţi.
Orice conflict trebuie rezolvat prin tratative, anchetă, mediaţie, conciliere,
arbitraj pe cale judiciară, recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale sau prin
orice mijloace paşnice la îndemâna părţilor. Consiliul de Securitate poate ancheta
diferendul sau orice situaţie care ar pune în primejdie pacea şi securitatea
internaţională şi să recomande procedurile sau metodele de aplanare hotărâte.
În cazuri de agresiune, Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care
nu implică folosirea forţei armate trebuie luate pentru a fi aplicate hotărârile sale
care pot fi: întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice, comunicaţiilor
precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
Dacă se consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate, Consiliul de
Securitate poate întreprinde cu forţe aeriene, maritime sau terestre orice acţiune
pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale. Acţiunile pot cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte
operaţii executate de forţele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor
Naţiunilor Unite.
Toţi membrii ONU se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate
în conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate, asistenţa şi
înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
Acordurile se vor iniţia şi se vor încheia între Consiliul de Securitate şi
membri ai ONU sau între Consiliul de Securitate şi grupuri de membri şi vor fi
supuse ratificării statelor semnatare.
Dacă Consiliul de Securitate a hotărât recurgerea la forţă înainte de a cere
trupe, statele să fie invitate la discuţii inclusiv pe statul membru ce urmează a pune
la dispoziţie forţele.
Planurile de acţiune a forţelor armate vor fi elaborate de Consiliul de
Securitate, ajutat de Comitetul de Stat Major. Comitetul de Stat Major include şefii
statelor majore ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Comitetul de Stat Major este sub autoritatea Consiliului de Securitate şi
răspunde de conducerea strategică a oricăror forţe puse la dispoziţie.
Nici o dispoziţie din Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul unui atac împotriva unui membru al
său care trebuie să aducă la cunoştinţă Consiliului de Securitate starea creată iar
acţiunile sale nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle Consiliului
de Securitate.
Consiliul de Securitate încurajează existenţa unor organisme regionale
destinate a se ocupa cu menţinerea păcii cu condiţia ca aceste acorduri sau
organizaţii să fie compatibile prin acţiunile lor cu scopurile şi principiile ONU.
 În unele situaţii Consiliul de Securitate va folosi asemenea acorduri sau
organizaţii regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa.
Nici o acţiune de constrângere nu va fi întreprinsă de organismele regionale fără
autoritatea Consiliului de Securitate.
În scopul creerii condiţiilor de stabilire şi bunăstare necesare unor relaţii
paşnice între naţiuni întemeiate pe principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al
dreptului lor de a dispune de ele însele ONU va favoriza:
- ridicarea nivelului de trai, folosirea forţei de muncă şi condiţii de progres şi
bunăstare;
- rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social,
sanitar şi a altor probleme conexe;
- respectarea universală şi afectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi cetăţenii.

Consiliul Economic şi Social

Consiliul este compus din 27 de membri aleşi de Adunarea Generală.
Alegerea se face anual pentru durata a trei ani în grupuri de câte 9 membri.
Consiliul Economic şi Social are următoarele funcţii şi puteri:
- iniţiază studii şi rapoarte privind problemele internaţionale în domeniile:
economic, cultural, social, educativ, sanitar şi face recomandări Adunării Generale,
membrilor şi instituţiilor interesate;
- face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi;
- poate pregăti proiecte de convenţii spre a fi supuse Adunării Generale;
- convoacă în conformitate cu regulile fixate de ONU, conferinţe
internaţionale în probleme de competenţa sa. Consiliului Economic şi Social face
recomandări instituţiilor internaţionale abilitate şi poate primi rapoarte regulate din
partea acestora privind măsurile luate în executarea recomandărilor.
Hotărârile Consiliului Economic şi Social se adoptă cu majoritatea de voturi
a membrilor prezenţi şi votanţi. În cadrul Consiliului se înfiinţează comisii pentru
problemele economice şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului.
La dezbateri pot participa fără drept de vor statele vizate, instituţiile
specializate precum şi membrii săi la dezăbaterile acestor instituţii.
Naţiunile Unite pot să-şi asume răspunderea pentru administrarea unor
teritorii ale căror popoare nu se pot autoguverna în care scop se obligă să:
- asigure, cu respectarea culturii respectivelor popoare, progresul lor politic,
economic şi social precum şi protecţia faţă de abuzuri;
- dezvolte capacitatea lor de a autoguverna, să ţină seama de năzuinţele
lor politice, să ajute la dezvoltarea instituţiilor lor politice libere;
 - întărească pacea şi securitatea internaţională;
- promoveze măsurile constructive de dezvoltare, să încurajeze lucrările de
cercetare şi cooperare;
- informeze Secretarul general cu date statistice despre teritoriile de care
răspunde.
ONU poate stabili, sub autoritatea ei, un sistem internaţional de tutelă
pentru administrarea şi supravegherea teritoriilor care pot fi supuse acestui sistem.
Obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă sunt:
- întărirea păcii şi securităţii internaţionale;
- promovarea progresului politic, economic şi social şi educaţiei populaţiei
din teritoriile sub tutelă şi evoluţia lor progresivă spre autoguvernare;
- încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi
dezvoltarea sentimentului de interdependenţă a popoarelor lumii;
- asigurarea egalităţii de tratament în domeniile social, economic şi
comercial al tuturor membrilor ONU.
Sistemul de tutelă se va aplica teritoriilor prin acorduri de tutela, astfel:
- teritorii aflate deja sub tutelă;
- teritorii care pot fi desprinse din statele inamice ca urmare a celui de-al
doilea război mondial;
- teritorii supuse în mod voluntar acestui sistem de către statele care
răspund de administrarea lor.

Consiliul de Tutelă
Consiliul de Tutelă este compus din următorii membri ai ONU:
- membrii care administrează teritorii sub tutelă;
- membrii Consiliului de Securitate;
- alţi membri ai organizaţiei, aleşi de Adunarea Generală pe o perioadă de
trei ani.
Consiliul e Tutelă are următoarele funcţii şi puteri:
- să examineze rapoartele supuse de autoritatea administrativă;
- să primească petiţii şi să examineze, consultându-se cu autoritatea
administrătivă;
- să organizeze vizite periodice în teritoriile sub tutelă la date fixate de
comun acord cu autoritatea administrativă;
- să întreprindă acţiuni în concordanţă cu acordurile de tutelă.
Hotărârile Consiliului de Tutelă sunt adoptate cu majoritatea de voturi a
membrilor prezenţi şi votanţi.
În situaţii deosebite Consiliul de Tutelă va apela la asistenţa Consiliului
Economic şi Social şi la alte instituţii de specialitate.
 Curtea Internaţională de Justiţie
Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al ONU şi
funcţionează în conformitate cu statutul anexat stabilit pe baza statutului Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională. Toţi membrii ONU sunt ideo facto părţi la
statutul Curţii Internaţionale de Justiţie iar statele membre pot deveni parte în
condiţii determinate de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de
Securitate.
Fiecare membru al ONU este obligat să se conformeze hotărârii Curţii
Internaţionale de Justiţie. Dacă un stat nu respectă hotărârile, cealaltă parte se
poate adresa Consiliului de Securitate.
Celelalte instituţii ale ONU pot cere Curţii Internaţionale de Justiţie un aviz
consultativ în orice problemă juridică.

Secretariatul
Secretariatul cuprinde un Secretar General şi personalul numit de
Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate, fiind cel mai înalt
funcţionar administrativ al organizaţiei.
Secretarul General ia parte la lucrările Adunării Generale şi la celelalte
instituţii ale ONU în calitate de înalt funcţionar. El prezintă Adunării Generale un
raport anual despre activitatea organizaţiei. El nu primeşte instrucţiuni de la alte
instituţii internaţionale şi se abţine de la orice act incompatibil cu situaţia lui de
funcţionar internaţional.
Personalul este numit de secretarul general şi va îmcadra toate instituţiile
ONU.

2.1.4. Mecanismul de luare a deciziilor

În vederea rezolvării unei situaţii de criză, consiliul de securitate întreprinde
acţiunile:
- preia iniţiativa, stabileşte concepţia, forţele ce se angajează şi costurile;
- numeşte reprezentantul (trimisul special);
- stabileşte şi realizează acordul de încetare a focului;
- realizează acordul de pace;
- aprobă mandatul;
- numeşte comandantul forţei;
- desfăşoară forţele;
- conduce acţiunile pentru rezolvarea crizei;
- ieşirea din teatrul de operaţii.
 2.2. Organizaţia pentru securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
Procesul multilateral declanşat acum mai bine de două decenii, de
Conferinţa de la Helsinki (1973-1075) a dus, după cum se ştie, la constituirea, de
la 1 ianuarie 1995, a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE), concepută ca o organizaţie regională interguvernamentală.
Privire de ansamblu a ceea ce a însemnat în ultimii douăzeci de ani
"procesul CSCE".
Câteva observaţii de ordin general:
- de remarcat că, fără politica de destindere începută în anii 1960,
Conferinţa de la Helsinki nu ar fi fost cu putinţă şi că, la rândul ei conferinţa a fost
expresia cea mai elocventă a unei astfel de politici; concluzie: între destindere şi
"procesul CSCE" a existat, aşadar un raport de complementaritate;
- condiţiile în care a fost concepută şi realizată, Conferinţa de la Helsinki a
dat expresia unui echilibru de interese stabile, care a putut să fie răstălmăcită şi
nesocotit cu uşurinţă; nu trebuie uitat că ea s-a petrecut în condiţiile unei destinderi
relative între EST şi VEST, într-o perioadă în care nu se putea vorbi de sfârşitul,
"războiul rece";
- trebuie reamintite motivaţiile principale care-i determină pe participanţi să
se aşeze la masa unor negocieri:
- astfel, pentru Uniunea Sovietică, Conferinţa era un proiect foarte
important menit să se substituie în bună măsură tratatului de pace cu Germania
învinsă, cu care nu se putuse încheia, din p.d.v.juridic, cel de-al doilea război
mondial;
- dacă problema reparaţiilor de război nu mai era actuală la vremea
respectivă, legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice rămâneau pentru
sovietici un obiectiv major de atins. Conferinţa de la Helsinki trebuia, prin urmare,
să consacre realităţile geopolitice de după 1945 - Sovieticii aveau nevoie de un
certificat de bună purtare în această privinţă, iar testul final al CSCE a fost un
astfel de certificat, semnat la cel mai înalt nivel. În concepţia sovietică, Conferinţa
de la Helsinki trebuia să rămână, aşadar, un fenomen eminamente static, orientat
cu precădere spre consacrarea trecutului recent.
- vest - europenii, americanii şi canadienii urmăreau - obiectivul - pe
termen mediu care era liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa
răsăriteană; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- sovieticii şi aliaţii săi dacă voiau să obţină trierea Conferinţei erau
obligaţi să se acomodeze cu respectarea drepturilor şi libertăţile fundamentale ale
omului aşadar "caş unu" contra "caş trei", cum se spunea în jargonul Conferinţei,
concluzie: viziunea occidentală despre obiectivele Conferinţei a postulat nemijlocit
acea "dimensiune umană" care s-a dovedit a fi o adevărată bombă cu efect întârziat
în viaţa politică a Europei;
- ţările mici şi mijlocii - fie că erau neutre şi nealiniate sau că făceau
parte din alianţe militare - au participat, vrând - nevrând, la atacul dintre sovietici şi
occidentali: recunoaşterea frontierelor contra respectării drepturilor omului; ele
erau însă interesate de Conferinţă în măsura în care aceasta le putea oferi o mai
mare libertate de acţiune, un statut de egalitate cu cei mari, o demnitate nouă şi
deci un rol sporit în concentrarea paneuropeană; relaţia est-vest a coexistat ca
relaţie care a opus ţările mici şi mijlocii marilor puteri, indiferent de ideologie şi
sistem social-politic. Pentru acest motiv ţările mici şi mijlocii au favorizat şi ele o
orientare care să facă din Conferinţa de la Helsinki un proiect original şi îndreptat
spre viitor.
Poziţia României:
- s-a implicat profund în desfăşurarea Conferinţei fiind conştientă de faptul
că demersul ei, distinct de cel al celorlalte ţări socialiste, avea să-i consacre şi să-i
consolideze un statut de independenţă şi deci o mai mare libertate de acţiune;
- atitudine împotriva marilor puteri, în primul rând împotriva Uniunii
Sovietice, ori de câte ori poziţiile şi interesele erau divergente;
- a militat pentru convenirea unor norme de procedură şi de lucru care să
consacre perfecta egalitate în drepturi a statelor participante la Conferinţă, ca şi
posibilitatea folosirii regulii consensului pentru apărare şi promovarea intereselor
legitime;
- a activat şi obţinut ca lucrările Conferinţei să se situieze în afara aliniatelor
militare şi a spiritului de bloc;
- s-a manifestat în mod constant, pe tot parcursul Conferinţei, pentru
consacrarea principiului nerecurgerii la forţă sau ameninţarea cu forţa pentru
aspectele militare ale securităţii europene ca şi mai ales, pentru instituţionalizarea
procesului multilateral început la Conferinţă.

