UNIVERSITATEA PETROL GAZE DIN PLOIEŞTI

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ-ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ
TEMA IUBIRII ÎN ROMANUL
JAR
DE LIVIU REBREANU

Coordonator ştiinţific:
Lect. Univ. Dr. Loredana Stoica
Absolvent:

Ploieşti
2012

0
CUPRINS:

ARGUMENT .................................................................................................................... 2

CAPITOLUL 1 Liviu Rebreanu – creatorul romanului românesc modern................... 4

CAPITOLUL 2 Confictul interior in romanul Jar. Raportarea la alte romane (Ion,

Gorila, Pădurea Spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra) ................... 17

2.1 Conflictul interior in romanul Jar.............................................................. 20

2.2 Raportarea romanului Jar la alte romane (Ion, Gorila, Pădurea

Spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra) ................................................... 27

CAPITOUL 3 Modalităţi şi tehnici narative în romanul Jar....................................... 50

CONCLUZII ................................................................................................................... 70

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 75

1
 ARGUMENT

„Iubirea este o pânză oferită de Natură şi brodată de imaginaţie”.Voltaire

„Iubirea este o forţă care transformă şi face ca sufletul omului să fie mai bun”.Paulo
Coelho în Alchimistul
„Iubirea nu este un târg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te
iubesc pentru că te iubesc”.Liviu Rebreanu,Jar
Pornind de la aceste trei definiţii, definiţii ce aparţin unui gânditor de seamnă ca Voltaire,
unui scriitor citit şi iubit de toate popoarele şi de oamenii de toate vârstele ca Paulo Coelho şi nu
în ultimul rând scriitorului nostru de seamnă, Liviu Rebreanu putem vorbi despre iubire şi ceea ce
reprezintă aceasta pe îndelete... După cum spune Voltaire „Iubirea este o pânză oferită de
Natură”, înţelegem că în faţa acestui sentiment, noi oamenii suntem prea mici. Iubirea ne este
dată fără voia noastră de către ceva, de Natură spune gânditorul... eu nu pot să fac altceva decât
să fiu de acord cu acesta. După ce acest sentiment mirific iubirea, ne-a fost dat, nu rămâne decât
ca noi să-l întreţinem şi să-i aducem îmbunătăţiri, după cum spune Voltaire, să o brodăm.
Mergând mai departe, către definiţia următoare, cea a lui Paulo Coelho „Iubirea este o
forţă care transformă şi face ca sufletul omului să fie mai bun”, recunosc că sunt total de acord
cu prima parte a acestei definiţii, că iubirea este o forţă care te transformă şi aş mai adăuga eu,
căreia până la urmă trebuie să te supui. De cele mai multe ori şi consider eu că aşa ar fi normal ca
iubirea să facă totdeauna sufletul omului mai bun. Cum e aşa un sentiment unic la care participă
şi Natura, o forţă care vrea să-ti facă sufletul mai bun, nu ai cum să te împotriveşti, însă nici nu
trebuie tratat cu indiferenţă. Atunci când iubeşti, iubeşti cu adevărat şi eşti sigur de ceea ce ţi se
întâmplă.
Aşa ajungem la definiţia dată de Liviu Rebreanu în romanul Jar „Iubirea nu este un târg:
te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” Nu ai
cumsă iubeşti pe cineva doar pentru că acel cineva te iubeşte pe tine şi asta o pot justifica cu ceea
ce am spus mai devreme că iubirea e o forţă, un sentiment dat de ceva mai presus decât noi
oamenii. Dacă acestsentiment încă nu este prezent în sufletul tău, nu-l poţi induce şi nu te poţi
preface că simţi acelaşi lucru faţă de o persoană doar pentru că acea persoană te iubeşte. Eu sunt
convinsă că iubirea există sau nu există. Şi dacă ea există, ca şi Liviu Rebreanu în definiţia sa,
cred că iubeşti pentru că iubeşti, nu există niciun alt motiv sau o altă explicaţie. Consider că acest
sentiment îl trăieşti că ţi-a fost dat să-l trăieşti şi dacă-ţi face întradevăr sufletul mai bun aşa cum

2
spunea Paul Coelho,atunci tu nu poţi decât să-l întreţii şi să te bucuri că eşti o persoană ce
nutreşte un sentiment aşa nobil.
Nu poţi rezista unor asemenea citate, trebuie să le ţii aproape de tine, deoarece sentimental
acesta ne-a încercat pe toţi măcar o dată în viaţă… şi cum să le ţii aproape decât folosindu-le şi
ajutându-te de ele în dezvoltarea unei tematici pentru lucrarea de licenţă.
Iubirea este cel mai preţios şi mai controvesat sentiment, este o temă inepuizabilă despre
care s-a scris mult, care a atras pe oricare dintre autori. Aşa m-a atras şi pe mine şi am ales tema
iubirii pentru lucrarea mea.

3
 CAPITOLUL 1

Liviu Rebreanu
- creatorul romanului românesc modern -

Născut în 27 noiembrie 1885, în familia învăţătorului Vasile Rebreanu din Valea

Someşului,în Târlişua, în apropiere de Târgu Lăpuş, Rebrean Laszlo (Liviu sau Oliver)a fost
primul copil al familiei. Părinţii săi proveneau dintr-o familie de ţărani liberi, stabiliţi în ţinuturile
grănicereşti, fapt dovedit de originea cuvântului „rebra”, care în maghiară înseamnă „graniţă”.
Vasile Rebreanu,tatăl său, este primul cu ştiinţă de carte, este fiul Irinei şi al lui Samoilă
Rebreanu, născut în Chiuza la 18 aprilie 1862. A fost coleg cu George Coşbuc. După ce a
terminat gimnaziul cu nota 1 (considerată nota maximă în sistemul de notare de la 1 la 5) a urmat
un curs de notari la Făgăraş (1881 – 1883). În primăvara lui 1885 se căsătoreşte cu Ludovica
Diugan din Beclean. Locuiesc în Târlişua din 1886 până în 1888 unde primeşte postul de
învăţător şi se naşte Liviu, primul dintre copiii lui Vasile.
La naşterea lui Liviu Rebreanu s-a produs un adevărat miracol, cel al ploii de stele, care se
abătuse deasupra pământului. Mama sa Ludovica, a considerat acest lucru ca fiind un semn al
destinului: „Ziua de 27 Novembrie este o zi însemnată pentru noi doi. Pentru mine este ca
începutul unei vieţi casnice, însă pentru tine sosirea în lumea asta din planul astral.” Ludovica
Rebreanu credea cu sinceritate că Liviu, „primul ei băiat este un nou numit şi ales de Dumnezeu,
un trimis al cerului.”1 Fiind primul copil, în casa învăţătorului Rebreanu, ce fusese împovărată cu
o droaie de copii. Iulius Sabin (1886); Livia (1889); Emil (1891); Maria (1893); Virgil (1897);
Florica Ecaterina (1900); Sever (1904); Tiberiu (1911); Petru (1889); Flora (1895); Arinela
(1899); Fabius (1902); Cornel (1905) au de ce dar familia Rebreanu devine din ce în ce mai
strâmtoraţi începând sa ducă lipsuri de tot felul.2
După naşterea lui Liviu, familia Rebreanu se mută în comuna Maieru, lângă Rodna
Veche. Şcoala o face în comună în anii 1891 – 1894. Din nou familia se mută în Prislop, lângă
Năsăud. Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, în 1895 – 1896, va aduce prima schimbare de mediu,
în regim urban modest. Primele două clase de liceu le urmează la liceul maghiar din Năsăud, apoi

1
Rachieru,Adrian, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Sport – Turism, Bucureşti, 1986, p.15-16;
2
Gheran, Niculae, Tânărul Rebreanu, Albatros, Bucureşti, 1984, p. 333-334;
4
cele trei la cel german din Bistriţa. Ajunge sa stăpânească maghiara şi germana, limbi care vor
„însăila” unele din primele încercări literare.
În nordul Ungariei, la Şopron, urmează cursurile şcolii de ofiţeri în infanterie şi pleacă ca
bursier la „Ludoviceum” o academie militară din Budapesta. La vârsta de 20 de ani când este
trimis, ca sublocotenent de honovezi, în garnizoană la Gyula. Cunoaşteuzanţaşiambianţa din
armata austro-ungară, prezentată în operele sale cu tematică din război, atmosferă apăsătoare prin
obtuzitate cazonă, prin neîncrederea chiar în dispreţul arătat faţă de puţinii ofiţeri ridicaţi la sânul
naţionalităţii române din Transilvania.
Cu toate că în timpul armatei i se recunosc unele merite, este repartizat în regimentul
numărul 2 din Gyula, de pe Tisa. Are în faţa sa o carieră militară de mare viitor şi este foarte bine
văzut de superiori. Ca ofiţer, este atras de literatură, apar primele caiete, pline cu schiţe şi nuvele,
povestiri în limba maghiară. Liviu îşi pierde drepturile milităreşti, pentru că nu putuse returna
suma de 1.800 coroane, cu toate că făcuse apel la rudele sale.3 Din octombrie 1907 până în
februarie 1908 rămâne la dispoziţia parchetului militar, în 5 februarie este demis din armată şi
pleacă la Prislop.
Demisionează după doi ani de armată. Se întoarce acasă, un timp se ocupă de funcţii
modeste la ţară, ca ajutor de notar la Măgura, sat de lângă Maieru. Lumea satului îi relevă o
lumină adevărată, unită cu frământările, conflictele şi dramele ei.4
Încă din perioada militară îi plăcuse să scrie, chiar caietele din această perioadă sunt
mărturie a preocupărilor sale. Termină şi o piesă de teatru numită Osânda şi o trimite teatrului
naţional din Bucureşti.În toamnă, scrie povestirea Codrea, pe care o trimite revistei
Luceafăruldin Budapesta. Această povestire îşi va schimba denumirea în Glasul inimii, cu care
debutează în 1908 în noiembrie.
Înainte de a începe a scrie, Rebreán Olivér avea o dilemă: scriitor maghiar sau scriitor
român? „Odată părăsirea garnizoanei de la Gyula, opţiunea devine limpede. Îşi alege o singură
carieră, cea de scriitor român.”5 După serbările „Astrei” din toamna lui 1909, trece munţii. La
despărţire, tulburat, tatăl îi urează îmbrăţişându-l: „Dumnezeu să-ţi ajute şi să ajungi cât Coşbuc
de mare.” – urare aproape textual reluată în Ion de preotul Belciug, cu prilejul plecării „în Ţară”
a lui Titu Herdelea.Începe o trudnică ucenicie în presă, la ziarul Ordinea şi la Rampa.
Frecventează cenaclul lui Mihail Dragomirescu, este remarcat şi încurajat de critic, în Convorbiri

