CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I
Încercări de Reformă în secolul al XV-lea şi transformarea lor în Erezii..........................pag. 4
CAPITOLUL II
Biserica Catolică în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi
începutul secolului al XVI-lea. Laicizarea Curiei Papale...................................................pag. 32
CAPITOLUL III
Contextul politic si social in Germania in secolul al XVI - lea.Martin
Luther..................................................................................................................................pag.49
CAPITOLUL IV
Răspândirea Reformei în Europa.........................................................................................pag.76
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

1
 Introducere
Reforma din secolul al XVI-lea este unul din evenimentele cele mai importante din
istoria universală, reprezentând un reper pentru transformările din sfera politică, socială,
religioasă, culturală, dar şi o cauză directă sau indirectă a unor evenimente ulterioare.
Prin Reformă se înţelege acţiunea de reînnoire şi reorganizarea bisericii, începând cu
activitatea lui Martin Luther. Până la afişarea celor 95 de teze în 1517, considerat convenţional
debutul Reformei, au existat şi alte încercări şi reformatori care, acuzaţi de erezie, au sfârşit tragic.
Erezia poate fi definită ca o deviere doctrinală, o opinie religioasă declarată de biserică
drept contrară credinţei. Referindu-se la apariţia ereziilor Voltaire scria: „Vechile religii nu au
cunoscut erezia, ci doar morala şi cultul. De îndată ce metafizica s-a ataşat puţin de creştinism, au
apărut şi dispute, şi din dispute s-au născut diferite tabere.
Primele mişcări organizate de Reformă apar încă din secolul al XII-lea şi îşi propuneau
reîntoarcerea la simplitatea originară a bisercii. În secolul al XV-lea încercările de reformă s-au
desfăşurat pe două căi: prin concilii a căror acţiune a eşuat şi prin reformatori populari precum Jan
Hus, Savonarola. La sfârşitul secolului al XIV-lea se remarcase un alt reformator, englezul John
Wyclif. Hus şi Wyclif au făcut din Biblilie autoritatea supremă, reuşind totodată să imprime un
caracter naţional mişcărilor produse de ideologiile lor. Hus stă la baza unei mişcări populare care
nu a reprezentat atât un război religios, cât o acţiune de independenţă a Boemiei faţă de Germani.
Încercările de reformă religioasă au fost în cea mai mare parte însoţite de revolte antifeudale.
Savonarola nu a criticat dogmele bisericii cum au făcut-o Wyclif şi Hus, dar a fost interesat de
reforma bisericii şi a statului florenti, luptând în special împotriva decăderii morale a societăţii.
În evul mediu, erezia a fost considerată un adevărat delict politic, în afară de cel religios,
în baza faptului că autoritatea politică avea o temelie religioasă.
Încercările din secolul XV-lea au reprezentat etape premergătoare ale Reformei din
secolul XVI. Deşi cauzele Reformei au fost multiple, factorul religios a avut un rol deosebit.
Situaţia papalităţii, a bisericii în general în a doua jumătatea a secolului al XV-lea a stârnit
indignarea în rândul credincioşilor.Nepotismul,simonia, practica indulgenţelor, taxele mari pentru
serviciile oferite de sacerdoţi au constituit tot atâtea motive de nemulţumire.Criza bisericii catolice
s-a datorat în primul rând decăderii papalităţii în secolele XIV-XV,criză continuată şi în prima
parte a secolului al XVI-lea.Pontifi ca Alexandru Borgia, Iuliu al II-lea,Leon al X-lea,prin
caracterul laic al politicii lor s-au ocupat mai mult de întărirea Statului Papal decât de bunăstarea
bisericii.Iulius al II-lea a fost un papă cu coif şi armură, mai mult conducător de oşti decât

2
papă.Pontificatul lui Alexandru Borgia a rămas în istorie prin intrigile, asasinatele şi decăderea
morală practicate în acea perioadă. De asemeni papii Renaşterii s-au remarcat printre cei mai mari
mecenaţi din istoria artei. Modelul şi preocupările înaltului cler a fost adoptat la toate nivelele
ierharhiei bisericeşti.
Refuzul papilor şi neputinţa conciliilor de-a întreprinde o reformă au determinat
declanşarea Reformei în secolul XVI.
Factorul religios a avut desigur rolul său, dar la apariţia Reformei au contribuit un cumul
de factori: politici, economici, sociali, şi cuturali.
Tendinţa de a limita Reforma doar la un fenomen religios este greşită, şi nu trebuie negat
caracterul revoluţionar burghez şi revolta spiritului uman împotriva puterii absolute în ordinea
intelectuală.
Indiscutabil Reforma este legată de numele lui Martin Luther, deşi unii istorici au
subevaluta iar alţi au supraapreciat rolul său. Iniţial Luther ca şi pedecesori săi nu se gândea la
ruptură de bisercă, acest lucru concretizându-se în timp.
Reforma a reprezentat un fenomen complex ce s-a născut ca răspuns la abuzurile şi
uneori insatisfacţiile din biserica catolică. A solicitat simplificarea ritului şi ierarhiei religioase,
traducerea Bibliei în limba naţională,secularizarea averilor clerului.
Principalele rituri reformate rezultate sunt luteranismul, calvinismul şi anglicanismul,
răspândite în Germania, Franţa, Anglia, Ţările de Jos, Elveţia, statele scandinave, Polonia,Ungaria.

3
 CAPITOLUL I
Încercări de Reformă în secolul al XV-lea şi
transformarea lor în Erezii

Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea, lumea creştină a fost zguduită de un şir de

dezastre şi încercări. Marea ciumă din 1348 şi numeroasele epidemii care au urmat-o,Războiul de
o sută de ani şi suferinţele care le-a provocat, nenorocirile care au lovit Biserica la nivel papei
însuşi, prin „captivitatea babiloniană”, schisma din sânul biserici catolice şi conflictele dintre
papi şi concilii au părut multora ca pedepse a le lui Dumnezeu şi semne ale unor nenorociri şi mai
mari. În aceste condiţii îşi face apariţia un climat de teamă colectivă, frică de Satana şi de
vrăjitori, mai ales frica de moarte, de judecata de Apoi şi de Infern. Apare pretutindeni o
profundă nelinişte religioasă şi o mare dorinţă de a reforma Biserica1. Europa este cuprinsă de o
„febră” satanică ce nu se va domoli decât în secolul al XVII-lea.
Tulburările din sînul bisericii, conflictele dintre papi şi suverani, Marea Schismă adăugate
la calamităţile timpului vor semăna îndoială în sufletele oamenilor de rând.
Teama în faţa morţii, neliniştea privind mântuirea şi lipsa de încredere în instituţia
eclesiastică produc schimbări în existenţa creştină.
Începând cu secolul al XV lea Biserica din Occident a fost confruntată cu multe
fenomene conflictuale, printre care, alături de mişcările social-politice în strâsă legătură sunt şi
cele religioase, care îmbracă forma unor erezii. Dintre acestea cele mai semnificative au fost
erezia catară, a petrobrusienilor şi a valdenzilor.
Erezia catară - a cunoscut o mare răspândire geografică în cursul secolelor XI – XV.
Cuvantul catari vine de la grecescul katharoi- puritani sau cei puri.S-au concentrat în mod special
în sudul Franţei lângă Toulouse şi Albi. Datorita acestui fapt s-au numit şi albigenzi.2Concepţia
lor eretico-religioasă provine dintr-o viziune puternic dualistă,bazată pe existenţa celor două
principii:Binele şi Răul,la fel de puternice şi mereu în luptă între ele.3Erezia lor consta în
anticlericalism şi contestarea caracterului sacramental al Bisericii. Negau principalele
dogme,Tainele si ierarhia Bisericii si condamnau luxul si preocuparile lumeşti.
1
Carpentier, Jean; Lebrun Francois(coordonatori)-_Istoria Europei, Bucuresti, p. 198
2
Dupu, Constantin-O istorie a Bisericii creştine, vol.I ,Timisoara, 1993, p. 147
3
Bertholet,Alfred-Dicţionarul religiilor,Iaşi,2002, p.132

4
 Petrobrusienii au constituit o altă mişcare religioasă eretică,ce s-a manifestat însă pe o arie
mai restrânsă şi de scurtă durată.Numele provine de la Petrus Brusius,liderul mişcării,care
contesta sacramentalitatea bisericii,fiind împotriva cultului divin,a botezului copiilor,împotriva
liturghiei şi a bisericilor ca lăcaşuri de cult.
. Manifestând în primul rând anticlericalism,acuză ierarhia bisericească de coruptie,bogăţie
şi îngâmfare,cerându-i să revină la sărăcie şi umilinţă.
Valdenzii au reprezentat o mişcare de schimbare religioasă medievală. 4Apar în secolul al
XII-lea în Franţa şi Italia,numele lor provenind de la Petru Valdus sau Valdes,un negustor bogat
din Lyon.Preocupat de soarta omului acesta a ajuns la concluzia că numai prin sărăcie şi pocăinţă
se poate dobândi mântuirea.Ca urmare şi-a împărţit averea şi a organizat un grup cunoscut sub
numrle de ,,oameni săraci.Urmând exemplul apostolilor,ei mergeau câte doi,îmbrăcaţi simplu să
predice oamenilor în limba maternă.Nu erau deacord cu rugăciunile în limba latină deoarece nu
erau înţelese,considerând că fiecare om trebuie să aibă Biblia în propria limbă şi ea să fie
autoritatea finală pentru credinţă şi viaţă.
Valdenzii propovăduiau idealul întoarcerii la sărăcie.Susţineau egalitatea credincioşilor
în cadrul bisericii,calitatea de preot bazatăpe merit şi nu pe o consacrare exterioară şi dreptul
laicilor de a ţine predici.Negau teoria conform căreia papa reprezintă capul bisericii,existenţa
Purgatorului,acesta fiind poate doar viaţa de pe pământ.Atăt valdenzii cât şi catarii au fost
persecutaţi cu asprime în special de Inchizţi.
Erezia este o deviere doctrinală,o opinie religioasă declarată de biserică drept contrară
credinţei.5Erezia a fost considerată in evul mediu un adevărat delict politic,în afară de cel
religios,în baza faptului că autoritatea politică avea o temelie religioasă.
Secolul al XIV-lea şi al XV-lea au asistat la dispariţia Marilor Erezii din perioada precedentă.
Catarii au dispărut încetul cu încetul, Valdanzii nu au supravieţuit decât izolat, mai ales în văile
alpine şi anumite regiuni izolate din Italia de Nord. Au apărut însă altele, pe care uni cercetători
le-au consideraterzii „moderne” ele anunţând direct Reforma protestantă din veacul al XVI-lea.6
Se vor ridica astfel prereformatori sau premergători ai Reformei ce vor fi acuzaţi de erezie,
precum. John Wycliffe, Jan Hus şi Savonarola, preocupati de reîntoarcere la idealul biserici

4
Eliade, Mircea;Culianu,Ioan-Dicţionar al religiilor,Editura Humanitas,Bucureţti,1996, p.97
5
Comte,Fernand-Dicţionar de creştinism.Noţiuni fundamentale ale creştinismului,Bucureşti,1999, p.136
6
Goff,Jaques Le-Evul Mediu si Naşterea Europei, Polirom, Bucureşti,2000, p. 376

5
primare. De asemenea Wycliffe şi Hus vor reuşi să valorifice sentimentul naţionalist anticipat şi
timpul perioadei de captivitate babiloniană a papalităţii.
John Wycliffe (1320-1384)
Schimbările survenite în striuctura social-economică creează în Anglia o derută generală
la sfârşitul secolului al XIV.Reluarea războiului cu Franţa, slăbiciunea politică de care dă dovadă
Eduard III la sfârşitul vieţii sale, fiscalitatea excesivă au provocat profunde nemulţumiri. În
această frământare socială, biserica apare ca instituţia cae mai învechită a cărei organizare trebuia
schimbată.
Nemulţumirile maselor populare împotriva feudalilor s-au îndepărtat şi împotriva
feudalilor eclesiastici, ale căror moravuri decăzuseră cu toate că se consideră că rolul lor era acela
de a fi exemplu prin modul lor de comportare. Rădăcinile nemulţumirilor se aflau în actul de
închinare a lui Ioan Fără Ţară Romei.În timpul lui Henric III,papa considera Anglia ca un
patrimoniu destinat exploatării.
Mutarea scaunului papal la Avignon va înrăutăţi situaţia, supremaţia papei aflat acum sub
influenţa directă a regelui Franţei devenea din ce în ce mai greu de suportat. 7 Filip al IV cel
Frumos (1283-1314) este cel care va muta scaunul papal de la Roma la Avignon pentru o
perioadă de aproape 80 de ani – perioada aşa numitei captivităţi babiloniene a papilor, după ce
trimisul regal Nogaret va aresta ca eretic pe papa Bonifaciu al VIII-lea care la scurt timp va muri.
În anul 1365 papa Urban al V-lea de la Avignon, cere tributul vamal pe care-l datora
curiei papale în urma jurământului de vasalitate făcut de regele Ioan Fără Ţară în 1215. Însă încă
de pe vremea papei Ioan al XXII-lea, mai exact din 1334, Anglia încetase să mai plătească tribut
pontifilor, dar formal convenţia nu fusese abrogată.Cererea va fi respinsă de rege şi parlament,
poporul englez nu putea suporta ideea de a trimite bani unui papă, la Avignon, aflat acolo sub
presiunea duşmanului Angliei, regele Franţei. Aceste sentiment naţionalist era competat de
resentimentul regelui şi al clasei de mijloc faţă de banii pierduţi din tezaurul englez şi din
serviciul statului englez prin taxele papale.În acest context de reacţie naţionalistă împotriva
eclesiasticismului, a apărut pe scenă John Wycliffe.8
Data naşteri sale nu se cunoaşte cu exactitate estimându-se a fi între 1320-1324, în ţinutul
York. A studiat filosofia, teologia şi dreptul la universitatea din Oxford, preocupându-se în
special cu filosofia lui Aristotel şi teologia Sfântului Augustin.A fost caracterizat ca un om ager
7
Manolescu, Radu; Căzan, Florentina-Prelegeri de istorie universală medievală, vol.III, Bucureşti, 1973, p.140
8
Cairns, E. E.-Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a bisericii creştine, Oradea, 1989,p .245

6
la minte, învăţat şi curat la inimă, nimic nu lasă să se întrevadă în savantul de la Oxford pe
ereticul de mai târziu, precursor al Reformei engleze, spirit îndrăzneţ, reformat multă vreme
înainte de Reformă, magistru al husiţilor din Boemia protestant înainte de a a fi existat cuvântul 9
astfel îl caracteriza Andre Maurois în lucrarea sa despre Istoria Angliei.
După terminarea studiilor, este numit în 1378 profesor la Universitatea din Oxford, iar doi
ani mai târziu este numit paroh la Lutherworth. A activat în serviciul cancelariei regale fiind
trimis ca ambasador la Burges, devenind apoi unul dintre teologii cei mai celebri ai
Universităţi.Încă din 1360 a luat parte la lupta dintre Universitate din Oxford şi ordinele
dominican şi franciscan, care acaparaseră aproape toate demnităţile bisericii. Wycliffe se va
angaja în lupta dintre coroană şi papalitate. Apărând drepturile coroanei, ale puteri laice în
general la hegemonie în stat, Wycliffe se împotrivea astfel politici biserici, în care denunţa
trădarea misiuni apostolice.
Nemulţumirea generală contra Scaunului de la Roma a dus la ideea de a supune Biserica
engleză autorităţii de stat, idee pe care şi-a însuşit-o şi Wycliffe. Izbit de imoralitatea vremi sale,
a ajuns la concluzia că reformarea Bisericii Romane era posibilă doar prin eliminarea clericilor
inmorali şi deposedarea ei de proprietăţi care erau în concepţia sa o cauză a corupţiei.
În lucrarea sa De domenio divina combate cu severitate corupţia şi lăcomia prelaţilor şi
călugărilor care deţineau mari proprietăţi, afirmând că numai Dumnezeu poate avea suveranitate
deplină. Afirma existenţa unei baze morale pentru conducerea eclesiastică prin care Dumnezeu a
dat conducătorilor bisericii bunuri pe care aceştia să le folosească,10 dar nu cu drept de
proprietari, ci ca bunuri date în grijă spre folosul credincioşilor. Faptul că aceştia nu şi-au
îndeplinit adevăratele lor funcţii constituia un motiv suficient pentru ca autoritatea civilă să
retragă clerului aceste proprietăţi.Această concepţie era pe placul nobililor care-l vor susţine pe
Wycliffe, astfel încât Biserica de la Roma nu se va putea atinge de el.În opinia lui, alegând să fie
putere seculară, Biserica a abdicat de la condiţia ei, de aceea puterea civilă, pentru că are de-a
face cu o uzurpare trebuie să-i ia bunurile şi să-i retragă dreptul de a se amesteca în viaţa cetăţii
(Ad parlamentum regi/către parlamentul regelui).
Deşi la început Wycliffe nu fusese decât un profesor ceva mai îndrăzneţ tolerat de biserică
întrucât era susţinut de ducele de Lancaster si de Universitatea din Oxford, va deveni însă un
eretic prin judecarea dogmelor, a clerului şi a organizării bisericii.
9
Maurois, Andre-Istoria Angliei, Bucuresti, 1992, p. .233
10
Mackinnon, James-The origins of The Reformation, London, 1957, p.85

7
 Predica va fi elementul de care se va folosi pentru a-şi face cunoscute ideile.Aceasta fiind
in opinia lui partea esenţială a oricărui serviciu divin, prin care credincioşi puteau fi aduşi la
căinţă .Sistemul doctrinar al lui Wycliffe este acela a unui realism panteism, dar în care se
întâlneşte şi predestinaţionismul, biserica, fiind societatea celor predestinaţi, nu poate nici
excomunica, nici canoniza.Încercarea de reformă pe care o considera necesară prin aducerea
bisericii la starea ei primară se va transforma în erezie prin negarea dogmelor şi a supremaţiei
papale.Unul din punctele de vedere exprimat, era că Biblia este unicul izvor de credinţă, şi nu
Tradiţia. Autoritatea supremă, explica Wycliffe poporului, nu aparţie bisericii, şi nu biserica
trebuie urmată, dacă aceasta urmează alte căi, ci Biblia. Dar biserica a răstălmăcit în favoarea sa
cuvintele Bibliei, astfel încât totul trebuie luat de la început, mai cu seamă în ceea ce priveşte
organizarea bisericii şi desfăşurarea ritualului.
Rezumând opiniile sale observăm că pleda pentru neamestecul bisericii în treburile civile,
se declara împotriva infailiblităţii papei, a indulgenţelor, a excomunicărilor, a canonizărilor, a
ierarhiei bisericeşti. Cere secularizarea averilor bisericeşti, desfinţarea excepţiilor fiscale pentru
cler, interzicerea dărilor şi ofrandelor, suspendarea interdicţiei celibatului, acordarea de funcţii
religioase şi laicilor.
Pentru el, Tainele Bisericeşti au doar valoare simbolică. Este considerat fără îndoială
eretic prin negarea transsubstanţierii elementelor, prezenţa simultană a pâinii materiale şi a
trupului lui Hristos. Pâinea şi vinul în Sfânta Euharistie devine prin sfinţire Trupul şi Sângele
Domnului, prin care credincioşii intră în comuniune directă cu Mântuitorul, are doar valoare
simbolică. În concepţia sa ,natura pâinii şi a vinului subzistă, adică rămâne neschimbată iar Isus
Hristos este prezent în chip moral.11 Negarea acestui fapt înseamnă o profanare a miracolului
slujbei religioase şi papa nu putea tolera această doctrină fără a periclita tot edificiul bisericii.
Se va ridica împotrica Romei, numind Biserica Romano Catolică „sinagoga lui Satan” şi
negând faptul că papa este vicarul lui Hristos şi al apostolilor pe pământ, mergând până la al
numi Antihrist. De asemeni alegerea şi numirea papei de către cardinali este o invenţie diabolică.
Cu asemenea idei eretice Wycliffe şi-a atras mulţi adversari, în primul rând pe papa şi curia
romană.
În ceea ce priveşte problema raportului dintre biserică şi stat, Wycliffe preconiza
supunerea clerului faţă de coroană , admitea confiscarea bunurilor bisericii în interesul regalităţi,

11
Cairns, E. E.-op. cit.;p. 246

8
care reprezenta interesul public. Consecinţele politice ale reformei lui au fost foarte importate,
prin sprijinul acordat grupări lancastariene din parlament privind refuzul acestuia de a plăti
tributul datorat de Anglia ca stat vasal. A aprobat măsurile luate de ducele de Lancaster de a
confisca episcoilor beneficiile şi de a ridica impozite şi de pe pământurile biserici12.
Urmările politice ale propagandei sale i-au adus aparatori, încât bulele papale prin care se
cerea excomunicarea si arestarea lui au ramas fara efect.. Wycliffe afirma că nimeni nu poate fi
excomunicat de papă, atâta vreme cât papa nu s-a excomunicat pe el însuşi. El neagă dreptul
biserici de a stabili şi apăra privilegii temporale prin măsuri spirituale şi declara că clerul trebuie
supus tribunalelor fapt ce i-a asigurat sprijinul coroanei şi a poporului.
La 19 febroarie 1377, la insistenţele arhiepiscopului Londrei este chemat să se justifice în
faţa unui tribunal eclesiastic. Wicliffe va fi însoţit de ducele de Lancaster, de mareşarul Perey,
adepţi ai ideilor lui şi de o mare escortă militară. În aceste condiţii arhiepiscopul s-a mulţumit să-l
avertizeze să nu-şi mai răspândească ideile.Adverari săi însă, au extras 18 puncte din scrierile
lui ,socotite eretice, pe care le-au trimis la Roma. Papa Grigorie al XI-lea (1370-1378) a ordonat
o cercetare minuţioasă a scrierilor lui Wycliffe, cerând ca în cazul în care se va dovedi eretic să
fie arestat, iar dacă acest lucru nu este posibil să fie trimis la Roma, în termen de trei luni pentru a
fi judecat.Arhiepiscopul primat al Angliei va cere totuşi profesorilor universităţii din Oxford să se
pronunţe asupra învăţăturii lui şi în 30 de zile să se prezinte în faţa juriului.
În anul 1378 începe Marea schismă papală din Apus. După moartea papei Grigorie al XI-
lea, cardinalii, sub presiunea poporului din Roma, au ales un papă italian, în persoana
arhiepiscopului de Bari – Urban al VI-lea (1378-1389). Acesta însă va nemulţumi pe cardinalii
francezi care vor alege un alt papă – francez – Clement al VIII-lea (1378-1394). Ambii papi,
considerându-se legitimi, se excomunicau reciproc, excomunicand şi pe adepţii şi popoarele
celuilalt. Dezbinarea papilor a ţinut aproape 40 de ani, între 1378 şi 1417. Punctul culminat a fost
atins când la Conciliul din Pisa (1409) dorindu-se să rămână un singur papă, s-a ajuns la situaţia
ca, în loc de doi papi să fie de acum trei papi care se excomunicau reciproc.Marea schismă papală
din Apus, pe care o considera rezultatul corupţiei Bisericii, va constitui prilejul de a contesta
papalitatea comparând-o cu o instituţia Antihristului.
Ca să poată răspândi poporului reforma preconizată, Wycliffe va începe din 1380 să
traducă Biblia în limba engleză.Iniţiativa, deşi era vorba traduceri Bibliei, este tipic eretică.

12
Manolescu, Radu; Căzan, Florentina,-op. cit. p. 141

9
Încercări de traducere a Bibliei în limba poporului mai existaseră şi până atunci de exemplu
Pierre Valdo – reprezentantul valdenzilor.13 Acelaşi lucru aveau să-l facă şi Hus şi mai târziu
Luther.
„Erezia” traduceri şi popularizării Bibliei ţine atât de faptul că în general preoţii nu o
puneau la îndemâna credincioşilor, cât şi de utilizarea ei în lupta împotriva Bisericii.14
Lăsând la o parte latina, limba savanţilor, va răspândi în popor un gen de broşuri
religioase, „tracts” ce cuprindeau pe lângă citate biblice şi ironii la adresa papalităţi.
Încrederea poporului şi-a câştigat-o prin caracterul social al învăţăturii sale. El cerea o
biserică săracă, mântuirea, spunea el, nu se poate obţine prin ceremonii religioase, indulgente şi
acte de penitenţă, ci şi printr-o viaţa cinstită. În mântuire creştinul nu depinde de preot pentru că
în fiecare individ Dumnezeu deleagă o părticică din autoritatea sa. Amintea faptul că în biserica
veche, ierarhia nu avea decât două trepte, preoţii şi diaconi, toate celălalte trepte au fost inventate
după, pentru ruina Bisericii.Învăţăturile sale vor fi răspândite cu ajutorul discipolilor săi. Aceştia
trebuiau să trăiască în sărăcie asemănător primilor fraţi ai ordinului Sfântului Francisc. Îmbrăcaţi
în rase lungi de lână , în picioarele goale, aceştia umblau din sat în sat predicând doctrina lui
Wycliffe.
Nemulţumirea generală nu se îndreapta numai împotriva bisericii, ci a întregului edificiu
feudal astfel că apelurile lui Wycliffe la egalitate şi libertate au avut influenţa asupra poporului
englez.Moartea lui Eduard al II-lea în 1377 şi minoratul lui Richard al II-lea, nepotul acestuia, au
dus la creşterea agitaţiei în rândul ţărănimi şi al orăşenilor.
Curentul lollard, aripa radicală a reformei lui Wycliffe, a exercitat o influenţă asupra
acestor răsculaţi. Numai adept al unei reforme religioase initial ,prin lollarzi, ideile sale îşi
aproprie şi semnificaţii sociale, chiar radicale în antifeudalismul lor.
În 1381 a izbucnit răscoalele in Essex şi Kent ţăranii s-au răsculat sub conducerea
preotului lollard John Ball şi a meşteşugarilor Wat Tyler. Cauza directă a răscoalei a fost abuzul
făcut cu ocazia perceperii capitalitaţiei –un impozit introdus în 1377 – răscoala a căpătat un
caracter antifeudal bucurându-se de un număr mare de participanţi şi de o bună organizare.
Revendicările ţăranilor cuprindeau: desfinţarea serbiei, desfinţarea prestaţiilor ţărăneşti şi
înlocuirea lor cu sume reduse de bani, libertatea comerţului.Făcânduli-se promisiuni, răsculaţii au
părăsit Londra. Între timp, regele reuşind să mobilizeze forţele feudale va porni la reprimarea
13
Comte, Fernand- Dicţionar de creştinism.Noţiuni fundamentale ale creştinismului, Bucureşti, 1999, p.173
14
Vladuţescu, S.-Ereziile evului mediu crestin, Bucureşti, 1974 , p.75

10
răscoalei. John Ball şi Wat Tyler au fost prinşi, torturaţi şi ucişi.Răscoala a fost înăbuşită. De
teamă să nu apară noi rezvrătiri populare încearcă să se pună capăt şi curentului de reformă a lui
Wycliffe, care le putea servi drept ideologie.Important de reţinut este faptul că răscoala din 1381
va contribui la lichidarea şerbiei în Anglia în cursul secolului al XV-lea15
Incidentele care au avut loc în timpul tulburărilor din 1381, ca maltratarea reginei-mamă,
uciderea arhiepiscopului, au compromis cauza lui Wycliffe. Curtea regală i-a retras sprijinul ei.În
1382 sinodul de la Londra, nimit şi „Sinodul cutremurului”, fiindcă atunci a avut loc un cutremur
de pământ, a condamnat 24 de teze din doctrina lui Wycliffe.După un al doilea sinod,tinut tot în
1381 va fi înlăturat de la catedra universităţii şi se va retrage în parohia sa din Luttherworth. Deşi
ideile sale au fost condamnate la Londra, se vor răspândi prin lollarzi în întreaga Anglie până în
1401 când promulgarea actului De haeretico comburendo (Despre arderea ereticilor), a făcut ca
propagarea ideiilor lollarde să fie pedepsită cu moartea.16
Retras în parohia sa Wycliffe va scrie Trialogus, sub forma unei conversaţii între adevăr
(Alithea), minciună (Psevdis) şi înţelepciune (Phronisis) în care îşi exprimă ideologia sa.La 28
decembrie 1384, în timp ce prietenul său John Purney săvârşea liturghia suferă un atac de
aplopexie în urma căruia va muri.
Partizanii săi au fost persecutaţi în timpul regelui Henric al IV-lea de Lancaster (1399-
1413), şi doctrina lui Wycliffe declarată eretică. Condamnarea mai multor puncte din ideologia
lui în Sinodul de la Roma din 1412 sub Papa Ioan al XXIII-lea şi măsurile luate de sinodul din
Konstanz (1414-1418) care a condamnat 45 din tezele lui, arderea scrierilor sale şi desgroparea şi
arderea trupului sau în 1415, au făcut ca mişcarea sa să înceteze.
Ideiile sale, însă, au pătruns în Boemia şi au fost preluate de Jan Hus.
Realizările lui John Wycliffe au fost importante în pregătirea căii reformei ulterioare în
Anglia. El a dat englezilor prima Biblie în limba lor naţională şi a propagat ideiile sale în întreaga
Anglie, între oamenii de rând. Învăţăturile lui despre egalitate în Biserică au dus aşa cum am
văzut, prin aplicarea lor de către ţărani la izbucnirea răscoalei din 1381.
Studenţii boemi care au studiat în Anglia i-au dus ideiile în Boemia, unde au devenit baza
pentru învăţăturile lui Jan Hus.
Jan Hus