Rezultatele pozitive ale Conferinţei

S-a apreciat că au fost considerabile, astfel:
- ea a putut stabili un mod de conduită care să asigure relaţiile stabile şi
echitabile între statele participante;
- a elaborat un vast program de acţiune în domeniile de interes înscrise pe
agenda ei;
- a asigurat, într-o formă incipientă, continuitatea procesului paneuropean;
- a inaugurat şi consacrat norme de procedură şi de lucru, care i-au conferit
un profil original, profund diferit de al reuniunilor internaţionale.
Conferinţa a avut şi anumite limite impuse de marile puteri:
- aspectele militare ale securităţii europene au alcătuit partea cea mai puţin
consistentă a Actului final;
 - Actul final nu a putut deveni un acord internaţional în bună şi convenită
formă din pricina refuzului occidental (şi în primul rând a R.F.Germania) de a
consacra astfel existenţa a două state germane;
- follow-up-ul CSCE ar fi putut fi mai bogat şi mai îndrăzneţ, dacă ţările
Pieţei Comune i-ar fi înţeles, încă de pe atunci, însemnătatea pentru viitorul
concentrării şi cooperării paneuropene.
"Cu toate acestea Convenţia, Conferinţa de la Helsinki a deschis un proces
înnoitor în viaţa politică a continentului, iar Actul său final a constituit, fără doar şi
poate, o adevărată cartă a relaţiilor intereuropene. Momentul Helsinki, încheiat la 1
august 1975, a marcat de bună seamă apoteoza politicii de destindere dintre Est şi
Vest. O astfel de evaluare rămâne şi astăzi valabilă, în ciuda aprecierilor unor
politologi şi comentatori, care au văzut în CSCE fie o utopie, fie un fenomen. Când
se va scrie, fără judecăţi şi fără părtinire, istoria sinceră a vieţii politice europene
din acea vreme, se va putea vorbi, fără riscul de a greşi, de Europa de dinainte şi
de după Helsinki" (Vezi - Valentin Lipatti, România şi organizaţia pentru securitate
şi cooperare în Europa în Integrarea europeană - prioritate în politica externă a
României, Editura Fundaţiei "România de Mâine", Bucureşti, 1996, p.13).
Anii care au urmat n-au fost pe măsura aşteptărilor:
- spiritul de înţelegere şi de compromis care a caracterizat negocierile
paneuropene s-a irosit destul de repede;
- destinderea s-a dovedit a fi un proces fragil, care putea fi repus în cauză
şi regat;
-confruntarea politică EST-VEST a luat locul foarte repede încrederii şi
spiridului de conlucrare care prevalase între 1972-1975;
- impasul prelungit al negocierilor de dezarmare regională - mărturie a
rivalităţii şi neîncrederii dintre amenicani şi sovietici - protecţionismul economic
practicat de Piaţa Comună, ca şi violarea drepturilor omului, îngrădirea liberei
circulaţii a informaţiei de către ţările socialiste au demonstrat declinul politicii de
destindere.
În aceste condiţii:
- aplicarea Actului final al CSCE a fost practic blocată, în ciuda
angajamentelor, asumate în mod solemn la 1 august 1975. Estul şi Vestul au
renunţat foarte repede la compromisul istoric pe care-l reprezenta momentul
Helsinki şi au revenit, adesea cu o energie sporită, la vechile opţiuni şi clişee;
- efectele Conferinţei, care au avut loc între 1977 şi 1989, au avut de
suferit, cum era de aşteptat:
- reuniunile de evaluare a aplicării Actului final - sesiuni care s-au ţinut rând
pe rând la Belgrad (1977-1978), la Madrid (1980-1983) şi la Viena (1986-1989) -
au fost marcate de această revenire la spiritul "războiului rece": dezbateri
tensionate şi prelungite în mod artificial, blocaje multiple şi rezultate adesea
mediocre; uneorio, chiar reuniuni ale CSCE, ţinute la nivel de experţi, nu au putut
adopta documente finale în lipsă de consens.
"Am asistat prin urmare la o involuţie evidentă a procesului CSCE" - afirma
Valentin Lipatti -, determinată de confruntările politice şi ideologice. Cu toate
aceste neajunsuri considerabile, fluxul reuniunilor multilaterale ale CSCE a putut
continua, când mai bine când mai rău, demonstrând vitalitatea prevederilor
instituţionale convenite la Conferinţa de la Helsinki" (V.Lipatti, p.14) După 1990,
"procesul CSCE" a marcat o cotitură, care s-a datorat, cum era şi firesc,
transformărilor profunde ce s-au produs pe eşichierul european:
- prăbuşirea "socialismului real" în ţările Europei Centrale şi de Est, ca şi în
Uniunea Sovietică, şi instaurarea unor regiumuri de democraţie pluralistă,
întemeiate pe statul de drept şi pe economia de piaţă, au postulat recunoaşterea
de către toate statele participante la CSCE a aceluiaşi sistem de valori politice,
economice, sociale, morale şi culturale:
- relaţia EST-VEST - expresie a luptei dintre două lumi opuse - a devenit
anacronică, iar dialogul în reuniunile CSCE s-a modificat ca atare. Polemicile de
natură ideologică şi-au pierdut raţiunea lor de a fi, din momentul în care relaţiile
dintre statele participante nu mai erau relaţii de adversitate, ci se dovedeau mai
curând relaţii de parteneriat.
De aceea, reuniunile CSCE, care au avut loc între 1990-1996, au fost cu
totul altceva. Compromisurilor prudente din trecut - expresia destinderii relative
dintre EST-VEST - le-a urmat afirmarea clară a opţiunilor politice, economice şi
morale ale Occidentului.
Stau mărturie în această privinţă:
- Reuniunea la nivel înalt, care s-a ţinut la Paris în noiembrie 1990;
- Reuniunea de evaluare ce a avut loc la Helsinki în perioada martie-iulie
1992;
- Reuniunea de evaluare de la Budapesta, octombrie-decembrie 1994;
- Summit-ul de la Lisabona, decembrie 1996.
Aceste reuniuni, ca şi altele care s-au ţinut în aceşti ani la nivel de experţi,
au consacrat cursul nou al progresului multilateral declanşat de Conferinţa de la
Helsinki. Astfel, Carta de la Paris pentru o nouă Europă(1990), Sfidările schimbării
(1992) sau Către un parteneriat veritabil într-o eră nouă (1994) sunt documente ce
dau expresie unei noi filosofii, care calauzeşte în prezent ansamblul activităţilor
paneuropene.
În acelaşi timp, au fost realizate progrese considerabile şi pe plan
instituţional.
Au fost create, ca instanţe colective:
 - Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe;
- Comitet al Înalţilor Funcţionari;
- Comitetul Permanent;
- Secretariat CSCE la Praga şi Viena;
- Centru de prevenire a conflictelor, cu sediul la Viena;
- Birou pentru alegeri libere şi instituţii democratice, cu sediul la Varşovia;
- Înalt Comisariat pentru Minorităţi Naţionale;
- Secretar General al CSCE.
Toate aceste prevederi au prefigurat constituirea unei organizaţii regionale.
Eliberat de încărcăturan sa ideologică şi perfecţionarea în plan instituţional
"procesul CSCE" nu a putut şi nu poate încă să joace un rol proeminent în viaţa
politică a Europei, cum ar fi fost firesc să se întâmple.
În faţă sfidărilor multiple cu care continentul nostru se confruntă - ca de
pildă, conflictele interetnice şi destrămarea unor state federale, stările de criză şi
de tensiune cu efecte destabilizatoare, decalajul economic profund între EST şi
VEST, mişcările xenofobe şi naţionaliste cu caracter adesea violente ş.a. -,
forumul paneuropean s-a situat pe un loc secundar.
Rolul activ în toate problemele majore ale continentului a fost asumat de
instituţii vest-europene şi euro-atlantice, precum NATO, Uniunea Europeană,
Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, care nu pregetă să dirijeze
ansmblul vieţii europene.
"Procesul CSCE" a oferit un cadru larg de concentrare şi de conlucrare
care nu a făcut adesea decât să reia opţiunile şi soluţiile preconizate de aceste
organisme mai puternice şi mai active.
Perfecţionarea "procesului CSCE" a fost însoţită de o marginalizare a sa.
Că lucrurile s-au întâmplat astfel se datorează în bună măsură, faptului că, după
probuşirea "socialismului real", desfiinţarea Tratatului de la Varşovia nu a dus şi la
desfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice, dimpotrivă,aceasta şi-a menţinut prerogativele,
încercând să şi le adapteze la noile condiţii create în Europa.
"Lichidarea concomitentă a blocurilor politico-militare opuse - aşa cum se
preconiza acum două,trei decenii, apreciază Valentin Lipatti - ar fi permis probabil
ca CSCE să rămână singurul for politic paneuropean, capabil să asigure în
perspectivă instituţia unui sistem de securitate colectiv pe continent",
(V.Lipatti,p.16).
În mod paradoxal, pe măsură ce s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat sub raport
instituţional, "procesul CSCE" a început să-şi piardă trăsăturile specifice care i-au
conferit un caracter novator.
Marginalizarea a fost însoţită şi de o banalizare a sa, prin erodarea
normelor procedurale şi de lucru, care l-a deosebit de-a lungul timpul de
mecanismele multilaterale tradiţionale. Reamintim abaterea cea mai primejdioasă
care s-a produs în această privinţă şi anume derogarea de la regula consensului.
În ianuarie 1992, Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe a decis ca, în anumite
cazuri de urganţă să se renunţe la aplicarea regulii consensului pentru luarea de
hotărâri. Aşa se face că, pentru raţiuni pe care nu este cazul să le analizăm aici,
R.F.Iugoslavia a fost sancţionată prin suspendarea sine die de la activitatea
CSCE. Decizia a fost luată fără participarea ei, adică s-a practicat un consens
minus unu, ceea ce înseamnă în fond un vot. "Procesul CSCE" s-a abătut astfel de
la misiunea sa de concertare şi de conlucrare. Forumul paneuropean a devenit un
tribunal care blochează şi pronunţă excomunicări. Dincolo de această procedură
eretică, care deschide uşa unor proceduri periculoase, s-a putut constata o apatie a
ţărilor mici şi mijlocii în instanţele CSCE. Ele continuă să îşi exprime poziţia, dar nu
prea mai au curajul să se opună cu dârzenie celor mari.
Pe bună dreptate reputatul ambasador român la CSCE V.Lipatti apreciază
că "CSCE a devenit tot mai mult un for în care se vorbeşte mult, dar unde
hotărârile se iau de un grup de ţări puternice care-şi impun voinţa. Marginalizat şi
banalizat <procesul CSCE> a renunţat aşadar, în bună măsură, la ceea ce a
constituit originalitatea şi forţa sa: deplina egalitate în drepturi a statelor
participante şi capacitatea lor de a acţiona în consecionţă, folosind în mod judicios
regula consensului. În loc să-şi înţeleagă cum se cuvine rosturile în cadrul CSCE,
ţările centrale şi est-europene aşteaptă cu sufletul la gură să fie primite ca membri
cu drepturi depline în organizaţiile vest-europene şi euro-atlantice, care exercită
asupra lor o atracţie crescândă" (V.Lipatti, p.16)
Un reviriment pentru soarta "procesului CSCE" s-a produs la sfârşitul
Reuniunii de evaluare de la Budapesta, când şefii de stat de guvern ai statelor
participante au adoptat, în decembrie 1994, opţiuni şi direcţii de acţiune, menite să
confere CSCE un rol central în edificarea unei comunităţi regionale şi stabile, unite
şi libere.
Înalţi reprezentanţi ai celor 52 de state participante au reafirmat cu acest
prilej nu numai ataşamentul lor nestrămutat faţă de principiile Actului final de la
Helsinki şi de prevederile cuprinse în celelalte documente ale CSCE, dar şi voinţa
lor, exprimată fără echivoc, de a da un nou impuls politic organizaţiei, permiţându-i
să joace un rol cardinal în întâmpirarea sfidării veacului XXI.
Pentru a îndeplini o astfel de misiune, CSCE a devenit, din ianuarie 1995, o
organizaţie regională - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(OSCE), Hotărârile adoptate stipulează competenţele OSCE în domeniile
fundamentale pentru viitorul continentului, precum:
- prevenirea conflictelor şi operaţiunilor de menţinere a păcii;
- controlul armamentelor;
- dezarmarea şi creşterea încrederii şi securităţii;
-conceptualizarea unui nou model de securitate pentru arealul OSCE;
 - cooperarea în plan economic, cultural umanitar, ecologic şi în alte domenii
de interes în comun;
- raporturile de conlucrare cu ţările mediteraneene neparticipante ş.a. Pe
plan instituţionalizat, au fost stabilite noile apelaţiuni şi atribuţii ale organelor
colective ale OSCE: Consiliul Miniştrilor, asistat de Consiliul Superior (fost Comitet
al Înalţilor Funcţionari) şi de Consiliul Permanent (fost Comitet Permanent).