3
Gheran, Niculae, op. cit., p. 333-334;
4
Idem, p. 287;
5
Simuţ, Ion, Liviu Rebreanu – monografie, biografie, Aula, Braşov, 2002, p. 127;
5
critice ale acestuia. Îi apare nuvela Volbura dragostei cunsocută sub numele de Cântecul
iubirii.Îşi începe cariera de nuvelist. Îi apare o a treia nuvelă publicată în revista Luceafărul de la
Sibiu, Răfuiala – cea mai izbutită, apare numărul de la 1 mai 1909. Aici se vede o maturizare în
capacitatea de construcţie şi în gradarea obiectivă a conflictului. Deprinderea anticipativă nu este
abandonată şi simţim aici, din primele pagini, deznodământul. Fată frumoasă şi săracă, Rafila se
căsătoreşte cu Toma Lotru, flăcău bogat, care o iubeşte aprins. Ea rămâne ataşată iubirii dintâi
pentru Tănase Ursu, „sărac ca degetul”, dar cu care se potrivea „cum se potrivesc două
turturele”. Toma descoperă în cele din urmă motivele „ofilirii” nevestei, intră la bănuială, o
pândeşte permanent, până se decide să-şi înfrunte rivalul la o nuntă; la petrecere, gelozia lui
creşte progresiv şi la întoarcerea acasă îl ucide pe Tănase Ursu. Ca un conflict exterior, rivalitatea
din dragoste între cei doi flăcăi este stăruitor urmărită de prozator.6
În 1910, în urma cererii de extrădare formulate de guvernul austro-ungar invocându-se
„trădarea” de care s-ar fi făcut vinovat ca ofiţer ce a părăsit imperiul fără clarificarea situaţiei
militare, este arestat şi depus la Văcăreşti. Aici, va cunoaşte lumea care va naşte mai târziu
Florile de mucegaiale lui Arghezi şi care, impresionându-l puternic pe Rebreanu, îi oferă o
materie epică pentru Culcuşul şi Golanii. În plină faimă, zugrăvind neexotic şi cu un obiectivism
apropiat de răceala imaginii fotografice lumea periferiei şi a declasaţilor, cele două nuvele nu se
vor bucura de răsunet într-un climat delectat de proza de inspiraţie rurală.
Apariţia volumului Framântări în 1912 este lipsită de ecou. În pofida valorilor sale
inegale, volumul de debut conţinea lucrări antologice, pe care astăzi nici o selecţie din nuvelistica
scriitorului, nu le mai poate ignora. Dintre ele, Răfuiala, Nevasta şi Proştii se integrează în
filonul de aur al creaţiei rebreniene.În Transilvania, „Frământările”7 tânărului autor n-au reţinut
atenţia niciunui cronicar. În 1916 autorul va găsi cale să „recidiveze”, debutând în Bucureşti, cu
volumul Golanii care nu este decât o reeditare îmbunătăţită a volumului Frământări, cu
includerea unor schiţe de inspiraţie citadină Cuceritorul, Strănutarea, şi a unei nuvele de război
Hora morţii. Schiţele nu reuşesc să degaje nici o pregnanţă tipologică, nici umorul subtil, amar,
comicul de limbaj şi de situaţie din proza maeştrilor Caragiale şi Cehov.Mihail Dragomirescu
prefaţează volumul din 1916, străduindu-se să netezească drumul unui nou scriitor.
Marea majoritate a schiţelor şi nuvelelor lui s-au tipărit până în preajma apariţiei
romanului Ion. Mai există şi câteva excepţii ca: Omul mic şi oameni mari; La urma urmelor;
Cumpăna dreptăţii; Dincolo se vor publica între anii 1921 şi 1935, incluse în diferite volume,
6
Simuţ, Ion, op. cit., p. 126;
7
Gheran, Niculae, op.cit., p.336 – 337;
6
împreună cu schiţele Întâiul gropar şi Umbre din aceiaşi perioadă, rămase doar în periodice. În
paginile revistelor Luceafărul – 1908, 1909, 1911; Convorbiri critice – 1909, 1910; Sburătorul –
1919, 1920 şi altele, apar nuvele în tot felul de reviste.
S-a afirmat, că nuvelistica rebreniană este inegală. Rebreanu îşi ascunde uneori izvoarele.
Mărturisirile din 1932, publicate peste ani în Amalgam – 1943 – ne dezvăluie că scriitorul
avusese de la început vocaţia de romancier. De la modestele schiţe: Glasul inimii, Cântecul
iubirii, Strănutarea, Cearta, Talerii, Cuceritorul, Pozna şi zevzecul, Baroneasa, Cinema,
Războiul, Sentinela, Sfârşitul, Războiul – însemnările unui locotenent, Vremuri războinice, O
scenă – primele şapte sunt publicate în volume, iar celelalte nouă rămase în periodice, prozatorul
trece în anii primului război mondial, şi după acest eveniment, la o nuvelă de altă factură: Hora
morţii – 1916, Catastrofa – 1919, Iţic Ştrul, dezertor – 1919. „Tragedia acestui prim război
mondial îl marchează pe Rebreanu cu o nesiguranţă a vieţii sale.”8Nici alte scrieri ca: Cuibul
visurilor, Fiara, Omul mic şi oameni mari – datând din aceeaşi perioadă, nu se mai simt ezitările
primelor dibuiri.
Punctele de contact ale nuvelisticii cu romanul sunt numeroase. În nuvele sunt caligrafiate
prototipuri de personaje. Clubul intelectualilor din Idila de la ţară prefigurează momente din
romanul Ion, care descriu „inteligenţa” satului: dascălul, notarul, popa, „tot ce Maierul avea mai
nobil”.Motive din Ion pot fi identificate în nuvele ca Răfuiala, Nevasta, Proştii, Catastrofa –
prevesteştePădurea Spînzuraţilor.
În Hora morţii eroii din Prislop, în nuvele din Vărarea sau din Mieru, localităţi făcând
parte din zona Năsăudului, familiare scriitorului. „Cristosul de tinichea” din marginea satului în
Ion tremură în bătaia vântului şi în paginile Catastrofei.
Înrudită tematic cu Iţic Ştrul, dezertor, nuvela Cumpăna dreptăţii pare să fie „actul I” al
aceleiaşi piese. Puterea de invenţie este deficitară în multe nuvele: Glasul inimii, Strănutarea,
Pozna ş.a. Ţesătura lor epică este săracă, carenţa lor se compensează prin adâncirea analizei
psihologice.
Prozele sale preced romanul rebrenian, îl pregătesc şi se implică organic în substanţa
acestuia. Cunoscător al sufletului ţărănesc, zugrăveşte cu măiestrie lumea lipsită de speranţă a
măruntelor existenţe citadine, nuvelistul îşi lasă eroii sa evolueze „de la sine”, să dezvăluie
adevăratele raporturi care se stabilesc în realitatea exterioară. Destinele eroilor lui Rebreanu dau
noi ecouri la ultima filă a istoriei lor. „Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar

8
Gheran, Niculae, op.cit., p. 338 – 339;
7
poate să-l facă să se bucure pentru că e om, şi pentru că trăieşte şi chiar să-l facă mai om”9 –
nota scriitorului în „Amalgam”.
Ca romanicer, Liviu Rebreanu are o expresie de conţinut sufletesc de un fel deosebit,
frământat ani de-a rândul. „Un roman va fi drumul anevoios al unei descoperiri, un drum” pe
care îl faci însoţit de sentimentul unei existenţe unice, ireversibile cu implicaţii în absolutul vieţii
şi al morţii.10Operaţiunile valorice impuse de critica interbelică în favoarea romanelor Ion,
Pădurea Spînzuraţilor şi Răscoala, „sunt în concordanţă cu realitatea estetică a operei”. Marile
proiecte şi intenţii lucide sunt mai transparente la Rebreanu. Lucrările sale au un aspect paradoxal
al creaţiei sale. Adam şi Eva,Ciuleandra şi Crăişorul ar fi devenit opere de prim rang, mai
impunătoare decât Răscoala şi Ion. Există o lege a spiritului creator care rodeşte din plin, după ce
a străbătut un circuit incredibil. Intenţia Crăişorului au trecut peste Răscoala consolidându-se în
„zone mai fertile până la urmă, cu cât păreau la început aceste intenţii”.11
În fruntea scriitorilor „artişti” cărora proza lui Rebreanu nu le putea fi pe plac, doar printr-
o negare a propiei formule a unei structuri. „Un artist se spânzură şi nu dă la tipar asemenea
rezultate. Demnitatea literară îţi impune un rol activ la spectacol, o atitudine în cuvinte ... o mie
şi una de sarcini pe care trebuie să le răstoarne scriitorul”12. Observând substanţa romanelor
rebreniene, nu lovesc în nici un fel valoare literaturii incriminate. Textul conţine puncte privitoare
la artă şi pe lângă structură şi temperament literar, este greu să susţii că cineva ca Rebreanu nu le
foloseşte.
Romanele rebreniene cele mai bune afirmă prezenţa unui ritm interior, a unor măsuri largi
şi tonuri ample, apăsate de o rezonanţă şi care susţin frazele tipice, banale pentru
scriitor.Romanele lui Rebreanu sunt atât de asemănătoare între ele, încât ni se pare că au o
structură dramatică şi nu sunt romane – cronice. Tipul de „subiect” oglindeşte la fel ca
necesitatea destinului uman, „caracterul specific, dominator, al motivării acţiunilor omeneşti”.
Sunt urmărite liniile necesare vieţii, este inevitabil ceea ce trebuie să se întâmple, ceea ce e
necesar determinat, să se întâmple cu eroi într-o situaţie dată de cel mai înalt grad necesar.
Fiecare roman conţine o primă frază menită să expună cadrul şi datele problemei cu o
funcţie determinată.

9
Rebreanu, Liviu, Cred. Ȋn volumul „Amalgam”. „Opere”,Volumul 15Ediţie critică de Niculae Gheran. Stabilirea
textului în colaborare cu Nedeea Burcă, Minerva: Bucureşi, 1991, p 163;
10
Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu. Eseu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p.9;
11
Idem, p. 291;
12
Idem, p. 300;
8
 Într-un studiu despre „Estetica Romanului” (1912), Albert Thibaudet clasifică genul:
„romanul brut zugrăveşte o epocă, romanul pasiv, care desfăşoară o viaţă, şi romanul activ,
care izolează o criză”. Pentru prozator, fiecare roman a fost o îndelungă aşteptare, o plăcută
spaimă a înfrângerii şi sentimentul aproape fizic al epuizării şi al orgoliului. „Marele erou al
nuvelelor şi al romanelor este Rebreanu, cu fiecare text depăşind un obstacol, cu fiecare
propoziţie întemeind o lume, cu fiecare titlu provocând o îndoială.”13 Parcurge dureros drumul
fiecărui personaj în parte, înainte de a ajunge să existe în carte, înregistrează fiecare amăgire,
abandonează cu dispreţ fiecare scepticism.
Răscoala îl preocupă din vremea primelor schiţe pentru Ion. În 1912 îşi propune să scrie
epopeea răscoalelor ţărăneşti, sub titlul Răscoala. Fusese iniţial o serie de nuvele, dar apoi i s-a
schimbat destinaţia şi numele: Răscoala. Încă din acest an, Rebreanu este pândit de anonimat,
revine la scrierea romanului Ion şi redactează în 1913, prima variantă: Zestrea, dar se va întoarce
la Răscoala din nou, devenind o „dramă în patru acte”.
La Ion cunoaşte „proprietari, arendaşi, administratori, logofeţi, vătafi, alţi oameni ai
curţilor, preoţi, învăţători, jandarmi, ţarani de toate felurile, care cu toţii au trăit răscoalele,
fiecare în felul său, cu primejdiile, visurile, aventurile, necazurile sau durerile sale” 14 În 1920 se
încheie transcrierea romanului Ion. Între timp apare Pădurea Spînzuraţilor, Ciuleandra, Adam şi
Eva. Răscoalase va încheia în 1932.
Cedând ispitei de a trece în romanul Pădurea Spînzuraţilor împrejurările morţii fratelui
său care îl obsedau, Rebreanu nu concepuse pe Bologa ca un „erou”, martir al unei cauze, se
poate intui din prima scenă, cu apariţia acestuia grăbit, activ, volubil. Rebreanu nu a vrut să facă
din Bologa un erou cu ideal, cu o dramă pe care se pun multe piedici, cu un om aproape comun.
Ceea ce-l împinge să dezerteze seamănă cu acceptarea unei idei, Bologa dezertează pentru că
simte că va fi pus într-o dificultate mai mare decât poate suporta. Bologa, „ostaşul român sub
steag duşman” este văzut de Nicolae Iorga ca un om „chinuit” a cărui soartă „zguduie”
omeneşte.15
Romane ca Adam şi Eva, Ciuleandra rămân documente al marelui interes arătat de
Rebreanu factorului pasional, adesea cu un rol decisiv în determinarea destinelor omeneşti.
Aceste romane marchează epoci în care neliniştea provocată de viziunea surselor secrete ale
vieţii, nu este îndeajuns susţinută de forţa lăuntrică, de natura creatorului solid. Ambele romane