15
Manolescu, Radu;Căzan, Florentina-op. cit. p.142
16
Rămureanu, Ion-op,cit.p.293

11
 Premergător al Reformei, Jan Hus, este prin influenţa ideologiei sale cel care va determina
unul din cele mai însemnate evenimente din istoria Cehiei.
Înainte de a discuta despre ideologia lui Hus, trebuie să arătăm cadrul politic social şi
economic din Boemia la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. După
stingerea dinastiei de Premysl în Cehia s-a instalat dinastia germană de Luxemburg. Ajuns rege al
Cehiei, Carol I de Luxemburg (1346-1378) va fi ales şi rege al Germaniei cu numele de Carol al
IV-lea iar în 1356 va fi încoronat ca împărat al Germaniei. Cele două state aflate sub conducerea
aceleaşi dinastii va determina întrarea Cehiei în cadrul Imperiului German, păstrându-şi însă
statutul politic de regat separat.Carol al IV-lea a fost unul dintre cei mai apreciaţi regi ai Cehiei,
căruia contemporani i-au dat titlul de „părinte al ţării” sprijinind dezvoltarea economică. Praga,
prin dubla calitate a lui Carol al XIV-lea de rege al Cehiei şi împărat al Germaniei, va deveni
reşedinţa imperială. Oraşul va fi înfrumuseţat prin construirea de castele, biserici.
În 1348 se înfiinţează Universitatea corolină din Praga, prima instituţie de învăţământ din
Cehia şi din centrul Europei.17
Succesorul lui Carol al IV-lea va fi fiul său Venceslas al IV-lea ca rege al Cehiei între
1378-1419 şi împărat al Germaniei între 1378-1400. Mai puţin înzestrat cu calităţi politice decât
tatăl său, Venceslas al IV-lea a intrat în conflict atât cu biserica cât şi cu marea nobilime.18 În
1400 este înlăturat de pe tronul imperiului ceea ce va determina slăbirea şi mai mult a poziţiei
sale în Cehia. În timpul lui va izbucni mişcarea husită.
.Biserica catolică, care stăpânea o treime din fondul funciar din Cehia, fiind cel mai mare
proprietar feudal al ţării, a agravat în aceeaşi măsură exploatarea ţărănimii dependente de pe
domeniile sale. În afară de aceasta, biserică catolică, ale cărei nevoi băneşti creşteau continuu,
impunea taxe tot mai numeroase şi mai grele pentru asistenţa religioasă e care o oferea populaţiei,
dintre care o parte însemnată mergea spre curtea papală.
Agravarea exploatării feudale a avut ca urmare creşterea luptei antifeudale a ţărănimii,
contrastul dintre feudalitatea laică şi bisericească de pe o parte, şi ţărănimea dependentă, de pe
altă parte a constituit prima contradicţie a societăţii din Cehia.Existau contradicţii şi între marea
nobilime şi cea de mijloc şi mică, marea nobilime tinzând să monopolizeze funcţiile înalte de la
curte şi din provincii. În acelaşi timp feudalitatea laică, în ansamblul ei şi în deosebi cea mică,
17
Manolescu, Radu (coordonator)-Istoria Evului Mediu.Feudalismul dezvoltat,vol. II,Bucureşti,1974,p.270
18
Dan, Mihail-Sub flamura taborului,mişcarea revoluţionară husită,Editura Ştiinţifică,Bucureşti,1964,
Manolescu, Radu (coord.)-op.cit.p .271
p. 42

12
tinde la secularizarea imenselor posesiuni ale bisericii.Oraşele, la rândul lor, manifestau o
opoziţia crescândă faţă de feudalitatea laică şi eclesiastică.În acelaşi timp, pe măsura dezvoltării
producţiei şi a schibului de mărfuri, se adânceau diferenţele şi contradicţiile din interesul
oraşului, între patriciat, bresle şi sărăcimea oraşului.
Acestor complexe contradicţii sociale li s-au adăugat şi contradicţiile dintre cehi şi
germani. O parte din clerul superior, din marea nobilime şi din patriciat era alcătuit din germani.
În aceste condiţii, lupta ţărănimi, a păturilor mijlocii şi mici orăşeneşti şi a unei părţi a mici
nobilimi ruinate cehe împotriva marei feudalităţi laice, a biserici catolice şi a orăşimii bogate a
căpătat şi un caracter antigerman, deoarece înalţii prelaţi, marea nobilime şi patricienii germani
deţineau domenii întinse, mari bogăţii, înalte posturi iar ierarhia bisericească şi de curte,
preponderenţa în cosiliile municipale. Totodată, regatul Cehiei era inclus în componenţa
imperiului german, iar dinastia dominatoare de Luxemburg era desemeni de origine germană.19
Opoziţia faţă de biserica catolică a fost favorizată de criza în care se află biserica la
sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului următor. Ieşirea papalităţii din „captivitatea
babilonică” de la Avignon prin mutarea la Roma în 1378 în loc să soluţioneze a agravat poziţia
papalităţii, deoarece până la conciliul de la Konstanz din 1414 – 1418 au existat concomitent doi
sau chiar trei papi la Roma, Avignon şi Pisa fapt ce a determinat o criză în sânul bisericii catolice
şi scăderea autorităţii sale.
Lipsa de autoritate a clerului corupt, criza bisericii din cauza Schismei papale a făcut ca
autoritatea în materie de teologie să treacă în mâinile universităţilor deşi la acea dată erau încă
puţine la număr.
În Boemia situaţia era cu atât mai gravă deoarece acelaşi cler era exploatator feudal şi
german astfel că mişcarea generală tindea să fie o mişcare antifeudală, antibisericească şi
antigermană.20
Contradicţiile societăţii cehe de la sfârşitul sec al XIV-lea şi începutul secolului al XV-
lea, oferea predicatorilor populari un mediu propice asupra acestei societăţi, îşi exercita influenţa
predicatori precum Konrad Waldhanser, Milic din Kromerize, Matei din Ionav, Toma de Stitny.

19
Manolescu, Radu (coord.)-op.cit.p .271
20
Dan, Mihail-op.cit ,p. 54

13
 Nici unul dintre aceşti predicatori nu au reuşit să determine izbucnirea unei mişcări
revoluţionare, dar ei au pregătit terenul pentru Jan Hus, creând o atitudine critică în societatea
cehă.21
Jan Hus se naşte în 1369 la Husinec în sudul Cehiei într-o familie de ţărani sărcaci. După
terminarea studiilor universitare, este numit în 1398 profesor la facultatea de filosofie.
În privinţa dogmei Hus este influenţat de John Wycliffe. Căsătoria regelui Angliei
Richard al II-lea (1377-1399) cu Ana din Boemia a întărit raporturile prieteneşti între cele două
ţări. Între universităţile din Oxford şi Praga se face schimbul de studenţi. Studenţii englezi veniţi
de la Oxford la Praga au introdus ideiile reformatorului englez. De asemeni Ieroinim din Praga ce
va deveni unul din apropiaţii lui Hus a adus la întoarcerea sa de la Oxford ultimile scrierii a le lui
Wycliffe. La Praga se forma astfel grup de adepţi ai învăţăturii lui Wycliffe.
Remarcat pentru patriotismul său şi tendinţele de reformă manifestate în cursurile sale,
Jan Hus este numit predicator al Capelei Betleem. Venind în contact cu întreaga literatură
teologică, căutând o sursă sigură de mântuire, el studiează Sfintele Scripturi unde găseşte
cuvântul lui Dumnezeu nealterat de tot ce s-ar fi adăugat ulterior. Spiritul critic şi argumentarea
logică dobândite din studiul lui Aristotel şi al filosofiei dau predicilor sale o mare putere de
convingere.22 „Slab şi livid la înfăţişare, integru în moravuri, versat în dialectică, orator, însă
mediocru în speculaţie, fanatic în discursurile sale, în care se arată cunoaşterea Bibliei, studiile
sale teologice, însă mai ales zelul său contra clerului, Hus era profund devotat naţiunii sale şi
susţinător al ideiilor lui Wycliffe, care răspundeau stării sufletului său şi găseau în fiecare zi mai
mult răsunet în anturajul său”.
Deşi la geneza învăţăturii lui Jan Hus au contribuit doctrina reformatorului englez John
Wycliffe şi ideiile predecesorilor săi din ţară: Konrad, Waldhausen, Jan Milic sau Matei din
Janov, în esenţă învăţătura sa are un caracter original, izvorăt din idealurile de dreptate socială şi
de libertate ale poporului ceh de la începutul secolului al XV-lea.
Când sinodul de la Londra a hotărât condamnarea lucrărilor lui Wycliffe ca eretic şi a
dispus arderea acestora, Hus se afla printre cei care apărau scrierile acestea.
Cu toate că urma o linie moderată, Hus nu se putea opri de la a critica biserica şi cere ca
aceasta să fie curăţată de păcate prin renunţarea la bogăţii. În predicile sale rostite în capela
Betleem face o critică aprofundată a bisericii catolice, atacând ierarhia ecleziastică şi în deosebi
21
ibidem, p.56
22
Mackinnon,James-op.cit.p.165

14
papalitatea, goana după averi, taxele nesfârşte cerute de biserică pentru asistenţa religioasă dată
credincioşilor, practica indulgenţelor vândute pentru iertarea păcatelor, cumpărarea funcţiilor
bisericeşti, viaţa imorală a clerului. Jan Hus şi-a îndreptat însă atenţia critică şi împotriva
nedreptăţilor din societatea laică, denunţănd rapacitatea şi abuzurile nobilimii şi ale orăşimii
bogate. Manifestându-şi făţiş atitudinea faţă de feudalitate şi faţă de Biserica Catolică, el spunea
într-o predică din 1405: „panii laici, prefăcându-se lipsiti, jefuiesc pe ţărani lor punându-le dări.
Şi, ceea ce este mai respingător, prelaţii bisericii, ca de exemplu papi, episcopii, arhidiaconii,
abaţii, canonicii şi complici lor... îşi înmulţesc veniturile prin mijloace cu adevărat drăceşti”23.
Atacând în predicile sale clerul catolic pentru bogăţia şi imoralitatea sa, el intră în conflict
cu arhiepiscopul din Praga, care-i interzice să mai predice. El considera că locul Bisericii
Catolice bogate şi corupte trebuia să fie luat de o biserică săracă şi simplă. Rindicându-se contra
bogăţiei şi luxului bisericii, Hus face să se înţeleagă ca acest lux vine, ca şi luxul seniorului, din
exploatarea lumii muncitoare. Predicile sale au trezit în oameni simpli simţul realităţi.
În curând, Hus ajunge în conflict cu Biserica oficială, deoarece universitatea Cehă sub
influenţa lui şi a curentului reformist, luase hotărârea de a păstra neutralitatea faţă de cei doi papi
care se confruntau pentru întâietate. Arhiepiscopul aruncă interdictul asupra celor ce votaseră
neutralitatea, deşi ea era susţinută şi de rege. Numai profesori şi clerul german votaseră contra
neutralităţi. Elementul german din universitate era ostil ideilor lui Hus astfel încât au loc
conflicte între germani şi cehi. Profesori cehi în frunte cu Hus au cerut regelui să schimbe
regulamentul votului în universitate, obţinând dreptul în 1409 ca naţiunea cehă să aibă dreptul la
3 voturi în loc de unul, cum fusese până atunci, iar celălalte naţiuni – bavareză, saxonă şi polonă
să aibă împreună dreptul la un vot. Nemulţumiţi de acest lucru, profesorii şi studenţii germani au
părăsisit Praga. Într-o singură zi au plecat 2000 de studenţi. O parte au mer24s la alte universităţi
ca Erfurt, Cracovia iar o alta parte au înfinţat în 1409 universitatea din Leipzig.
În aceste condiţii când Universitatea din Praga a rămas majoritar boemă, Hus va fi numit
rector. Pe plan filosofic numirea lui înseamnă biruinţa curentului realist, iar pe plan religios
însemna victoria curentului reformist.Clerul antireformist a fost pedepsit de rege cu confiscarea
pământului. Această măsură a făcut să se alăture curentului reformator pături largi din populaţia
de dincolo de zidurile oraşului, interesată de deposedarea clerului. Dar chiar dacă adversari lui
Hus de la universitatea din Praga au plecat, a rămas însă arhiepiscopul Sbygniek de Praga, căruia
23
Dan,Mihail-op.cit.p. .63
24
Rămureanu,Ion-op.cit.p. 379

15
papa Alexandru al V-lea (1409-1410), ales la Pisa îi ceru să-l urmărească pe Hus şi să-i interzică
să predice. În iulie 1410, aproximativ 200 de exemplare din scrierile lui au fost arse, iar apărătorii
lui loviţi cu anatema.La Praga datorită adepţilor lui Hus au izbucnit incidente. Preoţii catolici au
fost persecutaţi. Dezordinea şi incidentele lui au dăunat mult cauzei lui Hus.
Un nou motiv pentru înteţirea mişcării, se iveşte când papa ordonă strângerea de bani pe
calea indulgenţelor. Hus va critica cu asprime pe papa Ioan al XXIII-lea (1410-1415), ales la
Pisa, când acesta a publicat în mai 1412 o serie de indulgenţe ce aveau rolul de a aduna banii
necesari pentru o cruciadă contra regelui Ladislau al Neapolelui deoarece susţinea un alt papă.
Din punctul de vedere a lui Hus aceste mişcari erau necreştine şi numi pe papă Antihrist,
deoarece prin actele sale provoaca război între creştini.Va îndeamna poporul să ardă bulele
papale şi va compune două pamfete prin care combătea indulgenţale şi bulele papale. A declanşat
o campanie vehementă contra vânzării indulgenţelor, argumentând că deşi este o măsură luată de
papă, ea nu poate fi aprobată dacă nu este în spiritul Evangheliei şi nu se poate îngădui strângerea
banilor de la creştini pentru a vărsa sângele altor creştini. Campania lui Hus, ajutat şi de Ieronim
de Praga va câştiga masele. Violenţeleor adversarilor li se răspunde cu violenţe, iar regele este
obligat să interzică predicarea indulgenţelor. Hus este excomunicat de către papă cerând
arestarea lui pentru a fi ars pe rug şi dărâmarea capelei Betleem.25 În aceste condiţii, sfătuit de
prieteni săi şi chiar de rege, Hus va părăsi capitala şi va pleca în Sud, unde va scrie opera sa
fundamentală Tractus de Eclesia – Tratat despre Biserică.
Din aceasta lucrare reiese clar faptul ca Hus dorea să rămână fiul credincios al bisericii
romane, nedorind o ruptură de această instituţie, dar arată nevoia de reformă în rândul bisericii.
Doar două din tezele lui se opun, şi anume: înlăturarea oricărei autorităţi afară de cea a Sfintei
Scripturi şi nerecunoaşterea ierarhiei bisericii26.Va scrie de asemeni disertaţii cu caracter social,
combatând principiul desherenţei ce se aplică averii unei persoane cu avere fără să aibă
moştenitori. Cerând reformarea bisericii catolice, Hus atrăgea o problemă care interesa întreaga
creştinătate. Dar modul în care trebuia făcută această reformă diferea.În centrul doctrinei lui se
afla predestinaţia. Punctele principale ale doctrinei lui sunt:
1. Adevărata Biserică este corpul mistic al lui ristos, care se compune numai din cei
predestinaţi.

25
ibidem,p..380
26
Kandel,Mauruciu-Jan Hus şi mişcarea husită,Bucureşti,1957,p.18

16
 2. Singur Isus Hristos este capul Bisericii, căci el nu a orânduit un cap vizibil. Petru nu a
fost şi nu este capul Bisericii şi nu poate fi vicarul lui Hristos pe pământ.
3. Întrucât trăieşte în lux şi goană după bani, papa nu este urmaşul lui Petru, ci a lui Iuda
Iscarioteanul, cel lacom de bani.
4. Biblia trebuie predicată în limba poporului, ca să fie înţeleasă de toţi credincioşi.
Hus nu a atacat instituţia sacramentală a Bisericii, nici Tainele ei. El făcea apel de la
Hristos şi la Scriptură, fără mijlocirea ierarhiei bisericii27.Încredinţat de autenticitatea
creştinismului primar, evanchelic doar, Hus recunoaşte în Isus autoritatea supremă, capul
bisericii. Toţi cei care se opun cuvântului său cad în păcatul de moarte şi nu mai trebuiesc
ascultaţi. Puterea papei ca vicar a lui Hrisos e nulă dacă nu urmează pe Hristos şi pe Sfântul Petru
şi în comportare şi în moravuri.Isus a întemeiat o biserică universală, în timp însă, universalitatea
i-a fost compromisă de schisme şi de lupte pentru putere între episcopi, între capii bisericilor,
între papi şi împăraţi. Papalitatea s-a compromis în mod absolut încât nimic nu o mai poate ajuta.
De aceea, faţă de ea nu este posibilă decât o atitudine radicală. Nu refacerea ei, ci reforma este
necesară pentru a ajunge la adevărata biserică, biserica lui Hristos, în care oricine este interesat să
cunoască Biblia poate să predice, în care nu se adoră chipuri, nu se admit false miracole, se
renunţă la bunurile pământeşti şi la practica indulgenţelor.
În 1414 Sigismund de Luxemburg, împăratul germaniei (1410-1437) va convinge pe papa
Ioan al XXIII-lea să convoace un sinod la Konstanz.Sigismund era fratele regelui Cehiei –
Venceslas, devenind astfel şi moştenitorul acestuia.Ca şef al Imperiului German se implică în
încercarea de reformă a Bisericii catolice urmărind să pună capăt marii schisme papale ce
începuse în 1378. de asemeni dorea să pună capăt erezii husite în Boemia.
Hus este convocat la Konstanz. Asigurat de împăratul Sigismund că îşi va putea susţine
liber ideiile şi se va putea întoarce în Cehia când va dori, Hus se pregăteşte să plece. Papa Ioan al
XXIII-lea la primit cu bunăvoinţă, revocând arestarea dată asupra lui şi interdictul dat asupra
oraşului Praga, oprindu-l doar de la a efectua slujba şi de a predica.Înconjurat de bunăvoinţă, Hus
spera că îşi va putea arăta nevinovăţia şi justifica doctrinele sale.28
Sosit la Konstanz, Hus este dezamăgit de atmosfera pe care o întâlneşte aici. Se
strânseseră acolo o mulţime pestriţii de laici şi clerici, de negustori şi vagabonzi de tot felul.
Puţini erau cei care veniseră încredinţaţi că vor stopa declinul bisericii, dar mulţi erau cei care se
27
Rămurenu, Ion-op. cit. p. 380
28
Dan, Mihail,op.cit. p.77

17
dăsfătau în banchete cavalereşti sau în orice fel de alte preocupări puţin compatibile cu evlavia
pretinsă feţelor bisericeşti, Hus apreciează decepţionat conciliul şi socoteşte că oraşul va avea
nevoie de mai bine de 30 de ani pentru a se curăţa de păcatele aduse de congresişti. Între cei
prezenţi erau mulţi care doreau o reformă reală în rândul Bisericii. De exemplu Pierre d’ Ailly din
Paris partizan al reformei prin mijloce paşnice, dar negarea ierarhiei bisericeşti din doctrina lui
Hus era văzută de acesta ca o gravă revoluţie şi nici de cum o reformă.Negarea ierarhiei
bisericeşti ar fi însemnat compromiterea bisericii şi a conciliului, de aceea cercurile conducătoare
ale conciliului, influenţate de duşmanii germani a lui Hus, au hotărât să-l închidă, mai ales că el
nu se supune poruncei de a nu mai predica. În aceste condiţii nu i se va mai permite să-şi susţină
tezele, ci trebuia să răspundă ca un acuzat.
În zadar persoanele cele mai influente din sinod, ca împăratul Sigismund şi cardinalul
Pierre d’ Ailly, au încercat să-l determine să renunţe la tezele sale, căci el a refuzat.Aflând că o
comisie sinodală a dispus condamnarea şi arderea operelor sale, plin de curaj şi îndârjire, la 24
iunie 1415 Hus atacă sinodul însuşi, învinuindu-l de răutatea lui Antihrist29.
Sinodali i-au cerut a doua oară retractarea ideilor sale, dar el a refuzat, afirmând că nu se
simte vinovat cu nimic. În şedinţa din 6 iulie 1415, sinodul a condamnat pe Hus ca eretic, lipsit
de demnitate preotească, exclus din Biserică şi extrădat autorităţilor civile, care, în aceeaşi zi l-au
ars pe rug.
Se spune că între cei ce aruncau vâscuri în flăcări se afla şi o bătrână, despre care Hus a
exclamat cunoscutele cuvinte: „o sancta simplicitas”-o, sfântă ignoranţă. El încercase prin
predicile sale în limba naţională să scoată masele din ignoranţă.
Jan Hus a primit moartea cu resemnare şi un curaj deosebit care a uimit chiar şi pe
judecătorii săi. Se spune că în timp ce flăcările se cuprindea el cânta.
Prietenul său, Ieronim de la Praga, inculpat la rândul său de erezie a retractat iniţial, dar a
fost totuşi condamnat ca ,,relaps’’ căzut din nou în erezie. La 30 mai 1416, a împărtăşit soarta lui
Hus, fiind şi el ars pe rug la Konstanz.30
Condamnarea şi executarea lui Jan Hus au trezit în întreaga Cehie o profundă indignare şi
au grăbit transformarea opoziţiei husite într-o mişcare revoluţionară împotriva rânduirii feudale,

29
ibidem, p.80
30
ibidem,p.90

18
căci persecutorii pot distruge trupurile oamenilor, dar ei nu au putut distruge ideile – şi ideile lui
Hus au fost răspândite de adepţii lui.31
Impactul Reformei husite asupra Biserici Catolice. Modificarea Cultului in Boemia
Profeţiile milenariste ale evului mediu ating punctul culminant în boemia prin mişcarea
husită.32 Un număr de 452 de nobili cehi s-au adresat conciliului din Konstanz cu o scrisoare de
acuzare, arderea lui Hus fiind o jignire adusă întregului popor ceh.
Alături de magistraţii de la universitatea din Praga şi de orăşenii cehi, s-au declarat ca
adepţi ai lui Jan Hus şi ai lui Ieronim din Praga şi feudalii mijlocii şi mici din Cehia. Aceştia au
format ulterior curentul moderat al mişcărei , numiţi şi calixtini, adică – „adepţi ai potirului”,
deoarece între propunerile lor figura „potirul pentru laici”, ceea ce însemnă ca şi laici să fie
împărtăşiţi nu numai cu pâine ci şi cu vin.
O amploare incomparabil mai mare a luat mişcare de protest a maselor de jos orăşeneşti a
maselor ţărăneşti, a meşteşugarilor săraci şi a plebei orăşeneşti.În anul 1415 – 1419 centrul
acţiunilor revoluţionare a fost sudul Cehiei. Răscoale mari s-au produs la Pisek, Klotovy, Plezeni,
Sazimavi Usti şi în alte oraşe.
În cursul evenimentelor a apărut un număr mare de prdicatori populari. Una dintre figurile
marcante din această perioadă a fost preotul Vaclav Korando din Plzeni, care propăvăduia
secularizarea averilor bisericeşti şi nu recunoştea riturile bisericeşti33. Muntele Tabor din sudul
Cehiei va deveni unul din locurile preferate ale adunărilor populare. Aceeaşi denumire a căpătat-
o şi oraşul înfinţat de poporul răsculat puţin mai târziu. Toţi participanţii din rândul ţărănimii şi
plebei au căpatat numele de tabariţi. Adunările ţăranilor şi plebei, precum şi ale cavalerilor, care
li s-au alăturat au devenit frecvente în anul 1419. Această perioadă poate fi considerată ca şi
început al războiului ţărănesc din Cehia. Oricât de diferite ar fi fost interesele acestor grupări, ura
contra germanilor şi sentimentul că venirea lui Sigismund pe tronul Cehiei ar fi însemnat o
primejdie pentru toţi, i-a unit în aceeaşi dorinţă de luptă şi rezistenţă.34
Forţa principală a mişcării husite au considerat-o ţărănimea şi sărăcimea oraşelor, cărora
li-s-au alăturat, ca aliaţi mai mult sau mai puţini consecvenţi, orăşime înstărită, mica nobilime şi
chiar uni reprezentanţi ai mari nobilimi cehe. Această largă coaliţie avea, ca obiectiv comun lupta
împotriva biserici catolice, a mari nobilimi germane de la curte şi a particiatului german din
31
Cairns,E.E.-op.cit.p.247
32
Goff,Jaques Le;Schmitt, Jean-Claude-Dicţionar tematic al,Evului Mediu occidental,Bucureşti,2002,p. 379
33
Jucov,E.M (coord.)-Istoria universala,Editura Ştiinţifica,Bucureşti,1960,p.702
34
Kandel, Mauriciu,op.cit.p..30

19
oraşe, apărarea ţării faţă de cruciadele organizate de papalitate şi de Imperiul German. În acesta
timp a luat cuvânt şi activitatea revoluţionară păturilor de jos din Praga. Un propăvăduitor
înflăcărat al ideilor revoluţionare în Praga a fost Jan Zelivstki, fost călugăr care chema poporul la
răscoală. El însuşi lua parte la procesiunile religioase ale husiţilor pe străzile oraşului Praga,
ridicând potirul ca simbol al mişcării husite.35
Răscoal din Praga a izbucnit la 30 iulie 1419. Poporul a pus stăpânire pe primărie,
îndepărtând pe primar şi pe consilierii săi. Călugării şi germanii bogaţi au părăsit oraşul. Răscoala
a căpătat o amploare mai mare în august – septembrie 1419, după ce regele Cehiei, Vaclav al IV-
lea a murit. Acestuia ia urmat împăratul german Sigismund de Luxenburg, considerat cel mai
mare duşman al poporului ceh la acea dată, trădătorul lui Hus.
Mişcarea husită a declanşat reacţia feudală-catolică internă şi externă. Papa şi Sigismund
au organizat între 1420-1431 cinci cruciade la care au participat îndeosebi cavaleri germani.
Husiţii l-au declarat detronat de pe tronul Cehiei. Furia directă a poporului s-a revărsat asupra
mănăstirilor şi caselor patricienilor, pe care răsculaţii le-au distrus şi incendiat. Forţele lor armate,
întărite cu detaşamente de ţărani, venite la Praga din alte părţi ale Cehiei, au pus stăpânire prin
asalt pe castelul fortificat Vysehard.Conducătorii principali ai răsculaţilor din această perioadă au
fost remarcabilii conducători militari şi oameni politici: Miculas din Husa şi Jan Zizka.
De rezultatele acţiuni populare din Praga s-au folosit calixtinii – adepţii potirului, care au
pus săpânire pe Praga şi pe alte oraşe ale Cehiei. Totuşi datorită poziţiei intrasigente a lui
Sigismund, calixtinii au fost siliţi să acţioneze împreună cu taboriţi. În primăvara anului 1420
papa a iniţiat o cruciadă împotriva husiţilor. Sub conducerea lui Sigismund a năvălit în Cehia o
armata germană de 100 000 de oameni, între care se găseau şi feudali cruciaţi din alte ţări adunaţi
la chemarea papii.La 14 iulie 1420 armata de cruciaţi a fost înfrântă lăngă Praga de cătere taboriţi
sub coman da lui Jan Zizka. Această victorie a ridicat şi mai mult spiritul războinic al poporului
Ceh şi a întărit poziţiile taboiţilor care au anunţat programul lor propriu deosebit de cel al
calixtinilor.
Aşa cum am văzut, larga componentă socială a mişcării a dus încă de la început la
formarea în interiorul ei a două mari curente.Calixtinii sau utraquisti exprimându-şi opoziţia faţă
de situaţia privilegiată şi separatistă a clerului în raport cu restul socetăţi în problema
împărtăşaniei, cereau ca şi laicii să se poată împărtăşi din potir (calix), cu pâine şi cu vin, -sub

35
Manolescu,Radu-op.cit.p. 273

20
ultaque specie. Programul calixtinilor, curentul moderat al mişcării, - al burgerilor şi al
cavalerilor cehi – urmărea să slăbescă puterea biserici catolice, să înlăture puterea clerului şi să
mărească posesiunile financiare laice pe socoteala celor bisericeşti; de fapt acest program se
reducea la crearea unei „biserici necostisitoare”. Calixtinii nu doreau schimbări în orânduirea
feudală, ci doar înlăturarea celor mai flagrante abuzuri, în vederea menţinării ei sub o formă
înoită. Nobilimea şi orăşimea înstărită cehă, care formau curentul moderat erau adepţii realizării
programului minimal al mişcării husite, oglindit în „cele patru articole de la Praga” (1420), care
prevedeau:
- Secularizarea averilor biserici
- Interpretarea libeară a Sfintei Scripturi şi libertatea predicării în spiritul
husismului.
- Schimbarea situaţiei excepţionale a clerului catolic prin introducerea împărtăşaniei
„sub ambele forme”
- Pedeapsa celor vinovaţi de „păcatele de moarte”, adică a abaterilor grave din
societate şi din Biserică.36
Cele patru articole de la Praga erau acceptate şi de către calixtini şi de către tabaiţi, ele
exprimând interesele maselor ţărănăşti şi ale păturii de jos de la oraşe. Taboiţii însă interpreatu
altfel decât calixtini cele patru articole. Astfel, taboriţii cerau liberatate deplină şi necondiţionată
a predicării. Prin egalitate, al cărei simbol era potirul, masele populare înţelegeau desfinţarea
clasei feudale şi abolirea deosebirilor sociale. Dacă burgerii şi cavalerii, punând stăpânire pe
pământurile bisericeşti se gândeau numai la modul cum să păstreze pentru ei cele câştigat, masele
populare cereau împărţirea pământului luat de la cler..
În regiunea în care locuiau, taboiţii voiau să desfinţeze toate rânduielile feudale şi să
restitue ţărănimii bunurile ce au aparţinut obştii. Ei au interzis plătirea vreunei dări sau zeciueli
feudalilor şi intenţionau să instituie „împărăţia lui Dumnezeu”.De asemenea taboriţii pledau
pentru o reformă totală în treburile bisericeşti. Biserica existentă şi toate rânduielile ei trebuiau să
fie în întregime desfinţate, iar averea bisericii să fie predată poporului. În planurile lor cu privire
la noua biserică, taboriţii mergeau mult mai departe decât Hus, declarând faptul că nu este nevoie
nici de Evanghelie deoarece, noua „lege a lui Hristos va fi înscrisă în inima fiecăruia”. Se înlătura
şi cultul sfinţilor, precum şi valoarea turturor hotărârilor sfinţilor părinţi. Prin urmare programul

