ALFABETUL LIMBII ELINE

Alfabetul elin cuprinde 24 de litere

LITERELE LITERELE DENUMIREA DENUMIREA CORESPONDENŢE OBSERVAŢII

MARI MICI ELINĂ ROMÂNEASCĂ ÎN LIMBA
ROMÂNĂ
Α α ἄλϕα alfa a
Β βϐ βῆτα vita v Se scrie β la
începutul
cuvântului şi
ϐ în celelalte
cazuri
Γ γ γάμμα gama g γ înainte de
guturalele γ,
κ, χ, ξ, se
pronunţă n
(gamma
nazal)
Δ δ δέλτα delta dh
Ε ε ἒψιλόν epsilon e
Ζ ζ ζῆτα zita z
Η η ἦτα ita i
Θ ϑθ ϑῆτα thita th
Ι ι ἰῶτα iota i
Κ κ κάππα kappa c
Λ λ λάμϐδα lamvda l
Μ μ μῦ mi m
Ν ν νῦ ni n
Ξ ξ ξῖ csi x
Ο ο ὂ μικρόν omicron o
Π π πῖ pi p
Ρ ρ ῥῶ ro r
Σ σ ς σῖγμα sigma s Se scrie ς la
finalul
cuvintelor şi
σ în toate
celelalte
cazuri
Τ τ ταῦ taf t
Υ υ ὗ ψιλόν ipsilon i
Φ ϕ ϕῖ fi f
Χ χ χῖ hi h
Ψ ψ ψῖ psi ps
Ω ω ὦ μέγα omega o

1
 PRONUNŢIA

Există două modalităţi de pronunţare a literelor alfabetului limbii eline:

1. pronunţia erasmică;
2. pronunţia reuchliniană.

Denumirea de „pronunţie erasmică“ provine de la numele savantului Erasmus de

Rotterdam (1467-1536), iar cea de „pronunţie reuchliniană“ de la numele savantului
Johannes Reuchlin (1445-1523).
Începând cu perioada de după 1453, anul căderii Constantinopolului sub turci,
perioadă în care s-au introdus studiile eline în Apusul Europei, s-a adoptat
modalitatea de pronunţie al grecilor moderni. Această modalitate de pronunţie a
fost, însă, combătută de către Erasmus de Rotterdam, el propunând o altă modalitate
de citire (care îi va lua ulterior numele), despre care el susţinea că ar fi adevărata
modalitate de pronunţie al vechilor elini. De altfel, acest sistem a fost adoptat, treptat,
în ţările Europei Apusene, fiind folosit până în contemporaneitate.
Spre deosebire de aceste ţări europene apusene, în Grecia modernă se foloseşte
sistemul reuchlinian de pronunţie, Johannes Reuchlin combătând, de altfel, sistemul
propus de contemporanul său, Erasmus de Rotterdam.
Pe baza tradiţiei existente în cadrul şcolilor de învăţământ teologic ortodox, s-a
încetăţenit în cadrul Bisericii Ortodoxe pronunţia în variantă reuchliniană, fiind, însă,
viabil, mai ales la nivel academic, şi sistemul erasmic, specific, mai cu seamă,
instituţilor de învăţământ cu caracter laic.
Legat de pronunţia literelor alfabetului limbii eline, pot fi constatate
următoarele aspecte:

1. γ se pronunţă întotdeauna gh, precum în cuvântul γέρων = gheron

(bătrân). Atunci când precede un alt γ, precum şi înainte de κ, χ şi ξ, se
pronunţă n, precum în cuvintele: ἄγγελος = anghelos (înger); ἄγκιστρον =
anchistron (undiţă, nadă, momeală); ϕάλαγξ = falanx (falangă).
2. σ şi ς se pronunţă întotdeauna s, aşa ca în cuvintele: μοῦσα = musa
(muză); χαρακτήρας = haractiras (caracter).
3. μ redă mereu sunetul m, chiar şi când precede literele ϐ şi π, precum în
cuvintele: ἐμϐάλω = emvalo (arunc); ἐμπορία = emporia (comerţ).
4. În privinţa consonantelor, se constată că sunt de patru feluri:

 mute (numite astfel, întrucât nu pot fi pronunţate decât numai cu

ajutorul unei vocale), clasificându-se în:

2
 LABIALE GUTURALE DENTALE
Surde π κ τ
Sonore β γ δ
Aspirate ϕ χ ϑ

 lichide, numite astfel, întrucât se pronunţă, relativ, uşor, curgător:

λ, μ, ν şi ρ.
 şuierătoare sau siflante: σ şi ς.
 duble: ζ, ξ şi ψ.

5. În privinţa vocalelor, se constată că sunt de trei feluri:

 scurte: ε şi ο.
 lungi: η şi ω, respectiv orice voc ală urmată de un grup de
consoane.
 uneori scurte, alteori lungi: α, ι şi υ.