13
Sasu, Aurel, Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei, Cap. Romanul activ, Albatros, Bucureşti, 1978, p. 168 – 169;
14
Idem, p. 170;
15
Raicu, Lucian, op. cit., Cap. Constructorul. Arta Romanului, p. 306;
9
rămân mari tentative, ţinta este în cazul lor poate şi mai înaltă, dar scriitorul, vrând s-o atingă,
deodată sare nerăbdător peste etapa acumulărilor anevoioase, pregătitoare. Ţinta nu este aflată, ci
numită, ştiută dinainte. Cu romanele Gorilaşi Amândoi Rebreanu renunţă la orice obsesie a
marilor ţinte; ostenit, el îşi întoarcecu bună ştiinţă privirea de la o privelişte a cărei contemplaţie
implică încordarea unor energii ce apar a-l fi părăsit pentru totdeauna.
Romanele lui Rebreanu introduc o sistematizare extremă a datelor realităţilor, o
esenţializare a concretului, urmărind să scoată la iveală principiul generic. Rebreanu aduce tonul
epopeic, viziunea solemnă şi grandioasă a vieţii, însoţită de o deplină încredere în coeficientul de
umanitate a eroilor, pe care cu greu le putem deosebi. Romanele lui Rebreanu integrează în forme
oricât de sublimate în raport cu punctul de pornire o atmosferă specifică, determinată istoric,
aparţinând anilor de război: „Cu «Pădurea Spînzuraţilor», Rebreanu a sfărâmat cea mai aspră
stâncă. Cu «Adam şi Eva», a dat o primejdioasă pildă, care va rodi poate mai târziu. Cu
«Ciuleandra», a tras pârtie şi alţii au păşit mai departe. În «Ion», «Crăişorul» şi «Răscoala» a
fixat caracterologia ţărănească şi a înviat epopeea.”16
Relieful valoric al oricărei opere nu rămâne încremenit, are o tectonică şi o variabilitate
temporală imprevizibilă. Judecăţile de valoare şi argumentele sunt diferite. Opera rebreniană
reintră în circulaţie prin Răscoala, apoi cu Pădurea Spînzuraţilor şi Ion, romane însoţite de mari
reticenţe ideologice. Ciuleandra se bucură de cea mai spectaculoasă ascensiune. În 1969, Nicolae
Manolescu consideră că Adam şi Eva sau Ciuleandra ar putea sta alături de Ion. În 1980 se va
revizui şi îm primul volum din Arca lui Noe, va decreta romanul Ion ca „singura lui
capodoperă”17
Romancierul nu poate rezista fără umbrele lui însoţitoare din domeniile învecinate.
Privilegierea romancierului nu trebuie să conducă la tendinţa de a face tabula rasa în jurul lui.
Mitizarea romancierului Rebreanu, duce la falsificarea unei personalităţi multiple. Imaginea este
redusă la două – trei trăsături de portret, atunci când şi romancierul este victimă, prin limitare la
una, două, trei capodopere.
Ca dramaturg, Niculae Gheran spunea că cel mai vechi manuscris al unei scenete
intitulate de editor „Într-un compartiment” avea notată data de 4 martie 1907, când Oliver
Rebreanu era repartizat la Gyula şi intenţiona să semneze cu pseudonimul Remy. Este o scriere
umoristică de almanah, de nivel mediocru, desfăşurând o discuţie între doi domni: un boiernaş,
un profesoraş, un unchiaş, plus un doctor, într-un compartiment de clasa a doua a unui tren de
16
Simuţ, Ion, Rebreanu – Dincolo de realism, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 1997, p. 35;
17
Idem, p. 36;
10
provincie, pe o căldură mare. Discuţia se poartă între două staţii, despre sinuciderea unui
cunoscut comisar de poliţie, din cauza greutăţilor materiale.
Miza cea mai mare o are piesa în trei acte Vâltoarea redactată în întregime în maghiară în
1907 – 1908. Autorul nu răspunde unui proiect lăuntric, ci unei mode, cu totul îndepărtată,
exterioară năzuinţelor ce şi le va formula ulterior. Piesa duce la un conflict dramatic. Tema
dramei se face în mod indirect cu ecoul evenimentelor din Rusia din 1905, ea nu pune problema
revoluţiei, ci problema anarhiei. Subiectul este palpitant, punerea la cale a unui atentat împotriva
împăratului de către o grupare anarhistă. Iniţiator este un misterios domn Grazzini, care îl atrage
în mrejele doctrinei pe Barchay, care aderă fără ezitare la activitatea grupării, devine fanatic, cere
să fie creditat pentru o acţiune decisivă, apoi intervin ezitările, fanaticul se umorizase în mod
neaşteptat trecut prin experienţa dragostei. Politica nu este în conflictul dragostei. Cei doi,
Grazzini şi Barchay concuraseră pentru a obţine graţiile aceleiaşi femei, Elvira, fiica doamnei
Monday. Rivalitatea în dragoste are aceleaşi motivaţii şi aceaşi protagonişti ca şi în proza Scara
magarilor, numai scenariul este puţin diferit, prin fundalul dramaturg.18
Stupiditatea dragostei din proză şi ridicolul şi sunt dublate în teatru de ciudăţenie şi
aventură. Dramaturgul maghiar rătăcea pe un realism solid şi consecvent. Visul de dramaturg,
atât de greu de realizat, îl va chinui tot timpul pe scriitor, nemulţumit cu ipostaza olimpiană de
prozator. Publicul prozei e o masă distinctă, invizibilă, ale cărei reacţii se pot constata direct.
Rebreanu dorea un succes imediat, vizibil, din partea unui public ce poate fi măsurat din priviri.
Va scrie în 1908, piesa Osânda, prima redactată în română, dar nici cu aceasta nu va ieşi
la rampă. În intervalul 1910 – 1915 va scrie alte texte teatrale: o scenetă – Ziarista română, o
drama cinematografică – Vis năprasnic, o comedie cinematografică – Ghinionul, o comedie de
moravuri – Jidanul, o „caricatură într-un act” – Rendez-vous.
Miciile sau marile bucurii de reprezentare încep în 1919 cu Cadrilul şi continuă în 1923
cu Plicul, 1926 cu Apostolii. Piesa Plicul va fi reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti în
seara zilei de joi, 12 aprilie 1923 cu N. Soreanu şi Fanny Rebreanu în rolurile principale. A fost
concepută mai întâi sub titlul de Vremuri noi şi oameni noi în 1921 şi scris în mai puţin de o lună,
pe baza unor însemnări din timpul refugiului în Moldova. Astfel că cele 25 de reprezentaţii l-au
convins pe Rebreanu să scrie în 1925 comedia satirică Apostolii şi jucată tot la Naţional în 17
martie 1926, tot cu Soreanu N. Şi Rebreanu F. Piesa a avut succesul scontat cu 40 de
reprezentaţii. După aceste două piese de succes, nu a mai încercat să scrie piese de teatru.

18
Simuţ, Ion, Rebreanu – Dincolo de realism, op. cit., p. 170 – 171;
11
 A fost ales membru activ al Academiei Române în 1939, la propunerea lui Mihail
Sadoveanu. Cu discursul său de recepţie din 29 mai 1940, „Lauda ţăranului român”, reafirma
solidaritatea sa continuă „cu inima celor mulţi” şi susţinea că „în ciuda tuturor controverselor”,
concepţia vieţii ţăranului român ar putea fi „resemnarea şi încrederea lui în dreptatea divină”
încheind cu năzuinţa unui viitor de „muncă rodnică şi trai omenesc”.
Între 1940 şi 1944, Rebreanu a fost ales din nou Director al Teatrului Naţional în primul
an împreună cu Ion Marin Sadoveanu, şi a condus ziarul de informaţie Viaţa. Într-o comunicare
la Academia română „Centenarul nuvelei româneşti” făcută în 1941, Rebreanu a protestat
împotriva dictatului de la Viena prin care Ardealul de Nord, patria natală, va trebui să fie pomenit
cu jale, pentru că era smulsă din trupul ţării.
O altă însemnare a sa din 21 martie 1940, arată că voia să se apuce de un nou roman
Păcală şi Tândală care ar fi dorit să fie opera cea mai reprezentativă, mai matură, o epopee a
vieţii româneşticum este Don Quijote sau Suflete moarte. Romanul a fost aşternut pe hârtie într-o
primă formă, dar a rămas nefinisat. Ultimul roman avea o temă a sterilizării oamenilor, o satiră la
adresa unui procedeu, introdus de hitlerişti „Minunea minunilor” a rămas sub formă de ciornă.
După bombardamentul din 4 aprilie 1944, Rebreanu, bolnav de astm, din cauza abuzului
de tutun, a făcut chiar şi un efizem pulmonar. La Valea Mare, medicii constată mai întâi un chist
hidatic, apoi o tumoare canceroasă care a evoluat brusc. La 1 septembrie 1944 la ora 2:15
noaptea, moare la vârsta de 59 de ani. Moare acel om despre care cu zece ani mai înainte se putea
spune că a servit cuvintele bine găsite, susţinea Tudor Vianu că „a dat vieţii o operă şi operei o
viaţă”. A fost înmormântat la Bucureşti, la Cimitirul Belu, aproape de Eminescu.
Liviu Rebreanu este primul romancier modern şi o dată cu apariţia lui, literatura se află
într-un moment de răspântie. Fiind unul din cei mai mari scriitori ai secolului, Liviu Rebreanu
face parte din categoria scriitorilor dificili, însă opera sa continuă să rămână pentru foarte mulţi o
construcţie faraonică, admirată, monotonă, în general de la distanţă. Lui Liviu Rebreanu nu îi
sunt însă apreciate operele literare o dată cu debutul său în proză.
Alături de autori ca: Hortensia Papadat Bengescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu,
autorul a contribuit foarte mult la o anumită lărgire a tematicii si aprofundarea, dar şi abordarea
unor noi perspective ale temelor tradiţionale româneşti ca: satul, războiul, oraşul, intelectualii,
psihicul si diversificarea naraţiunii.
IUBIREA este una dintre temele cele mai importante care se regăseşte în romanele si
nuvelele sale. Problematica proiectelor epice de mai târziu, spre exemplu volumele de proză