36
ibidem, p. 174

21
taboriţilor era în primul rând anti feudal. În scopul unei mai bune organizări pentru lupta
împotriva feudalilor, taboriţii au intodus în rândul lor o ordine şi o disciplină severă, folosirea în
comun a tuturor rezervelor de produse alimentare şi a celorlalte obiecte de consum. Era interzis
cu desăvârşire orice fel de lux37.
Radicalismul taboiţilor era alterat de elementele eterogene care aduc o schimbare în
atitudinea faţă de problema bogăţiei. De aceea se găseau printre ei grupe cu interese
variate.Divergenţale în rândul taboriţiilor încep să se manifeste încă din toamna anului 1420.
elementele înstărite au început să exercite o presiune crescândă asupra extremelor cum erau de
exemplu hiliaştii sau picazi. Erau numiţi astfel datorită influenţări lor de către gruparea picarzilor
sau begharzilor din Flandra şi Picardia şi de la cuvântul grecesc „hilias” -o mie, deoarece credau
în instaurarea în viitor a împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos pe pământ. Ei cereau desfinţarea
oricărei proprietăţi şi a familiei şi instaurarea unei societăţi pe deplin egalitare. Îmbrăcând
cerinţele sociale într-o formă religioase, ei afirmau că a sosit acum timpul „împărăţiei lui
Dumnezeu de o mie de ani”.38
Concepţiile picarzilor înfricoşau pe mulţi ţărani şi mai ales pe cei înstăriţi, cărora
asemenea idei li se păreau un sacrilegiu. De aceea chiar dacă latura socială a învăţături picarzilor
înfricoşau pe mulţi atrăgea simpatiile sărăcimi de la oraşe şi sate, picarzii au rămas totuşi puţini la
număr şi în momentul hotărâtor nu a obţinut sprijinul maselor largi. Cu toate acestea, deşi
caracterul propăvăduirii picarzilor deosebită pentru acele vremuri, acţiunea lor nu a rămas fără
urmări. Ea a îsufleţit masele în lupta împotriva feudalilor.
În primăvara anului 1421 a apărut o situaţie critică în mersul mişcări husite. Ideologii
taboliţi moderaţi s-au adresat magistraţilor din Praga cu o scrisoare, în care arătau că Martin
Huska şi alţi patru sute de picarzi nu vor să respecte „sfântul altar”, varsă pe pământ „sângele lui
Hristos”, strică şi vând „sfintele potire”. Ca urmare a acestui fapt picarzii au fost izgoniţi din
Tabor. Aceştia s-au întărit în apropriere de Pribenice. Fortificaţia costruită de picarzi a fost însă
asediată şi luată cu asalt. Picarzii s-au apărat cu disperare şi cei mai mulţi dintre ei au pierit în
luptă. Prizonierii piacrzi au respins propunerile de a se pocăi şi au urcat fără frică pe rug la
Klokoty, în faţa locuitorilor din Tabor. În august 1421, după grele torturi a fost ars pe rug la
Roudnice şi Martin Huska. Reprimarea hiliaştilor a provocat o lovitură serioasă mişcării husite,

37
Macek,Josef-Le mouvement husite en Boheme,Prague,1958, p.105
38
Manolescu,Radu,-op.cit.p. 174

22
întărind de fapt poziţiile cavalerilor ţi ale burgerilor.39 Dieta husită de la Caslav din 1421 a numit
un guvern provizoriu format din 20 de persoane, printre care numai doi reprezentau pe taboriţi.
Astfel în întregime sub controlul calixtinilor, acest guvern se temea de victoriile armatei
revoluţionare. Calixtinii erau nevoiţi să rămână de aceeaşi parte cu taboriţii, deoarece se pregătea
contra lor o a doua cruciadă, şi erau conştienţi de faptul că numai forţele lor unite puteau să
respingă atacul ce se pregătea.În acelaşi timp, calixtini au început tratativele cu regele polon
Vladislav al doilea, Jagello şi cu marele cneaz lituanian Vitovd, propunându-le ca unul dintre ei
să ocupe tronul Cehiei. Această propunere era dictată nu numai de tendinţa de a întări forţele
husiţilor în lupta contra împăratului Sigismund, ci şi de teama faţă de mărimea numărului
adepţilor curentului taborit.În anul 1422 a sosit în Cehia armatele polone - lituaniene sub
comanda lui Sigismund Korybutowicz – nepotul lui Jangello. Curând, însă, sub presiunea
papalităţii feudalii polono – lituanieni au trecut de partea celor care luptau împotriva husiţilor40.
Sub comanda lui Jan Zizka taboriţi au pus pe fugă armatele episcopiilor germani şi ale
feudalilor laici. Au fost înfrânte şi armatele lui Sigismund, care au încercat să-i încercuiască pe
tabioriţi41. După ce taboriţi au zdrobit armata celei de-a doua cruciade organizate împotriva
cusiţilor, calixtinii au început să se pregătească pentru întărirea forţelor lor. În martie 1422,
calixtinii din Praga au ucis în mod perfid pe Jan Zelivsky, conducătorul maselor de jos din
capitală şi au încercat să înlăture pe adepţii acestuia de la conducerea oraşului. Dar masele
populare din Praga au reşit să-şi apere drepturile, iar omorârea lui Jan Zelivsky dovedea faptul că
începuse trădarea interesele poporului de către calixtini.
Taboriţi au reşit să respingă cu succes şi cea de a treia cruciadă, iar calixtini au început
trataivele directe cu duşmani pentru a acţiona împreună împotriva poporului răsculat.
În 1424 Jan Zizka moare iar conducerea forţelor militare ale taboriţilor a fost preluată de
Procop cel Mare.42
Respingând în anul 1427 cea de a patra cruciadă, armata revoluţionară a taboriţilor a
trecut la ofensiva decisivă şi a năvălit în Silezia, Bavaria, Austria, Saxsonia. După eşeculul celor
patru cruciade, forţele taboriţilor şi influenţa lor în Cehia şi în Europa au crescut mult.
În toamna anului 1429, taboriţi, care urmăreau extinderea influenţei lor în Europa, au
reânceput campaniile ofensive în Germania. Armata revoluţionară cehă a intrat în Ungaria. Husiţi
39
Jukov, E, M-op.cit.p.704
40
ibidem,p. 706
41
Macek
42
Dan,M.-op.cit. p.250

23
au dat ajutor şi poloniei în lupta împotriva Ordinului Teuton. În 1433 detaşamentele lor au
acţionat la S,J.-op.cit.p.110dansk pe malul Mări Baltice.
La sinodul de la Basel din anul 1431 reprezentanţii clerului catolic vorbeau cu groază
despre răsunetul mişcării husite despre răscoalele maselor ţărăneşti de pe teritoriul german din
regiunea Rinului, despre starea de siprit alarmantă din oraşele germane şi despre pericolul unor
acţiuni antifeudale în Franţa şi Italia. Tot atuci s-a hotărât organizarea celei de a cincea cruciade
în care, ca şi în acţiunile anterioare rolul principal a fost încredinţat oştilor feudalilor germani.
Organizatorul acestei cruciade împotriva husiţilor a fost numit legatul papal, cardinarul Iulian
Caesarini, care cerea cruciaţilor să pustiească cu desăvărşire Cehia. Dar şi această campanie s-a
terminat printr-o groaznică înfrângere a cruciaţilor în august 1431 la Domazlice.43
Autoritatea feudalo-catolică, neputând să-i înfrângă pe usiţi prin forţa armelor şi urmărind
în acelaşi timp să-i dezbine, a fost nevoită să recurgă la tratative. În cadrul mişcări husite s-a
arătat dispus să abandoneze lupta şi să trateze, adepţii curentului moderat, care îşi realizase, în
ansamblu, programul, îndeosebi secularizarea parţială a bunurilor bisericeşti şi cărora programul
social-politic taborit cu un puternic conţinut antifeudal, le inspira temeri.
Tratativele secrete purtate între calixtinii şi biserica catolică cu prilejuri conciulilui de la
Basel, au avut ca rezultat încheierea pe baza „celor patru articole de la Praga” a „compactelor de
la Basel” în 1433. Prin ele se recunoştea:
- Împărtăşania sub ambele forme
- Se desfinţa jurisdicţia bisericii în procesele penale
- Clerul avea dreptul să posede bunuri pământeşti cu condiţia să ducă o viaţă
apostolică.
- Se stabilea libertatea predici bisericeşti.44
Ca rezultat al negocierilor, calixtinii se vor ridica împotriva taboriţilor care erau
nemulţumiţi de convenţie.
În rândul armatei taborite însă, apar semene de slăbiciune. Semnele indisciplinei se
evidenţiează cu toate că rezultatelor din Ungaria şi Brandenburg au fost pozitive. Neîncrederea în
conducători a contribuit la scăderea disciplinei. Profitând de această situaţie nobilimea cehă,
aliată cu catolicii vor deschide lupta împotriva grupării taborite. La 30 mai 1434, taboriţia au fost
învinşi la Lipany. Conducătorul taborit – Procop cel Mare – moare în luptă. Folosindu-se de
43
ibidem ,p..252
44
Manolescu, Radu-op.cit.p.276

24
rezultatele luptei poporului ceh, calixtinii au pus stăpânire pe vastele domeni bisericeşti şi-au
consolidat situaţia şi au început ofensiva împotriva ţărănimii.
Dar după victoria de la Lipany va începe şi acţiunea catolică împotriva calixtinilor.
Ultimele rezistenţe taborite conduse de Jan Roliac au fost înăbuşite în 1437.
Cu toate acestea biserica calixtină şi-a păstrat o organizare separată şi unele particularităţi
de cult: arhiepiscop propriu în persoana lui Jan Rokycana, celebrarea slujbei în limba cehă,
negarea autorităţi papale, sanctificarea lui Jan Hus.
Secularizările de bunuri bisericeşti efectuate de către nobilime şi orăşime şi constituirea
biserici husite calixtine au avut ca urmare solidalizarea lor, în vederea menţinerii avantajelor pe
care le obţinuseră în timpul desfăşurării mişcării husite şi după încheierea compactatelor de la
Basel, care erau ameninţate de tentativele de resturare catolică, manifestate în timpul domniilor
lui Sigismund de Luxemburg şi a ginerelui său, Albert de Habzburg (1438-1439). Moartea lui
Albert de Habzberg şi naşterea moştenitorului după decesul său, de unde şi numele de Ladislau
Postumul, au dat naştere unei lupte interne pentru tron. Conducerea ţării a fost luată de unul
dintre cei mai mari feudali husiţi calixtini din Cehia. Gheorghe de Podibrad, care s-a proclamat în
1448 locotenet general al regatului, funcţie pe care dieta ţării i-a recunoscut-o în 145245.
După scurta domnie ca rege al cehiei şi al Ungariei, a lui Ladislau Postumul (1453-1457),
dieta ţării a ales ca rege al Cehiei pe Gheorghe de Podibrad (1458-1471). În politica internă el s-a
sprijinit pe mica nobilime şi pe orăşime, precum şi pe biserica husită calixtină: „Rege husit” –
Gheorghe de Podibrad a respectat în politica sa religioasă prevederile Compactatelor de la Basel,
militând pentru coexistenţa celor două biserici din Cehia, catolică şi calixtină şi apărând
husitismul calixtin atât de tentativele de restaurare catolică, cât şi de mişcările eretice populare.
Dintre acestea, ceea mai mare răspândire a avut-o „uniunea fraţilor cehi” formată în 1457 de
Petru Chelcicky.
Răspândită în rândurile ţăranilor săraci şi ale meşteşugarilor, învăţătura „uniuni fraţilor
cehi”, reânoind firul tradiţiei taborite se ridica împotriva ierarhiei sociale, a instituţiilor statului
feudal şi a biserici catolică şi calixtină; de aceea, adepţi ei au fost prigoniţi şi expulzaţi de
Gheorghe de Podibrad.
Putem concluziona că din punct de vedere al scopurilor urmărite, mişcarea husită a
obţinut anumite succese:

45
Hertling,L.-Istoria Bisericii,Edirura Ars-Longa,Bucureşti,1998, p.307

25
 Din punct de vedere naţional, cehi îşi păstrau libertăţile şi privilegiile şi asigurau
caracterul naţional al aparatului de stat. Tot în plan naţional era un succes şi libertatea predici în
limba naţională.
Rezultatele cele mai revoluţionare au fost obţinute însă în noile raporturi cu biserica
romană. Este prima dată când o mişcare contra papalităţii constrânge biserica să depună armele şi
să încheie un pact, care de fapt înseamnă o capitulare a acestei puternice instituţii46.
Ca urmare a mişcării husite a luat naştere prima diviziune confesională 47 .
Boemia – situată în inima Europei va rămâne pentru mult timp separată aproape în întregime de
biserica catolică, deosebindu-se de aceasta după cum am văzut prin faptul că Euharistia era
distribuită sub ambele speci iar Hus era venerat ca martir.
Prin secularizarea unei părţi a proprietăţii funciare eclesiastice, care a dus la slăbirea
bisericii catolice şi la sporirea însemnătăţii nobilimii şi a orăşimii cehe care au beneficiat de ea şi
prin constiuirea unei biserici calixtine, separată de cea catolică, husitismul a reprezentat un prolog
al Reformei religioase din secolul al XVI-lea. În afară de caracterul său de luptă de eliberare
socială, antifeudală, sub veşmânt religios, husitismul a reprezentat şi o luptă de eliberare a
poporului ceh de sub apăsarea clerului, nobilimii şi patriciatului de origine germană şi de sub
dominaţia imperiului german. Husitismul a dus la transformari însemnate şi la organizarea
armatei şi în tehnica militară.48 Oastea husită, formată aproape numai din ţărani şi orăşeni, avea
un caracter covîrşitor popular. Susţinând necesitatea slujbei religioase în limba poporului şi
creând condiţii pentru redactarea unor opere religioase, istorice, literare în cehă, husitismul a
introdus limba cehă la oficierea slujbei religioase şi a contribuit la răspândirea culturii scrise în
limba cehă.
Husitismul a avut şi un mare răsunet internaţional, ideile şi lupta husiţilor reprezentând un
exemlu şi un îndemn şi pentru masele populare din alte ţări care luptau împotriva bisericii,
fundalismului şi patriciatului urban. Ideile husite s-au răspândit din deceniul al treilea în Slovacia,
Germania, Ungaria, Polonia, Ţările de Jos, precum şi în Transilvania, îndeosebi în preajma
răscoalei ţărăneşti de la Bobîlna din 1437 şi din Moldova49.
Alt moment îl reprezintă Girolamo Savonarola.
Girolamo Savonarola
46
Kandel, M.op.cit.p.40
47
Goff,Jaques Le-Evul Mediu şi naşterea Europei,Editura Polirom,2005,p.214
48
Macek,J.-op.cit.p.113
49
Manolescu,R-Pop.cit. p.275

26
 Renaşterea cu marile realizări în domeniul descoperirilor, a ştiintei, a artei,culturii,a avut
şi parţi mai puţin apreciate şi anume, prin aplecarea umaniştilor spre cultura greco-romană a
antichităţii păgâne, a contribuit la decăderea moravurilor societăţii.La rândul lor cetăţile italiene
se luptau între ele pentru supremaţie. Alături de Veneţia, Florenţa ajunge şi ea la independenţă şi
chiar centru al mişcării Renascentiste. Devine „oraşul mişcării, al speranţei şi al aspiraţiilor
individuale cum remarca cercetătorul Renaşterii,Jacob Burkhardt. Familia care ridica Florenţa
printr-o conducere şi de tiran dar şi de democraţie, va fi familia de Medici.
În această perioadă au apărăut „predicatorii pocăinţei”, care lupta împotriva imoralităţii,
libertinajului şi păgânismului. Unul dintre cei mai curajoşi predicatori, care s-au ridicat şi a luptat
contra decadenţei morale din timpul Renaşterii50 în secolul al XV-lea a fost călugărul dominican
Girolamo Savonarola.
Savonarola s-a născut la 21 septembrie 1452 la Ferrara, într-o familie de oameni
credincioşi şi cu pregătire ştiinţifică, tatăl lui fiind medic. Studiează medicina şi ştiinţele naturale.
De asemeni studiează filosofia aristotelică şi teologia lui Thomas d’ Aquino. Ascultând predica
unui călugăr dominicat se hotărăşte, fără consimţământul părinţilor să intre la mănăstirea
dominicană Jan Marco.
În 1481, Savonarola este numit superior la biserica San Marco din Florenţa. Deşi la
început nu a fost apreciat, începând cu 1490 predicile sale au avut un succes deosebit. Una din
temele principale era combaterea uşurinţei, moravurilorşi politici lui Lorenzo de Medici.
Inspirându-se din limbajul vechilor profeţi, Savonarola se considera un trimis a lui
Dumnezeu, înştinţând asupra introduceri reformelor morale în Biserică şi stat. Mâhnit de ceea ce
vedea că se petrece sus ochi lui şi îndurerat că poporul italian este lăsat în părăsire, fiecare
conducător interesându-se numai de el şi de cei din jurul său, Savanarola îşi ia singur eroica
misiune de a îndruma viaţa laică şi bisericească pe un nou drum, drumul moralei creştine. În acest
sens îi scria tatălui său: „nu puteam suferi marea răutate a popoarelor orbite ale Italiei şi cu atât
mai mult când vedeam că virtuţile sunt stinse şi patimile trezite. Aceasta era cea mai mare
suferinţă ce o puteau avea în lumea aceasta.”51 Începea astfel predicarea prin diferite cetăţi
italiene. La început predicile sale nu au avut prea mare succea, neavând arta de a vorbi, vocea,
pronunţia, redactarea retorică – formau mai degrabă partea lui slabă, iar cei care dorea să asculte
un orator cu stil, mergeau la rivalul său Fra Mariano de Shizazzano. Dar în cuvântul lui
50
Burkhardt,Jacob-Cultura Renaşterii în Italia
51
Vlădulescu,N.-Fra Girolamo Savonarola,Bucureşti,1937,p.9

27
Savanarola era imprimată aceea înaltă putere personală cum nu s-a mai văzut apoi vreme de o
generaţie, până la Luther. El însuşi numea această forţă, iluminare, şi nu se sfia să considere
predica printre cele mai înalte lucruri:,, în marea ierarhie a spiritelor, spune el, predicatorul vine
îndată după ultimul înger.’’52
În 1492, Lorenzo de Medici moare, urmaşul lui, Pietro de Medici – slab, lipsit de energia
înaintaşilor săi va fi ultimul reprezentant al marii familii.În acest timp, rivalităţile şi certurile
dintre statele italiene se înteţesc, mai ales după numirea pe scaunul pontifical a papei Alexandru
al VI-lea Borgia.
Savanarola începe lupta pentru reorganizarea mănăstirilor şi a întregii biserici. Ascet şi
sever, predicile lui sunt adevărate viziuni apocaliptice. Anunţa coborârea unei armate. „vremea se
aproprie – un om va năvăli peste toată Italia în câteva săptămâni, fără să tragă sabia – va trece
munţii, ca altădată Cyrus, şi cetăţile întărite vor pica înaintea lui”, Nu mult după această predică,
Carol al VIII-lea regele Franţei, intră în armată în Italia şi trece prin statele italiene fără a i se
opune rezistenţă.
Împlinirea acestei profeţii, face ca tot poporul Florentin să-l urmeze pe profet cu
încredere. Ultimul reprezentant al familiei Medici este alungat. Florenţa se află în mâinile lui
Girolamo Savanarola,care dorea să facă din acesta „un stat creştin model, o teocraţie”53 Va adopta
o constituţie ce urmărea în mare parte modelul veneţian.
Timp de aproape 4 ani, din septembrie 1494, până în mai 1498 – Florenţa a trăit într-o
atmosferă de exaltare colectiva,o experienţa tulburatoare de reformă „integrală” cuprinsese totul
şi pe toţi. Pornind de la această constatare putem înţelege forţa impactului pe care figura şi
acţiunea lui Savonarola le-a exercitat asupra contemporanilor la Florenţa şi în afaraei, şi pentru a
ne da seama cum nu numai cei umili dar şi cei învăţaţi şi cei mari s-au simţit atraşi de el până la
punctul de ai fi părtaşi54. Guicciardini spunea despre el „nu a fost alt om, care să obţină atâta
succes într-un oraş plin de spirite fine şi dispreţuitoare, orice lucru propus de el avea o forţă mai
mult decât omenească”. Ceea ce interesa şi fascina pe oameni de o asemenea anvergură la
călugărul de la San Marco nu era, desigur, cultura sa ci tocmai extremismul său şi vitalitatea sa
caldă şi instinctivă.

52
ibidem, p.14
53
ibidem.p.17
54
Procacci,Giuliano-Istoria Italienilor,Editura Politica,Bucureşti,1975,p.131

28
 Adevăratul său ideal era o teocraţie în care toată lumea să se plece cu smerenie în faţă
Nevăzutului şi în care toate conflictele personale sunt din capul locului suprimate. Întreaga sa
teorie este cumprinsă într-o inscripţie de pe Palatul Seniorei. „Christo regi suo domino
dominanţium liberatori, deo sunimo opt. Max. Mariaeque virgini Reginae dicavit S.P.O.F” – „Lui
Hristos rege, domnului şi izbăvitorului său, Dumnezeu pre înalt, prea bun şi fecioarei Maria,
regina, i s-a dedicat”55.
Omul nu trebuie să fie preocupat după părerea lui, decât de cele ce sunt în nemijlocită
legătură cu mântuirea sufletului.Denunţa nocivitatea ştiinţei. După părerea lui numai puţini ar
trebui, s-o cultive ca să nu dispară tradiţia cunoştiinţelor omeneşti, dar mai ales ca să existe în
permanenţă câţiva „atleţi” ai ştiinţei pentru combatarea sofismelor eretce, toţi ceilalţi nu au
nevoie decât de gramatică, de morală şi de religie.
Intervenţiile sale în viaţa particulară a cetaţenilor a căror libertate era atât de preţuită la
italieni, au fost destul de mari: pretindea de exemplu slujitorilor să-şi spioneze stăpâni, pentru a-şi
putea impune reforma în ceea ce priveşte moravurile. A organizat cete de copii care pătrundeau
în case şi pretindeau obiectele indicate pentru a fi arse pe rug. Astfel au ajuns să se organizeze
ruguri al vanităţii. De exemplu, în ultima zi de carnaval din 1498 în mijlocul Pieţei Seniorei se
înalţă o piramidă în trepte. La baza piramidei erau îngrămădite măşti, bărbi false, costume de
fantezie, deasupra cărţile poeţilor latinii şi italieni (Petrarca, Boccacio), preţioase tipăritului de
pergament şi manuscrise cu miniaturi de valoare; apoi podoabe femeieşti, obiecte de toaletă,
parfumuri, oglinzi, voaluri, coafuri false, mai sus se vedea lăute, harfe, jocuri de şah, cărţi de joc,
în sfârşit, ultimile două trepte erau acoperite cu tablouri printre care cel mai mult înfăţişând
frumuseţi feminine.Un negustor veneţian care se află de faţă a oferit signoriei florentine suma de
22 000 taleri de aur pentru conţinutul piramidei. Drept răspuns i sa făcut şi lui un portret care a
fost pus peste celelalte şi i sa dat foc.56
Partidul noului conducător al Florenţei era format din „Frateschi sau Piagnonii”. Contra
lor se ridică aristrocraţii, grupaţi în partidul „Arabbiati” şi „compagnacci”, adică partidul celor
care dorea traiul liber.Cu toată această opoziţia, Savanarola nu se lasă intimidat. Dorind să
reformeze întreaga biserică romană, atacă pe însuşi papa Alexandru al VI-lea. În iulie 1495,
Savonarola fusese invitat de papă să meargă la Roma, pentru a-şi justifica activitatea de la

55
Burchardt, J-op.cit .p.244
56
ibidem.p.247

29
Florenţa, dar el refuză. Papa ia interzis să predice, dar cum Savanarola a a continuat a fost
excomunicat şi Florenţa pusă sub interdicţie.57
În timp florentinii, dezgustaţi de viaţa de asceţi pe care Savanarola le-o impusese i-au
parasit La aceasta contribuise şi propunerea franciscanilor de a trece proba focului, după
metodele inchiziţiei papale calugărul dominican trebuia să treacă prin foc fără să păţească numic.
Deşi iniţial Savonarola a acceptat, cu condiţia ca şi un călugăr franciscan să facă acelaşi lucru,
proba nu mai are loc.
În duminica floriilor, 1498, la catedrala din Florenţa s-a produs un incident grav. În timp
ce călugărul dominican Franceso Valori predica, mulţimea furioasă l-a întrerup şi l-a omorât.
Luându-se ca pretext acest incident, Savonarola, a fost arestat.
La 23 mai 1498, papa Alexandru al V-lea, a trimis delegaţi la Florenţa pentru al judeca
deşi din punct de vedere dogmatic nu putea fi acuzat. Savonarala a fost spânzurat, apoi ars pe rug
împreună cu alţi doi dominicani: Fra Domenico de Pesca şi Fra Silvio Maruffi, iar cenuşa lor a
fost aruncată în fluviul Arno.
Mai târziu, deşi fusese acuzat şi ars pe rug a fost canonizat de Biserica catolică.
Contemporani cu Savonarola, Michelangelo şi Machiavelli, au fost aceea care având mai
mult decât alţi sentimentul decăderi italiene, au arătat un interes deosebit personalităţi acestuia
Deşi în tinereţe Machiavelli se număra printre ascultătorii cei mai maliţioşi şi mai indiferenţi, va
descoperi în Savonarola calităţi ale noului principe, ale „legiuitorului” ale celui care dacă nu ar fi
fost „dezarmat” ar fi reuşit să introducă la Florenţa o „ordine nouă”. „Amestecând teologia cu
politica nu a mai avut putere să ţină lângă el poporul, sau să-i silească pe necredincioşi să creadă
în el”. Preluând această idee, Jakob Burckhardt scria: „Savanarola ar fi fost poate singurul care ar
fi putut să redea libertatea oraşelor supuse, şi totodată, să salveze unitatea statului toscan. Numai
că nu s-a gândit la aceasta”58
Savanarola n-a fost un prereformator, după modelul lui Wycliffe sau Jan Hus ci un
revoltat împotriva stării în care se afla Biserica Catolică în societatea italiană în timpul său.
Intenţiile sale erau printre cele mai bune, dar au depăşit sfera de activitate a unui călugăr.59
Wycliffe şi Hus au fost stigmatizaţi ca eretici care au făcut din Biblie principalul etalon al
autorităţii, dar Savanarola a fost interesat mai mult de reformarea biserici din Florenţa şi a
57
Rămureanu,Ion-op.cit.p.185
58
Burkhandt,J.op.cit.p247
59
Blond,Georges-Furioşii Domnului,catolici si protestanţi:patru veacuri de fanatism,Editura
Politică,Bucureşti,1976,p.73

30
statului. El nu a luat niciodată poziţia avansată pe care Wycliffe şi Hus au luat-o, dar a cerut
reforma în Biserică60.

60
Cairns,E.op. cit.p.248

31
 CAPITOLUL II
Biserica Catolică în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi
începutul secolului al XVI-lea. Laicizarea Curiei Papale.