6. Există şi semivocale sau semiconsoane, acestea fiind ι şi υ. Ele au caracterul

de vocale atunci când nu sunt precedate de o altă vocală şi au caracterul
de consoane atunci când le precede o altă vocală, formând împreună cu
aceasta diftongii.
7. Diftongii sunt următorii:

 αι = e
 ει = i
 οι = i
 υι = i
 αυ = af, av
 ευ = ef, ev
 ηυ = if, iv
 ου = u

8. Vocalele lungi α, η şi ω, pot să se combine cu ι, care nu se va pronunţa în

acest caz, ci se subscrie, atunci când vocalele sunt scrise cu literă mică: ᾳ,
ῃ şi ῳ, sau se scrie alături, atunci când vocalele sunt scrise cu literă mare:
ᾼ, ῌ şi ῼ. Aceştia poartă numele de diftongi improprii.
9. Diftongii sunt:

 lungi, în afară de αι şi οι, care la sfârşitul cuvintelor devin

 scurţi, precum în cuvintele: λῦσαι = lise (să-i dezleg); ἄνθρωποι =
antropi (oameni). La timpurile optativului şi la adverbe, αι şi οι devin
lungi, precum în cuvintele: λύοι; οἴκοι

3
 PUNCTUAŢIA

Atât punctul (.) cât şi virgula (,) se folosesc în limba elină, la fel ca în limba
română. În loc de două puncte (:) şi de punct şi virgulă (;), se întrebuinţează un
punct, scris în prtea de sus a rândului (.), iar pentru semnul întrebării se foloseşte
punctul şi virgula (;).

EXERCIŢIU DE CITIRE

Πάτερ ἡμῶν ὁ ἐν τοῖς οὐρανοῖς

ἁγιασθήτω τὸ ὄνομά σου.
ἐλθέτω ἡ βασιλεία σου.
γενηθήτω τὸ θέλημά σου, ὡς ἐν οὐρανῷ καὶ ἐπὶ τῆς γῆς .
τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον δὸς ἡμῖν σήμερον.
καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν , ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφήκα μεν τοῖς
ὀφειλέταις ἡμῶν καὶ μὴ εἰσενέγκῃς ἡμᾶς εἰς πειρασμόν, ἀλλὰ ρῦσαι ἡμᾶς
ἀπὸ τοῦ πονηροῦ. Ὅτι σοῦ ἐστιν ἡ βασιλεία καὶ ἡ δύναμις καὶ ἡ δόξα εἰς
τοὺς αἰῶνας . ἀμήν .

(Mt. 6, 9-13)

MODIFICĂRI FONETICE

În afara semnelor de punctuaţie deja menţionate şi a regulilor aferente lor, există

şi alte câteva semne întâlnite, uneori, în texte eline şi de care trebuie să se ţină seama
după cum urmează:

a) Apostroful – este un semn ortografic folosit la marcarea eliziunii.

Eliziunea reprezintă omiterea unui sunet (vocală, consoană), sau a mai multor sunete
(silabă), având drept rezultat simplificarea pronunţiei, ori crearea unui efect eufonic.
Rezultatul unei omisiuni poate fi catalogat fie „şters“, fie „mut“.Exemple: ἀλλά ἐγώ
devine ἀλλ ᾽ ἐγώ.
b) Coronis – este un semn ortografic (᾽) asemănător spiritului lin, fiind
folosit în cazul contragerii a două vocale succesive.
Este un fenomen gramatical aparţinând domeniului ortoepiei şi ortografiei, fiind numit
crasă (gr. κράσις = amestecătură) sau sinereză (fr. synérèse, lat. synaeresis – fenomen
fonetic constând în fuziunea, într-un diftong ascendent, a două vocale învecinate prin
transformarea primei vocale într-o semivocală). Exemple: τὸ ὄνομα devine τοῦνομα =
numele; ὁ ἀνήρ devine ἁνήρ = bărbatul; καὶ ἐάν devine kἂν = chiar dacă.
c) Trema – este un semn grafic format din două puncte orizontale ( ¨ ), care
se aşează pe o vocală, atunci când este necesar ca ea să se pronunţe
separat de vocala precedentă – pronunţie în hiat.