Concluzii
Aşadar, poziţii noi şi un ton nou au făcut din Documentul Reuniunii de la
Budapesta mărturia unor schimburi de atitudine din partea marilor puteri faţă de
forumul paneuropean, chemat să-şi aducă de-acum încolo o contribuţie sporită la
soluţionarea marilor probleme regionale şi mondiale.
Printre obiedtivele stabilite de summit-ul de la Budapesta, în decembrie
1994, figurează şi convenirea unui nou model de securitate europeană pentru
secolul XXI.
Summit-ul statelor membre ale OSCE, care s-a ţinut la Lisabona la 2-3
decembrie 1996, a răspuns în bună măsură unor astfel de preocupări. Documentul
intitulat "Declaraţia de la Lisabona privind modelul comun şi atotcuprinzător de
securitate pentru Europa secolului XXI" defineşte cu claritate parametrii, opţiunile
şi liniile de acţiune chemate să confere OSCE un rol tot mai important în nouă
arhitectură europeană. Iar elaborarea unei carte a securitării europene a veacului
următor - aşa cum se prevede în Declaraţia de la Lisabona - va fi fără îndoială în
măsură să consacre acest demers. Evoluţia acestui proces, menit să consolideze
şi să diversifice acţiunea OSCE, va trebui urmărită, în continuare.
Mecanismul de luare a deciziei în situaţii de criză:
- identifică situaţia de criză;
- preşedintele în exerciţiu primeşte cererea de ajutor;
- Consiliul Superior examinează cererea şi o înaintează Consiliului
Permanent care returnează recomandări;
- Consiliul Superior deliberează şi înaintează propunerea către Consiliul
OSCE;
- Consiliul OSCE, prin preşedintele în exerciţiu iniţiază consultări-invitaţii şi
apoi ia decizia prin consens;
- stabilirea forţelor participante la misiunile OSCE.

2.3. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a apărut din necesitatea apărării
democraţiilor occidentale faţa de tendinţa de schimbare prin forţă a sistemului
capitalist cu sistemul comunist, de către URSS.
 Constituirea organizaţiei a fost precedată de o serie de evenimente precum
ameninţările la adresa suveranităţii Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura pro-
comunistă din 1948 din Cehoslovacia, blocada Berlinului instituită în aprilie acelaşi
an de către URSS.

2.3.1. Constituirea şi evoluţia NATO

La trei ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial cinci state
occidentale: Belgia, Franţa, Olanda, Anglia şi Luxemburg au semnat Tratatul de la
Bruxelles care avea drept scop constituirea unui sistem comun de apărare şi de
cooperare care să asigure protecţia împotriva acţiunilor de natură ideologică,
politică şi militară care ar putea fi îndreptate împotriva securităţii lor. Statele Unite
şi Canada au considerat că ar fi mai eficientă o organizaţie euro-atlantică fondată
pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord.
Alte state europene precum Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia au
fost invitate să participe la acest proces. Negocierile s-au finalizat în aprilie 1949
prin semnarea Tratatului de la Washington care instituia un regim de securitate
comun bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. Grecia şi Turcia au aderat la tratat
în 1952, R.F.Germania în 1955, Spania în 1982, iar R.Cehă, Polonia şi Ungaria în
1999, în prezent fiind invitate alte şapte ţări.
La baza alianţei a stat tratatul la care statele au aderat în mod liber, după
dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele naţionale. Tratatul cuprinde
drepturile şi obligaţiile pe care le au statele membre în conformitate cu
documentele ONU.
Constituirea Tratatului Atlanticului de Nord (04.04.1949) are drept scop:
- apărarea libertăţii popoarelor lor, moştenirea şi civilizaţia comune, bazate
pe principiile democraţiei, libertăţile individuale şi supremaţia dreptului;
- favorizarea bunăstării şi stabilităţii în regiunea Atlanticului de Nord;
- unirea eforturilor pentru apărarea colectivă şi pentru apărarea păcii şi
securităţii internaţionale.
Statele membre se obligă să-şi creeze capacităţi individuale şi colective de
rezistenţă împotriva unui atac armat, să se consulte între ele de fiecare fată când
se consideră ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau
securitatea uneia dintre părţi.
Părţile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai
multora dintre ele va fi considerat drept atac îndreptat împotriva tuturor părţilor
semnatare şi, în consecinţă fiecare dintre ele va acorda ajutor părţii atacate
întreprinzând orice acţiune pe care o crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei
armate pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord. Se
consideră drept atac armat împotriva unui sau mai multora dintre părţi, atacul
armat;
- împotriva teritoriului uneia dintre părţi în regiunea Atlanticului de Nord, la
nord de Tropicul Raculuui;
- împotriva forţelor terestre, navale sau aeriene ale uneia dintre părţi care
se află pe aceste teritorii sau în oricare altă zonă din Europa în care forţele de
ocupaţie sunt staţionate.
Părţile formează un Consiliu în care vor fi examinate problemele privitoare
la aplicarea Tratatului care va constitui organismele subsidiare care ar fi necesare.
Evenimentele petrecute în Europa la începutul ultimului deceniu al secolului
al XX-lea au marcat sfârşitul "războiului rece" care şi-a pus amprenta fundamental
pe securitatea membrilor NATO. Pericolul unui război mondial a fost diminuat dar
au apărut alte riscuri şi ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale care
au condus la schimbarea conceptelor strategice ale alianţei. În urma hotărârilor
luate de şefii de stat şi de guvern ai ţărilor alianţei în cadrul reuniunilor la vârf de la
Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid
(iulie 1997) şi Washington (aprilie 1999) alianţa şi-a adaptat strategia sa globală în
raport cu schimbările produse în contextul politic şi strategic creat.
Conceptul strategic adoptat la Roma a condus la o lărgire a viziunii asupra
securităţii bazată pe dialog şi cooperare şi pe menţinerea unui potenţial de apărare
colectivă. Conceptul a integrat într-un ansamblu coerent aspectele politice şi
militare ale doctrinei NATO, în materie de securitate, cooperare cu statele din
Europa Centrală şi de Est contribuind la creşterea încrederii reciproce şi atragerea
de noi membri. Prin stabilirea obiectivelor alianţei concretizate în misiunile
structurilor sale s-a dezvoltat parteneriatul şi cooperarea cu ţările din Europa
Centrală şi de Est, creşterea rolului OSCE şi a altor structuri de securitate.
Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantice (N.A.C.C.) - transformat în
1997 în Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) a avut drept scop
consultarea şi cooperarea politică, economică, militară şi ştiinţifică între ţările
membre NATO şi noile democraţii europene.
Evenimentul cel mai important a fost reuniunea inaugurală a Consiliului de
Cooperare Nord-Atlantică (N.A.C.C.) din 20 decembrie 1991, cu participarea
miniştrilor Afacerilor externe din NATO şi a 6 ţări din Europa Centrală şi din Est
(inclusiv România) şi a celor 3 state Baltice. În anul 1992 s-au alăturat acestui
proces şi 11 state din fosta URSS membre ale C.S.I. iar în 1993 existau deja 22
parteneri de cooperare.
La reuniunea de la Bruxelles din 1994 s-a confirmat necesitatea existenţei
şi restructurării alianţei în conformitate cu noile riscuri şi ameninţări. Au fost
reconfirmate funcţiile alianţei şi a fost exprimat sprijinul pentru edificarea Identităţii
Europene de Securitate şi Apărare.
În cadrul reuniunii s-a adoptat o declaraţie prin care alianţa era considerată
deschisă şi altor state europene în măsură să promoveze principiile Tratatului şi să
contribuie la securitatea din zona Atlanticului de Nord.
În scopul întăririi securităţii în zona euro-atlantică, la 1 ianuarie 1994 şefii
de stat şi de guvern ai ţărilor membre NATO hotărăsc crearea Parteneriatului
pentru Pace.
Valorile comune ale parteneriatului sunt: cooperarea, promovarea
libertăţilor fundamentale şi a drepturilor omului, apărarea libertăţii, a dreptăţii şi a
păcii prin democraţie fără de care nu se concepe stabilitatea şi securitatea în zona
euro-atlantică.
Cooperarea cu NATO a statelor care subscriu la Parteneriatul pentru Pace
are în vedere atingerea următoarelor obiective: facilitarea transparenţei procesului de
elaborarea planurilor şi bugetelor naţionale de apărare;
- menţinerea capacităţii şi a stării de pregătire care să permită contribuţia la
operaţii desfăşurate sub autoritatea ONU sau OSCE;
- dezvoltarea unor raporturi de cooperare cu NATO pentru activităţi de
planificare, instruire şi exerciţii comune pentru realizarea misiunilor în domeniul
menţinerii păcii, căutării şi salvării, al operaţiunilor umanitare etc.;
- crearea în timp a forţelor armate interoperabile cu structurile statelor
membre NATO.
Summit-ul de la Madrid (iulie 1997) a consacrat principalele schimbări ce
au avut loc în perioada scursă de la încetarea "războiului rece" în Europa:
- angajamentul statelor NATO de a-şi asigura securitatea şi apărarea;
- constituirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (E.A.P.C.) care
reuneşte toate statele membre ale OSCE capabile şi doritoare de a acţiona
împreună în procesul asigurării securităţii continentale;
- dezvoltarea Parteneriatului pentru Pace cu un program de cooperare
militară destinat pregătirii în vederea acţionării în comun în situaţii de criză;
- crearea unor mecanisme în vederea realizării unor relaţii permanente cu
Rusia;
- aplicarea unei Carte pentru un parteneriat distinct cu Ucraina;
- primirea de noi membri şi lărgirea alianţei;
- optimizarea structurii de comandă a alianţei în vederea îndeplinirii noilor
misiuni;
- dezvoltarea unei Identităţi de Securitate Europeană în cadrul NATO;
- stabilirea dialogului cu ţările din bazinul mediteranean destinat să
contribuie la crearea securităţii şi stabilităţii în zonă.