Apogeul papalităţii în istorie a fost atins în secolul al XII-lea şi începutul celui de-al XIII-
lea, biserica după care a urmat regres61.
În secolul al XV-lea declinul era evident, dar la acest fapt au contribuit cateva evenimente
petrecute cu un secol în urmă, prin ceea ce istoricii numesc captivitatea babiloniană la Avignon
începând cu anul 1309 şi care a durat până în 1378.Încercare din 1378 de întoarcere a papilor la
Roma a avut ca rezultat doar o diviziune – Marea Schismă a papalităţii din Apus (1378-1417),
când au existat concomitent doi, şi chiar trei papi care se acuzau şi se excomunicau reciproc în
lupta pentru întâietate62. Prestigiul papalităţii şi în acelaşi timp al întregi Biserici, avusese mult de
suferit în urma scandalului provocat de schismă, astfel criza din sânul bisericii a creat o
disponibilitate în rândul maselor pentru ideile lui John Wyclif în Anglia şi ale lui Jan Hus în
Boemia, cum am observat în capitolul anterioar.
O dată cu încheierea Schismei, papalitatea şi-a recăpătat o parte din prestigiu de
odinioară. Cu toate acestea, ea şi-a pierdut mult din autoritatea sa asupra bisericii în diferite state
naţionale, autoritate ce a fost redistribuită monarhilor statelor respective, îndeosebi cei ai Franţei
şi Angliei63.
Sinoadele „conciliaristice” de la Pisa, Konstanz şi Basel unde s-a încercat realizarea unei
reforme în Biserică – reformatio ecclesiae în capite et membris – au decretat superioritatea
autorităţii sinodului asupra autorităţii papei care au dus la slăbirea autorităţii monarhice şi a
prestigiului puterii absolute a papei.
La acest fapt a contribuit şi Umanistul Lorenzo Valla, cu ajutorul criticii filosofice
demasca falsitatea „Donaţiei Constantiniene” act pe care se spijinea Statul Papal şi puterea
temporală a papei. Aceaşi idee va fi preluată şi de Nicolae de Cusa sau Cusanus (1401-1464). În
lucrarea sa De Concordanţia Catholica susţine dreptul conciliului împotriva supremaţiei
pontificale a papei şi atacă autenticitatea aşa zisei Donatio Constantini şi Falsele decrete pseudo-
61
Mullet, Michael – Luther, Editura Arthemis, Bucureşti, p. 10
62
Ramureanu, Ion – Istoria Bisericească Universală, Bucureşti 1992, p. 364
63
Mullett, Michael, op. cit p.11

32
isidoniene, pe baza cărora papalitatea îşi întemeia drepturile de a avea un stat64. Dar idealul său
politic şi moral este al unei creştinătăţi unite concordante. Pentru el concordanţa se putea săvârşi
nu numai între papă şi conciliu, ître Biserica de Răsărit şi cea de Apus, ci şi între creştinism şi
religiile istorice65.
Unii papi precum şi unii cardinali şi episcopi, care se recrutau din familiile nobile, chiar la
vârsta minoratului numeroşi preoţi de parohi, abaţi, călugări din mănăstiri şi din diferite ordine
monahale n-au fost modele de moralitate în viaţa Bisricii, scandalizând pe credincioşi prin
purtarea lor imorală în cât au devenit urâţi şi detestaţi. Episcopii şi abaţii mănăstirilor în special,
duceau o viaţă de mari seniori, trăind în lux petreceri şi desfrâu, nemaipurtând haina clericală,
călcând regula celibatului.În opoziţie cu bogăţia şi luxul sfidător al clerului superior, existau un
ploritariat eclesiastic, format din preoţi parohiilor sărace, care din cauza lipsurilor erau constrânşi
să adauge la slujba lor sacerdatală, meşteşugul şi diferite alte ocupaţi. Sătuli de sărăcie, ei erau
gata să simpatizeze cu orice mişcare revoluţionară.
La acestea s-a adăugat şi lăcomia după avere, începând cu capii ierarhiei bisericeşti până
la preoţii de mir. Măsurile supărătoare de a-şi procura bani pe orice cale, în special abuzul prin
predicarea indulgenţelor şi abuzurile fiscalităţii papale, care încasa tot felul de taxe din cele mai
depărtate parohii ale lumii catolice, au contribuit la denigrarea şi înjosirea papalităţi66. La
scăderea prestigiului papalităţii au contribuit şi nepotismul şi simonia. Nepotismul a făcut din
papii Renaşterii adevărate dinastii de beneficiari şi favoriţi. Vinderea şi cumpărarea demnitarilor
bisericeşti atinseseră proporţii catastrofale. Nemulţumirea credincioşilor era mare, fiindcă vedeau
stadiul la care se află biserica prin cumpărarea indulgenţalor şi comercializarea mântuirii.
Referitor la simonie, poetul italian Battista Mantovano, în lucrarea De Calamitate
Temporum scria: ,,Arabul vinde tămâie, sirianul papur, evreul fildeş, iar la noi, preoţia,
sandctuarele, altarele, rugăciunile, cerul şi chiar şi Dumnezeu, totul este de vânzare’’.
Pe lângă abuzurile cu cele sfinte şi simonie, se mai adăugau şi superstiţiile populare cu
credinţa în „puterea diavolului” şi vrăjitorie. În asemenea cazuri, intervenea cu brutalitate
Inchiziţia, devenită tribunal eclesiastic din 1184. Excesele şi erorile inchiziţiei practicate în
această perioadă mai ales in Spania, au contribuit la îndepartarea credincioşilor catolici de
biserică67.
64
Goff, Jaques Le – Civilizaţia occidentului mediaval, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.477.
65
Day, Marie Medeline – Enciclopedia doctrinelor mistice, vol.II, Editura Amarecord, Timişoara, 1998, p. 163.
66
Ramreanu, Ion, op. cit.p. 170.
67
ibidem, p. 172

33
 În măsura în care papalitatea îşi pierde influenţa sa europeană ea tinde să devină tot mai
italinizată în privinţa membrilor săi şi a intereselor sale. Aceasta a însemnat implicarea tot mai
mare a papilor din secolul al XV-lea şi începutul celui de-al XIV-lea în problemele culturale şi
politice ale Italiei, în detrimentul grijii pastorale pentru întrega biserică.
Putem astfel concluziona faptul ca Marea Schismă din Occident a lăsat în urma sa o stare
de indisciplină a întregii ierarhii bisericeşti, de grave carenţe organizatorice şi o dezorientare în
materie de doctrină. Pentru a remedia aceste lucruri se cerea organizarea de concilii, papi însă
evitau acest lucru de teama de a nu fi impus principiul superiorităţi conciliilor asupra autorităţii
papale, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat după conciliul de la Basel care a dus la altă schismă. Pe
de altă parte, angajarea papilor în restaurarea principatului temporal cu ajutorul unor alianţe
politico-militare; mecenatismul fasuos şi monden prin care căutau să asigure prestanţă reşedinţei
pontificare luând în serviciul lor umanişti şi artişti; preocuparea lor de a-şi spori veniturile, toate
aceste motive îi făceau pe papi indiferenţi dacă nu chiar de-a dreptul contrari unei politici de
reprimare a abuzurilor aşa cum se cerea insistent68.
Pentru aplicarea măsurilor de reformă in capite et membri papa Martin al V-lea, dşi se
opunea, a fost nevoit să convoace un sinod general la Pavia pe care îl muta dic cauza unei
epidemii de ciumă la Siena. Sinodul s-a dizolvat însă din cauza proiectelor franceze de reformă,
care restrângeau drepturile papale.La intervenţia Angliei, s-a hotărât ca Sinodul să se desghidă
totuşi în martie 1431 la Basel în Elveţia. Curând după încetarea lucrărilor papa Martim al V-lea a
murit. Noul papă Eugen al IV-lea (1431-1447), temându-se de hotărârile pe care sinodul de la
Basel le-ar fi putut lua şi având ca pretext unirea cu Biserica greacă a hotărât închiderea acestui
sinod şi mutarea lui la Bologna, în Italia, pentru a pregăti această unire.Acest lucru a stârnit
protestele sinodalilor din Basel, care l-au acuzat pe papă că a mutat sinodul le Bologna pentru a
nu aplica decretul sinodului din Konstanz referitor la superioritatea sinodului asupra autorităţii şi
persoanei papei. Încurajaţi de autoritatea favorabilă a împăratului Sigismund al Germaniei, a
majorităţi părinţilor, al delegaţilor sosiţi la Sinod şi de votul clerului francez, sinodalii au hotărât
să continuie lucrările la Basel fără să ţină seama de hotărârea papei69.
Situaţia politică existentă l-au determinat pe Eugen al IV-lea să cedeze de teama unei
schisme, majoritatea statelor s-au pronunţat în favuarea unei înţelegeri. Papa va revoca dizolvarea

68
Randell, K – Luther şi reforma în Germania ; 1517-1555, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 19
69
France, A; Balimer, E – Istoria Papilor misiunea lui Petru şi realizarea ei istorică în Biserică, Editura
Arhiepiscopei Romano – Catolice, Bucureşti, 1996, p. 278

34
conciliului necunoscând conciliul în formula prezentată de conciliari. Dar, foarte curând, în urma
bisericii in capite decisă de consiliu, s-a ajuns la noi difernde cu papa. Conciliul a desfinţat
armatele, veniturile anuale de pe bunurile bisericii, plătirea palliilor, taxe de cancelarie şi a
hotărât o nouă reglementare a alegerii papilor a limitat numărul cardinalilor la douăzeci şi patru şi
a hotărât ca nici o naţiune să nu aibă dreptul de a avea mai mult de o treime din numărul total al
cardinalilor.
Cu opoziţia sinodalilor faţă de papalitatea creştină papa Eugen al IV-lea a profitat de
tratativele cu Biserica greacă pentru unire şi prin bula Docoris Gentium din 18 septembrie 1437
muta conciliul la Ferara. Dar la 10 ianuarie 1439 conciliul de la Ferara va fi transferat la Florenţa,
întrucât florentinii erau dispuşi să-i împrumute papei sumele care s-au cheltuit în timpul
conciliului70.
Între timp conciliul de le Basel, luase un acut caracter antipapal. La 24 ianuarie 1438
sinodali din Basel s-au pronunţat pentru suspendarea lui Eugen al IV-lea. Papa a ripostat
excomunicandu-i pe cei de la Basel.
În pofida tuturor încercărilor de mediere, conflictul dintre conciliul şi papă s-a adâncit. La
16 mai 1439, în decretul Sacrosanta,concilil de la Basel, a publicat ca adevaruri de credinţă
catolică urmatoarele:
- Conciliul se situează deasupra papei;
- Papa nu poate nici dizolva, nici amâna, nici transforma în conciliul;
- Acela care se opune cu îndarătnicie acestor adevaruri este eretic71.
Motivul acestei declaraţii este evident. Pentru a depune pe papă, aceste trebuia declarat
eretic, deoarece a atacat superioritatea conciliului dizolvând a doua oară conciliul. Decretul
sacrosanta, urmarea să determine depunerea papei ca eretic. Sinodul de la Basel va alege la 5
noiembrie 1439 un nou papă în persoana ducelui Amadeo al III-lea de Savoia. Numit Felix al V-
lea (1439- 1449) – acesta va fi ultimatul antipapă.
Prin alegerea unui antipapă, conciliul de la Basel îi pierde din prestigiu72.
La 23 febroarie 1447 Eugen al IV-lea moare. Realizarea cea mai importantă din timpul
pontificatului său a fost unirea cu Biseria greacă (6 iulie 1439).În lupta dintre conciliarism şi

70
ibidem, p. 254
71
Cairns, Earle, E – Creştinismul dealungul secolelor. O istorie a bisericii creştine, Oradea, 1989, p. 251.
72
Rendina, Claudio – Papii: istorie şi secrete din biografiile celor 264 de suverani pontifi de la Roma, Editura
All, Bucureşti, 2002, p. 580-581

35
papalitate, Eugen al IV-lea a reuşit să reprime parţial conciliarismul care sub pontificatul său
cunoscuse aşa cum am vazut o nouă recrudescenţă. Efortul său de a restaura structura ierarhică a
bisericii primatiale a papei nu a fost lipsită de succes. Dar adevăratul câştigator în lupta dintre
conciliu şi papă a fost Statul Modern, care şi-a întărit influenţa asupra afacerilor interne ale
Bisericii73.
Urmatorul papă Nicolae al V-lea (1447- 1455) deşi a fost un papă al bunei înţelegeri,
pentru reforma bisericească, nu a prezentat o importanţă deosebită.
Puterea spirituală a bisericii scade în ciuda unirii cu Biserica Răsăriteană, realizată de
Florenţa. Principii care până atunci îl recunoşteau pe papă ca pe un arbitru în chestiunile
cleriastice işi manifestau influenţa pentru a se transforma în şefi ai propriilor lor bisericii sau, cel
puţin de a concentra în mâinile lor cea mai mare parte a priviilegilor cunoscute până în acel
moment ca aparţinând papei74.
Felix al V-lea, abdică din funcţia de papă la 15 aprilie 1449 recunoscând-i legitimitatea
papei Nicolae al V-lea.
În 1450 – papa Nicolae al V-lea a sărbătorit Anul jubilar, eveniment care a adus la Roma
un număr neobişnuit de mare de pelerini. Pentru ca însufleţirea stârnită de jubileu să aducă
beneficii pentru biserică, Nicolae al V-lea a hotărât să trimită legaţi papali care să anunţe în
diferite ţări celebrarea jubileului şi să desfăşuare acolo o activitate pentru reformarea bisericii75.
Nicolae al V-lea s-a remarcat ca om de cultură şi primul mare papă al Renaşterii.În timpul
lui Roma a inaugurat o eră de aur. Curia a devenit un for al învăţaţilor, al literaţilor şi al artiştilor.
A dispus să fie adunate manuscrisele antichtăţii clasice şi creştine şi să fie copiate. El este
adevăratul întemeietor al Bibliotecii Vaticanului. Şi-a dobândit un mare merit prin prmovarea
artelor. A chemat la Roma pe cei mai renumiţi artişti ai Europei şi a iniţiat vaste lucrări de
restaurare a bisericilor din Roma. Planul său de a reface din temelie Bazilica Sfântul Petru şi de a
transforma întregul oraş nu a fost însă îndeplinit.Efortul de salvare al moştenirii greceşti prin
transplantarea acesteia în cultura latină, îl face pe biograful papilor, Platina să sublinieze în
concluzia sa laudativă a biografiei lui Nicolae al V-lea, cu câtă generozitate fusese sprijinită în
acele vremuri studierea sus sub diverse forme a Antichităţii, dar în special prin traduceri din

73
Franzen, A; Balimer, R – op. cit. p. 284
74
Vintilă, Horia, - Dicţionarul Papilor, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999, p. 144
75
O Grady, Desemond – Roma remodelată în Evul Mediu. O istorie a jubileelor (1300 – 2000), p. 106 - 107

36
greacă76.Ca un autentic fiu al Renaşterii, s-a angajat într-un mecenatism care a adus faimă
propriei sale persoane, dar a asigurat şi Romei reconstrucţia de care oraşul avea atâta nevoie. La
30 septembrie 1453, după căderea Constantinopolului, face un apel pentru o cruciadă, dar apelul
său a avut un ecou slab în lumea creştină.
În această perioadă puterea temporală a papilor începuse să capete o structură precisă şi
modernă, prin folosirea încasărilor ecleziastice în scopuri politice; în acest fel, idealul creştin al
instituţiei papale era trădat şi în ciuda bunelor intenţii, Nicolae al V-lea „în ochii apostolilor”,
conform opiniei lui Gregorviu, „face o greşeală, confundând papalitatea cu Biserica şi treburile
Statului eclesiastic cu cele ale replubicii lui Hristos”77.
Spre deosebire de predecesorii săi, următorul papă – Calixt al III-lea (1455 – 1448) nu s-a
interesat de „politica din domeniul cultural”, abandonând opera de reconstrucţie edilitară şi
lăsând să mucegăiască din biblioteca abia înfiinţată. Singurul său ţel a fost acela de a menţine
ordinea pe teritoriul care aparţine bisericii, dar a făcut acest lucru promovând nepotismul78. Cu
Calixt al III-lea intră în istoria papalităţii Familia Borogia.
Pontificantul lui Calixt al III-lea a fost dominat de gândul unei cruciade. Cu o energie
demnă de admiraţie şi cu cheltuirea unor mari sume de bani, el s-a dedicat acţiunii de respingere
a turcilor din Balcani. Pentru a realiza acest lucru va sacrifica multe opere de artă din aur şi argint
ale Vaticanului. Calixt a putut să treacă în contul său şi un succes: eliberarea Belgradului şi
retragerea turcilor la 22 iulie 1456.
Scurtul pontificat al lui Calixt al III-lea a adus mari avantaje familiei sale care va ajunge
la apogeu odată cu Alexandru al IV-lea şi fii acestuia. Totul a început în momentul în care i-a
înălţat la rangul de cardinali pe cei doi fii ai surorii sale, Louis Juan de Mila, fost episcop şi
Rodrigo de Borja Y Dormes de Segorbe. Louis Juan a fost numit legat pontific la Bologna, iar
Rodrigo – în vârstă de 25 de ani a devenit vicecancelar al bisericii, căpitan al gărzilor pontificale
şi episcop de Valenza. Deşi hirotonit în anul 1456 Rodrigo nu a încetat să ducă o viaţă totală
opusă principiilor sacerdotilui. În al treilea nepot, Pedro Luis, a rămas laic, dar a ajuns în cele mai
înalte funcţii în statul papal.

76
Zimmermann, Harold, - Ppalitatea în Evul Mediu. Oistorie a pontifilor romani din perspectiva istoriografiei,
Polirom, Bucureşti, 2004, p. 204.
77
Renedina, Claudio, op. cit. p. 587
78
ibidem, p. 590

37
 Nepotismul a dominat în politica internă a lui Calixt al III-lea79. În 2456 a promulgat
reabilitarea Ioanei d’Arc.
Umanistul Enea Sivio de Piccolomini ales papa ca Pius al II-lea în 1458 până în 1464,
considera drept misiune principală a pontificatului său cruciada împotriva turcilor. Dar programul
acestui papă a fost dedicat propriei persoane fapt demonstrat de aspectul magnific pe care a dorit
să-l dea oraşului natal. O dovadă a personalizării puterii ne este oferită şi de nepotismul care l-a
caracterizat, prin acordarea titlului de cardinal la doi nepoţi de-ai săi. De asemeni şi-a instalat
rude în posturi nevralgice ale Curiei şi ale Statului pontifical80.
În ciuda nepotismului, Pius al II-lea are meritul de a fi trasat în linii mari noua concepţie a
Statului pontifical. În această perioadă Lorenzo Yalla a denunţat în faţa lumii întregi falsitatea
documentului Donaţio Constantini lucru pe care umanistul papă Pius al II-lea nu îl va contesta.
Odată cu Pius al II-lea – apare cu claritate figura papei – rege, care pentru a se afirma şi a
se consolida, va trebui să anuleze orice putere militară a seniorilor în diferitele oraşe ale statului
pontifical. El considera că guvernarea unui bun preot este mai bună şi mai sfântă decât cea a unui
laic81.
Cu Sixtus al IV-lea care ocupă scaunul pontifical din 1471 până în 1484, declinul moral al
papalităţii continuă în ritm rapid. Deşi a jurat pe obişnuitele capitulaţii de alegere, câteva
săptămâni mai târziu, contrar acestora, el a numit cardinal pe doi nepoţi de ai săi. Inteligent,
energic, ambiţios, noul papă s-a angajat în combinaţii şi întregi politice în interesul nepoţilor săi,
implicându-se în conflictele interne ale Florenţai, care au dus la asasinarea lui Guiliano de
Medici, precum şi în viaţa politică a Veneţiei, încetând replubica la război, ajutând-o, apoi
abandonând-o şi, în cele din urmă excomunicând-o. La Roma, Sixtus al IV-lea îşi persecută cu
cruzime inamicii, îndeosebi familia Colona82.
Va mari taxele indulgentelor, impozitelor şi veniturile mănăstireşti. Abuzurile la Vatican
continuau fără încetare şi banii creştinătăţii într-un moment în care turcii cucereau Otranto;
dispăreau în buzunarele familiei. „Adevăraţii turci, obişnuiau să spună contemporanii sunt nepoţii
papei83”. A promovat cultul marian şi a favorizat Ordinele Cerşetorilor.

79
Zimmermann, Harald – op. cit. p. 207
80
Renedina, Claudio – op cit. p. 594
81
ibidem, pg 596
82
Franzen, A; Balimer, R – op.cit. p. 291
83
Vintilă, Horia – op, cit, p. 151

38
 Pontificatul lui Sixtus al IV-lea a avut o influenţă negativă asupra Bisericii. Cei 34 de
cardinali, dintre care şase erau nepoţii săi pe care i-a numit, aşa cum am văzut, prin încălcarea
capitulaţiilor de alegere, nu au fost oameni religioşi şi demni. Astfel laicizarea s-a instalattot mai
pregnant în Curie. În pofida pietăţii sale personale, prin nepotismul practicat şi-a asumat o mare
răspundere. În laicizarea Curiei, el poartă o vină principală. Actele sale politice nu au făcut decât
să împiedice o acţiune comună a creştinătăţii, împotriva turcilor.
Împins de ambiţia de a da strălucire şi glorie pontificatului său, a adus la curtea papală
renumiţi erudiţi străini precum umanistul grec Arghiropoulus, pe Reuchilin, pe Regiomantanus, a
refăcut biblioteca Vaticanului şi a construit Capela Sixtina, pe care a dedicat-o Imaculatei
Concepţiuni, la decorarea ei participând cei mai mari pictori ai timpului Botticelli, Perugio,
Signorelli, Pinturicchio., etc84.
În timpul pontificatului său Roma rivaliza cu Florenţa familiei Medici, dar biserica
ajunsese complet umilită, niciodată nepotismul, simonia şi mica politică materialistă şi ineficace
nu dominase vaticanul ca în timpul pontificatului lui Sixtus al IV-lea85.Numle lui Sixtus al IV-lea
mai este însă şi de Inchiziţia spaniolă, autorizând prin bula din 1 noiembrie 1478 suveranilor
Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia dreptul de a numi ca inchizitori acele personalităţi
ecleziastice pe care le considerau valide prin doctrina şi înţelepciunea lor.
Urmaşul său Inoceţiu al VIII-lea (1484-1492) era un caracter slab, tolerând la curtea sa
imoralitatea, simonia şi abuzurile. Tata a doi fii nelegitimi, se ocupa mai mult de interesele
familiei sale decât de bunul mers al Bisericii. I-a acordat mantia de cardinal lui Lorenzo Cibo,
fiul fratelui său Giovani de Medici, viitorul papă Leon al X-lea 86.Simonia şi imoralitatea
atinseseră apogeul. Împotriva acestor abuzuri se ridica Savonarola, profetul florentin, a cărui
dorinţă de reformă va face din Florenţa pentru scurt timp un stat profund reformator.Numărul
cardinarilor a fost redus la 25 ca să nu scadă beneficiile. Principii bisericii urmând exemplu papei
mergeau pe aceaşi linie dedicată problemelor lumeşti.
Marea eroare a lui Inoceţiu al VII-lea a constituit-o bula din 1484, care autoriza, justifica şi chiar
incita tribunalul Inchiziţiile cele mai teribile împotriva vrăjitorilor.

84
Rendina, Claudio – op.cit. p. 605
85
Vintilă, Horia – op. cit. p. 153
86
Rendina, Claudio – op.cit p. 609

39
 Deşi delictul de vrăjitorie şi stereotipul sabatului erau cunoscute de multă vreme, prin
Summis desiderantibus afectibus va oficializa represiunea agravând-o într-o mare măsură
menaintâlnită până atunci87.
Spaniol de origine, Rodrigo de Borja, devenit papă Alexandru al IV-lea Borja (1482 –
1503) printr-un notoriu act de simonie care a indignat întreaga lume catolică, şi-a concentrat toate
preocupările asupra promovării poziţiei şi intereselor cele patru ai săi, extinderii şi consolidării
statului papal, folosindu-se de toate mijloacele pentru a-şi atinge scopul – chiar şi prin trădări şi
crime oribile, rămase legendare şi unice în istoria papalităţii. Aliîndu-se pe rând cele două partide
rivale – cu Geulfii Orsini şi cu Ghibelini Colona pentru ai trăda succesiv fără nici un scrupul,
papa şi-a creat un întins stat pontifical, cu ajutorul fiului sau Cesare. Contemporanii săi i-au
lăudat abilitatea diplomatică, arta de a convinge. Îndoielnice erau însă calităţile sale morale.
Modul său de viaţă nu corespundea înaltului său oficiu. A dus o politică menită să facă
independent Sfântul Scaun de intrigile Facţiunilor aristrocrate, dar în politica externă a dat greş,
atrăgând asupra Italiei invazia lui Carol al al-VIII-lea al Franţei88.
Complet indiferent în problemele religioase, chiar plictisit de slujbele religioase,
Alexandru al -VI- lea nu era preocupat nici de înfrumuseţarea Romei sau a palatului Vaticanului.
A folosit sume imense pentru a crea o armată puternică dar şi pentru nesfârşitele banchete şi urgii
de la curtea sa. Pe lângă acestea au continuat corupţia, simonia, vânzarea de indulgeţe, o serie de
sacrilegii şi asasinate, şi totul, într-o ambianţă de lux revoltătoare. Pe plan intern, nepotismul şi
uneltirile familiei Borgia s-au repercutat negativ asupra pontificantului său. Dezordinile din Curie
au cauzat atacuri violente şi multe cereau o reformă. O astfel de reformă a început Savanarola în
Florenţa, dar atacurile acestuia la adresa papei au nemulţumit pe Alexandru al VI-lea care se va
excomunica. A existat o încercare de reformare a bisericii, născută dintr-o tragedie personală:
uciderea fiului său preferat şi prăbuşirea unui tavan din palatul pontifical, în timpul unei furtuni,
eveniment care era să-l coste viaţa. În bula de reformă se spunea: „Începem reforma cu curtea
noastră romană care să dea celorlalţi un exemplu de viaţă virtuasă”. Din păcate publicarea bulei
de reformă a fost mai întâi amânată şi apoi uitată89, deoarece papa nu avea puterea să se
desprindă de propriul său trecut şi să renunţe la obiceiurile sale.

87
Alexandru, F.P; Rădvan, L – De la Cetatea lui Dumnezeu la verdictul din Namtes, Izvoare de istorie medievală
(secolele V – VXI), Polirom, Bucureşti, 2005; pp. 454 – 455.
88
Franzen; A, Balimer, R-op. cit p. 293
89
Rendina, Claudio- op. cit. p. 618

40
 Cu Alexandru al VI-lea papalitatea Renaşterii şi-a atins punctul culminant. Pontificatul
său a fost o mare nenorocire pentru biserică. În acest sens un cronicar spunea că „într-o societate
în care până şi pietrele strigau reformă, Borgia a strălucit prin apsentism şi dezinteres”90.
După scurtul interludiu al pontificatului lui Pius al III-lea (1503), tronul papal i-a revenit
lui Iuliu al II-lea (1503-1513). Personalitatea sa s-a impus tuturor. Va fi un papă al războiului şi
însuşi numele său, omagiu adus lui Iuliu Cezar indica un întreg program politic. Avea calităţi de
om politic şi militar, dar, cu siguranţă nu de om evlavios, om al forţei, mai curând comandant de
oaste decât Papa.
Marele orgoliu al acestui papă al războiului – de o mare energie şi curaj, a fost întărirea
Statutului Papal. Nevoile bisericii au trecut pe un plan secund, scopul său, din punct de vedere
politic a fost întărirea puterii papale în Statul Papal, redobândirea teritoriilor pierdute şi alungarea
străinilor din Italia. În 1506, Iuliu al II-lea crează garda pontificală, cu care papa, îmbrăcând
armura şi coborând personal pe câmpul de luptă, recucereşte întreaga Italie Centrală, Bologna,
îndepărtându-se spre Veneţia, a cucerit Parma, Piacenza şi Regina, fondând stfel un stat întins
cum nici un papă nu stăpânise. Din cauza acestor războaie se poate că Iuliu al II-lea a uitat de
funcţiile speciale ale unui papă care trebuia să inspire pace şi iubire între oameni, să reconcilieze
într-o unire aflată sub semnul credinţei lui Dumnezeu91.
Iuliu al II-lea cel mai faimos dintre papi Renaşterii a fost recunoscut ca unul dintre cei
mai mari mecenaţi din istoria artei. În 1506 a început reconstrucţia bazilicii Sfântului Petru. Cei
mai mari artişti ai timpului au lucrat pentru el: Michelangelo a terminat pictura Capelei Sixtine,
în timp ce Rafael a pictat celebrele fresce din Vatican, fresce în care figura papei apare de două
ori.
În acelaşi an va încerca să reformeze Biserica Catolică prin bula Cum Tam Divino prin
care condamna simonia şi stabileşte pedepse aspre pentru cei care o practica92. Se numără printre
puţini papi care încearcă o stopare a cumpărării funcţiilor.
Ca urmare a cererilor de reformă Iuliu al II-lea a fost nevoit să convoace un consiliu la
Lateran în 1512. După cum argumenta el, frământările războinice au împiedicat până acum
convocarea unui consiliu.

90
ibidem, p. 620
91
ibidem ,p. 625
92
ibidem ,p.622

41
 Consiliul din Lateran a fost ultima încercare a Papilor de a face reforma, înainte de
Reforma lui Luther. S-au discutat o serie de propuneri pozitive de reformă care au fost şi
acceptate dar din păcate nu au fost transpuse în practică. La 30 martie 1513 a apărut o bulă de
reformă care urma să reducă povara contribuţiilor destinate Curiei şi să oprească abuzurile
funcţionarilor papei. Dar nici conciliul din Lateran nu şi-a îndeplinit sarcina de a reformare, mai
ales că nu s-au găsit soluţii pentru problema reformării Curiei, pentru cea a obligativităţi
rezidenţei episcopale, precum şi pentru cea a cumului de funcţii şi de veniturile bisericeşti.
Iacob Burkarat l-a caracterizat drept un salvator al Papalităţii prin restaurarea Statutului
Papal. Întradevăr luând în considerare numai actele sale politice poate fi socotit printre cei mai de
seamă papi93.
Următorul mare papă al Renaşterii, Leon al X-lea (1513-1521) era fiul lui Lorenzo
Magnificul. Despre acesta se poate afirma că era inteligent manierat, cult şi un mult mai bun
cunăscător al artei decât al teologiei. Educat în mediul culturii renascentiste florentine, avea
suficientă sensibilitate pentru a se bucura de splendorile oferite de această cultură. Aprecia din
plin scrierile latine ale iniţiatorului literaturii clasice, dar stimula şi creaţia în limba sa naţională.
Niciodată până atunci curtea nu fusese invadată de atâtea săectacole de teatru şi muzică. Foarte
cultivat, prieten al erudiţiilor şi artiştilor, nu atât un om religios cât un mare iubitor de frumos.
Toate aceste strălucite preocupări culturale nu concordau însă cu înalta misiune pe care căpetenia
bisericii ar fi trebuit să şi-o asume. Exemplu cel mai elocvent care reflecta preocuparea acestui
papă pentru artă este modelul în care a reuşit să obţină fondurile necesare pentru construirea noii
bazilici din Vatican. Leon al X-lea a intermediat un împrumut de 29000 de galbeni renani de la
banca Fugger. Ca o compensaţie Curia ia acordat pentru o perioadă de opt ani dreptul de
predicare a indulgenţelor în folosul bazilicii Sfântul Petru94. A iniţiat astfel, o companie de
indulgenţe în întrega Europă, darmai ale în Germania. Orice persoană care ar fi făcut o pomană ar
fi putut beneficia de o indulgenţă mai mult sau mai puţin extinsă în funcţie de suma oferită,
aplicabilă chiar şi pentru cei morţi. Era garantată salvarea imediată a celor decedaţi de chinurile
Purgatoriului, dacă o rudă plătea un florin95 Ultimii ani ai pontificatului lui Leon al X-lea vor fi
marcaţi de zguduiri şi prevestiri întunecate. În Germania, influenţa lui Martin Luther creştea tot
mai ameninţătoare pentru biserica catolică.