4
 Hiatul este o succesiune de două vocale care fac parte din silabe separate. Un exemplu
de hiat se găsește chiar în cuvântul „hiat” , care se pronunță /hi'at/. Nu trebuie
confundat cu umlautul, marcat tot printr-o tremă, dar care are alt efect fonetic decât
hiatul, nefiind specific limbii eline. Hiatul poate fi, însă, evitat prin pronunţarea unui
sunet (- ν, - κ, - χ) la sfârşitul primului cuvânt, numit eufonic. Exemple: οὐ devine οὐκ
înainte de iniţială vocalică neaspirată şi οὐχ înainte de vocală aspirată; la fel, ἐστι
devine ἐστιν, pentru a se evita hiatul.
d) Apofonia – reprezintă alternanţa sunetelor în flexiune, atât la substantiv,
cât şi la verb (flexiune internă).
Exemplu: N. πατήρ; V. πάτερ.
e) Sincopa – reprezintă suprimarea unui sunet în interiorul cuvântului.
Exemplu: N. πατήρ; G. πατρός.

SPIRITELE

Spiritele sunt reminiscenţele unei vechi notaţii a aspiraţiei, care era redată prin
litera Η, literă care, ulterior, a devenit η. Jumătatea semnului a devenit prin
rotunjirea semnului grafic spiritul aspru, iar cealaltă jumătate, spiritul lin.
Spiritele sunt, aşadar, semne grafice care stau deasupra vocalei iniţiale a unui
cuvânt, deasupra unui diftong sau deasupra semiconsoanei ρ. Dacă diftongul este
impropriu, atunci spiritul se aşează pe primul element al său; dacă nu este
impropriu, atunci spiritul stă deasupra primului element al său.
Spiritele, aşa cum deja am arătat mai sus, sunt de două feluri:

a. aspru (spiritus asper)

b. lin (spiritus lenis)

Spiritul lin nu are nicio influenţă asupra pronunţării; în schimb, spiritul aspru
arată că vocala sau consonanta ρ pe care stă, trebuie pronunţată cu o oarecare
asipraţie, precum în limba franceză, ca în cazul cuvântului le héros.
Atât vocala υ, cât şi consoana ρ nu primesc niciodată spiritul lin, ci doar pe cel
aspru (Ex.: ὕπνος – somn, ῥίζα – rădăcină). Când există într-un cuvânt două
consonante ρ consecutive, prima dintre ele primeşte spiritul lin, iar cealaltă, spiritul
aspru (Ex.: πύῤῥος – foc).
Când literele sunt minuscule, spiritele se scriu deasupra lor, iar când sunt
majuscule, se scriu ân partea stângă a cuvântului, sus (Ex.: ὕπνος – somn, Ἀνήρ –
bărbat). În cazul diftongilor, spiritul se scrie pe a doua literă (Ex.: αὐτός). Tilurile
scrise cu majuscule nu au spirite.

5
 ACCENTELE

Cuvintele limbii eline au, ca şi alte limbi, câte o silabă pronunţată pe un ton mai
ridicat decât celelalte. Se spune despre silaba respectivă că este întonată. Silabele
întonate sunt marcate prin semne grafice numite accente.
Accentele sunt de trei feluri:

a. ascuţit sau acut ( ’ )

b. grav ( ‛ )
c. circumflex ( ῀ )

Regula accentuării vocalelor trebuie să ţină seama de regulile referitoare la

cantitatea lor, adică a vocalelor pe care le conţin. Astfel, accentele pot sta pe
următoarele silabe:

a. Cel ascuţit, pe oricare din ultimele trei silabe ale cuvântului, dacă silaba
este întonată, indiferent dacă ea este scurtă sau lungă (Ex.: κεφαλή,
ἀγαθός, ἡμέρα, μεγάλή, λέγετε, ἄνθρωπος, φίλτατος, λύομεν,
λέγουσι). Dacă accentul ascuţit stă pe silaba antepenultimă, atunci ultima
silabă a cuvântului este scurtă. În cazul în care ea este lungă, atunci
valorează cât două silabe, accentul ascuţit coborând de pe antepenultima
pe penultima, care, în cazul acesta, devine, de fapt, antepenultima (Ex.:
ἄνθρωπος – ἀνθρώπου – ἀνθρώπῳ – ἀνθρώπων).
b. Cel grav îl înlocuieşte pe cel acut sau ascuţit de pe ultima silabă a uni
cuvânt, când acesta nu este urmat de un semn de punctuaţie (Ex: μετὰ δὲ
τοῦτο).
c. Cel circumflex, poate sta pe ultima silabă, sau pe penultima, cu condiţia să
fie lungă, întonată şi provenită dintr-o contracţie (εἶναι, τὸ σῶμα, τίμῶ;
avem, însă, cazurile κεφαλαί şi ἀγαθοί, deci nu cu accent circumflex, ci
cu accent acut, întrucât diftongii αι şi οι sunt scurţi la finalul cuvintelor;
de asemenea, avem cazul ἀγαθούς, întrucât diftongul ου nu provine aici
dintr-o contracţie). Se observă faptul că, el poate sta pe penultima silabă,
dacă ultima este scurtă. În cazul în care ea este lungă, are valoarea a două
silabe, ccea ce are drept consecinţă transformarea accentului circumflex
de pe penultima silabă în accent ascuţit (Ex.: γλῶττα, γλώττηης –
γλώτταις).