12
scurtă: Frământări, Golanii, Mărturisire, Răfuiala, alcătuiesc un simplu experiment literar, în
care se găsesc acumulări enorme care duc la pregătirea de mai târziu a valorilor operelor sale.
Seria marilor creaţii care fac din Rebreanu unul din cei mai mari autori este inaugurată cu
Ion, apoi cu apariţia unor romane considerate opere sociale şi psihologice:Adam şi
Eva,Ciuleandra, Crăişorul Horea,Răscoala, Jar şi Gorila.
Opera lui Rebreanu rămâne fixată în formule critice greu de desfăcut, chiar şi de
transformat sau de nuanţat.Nici unul dintre ceilalţi prozatori, nu a descris mai convingător, decât
o singură persoană: Liviu Rebreanu. Este imaginea acelui om care trudeşte până la istovire, o
pagină de roman. La fel ca Eminescu, Rebreanu era terorizat de idealul perfecţiunii artistice.
Liviu Rebreanu s-a impus prin devotamentul total pentru scris şi literatură.
Prin romanul Ion, Rebreanu rămâne reprezentantul la cea mai înaltă cotă valorică pentru o
mentalitate tradiţională, dincolo de limitele spaţiului rural şi de cadrele unei epoci, de fixaţie a
pământului ca unui potenţial economic. Proza lui Rebreanu din Ion şi Răscoala este un document
autentic despre o realitate cu valoare exponenţială dincolo de o anumită epocă. Este o realitate
raţională miraculos autentificată şi perpetuată în plan imaginar. Liviu Rebreanu a fost martor al
unui prezent căruia i-a înţeles şi i-a relevat sensurile „lupta socială a ţărănimii române, găsind în
el, pe cel mai mare exponent”. Pompiliu Constantinesu spunea despre proza lui Rebreanu: „prin
estetica sa, neviciată de contingentele tendenţionalismului, reprezintă punctul de frontieră al
unei epoci literare, în care artistul s-a emancipat, prin individualitatea lui, de atmosfera
elementelor gregare”19.
Aceeaşi valoare are şi romanul Pădurea Spînzuraţilor o dramă a românilor din
Transilvania imperiului austro-ungar, în contextul primului război mondial. Un aspect insuficient
analizat, dar face ca naţiunea să înscrie o dată inaugurală în istoria romanului. Scriitorul şi-a
definit întotdeauna originalitatea, mai puţin pe o coordonată etnică şi mai mult în funcţie de o
nostalgie etică.
Alte experienţe epice ale lui Rebreanu sunt legitime: Adam şi Eva – un roman corintic;
destinul istoric al lui Horia din Crăişorul, caz de confruntare existenţială cu limita şi
responsabilitatea morală din Ciuleandra, epică sentimentală din Jar, politicul surclasat de eroul
idealist în Gorila. Acestea sunt căi, unele înguste, altele largi, în universul rebrenian, care cuprind
valori literare diferite, formule, tendinţe estetice deosebite. Subiectele şi formele narative sunt un
spectacol captivant cu confruntarea autorului, care merită vizionat în întregime.

19
Constantinescu, Pompiliu, Liviu Rebreanu, Viaţa Literara I, nr. 15/29, mai 1926, p. 16;
13
 Despre Liviu Rebreanu pare că s-a spus totul. Nicolae Manolescu afirmă: „Despre puţini
scriitori români s-a crezut că, în ce-i priveşte «totul a fost spus», cum se crede încă despre Liviu
Rebreanu”20. Acest text a fost scris în 1969, într-un proces de înnoire.La jubileul celor 50 de ani
ai autorului, în 1935, Felix Aderca spunea:„asupra valorii lui Rebreanu – în exacta ei preţuire –
există un consens de care nu s-a bucurat nimeni, nici Eminescu, nici Caragiale. De la cei mai
înalţi demnitari ai statului până la suplinitorul de la şcoala rurală, de la general şi profesor
universitar la ultimul ziarist, toţi cunosc dacă nu «merge» întreaga operă a lui Rebreanu, măcar
două – trei romane”21 Felix Aderca, indica înclinarea aprecierilor spre superficialitate: „Întreaga
operă n-o cunosc cum se cuvine nici specialiştii”22
Familiaritatea cu opera rebreniană era facilitată în perioada interbelică de mentalitatea
preponderent rurală a unei societăţi ce se simţea epuizată. Eugen Lovinescu, militant în sensul
citadinizării literaturii pentru a-i dobândi emanciparea, modernizarea, europenizarea, recunoştea:
„La această consacrare scoborâtă în mase, la popă, la învăţător, a contribuit, fereşte, şi
calitatea naţională a operei, ruralismul ei, prin care sămănătorismul s-a prelungit cu tehnică
schimbată şi evoluată”23
Rebreanu înseamnă nu numai o imagine clasicizată a artistului şi a operei, ci şi o imagine
îngheţată în tipare, uzată. Prozatorul universului rural, ultimul ctitor al romanului românesc
modern, părerau subiecte clasate, definitiv clasate.Statură impunătoare a lui Liviu Rebreanu l-a
împins pe scriitor în mit sau legendă. O admiraţie crispată predispune la idolatrizare şi are drept
consecinţă eclipsarea spiritului critic. Rebreanu este un constructor desăvârşit, un mare arhitect,
capabil, să structureze în romanele lui un întreg univers. Şerban Cioculescu contau „artistul
proporţiilor”,„neîntrecutul proiectant în geometria spaţială a operei”: „Imaginea lucrătorului
de altădată în condiţiile mai neevoluate ale arhitecturii, a lucrătorului care singur îşi
construieşte schelele, singur ducea în spinare cărămizile, singur le alina şi le întărea cu mortarul
plămădit de el însuşi, după ce hotarul a fost acela care trasase planul construcţiei lui, această
imagine mă urmăreşte când încerc să definesc muncile titanice ale autorului lui „Ion”, al
„Pădurii Spînzuraţilor” şi al „Răscoalei”.”24

20
Liviu Rebreanu interpretat de ..., antologie, prefaţă şi aparat critic de Paul Drogeanu, Colecţia Biblioteca critică,
Editura Eminescu, 1987, p. 281 – 284;
21
Aderca, Felix, Contribuţii critice, vol. II, Ediţie şi note de Margareta Feraru, Minerva, Bucureşti 1988, p. 368;
22
Idem, p. 369;
23
Lovinescu, Eugen, Memorii, vol. II, Ediţie îngrijită de Eugen Simion, Minerva, Bucureşti, 1978, p. 239;
24
Cioculescu, Şerban, Varietăţi critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 319;
14
 Prozatorul este un ingenios creator de viaţă. Rebreanu însuşi explicita astfel virtuţile marii
arte: „Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viaţă reală. Nu este atât meşteşugul
stilistic, cât pulsaţia vieţii ne interesează.”... „Opera, odată creată, trăieşte singură prin
cantitatea de viaţă ce conţine, ca un izvor de energie finită. Când crează, artistul face operă de
sinteză.”25 Rebreanu are o ambiţie mai mare decât cea a stării civile: ambiţia de a face
concurenţă demiurgului însuşi.
Modelul Prozatorului se completează cu imaginea truditorului şi a ascetului. Oricât de des
citată, merită să amintim de afirmaţia lui Tudor Vianu: „Când se arăta în lume, Rebreanu părea
ca un om beat de muncă, ieşit parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor
furnale. Deşi firea lui nu era deloc nesociabilă, se socotea dispensat de a oferi oamenilor mai
mult decât le dăruise în nopţile lui de patimă scriitorească, la masa sa de lucru, alături de
bucătăria unde clocotea a douăzecea ceaşcă de cafea a nopţii, lângă robinetul sub care punea
din când în când fruntea înfierbântată. Acolo se desfăşura oficiul lui esenţial, încât oamenilor
întâlniţi în timpul zilei el nu se mai simţea îndatorat decât cu vorba lui rară, distrată,
şovăitoare.”26
Imaginea lui Rebreanu în postumitate, impusă deja de contemporanii prozatorului, este
aceea a scriitorului devotat muncii lui până la sacrificiul vieţii personale. Liviu Rebreanu
întruchipează prototipul creatorului, marcat de trudă, încrâncenat şi perseverent în efortul
elaborării. Arhitectul, creatorul de viaţă, truditorul, alcătuiesc împreună efigia clasică sub care
este perpetuată în posteritate, imaginea lui Rebreanu. Opera oricărui mare clasic este afectată de
porozitatea celor mai înrădăcinate locuri comune de interpretare. Asemenea clişee perpetuează
dacă nu o îneţelegere cu totul falsă, atunci una îngustă. Vigilenţa spiritului critic, presupune
semnalarea procesului de îngheţare a operei în anumite cadre rigide. Opera lui Rebreanu nu a fost
condiţionată sau dirijată de bibliografie: se porneşte de la texte care nu ne sunt permise, şi să
creăm impresia falsă că facem o lectură inocentă. Critica interbelică a promovat imaginea clasică
a prozatorului format odată cu apariţia romanului Ion în 1920. George Călinescu în „Istoria
literaturii române” din 1941 a considerat nuvelele simple exerciţii în vederea marii fresce, deşi
chiar dacă se exagerează, între ele se găsesc capodopere ale speciei. Evoluţia lui Rebreanu până
la stadiul stăpânirii depline a uneltelor sale, cuprinde etape obscure demne de tot interesul. Acest
proces al devenirii artistice nu a interesat cu adevărat, dar a fost cercetat odată cu elaborarea

25
Rebreanu, Liviu, Jurnal I, Text ales şi stabilit, studiu introductiv de Puia Florica, addenda, note, comentarii de
Niculae Gheran, Minerva, Bucureşti, 1984, p. 371;
26
Rebreanu, Liviu, Cred (1926), Amalgam (1943), în „Opere” 15, op. cit., p. 162;
15
ediţiei critice, întreprinsă de Niculae Gheran în 1968.Multe din evenimentele care ne-au ajutat să
descoperim un alt Rebreanu se găsesc în critica de după 1965.
Cei mai înverşunaţi critici ai lui Liviu Rebreanu au fost Lucian Raicu şi Niculae Gheran,
aceştia cunoscând destul de bine opera sa. Rebreanu preferă ipostaza naratorului omniprezent şi
omniscient, ipostaza demiurgului narator, căruia nimic nu îi este străin. Poate fi considerat creator
de valori clasice, cu noi orizonturi. Întreaga sa operă este încărcată de semnificaţii majore,
orientată cu consecvenţă şi fidelitate spre izvoare nesecate ale vieţii româneşti, dar şi ale artei,
opera sa cuprinzând o lume nemuritoare.
Interesul pentru operele lui Liviu Rebreanu încă nu s-a pierdut, mai are încă susţinere, şi
cu anumite amănunte din amintirile lui Fanny Rebreanu, dar şi cu suportul criticilor din vremea
noastră. Mircea Muthu, Ioana M. Petrescu, Ion Simuţ, Liviu Maliţa, aceşti autori şi-au pus
amprenta asupra operei lui.