2.3.2. Coneptul strategic al Alianţei la reuniunea Consiliului

Atlanticului de Nord din 23-24 aprilie 1999 de la Washington
Obictivul central şi esenţial al Alianţei constă în apărarea libertăţii şi
securităţii tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare.
Principiul fundamental care călăuzeşte Alianţa este angajamentul comun al
cooperării mutuale între statele suverane în situaţia de indivizibilitate a securităţii
membrilor săi.
Pentru realizarea obiectivului esenţial înscris în Tratatul de la Washington
şi a Cartei, NATO îndeplineşte următoarele misiuni fundamentale de securitate:
- securitatea - cadru de stabilitate euro-atlantică fondat pe dezvoltarea de
instituţii democratice şi reglementarea pe cale paşnică a diferendelor;
- consultarea - cadru transatlantic esenţial în care aliaţii se pot pune de
acord asupra problemelor care afectează interesele lor;
- descurajarea şi apărarea NATO - misiune prin care se previne şi se
descurajează agresiunea;
- gestionarea crizelor - revine alianţei în virtutea Cartei ONU prin angajarea
activă la gestionarea crizelor şi executarea de operaţii multinaţionale;
- parteneriatul - promovarea de relaţii de parteneriat, de cooperare şi dialog
cu statele din regiunea euro-atlantică în vederea creşterii transparenţei, încrederii
reciproce şi capacităţii de acţiune comună.
Alianţa a identificat următoarele riscuri şi ameninţări:
- apariţia unor crize la periferia Alianţei susceptibile de a evolua cu
rapiditate;
- confruntarea unor ţări din regiunea euro-atlantică şi din zonele
înconjurătoare cu grave dificultăţi economice, sociale şi politice;
- instabilitatea locală şi regională ca urmare a unor rivalităţi etnice şi
religoase, litigii teritoriale, violări ale drepturilor omului şi dezmembrarea statelor;
- existenţa unor puternice forţe nucleare în exteriorul Alianţei;
- proliferarea armelor N.B.C.;
- răspândirea la scară mondială a tehnologiilor ce pot servi la producerea
unor noi sisteme de armamente;
-- posibilitatea perturbării sistemelor informaţionale ale Alianţei;
- acte teroriste, de sabotaj, proliferarea crimei organizate, blocaje ale
aprovizionărilor cu resurse vitale, migraţii necontrolate.
Conceptul strategic adoptat în 1999 la Washington are la bază următoarele
principii:
- menţinerea capacităţilor militare necesare pentru a putea îndeplini noile
misiuni;
- partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor, responsabilităţilor şi avantajelor
legate de apărtarea colectivă are în vedere prezenţa în continuare în Europa a
forţelor militare americane;
- efortul colectiv se materializează prin apărarea colectivă;
 - finanţarea multinaţională;
- menţinerea în continuare într-o combinaţie adecvată de forţe nucleare şi
convenţionale dislocate în Europa pentru descurajarea credibilă.
Alianţa consideră că misiunile de bază ale forţelor sale sunt:
- apărarea păcii şi garantarea integrităţii teritoriale, a independenţei politice
şi securităţii statelor membre;
- înlăturarea sau contracararea riscurilor prin acţiuni adecvate;
- gestionarea eficace şi eficientă a crizelor prin operaţii militare;
- promovarea stabilităţii în regiune prin participare la contacte între militari
şi acţiuni de cooperare în cadrul Parteneriatului pentru Pace în toate domeniile.
O altă componentă a conceptului strategic din 1999 sunt orientările pentru
realizarea dispozitivului forţelor militare care va avea în vedere următoarele:
- nivelul global al forţelor aliaţilor va fi menţinut în concordanţă cu misiunile
Alianţei;
- repartizarea geografică a forţelor se menţine pe întregul teritoriu al
Alianţei;
- structura de comandă a NATO va trebui să asigure conducerea şi
controlul gamei complexe de misiuni;
- menţinerea de capacităţi operaţionale esenţiale precum şi un potenţial
eficient de participare, capacitate de dislocare şi mobilitate, sprijin multilateral;
- capacitatea de ripostă graduală;
- dispozitivul să permită să facă faţă eficient riscurilor şi ameninţărilor;
- protecţia adecvată a dispozitivului Alianţei.
Forţele convenţionale vor avea un rol important în gestionarea crizelor,
impunându-se a avea următoarele caracteristici:
- realizarea raportului optim între forţele care intervin în mod gradual;
- dimensionarea interarme şi intercategorii de forţe ale structurilor militare
în raport cu misiunile de îndeplinit;
- sporirea măsurilor de apărare împotriva A.N.M. prin măsuri de apărare
antirachetă;
- înzestrarea cu mijloace suple şi mobile care să permită dislocarea rapidă
în afara spaţiului Alianţei şi ducerii de operaţii militare de lungă durată.
Forţele nucleare completează caracteristicile forţelor convenţionale astfel:
- obiectivul fundamental al forţelor nucleare NATO este politic contribuind la
descurajarea şi prevenirea constrângerilor adversarului şi a războiului;
- reprezintă garanţia supremă a securităţii aliaţilor;
- staţionarea armelor nucleare şi pe teritoriul aliaţilor;
- foţele vor fi menţinute la un nivel minim de prevenire şi descurajare a
agresiunii;
 - soluţionarea crizelor va avea la bază acţiuni diplomatice şi de altă natură
şi apoi acţiuni convenţionale;
- forţele nucleare ale Alianţei vor fi menţinute la niveluri cât mai joase şi nu
sunt îndreptate împotriva unui stat nominalizat.

2.3.4. Structura NATO

Cooperarea statelor membre se bazează pe un sistem instituţional aflat
într-o continuă adaptare la sarcinile Alianţei astfel:
- Consiliul Atlanticului de Nord (N.A.C.);
- Comitetul pentru Planificarea Apărării (D.P.C.);
- Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.);
- Comitetul Militar;
- Statul Major Internaţional.

Consiliul Atlanticului de Nord

Consiliul este investit cu autoritate politică şi puteri decizionale reale fiind
alcătuit din reprezentanţi permanenţi ai tuturor statelor membre care se reunesc
săptămânal. Este organismul abilitat să creeze organisme subordonate precum
comitete cu responsabilităţi pe domenii.
Consiliul oferă guvernelor ţărilor membre un for unic pentru consultări pe
scară largă asupra tuturor problemelor legate de securitatea lor, fiind cel mai înalt
organ de decizie din NATO.
Deciziile se iau prin consensul statelor membre. Reprezentanţii guvernelor
ţărilor membre au rang de ambasador, fiind secondaţi de personal politic şi militar.
Reuniunile sunt săptămânale iar de cel puţin două ori pe an Consiliul se
reuneşte în sesiune ministerială unde guvernele statelor membre sunt
reprezentate de miniştrii de externe. Reuniunile la vârf se organizează cu
participarea şefilor de stat şi de guvern.
Secretarul General al NATO este Preşedintele Consiliului, infiderent de
nivelul de reprezentare la care se desfăşoară reuniunile.
Autorităţile militare sunt reprezentate în Consiliu de către Preşedintele
Comitetului Militar care consiliază membrii Consiliului în probleme de ordin militar.
Consiliul se întruneşte la fiecare două luni cu ambasadorii statelor
partenere din cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic şi consultări
permanente cu statele partenere.
La baza consultărilor dintre statele membre stau principiile:
- membrii informează Consiliul despre orice problemă care ar putea afecta
Alianţa în ansamblul său;
- fiecare membru are dreptul de a supune dezbaterii orice subiect de
interes pentru NATO;
- nici un stat membru nu trebuie, fără o consultare prealabilă, să ia decizii
politice sau militare într-o problemă de interes pentru aliaţi;
- membrii trebuie să ţină cont de interesele aliaţilor atunci când îşi stabilesc
politicile sectoriale la nivel naţional;
-hotărârile luate trebuie aplicate cu perseverenţă de către statele membre
iar atunci când apar discuţii să explice neaplicarea hotărârilor.
În cadrul Alianţei există cinci niveluri de consultare;
- schimbul de vederi şi informaţii cu sau fără o analiză a acestora;
-- comunicarea şi informarea despre acţiunile şi deciziile care au fost luate
sau sunt iminente;
- discuţii pentru realizarea consensului asupra politicilor ce vor fi adoptate şi
acţiunilor de întreprins;
- consultarea în scopul ajungerii la o înţelegere asupra unor decizii şi
acţiuni comune ale Aliaţilor.
Comitetul pentru Planificarea Apărării (O.P.C.)
În compunerea sa intră reprezentanţii permanenţi şi se reuneşte cel puţin
bianual la nivelul miniştrilor apărării ţărilor membre. În competenţa sa intră
problemele de apărare şi cele legate de planificarea apărării colective. Elaborează
orientări pentru autorităţile militare ale NATO şi îşi asumă aceleaşi funcţii şi
dispune de aceleaşi puteri ca N.A.C. în problemele de competenţa sa.
Grupul pentru Planificarea Nucleară (N.P.G.)
Această structură este cadrul în care au loc consultările asupra tuturor
problemelor legate de rolul forţelor nucleare în cadrul politicii de securitate şi
apărare a NATO. Se reuneşte de două ori pe an la nivelul miniştrilor apărării,
concomitent cu Comitetul pentru Planificarea Apărării şi în funcţie de situaţiile
create, la nivelul reprezentanţilor permanenţi (ambasadorilor).

Secretarul general
Secretarul General este o personalitate politică de nivel internaţional numit
de ţările membre pentru a-şi asuma funcţia de Preşedinte al Consiliului Atlanticului
de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apărării, al grupului pentru Planificarea
Nucleară şi al altor comitete concomitent cu cea de Secretar General al NATO.
Reprezintă Alianţa în relaţiile cu alte instituţii şi în discuţiile cu statele membre.

Comitetul Militar
Comitetul Militar este răspunzător în faţa Consiliului Atlanticului de Nord, a
Comitetului pentru Planificarea Apărării şi a Grupului pentru Planificarea Nucleară
de conducerea militară a Alianţei. Este instituţia care avizează activităţile militare
pentru instituţiile supreme ale Alianţei. Preşedinţia este anuală şi revine fiecărei
ţări membre în ordinea alfabetului englez.
Preşedintele Comitetului Militar prezidează reuniunile şefilor de State
Majore ale Comitetului Militar în sesiune permanentă şi reprezintă comitetul în
relaţiile cu alte structuri. Este purtătorul de cuvât pe probleme militare al Alianţei.
Comitetul Militar este alcătuit din şefii de Stat Major ai armatelor statelor
membre care se reunesc cel puţin de două ori pe an.
Statul Major Militar Internaţional
Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major Militar
Internaţional integrat alcătuit din personalul militar detaşat din diferite ţări şi din
personalul civil administrativ.
În fruntea Statului Major se află un Director cu rang de general cu trei stele
nominalizat de ţările membre selecţionat, în prealabil, de Comitetul Militar, care
trebuie să se afle din altă ţară decât Preşedintele Comitetului Militar. Are în subordine
şase directori adjuncţi cu rang de amiral sau general cu o stea şi Secretarul Statului
Major Militar Internaţional.
Este organul executiv al Comitetului Militar şi veghează la exercitarea în
bune condiţii a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. Elaborează planuri,
face studii şi recomandă politica de urmat în probleme de natură militară pe care
autorităţile, comandamentele sau organismele NATO le-au supus spre atenţie
Organizaţiei sau Comitetului Militar.
În compunerea Statului Major Militar Internaţional intră:
- Departamentul informaţii;
- Departamentul planuri şi doctrină;
- Departamentul operaţii;
- Departamentul logistică şi resurse;
- Departamentul transmisiuni şi informaţii;
- Departamentul standardizare şi interoperabilitatea armamentelor;
- Secretariatul;
- Centrul de criză al NATO.
Structura Integrată de Comandă a NATO
Zona strategică a NATO se împarte în două Înalte Comandamente NATO
(Europa şi Atlantic) şi un Grup Regional de Planificare (Canada - SUA).
Înalţii Comandanţi NATO sunt însărcinaţi cu elaborarea planurilor de
apărare pentru regiunile respective, cu evaluarea necesarului de forţe, cu
desfăşurarea şi antrenamentul forţelor din subordine.
Comandanţii supun Comitetului Militar rapoarte şi recomandări privind
forţele subordonate şi susţinerea lor logistică.
Comandamentul Strategic al Atlanticului are cartierul general la Norfolk,
Virginia (SUA) şi cuprinde:
- Comandamentul regional Vest (SUA);
 - Comandamentul regional Est (Anglia);
- Comandamentul regional Sud-Est (Portugalia);
- Flota de lovire din Atlantic;
- Flota de submarine din Atlantic
Comandamentul Strategic pentru Europa are cartierul general la Mons
(Belgia) şi cuprinde:
- Comandamentul regional Nord (Olanda);
- Comandamentul regional Sud (Italia);
- Comandamentul forţelor aeriene din Sudul Europei (Italia);
- Comandamentul naval din Sudul Europei (Italia);
- patru comandamente întrunite subregionale intercategorii de forţe

Structura militară a forţelor armate

- Forţele de Reacţie Rapidă (1-9 C.A.);
- Forţele Principale (6 C.A.);
- Forţele de sprijin (rezervă) dispuse pe teritoriul S.U.A., Canadei şi
Spaniei.
2.4. Uniunea Europeană (U.E.)
Uniunea Europeană este un concept mai vechi, care a evoluat în
concordanţă cu evoluţia de ansamblu a civilizaţiei de pe continentul european
având scopul de hegemonie, la început iar mai târziu de creare a unei uniuni
comunitare bazată pe principii democratice.