6
 CUVINTE FĂRĂ ACCENT (ATONE)

Se remarcă existenţa a două situaţii:

a) Procliticele. Sunt cuvinte care nu au accent, deoarece se pronunţă unite cu

cuvântul următor. Denumirea lor de proclitice provine de la verbul
προκλίνω = a se apleca înainte, întrucât pare a se apleca înainte p entru a
se uni cu cuvântul următor. Aceste proclitice sunt:

 Formele de nominativ, singular şi plural, ale articolului hotărât (ὁ,

ἡ, οἱ, αἱ ).
 Prepoziţiile: în – ἐν; din – ἐκ sau ἐξ; la, spre – ἐς sau εἰς.
 Conjuncţiile: dacă – εἰ; că, după cum, ca să, cu m – ὡς.
 Adverbul de negaţie: nu – οὐ , οὐκ, οὐχ.

b) Encliticele. Sunt cuvinte formate dintr-una sau două silabe care îşi pierd
accentul, unindu-se cu cuvântul precedent, dând impresia că se
“sprijină” pe accentul aceluia. Denumirea lor de enclitice provine de la
verbul ἐγκλίνω = a se apleca pe, întrucât pare că se apleacă asupra
cuvântului precedent. Enclitice sunt: pronumele personal, care are o serie
enclitică a declinării sale, pronumele nehotărât adjectival, indicativul
prezent al verbelor a fi (εἰμι) şi a spune (φημι) – cu excepţia persoanei a
II-a, singular –, precum şi numeroase particule şi adverbe. Legat de
enclitice, mai trebuie observate următoarele reguli:

 În cazul în care cuvântul precedent are accent acut sau circumflex

pe ultima silabă, encliticul îşi pierde accentual, cel al precedentului
neschimbându-se în grav (Ex.: ἀνήρ τις, ϑεός μου, ϑεός φησι,
ανδρῶν τε, ϑεῷ μου, ανδρῶν τινων).
 În cazul în care cuvântul precedent are accent pe penultima silabă,
poate fi urmat doar de enclitice monosilabice (Ex.: ἄνδρα τε,
ἄνδρα μου; Excepţii: ἄνδρα τινά, λόγος ἐστί).
 În cazul în care cuvântul precedent are accent acut pe silaba
antepenultimă, sau accent circumflex pe cea penultimă, el atrage
accentul encliticului pe ultima lui silabă sub formă de accent acut
(Ex.: ἄνθρωπός τις, κύριός μου, κύριός φησι, σῶμά τε, δοῦλός
σου, δοῦλός φησι).

7
 TRANSLITERARE (ŞI TRANSCRIERE)

Transliterarea și transcrierea se aseamănă, însă nu se confundă. Prin transcriere se

reprezintă sunetele vorbirii într-un anumit sistem de scriere, fără a ține seama de
modul de notare al sunetelor în sistemul de scriere propriu al limbii respective, astfel
încât transcrierea poate fi socotită mai degrabă o metodă de notare fonetică. În
schimb, transliterarea face conversia unui sistem de scriere în altul, nefiind
condiționată de aspectul fonetic. La începutul acestu curs am prezentat într-un tabel
literele alfabetului elin, dimpreună cu corespondentele lor în limba română.
Menţionăm, totuşi, că, aceste corespondente nu reprezintă modelele de transliterare
ale literelor respective în limba română, ci doar corespondentele lor, aşa cum se aud
ele în cadrul pronunţiei reuchliniene. În tabelul de mai jos, vom reda modelul de
transliterare, aşa cum va fi el aplicat în cadrul exerciţiilor practice ale acestui curs.

LITERELE LITERELE MODELUL DE

MARI MICI TRANSLITERARE
Α α A/a
Β βϐ B/b
Γ γ G/g
Δ δ D/d
Ε ε E/e
Ζ ζ Z/z
Η η Ē/ē
Θ ϑθ Th/th
Ι ι I/i
Κ κ k
Λ λ L/l
Μ μ M/m
Ν ν N/n
Ξ ξ X/x
Ο ο O/o
Π π P/p
Ρ ρ R/r
Σ σ ς S/s
Τ τ T/t
Υ υ Y/y
Φ ϕ Ph/ph
Χ χ Ch/ch
Ψ ψ Ps/ps
Ω ω Ō/ō
Spiritul ῾ h
aspru
Ῥ ῥ Rh/rh
- ῤῥ rrh
Ου ου Ou/ou

8
 TEXT APLICATIV

Transliteraţi următorul text, folosindu-vă de tabelul de mai sus:

Ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος.
οὗτος ἦν ἐν ἀρχῇ πρὸς τὸν θεόν. πάντα δι' αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ χωρὶς αὐτοῦ
ἐγένετο οὐδὲ ἕν ὃ γέγονεν. ἐν αὐτῷ ζωὴ ἦν, καὶ ἡ ζωὴ ἦν τὸ φῶς τῶν ἀνθρώπων.
καὶ τὸ φῶς ἐν τῇ σκοτίᾳ φαίνει, καὶ ἡ σκοτία αὐτὸ οὐ κατέλαβεν. Ἐγένετο
ἄνθρωπος ἀπεσταλμένος παρὰ θεοῦ, ὄνομα αὐτῷ Ἰωάννης. οὗτος ἦλθεν εἰς
μαρτυρίαν, ἵνα μαρτυρήσῃ περὶ τοῦ φωτός, ἵνα πάντες πιστεύσωσιν δι' αὐτοῦ.
οὐκ ἦν ἐκεῖνος τὸ φῶς, ἀλλ' ἵνα μαρτυρήσῃ περὶ τοῦ φωτός.

(In. 1, 1-8)

MORFOLOGIA

Morfologia reprezintă acea parte a structurii gramaticale care organizează

cuvintele şi clasele lexico-gramaticale (unităţi lexicale şi semantice care se comportă
ca un singur cuvânt), caracterizându-le trăsăturile distincte – generale, formale şi de
conţinut –, care le studiază formele şi regulile de modificare a acestor forme, precum
şi valorile gramaticale exprimate prin formele cuvântului.

Obiectul morfologiei îl constituie părţile de vorbire flexibile şi neflexibile. Cele

flexibile prezintă capacitatea de a-şi schimba forma în raport cu categoriile
gramaticale proprii sau comune, pentru a putea exprima ceea ce poartă numele de
relaţii gramaticale. Categoria gramaticală flexionară se concretizează în:

 gen, număr, caz (articolul, substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul

şi verbul la modul participiu);
 persoană (pronumele, adjectivul pronominal şi verbul)
 aspect, mod, timp şi diateză (verbul).

ARTICOLUL ŞI DECLINAREA LUI

Limba elină posedă un aticol hotărât; el este o parte de vorbire flexibilă, dar fără sens
lexical, fără a avea o funcţie sintactică, dar având funcţii auxiliare; fiind aşezat
înaintea cuvintelor (substantivului sau verbului la participiu sau infinitiv), se declină
astfel:

9
Cazul Singular Singular Singular Plural Plural Plural
---------------- Masculin Feminin Neutru Masculin Feminin Neutru
N ὁ ἡ τό οἱ αἱ τά
G τοῦ τῆς τοῦ τῶν τῶν τῶν
D τῷ τῇ τῷ τοῖς ταῖς τοῖς
A τόν τήν τό τούς τάς τά
V ὦ ὦ ὦ ὦ ὦ ὦ

Având un rol de instrument gramatical (marcă a cazurilor), articolul arată în ce

măsură obiectul denumit este cunoscut, necunoscut, izolat, individualizat sau parte a
unui întreg.
Există cazuri în care limba elină distinge, în afara singularului şi pluralului, o
moştenire din indo-europeană, numită dual.
Dualul este specific dialectelor atic şi homeric, precum şi beoţianei, lipsind cu
desăvârşire din κοινή. El prezintă forma τὼ pentru N., Ac. şi V. şi forma τοῖν pentru
G. şi D., fiind la fel pentru toate genurile.
Absenţa articolului reprezintă nedeterminarea sau generalizarea. Împreună cu
un substantiv propriu, absenţa articolului denotă un ton distant, neutru; prezenţa sa,
dimpotrivă, denotă un ton de familiaritate şi afabilitate. Împreună cu un adjectiv, un
verb la participiu sau infinitiv, un adverb sau un pronume, îi schimbă aceluia
valoarea gramaticală, substantivizându-l.

10
 VERBUL

NOŢIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE A VERBULUI

Verbul este partea de vorbire flexibilă care denotă o acţiune, o existenţă, sau o
stare fiind caracterizat în limba elină prin:

- conţinut noţional şi semantic suficient;

- flexiune, respectiv conjugare după mod, timp, persoană, numărr şi, parţial,
după gen şi caz atunci când este vorba de un participiu;
- posibilitatea de a contracta funcţii sintactice (distribuţie unidirecţională –
parţial şi distribuţie bidirecţională – în cazul verbului copulativ).