93
Franzen A; Balimer, R-op cit. p. 297
94
ibidem p. 299
95
Randina, Claudio, op. cit., p. 628

42
 În această perioadă NICCOLO MACHIAVELLI, prin cunoscuta lucrare Il Principe, pune
în relief importanţa statului civil, contribuind astfel la slăbirea autorităţii Bisericii Romano-
Catolice în viaţa socială din timpul său.
Analizând cauzele care au dus la dezbinarea Italiei, de care se făcea vinovată – după
părerea lui – papalitatea şi lipsa grijii pentru armata naţională, Machiavelli a ajuns la concluzia că
singura cale pentru salvarea intereselor italiei ar fi unificarea insulei într-un stat de tipul vechii
republici romane, prin acţiunea energetică a unei personalităţi, prin orice mijloace. În jurul
acestei idei, îşi construieşte teoria sa politică potrivit căreia, în politică dictează interesele şi forţa,
nu considerentele de ordin moral. Când o acţiune este solidară pentru interesul colectiv, când ea
concură la bunăstarea şi înflorirea Statutuli, atuci ea îşi poate crea propria morală, propriul său
univers etic. Moralitatea este echivalentă cu a fi intens activ96.
Machiavelli a imaginat un principe „ideal care să se conducă după raţiuni de stat, în care
dreptatea, onoarea jurământul, morala nu trebuiesc respectate, dacă interesul de stat o cere.
Gândirea, prin Machiavelli, a devenit laică, politică şi-a afirmat pe deplin autonomia, iar
raţiunea de stat este dominatoare în orice organism colectiv. În momentul în care credinţa
religioasă şi normele de conduită bazate pe aceasta încetaseră de a mai avea putere şi Renaşterea
coincidea cu o criză a valorilor morale, Machiavelli încerca să rezolve această criză şi pentru
aceasta consideră politicul drept criteriu de judecată al faptelor omeneşti. Raţiunea de stat,
criteriu de valoare înlocuieşte pentru el criteriul filosofic-moral al generaţiei precedente al cărei
umanist era însă puternic pătruns de reminscenţele religioase când celălate valori ale trecutului se
prăbuşea şi nici morala creştină sau platoniciană nu mai putea fi un îndemn la acţiune sau o pauză
împotriva răului, Machiavelli făcea apel la singura realitate superioară individului, pe care acesta
mai putea fi dispus s-o recunoască-statul-socotind iubirea pentru acesta drept virtutea cea mai
înaltă a omului. O morală nouă înlocuia morala religioasă iar autonomia politicului faţă de morala
religioasă ducea la identificarea lui cu morala cea nouă97.
Un rol important în ceea ce priveşte modalitatea în care era percepută Biserica, la sfârşitul
secolului al –XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, la avut umanismul clasisit. În special în
ţările germanice a dus la in gust pronunţat pentru sceptism şi relativitate a tot ce este docmatic şi
supranatural. La acesta, a contribuit mai ales marele umanist Eramus din Rotterdam. El duce o
nouă concepţie despre ştiinţă şi despre lărgirea domeniului inteligenţei şi al imaginaţiei.
96
Machiavelli Niccolo, Princepele (prefaţa Alexandru Balaci), Editura Mondeo Bucureşti, 1994. p III
97
Idem, Istorii Florentiene, Editura ştiinţifică, pg. 62

43
Umanistul era o forţă de înoire socială, arma cea mai eficace pentru a combata ignoranţa-
considerată izvorul tuturor relelor. Abuzurile şi nedreptăţile conducătorilor, mizeria poporului,
toate relele sociale îşi au originea în opinia lui Eramus în ignoranţă.
Fără să ia în discuţie instituţiile bisericii, Eramus a făurit armele cele mai redutabile cu
care protestanţii aveau să conbată catolicismul98.
Eramus îşi dădea seama de necesitatea unor schimburi de cult, ba chiar dogmă pentru a se
reda prestigiului bisericii catolice şi o face din nou prisma instituţie în stat. În acest sens a propus
în 1514 o reformă papei al X-lea care deşi nu a respins ideea nu a luat nici o măsură în acest sens.
Umaniştii, în general, aspirau la reformarea a creştinismului şi a bisericii în sensul
interiorizării religiei şi a simplificării cultului, prin eliminarea adaosurilor de mai târziu de natură
exterioară, dar nu intenţionau o despărţire de biserica catolică. Acest curent a rămas însă limitat
în cercurile restrânse fără să aibă o mare influenţă asupra mulţumii.
De asemenea umanişti au contribuit la descreditarea bisericii catolice şi a clerului în
special, printr-un mare număr de scrieri satirice, în care criticau lipsa de vocaţie, preocuparea
pentru bunurile lumeşti, ignoranţa şi intoleranţa clerului, îdeosebi a călugărilor.
Înaltele idealuri care însufleţiseră la începuturi mişcarea monastică şi care stimulaseră în
timp revigorarea religioasă se stinseseră în mare măsură spre sfârşitul secolului al XV-lea. În
multe mănăstiri călugării nu făceau obişnuitele legăminte de sărăcie,castitate şi ascultare, iar
dedicarea unei vieţi de rugăciune şi muncă fusese înlocuită cu bârfa, lene şi vânare de plăceri. În
multe cazuri imaginea publică era corectă şi în majoritatea ţărilor mănăstirilor care mai reflectau
bunele intenţii ale fondatorilor lor formau o minoritate neînsemnată. Ocupanţii acestor lăcaşuri
erau deseori descrişi drept „paraziţi ai societăţii”. Scandaluri şi mai mari erau provocate de
numărul mare de stereţi, de sânge nobil, uneori egal care fuseseră numiţi superiori ai acestor
lăcaşuri în virtutea sistemului general de conferinţe a dregătorilor bisericeşti. Cei mai mulţi se
prevalau de promisiunea din partea papei de a nu locui în mănăstire şi trăiau din veniturile
substanţiale asigurate de moşiile acestora. Mulţi nici nu puneau vrodată piciorul în mănăstirile ai
căror conducători titulari erau. Deseori îi abandonau pe locatarii acestora în sărăcie lucie, sub
administrarea unui înlocuitor, în timp ce ei nu îşi refuzau nici un lux care putea fi cumpărat99.
Averile şi veniturile mănăstirilor nu erau folosite în scopuri de binefacere, de asistenţă
socială cărora le era destinate. Spiritul modern se propagase şi printre abati. Litigiile dintre ei le
98
Otelea, Andrei – Renaşterea, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 316-319
99
Randell, K – Reforma catolică şi contrareforma, Editura All, p. 15

44
scădeou considerabil autoritatea morală. Delăsarea morală era generală, studiul teologic era
neglijat, cultura teologică era deficitară. Ordinele financiare şi dominicane – care nu puteu fi
controlate, întrucât se considerau autonome şi independente faţă de juridiscţia episcopului local,
manifestau o atitudine favorabilă formelor de religiozitate populară. Severele reguli ale aproape
tuturora ordinelor călugăreşti erau neglijate. Sfintele Taine erau administrate incorect, predicile
erau superficiale, improvizate. Asistenţa spirituală a bolnavilor şi muribunzilor era doar un prilej
de ai convinge în vederea unor cât mai substanţiale testamente sau lăsăminte î favoarea
mănăstirii. Călugării erau veşnic în ceartă cu preoţii pentru a-şi asigura fiecare slujbele religioase
în urma cărora aveau de câştigat: botez, căsătorie, îmormântare.
Excepţia de la această stare o constituia Spania unde se desfăşurase un program de
reformă în acest sens în timpul domniei lui Ferdinand şi a Izabelei.
Faptul că mănăstirile nu se bucurau de simpatie aproape nicăieri era determinat atât de
factori economici cât şi politici. Suveranii laici care treceau printr-o perioadă de cheltuieli
crescute dar venituri stagnante priveau înspre mănăstiri cu invidie. În plus, cei care contribuiau la
averile monarhale cu dări sau munci erau bazaţi de opulenta în care trăiau pe cheltuiala lor, cei
care făcuseră jurămintelor de sărăcie. Una era să finanţeze relativa îndestulare a nobilimii şi
aristrocraţiei, dar cu totul altceva să se lipsească de o parte a recoltelor obţinute prin muncă grea,
în beneficiul celor care ar fi trebuit să ducă un trai la fel de sărac. Nu întâmplător printre primele
manifestări de sprijin popular în favoarea Reformei fuseseră atacuri asupra stabilimentelor
monarhcale iar monarhi care au acceptat Reforma au trecut repede la confiscarea latifundiilor
mănăstireşti.
Resentimentele nu erau provocate atât de faptul că oamenii bisericii duceau o viaţă de
plăceri, problema consta în faptul că impuneau tarife prea mari pentru orice serviciu iar omul de
rând trebuia să plătească, fie să rişte osanda. În aceste condiţii, curentul anticlerial, ostilitatea
îndereptată împotriva bisericii şi a celor care deţineau posturi în rândul ei, era larg răspândit, ceea
ce ducea la crearea unei atmosfere în care orice atac la adresa ierarhiei lumeşti nu putea să fie
decât binevenit100.
Biserica devenise de-a lungul timpului o mare putere seculară, îşi crease un vast aparat
judiciar, administrativ şi fiscal iar întreţinerea acestuia, precum şi cheltuielile curei pontificale,
construcţiile monumentale, păzboaiele purtate necesitau sume din ce în ce mai mari, procurate,

100
Idem, Luther şi reforma în Germania, 1517 – 1555, Editura All, p. 10

45
aşa cum am văzut prin multiplicarea taxelor percepute în ţările carolice care se cereau la orice
schimbare de titulatură, investituri, dezlegări, dispuse, anulări de căsătorie, indulgenţe, etc.
Criticile la adresa papalităţii la sfârşitul secolului al XV-lea erau dure. Alcătuirea Curei
era un motiv major de nemulţumire. La început se încercase, ca numirea cardinalilor să ţină cont
de importanţa diverselor naţiuni care intrau în componenta biserii. Numai că spre sfârşitul
secolului al XV-lea numărul cardinalilor crescuse treptat şi cei mai mulţi dintre cei nou veniţi
erau italieni. Numărul cardinalilor s-a ridicat la peste 20. În 1517 – papa Leon al X-lea a numit 31
de cardinali înrr-o singură zi.
La numărul mare a cardinalilor se adaugă fiscalitatea nemiloasă a Curei, ai cărei
funcţionari pretindeau beneficiarilor şi solicitanţilor de dispense, taxe de cancelarie.
Mondenitatea, decăderea morală, fastul, aviditatea nestăpânită, absenţa simţului datoriei,
indiferenţa faţă de adevăratele probleme ale bisericii – toate acestea se întânleau nu numai la
Roma, ci şi la curţile episcopale, mai ales când episcopul era în acelaşi timp şi principe teritorial.
Aceste curţi erau de-a dreptul asaltate permanent de exponenţii familiilor nobile care căutau să-şi
plaseze fii, rudele sau protejaţii în posturi deosebit de bine plătite: - de administratori de dioceze,
sau beneficiari ai veniturilor unor mănăstiri al cărui loc de abate rămâna vacant. Conducerea
spirituală a diocezelor era lăsată pe mâna unor episcopi auxiliari, de obicei proveniţi din rândurile
călugărilor cerşetori.
Deseori se întânlnea situaţia în care episcopii erau titulari şi beneficiari a doua, trei şi
chiar mai multor diocize la mari distanţe una de alta şi cumulând deci şi veniturile acestora. Unii
deveniseră în principal înalţi funcţionari administrativ, în calitate de cancelari ai principilor sau ai
Imperiului. Adeseori şi beneficiile unei simple parohii erau conferite unor titulari care rezidau în
alte localităţi, aceştia încredinţau îndeplinirea funcţiilor liturgice şi asistenţa spirituală a
credincioşilor unor vicari, suplinitori, ignoranţi, pretinzând bani pentru orice fel de slujbe
religioase sau rugăciuni, exploatând fără scrupul credulitatea oamenilor. În plus, concubinajul era
practicat la tote nivelele ierarhiei ecleziastice de la papi până la preoţii satatelor, iar fii rezultaţi
din asemenea relaţii erau recunoscuţi cu dezinvoltura de eclesiastici. Situaţia aceasta a dus în mod
inevitaţil la o degredare a funcţiei şi demnităţii sacerdotale.
Criza bisericii catolice s-a datorat în primul rând decăderii papalităţii în secolele XIV –
XV, criza continuă şi în prima parte a secolului al XVII-lea prin pontifi ca Alexandru Borgia,

46
Iulius al II-lea, Leon al X-lea, care prin caracterul laic al politicii lor au determinat nemulţumirea
multora, printre credincioşi vorbindu-se de Anticristul de la Roma101.
Papa reprezintă un conducător secular, pe lângă rolul său de conducător religios, dar
afirmarea statelor naţionale au afectat mult universalismul bisericii catolice, papii înşişi s-au
transformat în principi teritoriali italieni, preocupaţi de întărirea propriului stat, de impresia ce o
făceau lumii creştine, nu ca şefi ai unui cult, ci ca părincipi ai Renaşterii, aflându-se în centrul
unor conflicte internaţionale sau erijându-se în protectori ai artelor şi literelor.
Bogăţiile şi poziţia privilegiată a bisericii şi pretenţiile papalităţii de dominaţie universală
au ajuns în acastă periodă într-o tot mai acută contradicţie cu interesele statelor feudale din
Europa Apuseană şi îndeosebi ale statelor centralizate ale căror autoritate monarhică erau
incompatibile cu privilegiile bisericii şi cu amestecul papalităţii în treburile lor interne. În unele
state occidentale amestecul în treburile interne ale Bisericii a fost îngrădit. Astfel regii Franţei, au
obţinut de la papă prin Pragmatica Sacţiune de la Bourgers (1438) şi prin Concordantul de la
Bologna din 1516, dreptul de a dispune spre folosul monarhiei şi al nobilimii de posturile şi
beneficiile ecleriastice.
Regele Spaniei, Ferdinand de Argon, a devenit mare maestru al ordinelor religiose
Santiago, Calatrava şi Alcantare ceea ce i-a dat posibilitatea să dispună de averile şi de armatele
acestor orordine102.
Mişcarea conciliară prin încercările de a supune autoritatea papei – autorităţii conciliilor a
fost un atac împotriva absolutismului papal şi prefaţa naţionalizarea completă a bisericii în timpul
Reformei.
Se poate afirma ca în această perioadă atât organizarea vieţii ecesiastice cât şi
spiritualitatea suferă, iar idealurile religioase ale Evului Mediu cunosc o notabilă evoluţie. Apar
noi concepte: vina şi mântuirea individuală care stau la baza unei noi morale şi a unei
religiozitate care pune omul şi conştiinţa sa în centrul atenţiei103.
În aceatsă stare generală de nemulţumire şi de îngrijorare de la începuttul secolului al
XVI-lea, apelurile le reformarea bisericii şi indirect a societăţii, î-şi găsesc un larg ecou, încât,

101
Căzan Florentina – Religia în contextul civilizaţiei antice, moderne şi în contemporanietate, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1999, p. 178
102
Manolescu, R (coord), Istoria evului mediu. Feudalismul târziu, Bucureşti, 1978, vol III, p. 73
103
Gatto, Ludovico – Secretele Evului Mediu, Societate, politică şi religie într-un milenium de istorie, Editura All,
Bucueşti, 2007, p. 173

47
structurile tradiţionale nu vor rezista la presiunile forţelor emotive, doctrinarea, sociale şi politice
astfel mobilizate şi vor fi silite să cedeze locul unor instituţii doctrinare şi structuri noi.
Problemele bisericii catolice în ansamblu ei în acesată perioadă, constituie cauzele
principale ale Reformei din prima jumătate a secolului XVI-lea. Predecesorii Reformei cereau o
reformă în adevăratul sens al cuvântului nu doar o refacere a idealului bisericesc.

48
 CAPITOLUL III
Contextul politic si social in Germania in secolul al
XVI-lea.Martin Luther.

Imperiul German in perioada de la mijlocul secolulul al XIV –lea pana la mijlocul secolului al
XVII – lea a fost caracterizat de un separatism territorial continuu intr-un cadru imperial
larg.Dimensiunile considerabile ale statului necesitau o oarecare delegare a puterii. Avea totusi
un numar important de institutii commune, unul dintre cele mai importante fiind Reichstag-ul
sau Dieta, un parlament federal. Miscarile in favoarea reformei politice din perioada preluterana
au dus la crearea altor institutii natioanale precum Reichskammergericht – Curtea Imperiala de
Justitie si Reichsregiment – Consiliul Imperial104.
Din punct de vedere politic, Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana a fost consolidat printr-
o serie de reforme. Reichsag-ul era convocat in mod regulat. Acesta avea trei camere formate
din: sapte printi electori ( Mainz, Köln, Trier, Saxonia, Palatinatul, Brandensburg), conducatori
princiari ( 4 arhiepiscopi, 46 mde episcope, 83 de alti lideri spirituali cum ar fi abatii, 24 de printi
si 145 de conti si lorzi) si reprezentanti ai celor aproximativ 83 de orase imperiale105.
A doua institutie a Imperiului, Kammergericht sau Curtea Imperiala de Justitie , a fost stabilita
drept Curtea Permanenta de Justitie compusa din avocati, separate de propia Curte a Imperiului.
Pentru a sprijini aceasta Curte a fost introdusa o taxa permanenta a Reich-ului, “pfenigul comun”
– Gemeine Pfennig.
Au existat incercari in timp, desi nu toate au reusit, de a aboli luptele interne si de a
stabili o stare permanenta de pace interna.Spre sfarsitul secolului al XV-lea se observa si o
stabilizate a granitelor geografice ale Imperiului. In 1499 pacea de la Basel , care a dus la
incheierea razboiului cu Liga Elvetiana, scutita de platirea taxelor imperiale, a grabit procesul
separarii Elvetiei de Imperiu, care incepuse inca din secolul al XII-lea.
La nivelul teritoriilor locale, printii si-au infiintat multe curti si administratii permanente,
inregistrandu-se o crestere a numarului functionarilor. Dar in ciuda cristalizarii juridice a
anumitor modele , aceasta structura a generat tensiuni considerabile. Imparatul Carol al V-lea
104
Bury, J. B. – The Cambridhe medieval History, vol.III,Cambridge at the University Press, 1936, p 145
105
Fulbrook, Mary – O scurta istorie a Germaniei, Institutul European, 2002, p. 50

49
( 1519-1556 ) ajunsese sa stapaneasca mai mult de jumatate din Europa. Mostenirea sa se
intindea de-a lungul Spaniei si cuprindea sudul Italiei, Olanda, Belgia si Burgundia, pe langa
teritoriile ereditere ale habsburgilor din Austria. O data cu batalia de la Mahacs din 1526, fratele
mai tanar al lui Carol, Ferdinand, a adaugat Boemia si Ungaria la posesiunile habsburgilor106.
Aceasta mentinere a puterii a dus la o epuizare a resurselor politice si financiare, la
datorii si la esecul exercitarii puterii reale. Insasi alegerea lui Carol al V-lea ca imparat in 1519,
in defavoarea Frantei, a implicat o indatorare si mai mare si o capitulare electorala prin care
printii electorali si clasele sociale ale Imperiului se situau pe pozitie de egalitate cu imparatul.
Mai mult, incercarile de a creea un guvern central nu au fost incununate de success. Clasele
superioare au rezistat la incercarile imperiului de a face din el parte a seniorilor curtii, in timp ce
imparatul se opunea incercarilor seniorilor de a-l face organ al guvernarii federale.
In secolul al XVI-lea, aceasta lipsa de autoritate coercitiva a fost cruciala pentru succesul
Reformei Luterane.107
Teoretic imparatul Germaniei era conducatorul Europei. Titulatura cu care I se adresa era
Semper Augustus, Caesar – care reflectau egalitatea sa cu conducatorii Romei antice, o legatura
ce conferea un mare prestigiu. De fapt imparatul german era considerat chiar mai mare decat
cezarii pagani, caci el era crestin. Intr-adevar, el era vazut ca suveran al tuturor conducatorilor
crestini, era Sfantul Imparat Roman, ales de Dumnezeu sa guverneze, avand obligatii speciale
pentru protejarea crestinatatii si a Bisericii, si impartind cu papa cele mai inalte responsabilitati
spirituale. Ca si cum toata aceasta povara religioasa n-ar fi fost suficienta , un numar tot mai
mare de nationalisti germani asteptau de la imparati sa restaureze respectul de sine , grav stirbit
al Germaniei intr-o Europa in care Franta parea sa devina tot mai puternica, in timp ce Reich-ul
suferea umilinte dupa umilinte.
Domnia lui Carol al V-lea, desi a cunoscut unele triumfuri nu a atins standardele asteptate
de la un al doilea Charlemagne. Dezamagiti in sperantele lor legate de un conducator imperial al
Reich-ului, dupa 1520 multi germani au parut sa vada in Martin Luther pe cel care le putea
implini nazuintele pentru o regenerare nationala.108
Pe scara ierarhica, sub imparat se situau principii teritoriali , condusi de electori. Cei
sapte electori aveau datoria de al alege pe imparat si detineau puteri extinse de conducere a

106
Ibidem , p. 52
107
Bury, J. B. op. cit., p. 52
108
Mullett, Michael – Luther, Editura Artemis,Bucuresti, p. 23

50
tinuturilor lor, puteri ce erau copiate si de alti conducatori germani de rang mai mic. Cei sapte
erau conducatori laici ai Saxoniei electorale, Branderburg-ului si Palatinatelor de Rin si Boemia,
si cei trei principi – pelati conducatori, arhiepiscopii de Mainz, Trier si Köln. Aceasta includere a
arhiepiscopilor in colegiul electorilor imperiali constituia o expresie elocventa a exceptionalei
puteri politice a Bisericii in Imperiu. In multe parti ale Germaniei, in special in Renania Centrala,
statele conduse de episcopi, atat electori cat si ne-electori, constituiau blocuri compacte de
propietate ecleziastica, intr-un sfert si o treime din teritoriul Germaniei fiind astfel sub dominatia
clerului inalt109.Sub electori, unii conducatori teritoriali, precum landgraful de Hessen sau ducii
de Bavaria, Brunsnvick, Saxonia sau Württenberg, guvernau state considerabile din cadrul
Reich-ului. Alti conducatori de obicei conti, stapaneau entitati mai mici. Conducatorii statelor
teritoriale, fie ele mai mari sau mai mici, au avut un rol, decisiv in raspandirea luteranismului,
adoptand Reforma luterana si impunand-o in statele lor. Independenta politica pe care acesti
conducatori o dobandisera deja facea dificila abaterea lor de la o hotarare luata in domeniul
religios sau in orice alt domeniu.110
Din punct de vedere economic, la inceputul secolului al XVI-lea, Germania era o tara cu
o economie prospera. Mineritul, mestesugurile, agricultura si negotul intern si extern atinsesera
un inalt grad de dezvoltare. In unele ramuri ale productiei, ca in extractia minereurilor, industria
textila, a armelor de foc, a hartiei, tiaparului, aparusera relatii capitaliste. Fusesera infiintate mari
banci de catre familiile Fugger, Welser, Höchestter, care in afara de afacerile de banca,
participau la exploatarea minelor, la comertul European cu Orientul si cu Lumea Noua.
Propietatea economica si dezvoltarea relatiilor capitaliste din Germania erau insa franate de lipsa
de unitate economica, de mutarea axei comerciale a lumii, ca urmare a marilor descoperiri
geografice, din Marea Mediterana si Marea Baltica pe tarmurile Oceanului Atlantic, de relatiile
feudale inca puternice, de faramitarea si anarhia politica a tarii.111
Inca din secolele al XIV-lea si al XV-lea fusesera fondate prestigioasele universitati din
Praga, Viena ( 1365 ), Heidelberg ( 1386 ), Leipzig ( 1409 ), Tübingen ( 1477 ) si Wittenberg
( 1502 ). Limba de studiu a continuat sa fie latina, dar literatutra natioanala se dezvolta in paralel
cu o noua clasa de birocratie, avocati si savanti laici, precum si cu vechiul cler. Umanismul

109
ibidem,p.26
110
Fulbrook, Mary,. op. cit. ,p. 46
111
Manolescu, Radu, Cazan Florentina-Prelegeri de istorie universala medievala,Centrul de multiplicare al
Universitatii Bucuresti , 1973, p. 191

51
german tindea sa fie antielerical si antifeudal in orientare si incerca sa ofere Bibliei o explicatie
istorica.
La inceputul secolului al XVI-lea Germania era framantata de complexe si puternice
contradictii sociale, principala contradictie fiind cea dintre feudalitatea laica si eclesiastica si
taranime. In aceasta epoca situatia taranilor germani se agravase ca urmare a cresterii exploatarii
feudale, indeosebi a sporirii clacii si inaspririi iobagiei, mai ales in partile rasaritene ale
Germaniei. Propietarii profitau de numarul in exces de tarani pentru a le impune cat mai multe
dari si obligatii suplimentare. In ciuda conditiilor economice, multi tarani erau inca serbi, fiindu-
le limitata libertatea de exemplu in privinta casatoriei. Desi unii tarani nu o duceau foarte rau ,
iar unii dintre ei foloseau angajati, chiar si situatia celor mai instariti era dificila si determina o
permanenta neincredere, mai ales fata de propietarii pamanturilor.112
Feudalitatea la randul sau era agiatata de neintelegerile dintre marii feudali, indeosebi
principii teritoriali laici si eclesiastici si micii feudali sau cavaleri. Pe scena politica germana
existau doua grupuri politice distincte. Acestea erau cavalerii imperiali si orasele libere. Cavalerii
germani constituiau o varianta a unei clase – mica nobilime si nobilii marunti – existenta in
intreaga Europa. In general ei detineau propietati reduse ca dimensiune, de multe ori doar un
castel, iar acum erau constransi la disparitie datorita puterii crescande a principilor teritoriali.
Cavalerii imperiali se vedeau ca vasali directi ai Kaiser-ului. Cei doi mari imparati din
timpul vietii lui Luther, Maximilian I ( 1493 – 1519 ) si Carol V ( 1519 – 1556 ), au luat in serios
valorile cavaleresti si totusi nu au reusit sa raspunda in mod adecvat ideologiei imperial –
nationale a cavalerilor. Cavalerii nu aveau un respect prea mare pentru orasele germane,
considerand in general pe oraseni ca jefuitori si paraziti, camatari meschini ai clasei de mijloc.
La randul lor orasenii ii vedeau pe cavaleri lenesi si betivi, si totusi orasele cele mai mari aveau
aceeasi admiratie pentru idealul imperial national ca si cavalerii.113
Orasenimea in ansamblul sau, isi manifesta nemultumirea si pozitia fata de faramitarea si
anarhia feudala, fata de politica principilor de incalcare a privilegiilor orasenestisi de apasare
fiscala, fata de atacurile si pradaciunile cavalerilor, fata de abuzurile si intoleranta bisericii
catolice; totodata inauntrul oraselor se ducea o neincetata lupta intre patriciat, bresle si plebea
orasenesca..114
112
Bury, J.B., op. cit. p. 160
113
Ibidem, p. 165
114
Manolescu, R. Cazan F., op. cit. , p. 192

52
 Fiecare regiune sau oras german avea propia orientare comerciala, Germania fiind astfel
lipsita de unitate economica, ceea ce a determinat divizarea intr-o multitudine de principale
teritoriale laice sau eclesistice, statulete marunte, orase libere. Astfel “ pe cand in Anglia si
Franta dezvoltarea comertului si a industriei a dus la o impletire a intereselor in intreaga tara si
prin aceasta la o centralizare politica, in Germania aceasta dezvoltare n-a dus decat la gruparea
intereselor pe provincii, in jurul unor centre locale, si prin urmare la o faramitare politica”.
De divizarea economica au profitat principii care erau “exponentii centralizarii in cadrul
acestei faramitari, exponentii centralizarii locale si provinciale”. Desi au existat incercari de
unificare si centralizare a statului, acestea au esuat. Incercarile imparatilor Maximilian I ( 1493 –
1519 ) si Carol Quintul ( 1519 – 1556 ) s-au lovit de interesele locale ale principilor si ale
oraselor. Esecul s-a datorat si lipsei de mijloace materiale si militare ale puterii imperiale.
In perioada de dinainte a reformei asistam la o opozitie anticlericala generalizata, dar mai
ales o atitudine antipapala.Bogatiile imense, funciare si banesti, taxele nesfarsite pentru servicii
pe care sacerdotii ar fi trebuit sa le faca gratuit credinciosilor, intoleranta bisericii fata de tot ce
nu era conform dogmei catolice si intereselor clerului, ignoranta si viata dezordonata a clericilor,
arata de ce toate clasele si paturile sociale din Germania i-si manifestau deschis sau pe ocolite si
in raport cu interesele si felurile lor, opozitia fata de clerul german si curia principala.
Fiecare categorie sociala i-si urmarea propiul interes avand o baza comuna. Astfel ca
principii si cavalerii realizau ca o secularizare a intinselor domenii ale clerului ar fi dus la o
marire a veniturilor propii.115Orasenii cereau, in esenta “ o biserica necostisitoare”, a carei
organizare si functionare sa corespunda intereselor si telurilor lor. La randul lor, taranimea si
plebea oraselor aveau o arie mai extinsa de revendicari. Ei cereau nu numai secularizarea
averilor clerului ci si o biserica simpla si impartirea averilor clericilor, nobililor si a orasenilor
bogati pentru a se realiza o egalitate sociala.In raport cu aceste revendicari, opozitia anticlericala
si antifeudala consta deci, intr-o opozitie moderata oraseneasca care grupa in principal
orasenimea instarita , inclusiv elementele burgheze ce capatau o importanta din ce in ce mai
mare, precum si elementele din randul cavalerilor. Celalalt curent, opozitia revolutionara
populara grupa taranimea si saracimea din orase.Cu toate revendicarile comune , izvorate din
pozitia lor antifeudala si anticlericala, intre opozitia oraseneasca si cea plebeo- taraneasca au

115
Manolescu, Radu (coord) – Istoria evului mediu – Feudalismul tarziu, Bucuresti, 1973, p. 72

53
existat, datorita componentei lor sociale si mari deosebiri, care au generat un adevarat
antagonism intre ele.
Opozitia antifeudala si anticlericala populara a inceput sa se manfeste mai intens in
ultima parte a secolului al XV-lea, sub forma unor puternice miscaritaranesti desfasurate uneori
in alianta cu masele plebiene din orase.In 1846 taranii din Franconia rasariteana s-au ridicat sub
conducerea pastorului Haris Böhein numit Hans cu fluierasul, impotriva episcopului de
Würzburg. Miscarea a fost reprimata cu cruzime.La sfarsitul secolului XV s-a reorganizat si si-a
intensificat activitatea de lupta taraneasca “Opinca”, sus a carei conducere s-a desfasurat rascoala
taraneasca din Alsacia din 1493.
La adancimea opozitiei antifeudale si anticlericale in preajma reformei a contribuit si
activitatea umanistilor germani. O mare influenta au avut operele umanistului Erasm de
Rotterdam. El a facut o noua traducere a Bibliei din limba greaca in limba, latina punand astfel
un text corect la indemana umanistilor si teologilor, care si-au dat seama ca o serie de dogme ale
bisericii catolice se intemeiau pe pasaje traduse si interpretate gresit.
In lucrarea Elogiul nebuniei, Erasm critica ignoranta si viciile clerului. El ca multi alti
umanistipreconiza o reforma moderata, limitata la simplificarea si purificarea cultului si bisericii,
pastrandu-se ierarhia si autoritatea papala.116 Alti umanisti ca Johan Reucklin si Ulrich von
Hutter au criticat si ma violent scolastica biserica catolica si papalitatea. Ulrich von Hutter, ca
ideolog al cavalerilor germani, cerea unificarea germaniei intr-un imperiu in care rolul hotarator
sa-l detina cavalerii si iesirea bisericii germane de sub autoritatea papala.
Umanismul german tindea sa fie anticlerical si antipapal in orientare si incerca sa ofere
Bibliei o explicatie istorica. Dar pe langa acestea in Germania mai existau si alte curente
religioase. Personalitati, ca Gabriel Biel au initiat curente religioase cum ar fi devotia moderna
curent ce se concentra pe viata interioara si cautarea mantuirii prin fuga de lume, care au
contribuit direct la Reforma. De asemeni existau si o serie de traditii considerate eretice. Ideile
husite au patruns in Germania si au avut multi adepti in unele zone. In mentalitatea populara
existau multe superstitii.Aceste elemente magice au fost incorporate in practicile crestine de
catre biserica evului mediu tarziu, punandu-se accent pe formele rituale exterioare. Frica de viata
de dupa moarte a fost infatisata in predicile rurale care reprezentau diavolii si flacarile iadului
sustinuta de omniprezenta mortii, simbolizate de altfel si in desenele si gravurile artistului din
116
Cazan, Florentina – Religia in contextual civilizatiei antice, medievale, moderne si in contemporanitate, editura
Oscar Print, Bucuresti, 1999, p. 179