2.4.1. Scurt istoric al Uniunii Europene

Uniunea Europeană a fost fondată prin Tratatul de la Roma semnat la 25
martie 1957 din Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda, Irlanda şi
Marea Britanie, cărora li s-au alăturat Grecia, în 1981, Spania şi Portugalia, în
1986.
Austria, Finlanda şi Suedia au devenit membre ale Uniunii Europene de la 01
ianuarie 1995, ca urmare a unor referendumuri, evenimente care au avut loc în iunie,
respectiv octombrie şi noiembrie 1994.
Comunitatea Europeană (C.E.) s-a născut din fuziunea dintre Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, fondată la 18 aprilie 1951, Comunitatea
Economică Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) ambele create în 1957, în
baza Tratatului de la Roma.
La reuniunea de la Maastricht a Consiliului European, pe 9 şi 10 decembrie
1991, şefii de stat şi de guvern din ţările Comunităţii au adoptat un tratat de uniune
politică, precum şi unul de uniune economică şi monetară, care, împreună,
formează Tratatul asupra Uniunii Europene. Tratatul a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993, după ce a fost ratificat de toate părţile semnatare, permiţând
crearea de noi structuri şi proceduri, fosta Comunitate Europeană fiind absorbită
de Uniunea Europeană. Această Uniune se sprijină pe trei piloni: primul pilon, cel
european, se bazează pe tratatele de la Paris şi Roma, modificate prin Actul unic
european din 1986, se referă la cooperarea interguvernamentală; al doilea pilon
este politica externă şi de securitate comună; al treilea pilon se referă la aspectele
de ordin juridic ce guvernează funcţionarea Uniunii.

2.4.2. Scopul, obiectivele şi principiile Uniunii Europene

Actul de naştere a Uniunii Europene este Tratatul asupra Uniunii Europene
semnat la 7 februarie 1992 la Mastricht, care consfiinţeşte misiunea, obiectivele,
principiile şi instituţiile comunitare.

Scopul (misiunea) şi obiectivele Uniunii Europene

Uniunea Europeană are drept scop (misiune), prin stabilirea unei pieţe
comune, a unei uniuni economice şi monetare şi prin punerea în practică a
politicilor comune, să promoveze o dezvoltare armonioasă, echilibrată şi durabilă a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, un nivel ridicat de ocupare a forţei
de muncă şi de protecţie socială, egalitatea între bărbaţi şi femei, o creştere
durabilă şi neinflaţionistă, un grad înalt de competitivitate şi convergenta
performanţelor economice, un grad înalt de protecţie şi ameliorare a mediului,
ridicarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi
solidaritatea între Statele Membre.
Scopul Uniunii Europene se realizează prin îndeplinirea următoarelor
obiective:
- promovarea progresului economic şi social, ca şi un nivel ridicat de
ocupare a forţei de muncă şi să ajungă la o dezvoltare echilibrată şi durabilă, în
special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare prin întărirea coeziunii
economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând
în timp, o monedă unică;
- afirmarea identităţii pe scena internaţională, în special prin punerea în
practică a unei politici externe şi de securitate comune, incluzând definirea
progresivă a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la o apărare
comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor Statelor Membre
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
- menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, cu măsuri
corespunzătoare de control al frontierelor exterioare, al azilului, al imigraţiei şi al
prevenirii criminalităţii;
 - menţinerea integrală a acguis-ului comunitar pentru a examina în ce
măsură politicile şi formele de cooperare instituite ar trebui revizuite în vederea
asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Scopul şi obiectivele Uniunii se realizează prin acţiuni diverse ce vizează:
- eliminarea tarifelor vamale între Statele Membre;
- adoptarea unei politici comerciale comune;
- realizarea unei pieţe comune care să asigure libera circulaţie a
persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor;
- adoptarea unor politici comune în domeniile agriculturii, pescuitului,
transporturilor, social, mediul înconjurător şi cooperării pentru dezvoltare;
- asigurarea nedistorsionării concurenţei în cadrul pieţei interne;
- apropierea legislaţiei naţionale, în măsura necesară funcţionării pieţei
comune;
- întărirea coeziunii economice şi sociale;
- promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice;
- încurajarea stabilirii şi dezvoltării reţelelor trans-europene;
- realizarea unui nivel înalt de protecţie a sănătăţii, înflorirea culturilor
Statelor Membre şi o educaţie de calitate;
- întărirea competitivităţii industriei Comunităţii;
- întărirea protecţiei consumatorilor;
- salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale a
independenţei şi a integrităţii Uniunii, conform principiilor Cartei ONU;
- întărirea securităţii Uniunii sub toate aspectele sale;
- menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, inclusiv cele relative
la frontierele exterioare;
- promovarea cooperării internaţionale;
- dezvoltarea şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, ca şi
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Principiile Uniunii Europene
La baza organizării şi funcţionării Uniunii Europene stau următoarele
principii:
- libertarea, democraţia, respectul drepturilor omului şi al libertăţilor
fundamentale;
- respectul statului de drept;
- respectul identităţii naţionale a Statelor Membre;
- Uniunea are la bază Comunităţile Europene completate cu politicile şi
formele de cooperare stabilite prin tratate;
- Uniunea are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a
relaţiilor dintre Statele Membre şi dintre popoarele lor;
 - deciziile sunt luate în modul cel mai deschis posibil şi cât mai aproape de
cetăţean;
- Uniunea se dotează cu toate mijloacele necesare pentru a-şi atinge
obiectivele şi pentru a-şi putea desfăşura în bune condiţii politicile;
- prevederile din tratate, deciziile şi directivele sunt obligatorii pentru Statele
Membre;
- orice stat european care respectă principiile Uniunii poate cere să devină
membre al Uniunii. El adresează o cerere Consiliului care se pronunţă în
unanimitate după consultarea Comisiei şi după avizul Parlamentului European,
care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi;
- comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a
obiectivelor care îi sunt atribuite prin tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa
sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât
dacă obiectivele acţiunii sale sunt realizate mai bine la nivel comunitar;
- Statele Membre se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în
pericol realizarea scopurilor tratatului ratificat;
- Statele Membre care îşi propun să instituie între ele o cooperare întărită
pot fi autorizate cu condiţia ca elementele de cooperare avute între ele să:
- nu privească domenii care ţin de competenţa exclusivă a comunităţii;
- nu afecteze politicile, acţiunile sau programele comunităţii;
- nu aibă legătură cu cetăţenia Uniunii şi să nu facă discriminare între
resortisanţii Statelor Membre;
- să nu constituie nici o discriminare, nici o piedică în schimburile
dintre Statele Membre şi să nu provoace nici o distorsiune a condiţiilor de
concurenţă între acestea;
- libertatea de circulaţie în interiorul Comunităţii a persoanelor, serviciilor,
mărfurilor şi a capitalurilor;
- cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte;
- taxele vamale la import şi la export sunt interzise între Statele Membre;
- loialitatea şi solidaritatea reciprocă între Statele Membre;
- Comunitatea are personalitate juridică.

2.4.3. Organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene

Organizarea Uniunii Europene
Uniunea Europeană este o organizaţie europeană ce cuprinde:
- sistemul de principii, norme şi reguli;
- sistemul instituţional;
- Ţările Membre
Principiile, regulile şi normele care stau la baza funcţionării Uniunii
Europene sunt cuprinse în Tratatul privind Uniunea Europeana şi în protocoalele
adiţionale.
Sistemul instituţional cuprinde:
- intituţiile comunitare;
- Parlamentul European;
- Consiliul European;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie;
- Curtea de Conturi.
Alături de aceste instituţii funcţionează, cu rol consultativ, următoarele
organisme:
- Comitetul Economic şi Social;
- Comitetul Regiunilor;
- Sistemul European de Bănci;
- Comitetul Monetar;
- Comitetul guvernatorilor băncilor naţionale;
- Comitetul de gestiune agricolă etc.
Ţările Membre ale Uniunii Europene sunt: Austria, Belgia, Danemarca,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia, la care se adaugă 10 state invitate pentru
anul 2004.
Statele cu statut de invitat sunt: Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia,
Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Cipru, România, Bulgaria, Malta.

Funcţiunea Uniunii Europene

În vederea îndeplinirii misiunii şi obiectivelor stabilite prin Tratatul privind
Uniunea Europeană, instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive, iau
decizii şi formulează recomandări sau avize.
Regulamentele, directivele şi deciziile sunt obligatorii pentru toate
instituţiile, Ţările Membre şi persoanele fizice sau juridice, iar recomandările şi
avizele sunt facultative.
Instituţiile comunitare îşi desfăşoară activitatea fiind în relaţii de
interdependenţă îmbinând relaţii de tip interguvernamental din Consiliu cu cele de
tip federal din Parlamentul European şi din Comisia Europeană.
Comisia îndeplineşte, în principiu, sarcinile executivului, iar Consiliul şi
Parlamentul European pe cele ale legislativului, fără a fi o delimitare clară între
atribuţiile acestor instituţii.
Comisia face propuneri de acte normative pe care le prezintă Parlamentului
şi Consiliului.
 Consiliul statuând, cu majoritate calificată, după avizul Parlamentului,
adoptă o poziţie comună pe care o transmite Parlamentului, informându-l asupra
motivelor care l-au determinat să adopte poziţia comună. Comisia, la rândul ei,
informează Parlamentul asupra poziţiei sale. Dacă în termen de trei luni după
transmiterea acestor informări, Parlamentul European:
a) aprobă poziţia comună, Consiliul adiptă definitiv actul în cauză;
b) nu s-a pronunţăt, Consiliul adoptă definitiv actul în cauză;
c) indică, cu majoritatea membrilor săi intenţia de a se respinge poziţia
comună, el informează imediat Consiliul . Consiliul poate convoca Comitetul de
conciliere pentru a face precizări asupra poziţiei sale. Apoi, Parlamentul confirmă,
cu majoritatea absolută, respingerea poziţiei comune, caz în care propunerea
pentru actul în cauză nu este adoptată, sau propune amendamentul;
d) propune cu majoritatea absolută, amendamentul la poziţia comună,
textul astfel amendat este transmis Consiliului şi Comisiei care emite un aviz
asupra acestor amendamente.
Dacă în termen de trei luni, după primirea amendamentelor Parlamentului,
Consiliul statuând cu majoritate calificată aprobă amendamentele, modifică poziţia
comună şi adoptă actul în cauză. Dacă avizul Comisiei este negativ, Consiliul
statuează în unaniminate. Dacă Consiliul nu adoptă actul în cauză, preşedintele
Consiliului de comun acord cu preşedintele Parlamentului, convoacă fără
întârziere Comitetul de conciliere.
Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau
reprezentanţii lor şi tot atâţia reprezentănţi ai Parlamentului, are ca misiune
atingerea unui acord asupra unui proiect comun cu majoritatea calificată a
membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor lor şi cu majoritatea reprezentanţilor
Parlamentului. Comisia participă la lucrările Comitetului de conciliere şi încearcă
apropierea poziţiilor celor două instituţii. Dacă în termen de şase săptămâni după
convocarea sa Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul şi
Consiliul dispun de un termen de şase săptămâni pentru a adopta actul în cauză,
cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate când este vorba de Parlament şi cu
majoritatea calificată pentru Consiliu. În absenţa aprobării unuia dintre cele două
instituţii, propunerea pentru actul în cauză nu este adoptată.
Regulamentele şi directivele sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii
şi intră în vigoare la data fixată sau în a douăzecea zi după publicarea lor.
Deciziile sunt notificate destinatarului lor şi au efect prin această notificare.