Pentru a se putea realiza conjugarea unui verb, acesta trebuie să se folosească de

desinenţe, care sunt grupate, pe de-o parte, în funcţie de timpurile verbale (principale
sau secundare), iar pe de altă parte, în funcţie de diateză.
Diateza poate fi activă, medie şi/sau pasivă (De fapt, între mediu şi pasiv nu există
o deosebire la nivelul desinenţelor timpurilor derivate din tema prezentului; totuşi,
există şi timpuri care prezintă diferenţe ale terminaţiilor dintre mediu şi pasiv, acelea
fiind aoristul şi viitorul):

- Diateza activă arată că, subiectul gramatical este cel care săvârşeşte
acţiunea, care, la rândul ei, se poate răsfrânge direct sau indirect asupra
unor obiecte gramaticale.
- Diateza medie arată că subiectul este cel care realizează acţiunea, tot el
fiind şi cel care o suferă, participând intens la desfăşurarea acţiunii.
Poate fi vorba, însă, şi de o acţiune impersonală.
- Diateza pasivă presupune faptul că, subiectul gramatical este cel care
suferă acţiunea al cărei autor este subiectul logic (complementul de
agent).

Conjugarea presupune modificarea unui verb în funcţie de categoriile

gramaticale specifice (mod, timp, aspect, persoană, număr, diateză).
Limba elină prezintă două tipuri de conjugări principale ale verbului:

11
 - conjugare tematică sau în – ω. Se numeşte astfel, deoarece prezintă, între
rădăcină şi desinenţă (în faţa desinenţelor care au ca iniţială o consoană
nazală), vocala tematică ο, respectiv vocala tematică ε în faţa celorlalte
iniţiale desinenţiale. Este numită în – ω, întrucât persoana întâi singular,
indicativ prezent, activ, are această desinenţă (în acest caz neinterpunându-
se vreo vocală tematică între rădăcină şi desinenţă);
- conjugare în – μι sau atematică, deoarece persoana întâi singular, indicativ,
prezent, activ, are această desinenţă.

Modul este acea categorie gramaticală ce indică forma pe care o ia verbul pentru
a arăta felul în care locutorul consideră acţiunea exprimată de el.
Modurile verbale se clasifică după cum urmează:

- personale (verbul îşi schimbă forma în timpul conjugării în funcţie de

persoană şi număr):

 inidcativul;
 conjunctivul;
 optativul;
 imperativul.

- nepersonale/nominale* (verbul nu îşi schimbă forma în timpul conjugării

în funcţie de persoană şi număr**):

 participiul;
 infinitivul

*Clasificarea modurilor verbale în nepersonale/nominale ţine cont de definiţia

conform căreia participiul este un adjectiv verbal, iar infinitivul este un substantiv verbal.
**Este vorba doar de infinitiv, participiul având şi categoria gramaticală de
număr.

Timpul este acea categorie gramaticală care redă forma pe care o ia verbul
pentru a indica momentul desfăşurării acţiunii. Timpurile verbale se clasifică astfel:

12
 Principale Secundare

Prezentul Imperfectul

Viitorul I Aoristul*

Viitorul II Mai mult ca perfectul

Perfectul

* Aoristul este un timp specfici limbii eline, redând o acţiune momentană sau
aflată pe punctul de începere (incoativă), o acţiune trecută şi terminată de curând.
Numele acestui timp provine de la termenul ἀόριστος (= „nedeterminatul″).
În limba română, aoristul, la modul indicativ, se poate traduce cu perfectul
simplu sau compus, iar la taote celelalte moduri, cu prezentul.

Aspectul este o categorie gramaticală specifică limbii eline care redă durata sau
gradul de realizarea a acţiunii unui verb.
Acesta poate fi:

- momentan;
- durativ;
- perfectiv.

Există o corelaţie între aspectul verbal şi timp, ea prezentându-se astfel:

Aspect momentan Aspect durativ Aspect perfectiv

Prezentul Prezentul Perfectul

Aoristul Imperfectul Mai mult ca perfectul

Viitorul I Viitorul I Viitorul II

Persoana este acea categorie gramaticală care redă raportul dintre locutor,
interlocutor şi acţiunea exprimată de verb.

13
 Numărul este o categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o
mulţime, în acest caz definidu-se ca singular, sau două ori mai multe exemplare
dintr-o mulţime, în acest caz el definidu-se ca plural.

INDICATIVUL PREZENT AL VERBULUI εἶναι (A FI)

Singular Plural

εἰμί = sunt ἐσμέν = suntem

εἶ = eşti ἐστέ = sunteţi

ἐστί = este εἰσί(ν) =sunt

DECLINAREA NOMINALĂ

Prin declinare nominală se înţelege trecerea unui nume prin toate categoriile
gramaticale, atât la singular, cât şi la plural.
Numele este un termen generic care redă substantivul, adjectivul, pronumele şi
numeralul, cu specificarea că, în cazul pronumelui se vorbeşte de declinare
pronominală.
Cazurile gramaticale ale numelui sunt:

 Genul;
 Numărul;
 Cazul;
 Persoana (parţial).