54
Nürmberg, Albrecht Dürer117. Teama de viata de apoi a asigurat controlul bisericii asupra
maselor prin efectuarea de munci sau prin donarea de bani. Religia si practicile populare ofereau
mijloace de a interpreta si de a controla realitatea.
Relatiile politice din Imperiu si relatiile internationale schimbatoare din sistemul statal in
curs de aparitie in Europa moderna au fost zguduite de Reforma. In 1517 un necunoscut, Martin
Luther a scris 95 de teze, in care critica abuzurile bisericii, pe care le-a batut pe usa bisericii
castelului din Wittenberg, o practica binecunoscuta in dezbaterile publice. Acest eveniment a
condos la o schisma a crestinismului European si marcheaza, in mod conventional, inceputul
reformei.118
Notiunea de Reforma
Reforma este o miscare cu un net vesmant religios, dar pe de alta parte si cu un pronuntat
caracter social, economic si politic antifeudal, in masura in care viza, pe de o parte, suprimarea
puterii sociale si politice a bisericii catolice, dominatiile spirituale ale acesteia si pe de alta parte,
prin anumite secvente ale ei, revolta impotriva formelor feudale ale vietii. 119Desi incercari de
reforma a bisericii catolice au fost si inainte de Luther, prin Reforma se intelege actiunea de mari
proportii si desfasurata impotriva vointei papalitatii de reinoire si reorganizare a bisericii
catolice, incepand cu activitatea lui Martin Luther.
Reforma a fost, in primul rand, o religie - ideologie a burgheziei tot asa cum catolicismul
a fost o religie – ideologie a societatii feudale si asta pentru ca Europa Occidentala, cu tot
progresul relatiilor capitaliste si aspectul modern al societatii, ramanea mai departe o lume cu o
gandire predominanat religioasa. Adaptarea crestinismului la formele moderne de viata se cerea
impetuos, caci numai religia putea in acel moment sa legitimize aceste noi structuri capitaliste,
asa cum mai inainte legitimase institutiile feudale. Cuvantul lui Dumnezeu continua sa fie
singurul argument de necontestat in afirmarea unor noi principii de viata, ce fusesera enuntate
deja de umanisti, dar fara autoritatea cuvenita pentru a le impune. Aceasta adaptare a
crestinismului ceruta de societate s-a numit Reforma. Fenomenul Reforma este legat de
Renastere, cele doua fenomene complementare aparute la granita dintre Evul Mediu si Epoca
Moderna au insemnat prima mare batalie impotriva feudalismului. Renasterea este considerate de
catre filosofi sora mai liberala a Reformei.120
117
Fulbrook, M.- op. cit. p. 47
118
Ibidem p. 52
119
Reveica, Titus – Istoria filosofiei moderne. 1 Renasterea, Institutul European, 2002, p. 365
120
Cazan, Florentina – op. cit. p. 177

55
 Atat numele cat si definitia Reformei ridica totusi cateva probleme, intrucat sunt
conditionate de conceptia istoricilor. Astfel ca, in timp ce istoricul romano-catolic considera
acest fenomen o revolta impotriva Bisericii Catolice, istoricul protestant o consdera o reforma
care a readus viata religioasa in tiparul Noului Testament, iar istoricul secular o socoteste o
miscare revolutionara. Dar indiferent din ce unghi am privi, Reforma reprezinta cea mai radicala
transformare pe care a cunoscut-o civilizatia europeana.
Termenul de Reforma protestanta a fost consacrat in timp, termen prin care sunt denumiti
membrii confesiunilor aparute ca urmare a Reformei. Termenul a aparut in 1529, cand mai multi
principi si orase germane, adepti ai lui Luther, au protestat impotriva hotatarii dietei de la Speyer,
prin care principilor li se retragea dreptul de a efectua reforme religioase pe teritoriul lor.
Termenul s-a aplicat apoi tuturor confesiunilor desprinse din Biserica Catolica.121
Reinterpretarea dogmei crestine, in cadrul Reformei, nu a fost o simpla erezie si nici o
manifestare energica a unor spirite inapoiate.
Cauzele generale ale Reformei
Reforma este un process complex la care au contribuit cauze religioase, morale, sociale,
economice, culturale si nationale, a caror consecinte au fost transformarile produse in aceste
domenii.
Cauzele religioase au fost multiple. Asa cum deducem din capitolul anterior criza
bisericii catolice a fost provocata de decaderea papalitatii in secolul al XV-lea si in prima
jumatatea a secolului al XVI-lea. Pontifi ca Alexandru Borgia, Iulius al II-lea, Leon al X-lea ,
prin caracterul laic al politicii lor au nemultumit pe multi.
Masurile suparatoare de a procura bani orice cale, in special abuzul prin predicarea
indulgentelor si abuzul fiscalitatii papale au contribuit la deprecirea imaginii Bisericii. Abuzul,
odata tolerat la Roma, s-a extins repede pe toate treptele ierarhiei ecleziastice.Venalitatea
functiilor a facut ca in randul clericilor sa patrunda oameni fara nici o chemare, multi nici nu
stiau sa oficieze slujba. Manastirile, la randul lor, nu mai erau cautate de cei ce se dedicau unui
ideal, ci de cei ce doreau o viata confortabila si o existenta asigurata.Un factor deosebit de grav l-
a constituit faptul ca biserica reprezenta modelul moral al societatii, iar purtarea clerului insemna
o legitimare a vietii laicilor la abuzuri si desfrau.Nepotismul, simonia, vanzarea indulgentelor au

121
Manolescu,Radu-op.cit.p.69

56
creat nemutumire, principalul motiv care a dus la publicarea celor 95 de teze fiind vanzarea
indulgentelor.
Pe plan politic, afirmarea statelor nationale au afectat univesalismul bisericii catolice.
Noile state nationale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserica
universala, care pretindea autoritatea asupra statului national si asupra puternicului conducator al
acestuia. Idealul unei asemenea biserici universale era in contradictie cu aparitia constiintei
national a clasei de mijloc din aceste noi state. Existenta statului modern, constituit la sfarsitul
Evului Mediu, era incompatibila cu sistemul de imunitati si privilegii al Bisericii Catolice.
Autoritatea publica, concentrate in persoana suveranului, cauta pe de o parte sa-si intinda
controlul asupra tuturor locuitorilor, iar pe de alta sa scoata supusii de sus orice alta autoritate
care nu emana de la stat. In mod firesc, statul tinde sa aplice clerului legea comuna,
restrangandu-i privilegiile judiciare si fiscale, si sa sustraga pe laici de sub autoritatea
ecleziastica. In momentele dificile, statul isi va insusi o parte din veniturile clerului si va
intervene in administratia interna a bisericii, treptat ajungandu-se la completa subordonare a
bisericii fata de stat. Inca din secolul al XIV-lea Wyclif, de exemplu, atribuia statului dreptul de
control asupra activitatii si averii bisericii, motivand faptul ca biserica este o institutie de stat, iar
bunurile ei proprietate publica.122
Toate acestea converg spre acelasi scop: descompunerea unitatii crestine,a autoritatii
pontificale si abolirea sistemului dogmatic al catolicismului.
Cauzele social-economice sunt in stransa legatura cu cele politice. Averile pe care
biserica le definea in Europa Occidentala au reprezentat o tinta pentru conducatorii nationali,
nobili si clasa mijlocie in formare. Multi monarhi nu priveau cu ochi buni sumele de bani care
mergeau la Roma. Mai mult, clerul era scutit de impozite in statele nationale. Incercarea papilor
de a primi mai multi bani din Germania in secolul al XVI-lea, a fost puternic detestata de noua
clasa de mijloc a unor state ca Saxonia.
Aparitia micii, apoi a marii burghezii, a stricat echilibrul precar al economiei rurale in
statele feudale. La ridicarea burgheziei au contribuit si marile descoperiri geografice, indeosebi
descoperirea “Lumii Noi” in 1492 de catre Cristofor Columb, expeditia lui Magelan in tarile
Orientului Indepartat, de unde au fost exploatate mari bogatii de care au profitat tarile din Europa
Occidentala.

122
Cairns, Earle, E. – Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii crestine,Oradea, 1989, p. 272

57
 Pe plan social i-au nastere numeroase miscari populare, unele destul de violente, mai ales
in Anglia si Germania. Schimbarile care aveau loc in structura sociala au accelerat deziluzia
omului medieval in legatura cu biserica. Dezvoltarea oraselor si aparitia unei clase de mijloc
prospere in orase a creat un nou spirit de individualism. Noua economie baneasca i-a eliberat pe
oameni de dependenta de pamant ca principala sursa de castigare a traiului. Cei din clasa de
mijloc nu erau la fel de docili ca inaintasii lor din vechile structuri feudale. Nemultumirea sociala
si cererea de reforme au fost un factor hotarator in realizarea Reformei.
Ceea ce caracterizeaza societatea in perioada premergatoare Reformei este dorinta ei de
libertate in viata de stat, in viata religioasa, culturala si artistica si gustul ei pentru
individualism.Renasterea a readus in prim plan valorile culturale si artistice ale Antichitatii
Greco-Romane si umanismul clasicist sau laic, care a cutivat increderea in fortele creatoare ale
omului – individualismul, au zdruncinat credinta in dogmele Bisericii si in viata de dincolo.In
afara de ura contra Romei si a clerului ei, viata culturala de dinainte de Reforma, influentata
spiritual de Renastere si de umanism a cultivat scepticismul pentru dogme si supranatural.123
Descoperirea tiparului de catre Guttenberg a popularizat operele marilor genii a lumii greco-
romane, contibuind la starea de indoiala in dogmele bisericii. Dorinta de Reforma a avut ca scop
si adaptarea crestinismului la evolutia intelectuala, la inteligenta omului secolului al XVI-lea.
Intreaga viata medievala fusese dominate de miracol. Miracolul facea parte din cotidian si
oamenii credeau in el.124 Activitatile si descoperirile din secolul al XV-lea si inceputul secolului
al XVI-lea faceau insa loc ratiunii si parti ale dogmei precum infailibilitatea Papei, harul
preotilor, cultul Fecioarei, cultul Sfintilor incepeau sa fie puse sub semnul intrebarii. Renasterea,
prin umanisti, a deschis calea Reformei, dovedind ca multe dogme catolice se bazau pe traduceri
si interpretari gresite ale textului biblic.
Aparitia Reformei nu a avut cauza principala nici imoralitatea papilor renascentisti, nici
abuzul clerului si cu atat mai putin subtilitatile de dogma. Dictionarul popular spunea “fa ce zice
popa, nu ce face popa”. Religia devenise o obisnuinta si nimeni nu se gandea sa nege biserica,
initial nici Martin Luther. Totul s-a datorat altei cause, cu caracter mult mai profund si mai de
durata care a afectat societatea europeana si anume starea de nesiguranta provocata de diferitele
agresiuni de care a fost lovita Europa secolelor XV-XVI de la razboaie cu caracter distrugator

123
Cazan,Florentina-Civikizatia medievala.Structuri feudale,aspecte socio-politice si
culturale,Bucuresti,2003,p.185
124
Cazan, Florentina, op. cit. p. 181

58
pana la foamete, epidemii si spaime milenariste. Teama colectiva de moarte devenise o
permanenta, chiar si primul reformator Luther a fost obsedat de ea si implicit de actul final,
judecata de apoi, eliberarea de pacat, mantuirea si viata vesnica.
Pe acest fond a aparut Reforma si nu intamplator in Germania, deoarece Imperiul German
era faramitat politic la inceputul secolului XVI, ajunsese tara tuturor contadictiilor, iar
fenomenele de criza erau aici mai puternice.
In ciuda tuturor acestor cauze, Reforma poate ca nu ar fi avut acelasi impact fara cel care
i-a dat curs – Martin Luther
Luther s-a nascut in noiembrie 1483, la Eisleben langa Mannsfeld in Turingia, in
Germania Centrala, ce facea parte din punctual de vedere politic din electoratul de Saxonia. Tatal
lui Luther, Hans s-a nascut intr-o familie de tarani, dar pentru ca situatia lor era grea, a cautat de
lucru intr-o mina de alama, treptat ajungand un industrias prosper care platea dari contilor din
Mansfeld si facea parte din consiliul local. Toate acestea au venit prin munca dura. Despre mama
sa, Margareta Luther i-si amintea : “mama cara in spate tot lemnul pentru foc”. Reiese astfel ca
atmosfera din casa parinteasca era una de sarguinta si hotarare incrancenata de a supravietui si de
a reusi. Cei doi parinti piosi conform conventiilor timpului, mama manifestand se pare ceva mai
mult din acel sentiment anticlerical al taranului german.125
Parintii constienti de necesitatea de a infrange inclinatiile omenesti au aplicat cu
generozitate standardele de strictete obisnuite in caminele din Germania acelor timpuri. Daca in
copilarie Luther cauta afectiune la mama sa, ceea ce primea era o pedeapsa corporala
nemiloasa.Cat despre relatia cu tatal sau – un caracter furtunos, imprevizibil – aceasta era
tensionata si complexa: “ tatal meu m-a biciuit odata atat de tare incat m-am indepartat de el si i-
a fost greu sa ma castige din nou”.
Referitor la acest lucru, Erick Erikson analiza faptul ca teologia lui Luther exprima
nevoia de a imblanzi, de a opri mania unui Dumnezeu aspru si critic, sustinand ca Luther il
identifica in mod inconstient pe acest Dumnezeu cu tatal sau dur si punitiv.Ceea ce a mostenit cu
siguranta de la parintii sai este vitalitatea, energia si uriasa putere de munca. A luat din originea
sa de taran – miner si superstiile naïve la care nu a renuntat niciodata – o credinta in elfi,
spiridusi, vrajitoare si demoni rurali care era extraordinara chiar si in acea epoca a superstitiilor.
Convingerea ferma a lui Luther ca fenomenele naturale erau permanent controlate de forte

125
Mullett, Michael, op. cit. p. 28

59
 126
supranaturale i-a influentat viata in momentele cruciale , in special in perioada intrarii sale la
manastire in 1905 scapand miraculous de lovitura unui fulger s-a hotarat sa devina preot.
Educatia sa includea, dupa cum isi aminteste el invatarea Scripturii, a imnurilor religioase
(el insusi un bun muzician si autor de imnuri) si invatarea limbii latine, ceea ce reprezenta
necesarul pentru a reusi intr-o cariera.Desi stapanea cu maiestrie latina, limba germana a ramas
intotdeauna prima sa alegere. Cu toate acestea latina era cheia indispensabila pentru viitoarea sa
cariera de teolog, scriitor international, dascal si traducator, o cariera ce a facut un alt pas inainte
cand, dupa scolile din Mansfeld, Magdenburg si Misenach, Luther a intrat la Universitatea din
Erfurt in 1501, la varsta de 18 ani.
La Erfurt curentul predominant era nominalismul. Cel mai important exponent al sau
fusese ganditorul William of Occam, din secolul al XIV- lea. In perioada lui Luther,
nominalismul era predate prin intermediul scrierilor unui fost professor al universitatii, Gabriel
Biel, iar la Erfurt sustinator si indrumator era profesorul Trutvetter.Nominalismul stipula ca
numele categoriilor de lucruri, de exemplu “umanitate” erau simple denumiri si nu aveau o
realitate obiectiva. Aceasta eliminare a categoriilor facea dificila sustinerea unor pozitii.
Nominalismul, contestand capacitatea ratiunii de a ajunge la concluzii corecte, punea accentual
pe alte domenii ale certitudinii, cum ar fi Scriptura, autoritatea Bisericii si sentimentele.127
Dupa ce o perioada a studiat filosofia scolastica, Luther incepe sa respinga aceasta
metoda, dovedind astfel impactul pe care-l avea asupra sa abordarea nominalista credinta in
maiestatea necuprinsa a lui Dumnezeu si aprecierea autoritatii Scripturii drept Cuvantul lui
Dumnezeu arata de asemenea influenta nominalismului.
In cariera academica de inceput a aparut o ciocnire de vointe sau de intentii. Pentru tatal
sau exista un interes practice, de taran realist, in indreptarea fiului sau catre o profesie onorabila,
bine platita si sigura – dreptul. Fiul, care era serios si credincios , iar in cursul educatiei sale
fusese la tot felul de influente pioase, era atras de viata religioasa.
Juramantul facut in timpul furtunii a fost impulsul final crucial, dar la apropierea lui Luther
de manastire au contribuit si alti factori precum moartea de ciuma a colegilor sai studenti in 1505,
care a trezit in mintea lui Luther ganduri legate de mantuire si de osanda vesnica.Luther si-a luat
licenta in litere si filosofie in 1502, iar doctoratul in 1505. tatal sau mandru si in acelasi timp
considerandu-l acum pe fiul sau superior din punct de vedere social, a inceput sa I se adreseze cu
126
Erikson, Erik. H. – Psihoanaliza si istorie , Tanarul Luther, Editura trei, 2001, p. 59
127
Mullet, M, op. cit.p. 31

60
pronumele german ihr . Dar Luther simtea o chemare pentru viata monahala si renuntand la
studiile de drept apraope imediat ce le incepuse, a intrat la manastirea calugarilor augustini din
Erfurt la 16 iulie 1505. prin aceasta decizie, vechile probleme ale relatiei tensionate intre tata si fiu
au reaparut, tatal renuntand la onorificul ihr si revenind la nesemnificativul Du: o aparenta
reconciliere apare cand Luther va fi hirotonit ca preot in 1507.128In 1509 cu o licenta in studii
biblice incepe o promitatoare cariera de lector universitar detasat de la Erfurt la noua universitate
din Wittenberg a electoratului din Saxonia.
Experientele spirituale ale lui Luther, problemele si solutiile sale trebuie private ca
precese continue. Nelinistea tot mai mare legata de mantuire, atat de tipica pentru Europa
sfarsitului de mediu, l-a adus pe Luther la manastire. Dar odata ntrat acolo, nu s-a produs o
schimbare in viata spirituala, ci mai degraba o intensificare graduala a nelinistilor sale spirituale.
Intrand intr-o ramura stricta si deja reformata a unui ordin monahal a incercat sa devina un
calugar model. Despre aceasta perioada spunea : “eram un calugar bun si imi tineam randuielile
atat de strict incat puteam pretinde ca daca vreodata un calugar ar fi putut sa ajunga in rai prin
disciplina monahala, atunci eu mi-as fi gasit drumul intr-acolo. Toti tovarasii mei din lacas, care
ma stiau, puteu sa confirme acest lucru. Caci daca ar mai fi durat mult, atunci cu veghea,
rugaciunile, lectura si alte asemenea lucrari, mi-as fi gasit sfarsitul”.
“Asemenea lucrari” nu l-au convins pe Luther ca se afla pe drumul cel bun catre rai sau
cel putin pe unul indepartat spre iad. Dificultatea era de ordin teologic, dar exacerbate de posturi
si pedepse pe care si le impunea, a devenit si psihologica. In mod repetat de-a lungul vietii, dar
in mod special in tinerete a suferit de combinatia chinuitoare de vinovatie si tentatie. 129 In fata lui
cerintele acelei justitia Dei, dreptatea sau justitia lui Dumnezeu, care este judecatorul si deoarece
omul, chiar si fara pacatele sale personale, mosteneste de la Adam o stare de pacat si o
predispozitie catre pacat, dreptatea lui Dumnezeu il condamna. Pentru ca fundamental omul este
un pacatos, toate lucrarile bune pe care el incearca sa le faca supunandu-se legii lui Dumnezeu
sunt intinate, egoiste si corupte.
Teologii pe care Luther i-a urmat sustineau ca mantuirea omului sta partial in propiile
sale maini, prin bunele lucrari pe care le face, dar prin conceptia sa initiala despre dreptatea lui
Dumnezeu, Luther a ajuns sa creada ca osanda vesnica , si nu salvarea va fi rezultatul bunelor
sale lucrari. Sentimentul coplesitor al propiei sale vinovatii l-a facut sa viziteze in mod constant,
128
Ibidem, p. 23
129
Erikson, E. H. op., cit., p.120

61
confesionalul, unde putea sa-si marturiseasca pacatele unui preot care actiona in numele lui
Dumnezeu, si acestea sa fie iertate. Si totusi Luther nu se simtea iertat de Dumnezeu, ci mai
degraba condamnat de el.
Staupitz, un professor de religie a fost cel care l-a imndemnat spre studierea in
profunzime a Scripturii. In Epistolele lui Pavel, a gasit Luther solutia la problemele sale.Solutia
putea fi redusa, asa cum facuse Pavel,la o formula simpla “Cei drepti sunt mantuiti prin credinta”
( Romani I, 17 ). Numai era nevoie de acele “lucrari” care doar il condamnau pe pacatos, caci,
mareau prapastia intre pacat si dreptatea lui Dumnezeu. Printre cei care se apropiasera sau chiar
ajunsesera la aceasta intelegere se numira si Sfantul Augustin, pe care Luther, la fel ca multi
medievali, l-a citit.Luther s-a preocupat in special de problema pacatului original, pacatul latent,
mostenit, cu care omul pornea in viata si care ii dadea o tendinta inerenta de a comite propiile
sale pacate, descoperind ca acest pacat din afara individului – “imputat” lui era sters de
Dumnezeu, care la fel ii atribuia sau ii imputa pacatosului dreptatea lui Hristos, care murise
“pentru ca pacatele sa poata fi iertate”. Omul nu trebuia decat sad ea un raspuns simplu, numit
“credinta”130
Momentul exact cand a facut aceasta descoperire fundamentala undeva intre 1513 –
1519 constituie un subiect controversat.“Mantuirea prin credinta” este teza fundamentala a
doctrinei lui Luther. Biserica catolica propovaduia ca oamenii pot dobandi mantuirea numai cu
ajutorul bisericii si al clerului, care indeplinesc functia de mijlocitori intre om si divinitate, prin
dani, milostenii, posturi, rugaciuni, cumparare de indulgente pentru iertarea pacatelor etc. Luther
propovaduia insa ca pentru a se mantui, omul trebuie sa aibe credinta adevarata, prin care poate
intra in contact direct cu divinitatea, fara mijlocirea bisericii si a clerului si fara indeplinirea
tuturor practicilor religioase exterioare impuse de biserica catolica. Baza religiei si a edificarii
religioase, morale a crestinismului trebuie s-o constituie Biblia pusa la indemana in limba
materna.
Punand la baza doctrinei sale teoria “mantuirii prin credinta”, Luther fara a reduce cu
totul dminua insa considerabil rolul bisericii si al clerului in viata societatii.Aceasta va deveni
ideologia de baza a tuturor cultelor protestante, ele adoptand ideea unui Dumnezeu bun, iertator,
nu un judecator aspru , gata sa pedepseasca .

130
Mullett, M. , op. cit. , p. 37

62
 In anul 1510 – Luther este ales sa faca parte dintr-o misiune la Roma, pentru a rezolva
unele probleme ale ordinului augustinilor. Desi a avut unele nemultumiri legate de atitudinea
negustoreasca ce caracteriza orasul fata de religie, aceste critici s-au cristalizat in timp. In acea
perioada nu era interesat in primul rand de coruptia de la Roma, ci in mod special de coruperea
doctrinei. Atacurile sale ulterioare la adresa abuzurilor Bisericii catolice avea la baza
convingerea ca papalitatea corupea credinta inainte de a corupe practicarea ei.131
S-a remarcat in randul ordinului augustinilor, devenind lider al tinerilor radicali de la
universitatea din Wittenberg. Radicalismul lui Luther in aceasta perioada era relativ si academic,
implicand negarea unui sistem intelectual ce dominase Evul Mediu dar care acum era privit in
mare ca invechit.Luther s-a indepartat de abordarile scolastice pentru ca ele pareau doar niste
simple inventii omenesti care il instrainau pe om de Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu se
facea cu ajutorul Scripturii. Pentru realizarea acestei legaturi, sustinea o abordare simpla,
intuitive, idee descoperita intr-o lucrare pe care o va publica in 1516 sub titlul Teologie germana.
In interesul sau pentru Biblie, in special prin folosirea in greaca a Noului Testament publicat de
Erasm in 1516, Luther se situa pe linia umanistilor biblici, desi nu era identic cu ei in ceea ce
priveste teologia concentrata pe fiinta umana. La fel , desi admira si folosea unele scrieri
semimistice si religioase precum Teologia germana, el nu era un mistic, in sensul de a crede in
uniunea directa cu Dumnezeu prin meditatie.
Principiile noii sale ideologiei au fost insa amenintate de practica indulgentelor, acesta
fiind principalul abuz care a dus la publicarea celor 95 de teze.
Indulgentele erau legate de sacramentul catolic al confesiunii, sau al penitentei.
Individul isi marturisea pacatele in mod periodic unui preot care era imputernicit sa le ablolve.
Cu toate acestea, chiar si dupa ce pacatele erau iertate, vina lor trebuia purificata. Aceasta se
putea face prin efectuarea unor penitente si fapte caritabile in timpul vietii, dar in cele din urma,
daca la moarte vina inca mai exista, ea trebuie sa fie ispasita prin petrecerea unei perioade de
timp intr-o stare sau loc asemanator iadului, numit Purgatoriu. Teologii considerau ca majoritatea
oamenilor care nu erau suficient de buni pentru a intra imediat in rai, dar nici atat de rai pentru a
ramane o eternitate in Iad trebuie sa petreaca diferite perioade de timp in Purgatoriu. Doctrina
indulgentelor a fost elaborata in cursul cruciadelor, cand biserica a declarat ca cei care mureau in

131
Ibidem, p.23

63
cruciada erau iertati de vina care altfel iar fi dus in Purgatoriu. De la acordarea indulgentelor in
semn de recunoastere a actiunilor caritabile pana la vanzarea lor nu a fost decat un pas. 132
Indulgentele distrugeau ideologia lui Luther in privinta mantuirii. Ideea ca omul era
mantuit doar prin credinta, fara alte beneficii se opunea acestei practici. Inutile in cel mai bun
caz, indulgentele erau in cel mai rau caz chiar daunatoare daca ele creau un sentiment al
sigurantei care excludea credinta din timpul vietii.
Indulgenta care a provocat revolta lui Luther era predicata de un calugar dominican,
Johann Tetzel si facea parte dintr-o campanie mai veche in Germania. Arhiepiscopul Albert
Hohenzollern dorind sa preia si arhiepiscopia vacanta de Mainz a trebuit sa plateasca papei Leon
al X-lea o mare suma de bani. Aceasta constituia o dispensa deoarece arhiepiscopul avea doar 23
de ani si legea canonica interzicea cumulul de functii. Papa avea nevoie de bani pentru
construirea catedralei Sfantul Petru din Roma. Pentru suma necesar, arhiepiscopul a fost nevoit
sa se imprumute la bancherii Fugger din Augsburg.Bula papala care autoriza vanzarea
indulgentelor in anumite state germane a fost data ca siguarare ca Albert isi va plati imprumutul.
Principalul agent agent a lui Albert era asa cum au spus Tetzel.133
Tetzel utiliza diverse metode pentru a ridica nivelul vanzarilor,promitand iertarea de
pedeapsa temporara chiar si pentru cele mai grave pacate, daca pacatosul cumpara o indulgenta.
Suma era determinate de bogatia si de pozitia sociala a pacatosului. Lui Tetzel i se interzisese sa
intre pe teritoriul Saxoniei, cu toate acestea multi locuitori au mers in principatele vecine pentru
a cumpara atat de popularizatele indulgente. Reactia lui Luther la acest fenomen a fost afisarea la
sfarsitul anului 1517 pe usa bisericii castelului din Wittenberg a listei cu cele 95 de teze. Iata
cateva dintre aceste teze.:134
5.Papa nici nu doreste, nici nu poate ierta vreo pedeapsa, cu exceptia celor impuse prin
propia-i autoritate sau prin aceea a canoanelor.
6.Papa nu poate ierta nici-o vina, decat daca spune si arata ca ea a fost iertata de
Dumnezeu, sau, mai sigu, prin iertarea culpei [doar] in cazurile rezervate judecatii sale. Daca
dreptul sau de a acorda iertare in aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar ramane, cu siguranta
neiertata.

132
ibidem, p. 42
133
Cainus , E,p.
134
Alexandru F.P; Razvan L. – De la cetatea lui Dumnezeu la Edictul de la Nautes. Izvoare de istorie medievala
(sec. V – XVI). Polirom, 2005, pp. 463-464

64
 7.Dumnezeu nu iarta nimanui vina decat daca, in acelasi timp, il smereste si il face
supus vicarului, preotului. [......]
20.Prin urmare, papa, atunci cand foloseste cuvintele ”deplina iertare a tuturor
pedepselor” nu iarta cu adevarat “toate pedepsele”, ci doar pe cele impuse de el. [.....]
27.Ei [preotii] predica numai invataturi lumesti, spunand, de indata ce banii cad in
cutie, ca sufletul zboara [din purgatoriu].
28.Sigur ca atunci cand monedele cad in cutie, lacomia si avaritia pot spori, dar cand
Biserica mediaza, urmarea sta doar in puterea lui Dumnezeu. [.....]
31.Pe cat de rar se gaseste un om care cumpara indulgente, pe atat [de greu] se gaseste
un om cu adevarat penitent; adica acesti oameni intr-adevar sunt rari.
32.Cei care se considera siguri de mantuirea lor pentru ca au scrisori de iertare vor fi
condamnati pentru vesnicie, impreuna cu invatatorii lor.
33.Oamenii trebuie sa se fereasca de cei care afirma ca iertarile papei sunt acel
nepretuit dar al lui Dumnezeu, prin care omul se impaca cu El.
36.Fiecare crestin adevarat care se caieste are dreptul la deplina iertare a pedepsei si a
vinovatiei, chiar si fara scrisori de iertare.
37.Orice crestin adevarat, fie viu sau decedat, are parte de toate binecuvantarile lui
Hristos si ale Bisericii, iar acest lucru ii este dat de la Dumnezeu, chiar si fara scrisori de iertare.
38.Totusi, iertarea si binecuvantarea papala nu trebuie cu nici un chip ignorate, caci ele
reprezinta, dupa cum am spus, o proclamare a iertarii divine.[.....]
43.Crestinii trebuie sa fie invatati ca cel care da saracilor sau care imprumuta celor
aflati la nevoie face un lucru mai bun decat cel care cumpara ieratari.
44.Deoarece iubirea crestea prin lucrarile iubirii, omul devine, de aceea, mai bun. Omul
nu devine mai bun totusi prin indulgente, ci [este] doar eliberat de pedepse.
45.Crestinii trebuie invatati ca cel care vede un om nevoias si trece pe langa el, dar da
[banii] pentru indulgente, nu cumpara indulgentele papei, ci mania lui Dumnezeu. [....]
47.Crestinii trebuie invatati ca, daca papa ar avea cunostinta de jaful facut de cei care
predica indulgentele, el ar fi preferat, mai curand, ca biserica Sfantului Petru sa fie arsa din
temelii, decat sa fie ridicata cu pielea, carnea si oasele turmei sale. [.......]
56.Adevaratele averi ale Bisericii din care papa da indulgente nu sunt indeajuns
discutate si nici stiute de poporul lui hristos. [.....]