16
 CAPITOLUL 2
Confictul interior in romanul Jar.Raportarea la alte romane
(Ion,Pădurea Spanzuraţilor,Adam si Eva,Ciuleandra,Gorila)

Liviu Rebreanu este un scriitor obiectiv, care s-a remarcat prin puterea cu care a prezentat
multitudinea aspectelor umane, surprinzând viaţa în complexitatea ei psihologică şisocială.
Punctul de plecare ȋn prezentarea unor stări conflictuale ȋl prezintă toate mediile sociale unde
Rebreanu surprinde alături de frământările individuale şi sufletul colectiv dezvăluind relaţiile
social-economice şi trăirile sufleteşti.
Incompatibilitatea dintre indivizi la nivelul scopurilor, al nevoilor, al valorilor, al unor
trăsături de personalitate au generat conflictul exterior din romanele Ion, Răscoala, Crăişorul şi
Gorila, iardramatismul luptei sufleteşti, din confruntarea brutală a personajelor cu adevărul a
generat conflictul interior din romanele Ciuleandra, Pădurea Spînzuraţilor, Jar, Amîndoi şi din
Adam şi Eva undeprotagoniştii îşi pun întrebări asupra problemelor marcante ale existenţei, ca:
iubirea, gelozia, împlinirea, datoria şi moartea.
Nu există salvare pentru eroii lui Rebreanu.Sunt oameni măcinaţi de incertitudini şi de
întrebări care simt permanent o stare de nelinişte şi de nesiguranţă.După cum consideră Aurel
Sasu, ei ,,trăiesc dramele fără posibilitatea opţiunii; nu există deci şansa soluţiilor diverse. Eroul
epopeic traversează spaţiile iniţierii, sfârşind prin a visa un ţărm interzis” 27.
Rebreanu acordă un interes deosebit destinelor personajelor, prezentând zbuciumul
interior al fiinţei umane de la nuvele, la fresca umană din Ion, de la drama din Pădurea
Spînzuraţilor şi până la cea a lui Puiu Faranga din Ciuleandra, unde eroul rebrenian este
condamnat la un conflict veşnic, el luptă nu numai împotriva altora, ci şi cu propriul suflet.
Iubirea, gelozia, contradicţiile sociale şi conştiinţa provoacă mari tensiuni personajelor ȋn
romanele lui Rebreanu. Lucian Raicu sublinia că Rebreanu ,,scrie mereu romanul unei obsesii, al
unei chemări secrete, care covârşeşte totul şi face ca epica propriu-zisă să devină numai semnul,
numai aparenţa, uneori paradoxală, a unui joc de imponderabile ce se desfăşoară în subteranele
vieţii sufleteşti. Sînt, mereu, ieşite la iveală sub forma surprinzătoare” 28.
Războiul şi iubirea provoacă un zbucium intens personajelor ȋn romanele Pădurea
Spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra, Jar, Amîndoi. Zbuciumul vieţii sociale duce la conflicte

27
Sasu, Aurel, op. cit., p. 32;
28
Raicu, Lucian, op. cit., p.105;
17
şi revolta a sufletului colectiv a căror existență autorul le surprinde pe dimensiunea unei întregi
societăţi.
Strigătul de nemulţumire al mulţimii, setea ţăranului pentru pământ sunt redate în
romanele Ion, Răscoala, Crăişorul, undeRebreanu prezintă dilemele personajelor şi motivarea
psihologică a comportamentului social şi individual al acestora. În opera rebreniană, este
prezentată o lume bătută de soartă, unde, Remus Lunceanu Avrum cârciumarul, Iţic Ştrul şi Ana,
se sinucid, iar alţii, ca Horia şi Apostol Bologa sunt condamnaţi la moarte. Ca urmare a
conflictelor fără rezolvare, în care au intrat de cele mai multe ori, personajele lui Rebreanu îşi
încheie viaţa în mod violent ca Ion, Miron Iuga, Toma Novac sau Toma Pahonţu.
În proza lui Rebreanu eroii sunt surprinşi în mişcarea vieţii într-o ,,lume dominată de
însemnele tragicului, de coordonatele apăsătoare ale morţii, culpei, spaimei şi neliniştii”29, iar
conflictele apărute reprezintă o problemă, determinată nu numai de factorii sociali, ci şi de
nemulţumirile din interiorul fiinţei umane, ce răbufnesc în situaţii tragice, fără soluţii de salvare.
Văzut ca o consecinţă a varietăţii naturii umane, presupunând animozitate, conflict de
interese, ceartă, conversaţie violentă, termenul de conflict este utilizat pentru a înfăţişa o serie de
stări afective ale oamenilor, precum şi toate tipurile de opoziţie antagonistă între indivizi sau
grupuri umane. Conflictele de natură internă exprimă tensiunile sufleteşti, iar cele externe pot
implica persoane, instituţii, grupuri, dar şi valori şi ideologii.
Conflictul este o caracteristică inevitabilă a tuturor relaţiilor sociale, o parte naturală a
vieţii, reprezintăo luptă între valori şi revendicări de statut social, putere şi resurse în care
scopurile opozanţilor sunt de a afecta, prejudicia sau înlătura adversarii. Conflictul reprezintă
îmbinări de procese concurenţiale şi de colaborare, iar direcţia pe care-o ia acesta va fi
concretizată de natura acestei îmbinări.
Dramaticul, ȋn literatură, rezultă din confruntări, treceri de la o stare la alta, din răsturnări
de situaţii, alternanţe de fericire şi de nefericire, de împlinire, sau, nu. Dramaticul oferă
personajului posibilitatea de salvare din contradicţie, în timp ce tragicul duce totdeauna la
înfrângerea eroului. Conflictul se exprimă în special prin dialog ȋn genul dramatic. Dramaticul
are un caracter conflictual, reliefat de selectarea strictă, de suprimarea verigilor mediatoare ale
acţiunii, de numărul limitat de momente, personaje, tablouri.
Tensiunea dramatică este prezentă în mod frecvent ȋn genul epic, dramatismul creȋndu-se
între două forţe sociale sau pe plan psihologic. Ca şi la Dostoievski,la caredominantă este

29
Glodeanu, Gheorghe, Liviu Rebreanu Ipostaze ale discursului epic, Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 94;
18
surprinderea unor individualităţi psihice, ȋn literatura română unii prozatori investigează psihicul,
reacţiile sufleteşti, zone ale subconştientului şi conştiinţei ale eroilor lor care sunt stăpâniţi de
stări psihice incerte, sunt mânaţi de impulsuri contradictorii şi trec brusc şi nemotivat de la o stare
la alta.
Nuvelistica lui Rebreanu a fost considerată ,,doar un exerciţiu minor ce prefaţează prin
tematică şi tipologia personajelor marile construcţii epice de mai târziu”30. Autorul surprinde, ȋn
opera sa, întâmplări dramatice din viaţă omului, fie că aparţin lumii satului, orăşenesc sau
spaţiului războiului. În nuvelele inspirate din universul rural, autorul este preocupat de analiza
proceselor interioare din sufletele celor umili şi slabi. Criticul Ov. S. Crohmălniceanu susţine că
,,Nu se fac nicăieri lungi şi obositoare introduceri în vederea pregătirii conflictului, nici
digresiuni cu caracter descriptiv menite să completeze ceea ce conflictul propriu-zis al nuvelei nu
poate releva. Personajele apar din primele rânduri în plin zbucium sufletesc” 31.
Cunoscător al sufletului ţărănesc, descriind cu iscusinţă lumea lipsită de speranţă din
existenţa rurală, nuvelistul prezintă personaje, care suferă şi care se frământă, destăinuind
raporturile care se stabilesc între realitatea dură şi lumea lor lăuntrică. Motivele zbuciumului
interior al personajelor din lumea satului sunt generate de iubire şi de gelozie, de dezamăgire, de
căsătorii nereuşite. Nuvelele din mediul rural redau dramatismul existenţei, dezvăluind condiţiile
de viaţă ale oamenilor într-o societate, în care conflictele reies din diferenţierea socială a
personajelor, de legătura dintre locul lor în comunitate, ca indivizi şi viaţa lor sufletească
tumultuoasă. Conflictele din viața satului, dramele care transmit suferința omenească rămân şi ȋn
romane sursa preferată a lui Rebreanu.
Nu numai universul satului, ci şi cel orăşenesc este surprins într-o varietate de momente,
personaje, fiind o lume care se zbate ȋn neajunsuri şi în nesiguranţă care cunoaşte sărăcia şi
mizeria. Nemulţumirea îşi pune amprenta asupra oamenilor fără putinţă de împotrivire, asupra
celor împovăraţi de mizeriile vieţii de neplăcerile zilnice. Rebreanu prezintă cerşetori, hoţi în
jurul cărora, omenescul dispare unde universul citadin devine apăsător, iar omul orice ar face
pare că nu se poate împotrivi fatalităţii. Lumea este ierarhizată, în funcţie de condiţia socială a
fiecărui individ.
Ȋn romanul şi nuvelistica lui Rebreanu ȋntâlnim întâmplări şi scheme conflictuale comune,
fie că e vorba de universul rural, de cel citadin sau de lumea războiului, domneşte aceeaşi

30
Glodeanu, Gheorghe, op. cit., 2001, p. 94;
31
Crohmălniceanu , Ov. S., Liviu Rebreanu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954, p. 27;
19
atmosferă apăsătoare, dramatică, în care destinele, marcate de condiţionări sociale şi morale se
îndreaptă spre moarte, care ,,apare ca o posibilitate de ieşire din impas şi leac împotriva
durerii”32.