GENUL

Genul este o categorie gramaticală care distige între un nume animat şi unul
neanimat (inanimat). Categoriei animate îi aparţin nume feminine şi masculine, iar celei
inanimate, îi sunt specifice nume neutre. Diferenţierea se realizează cu ajutorul
articolului.

NUMĂRUL

Numărul este categoria gramaticală care indică fie un singur exemplar dintr-o
mulţime, caz n care poartă numele de singular, fie două sau mai multe exemplare

14
dintr-o mulţime, caz în care poartă numele de plural ( a se vedea şi mai sus, capitolul
Articolul şi declinarea lui, unde s-a vorbit, de asemenea, despre număr şi despre
particularitatea dualului).

CAZUL

Cazul reprezintă categoria gramaticală de relaţie prin intermediul căreia un nume

îşi modifică forma datorită morfemului final, stabilind, ca atare, diverse raporturi intra-
propoziţionale. Limba elină cunoaşte cinci cazuri: nominativul, genitivul, dativul,
acuzativul şi vocativul.
Cazul genitiv a asimilat, în decursul timpului, un caz specific vechilor limbi indo-
europene şi anume, ablativul. La rândul său, dativul a asimilat, la fel, alte două cazuri
specifice vechilor limbi indo-europene, respectiv instrumentalul şi locativul.
Cazurile sunt, uneori, însoţite de prepoziţii, care vor fi studiate la capitolul
respectiv.
Fiecare caz prezintă, ca specificitate, anumite funcţii sintactice, după cum
urmează:

a) Nominativul este folosit cu următoarele funcţii sintactice:

 Subiect al propoziţiei;
 Atribut care determină subiectul;
 Apoziţie;
 Nume predicativ;
 Cu valoare exclamativă.

b) Genitivul este folosit cu următoarele funcţii sintactice:

 Atribut (se foloseşte cu funcţia de determinant al numelui);

 Complement.

c) Dativul este folosit cu următoarele funcţii sintactice:

 Complement indirect;
 Complement instrumental.

d) Acuzativul este folosit cu următoarele funcţii sintactice:

 Complement direct;
 Funcţii circumstanţiale, atunci când este însoţit de prepoziţii.

e) Vocativul este cazul exclamării şi, ca atare, nu are vreo funcţie sintactică.

15
 INDICATIVUL PREZENT AL VERBELOR TEMATICE

DESINENŢELE VERBULUI

Desinenţele, necesare realizării conjugării verbelor, sunt grupate în funcţie de

timpurile verbale în principale şi secundare, iar în funcţie de diateză, în active şi medii
(referitor la diateza pasivă, v. supra, cap. Noţiuni generale de morfologie a verbului) , după
cum urmează:

Nr. Pers. Desinenţe principale Desinenţe secundare

Active Medii Active Medii

Sg. 1 -ω, -μι -μαι -ν -μην
2 -σι -σαι -ς -σο
3 -τι -ται -(τ) -το
Pl. 1 -μεν -μεθα -μεν -μεθα
2 -τε -σθε -τε -σθε
3 -ντι -νται -ν(τ) -ντο
Du. 2 -τον -στον -την -στην
3 -τον -στον -την -στην

În cazul anumitor terminaţii verbale intervin anumite modificări fonetice, după

cum urmează:

Pers. a II-a, sg., activ -ε-σι: -ει+ς > -εις

Pers. a III-a, sg., activ -ε-τι: -ε-σι >ει
Pers. a III-a, pl., activ -ο-ντι: -ο-νσι > -ουσι
Pers. a II-a, sg., mediu -ε-σαι > -ε-αι (hom.) ῃ/ει

INDICATIVUL

Indicativul este modul personal al verbului, exprimând o acţiune prezentată de

vorbitor ca reală şi considerată de locutor fie ca reală, fie ca ireală. Pentru exprimarea
acţiunii reale, se foloseşte timpul indicativ prezent, iar pentru celelalte situaţii,
timpurile secundare ale indicativului, ele putând fi însoţite de particula ἄν.

PREZENTUL

Prezentul este timpul care indică faptul că, acţiunea se petrece exact în
momentul vorbirii; există un prezent propriu-zis, gnomic şi iterativ, putând avea aspect
momentan sau durativ (v. supra, cap. Noţiuni generale de morfologie a verbului).