65
 60.Cheile Bisericii – spunem noi - , date prin meritele lui hristos, sunt acea comoara.
[.......]
62.Adevarata bogatie a Bisericii este preasfanta Evanghelie a slavei si gratiei lui
Dumnezeu.[.......]
77.A spune ca Sfantul Petru insusi, daca ar fi fost acum papa, nu ar fi putut acorda
haruri mai mari, este o blasfemie impotriva Sfantului Petru si a papei.[......]
Cele 95 de teze scrise initial in latina au fost rapid traduse, tiparite si distribuite nu
numai in Wittenberg, ci si in Nunberg, Leipzig, Basel, iar mai apoi in toata Europa. Prin tezele
sale Luther facea un apel la autoritatea papala, informandu-l despre aceste abuzuri. Papalitatea
insa, a vazut in criticile aduse de el indulgentele un atac la adresa sistemului ei financiar si a
puterii asupra crestinilor de a judeca, ierta si oferi dispense.
Tetzel ale carui actiuni dadusera nastere controversei legate de indulgente, a fost
insarcinat cu lansarea contraatacului asupra lui Luther. Acesta a scris la randul lui 156 de
propozitii, dar cand au fost distribuite in Wittenberg, studentii sustinatori a lui Luther le-au ars.
Luther a prezentat 28 de teze teologice care eliminau efectiv indulgentele dintr-o schema a
mantuirii doar prin credinta.135
Un alt dominican, un erudit in scrierile lui d’Aquino, Silvester Prierias, l-a criticat pe
Luther in Dialogues aparut in 1518, deoarece nu era de accord cu d’Aquino si considerandu-l
eretic deoarece se afla in dezacord cu papalitatea pe care o considera infailabila, incapabila de a
gresi in doctrina.
Dovada lui Prieras ca Luther era eretic a facut ca disputa sa nu mai constituie o discutie
sau un conflict asupra scrierilor, ci o problema a dreptului si datoriei papalitatii de a inlatura
ereticii. Eforturile papei de a-l aduce la Roma au esuat datorita refuzului electorului Friedrich al
Saxoniei de a-I preda papei pentru a fi judecat pe unul dintre supusii sai. Toata lumea ca si
Luther de altfel avea in minte incidentul petrecut cu aproape un secol in urma, cand “ereticul”
ceh Jan Hus fusese convins sa-si paraseasca tara, pentru a fi ars pe rug pentru erezie intr-o tara
straina. Astfel ca pararerea unanima era ca daca Luther trebuia sa fie supus unei audieri
disciplinare, aceasta trebuia sa se petreaca pe pamant german. Papalitatea a incredintat aceasta
sarcina tot unui dominican, cardinalul Cajetan, legat papal in Germania pentru Reichstag – ul din

135
Randell, Keith, Luther si Reforma in Germania 1517 – 1555, editura All, 2002, p. 33

66
Augsburg. Cajetan considera ca datoria sa era de a obtine o retractare din partea lui Luther, iar in
lipsa acesteia de a-l aresta si trimite la Roma pentru a fi acuzat de erezie.136
Intrevederile dintre cei doi nu au facut decat sa apropie rupture cu papalitatea. Dorinta
lui Luther de a face apel la papa Leon al X-lea a fost stopata de bula papala din 9 noiembrie 1518
prin care erau condamnate greselile “anumitor calugari” in ceea ce priveste indulgentele. Roma
intentiona sa dea dreptate acestui verdict prin incercarea, mai staruitoare decat pana atunci, de al
aresta pe Luther, trmitindu-l in acest scop pe nobilul Karl von Mltitz, astfel ca soarta lui Luther
depindea de principele Friedrich.Acesta era unul din cele mai importante personaje in politia
germana din ultima faza a domniei imparatului Maximilian care incerca sa asigure alegerea
nepotului sau Carol Hasbsurg ca succesor al sau. Friedrich se afla in centrul acestor manevre, el
insusi fiind un posibil candidat.Cunoscand aceasta putere, papalitatea va incerca sa trateze cu
mare grija cu Friedrich.In misiunea lui Miltitz se inscria si acordarea unei decoratii papale pentru
acesta, iar dreptul de a si proteja supusii, chiar si impotriva unui proces la Roma, trebuia
respectat.137
In anul1519, evenimentul care i-a accentuat departarea de Roma, a fost disputata de la
Leipzig intre Luther, asistat de colegul sau Andreas Karlstadt si rectorul universitatii din
Ingolstaat, Johan Eek.Dezbaterea a luat nastere dintr-o controversa antrerioara intre Eek si
Karlstadt asupra liberuilui arbitru, dar in locul unei discutii centrale pe acest subiect, disputa s-a
transformat intr-o anchetare a autoritatii in randul bisericii.Comparand ideile lui Hus cu ale lui
Luther, Eek sustinea ca multe pucte erau identice iar consiliul de la Konstanz il comdamnase
pentru ideile sale pe Hus la ardere pe rug in 1415.138Efectul pe care dezbatera de la Leipzig l-a
avut asupra lui Luther a continuat in 1520 prin prezentarea de catre Eek a argumentelor sale
impotriva lui Luther direct la Roma.
Scrieriile din 1520 au adancit si mai mult prapastia dintre Luther si Roma, in special
Captivitatea babilioniana, la a carei aparitie Erasm a afirmat:”ruptura este acum iremediabila”.
Desi Luther dedica Papei Leon al-X-lea Libertatea crestinului, instrainarea s-a marit cand Roma
a pregatit o bula de comunicare conditionata impotriva lui Luther pe care acesta a primt-o in
octombrie 1520 - Exurge Domine. Aparitia bulei l-a convins pe Luther ca autorul ei era
chintesenta raului, Antihristul.Exurge Domine, ii acorda lui Luther o perioada de 60 de zile

136
Ibidem, p. 34
137
Ibidem, p 39
138
Mullett, M. , op. cit, pag. 53

67
pentru a se preda, iar cand perioada de gratie s-a incheiat in fata studentilor sai, a ars bula ca
raspuns la arderea scrierilor de catre Papa.
In 1521 noul imparat Carol Quintul v-a incerca sa rezolva acest conflict. Opinia publica
din tinuturile germane era favorabila lui Luther. Legatul papal Girolamo Aleandro spunea: ”noua
zecimi din Germania striga Luther, iar cealalta zecime striga impotriva curiei romane”. 139 La
randul sau Carol era catolic traditionalist. A incercat sa rezolve conflictul dintre sensibilitatea
germana si credinta catolica prin convocarea lui Luther, prin intermediul protectorului sau
Friedrich, in fata unei adunari germane. Aceasta urma sa se intruneasca in februarie 1521 la
Worms. Aici i s-au adus in fata cartile si a fost intrebat daca le recunoaste ca apartinandu-i si
daca retracteaza. Raspunsul sau a avut un mare impact asupra celor care ulterior vor trebui sa-si
sustina ideologia: ,, Daca nu voi fi convins prin marturii din Scriptura sau prin ratiunea
evidentei… constiinta mea este inchisa in cuvantul lui Dumnezeu. Nu vreau si nu pot sa revoc
nimic, caci a actiona impotriva constiintei nu este drept si nici lipsit de pericol’’ Daca Luther a
adaugat sau Nu ,, Aceasta este pozitia mea. Altceva nu pot face”, sau daca aceste cuvinte
reprezinta o insertie ulterioara a constituit un subiect de controversa.140
Desi imparatul convins ca ,, un singur calugar care se opune intregii crestinitati vechi
de o mie de ani cu siguranta greseste’’i-a permis lui Luther sa se intoarca la Wittenberg dar
edictul din Worms facea din calugar ,,un om in afara legii”.141
In aceasta situatie protectorul lui Luther ii vine in ajutor, organizand rapirea acestuia pe
drumul de intoarcere de la Worms ducandu-l la Wartburg. In aceasta perioada rolul lui Luther va
fi oarecum pasiv, dar ideologia va fi preluata de un apropiat al acestuia, Philip Melanchton
profesor de greaca la Wittenberg care va infiinta sistemul scolar german si va fi mai tarziu
autorul confesiunii de la Augsburg.
In perioada petrecuta la Wartburg, Luther va incepe traducerea Bibliei in germana.
Traducerea sa a ajutat la standardizarea limbii germane scrise, rezultand o limba elevata ce
domina diferentele regionale de dialect. Dar problemele lingvistice erau desigur mai putin
importante pentru Luther decat scopul sau principal: sa aduca cuvantul tuturor intr-o limba pe
care poporul german sa fie capabil sa o inteleaga.142

139
Manolescu,Radu,Cazan,Florentina,op. ct. p. 194
140
Mullett, M, op. cit. p. 53
141
Friedenthal, Richard – Luther, Weidenfeld and Nicolson, London, p. 292
142
Ibidem p. 306

68
 Calea moderata pe care Luther o dorea in reforma religioasa era uneori greu de inteles
pentru ceilalti.
In 1522 la Witenberg au loc miscari religioase. Unele schimbari ca de exemplu,
impartirea potirului si a azimei laicilor in timpul impartasaniei, au fost aprobate de Luther. Dar
nu putea fi de acord cu violentele si constrangerile care se practicau. Intors la Wittenberg, Luther
va reusi sa puna capat acestor violente.
Luther isi va exprima si conceptia sa asupra autoritatilor legale ale statului in lucrarea
Despre autoritatea laica aparuta in 1523. Desi se spune conceptiei traditionale a autoritatii
statului ca un remediu impotriva pacatului punea limite acestei autoritati care nu trebuia sa se
extinda prea mult si sa-l ,,uzurpe pe Dumnezeu,,.
Invataturile lui Luther privitoare la contestarea autoritatii laice si eclesiastice in viata
societatii au fost interpretate diferit de clasele si paturile sociale din Germania, in raport cu
interesele fiecareia dintre ele. Principii si cavalerii vedeau in invataturile lui un argument pentru
secularizarea imenselor domenii ale bisericii. Orasenimea, indeosebi cea instarita, vedea in
Reforma, in primul rand un mijloc de a infaptui ,,o biserica necostisitoare” careia sa nu-i mai
plateasca nesfarsite taxe si care, prin reducerea sarbatorilor, posturilor sa nu mai deranjeze
desfasurarea mestesugurilor si negotului. Masele populare de tarani fara pamant si plebea
oraseneasca, vedeau in Reforma nu numai o cale de a seculariza domeniile si averile clerului, ci
si ale feudalilor laici, aripa radicala mergand pana la a cere instaurarea unei egalitati sociale.
Agitatia economica si sociala a unei perioade de crestere a populatiei si de epuizare
treptata a resurselor, precum si conflictele politice dintre cavaleri, printi, orase si imparat.
anticlericalismul a influentat receptarea ideilor lui Luther, a caror importanta teologica a fost
inteleasa de foarte putini. Dar efervescenta religioasa pe care a produs-o luteranismul a dus la
miscari in numeroase orase, pe tot cuprinsul Germaniei se cerea reforma clerului, cat si reforma
vietii religioase si sociale. Aceste miscari s-au extins destul de mult in anii 1521 – 1524,
culminand cu o rascoala sociala si politica.143Exponentul reformei populare si conducatorul
opozitiei plebei taranesti a fost preotul Thomas Munzer. Preocuparea de baza a reformei
populare a lui Munzer nu consta in reorganizarea cultui si a bisericii, ci in schimbarea pe cale
revolutionara a societatii. Critica nedeptratile sociale, exploatrea feudalilor laici si eclesiastici ca
si a bogatilor din orase, abuzurile si lacomia bisericii catolice. Milita de asemeni pentru

143
Fulbrook, M.op. cit, p. 56

69
inlaturarea exploatarii si instaurarea egalitatii sociale si a puterii poporului realizate pa cale
sociala.
Münzer nu a fost doar un ideolog al egalitatii sociale, ci un participant activ la
realizarea acestui obiectiv, luand parte la razboiul taranesc german.Dupa infrangerea razboiului
va fi prins si executat de catre principi.144
Asa cum am vazut principala cauza a izbucnirii razboiului taranesc german o constituie
agravarea exploatarii taranimii de la sfarsitu secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI,
miscarile taranesti premergatoare si probaganda predicatorilor populari, in frunte cu Thomas
Münzer, au contribuit de asemenea intr-o mare masura la intretinerea si cresterea spiritului de
lupta antifeudala in randurile taranimii.Razboiul taranesc a fost precedat de o serie de rascoale:
rebeliunea condusa de Piper von Niklashausen in 1476 suprinata de episcopul de Würzburg
rascoalele numite Bundschuh din 1493 si 1505, 1513 si 1517; revolta lui Conrad din 1514; un val
de revolte taranesti 1513 – 1517.
Primele actiuni s-au produs in vara anului 1524 in regiunea Padurea Neagra, avand
drept centru comitul Stühlingen. Catre sfarsitul 1524 si inceputul anului 1525 in randul taranilor
rasculati sa raspandit primul program redactat sub influenta adeptilor lui Münzer si cunoscut sub
numele de “scrisoarea program” ( Artikelbrief). Exprimand pozitia antifeudala a taranilor
rasculati , scrisoarea program arata ca manastirile, schiturile, castelele sunt principala cauza
reinvierii lor si cereau nobililor sa renunte aceste bunuri, pastrand pentru ei doar “ceea ce li se
cuvinea dupa dreptatea divina.145
In randul rasculatilor existau doua curente: curentul revolutioanar, care, avand ca
document programmatic- scrisoarea – program care cerea desfiintarea completa a sarcinilor
feudale si desfiintarea nobililor de clasa si curentul moderat, care cerea numai reducerea
sarcinilor feudal, prin intelegerea pasnica cu nobilii.Sub influenta curentului moderat
predominant au fost elaborate, tiparite si raspandite cele 12 articole de la Memmingen, care au
devenit programul official al rasculatilor.
Rascoala s-a extins si in Franconia unde au luat parte si unele orase. Sub influenta
nobililor participanti la rascoala, Wendel Hipler si Götz von Berlichingen s-a incercat atenuarea
caracterului antinobiliar al luptei taranilor si subordonarea revendicarilor antifeudale ale “celor
12 articole” unor revendicari cu caracter politic privitoare la reforma imperiului, care insa nu au
144
Manolescu, R. Cazan, F. , op. cit. p. 196
145
Fullbrook, M. op. cit. p. 59

70
fost acceptate de tarani. Totusi sub influenta orasenilor si a unor cavaleri participanti la rascoala,
in luna mai 1525 a fost elaborate “programul de la Heilbronn”care oglindea mai ales interesele
“opozitiei orasenesti”: centralizarea imperiului si transformarea principilor in cavaleri in
slujbasi ai imperiului, secularizarea averilor bisericesti si deposedarea clerului de autoritate laica,
unificarea legislatiei, monedelor, masurilor de lungime si greutate si desfiintarea vamilor interne.
Desi taranii au luptat cu incrancenare, cetele taranesti au fost infrante. Principala cauza
a infrangerii razboiului taranesc consta in lipsa de unitate a rasculatilor tarani si a aliatilor lor.
Alianta orasenilor instariti cu taranii si saracimea oraselor nu a fost de durata si oglindea
antagonismul dintre cele doua tabere.Infrangerea rascoalei a fost urmata de o represiune
puternica, careia i-au cazut victime si zeci de de mii de tarani. S-au impus taranilor amenzi
exagerate , le-au fost marite sarcinile feudale, inedeosebi claca. Un alt rezultat al rascoalei a fost
generalizarea si inasprirea iobagiei, care a durat in Germania pana la inceputul secolului al XIV –
lea. Invingatori, principii au devenit si mai puternici , intarindu-si autoritatea locala. In opinia lui
Friedrich Engels accentuarea si consolidarea faramitarii Germaniei a fost rezultatul principal al
razboiului taranesc.
Infrangerea razboiului taranesc nu a pus insa capat luptei maselor populare din
Germania. Lupta s-a intensificat in orasul Münster din Westfalia, dar izolata a fost si ea
infranta.146
Este evident faptul ca Reforma a jucat un rol important in razboiul taranilor, dar la fel
de evident este faptul ca si acesta la randul sau a contribuit la devierea cursului Reformei. Luther
a devenit initial reprezentant al reformei orasenesti. Ulterior, slabiciunea si nehotararea acestora
si indeosebi razboiul taranesc din 1525 au determinat trecerea definitiva de partea principiilor.
Ceea ce il indeparta pe Luther de tarani era in primul rand violenta luand pozitie impotriva
razboiului taranesc si trecand de partea principilor care au fost criticati de abuzurile pe care le
faceau, Luther a contribuit astfel ca subordonarea reformei moderate oranesti fata de principi.
In Germania evului mediu tarziu, chiar si inainte de Reforma, autoritatile civile locale
adeseori exercitau un control considerabil asupra religiei si bisericii. Aceasta era de exemplu
cazul orasului imperial Nürberg, unde consiliul de conducere numea numea clericii si controla
veniturile ecleziastice. Unii printi au adoptat Reforma din motive politice si economice, cat si
religioase. Ei nu erau impotriva taxelor papale, tentati de perspectiva secularizarii averilor

146
Manolescu , R ; Cazan, F. op. cit. p.200

71
bisericesc, principii, a caror putere crescuse dupa infrangerea razboiului taranesc si carora
imparatul Carol Quintul ocupat de razboiul cu Franta, nu li se putea opune, au inceput sa treaca
la Reforma.
Luther care nu era de acord cu reforma populara si nici chiar cu cea a orasenilor a
devenit un slujitor credincios, punand cu ajutorul lor bazele bisericii luterane. Dieta de la Speyer
din 1526 a hotarat ca fiecare principe sa-si poata alege religia si totodata s-o impuna supusilor
sai. Cand o noua dieta de la Speyer 1529 a anulat hotararea celei din 1526, principii si orasele
luterane au protestat de unde si denumirea de protestanti si s-au organizat in liga protestanta de la
Schmalkalder in 1531.147
Orasele germane – mandre de independenta lor, au adoptat uneori reforma intr-o
varianta adecvata imprejurarilor si conceptiilor lor, adeseori sintetizand diferite influente. Astfel
Reforma in Strasbourg, sub conducerea lui Martin Bucer ( 1491 – 1551 ), a combinat tendinte
luterane cu cele din Reforma realizata de Ulrich Zwingli ( 1484 – 1531 ) in orasul elvetian
Zürich.Modelul civic din Strasbourg al Reformei a fost larg adoptat in orasele din sudul si sud-
vestul Germaniei. Conducatorii acestor teritorii a avut un rol important in aplicarea si apararea
Reformei luterane dupa ce faza sa initiala, in mare parte urbana, s-a incheiat.
Important de retinut este faptul ca Luther nu dorea sa provoace o ruptura in cadrul
crestinismului, ci doar sa curete biserica de ceea ce el considera a fi abuzuri eretice de doctrina si
practica.148
La dieta de la Augsburg din 1530 la care Luther nu a putut participa, prietenul si
colegul sau Philip Melanchton a initiat asa numita “Confesiune de la Augsburg” un document
care facea multe concesii catolicilor. Omisiunile sale i-au suparat pe reformatii elvetieni, insa
documentul a fost semnat de conducatorii protestanti prezenti si cu toate ambiguitatile sale a
ramas baza credintei luterane. “Confesiunea de la Augsburg” prevedea ca seful bisericii luterane
este suveranul din fiecare principat. Ritualul este subordonat cerintelor “bisericii necostisitoare”
inlocuindu-se liturghia latina cu predica si psalmii in limba materna, inlaturandu-se cultul
sfintilor, moastelor si icoanelor, iar din cele sapte taine pastrandu-se doar botezul si impartasania,
considerate ca simboluri. Ierarhia catolica, bazata pe episcopate, este abolita, comunitatile
luterane fiind conduse de pastori, cu rol de preoti cu misiunea de a supraveghea dogma si a
administra biserica. Manastirile au fost desfiintate, iar averile lor secularizate.
147
ibidem,p.203
148
Mullett, M., op. cit. , p. 69

72
 Incercari de a a se ajunge la un acord intre protestatanti si catolici au existat continuu,
dar la Dieta din Regensburg din 1541, unde nu s-a ajuns la nici - un rezultat, a devenit clar ca
ruptura era definitiva si ca doctrina luterana, care presupunea supunere fata de autoritate a fost
reformulata, aceasta insemnand ascultarea de conducatorul teritorial si nu de imparat.
In 1546 – Luther moare dar au ramas principalele sale idei: mantuirea dobandita numai
prin credinta, importanta Scripturilor ca baza a autoritatiii. A propus incetarea celibatului la
preoti, el insusi s-a casatorit. El spera sa mentina o biserica unita, fara papa.
La cateva luni de la moartea lui, Carol a reusit sa captureze Wittenbergul. In 1548 a
promulgat Interimatul de la Augsburg, dar tulburarile au continuat. Prin constientizarea faptului
ca exista un impas politic real si ca nici catolicismul, nici protestantismul nu erau pe punctual de
a disparea, s-a ajuns la o intelegere in Dieta de la Augsburg, in 1555.
Pacea de la Augsburg din 1555 s-a dorit a fi un mijloc de a pune capat tulburarilor
politice interne prin conservarea pozitiilor catolicilor si luteranilor. Totusi, nu s-au luat in calcul
toate variantele protestanismului, altele decat luteranismul. S-a acceptat ca printii sa aiba puterea
de a alege confesiunea religioasa a teritoriilor lor, dar sa nu se implice in activitati misionare in
alte teritorii sau in protejarea teritoriilor de aceeasi confesiune din alte parti.Libertatea religiei
insemna libertatea mai degraba a teritoriului decat a individului: era libertatea printului de a
alege confesiunea religioasa a teritoriului sau, mai tarziu cunoscuta sub numele de cuius regio,
eius religio. Acesta era rezultatul luptei pentru credinta, pentru o relatie directa cu Dumnezeu si
pentru liberatatea constiintei individuale. Bisericile teritoriale autoritare, departe de a confirma
baza scripturala a religiei, mai degraba au pastrat cu sfintenie rolul determinarii politice a
doctrinei.Acest acord a lasat un numar de probleme nerezolvate , nu numai in privinta
calvismului, ci si referitor la cine alege confesiunea oraselor.149
In a doua jumatate a secolului al XVI-lea un nou tip de catolicism a incercat sa
reconverteasca pe protestatanti. Reforma fiind o manifestare a ideologiei burgheziei in
ascensiune ea a avut, in esenta si un caracter antifeudal si anti catolic.De aceea Contrareforma n-
a fost doar o simpla reactie pe plan religios a bisericii catolice impotriva bisericilor reformate, ci
o reactie feudalo-catolica, ale carei variate forme de actiune tindeau la inabusirea tuturor
manifestarilor social politice si ideologice ale burgheziei in ascensiune si ale maselor populare,
indreptate impotriva feudalismului,absolutismului si catolicismului.

149
Fulbrook, M. op cit., p. 66

73
 Catolicii nu au acceptat statu quo-ul din 1555. dupa consiliul de la Trente (1545 –
1563), un nou catolicism a incercat saa recastige terenul pierdut. “Societatea lui Isus” sau Iezuitii
– ordin fondat de Ignatius de Loyola, a continuat o campanie riguroasa in Germania, facandu-si
prozeliti atat la Universitati cat si la Curte. Ordinul Capucinilor, fondat la Viena, era la fel de
puternic. Atat Austria, cat si Bavaria erau centre puternice ale Centra – Reformei, care incercau
sa suprime150 oficial tendintele reformiste ale membrilor nobilimii germane din sudul Germaniei
si din Austria
Consecinte ale Reformei-Implicatiile pe termen lung ale Reformei s-au aflat la baza
capitalismului modern, individualismului, a unor aspecte ale politicii moderne. A contribuit la
dezvoltarea stiintei, laicizarea si demistificarea societatii. De asemeni Reforma si Razboiul
taranesc german pot fi considerate ca un prim act al revolutiei burgheze europene.151
In toate teritoriile, indiferent de religie, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea religia
a fost un instrument de demarcatie culturala si un control al conduitei individuale. Diferentele
religioase au promovat initiative educationale, ca de exemplu infiintarea de noi universitati;
protestante: Marburg (1529); Königsberg (1544), ca o replica au fost infiintate universitatile
catolice Würzburg, Salzburg.Reforma a promovat, fara indoiala invatamantul primar, conducand
la raspandirea alfabetizarii in masa.Probabil cel mai important efect al revolutiei religioase a fost
acela de a crea in Europa doua tipuri de state:state catolice si state protestante,si de noi
confesiuni.Caracteristica generala a Reformei a fost revolta spiritului uman impotriva puterii
absolute in ordinea spirituala.A reprezentat evenimentul dominant al epocii.In Germania,exista o
libertate politica minima.Reforma nu a itrodus aceasta libertate ci a intarit puterea
principilor,totusi ea a provocat si a intretinut in Germania o libertate in gandire mai mare pote
decat oriunde in alte parte.
Economia si societatea au evoluat diferit in Germania secolului al XVI-lea, la sfarsitul
acestui secol s-a terminat si extinderea teritoriala a populatiei germane, dar Reforma germana nu
a stimulat unitatea statala.
Imperiul a fost impartit, politic, imparatul fiind nevoit sa recunoasca lipsa de unitate,
mai ales religioasa, confesionalizarea a fost un factor important in dezvoltarea statelor teritoriale
in Germania moderna timpurie. Ea a avut un rol important in conflctele politice si militare ale
secolului dupa 1555, care la randul lor, au stimulat dezvoltarea armatei si a birocratiei.
150
Hertling, Ludwid, Istoria Bisericii, Editura Ars Longa,Bucuresti, 1998, p. 3;
151
Manolescu, Radu;Cazan,Florentina,op.cit..208

74
Diferentele religioase au devenit tot mai putin importante ca factori politici in conflictele din
Razboiul de Treizeci de Ani si au fost indepartate in calitate de factor politic in timpul
conflictelor politice de dupa 1648.152
Reforma nu s-a limitat doar la statele germane ci s-a extins si in Franta, Anglia, Tarile
de Jos,statele scandinave,Elvetia, Polonia Ungaria.

152
Fulbrook, M-op.cit, p. 67

75
 CAPITOLUL IV
Răspândirea Reformei în Europa

Unul din efectele Reformei a fost crearea în Europa Occidentală a două categorii de state:
state catolice şi state protestante153. Reforma protestantă nu sa limitat doar la teritoriul Imperiului
German, ci a avut ecou şi în Elveţia, Franţa, Anglia, Ţările Scandinave. În Italia, Portugalia şi
Spania influenţa şi difuzarea ei a fost redusă. La rândul său protestantismul se va difuza prin
contradicţiile teologice ale diferiţilor reformatori. Luberalismul va fi modificat sub influenţa lui
Ulrich Zwingli şi Jean Calvine.
Reforma în Elveţia
În Elveţia s-au dezvoltat trei curente teologice în timpul Reformei. Cantoanele din nordul
ţării au urmat ideile lui Zwingli au adoptat ideile lui Calvin. Un al treilea curent radicalii
Reformei sau anabaptişti au dezvoltat o ramură interzisă, mişcare ce s-a răspândit şi în Germania
şi Oanda154.
Elveţia era formată la începutul secolului XVI-lea dintr-o federaţie de cantoane. O parte
din aceste cantoane erau păduroase, cu păşuni alpine – unde preocuparea de bază era creşterea
animaleleor (Schwitz, Uri, Unterwalden, Lucerna). Celălalte cantoane în afară de păşuni şi
agricultură au cunoscut şi o dezvoltare meşteşugărească şi comercială orăşănească ca: Zurichi,
Berna, Basel. Guvernul fiecărui canton era responsabil pentru acea zonă, motiv pentru care
fiecare canton era liber să adopte forma de religie dorită. Astfel că unele cantoane, în special cele
păduroase, mai înapoiate au rămas catolice. În cantoanele mai dezvoltate în care existau şi
domenii feudale laice şi ecluziastice mai numeroase şi oraşe cu o activitate meşteşugărească,
comercială cu elemente ale relaţiilor capitaliste, deci cu contradicţii sociale mai puternice au
adoptat în schimb reforma zwingliană şi clavină155. În Zürich, o reformă religioasă şi socială
radicală a fost influenţată de Zwinglei, care nu era de acord cu Luther în legătură cu unele puncte
de vedere incluzând îndepărtarea sintagmei euharistice „acestaeste trupul meu”, conducând la

153
Guizat, Francois – Istoria civilizaţiei în Europa, de la căderea Imperiului roman până la Revoluţia
franceză,Humanitas, 2000. p. 217
154
Cairns ,E. E.-Creştinismul dealungul secolelor.Oistorie a bisericii creştine,Oradea, 1992,p. 285
155
Manolescu, Radu; Căzan Florentina – Prelegeri de istorie universală, medievală, Centrul de multiplicare al
Universităţii Bucureşti, 1973, p. 202

76
noţiunea de comuniune ca serviciu memorial simbolic, în contrast cu concepţia luternă. La
Geneva, francezul Jean Calvin a dezvoltat un sistem teologic raţional, logic156.
Ulrich Zwingli (1484-1531) – fiu de ţărani bogaţi din Wildhans, cantonul St. Gall.
Perioada de stusii de la Basel a fost momentul în care a intrat în contact cu spiritul raţionalist –
umanist a lui Rarasmus din Poterdam. Un timp va activa ca profesor la Berna şi Viena. În 1519
este numit preot la Grossmünster, dar la scurt timp intră în conflict cu episcopul de Konstanz
deoarece se opunea indulgenţelor papale. Aceată atitudine va fi uramată de retragerea
recunoaşterii ca preot. Consiliul din Zürich, însă, apreciind cultura şi calităţile sale, l-a ales în
1519 parob la catedrala oraşului. De atunci va începe lucrarea de reformare a bisericii din Zürich.
Va începe la Academia din oraş, pe care o va publica în 1529157.
În predicile sale combătea tradiţia, dinoadele, primatul papei, cultul Fecioarei Maria, al
Sfinţilor, icoanelor, moaştelor şi cilibatul. Deşi era preot catolic a simplificat cultul, Misa catolică
a fost înlocuită printr-un cult simplu şi scurt în care locul principal îl ocupa predica în limba
poporului. Statuile şi icoanele au fost scoase din Biserici în afară de vitralii care erau socotite
aobiect de cult. Preoţii deveniţi acum pastori, puteau să se căsătorească. Călugării şi călugăriţele
au dobândit libertatea de a părăsi mănăstirile. În 1526 – Zwingli a înfiinţat la Zürich un tribunal
pentru păstrarea moravurilor şi a disciplinei Bisericii158.
În uram predicilor sale , autorităţile din Zürich, apoi din Berna şi Basel au adoptat o serie
de măsuri care au pus bazele bisericii reformate Zwingliene. Biserica Zwingliouă, asemănătoare
în ansamblu, ca organizare şi doctrină celei luterane se deosebeşte totuşi printr-o serie de trăsături
specifice, datorate condiţiilor sociale economice şi politice în care a apărut mişcarea de Reformă
în aceste cantoane.dezvoltarea mai slabă a feudalismului şi persistenţa mai mare a micii
proprietăţi ţărăneşti ca şi faptul că Reforma s-a făcut cu autorităţile municipale eclesiastice
secularizate nu în stăpânirea nobilimii, ci a municipalităţilor din Zürich, Berna, Basel, care le-au
transformat în şcoli, sitale şi orfelinate159.
Din punct de vedere social Zwingli s-a ridicat în apărarea proprietăţii ţărăneşti libere a
instituţiilor cantoanelor republicane, împotriva serbiei, a camătei şi mercenariatului. Caracterul
naţional – politic s-a evidenţiat atât prin condamnarea cu severitate a politicii conaţionalilor săi

156
Fulbrook, Mary – O scurtă istorie a Germaniei, Institutul Europeană, 2002, p. 62
157
Rămureanu, Ion-op. cit. p. 396
158
ibidem p .,397.
159
Manolescu, R; Căzan F. op. cit. p 209.