2.1. Conflictul interior în romanul Jar

Conflictele exterioare generate de venituri inegale, de autorităţile statale sau cele
culturale, de valori şi ideologii nu-şi găsesc soluţii în opera lui Liviu Rebreanu. Nici conflictele
de natură internă nu-şi vor găsi rezolvarea decât în moarte, după cum se observă în romanele Ion,
Pădurea Spînzuraţilor, Ciuleandra, Jarşi în Adam şi Eva. În romanele psihologice, tema iubirii, a
războiului şi a intelectualului presupune, în viziunea lui Rebreanu mişcări lăuntrice, care iau
amploare în tăcere, ascunzând pasiuni şi mari conflicte dramatice.
Romanul Jar (1934), intitulat întâi Scara fericirii, apoi Mojarul iluziilor, este considerat
un roman de al doilea raft de criticii literari. Liviu Rebreanu şi-a depăşit limitele prin scrierea
acestui roman, unde a realizat o monografie a iubirii, prin care dragostea este văzută ca o pasiune
primordială a existenţei. Romanul prezintă o viziune asupra iubirii, considerată ca o maladie
distrugătoare pentru eroină. Liviu Rebreanu analizează sufletele personajelor în momente de
tensiune, a căror pasiune este zdrobită de sentimentul deşertăciunii vieţii omeneşti. Jareste
romanul care reuneşte voluptatea cu suferinţa. Liana moare pentru că pune mai presus
sentimentele decât rațiunea.Rebreanu prezintă drama unei femei care ia dragostea în serios, în
conflict cu o lume rea, nepăsătoare, incapabilă să priceapă realitatea dezinteresată a emoţiei.
Jar serveşte şi în revelarea locului pasiunii ȋn opera lui Rebreanu, ȋntreprinsă de Eugeniu
Todoran: „Stăpâniți de ȋnclinări rudimentare, eroii lui Rebreanu trăiesc o intensă viață
pasională.ȋnclinările eroinei din „Jar” o fac dornică de dragoste. Ele devin pasiune din
momentul ce se centrează ȋn jurul unui singur obiectiv. Liana şi-a aservit rațiunea pasiunii. Nu
este stăpână pe sine şi cedează celui care a ştiut să capteze ȋnclinările ei ȋntr-o singură direcție.
Facultățile intelectuale ale acestuia sunt ȋnsă amorținte ȋntr-o măsură mai mare. Pasiunea
sexuală care le ține locul este o trebuință, şi ca orice trebuință ea nu poate fi decât de ordin fizic.
[…] Liana, avȋnd aceeaşi structură pasionată, n-a putut să-şi ȋnfrȋneze cu rațiunea impulsurile la
momentul oportun , ȋncȋt trebuie să sufere inevitabilele consecințe ale actului său.”33
Liviu Rebreanu s-a apropiat de cazul Lianei Rosmarin – o prezenţă feciorelnică, de rară
puritate, care se încrede orbeşte sentimentelor sale celor mai sincere, înaintând dezarmată şi total
32
Glodeanu, Gheorghe, op. cit., p. 109;
33
Todoran, Eugeniu, Realismul lui Liviu Rebreanu, Revista Fundaţiilor, decembrie 1942;
20
vulnerabilă într-o lume modernă, ce nesocoteşte virtutea şi onoarea, o lume a superficialităţii şi a
senzaţiilor tari – cu acea perspectivă de interpretare statistică a vieţii pe care i-o atribuie eroului
său Remus Olomanu, gazetarul de la Fulgerul, care şi acesta observa lumea din jur cu atenţie,
intenţionând a scrie un roman de dragoste. Pentru el, comentează prozatorul, Liana „era un caz
asupra căruia voia să-şi exercite observaţiile psihologice /.../ avea nevoie de material luat din
vâltoarea vieţii,” şi, mai departe, formulând un adevărat program estetic: „Creaţia literară
veridică trebuie să se inspire din trăirea directă, să se altoiască pe viaţa vie. O fecioară care
iubeşte întâia oară poate cuprinde în ea virtual o capodoperă precum într-un bloc de marmoră
se ascunde un monument de artă. Când apare ochiul talentului care să vadă o faţetă a eternului
omenesc, în iubirea fecioarei sau dalta artistului care să desprindă statuia din marmură în
formă, opera de artă e gata să se realizeze.”34
Liviu Rebreanu are revelaţia de a fi descoperit în destinul eroinei sale semnul tragic al
ameninţării cu pieirea – într-o lume citadină (burgheză) modernă şi pervertită – a credinţei în
virtuţile morale eterne ale umanităţii. Pentru romancier, destinul fecioarei îndrăgostite, care se
sacrifică pentru ca prin jertfa ei să afirme suprem puterea credinţei, în adevărul dragostei ideale:
„Iubirea nu e târg – reflectă eroina - , te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea e o certitudine: te
iubesc pentru că te iubesc /…/ iubirea adevărată nu poate avea nici un scop; scopul în sine
presupune ceva utilitar. Nici un scop, nici un sfârşit – iubirea e dincolo de timp şi spaţiu.”35
Motivul mărturisit ȋn Jar este iubirea unei fecioare ce are drept cadru o familie de
funcționari bucureşteni, strâmtorată de condițiile traiului zilnic, dar cu pretenții de mondenitate,
nu foarte departe de a Herdelenilor din Ion:„Petrecîndu-şi viaţa mai mult în subsol, familia
Rosmarin făcea economie de lumină şi de căldură, ba mai cruţa şi mobila cea bună de sus.
Singură Liana, şi mai ales de vreo doi ani, de cînd a intrat în Universitate, s-a apucat să strice
vechea rînduială retrăgîndu-se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze.”36
Portretul Lianei Rosmarin, studentă la filologie, împrumută liniile delicate din picturile
neorenascentiste: „Ochii ei însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete,
adumbriţi de lungi gene blonde ca într-un cuib de aur. În privirile lor, scăpăra curiozitate
inteligentă, un etern semn de întrebare, şi, mai ales în momentele de uitare de sine, o pâlpâire
stranie, o melancolie tulburătoare ca un avertisment ascuns. Avea gura senzuală arcuită cu
buzele pline şi totdeauna vopsite. Pentru că încolo nu se farda deloc, excesul roşu cheltuit pe

34
Rebreanu, Liviu, Jar, Dacia, Cluj, 1990, p.145;
35
Idem, p. 112;
36
Idem, p. 8;
21
buze părea o sfidare care atrăgea atenţia subliniind vioiciunea ochilor, zveltă cu talia
mlădioasă, cu o degajare băieţească în mers şi în mişcări, fără rigiditatea calculată a femeilor
cochete veşnic atente să nu-şi deranjeze frumuseţea îndelung îngrijită, îi şedea bine orice făcea,
precum îi venea bine orice îmbrăca.”37.Liana provine din familia unui modest şi cinstit
funcţionar ministerial, veşnic terorizat de perspectiva pierderii postului prin reducerea
schemelor.Această continuă stare de alertă marchează atmosfera mic-burgheză a familiei pentru
care numai maritişul fetei putea să aasigure acesteia o stabilitate socială şi amterială
existenţialmente necesară. Atenția familiei Lianei se concentrează toată către ea, bunica vrea
numai s-o vadă mireasă, după aceea poate muri liniştită, mama visează pentru ea un ofițer:
„Proiectele mamei o amuzau. Tocmai ofiţer! Avea oroare de ofiţeri. Îi considera proşti, fuduli,
bădărani şi goi.”38Liana se ȋndăgosteşte tocmai de un ofițer, mod prin care Rebreanu sugerează
ideea destinului.
Câteva zeci de pagini refac ȋn amănunt desfăşurarea sindrofiei, la care Liana se va
ȋndrăgosti de ofițerul aviator Dandu, unde Rebreanu schițează portretele superficiale ale
invitaților.Introducerea lui Dandu, viitorul logodnic, cel ce va declanşa criza Lianei, se face ȋn
spiritul obişnuit la Rebreanu, adică sub aparențele cele mai curente şi rău prevestitoare.
La apariţia locotenentului de aviaţie Dandu Victor, părinţii cred că Liana a întâlnit
partenerul mult visat, aceştia stimulând relaţia lor. Foarte curând însă, intuiţia tatălui va descoperi
trăsăturile de caracter mizerabile ale curtezanului, nu însă şi fata care, cunoscând acum pentru
prima dată fiorii dragostei, se abandonează fără cenzură, mrejelor unei pătimaşe trăiri senzuale,
ce-i reduc existenţa. Relaţia dintre Liana şi Dandu este una rudimentară, redusă doar la simplu act
al dăruirii şi posesiunii sexuale, căci între ei se afla un mare vid de preocupări, de pregătire
intelectuală: „El, care de obicei nu era în stare să vorbească trei minute...”, de idealuri: „...n-
aveau ce să-şi spuie...”, vulgar până la a fi grosolan, chiar în clipele de tandreţe „-Ia să lăsăm
asta, turturico!...Tu eşti dragostea, turturico! Ce să pierdem vremea cu...” 39era paradoxal „omul
a cărui atingere îi comunica o senzaţie de supremă vrajă”40. Căci, deşi „inferior”, ea îl preţuia şi
îl accepta...animalic. O asemenea legătură nu putea să dureze, cu atât mai mult cu cât Dandu nici
nu se străduia să-şi mascheze caracterul uşuratic.

37
Rebreanu, Liviu, Jar, op. cit., p.19;
38
Idem, p. 30;
39
Idem, p. 176;
40
Idem, p. 107;
22
 Drumul de la convenție la autenticitate, revelarea ȋn eroină a unei iubiri mai puternice
decât orice reținere, ȋn ciuda vagului sentiment, repede strangulat, că obiectul pasiunii sale este
nevrednic de ea (este vulgar, uşuratic) conflictul dintre patimă şi rațiune, cu victoria de neevitat a
celei dintâi şi cu groaznica dezamăgire, remuşcare şi ruşine de după aceea sunt etapele ȋnsemnate
ale romanului.
Caracterul diafan al iubirii de fecioară ar fi trebuit să se impună cititorului, de aici ar fi
urmat amara înşelare a iluziilor eroinei. Grosolanul aviator şi inocenta studentă la litere se
cufundă amândoi, el lucid şi superficial, condus de gândul unei aventuri ca oricare alta, ea naivă,
sinceră şi încrezătoare, în vârtejul aceleiaşi impure şi pătimaşe initimităţi:„Dansînd încolăcea
braţul peste mijlocul ei şi o strîngea atît de tare că Liana îşi simţea sînii striviţi pe pieptul lui. în
acelaşi timp pe spatele ecoltat palina lui fierbinte uscată se plimba ca o mîngăiere ascunsă care
nu-şi găseşte locul.”41„Dansul devenea un pretext de îmbrăţişare prelungită.” Liana la început
caută să se apere, conţiinţa are chiar unele tresăriri „O, e atît de gol, atît de . .. !“, dar fără putere
şi trebuie să se dea bătută de ceea ce consideră a fi iubire: „Strînsoarea lui ii înăbuşea respiraţia,
dar nu mai protesta şi nici nu încerca să se libereze.”42Ideea care se strecoară este că oamenii,
orice ar gândi, sunt sclavi docili ai instinctului. Reprezentarea instinctului este puternică în toate
operele lui Rebreanu.Liana se întreabă, dar meditaţiile ei rămân fără consecinţe: „Cum să
iubească ea asemenea animal? Ar însemna să se înjosească:. Iubirea nu poate fi o vulgară
chemare a cărnii înfierbîntate”43. În casă, după sindrofie, toată lumea comentează cu vioiciune
aprobatoare legătura eroinei cu aviatorul, ea însăşi e invadată de valul unor presimţiri de fericire.
Vizitele aviatorului întăresc în ea nedumerirea şi iritarea că „trebuie să respire fără voia ei
ameţeala stranie pe care o întreţine el inconştient”. Lucrurie de îndreaptă către un termen fatal.
Când rămân singuri, pe întuneric, acasă la ea, protejaţi de rezerva respectuasă a părinţilor,
se petrec scenele previzibile: „Umerii lor se atingeau iar genunchii e se propteau uşor în coapsa
lui. [...] În acelaşi timp mîna cealaltă începu să se plimbe pe sînii ei, întii cu mîngîieri blînde,
apoi din ce în ce mai brutale, frămîntîndu-i şi zdrobindu-i cu o patimă sălbatica”;44 ea prinde „cu
amîndouă mîinile degetele care-i torturau sînii”. Tot mai vagă şi mai neconvingătoare este
înfruntarea „între pornirea inimii şi judecata raţiunii”.