16
 INDICATIVUL PREZENT

Indicativul prezent al verbelor tematice se formează din tema prezentului, vocalele

tematice şi desinenţele principale active (pentru diateza activă) şi medii (pentru diateza
medie şi pasivă). Întrucât prezentul nu face diferenţă între mediu şi pasiv, formele
vor fi identice la cele două diateze, întrebuinţându-se, pentru aceasta, sintagma
medio-pasiv.
Prezentăm, în cele ce urmează, paradigma verbului πιστεύω (= a crede, a se
încrede, a încredinţa):

Nr. Pers. DIATEZA

Activă Medio-Pasivă
Sg. 1 πιστεύ-ω πιστεύ-ο-μαι
2 πιστεύ-εις πιστεύ-ῃ/ ει
3 πιστεύ-ει(ν) πιστεύ-εται
Pl. 1 πιστεύ-ομεν πιστεύ-ομεθα
2 πιστεύ-ετε πιστεύ-εσθε
3 πιστεύ-ουσι(ν) πιστεύ-ονται

Se observă faptul că, la persoana a III-a singular şi plural, există posibilitatea

apariţiei unui ν eufonic (mobil), fie atunci când cuvântul următor începe cu o iniţială
vocalică, fie când urmează un semn de punctuaţie.
Traducerea se efectuează fie cu indicativul prezent românesc, activ (în cazul
diatezei active), fie cu reflexivul (pentru diateza medie), sau chiar cu pasivul (pentru
diateza pasivă), în funcţie de context.
Prima formă pe care dicţionarul o indică în prezentarea unui verb, este forma de
indicativ, prezent, pers. I, singular.
În cazul dialectului κοινή, aşa după cum deja am menţionat (v. supra, cap.
Articolul şi declinarea lui), dualul lipseşte, acordul fiind făcut cu pluralul, precum în
exemplul de mai jos:

Mc. 10, 8: καὶ ὲσονται οἱ δύο εἰς σάρκα μίαν (= Şi vor fi cei doi un trup)

Se observă, aşadar, pluralul ὲσονται în loc de dualul ὲσεσθον.

17
 CONJUGAREA VERBULUI λύω

Singular Plural
Persoana I λύω λύομεν
Persoana a II-a λύεις λύετε
Persoana a III-a λύει λύουσι

Se poate observa faptul că, nu este neapărată nevoie de pronumele personal pentru a indica
persoana la care se găseşte verbul, întrucât terminaţia verbului este suficientă pentru a
determina acest fapt. Astfel, terminaţia -μεν ne va ajuta să înţelegem că λύομεν înseamnă noi
dezlegăm, chiar dacă nu este prezent pronumele personal (ἡμεῖς = noi).

CONJUGAREA VERBULUI λύω LA PREZENT MEDIU/PASIV INDICATIV

Singular Plural
Persoana I λύομαι = mă eliberez/ sunt λυόμεθα = ne eliberăm/
eliberat suntem eliberaţi

Persoana a II-a λύῃ = te eliberezi/ eşti λύεσθε = vă eliberaţi/ sunteţi

eliberat* eliberaţi
Persoana a III-a λύεται = se eliberează/ este λύονται = se eliberează/ sunt
eliberat eliberaţi

*Persoana a II-a sg., λύῃ este o formă prescurtată a lui λύεται. O formă alternativă pentru λύῃ este λύει,
dar prima dintre acestea pare a fi preferată în NT.

CONJUGAREA VERBULUI λύω LA IMPERFECT ACTIV INDICATIV

Singular Plural
Persoana I ἔλυον ἐλύομεν

Persoana a II-a ἔλυες ἐλύετε

Persoana a III-a ἔλυε(ν) ἔλυον

Se observă faptul că, imperfectul indicativ, ca şi indicativul celorlalte timpuri secundare, are
un augment la începutul rădăcinii verbului. La verbele care încep cu o consoană, augmentul
este ε-.

Exemple:

1. ἔλυον = (eu) dezlegam.

2. ἐγίνωσκον = (eu) ştiam.

18
La verbele care încep cu o vocală, augmentul constă în lungirea acelei vocale. Dacă această
vocală este α, ea nu se transformă în α lung, ci în η.

Exemple:

1. ἐγείρω - imperfectul lui este ἤγειρον

2. ἀκούω - imperfectul lui este ἤκουον
3. αἴρω - imperfectul lui este ᾖρον

IMPERFECTUL ACTIV AL VERBULUI εἰμί

CONJUGAREA VERBULUI εἰ μί LA IMPERFECT ACTIV INDICATIV

Singular Plural
Persoana I ἤμην ἦμεν
Persoana a II-a ἦς ἦτε
Persoana a III-a ἦν ἦσαν

VOCABULAR

βλέπω (= văd, obs erv)

γινώσκω (= cunosc, ştiu)
γράφω (= scriu)
διδάσκω (= învăţ [pe altcineva])
ἔχω (= am, stăpânesc, deţin)
λαμβάνω (= iau, primesc, capăt)
λέγω (= zic, spun)
λύω (= dezleg, eliberez, nimicesc)

19