2.5. Consiliul Europei

În sistemul structurilor occidentale - pentru că este vorba într-adevăr de un
sistem, anume Uniunea Europeană (U.E), Consiliul Europei, Uniunea Europei
Occidentale (U.E.O.) şi Alianţa Nord-Atlantică (NATO) - Consiliul Europei îşi
asumă în principal sarcinile promovării valorilor democratice. Şi, în acest cadru, cu
adevărat definitoriu pentru natura şi acţiunea Consiliului Europei este slujirea
drepturilor omului, în sensul unui devotament declarat faţă de aceste drepturi şi a
unei practici militante în vederea încorporării lor în structura şi funcţionarea societăţii
pe principiile pluralismului politic, democraţiei parlamentare şi statului de drept.
Consiliul Europei - organizaţie subregională, iniţial, astăzi, considerată drept o
organizaţie regională (cuprinde majoritatea ţărilor europene acoperind toate zonele
continentului) - a fost creat la 4 mai 1949, la Londra, având ca membre fondatoare
următoarele 10 ţări: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Norvegia, Suedia, Marea Britanie. În prezent (decembrie 1996), Consiliul Europei
numără 39 state, extinderea sa cu adevărat spectaculoasă având loc după şi ca
urmare a încetării răzăboiului rece, a înaintării pe calea democraţiei a statelor
central şi est-europene şi a unor state din spaţiile ex-sovietice şi ex-iugoslave.
Potrivit Statutului (Cap.III, art.10), organele Consiliului Europei sunt:
- Comitetul Miniştrilor, format din reprezentanţii statelor, ca regulă miniştri
de externe, fiind organul competent (executor) să acţioneze numele Consiliului
Europei (Cap.III, art.13);
- Adunarea Consultativă (devenită ulterior Adunarea Parlamentară),
constituită din reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre, fiind împuternicită
să delibereze şi să formuleze recomandări cu privire la orice chestiune legată de
scopul Consiliului Europei (Cap.V, art.23).
Aceste organe sunt asistate de: Secretariatul Consiliului Europei, format
dintr-un Secretar General, un Secretar General adjunct - ambii desemnaţi de
Adunarea Parlamentară, la recomandarea Comitetului Miniştrilor - şi personalul
necesar numit de Secretarul General.
Consiliul Europei a elaborat mai multe zeci de documente având ca obiect
drepturile omului, între care se disting "Convenţia pentru drepturile omului şi
libertăţilor fundamentale" (adoptată la 4 noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3
septembrie 1953) şi zece adiţionale la Convenţie.
Documentele adoptate şi activitatea desfăşurată de Consiliul Europei în
domeniul drepturilor omului se inspiră, fără îndoială, din preocupările O.N.U. în
acelaşi domeniu (vezi "Carta ONU", semnată la 26 iunie 1945 şi intrată în vigoare
la 24 octombrie 1945 - pct.5 din art.55; apoi "Declaraţia universală a drepturilor
omului" (10 dec.1948), precum şi "Pactul internaţional referitor la drepturile
economice, sociale şi culturale" şi "Pactul internaţional referitor la drepturile civile
şi politice", urmăresc să dea forţă normei juridice drepturilor omului proclamate prin
Declaraţia din 10 decembrie 1948). Drepturile şi libertăţile fundamentale
consacrate de către Consiliul Europei sunt, în linii mari, aceleaşi cu cele
proclamate de către organizaţia mondială, desigur, cu unele particularităţi
izăvorâte din specificul realităţii europene.
Totuşi, problematica drepturilor omului abordată de Consiliul Europei se
distinge în mod fundamental şi obiectiv de la început printr-o preocupare evidentă
pentru garantarea drepturilor omului prin obligaţia asumată de statele membre nu
numai sub raport politic, ci şi în termeni juridici precişi de a respecta cu stricteţe
drepturile şi libertăţile fundamentale. Mai mult decât atât, documentele Consiliului
Europei statuează o protecţie internaţională a drepturilor omului prin aceea ca ele
instituie garantarea colectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest
sens, "Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale"
proclamă în Preambul hotărârea lor"... ca guverne europene animate de acelaşi
spirit şi având un ideal şi tradiţii comune, de respect al libertăţii şi priorităţii
dreptului, de a lua măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a unor drepturi
enunţate în Declaraţia universală" a Naţiunilor Unite.
O latură esenţială a acestei garantări colective este dată de acceptarea de
către statele membre a unui control internaţional asupra respectării de către ele a
dreptului omului. În scopul realizării unei garanţii colective şi exercitării unui
control internaţional asupra respectării drepturilor omului, prin Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (adoptată, la începutul
anilor 1950) s-a decis constituirea unei Comisii europene a drepturilor omului şi a
unei Curţi europene a drepturilor omului. Potrivit art.24 din Convenţie, "orice parte
contractantă poate sesiza Comisia, prin intermediul Secretarului General al
Consiliului Europei, de orice încălcare a dispoziţiilor prezenţei Convenţiei care,
după părerea ei, poate fi imputată unei alte Părţi Contractante". Iar în ceea ce
priveşte Curtea europeană a drepturilor omului, art.45, aşa cum a fost modificat prin
Protocolul nr.9 la Convenţie, prevede: "Competenţa Curţii se extinde la toate cazurile
privind interpretarea şi aplicarea prezentei Convenţii..." La reuniunea la nivel înalt a
Consiliului Europei, desfăşurată la Viena, în noiembrie 1993, s-a decis constituirea
unei "Curţi europene unice a drepturilor omului", care va înlocui organele de control
existente.
Consiliul Europei a instituit, de la început, protecţia şi controlul internaţional
asupra respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel de
reglementări introduc direct problematica drepturilor omului în sfera dreptului
internaţional şi o dată cu el, în domeniul relaţiilor dintre state, adică al relaţiilor
internaţionale.

*
* *
 Principiile cuprinse în Decalogul de la Helsinki, parte integrantă a Actului
final:
I. Egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranităţii.
II. Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa.
III. Inviolabilitatea frontierelor.
IV. Integritatea teritorială a statelor.
V. Reglementarea paşnică a diferendelor.
VI. Neamestecul în treburile interne.
VII. Egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul popoarelor de a dispune
de ele însele.
VIII. Cooperarea între state.
IX. Îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform dreptului
internaţional.
"Toate principiile enunţate mai sus, se sublinia în setul final,. au o
importanţă primordială şi, în consecinţă, ele vor fi aplicate în mod egal şi fără
rezerve, fiecare din ele interpretându-se ţinând seama de celelalte"

*
* *

Se manifestă diverse ambiguităţi şi chiar distorsiuni în înţelegerea şi

aplicarea drepturilor omului ca principiu de drept internaţional în relaţiile dintre
state. Multe dintre acestea se întâlnesc pe o scară tot mai largă în ultimii ani în
legătură cu problemele privind minorităţile naţionale.
Particularizarea minorităţilor naţionale, în ceea ce priveşte dreptul
persoanelor care le aparţin, apare la nivel internaţional la începutul anilor 1990.
Naţiunile Unite, OSCE, Consiliul Europei elaborează documente dedicate, parţial
sau în întregime, acestor drepturi şi, prin urmare, protecţia minorităţilor naţionale.
Adunarea Generala a ONU, a adoptat, la 10 decembrie 1992, "Declaraţia
privind protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice,
religioase şi lingvistice".
OSCE a dedicat un întreg capitol problematicii privind minorităţile naţionale,
în documentul Reuniunii de la Copenhaga (iunie 1990) privind dimensiunea
umană;
Consiliul Europei - Adunarea Parlamentară a acestuia a adoptat, la 1
februarie 1993, "Recomandarea 1201". Adunarea recomandă Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei să se inspire din textul aprobat de ea în vederea
alcătuirii unui protocol adiţional la Convenţie pentru apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, protocol referitor la minorităţile naţionale. Adunarea
recomandă, totodată, urgentarea pregătirii protocolului respectiv, astfel încât
acesta să fie prezentat spre examinare şi aprobare reuniunii la vârf a Consiliului
Europei, programată pentru noiembrie acelaşi an (1993) la Viena. Comitetul
Miniştrilor, organ executiv al Consiliului Europei - nu şi-a însuşit însă ca atare
textul înscris în recomandare şi, ca rezultat, Reuniunea de la Viena n-a avut la
îndemână o propunere de document pentru scopul arătat. Drept urmare,
Reuniunea şefilor de state şi de guverne din ţările membre ale Consiliului Europei
a însărcinat Comitetul Miniştrilor să pregătească o "Convenţie - cadru privind
protecţia minorităţilor naţionale". Convenţia adoptată şi deschisă spre semnare la 1
februarie 1995 (vezi: Revista Română de Drept Umanitar, Anul III, 1995, nr.7-8,
p.24-27).

*
* *

Următoarele întrebări: ce factori au motivat acest interes, se poate aprecia

neobişnuit, puternic amplificat în decurs de doar câţiva ani, pentru protecţia
minorităţilor naţionale? Este acest interes întemeiat sub toate aspectele?

2.6. Organisme regionale de securitate

2.6.1. Zona de Cooperare Economică a Mării Negre
(Black Sea Economic Cooperation - BSEC)

actul de naştere, "Declaraţia şefilor de stat şi de guvern", cunoscută sub

numele de "Declaraţia de la Istambul" (Bosfor); semnată la 25 iunie 1992; conţine
18 articole.
membri: Turcia, Grecia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, F.Rusă,
Georgia, Armenia, Azerbaidjan, în calitate de membri fondatori, şi cu statut de
observator, Egipt, Israel şi Slovacia la care sau adăugat, începând de la 1
noiembrie 1995 (Chişinău) ca observatori Polonia şi Tunisia.

Principiile şi obiectivele BSEC (CEMN)

1.Ţările, încurajând relaţiile de prietenie şi bună vecinătate, au ca scop să
garanteze pacea, stabilitatea şi prosperitatea în zona Mării Negre (Art.8).
2. În cadrul cooperării, datorită proximităţii geografice şi a
complementarităţii economice, ţările membre vor crea condiţiile favorabile pentru a
dezvolta şi diversifica relaţiile economice, care să se dezvolte progresiv, precum şi
a stabili priorităţile adecvate (Art.3 şi 6).
3. O menţiune specială este făcută pentru dificultăţile izvorâte din procesele
de transformare a acelor economii aflate în perioada de tranziţie către economiile
de piaţă (art.10).
4. Poziţionarea BSEC în cadrul organizaţiilor internaţionale existente, este
manifestată, în încheiere, prin afirmaţia că existenţa şi activităţile ei sunt şi vor fi în
acord cu Actul Final de la Helsinki, cu documentele de supraveghere ale
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Carta de la Paris.
5. În acelaşi spirit definitoriu, în Art.1 al Declaraţiei se face menţiune
expresă la valorile drepturilor fundamentale ale omului, ale drepturilor şi libertăţilor
democratice şi a libertăţii economice.
6. În Art.5 şi 7 este proclamată voinţa de integrare a membrilor în economia
mondială şi excluderea oricărui aspect care ar putea stânjeni atât Uniunea
Europeană, cât şi orice altă instituţie internaţională sau regională.
Pentru a sublinia caracterul deschis al acestei cooperări, în Art.II se declară
deschisă cooperarea cu alte ţări şi/sau întreprinderi din alte zone care ar dori să
participe la activităţile BSEC.

Comentarii asupra structurii şi programului enunţat

a) În afara ţărilor riverane ale M.Negre, participă şi alte ţări (cum ar fi
Grecia şi Armenia) care, nefiind riverane, posedă interese majore în această zonă,
BSEC, mai degrabă denumirea cadrului, este determinată de consideraţia că
M.Neagră nu poate fi o zonă definită numai de geografie, ci reprezintă mai
degrabă un centru de gravitate care are un rol determinat în liniile structurale care
sunt în curs de a se desemna pe plan geopolitic.
b) Această creaţie conţine o aspiraţie, care va fi sau nu confirmată de
înţelepciunea oamenilor de stat, aceea de a se întâlni într-un cadru şi a stabili
colaborări, de n-ar fi decât parţiale, între acei membri care posedă încă puncte de
divergenţă sau chiar antagonisme sectoriale.
E de sperat că procedurile şi iniţiativele practice ale BSEC vor estompa
aceste fricţiuni, prin constantele reuniuni, precum şi prin proiectele comune.
c) După principiile enunţate şi realizările sau iniţiativele deja luate, se poate
desprinde o metodologie de colaborare, care, în ciuda turbulenţelor zonale, poate
conduce la un optimism rezonabil. Acesta se bazează pe faptul că BSEC apare ca un
motor, iniţiator de realizări concrete, parţiale, dar care cel puţin până în prezent, dau
impresia unui început de dinamism şi chiar al unui ritm care pare destul de realist
şi susţinut.
Organismul de coordonare de bază al BSEC se află la Istambul,
numărându-se Secretariatul Internaţional Permanent al BSEC; reuniunile sunt în
principiu, de două ori pe an, la nivelul Miniştrilor Afacerilor Externe fiecare ţară
preluând Preşedenţia rotativă pentru şase luni. Reuniunile MAE sunt precedate de
cele ale experţilor de nivel înalt.