77
de a înrola ca mercenari în armatele străine. La rândul ei biserica zwingliană s-a caracterizat
printr-o organizare mai democratică.
În 1531 între cantoanele reformate şi cele rămase catolice au avut loc neânţelegeri.
Reforma lui Zwingli a avut mai mult o însemnătate locală, după moartea lui fiind dusă mai
departe de Martin Bucer.Datorită lui Zwingli pe de o parte şi lui Jean Calvin pe de altă parte ale
loc radicalizarea Reformai în spirit burghez. La fel ca şi Luther, punctul de plecare a doctrinei lui
Zwingli a fost mântuirea prein credinţă şi necesitatea unei biserici simple. Tresătura raţionalistă –
umanistă îl deosebeşte pe Zwingli de Luther, deoarece el s-a dezvoltat în curentul erasmic, care
încerac o combinare a umanismului laic cu creştinismul. Un punct comun celor doi este ideea
conform căreia unica autoritate bisericească este Biblia.
Deşi Reforma iniţiată de Zwingli a fost asimilată ulterior de opera lui Clavin, ea a avut
influenţa şi importanţa ei pentru perioada în care s-a produs160.
Jean Clavin a fost figura dominantă a celei de a doua etape a Reformei. El este
fondatorul clavinismului, doctrină protestantă, care a impus orientarea Reformei după ce impulsul
dat de Martin Luther a început să se diminuez. Unii istorici au susţinut ideea că fără Clavin,
Reforma nu ar fi avut un succes atât de răsturnător, el fiind cel care a dat sens şi coerenţă mişcării
ce a avut un început furtunos sub conducerea lui Luther şi a intrat sub influenţa principelor
germane, mai mult preocupaţi de poziţia lor socială decât de viaţa religioasă 161. Clerul a dezvoltat
un protestantism care putea acţiona independent de susţinerea statutului său care putea sfida
autoritatea statală ostilă. A introdus un element puternic de disciplină morală personală şi socială.
Jean Clerul s-a născut în oraşul Nazon în Picardia în nord-estul Franţei. Tatăl său, secretar
episcopal s-a îngrijit de educaţia tânărului Clavin, care după o primă parte a educaţiei formale din
oraşul său natal a plecat la Paris. Cursul studiilor sale, care se îndepăratu spre o carieră
eclediastică, s-a schimbat datorită unei decizii a tatălui său de a îndepărta studiile fiului său spre
obţinerea unei diplome în drept. A studiat dreptul mai întâi la Universitatea din Orlens, apoi la
cea din Bourges. În 1563 după moartea tatălui său, are loc o altă schimbare de direcţie. Clavin
vede în acest eveniment un semn pentru a relua studiul teologic162.
În toamna anului 1533 – Nicolas Cop – rector al Sorbonei, a ţinut un discurs, transformat
într-o predică în care cerea o transformare spirituală învoitoare a Bisericii. Predica a fost

160
Rămureanu, Ion. op, cit p. 399
161
Mullett, Michael, -Clavin, Editura Artemis, Bucureşti. 2003, p.10
162
ibidem p. 22.

78
considerată eretică şi Cop a fost nevoit să fugă pentru a nu fi arestat. Cercetările au dus la
concluzia că Jean Clavin ar fi compus acest discurs. Atacul lui Cop la adresa tradiţiei nu a fost
nici pe departe atât de extrem pe cât l-au considerat autorităţile de la Sarbona, dar la câteva luni
de la acest discurs în Paris au fost distribuite articole ce conţineau un atac direct la adresa merei.
Un astfel de afiş a ajuns la palat iar regele Francisc I în calitatea sa de conducător efectiv al
Biserici din Franţa nu putea să ignore această insulă adusă credinţei tradiţionale. Consecinţele au
fost arestările în masă care au avut loc la Paris 163. Anterioara afacere Cop dusese la plecarea lui
Clavin din Paris în provincie, acum, mult mai periculosul caz al afişelor a creat ca rezultat
plecarea sa, împreună cu alţi luterani, din Franţa spre Basel în Elveţia. Aici va colabora la o
traducere în limba franceză a Bibliei.
În 1563 ajunge la Geneva unde va rămâne o perioadă de timp la insistenţele lui Guillaume
Farel, dar în 1538 considerat de genovezi drept un extremist periculos este nevoit să plece la
Stransburg164. Dar în 1541, la cererea lui Farel şi a credincioşilor, Clavin se întoarce la Geneva
unde timp de 24 de ani va reuşi să impună Reformarea preconizată de el.
Din anumite puncte de vedere Clavin era un protestant tipic.
Anumite interpretări pe care le-au dat unor fenomene atât el, cât şi Luther, Zwingli,
Melachithon, Burcer şi alţi renumiţi autori ai vremi au marcat deosebirea dintre reformatori şi
catolici. Deşi era de acord cu interpretările ce ţineau de curentul principal al protestantismului,
Calvin avea păreri diferite faţă de ceilalţi mari teologi. S-ar putea spune că părerile lui în privinţa
Bibliei sunt mai radicale, mai riguroase, ţinând mai mult de doctrină 165. El nu admite că
Dumnezeu este iubitor, dar cel mai cunoscut aspect al doctrinei religioase este cel referitor la
predestinare. Concluzia care se impune este că fiecare acţiune a oricărei persoane nu este doar
dinainte ştiută de Dumnezeu, ci pentru ca aceasta este voia lui, ea este predestinată de El. Cu
toate acestea ar fi greşit să spunem că doctrina lui Clavin promova în vrun fel fatalismul166.
Reuşita în viaţa a unora în condiţiile acumulării de capital şi eşecul altora îşi găseau explicaţia.
De aceea calvruismul a fost adoptat de burghezie. De asemeni ideea potrivit căreia succesul în
viaţă, deşi simtom al voinţei divine, se datorează, în practică strduinţelor omului. În consecinţă,
doctrina fiecărui om este de a depune toate eforturile în vederea îndeplinirii cerinţelor profesiuni
sale. „datoria în orice profesie – spune Calvin – este ca fiecare să-şi îndeplinească conştiinţos
163
ibidem. p. 26.
164
Randell, Keith – Jean Clavin şi Reforma târzie, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 15.
165
ibidem, p. 45.
166
ibidem, p. 49

79
funcţia care i-a fost încredinţată. Astfel datoria predicătorului este de a fi bun predicator, a
agricultorului să fie bun agricultor, a meseriaşului săfie bun meseriaş, a negustorului să fie bun
negustor. Lenea şi inactivitatea sunt jigniri aduse lui Dumenzeu. Drept urmare, justificând şi
binecuvântând nu numai activitatea şi succesul în afaceri, ci şi supunerea lucrătorului faţă de
patronul său, dogma sa corespundea năzuinţelor celor mai îndrăzneţe ale burgheziei167.
Calvinismul a introdus o morală austeră, propria acumulări de capital. Biserica Calviană a
fost un exemplu în acest sens, ea este sobră rece, fără nici un fel de podoabă arhitectonică sau
artistică, nici o reprezentare religioasă sau laică nu o înpodobeşte. Cultul este lipsit de
ceremonial, nu există altar, nu se oficiează luturghi, pastorul nu are veşmânt specific. Ritualul
constă în intonări de psalmi, rugăciuni, lecturi din Biblie. În viaţa laică, după modelul bisericii
autoritatea devenea normă de comportament. Muzica profană a fost interzisă duminica şi în
timpul sărbătorilor religioase la fel şi dansul, vestimentaţia bogată s-au de un colorit vesel,
culoarea dominantă fiind negru. Risipa de mâncare a fost condamnată, chiar în cazul unor
momente festive, ca de pildă nunta168. Pentru păstrarea acestor reguli pedepsele au fost foarte
aspre. Calvin crede că este de datoria creştinului să condamne pe eretici la pedepse şi chinuri
corporale, chiar şi arderea pe rug, pentru a le salva sufletele.
Intoleranţa religioasă a lui Calvin a atins prin consecinţele ei personalităţi importante.
Între 1542-1546 au avut loc la Geneva 58 de spânzurări şi 76 de arderi pe rug. În ciuda măsurilor
sale aspre, a fost singurul reformator care a permis dobânda sau camăta169.
Reforma Calviană a educat spiritul de economie, împins până la avariţie, după cum a
justificat cu textul Biblic camăta ce fusese interzisă tot tot Evul Mediu de biserica catolică. Este
un exemplu cum o practică, ce nu se potrivea economiei feudale, a fost resprinsă de biserică şi
stigmatizată, pentru ca în alte condiţii economice, tot prin biseică, să-şi găsească o justificare
morală.
Totodată calvinismul, deşi considera statul ca o instituţie rânduită de Dumnezeu,
recunoştea dreptul supuşilor de a se împotrivi şi chiar de a răsturna pe cărmuitori când aceştia au
un comportament tiranic, punând astfel la dispoziţia burgheziei o armă ideologică eficace în lupta
împotriva absolutismului. În lupta pentru putere, burghezia calvinistă, conducându-se după
interesele sale şi luând ca model organizarea bisericii, a militat pentru republică. Activitatea lui
167
Manolescu, R; Căzan ,F – op. cit p. 204.
168
Căzan, F – Religiei în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi în contemporanitatea, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1999, p. 187.
169
Rămureanu I., op. cit, p. 402

80
Calvin nu s-a limitat la problemele religioase. Multe din aprecierile sale au avut ca obiect
problemele religioase. Multe din aprecierile sale au avut ca obiect probleme politice, sociale şi
economice.
După reuşita reformei sale, Calvin a organizat la Geneva o republică burgheză
democratică, pe care a condus-o el însuşi între 1541- 1564. A promovat agricultura şi comerţul
încât s-a afirmat că spiritul şi disciplina economiei reformate a creat capitalismul170.
De la Geneva, Reforma lui Calvin s-a răspândit în cea mai mare parte a oraşelor şi statelor
Elveţiei, absolvea reforma lui Zwingli. Între Zwingli şi Calvin există o deosebire fundamentală,
căci dacă primul a tradus egalitatea spirituală prin accesul tuturor credincioşilor, atât la mântuire,
cât şi la libertatea judiciară, cel de al doilea a manifestat o retincienţă faţă de ideea de egalitate,
pe care nu a admis-o nici măcar sub forma destinului comun după moarte.
Din Elveţia, calvinismul s-a răspândit în Franţa, Germania, Ţările de jos, Scoţia, Ungaria
şi în rândul maghiarilor din Transilvania.
Reforma din Franţa
În Franţa Reforma nu a constituit doar o invitaţie a literalismului sau a calvinismului, ci
are originile în realităţile societăţii franceze şi caractere distincte. O parte a orăşimi dorea o
biserică simplă, o parte din nobilime şi burghezie plănuia secularizarea averilor bisericeşti, iar
masele populare de la oraşe şi sate concepeau Reforma nu numai în sensul înlăturării abuzurilor
bisericii catolice şi ale feudalităţii bisericeşti, ci şi ca o opoziţie împotriva exploatări feudale
eclesiastice şi laice şi a asupririi statului feudal171.
Precursorii Reformei franceze au fost umanişti ca Jaqaos Lefevre d’Etaples , care
elaborase concomitent şi independent de Luther, unele principii ale Reformei, ca teză „mîntuirii
prin credinţă”172. Curentul reformator s-a accentuat în Franţa după 1521, în urma concordatului de
la Warms, luterarii, persecutaţii în Germania, s-au refugiat în număr mare în sudul Franţei. Lyon
a devenit un centru al evanchelicilor protestanţi, aici găsind teren favorabil şi caluvii după 1540.
Dar, între timp, în Franţa biserica catolică devenise o biserică naţională. Prin Pragmatica
Sancţiune din 1438 şi concordatul de la Bologna din 1516, încheiat între regalitatea şi papalitatea,
regii Franţei şi-au rezervat dreptul de a recomanda, iar apoi de a numi direct pe candidaţii lor în
fruntea înaltelor demnităţi eclasiastice, ceea ce îngrădea amestecul papalităţii în organizarea

170
Randell, K – op, cit. p.74
171
Manolescu, R; Căzan, F, op. cit. p. 105.
172
Ibidem,p. 206

81
bisericii franceze şi dădea regalităţii posibilitatea de a dispune de înaltele demnităţi şi averi ale
bisericii. Acest lucru a făcut ca aici să nu existe o opoziţie atât de vie împotriva papalităţii, iar
tutelarea bisericii franceze de către regalitatea explica de ce regii Franţei nu era interesaţi în
sprijinirea sau dreptarea Reformei – Regalitatea era catolică, iar o schimbare de guvernământ
putea compromite opera de centralizare a statului, unde adevăratul conducător este regele173.
Reforma în Franţa nu a fost adoptată de forţele progresiste, ci de cele retrograde, grupate
în sudul Franţei, nemulţumit fiind de faptul că centralizarea făcuse din nordul Franţei centrul
politic al statului. O rivalitate provincială, socială şi de mentalitate politică se va solda în Franţa
cu un lung război civil între protestanţi – numiţi bughenoţi şi catolici, între susţinătorii
feudalismului, ai particularismului local, şi partizamii regelui.
Până în 1534 regele nu a luat nici o măsură împotriva protestanţilor. Dar după apariţia
afişelor care atacau liturghia, riposta lui Francisc I a fost extrem de violentă instituţionând pe
lângă Parlament un tribunal „Camera de foc” pentru a judeca pe eretici. Persecuţiile au continuat
şi în timpul lui Henric al II-lea (1547-1559), Francisc al III-lea (1559-1560) şi Carol al IX-lea
(1560-1574). Moartea prematură a lui Henric al II-lea a declanşat pentru o perioadă de patru zeci
de ani războaie interne şi dezordine. Existau două tabere cea catolică condusă de ducele de Guis
şi regina Caterina de Medici şi cea protestantă condusă de amiralul Caliqsuy.174
Războiul a început în 1562 în urma incidentului de la Vasy când un număr mare de
bughenoţi au fost masocraţi. Înceracarea lui Carol al IX-lea de a realiza o împăcare între cele
două tabere, prin căsătoria sorei sale, Margareta cu Henric de Navarna, conducătorul
protestanţilor, nu a dus la nici un rezultat. Noaptea Sfântului Bartholomeu – 23 august 1572 a
rămas celebră în istorie. Hughenoţi şi catolici s-au măcelărit reciproc. În timpul domniei lui
Henric al IV-lea (1589-1610) deşi pentru a urca pe tron objurase protenstantismului prin Edictul
de la Namtes (1598) a adus pacificarea între cele două tabere. Revocarea Edictului în timpul lui
Ludovic al XIV-lea a dus la refugierea protestanţilor în Germania, Ţările de jos, Anglia, Scoţia.

Reforma în Anglia
În Anglia, Reforma a fost un proces complex şi cu particularităţi multiple. Şi aici se află o
minoritate influrnţată de procesul de reformă de pe continent. Începând cu protestul lui Martin
Ruther din 1517, autoritatea bisericii de la Roma, doctrina şi practicile ei religioase erau
173
Raudel, K. –op. cit. p. 88.
174
Rămăreanu, I – op. cit. p.407.

82
contestate în mod constant175. Anumite concepţii eretice luaseră naştere chiar în Anglia, fiind
răspândite de cei ce urmau învăţăturile lui John Wyclif. Henric al VIII-lea urmărea alte obiective
şi era în general ostil curentelor reformatoare. În 1521 a fost publicată o pledoarie pentru
catolicism „Pledoarie pentru cei şapte Sacramente împotriva lui Ruther”. Acest fapt i-a adus titlul
de „Apărători ai Credinţei”.
Regele nu era protestant şi nu dorea o biserică protestantă în Anglia, dar ruptura de Roma
convenea obiectivelor sale politice. Stricta subordonare a bisericii engleze faţă de curia papală,
care numea favoriţii ei în înaltele dominaţi eclesiastice şi scotea din ţară sume imense sub forma
unor nenumerate taxe bisericeşti, venea în flagrantă contradicţie cu politica absolutistă internă a
regelui Angliei176. De aceea, pentru a transfera biserica engleză din dependenţă faţă de papalitate
sub autoritatea regală şi pentru a seculariza în folosul coroanei imensele bunuri ale clerului,
regalitatea, profitând de ostilitatea pe care papalitatea şi biserica catolică trezeau în toate straturile
sociale, a luat iniţiativa reformării şi reorganizării bisericii engleze.
Reforma din timpul lui Henric al VIII-lea a fost un proces complex. Aceasta s-a datorat şi
faptului că multe dintre schimbări au fost „urzite” în arena politică şi nu în cea ecleziastică177.
Iniţiativa a aparţinut Parlamuntului, şi nu Bisericii. Reforma în Anglia a fost mai degrabă un act
de stat decât un act de credinţă. Reforma propriu-zisă ce a avut loc mai târziu, poate părea un
rezultat secundar, întâmplător şi neprevăzut, ca urmare a ceea ce fusese în esenţă o soluţie
politică la o problemă de ordin dinastic. Conflictul izbucnit între rege şi papă pe tema divorţului
regal i-a oferit lui Henric al VIII-lea prilejul de a lua o serie de măsuri178 menite să asigure
înlocuirea autorităţii papale asupra bisericii engleze cu cea regală. În 1531 regele este proclamat,
„protector şi şef suprem al bisericii”. Se interzice episcopilor să mai plătească papei armatele şi
se suprimă redevenţele de statul englez Romei. Parlamentul a votat în 1534 „Actul de
supremaţie” prin care regele devenea „şeful suprem pe pământ” al bisericii engleze, cu drept de a
decide în problemele de dogmă, cult şi organizare a bisericii179.
Esenţial în reforma engleză îl constituie eliberarea bisericii engleze de sub dominaţia
Romei, subordonarea ei faţă de regalitate şi transferul averilor bisericii în mâinile regelui, ale
„noii nobilimi” şi burgheziei. Între 1536-1539 a avut loc „marele jaf”, în urma căruia au fost

175
Newcombe, D. G. – Henric VIII şi Reforma engleză, Editura Artemis, Bucureşti, p. 18
176
Manolescu, R, Cazanu, F – op, cit, p. 206
177
Newcombe, D. G – op, cit, p. 17
178
Randell, Keith – Henric al VIII-lea şi Reforma în Anglia, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 36
179
Manolescu, R, Căzan, F – op, cit, p. 207.

83
desfiinţate şi deposedate aproape 800 de mănăstiri, ale căror averi au fost dăruite de rege
favoriţilor săi sau scoase la licitaţie.
Specific pentru Reforma din Anglia, era caracterul de sus în jos, din iniţiativa regelui
pentru a avea în mâinile sale biserica, ea fiind în secolul al XIV-lea o instituţie puternică,
necesară în guvernare180.
Reforma religioasă propriu-zisă a fost puţin însemnată. „Cele 10 articole” (1536) şi „Cele
6 articole” (1539) menţineau în ansabblu, dogma, ritualul şi organizarea catolică a bisericii. Prin
primul „Act de uniformitate” (1552) şi prin „Cele 42 articole” (1553), se definesc dogma, ritualul
şi organizarea biserici anglicane, care, şi prin numele său indica eliberarea de sub dominaţia
Romei şi supunerea ei controlului regal. Dogma este calivnă, ritualul este simplificat181.
După o scurtă perioadă de reacţiune catolică în timpul reginei Maria Tudor (1553 – 1558),
organizarea bisericii anglicane este stabilită şi definitivată încă din primii ani de domnie ai
reginei Elisabeta prin „Actul de supremaţie” şi al treilea „Act de uniformitate” din 1559 şi „Cele
39 de articole din 1564. Biserica anglicană, aflată sub controlul regalităţii reprezenta un
instrument al monarhiei absolute engleze182.
Aşa cum am văzut Reforma a fost un fenomen extins ca întindere şi extrem de complex în
privinţa planurilor care au fost afectate, în special prin caracterul ei dominant şi anume revolta
spiritului uman împotriva puterii absolute în ordinea intelectuală183.

CONCLUZII

În secolul al XV-lea ereziile din perioada precedentă au dispărut. Au apărut însă

alţi reformatorii care au anunţat Reforma protestantă din veacul al XVI-lea.
180
Cazanu. P – op, cit, p.190
181
Randel. K – op, cit, p.150
182
Manolescu R, Căzan, F – op, cit, p. 208
183
Guizot, Francois – op, cit, p. 216

84
 Pereformatorii secolului al XV-lea au avut un rol deosebit. Wyclif ca şi Hus vor traduce
Biblia în limba maternă. Învăţătura lui Wyclif despre egalitate în biserică au dus prin aplicarea ei
de către ţărani, la izbugnirea răscoalei din 1381, mişcare ce va contribui la lichidarea şerbiei în
Anglia în cursul secolului al XV-lea.
La rândul ei, prin secularizarea unei părţi a propietăţii eclesesiastice, care a dus la slăbirea
biserici catolice şi la creşterea însemnătăţii nobilimii şi orăşenimii cehe care au beneficiat de ea şi
prin constituirea unei biserci calixtine, separată de cea catolică, hutismul a reprezentat un Prolog
lal Reformei religioase din secolul al XVI-lea. Este pentru prima dată când o mişcare contra
papalităţii constrânge biserica să încheie un pact, care a însemnat de fapt o capitulare a acestei
puternice instituţii, luând naştere prima diviziune confensională.
În afară de lupta de eliberare socială, antifeudală sub veşmânt religios, husitismul a
reprezentat şi o luptă eliberare naţională a poporului ceh de sub asuprirea clerului şi nobilimii
germane.
Datorită refuzului papalităţii de a recurge la reformă, în ciuda faptului că acest lucru se
cerea, răspunsul a venit din Germania. Reforma a reprezentat evenimentul dominant al epocii, o
mişcare cu un net veşmânt religios, dar pe de altă parte şi cu un pronunţat caracter social,
economic şi politic antifeudal, în măsura în care viza, pe de o parte subprimarea puterii sociale şi
politice a biserce catolice, dominaţiei spirituale ale acesteia şi pe de altă parte, prin anumite
secvenţe ale ei revolta împotriva formelor feudale ale societăţii.
Implicaţiile pe termen lung ale Reformei s-au aflat la baza capitalismului modern, a
individualismului şi a unor aspecte ale politicii moderne. A contribuit la dezvoltarea ştiinţei,
laicizarea şi demnistificarea societăţii. De asemeni Reforma şi războiul ţărănesc german pot fi
considerate ca un prim act a revoluţiei burgheze europene. În a doua jumătate a secolului XVI-lea
religia a fost un instrument de demarcaţie culturală şi un control al conduitei individului.
Diferenţele religoase au promovat iniţiative educaţionale, ca de exemplu înfiinţarea de noi
universităţii.
Probabil cel mai important efect al revoluţiei religioase a fost acela de a crea în Europa
două tipuri de state: state catolice şi state protestante şi de noi confensiuni: luteranismul,
calvinismul, anglicanismul care sau răspândit în Germania, Franţa, Anglia, Ţările de Jos, Elveţia,
Polonia şi Ungaria.

85
 BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare:
1. Biblia, Bucureşti ,1990
2. Platon, Alexandru, F, Rădvan, Laurenţiu – De la Cetatea lui Dumnezeu la edictul de
la Nantes. Iyvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Editura Polirom, Bucureşti,2005

86
 II. Lucrări speciale
1. Bury, J.B. – The Cambridge Medieval Hystory, vol. III, 1956
2. Bossy, John – Creştinismul în Occident: 1400-1700, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998.
3. Burkhardt, Jacob – Cultura Renaşterii în Italia, Ed. Minerva, Bucureşti, 2002
4. Cairns, Earle, E.- Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a bisercii creştine,
Oradea, 1992;
5. Căzan, Florentina- Religia în contextul civilizaţiei antice, medievale, moderne şi în
contemporaneitate, Editura Oscar print, Bucureşti, 1999;
6. Idem – Civilizaţia medievală. Structuri feudale, aspecte socio-politice şi culturale,
Bucureşti, 2003;
7. Carpentier, jean; Lebrun, François (coord) – Istoria Europei; Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006;
8. Dan, Mihail – Sub flamura taborului, mişcarea revoluţionară husită, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
9. Delumeau, Jean – Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;
10. Idem – Păcatul şi frica: culpabilitatea în occident (secolele XIII-XVIII), Editura
Polirom, Iaşi, 1997.
11. Durosselle.J.B, Mayeur J.M.- Istoria catolicismului, Editura Ştinţifică, Bucureşti,
1999;
12. Eliade, Mircea – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas,
Chişinău, 1992;
13. Erikson, Erik, H – Psihanaliză şi istorie Tânărul Luther, Bucureşti, 2001;
14. Franzen, August; Balimer, Remigius – Istoria Papilor, misiunea lui Petru şi
realizarea ei istorică în Biserică, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 1996;
15. Friedenthal, Richard – Luther, London, 1970;
16. Fulbrook, Mary – O scurtă istorie a Germaniei, Institutul European, Iaşi, 2002;
17. Gatto, Ludovico – Secretele Evului Madiu Societate, politică şi religie într-un
mileniu de istorie, Bucureşti, 2005,
18. Geiss Imanuel – Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000, Ed. All
Educational, Bucureşti,2000;

87
 19. Dupu, Constantin – O istorie a Bisercii Creştine, Ed. Meteor, Timişoara, 1993;
20. Goff, Jaques Le – Evul mediu şi naşterea Europei, Ed. Polirom, Bucureşti, 2005;
21. Idem. – Civilizaţia occidentală medieval, ED. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
22. Guizot, François, Pierre, Guillame – Istoria civilizaţiei în Europa; de la căderea
Imperiului roman până la revoluţia franceză, Ed. Humanitas, Bucureşti,2002;
23. Hertling, Ludwig – Istoria bisercii, Ed. Ars-Longa, Iaşi,1998;
24. Huizinga, Johan – Amurgul Evului Mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti,1993;
25. Libera, Alain de – Gândirea Evului mediu, Ed. Amarcord, Timişoara,2000;
26. Blond, Georges – Furioşii somnului, Ed. Politică, Bucureşti, 1976;
27. Kandel, mauriciu – Jan Hus şi mişcarea huşită, Societatea pentru răspândirea ştiinţei
şi culturii, Bucureşti, 1957;
28. Manolescu, Radu (coord) – Istoria Evului Mediu. Feudalismul Dezvoltat, vol. II,
Tipografia Universităţii, Bucureşti, 1974;
29. Manolescu, Radu; Căzan Florentina – Prelegeri de istorie universală medievală, vol
III, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1973;
30. Makinnon, James, The Origins of the Reformation, london, 1939;
31. Mullett, Michael – Luther, Ed. Artenis, Bucureşti
32. Idem – Calvin, Ed. Artenis, Bucureşti
33. Maurois, André – Istoria Angliei Ed. Orizonturi, Bucureşti;
34. Macek, Josef – Le mouvement husite en Boheme, Prague, 1959;
35. Newcombe, D.G – henric VIII şi Reforma engleză, Ed. Artenis, Bucureşti;
36. Oţetea, Andrei – Renaşterea şi Reforma, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, bucureşti,
1968;
37. Procacci, Giuliano – Istoria Italiei, Bucureşti, 1975;
38. Rendino, Claudio – Papii: istorie şi secrete, din biografiile celor 264 de suverani
pontifi de la Roma, Bucureşti, 2002;
39. Randell, Keith –Henric al VIII –lea şi Reforma în Anglia, Ed, All, Bucureşti, 2000;
40. Idem –Luther şi Reforma în Germania:1517 -1555, Ed. All,Bucureşti, 2000;
41. Idem –Jean Calvin şi Reforma târzie, Ed. All, Bucureşti, 2002;
42. Idem –Reforma catolică şi Contrareforma, Ed. All,Bucureşti, 2002;
43. Quillet, Jeannine –Cheile puterii în Evul Mediu, Ed. Corint, Bucureşti, 2003;

88
 44. Raveica,Titus –Istoria filosofiei moderne. Renaşterea, Institutul European, Iaşi,
2002;
45. Rămureanu, Ion –Istoria Bisericească Universală, Ed. Institutului Biblic şi de
misiune al Bisericii Ortodoxe române, Bucureşti, 1974;
46. Vlăduţescu, G, -Ereziile evului mediu creştin, Bucureşti, 1974;
47. Vlădulescu, N. –Fra Girolamo Savonarola, Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile
Statului. Bucureşti, 1937;
48. Zimmermann, Harald –Papalitatea îm Evul Mediu. Oistorie a pontifilor romani din
perspectiva istoriografiei, Ed. Polirom, Bucureşti, 2004.
Enciclopedii, dicţionare
1. Annoscia, Giusepe (coord.) –Enciclopedia religiilor, Pro Editura, Bucureşti, 2005;
2. Bertholet, Alfred –Dicţionarul religiilor, Iaşi, 1995;
3. Comte, Fernand –Dicţipnar de creştinism.Noţiuni fundamentale ale creştinismului,
Bucureşti, 1999;
4. Eliade, Mircea; Culianu, Ion –Dicţionar al religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996;
5. Goof, Jaques Le; Schmitt, Jean- Claude,-Dicţionar tematia al Evului Mediu
Occidental, Bucureşti, 2002;
6. Manea, Mihai –Mic dicţionar de termeni istorici, Ed. All Educational, Bucureşti,
1999;
7. Popa, Marcel,D.(coord.),-Dicţionar enciclopedic,Ed. Ştiinţifică, Bucereşti, 1996;
8. Vintilă, Horia –Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999,
9. Davy, Marie-Medeline –Enciclopedia doctrinelor mistice, Timişoara, 1998.

89