41
Rebreanu, Liviu, Jar, op. cit., p.61;
42
Idem, p.63;
43
Idem, p.71;
44
Idem, p.83;
23
 La Revelion, oarba patimă devine dominatoare şi naraţiunea dă scene de şi mai mare
inimitate: „Scaunele erau atît de apropiate, încît şoldul ei atingea şoldul lui Dandu şi atingerea o
înspăimânta; sub masă, piciorul lui se strecura sub picioarele ei, înfăşurîndu-le într-o strînsoare
insistentă”45. Minte-ai spune fetei sa se retragă dar sub privirea ei neputincoasă, „picioarele în loc
să se depărteze se lipeau mai strîns de ale lui”46. Nu mai era nimic de făcut, destinul sub o
înfăţisare curioasă acţionase. Liana este definitiv învinsă de „iubirea” ce i-o inspiră agresivul
Dandu. La miezul nopţii „cuprinse cu braţele fierbinţi gîtul lui Dandu, abandonîndu-se în voia
plăcerii, parcă ar fi vrut să spuie că nu-i mai pasă de nimeni şi de nimic”47. În aceeaşi noapte,
urcă nerăbdătoare în apartamentul aviatorului şi posesiunea, de care-şi aminteşte a doua zi, îi dă
sentimentul unei ascensiuni pe culmile adevăratei fericiri. Este, pentru ea „bucuria cea mai
mare”. „A început – îşi zice - şi anul norocului meu”. Exagerata bucurie este totdeauna un motiv
de ameninţare şi de primejdie, în cărţile lui Rebreanu. În Jar extazul eroinei este, de asemena,
prevestitor de o nefericire care va urma curând. Experimentarea plăcerii, desăvârşirea „dragostei”
etc. dau eroinei o înaltă opinie despre aviatorul ei, facând-o să abandoneze cu un zâmbet trecutele
rezerve, tot sistemul ei „raţionalist” de mai înainte. Cugetările din noua etapă sunt pline de
încredere şi de un sentiment al superiorităţii: „Pînă ce nu te dăruieşti n-ai dreptul să spui că ai
cunoscut iubirea”48.
Liana îşi proiectează asupra unui individ mizerabil setea ei de fericire, care o va distruge:
„Viaţa ei nu mai recunoaştea decît singura ţintă de a iubi pe Dandu”49. Dandu dovedeşte în
susţinerea legăturii, o îngrijorătoare sădere a interesului, la începutul acestei noi etape ea nu
observă nimic, dar treptat înţelege. Părinţii, văzând că proiectul de a-şi mărita fiica are tot mai
puţine şanse de înfăptuire, se alarmează. Dandu pretinde rezervă, tact, menţinerea tainei, pentru
că n-ar vrea să se compromită prin publicitate în jurul unei legături fără viitor, ea atunci cere o
iubire care să infrunte lumea, calomniile, iubire adevărată „generoasă şi mîndră”.
Dovezile de neloialitate din partea lui Dandu se acumulează, dar iubirea oarbă nu cedează
în faţa evidenţelor raţiunii. Liana nu poate trăi fără el. El bâiguie justificări stupide, dar ea tot îl
iubeşte. Convinsă, în fine, de superficialitatea exaltării, Liana are iarăşi, ca la început, revelaţia
lucidităţii, dar , paradoxal, ea face şi din luciditate un factor al iubirii pentru Dandu: „Luciditatea
singură împodobeşte pasiunea cu fiorul marei bucurii şi o fereşte de a deveni silnică prin

45
Liviu Rebreanu , Jar, op. cit., p. 99;
46
Ibidem, p. 99;
47
Idem, p.101;
48
Idem, p.111;
49
Idem, p.112;
24
obişnuinţă”.50„În acelaşi timp în sufletul Lianei încolţea şi creştea dorinţa de posesiune
exclusivă. Precum în inima ei nu exista decît el, tot astfel în inima lui să nu existe decît ea”.51
Paradoxul romanului Jar este că eroina suferă, deopotrivă, de un exces de firesc, în
primele capitole, şi de nefiresc în ultimele capitole.Pentru Dandu, despărţirea de Liana nu
însemna nimic altceva decât eliminarea unei posibile complicaţii, preocupat probabil de o nouă
cucerire. Liana zărise într-o zi, ea fiind în tramvai, pe Dandu cu altă femeie. A doua zi aviatorul
se jură că „nici n-a trecut pe bulevard fiindcă...” El se întâlneşte, altă dată, cu Angela, prietena
Lianei, şi ea îl vede, de data aceasta postându-se cu intenţie într-un gang spre a-l surpinde, iar ei
sejustifică afirmând că Angela se ţine scai de dânsul, că-i este antipatică. Liana crede, căutând în
chip absurd să se convingă că „toate erau atît de plauzibile, încît nu se poate să nu fie sincere”.
Dandu o informează că pleacă să-şi petreacă concediul la părinţii din Focşani, ea află curând că e
la mare, într-un grup vesel, vizibil înamorat de aceeaşi Angela, şi că, foarte probabil, se va logodi
cu ea. Liana are senzaţia „că totul se năruie în jurul ei şi că…” etc., luând hatărârea „să nu mai
vrea să ştie de Dandu. Îl va considera inexistent, un vis urît, un coşmar…”, hotărâre cât se poate
de bună. Totuşi, îl iubeşte! Iubirea ei nu e decât expresia unei insistente, chinuitoare nelinişti:
„– Cum m-a minţit! ... De ce m-a minţit?”. Il urăşte, şi totuşi se bucură de revedere, convinsă că
va fi „pentru ultima oară”. Visează, iarăşi, că Dandu se va întoarce pocăit şi-i va spune că numai
pe ea o iubeşte. Nici gând, la întrebările ei înfiorate de o speranţă, ofiţerul răpunde sec: „ Am
crezut că în sfîrşit tu ai înţeles că...”. Furia ei, tonul răzbunător al reproşurilor, produc o scenă ce
ating ridicolul: Liana strigă că a necinstit-o, că era feciară şi el a abuzat de neştiinţa ei etc. Ea îi
propune în disperare de cauză un compromis menit să-i salveze oarecum onoarea, cel puţin
formal, în faţa lumii, cere o căsătorie formală, pentru salvarea aparenţelor, iar a doua zi să
divorţeze: „Îţi cer numai un gest care să-mi dovedească şi mie şi altora că n-ai vrut doar să-ţi
baţi joc de mine. Nu vreau să trebuiască să roşesc şi să mint cînd va veni poate timpul şi pentru
mine... Şi gestul e foarte simplu, foarte expeditiv. Ne căsătorim numai de formă, ca să-mi redai
ce mi-ai luat, şi a doua zi divorţăm. Din parte-mi ai consimţămîntul în scris anticipat... Aşa-i că
nu-ţi cer mult? Ţie gestul nu-ţi pricinuieşte nici o dificultate, iar mie îmi dăruieşte dreptul de a
umbla cu fruntea sus.”52Ciudată pretenţie la o femeie care simbolizează pasiunea, iubirea mai
presus de toate! Dandu fără scupule, o respinge categoric, pretextând cinic: „Nu ne potrivim,
Liana, pentru o viaţă întreagă! Tu eşti bună şi frumoasă şi plină de toate calităţile. Eşti prea

50
Liviu Rebreanu , Jar, op. cit., p.171;
51
Idem, p.175;
52
Idem, p.204;
25
bună pentru mine”.53La refuzul lui Dandu, pătimaşa, orgolioasa Liana recurge la un bizar
argument: „-Crezi că superiorii tăi ar fi şi ei de aceeaşi părere dacă ar afla cum te-ai purtat ?”
54
şi mai departe: „Trebuie să ma iei de nevastă. Iar dacă nu vrei de bunăvoie, vei fi obligat!”. 55
Brutalitatea respingerii o şochează pe Liana, simţindu-se revoltată, pentru că ȋi dăruise tot
chiar şi demnitatea sa, el reuşind să-i calce în picioare sufletul şi să treacă mai departe fără a privi
înapoi: „Liana se revoltă. I-a dăruit fericirea, inima, viaţa ei toată. Nimic nu şi-a păstrat, nici
măcar demnitatea. El i-a aţinut calea, i-a sfărîmat trupul şi sufletul, iar acuma vrea să treacă
înainte peste ruinele fiinţei ei, fără a se mai uita puţin înapoi ...”56După toate aceste scene, Liana
– din nou se îmbunează, dispusă să ierte, să considere totul „ o ceartă între îndrăgostiţi”, nici mai
mult, nici mai puţin. Cu sentimentul vinovăţiei exclamă: „Bietul Danduţu!”. Plină de o proaspătă
încredere, se-ndreaptă iarăşi spre casa lui, dar ordonanţa Tănase nu-i îngăduie să intre. Aşteptând,
nu găseşte altceva mai bun de făcut decât să laudeînsuşirile lui Dandu, acompaniată de ordonanţă:
„Il lăudau împreună”. Apare el, nervos, fireşte, dar ea îl roagă s-o ierte: „Danduţule drag!”
Tragedia semănă tot mai simţitor cu o farsă. La rugăminţile ei cu lacrimi în ochi, Dandu dă
această memorabilă replică: „- Vrei să pui soldatul să te izgonească?” Inutil să continuăm. Ideea
crimei îi apare Lianei pe neaşteptate, descoperind într-un sertar, printre alte suveniruri, un pistolet
al lui Dandu, pe care i-l sustrăsese într-un moment când acesta simulase ameninţând că se
sinucide pentru ea: „El făcea teatru şi eu, neroada, credeam că e iubire”57. Căutând o soluţie
salvatoare, radicală ea vrând să-l omoare cu acel pistol „Am să-l împuşc cu revolverul lui!”58, nu
are puterea s-o facă, încearcând o altă variantă şi anume căsătoria cu Alistar, un mai vechi
pretendent la mâna ei, mult mai în vârstă, cu o poziţie socială onorabilă, dar pe care nu-l iubeşte.
Viaţa astfel orânduită îi apare fără sens. Sufletul cinstit şi pur al Lianei nu poate accepta acest
lucru, ea considerând că îl înşeală pe Alistar: „Pînzişul de minciuni ce o înfăşura ca o blană
somptuoasă îi ardea sufletul, iar gîndul că toată viaţa va trebui să poarte aceeaşi mască
ipocrită, îi răsări ca o întrebare şi îi rămase ca un coşmar[...]Liana se pomeni deodată covîrşită
de sentimentul unei singurătăţi sfîşietoare”59.În pre-noaptea nunţii, cu acelaşi pistolet al lui
Dandu, Liana se sinucide. În ziua sindrofiei prenupţiale, exact cu an după aceea foarte veselă,
când îl cunoscuse pe Dandu, Liana „se simte covârşită de sentimentul unei singurătăţi

53
Liviu Rebreanu , Jar, op. cit., p.203;
54
Idem, p.205;
55
Idem, p.206;
56
Idem, p.199;
57
Idem, p.219;
58
Idem, p.220;
59
Idem, p.231;
26
sfâşietoare” şi gândind, definitiv edificată, că: „Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i
comandă viaţa efemeră”60, se sinucide: „Îşi descheie cămaşa la piept. Sînii mici tremurau
înfricoşa ţi cu sfîrcurile trandafirii... îi fulgeră prin creieri că detunătura va scula din somn toată
casa şi va . . .”61
Paradoxul în eroare al romanului Jar este că suferă Liana, de un exces de firesc, ea se
sinucide chiar cu pistolul lui Dandu, şi devine, ea însăşi o victimă a iubirii, iubirea pentru Dandu.
La înmormântarea victimei iluziilor iubirii, Remus Oloman comentează evenimentul: „Şi
am impresia acuma că Liana n-a avut rădăcini destul de adînci în viaţă. A fost prea fragilă
pentru lupta brutală care e viaţa noastră mecanizată. I-au clacat nervii, la un moment dat, ca
unui cal de rasă după o cursă de încercare ...”.62
Romanul ar fi putut fi considerat o reuşită dacă Liviu Rebreanu nu şi-ar fi refuzat cu
deliberare investigaţia amplă socială, în favoarea analizei psihologice. Liviu Rebreanu dorea să-şi
depaşească limitele în această direcţie, limite de care era conştient de altfel (era o mai veche
tentaţie a sa.)
Nu ideea, nu caracterele, nu profunzimea perspectivei analitice îl dezavantajează pe
prozator, ci tocmai incapacitatea lui de a descoperi oraşul şi iubirea, dincolo de micile
dezavantaje atunci când prozatorul iese din cadrele mondene dând curs liber aptitudinilor sale de
cuprindere, de spaţiile ample a dinamicii faptelor, confruntărilor deschise dintre cei doi: Liana şi
Dandu.
Romanul Jar este astfel un reportaj amănunţit şi mult prea amplu, asupra eşecului unei
pasiuni, văzută în sine şi prin sine.