2.6.2. Iniţiativa Central-Europeană (I.C.E.)

(cooperare subregională)
Din punct de vedere istoric, I.C.E. începe cu formarea în 1978, a Asociaţiei
Alpino-Adriatice ("Alpe-Adria), concretizând o iniţiativă italiană care a însemnat
iniţial o formă de cooperare transfrontalieră, în principal de natură economică, între
regiuni dintr-o ţară membră a NATO (Italia), o ţară membră a Tratatului de la
Varşovia (Ungaria), o ţară neutră (Austria) şi o ţară membră a mişcării de
nealiniere (Iugoslavia).
Schimbarea climatului politic european după 1990, a condus la revitalizarea
grupării care, la 12 noiembrie 1989, s-a constituit ca o cooperare între guvernele
celor patru ţări. După admiterea Cehoslovaciei, în mai 1990, gruparea a primit
denumirea de Iniţiativa Pentagonului, iar, o dată cu primirea Poloniei, în iulie 1991,
aceasta s-a transformat în Iniţiativa Hexagonală.
Criza iugoslavă, a pus gruparea în faţa unor mari probleme, inclusiv a unor
noi cereri de admitere. În aceste condiţii după acceptarea, în iulie 1992 a
Sloveniei, Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina, s-a decis adaptarea denumirii actuale
de I.C.E., menită să ofere o şi mai adevărată legătură cu criteriile care trebuiau
îndeplinite pentru aderarea la această grupare. În prezent, I.C.E. numără 10
membri (Austria, Bosnia-Herţegovina, R.Cehă, Croaţia, Italia, R.F.I.Macedonia,
Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria) ca urmare a destrămării Cehoslovaciei şi a
admiterii celor două entităţi statale astfel create, precum şi a aderării fostei R.Iugoslave,
Macedonia, în iulie 1993.
Conform statutului său, I.C.E. este o grupare deschisă, cu o birocraţie
redusă, care nu exclude participarea membrilor săi la alte instituţii asemănătoare.
În acest sens, în rândul membrilor săi se numără şi state membre ale U.E. Deşi
cooperarea are o puternică motivaţie politică, ea nu îşi propune o integrare
regională în sensul strict al termenului. Integrarea statelor membre în U.E. va
schimba în mod radical caracterul acestei forme de cooperare subregională.

SCOP
Conform statului I.C.E. are scopul de a servi ca un forum de cooperare în
regiune, jucând rolul unui factor de stabilitate şi cooperare
în Europa.
Statele membre sunt călăuzite de principiile Cartei ONU, documentele
procesului de la Helsinki/OSCE, inclusiv Actul final şi Carta de la Paris pentru o
Nouă Europă, Pactul de stabilitate în Europa, cât şi declaraţiile finale şi
documentele reuniunii şefilor de guvern şi miniştrilor afacerilor Externe ai statelor
membre la Cvadrigonală, Pentagonală, Hexagonală şi I.C.E.
 Domenii de cooperare în cadrul I.C.E.
- cooperarea economică şi tehnică;
- dezvoltarea infrastructurii pentru transporturi energie, telecomunicaţii,
agricultură;
- instituirea instituţiilor democratice şi respectarea drepturilor omului,
inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale probleme
umanitare;
- protecţia mediului înconjurător;
- cooperarea în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, mass-media, cultură,
învăţământ, schimburi de tineret, turism;
- cooperarea transfrontalieră şi interregională;
- consultări pe probleme politice de interes recioproc.
În momentul de faţă - cinci state asociate, Albania, Belarus, Bulgaria,
România, Ucraina, acestea împreună cu statele membre formează Consiliul de
Asociere.
Reuniunea la nivel înalt (Varşovia, octombrie 1995) a I.C.E. adoptat un
document final, prin care primii miniştri ai statelor membre "au discutat problema
admiterii de noi membri în cadrul I.C.E. şi au însărcinat miniştrii afacerilor Externe
să ia o decizie favorabilă în vederea admiterii Albaniei, Belarus, Bulgariei,
României şi Ucrainei cu ocazia sesiunii ministeriale din primăvara anului 1996"
Organisme:
Reuniunea şefilor de guvern (organizată o dată pe an, toamna) - cel mai
înalt organism I.C.E.;
Reuniunea miniştrilor Afacerilor Externe(organizată o dată pe an,
primăvara);
Preşedinţia;
Reuniunile Comitetului Coordonatorilor naţionali: coordonează activitatea
de cooperare între statele membre I.C.E. din perspectiva naţională; organism
central care funcţionează între reuniunile la nivelul şefilor de guvern şi cele la
nivelul miniştrilor de Externe;
Organisme auxiliare;
Conferinţa şi Comitetul Parlamentar.
Reuniunea şefilor de guvern, ia decizii asupra problemelor legate de:
- directivele politice şi economice pentru cooperarea în cadrul iniţiativei;
- participarea la I.C.E.;
- stabilirea, combinarea şi dizolvarea grupurilor de lucru şi a altor
organisme auxiliare;
- poate supune orice problemă atenţiei reuniunii miniştrilor A.E.
Reuniunea miniştrilor A.E. decide asupra problemelor generale şi specifice
ce ţin de cooperare în cadrul I.C.E., incluzând domenii şi mijloace de cooperare,
structura grupării, probleme financiare şi de personal, contacte cu alte organizaţii
şi instituţii internaţionale, probleme politice care implică regiunea central-
europeană.
⇒ reuniunea decide asupra problemelor ce ţin de participarea la Consiliul
I.C.E. de Asociere, cât şi de gestionarea şi conducerea Centrului de
Informare şi Documentare I.C.E.
Preşedinţia: asigurată prin rotaţie, în ordine alfabetică, pornind de la
începutul anului calendaristic, dacă nu se decide altfel. Preşedintele în exerciţiu
este sprijinit de fostul şi viitorul preşedinte care formează TROICA ICE.
Comitetul Coordonatorilor naţionali
⇒ coordonnătorii naţionali, alături de directori, reprezentând statele
membre în Consiliul director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, alcătuiesc Comitetul director al Secretariatului pentru
proiecte I.C.E. din cadrul BERD.
Organismele auxiliare a I.C.E. sunt următoarele:
- grupurile de lucru (permanente şi ad hoc);
- Secretariatul pentru proiecte, I.C.E. din cadrul BERD (înfiinţat pe bază de
acord în noiembrie 1991);
- Centrul de Informare şi Documentare cu sediul la Trieste;
- statele membre se pot hotărî să înfiinţeze, să combine sau să dizolve
grupurile de lucru (permanente şi ad-hoc) sau alte organisme auxiliare având un
mandat specific în funcţie de amploarea cooperării din cadrul I.C.E. şi nevoile
particulare ale statelor.
Conferinţa şi Comitetul Parlamentar: reprezintă forurile de cooperare pentru
membrii parlamentelor din statele membre şi cele asociate la I.C.E.;
⇒ dimensiunea parlamentară a cooperării I.C.E. este reglementată prin
Documentul privind procedurile de lucru, adoptat de către Comitetul
Parlamentar, în urma reuniunii sale de la Viena, 6 aprilie 1995.

*
* *
Deciziile în cadrul iniţiativei se iau prin consens: deciziile iau forma unor
acte sau documente finale, declaraţii politice sau recomandări; limba folosită este
engleză.

Concluzii:
Organismele regionale sau subregionale
- gândite nu ca alternative sau o cale de a întârzia procesul de integrare
europeană;
- din p.d.v. al dreptului intrnaţional nu sunt alianţe militare sau politice sau
organizaţii internaţionale având o structură formalizată, rigidă sau birocratică;
- cooperarea între statele membre se bazează pe legături flexibile la nivel
guvernamental, parlamentar, regional, local şi individual;
- dimensiune economică de mare amploare;
- consultarea cu regularitate pe teme legate de principalele instituţii
internaţionale: U.E.; Consiliul Europei, OSCE, ONU;
- cooperarea între organizaţii subregionale şi chiar cu regiuni dezvoltate
economic din unele ţări (ex I.C.E. cu două landuri germene respectiv Bavaria şi
Baden-Wurttemberg la programe sectoriale);
- invitarea unor state puternice din p.d.v. politic, economic şi militar de a
participa ca membre în cadrul acestor organizaţii (ex.în timpul reuniunii I.C.E. la
nivel înalt de la Budapesta la mijlocul anului 1993, primul-ministru V.Klaus a
propus ca Germania să fie invitată să participe la I.C.E. ca cel mai important
partener care poate să asigure resursele financiare necesare pentru proiectele
prevăzute pentru infrastructură);
- dorinţa de a înlocui alte forme de cooperare cu caracter bilateral şi
multilateral impuse de integrarea economică mondială;
- nu afectează angajamentele statelor membre ce decurg din acordurile lor
internaţionale specifice;
- tratament nediscriminatoriu între statele membre;
- echivalenţa economiilor;
- caracteristicile Turciei în zona caucaziană, problema islamismului,
tensiunile reciproce cu Grecia şi Bulgaria, problemele greco-bulgare, conflictul
armat din zona Caucazului diferite chestiunii ce, din când în când, apar între
anumite state (ex.Rusia şi Ucraina);
- diferite interese ("faţade politice"): pentru Turcia faţă de M.Egee, Orientul
Apropiat şi Mijlociu, faţadele balcanice ale Greciei şi Bulgariei etc., consideraţiuni
care pot întări sau anemia interesul lor pentru
M. Neagră;
- depăşirea dificultăţilor economice şi sociale cauzate de tranziţia la
economia de piaţă;
- primele efectuau între economii echivalente (excepţia NAFTA, care însă,
prin recentele evenimente din Mexic, de fapt confirmă regula generală) şi cu
regimuri politice de aceeaşi natură.
Condiţii:
⇒ până în 1989, în centrul şi estul Europei şi de ce nu în vestul Europei s-
au construit structuri economice, politice şi monetare pe baze
 ideologice (şi chiar imperiale) cum au fost de ex.CAER, Pactul de la
Varşovia, alianţe şi înţelegeri politice, etc.
Vidul:
- reflexele produse în domeniul politic şi economic trebuiau substituite;
- cerinţele noii economii internaţionale;
⇒ fundamentul politicii externe este astăzi, după dispariţia criteriilor
ideologice, factorul economic;
- nivelul şi caracteristicile economice contemporane depăşesc posibilităţile
unei ţări oricât de dezvoltate ar fi, ea impunând cu vigoare crescândă necesitatea
de integrări supranaţionale. Este un adevăr care poate să placă sau nu, dar el nu
poate fi negat. În lumea întreagă, în toate continentele, se observă acest proces
accelerat.
Trăim în clipa de faţă un fenomen de dezintegrare generalizată a unort
state de structuri multinaţionale. Prin natura lor, aceste dezintegrări urmate de
apariţia de state multiple, nu poate fi decât un proces spontan până la un punct,
dezordonat în cronologie. Multe din aceste noi entităţi statale vor resimţi destul de
repede necesitatea unei reintegrări, regrupări, asocieri, dat fiind elementarele
necesităţi economice. În acele momente, vom fi puşi în faţa mai multor alternative.
Analiza condiţiilor, motivaţiilor şi procedurilor formării unui organism
internaţional sunt determinări pentru previziunea evoluţiei sale.
În ceea ce priveşte baza de plecare, o primă constatare se impune atunci,
când, în mod obligatoriu, o comparăm cu istoria altor grupari alăturată desigur,
unor multitudini de factori ce ţineau de conjuncturi interne şi externe ale ţărilor
fondatoare, cronologia BSEC a fost diferită de a celorlalte zone de integrare
regională.
Ex.U.E.
Aceasta a plecat de la acorduri specifice şi sectoriale, pentru a se dezvolta
progresiv, integrându-se treptat şi accelerat, până la un acord atotcuprinzător şi
generalizat, ajungând în ultima fază la crearea unei Bănci Centrale Supra-
Naţionale.
Deci o evoluţie sectorială la general, de la un număr foarte redus de
membri, la o triplare a lor (fără membrii asociaţi). În schimb în zona noastră
(ex.BSEC) s-a pornit de la un evantai foarte larg prevăzut dintr-un acord de
organizaţie - cadru, compus fiind din membri cu interese de foarte multe ori
diverse, dacă nu, în anumite cazuri divergente.
Întrebări:
- oportunitatea?
- fundamentul geopolitic, geoeconomic şi geostrategic este justificat?
 România
⇒ asigurarea naţională; cei şase piloni:
a) elementul naţional: dimensiunea naţională a securităţii trebuie privită din
perspectivă: asigurarea unei structuri a forţelor militare pe plan intern, cuplată de o
strânsă unitate a instituţiilor fundamentale de stat, cu politica de securitate
naţională, democratizarea societăţii româneşti;
b) relaţii bilaterale;
c) dezvoltarea sistemului OSCE;
d) încurajarea largă cu principalele organisme economice, sociale-politice
de pe continent;
f) asigurarea unei prezenţe de substanţă şi constructive în dezbaterile
asupra problemelor globale din cadrul ONU şi instituţiilor sale specializate.

*
* *

Organizaţiile de securtitate sunt într-un proces continuu de evoluţie şi sunt

chemate să gestioneze marile probleme ale omenirii în condiţiile manifestării
fenomenului globalizării.
 ANEXA NR. 1

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU)

ONU

CONSILIUL CONSILIUL CONSILIUL CURTEA

ADUNAREA INTERNAŢIO-
CARTA DE ECONOMIC DE
GENERALĂ NALĂ DE
SECURITATE ŞI SOCIAL TUTELĂ
JUSTIŢIE

Scop: Funcţii şi puteri: Compunere: Compunere:

• menţinerea păcii şi • recomandări • 15 membri din care 5 • 9 membri
sec.; referitoare la principii; permanenţi; Funcţii şi puteri:
• dez. relaţiilor • discutarea probl. Funcţii şi puteri: • ini]iază studii în toateSECRETARIATUL
prieteneşti; referitoare la pace şi • menţinerea păcii şi domeniile economico-
• realiz. cooperării; securitate; securităţii; sociale şi face
• centru de • recomandări şi • supune spre recomandări Adunării
armonizare a atenţionări asupra aprobare Adunării Generale;
intereselor. Consiliului de Generale rapoarte • recomandări privind
Principii: Securitate. anuale şi speciale; drepturile omului;
• egalitatea Hotărârile se iau cu 2/3 • Hotărârile Consiliului • pregăteşte convenţii
suverană; din voturi. sunt obligatorii. pentru a fi aprobate de
• buna credinţă în Hotărârile: se iau cu 9 Adunarea Generală;
obligaţii; voturi din care ale celor • convoacă conferinţe
• nerecurgerea la permanenţi obligatorii internaţionale;
forţă sau la • face recomandări şi
ameninţare; primeşte rapoarte de la
• abţinerea de la instituţiile internaţionale
ajutorarea statelor Hotărârile se iau cu
sancţionate de ONU; majoritate de voturi
• neamestecul în
treburile interne ale
statelor.
 ANEXA NR. 2

ORGANIZAŢIA ARLANTICULUI DE NORD (NATO)

NATO

TRATATUL DE LA COMITETUL PT. GRUPUL COMITETUL STATUL

CONSILIUL PENTRU MAJOR
WASHINGTON PLANIFICAREA MILITAR
ATLANTICULUI DE PLANIFICAREA INTERNAŢIO-
APĂRĂRII
NORD NUCLEARĂ NAL
Răspunde de: Este organul executiv al
04.04.1949 Compunere: reprezentanţi conducerea Comitetului Militar
Scop: Apărarea permanenţi ai statelor militarţ a Compunere:
libertăţii, moştenirea membre Alianţei • director general cu
comună şi civilizaţia Deciziile: se iau prin Compunere: rang de general cu 3
bazată pe principiile consens şefii de stat stele;
democraţiei, major ai statelor • 6 directori adjuncţi cu
libertăţilor individuale membre. rang de general sau
şi supremaţia
amiral;
dreptului;
• secretar;
• favorizarea
• Departamentul Inf.;
bunăstării şi
• Dep. Planuri şi
stabilităţii în regiunea
Doctrine;
Arlanticului de Nord.
Principii: • Dep. Operaţii;
• reţinerea de la • Dep. Logistică şi
ameninţarea sau Resurse;
folosirea forţei; • Dep. Trs. şi Inf.;
• respectarea Cartei • Dep. Standardizare şi
ONU; Interoperabilitatea
• colaborarea şi Armamentelor;
stabilitatea; • Secretariatul;
• asistenţa mutuală; • Centrul de criză al
• consultarea; NATO.
• un atac armat
asupra unui membru
va fi considerat un
atac îndreptat
împotriva tuturor (Art.
5).
 ANEXA NR. 3

STRUCTURA INTEGRATĂ DE COMANDĂ A NATO

COMANDA INTEGRATĂ

COMANDAMENTUL COMANDAMENTUL GRUP REGIONAL

STRATEGIC AL FORŢELE STRATEGIC PT. DE PLANIFICARE
ATLANTICULUI EUROPA (CANADA)
(NORFOLK - VIRGINIA) (MONS-BELGIA)

• Comandamentul • Forţe de Reac]ie • Comandamentul regional Nord (Olanda)

regional Vest (SUA);
• Comandamentul
regional Est (Anglia);
• Comandamentul
regional Sud-Est
(Portugalia);
• Flota de lovire din
Atlantic;
• Flota de submarine din
Atlantic.
Rapidă (1-9 C.A.)
• Forţe Principale
(6 C.A)
• Forţe de Sprijin
(Rezervă).
• Comandamentul regional Sud (Italia)
• Comandamentul for]elor aeriene din Sudul
Europei (Italia)
• Comandamentul naval din Sudul Europei
(Italia);
• 4 comandamente întrunite subregionale
intercategorii de forţe

ANEXA NR. 4
SISTEMUL COMUNITAR EUROPEAN
UE

TRATATELE INSTITUŢIILE SISTEMUL DREPTUL

UE COMUNITARE FINANCIAR COMUNITAR

Maastricht Amsterdam Nisa • Bugetul; Sursele dreptului

Scop: piaţă comună, uniune • împrumuturile comunitar
economică şi monetară, dezvoltarea Băncii Europene de fundamentale,
economică. Investiţii; secundare,
Principii: • ajutorul acordat nescrise.
• libertate, democraţie, drepturi şi altor state.
libertăţi fundamentale;
• respectarea statului de drept;
• respectarea identităţii naţionale; PARLAMENT CONSILIU COMISIE
• deciziile sunt luate deschis; Organ supranaţional executiv
Nr. parlamentari Compunere:
• prevederile tratatelor sunt Compunere: = 27 comisari,
= 728 (Ro.=33*) Preşedinte, Secretariat
obligatorii; 20.000 funcţionari
Structură: General, Comitetul
• libertatea de circulaţie;
Birou, comisii, reprezentanţilor
• cetăţenia Uniunii completează
grupuri. permanenţi ai Statelor
cetăţenia naţională;
Competenţe: îşi Membre.
• excluderea taxelor vamale;
împarte puterea Ponderea la vot:
• loialitatea şi solidaritatea între
legislativă cu Germania = 29
parteneri;
Consiliul European Italia = 29
• comunitatea are personalitate
Franţa = 29
juridică.
Anglia = 29
România = 14*.
 U.N.Ap. NESECRET
Catedra de Strategie Militară Exemplar nr. __

SECURITATE NAŢIONALĂ ŞI EUROPEANĂ

Tematica referatelor

Nr.
TEMA DE SEMINAR TEMELE REFERATELOR OBS.
crt.
1. Relaţiile U.E.-NATO în domeniul
securităţii europene
2. Evoluţii în domeniul politicii de securitate
1 S.3 Securitatea europeană şi apărare comună a U.E.
3. România şi securitatea europeană
4. Extinderea NATO şi securitatea
europeană
1. Evoluţii în structura NATO-post Praga
2002
S.6 Conceptul strategic
2 2. Relaţiile NATO-F.Rusă
NATO
3. Impactul integrării României în NATO
asupra Sistemului Naţional de Apărare
1. Evoluţii în docrtina militară a SUA
S.7 Strategiile şi doctrinele de
3 2. Doctrina militară a F. Ruse
securitate ale marilor puteri
3. Doctrina militară a R. China
1. Doctrina militară a Franţei
S.8 Doctrinele militare ale
4 2. Doctrina militară a Germaniei
statelor din Europa de Vest
3. Doctrina militară a Italiei
1. Doctrina militară a Bulgariei
S.9 Strategiile de securitate în
5 2. Doctrina militară a Ucrainei
Europa de SE
3. Doctrina militară a Ungariei
1. Strategii de securitate ale statelor mici şi
mijlocii
A.10 Studiu de caz:
2. Scenarii optimiste pentru statele din
6 Securitatea statelor mici şi
Balcani
mijlocii din Europa
3. Scenarii pesimiste pentru statele din
Balcani
1. Fundamentele strategiei de securitate a
S.11 Strategia de securitate României
7
naţională a României 2. Tipologia factorilor de risc la adresa
securităţii României
1. Vulnerabilitatea României
2. Scenarii optimiste pentru securitatea
A.12 Studiu de caz: România
8 României
şi factorii de insecuritate
3. Scenarii pesimiste pentru securitatea
României
NOTA: Referatele vor avea un volum de 5-8 pagini şi vor fi prezentate pe parcursul
a 5-10 minute.
Fiecare ofiţer-cursant este obligat să prezinte un referat.

CONCEPTUL STRATEGIC NATO - 1999
Obiectivul Alianţei:
Misiuni fundamentale:
Riscuri şi ameninţări:
Principiile strategice:
Misiunile forţelor militare:
ANEXA NR.
Apărarea libertăţii şi a securităţii membrilor săi prin
mijloace politice şi militare
- securitatea;
- consultarea;
- descurajarea şi apărarea NATO;
- gestionarea crizelor;
- parteneriatul.
- apariţia unor crize la periferia Alianţei, susceptibile
de a evolua rapid;
- confruntarea unor ţări din regiunea euroatlantică şi
din împrejurimi cu grave dificultăţi economice,
sociale şi politice;
- crearea instabilităţii locale şi regionale, ca urmare
a unor rivalităţi etnice, religioase, litigii teritoriale,
violări ale drepturilor omului şi dezmembrarea
statelor;
- existenţa unor puternice forţe nucleare în exteriorul
Alianţei;
- proliferarea N.B.C.;
- răspândirea la scară mondială a tehnologiilor
militare;
- posibilitatea perturbării sistemelor informatice
- terorismul, crima organizată.
- menţinerea capacităţilor militare pentru a îndeplini
misiunile NATO;
- partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor şi a
responsabilităţilor - prezenţa în Europa a forţelor
americane;
- apărarea colectivă;
- finanţarea multinaţională;
- combinaţia adecvată a forţelor nucleare cu cele
convenţionale;
- rolul este apărarea păcii, garantarea integrităţii
teritoriale, a independenţei politice, securităţii
statelor membre;
- răspunsul rapid la crize prin operaţii militare;
promovarea stabilităţii în regiune prin cooperare;
- redimensionarea forţelor în concordanţă cu noile
provocări;
Realizarea dispozitivului - nivelul global al forţelor va fi în concordanţă cu
strategic trebuie să ţină cont nevoile apărării colective;
de: - repartizarea teritorială judicioasă a forţelor;
- structura de comandă să asigure conducerea
întregii game de misiuni;
- menţinerea unor capacităţi operaţionale de
participare, dislocare şi mobilitate, capacitatea de
supravieţuire a forţelor şi infrastructurii;
- reacţionarea cu rapiditate a unor forţe aeriene,
terestre şi navale la situaţii de criză;
- menţinerea forţelor principale prin reconstruirea
celor existente, cât şi prin forţe suplimentare;
- dispozitivul să facă faţă noilor provocări -
terorismul, proliferarea ANM.