2.2 Raportarea romanului Jarla alte romane (Ion, Gorila, Pădurea Spînzuraţilor,
Adam şi Eva, Ciuleandra)

În nuvelistica şi romanele lui Rebreanu întâlnim scheme conflictuale şi întâmplări

comune, în care fie că e vorba de universul orăşenesc sau cel rural domneşte aceeaşi atmosferă
dramatică şi apăsătoare. Destinele eroilor sunt marcate de condiţionări morale şi sociale care duc
spre moarte, singura posibilitate de ieşire din impas şi remediu împotriva durerii. În operele lui
Rebreanu există o barieră de netrecut între săraci şi bogaţi, între ţărani şi intelectuali, între individ

60
Liviu Rebreanu , Jar, op. cit., p.231;
61
Idem, p.237;
62
Idem, p.239;
27
şi autorităţile statului, între avocaţi şi funcţionari. El urmăreşte lupta pentru zidirea bisericii, lupta
pentru un loc de deputat, lupta ţăranului pentru a-şi apăra pământul, lupta pentru o brazdă de
pământ, unde conflictul între ţărani şi proprietarii de pământ este plin de cruzime. Raporturile
dintre intelectualitatea satului şi ţărănime sunt dominate de deosebirea de stare socială. Există
două lumi, care nu se suprapun niciodată, ele vin în contact, dar există totdeauna între ele bariere
de netrecut.
În Ion, Gorila, Pădurea Spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra, Jar,Rebreanu aduce în
discuţie drama iubirii ca pe o dramă existenţială, situată alături de aceea a pământului, politicii şi
a conştiinţei naţionale. Aproape toate cuplurile sunt sortite suferinţei şi neîmplinirii, aspiraţia lor
spre fericire fiind curmată în mod brutal de un asasinat, de o condamnare sau de o sinucidere.
Liviu Rebreanu cuJar „a parăsit admirabila sa metodă de lucru din Ion, Pădurea
Spînzuratilor şi Răscoala pentru a activa intr-un domeniu aproape Poul Bourget.”63Liviu
Rebreanu îşi verifică puterile în alt perimetru decât cel cunoscut şi îşi variază formula de creaţie.
Intenţia lui era de a proiecta în Jar , în vederea obţinerii unui efect inedit, aceeaşi obsesie erotică
din Adam şi Eva, Ciuleandra, dar de data aceasta pe fondul cenuşiu, mediocru şi letargic al
mediului mic-burghez. Personajele care întruchipează obsesia sunt aproape la fel de mediocre ca
şi fondul pe care se proiectează, şi efectul aşteptat nu are cum se releva decât în mică măsură. În
reuniunile mondene din Jar „observaţia romancierului în compunerea grupurilor şi în
surprinderea fragmentelor semnificative de conversaţie” se dovedeşte a fi „tot atît de
pătrunzătoare ca şi în mediul rural”64
Romanul Jar prezintă povestea de dragoste dintre Liana, o tânără studentă, fiica familiei
Rozmarin şi un locotenent de aviaţie, pe nume Dandu. Chiar dacă la început Liana nu-l găsea
atrăgător pe Dandu şi iniţial îndrăzneala tânărului o intriga, în cele din urma acesta a cucereşte,
Liana îndragostindu-se nebuneşte de el şi ajungând chiar să-şi mintă părinţii că doarme la o
colegă de facultate, când de fapt îşi petrecea nopţile cu Danduţ, cum îl alinta ea. Liana lipsea tot
mai frecvent de acasă, ceea ce-l deranja pe tatăl ei. Distanţarea fetei de tatăl ei are drept
consecinţă discuţia aprinsă dintre cei doi, pe tema lipsei tot mai mult de acasă a fetei. Astfel,
Liana se vede cu Dandu numai ziua la patinoar şi la el acasă. Liana îl invită şi pe Dandu la nunta
fratelui ei Mircea cu Nina Gavrilescu. Apare un „concurent” în relaţia lor, Alistar, care doreşte să
se căsătorească cu Liana şi care îl face gelos pe Dandu, o dată cu acesta apar şi certurile, motiv
pentru care Dandu ameninţă că se împuscă, dacă Liana îl părăseşte. În cele din urmă Liana îl
63
Pandrea, Petre, Adevărul literar şi artistic, an XIII, nr. 75, 1934, p.7;
64
Raicu, Lucian, op.cit., p. 260;
28
linişteşte, găseşte pistolul cu care Dandu ameninţă că se împuşcă şi îl ia la ea, ferindu-şi astfel
iubitul de aceste gânduri şi acţiuni. Apare o altă problemă în viaţa lor, o „concurentă” pentru
Liana, Angela, cumnata ei. Într-o zi Dandu o minte pe Liana că pleacă la Focşani, dar de fapt
merge la Mangalia unde se distrează cu Angela, cumnata Lianei. La întoarcerea acestuia şi din
cauza minciunilor lui Dandu şi ale Angelei cei doi se despart formându-se două cupluri: Liana cu
Alistar şi Dandu cu Angela. Nu durează mult şi Liana se umileşte în faţa lui Dandu, cerându-i să
o ia de soţie pentru a-i spăla ruşinea, chiar şi pentru o zi. Dandu refuză categoric. În final Liana se
logodeşte cu Alistar iar Dandu cu Angela. În noaptea de dinainte de cununie, Liana ajunsă la
capătul puterilor se împuşcă în inimă cu pistolul luat de la Dandu, când acesta ameninţa că se
omoară dacă îl părăseşte. Moartea Lianei a fost pusă de toţi cunoscuţii pe seama facultăţii pe care
aceasta o urma, numai Dandu ştia adevăratul motiv pentru care ea se omorâse.
În vederea analizei tipurilor de conflict în romanul lui Liviu Rebreanu, propun spre
exemplificare comparaţia cu conflictele interioare din alte romane reprezentative ale autorului
cum ar fi Ion, Gorila, Pădurea Spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra.
Geneza romanului Ion este comentată de Rebreanu, într-o conferinţă din 1932 unde
transpune un proces lent de experienţe care acumulează treptat semnificaţii: „Ion îşi trage
originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de
primăvară.... Hoinărind pe coastele dimprejurul satului am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de
sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o
ibovnică... Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca
o simplă observaţie. Nici măcar n-am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia...”65.
Romanul începe cu prezentarea şoselei care duce spre satul Pripas şi se încheie cu descrierea
drumului ce iese din sat.
În romanulIon conflictul exterior este precedat de unul interior sugerat de cele două forţe
ce acţionează succesiv, Glasul pămîntului şi Glasul iubirii, deşi personajul are nevoie să şi le
asume simultan. Ca şi în Jar unde Liana se confruntă cu cele doua forţe a raţiunii şi pasiunii care
fiind mai puternică pune stăpânire pe ea aceasta ajungând la sinucidere, Ion se confruntă şi el cu
o forţă, cea a pământului, care-l depăşeşte, pe care nu o poate stăpâni, şi ajunge a fi strivit. Apar
conflictele viitoare şi ambiţia ,,cu care eroul luptă să-şi realizeze ţinta este o realitate explicabilă
sub aspectul social ca şi sub aspectul psihologic”66. Ion este conştient că din cauza statutului său
economic îşi va pierde marea dragoste, pentru care îl face răspunzător pe tatăl său. Diminuarea
65
Rebreanu, Liviu, Mărturisiri, în „Amalgam”, Dacia, Cluj Napoca, 1976, p. 35;
66
Raicu. Lucian, op. cit., p. 90;
29
sentimentului iubirii pentru Florica apare când se gândeşte că pământul lui Baciu îl va face bogat.
Drama este declanşată de setea de pământ, care devine o patimă mistuitoare. În Jar drama eroinei
este declanşată de iubirea pentru Dandu ce duce la deznodământul tragic al eroinei. Conflictele în
lumea rurală cât şi în cea orăşeneascăsunt declanşate de două forţe şi anume de instinctul
erotismului şi proprietăţii. Forţa erosului pune stăpânire pe Ion ca şi pe Liana. Ion iese înfrânt din
lupta aprigă dintre dragostea pentru pământ şi pasiunea pentru Florica, care n-a înţeles că nu
poate avea în acelaşi timp şi dragoste şi pământ. Ion reprezintă o îmbinare de inteligenţă şi de
şiretenie, se profilează ca o fiinţă contradictorie, ce oscilează între credulitate şi viclenie, de-a
lungul acţiunii. Epicul este dominat în proza lui Rebreanu de figura lui Ion, care este stăpânit de o
dorinţă arzătoare, cea de a deţine pământ, astfel că îşi vede visul cu ochii, atunci când se
căsătoreşte cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre bogaţii satului, cu care intră în conflict pe
tot parcursul romanului. Ion îmbrăţişează pământul, ca pe o iubită, şi starea lui de euforie
izvorăşte dintr-o beţie nebună a simţurilor. Pe Florica, de câte ori o întâlneşte, e în stare să
înăbuşe în îmbrăţisări. La Ion, „glasul iubirii” nu va rosti alt nume decât pe al Floricăi, femeia
vieţii lui, care i-a fost mereu dragă, aşa cum în Jar Liana nu va putea iubi alt bărbat, decât pe
Dandu. Numai dorinţa de a se îmbogăţi l-a împiedicat s-o ia de nevastă, fapt care, fata
împărtăşind mentalitatea ţărănească a vremii, îl înţelege fiind sceptică faţă de revenirile
furtunoase şi intermitente ale bărbatului. Lipsită de o stare materială, ea ştia că dragostea nu
ajunge în viaţă, că dragostea este ceva suplimentaraltceva fiind fundamentul,drept care, va
proceda în consecinţă, măritându-se cu un flăcău bogat. Ion trăieşte o scurtă clipă de beţie a
puterii, a posesiunii pământului, iar Florica îşi găseşte rostul, resemnată lângă un om care îi era
indiferentă. Nu se puteau lăuda că sunt fericiţi. „Ce folos de pămînturi, oftează Ion, dacă cine ţi-e
pe lume drag, nu-i al tău”67. Sentimentul îl ţinea mai departe uniţi, în pofida barierelor sociale, ce
se iviseră între ei. Ion şi Florica par predestinaţi, ca Toma Novac şi Ileana din Adam şi Eva, ca
Ileana şi Dandu din Jar, de aceea bărbatul va încerca să refacă echilibrul destrămat artificial prin
căsătoria lui cu Ana, după moartea acesteia, căutând-o necontenit pe femeia iubită, hotărât să
învingă orice: „Să ştiu de bine că fac moarte de om, tot a mea trebuie să fie” 68, dar va fi prea
tâtârziu, căci sapa lui George pune capăt unui destin tragic, aşa cum fusese şi al năpăstuitei Ana,
cea crunt lovită în dragostea ei de fiul Glanetaşului.
Farmecul feminin al mai tuturor eroinelor lui Liviu Rebreanu se degajă şi el din robusteţea
şi agerimea senzaţiilor, din acel „vino-ncoa” irezistibil, trăsături care fixează un ideal statornic de
67
Rebreanu, Liviu, Ion, Volumul II, Litera Internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2001, p.162;
68
Idem, p.164;
30
fidelitate. Deosebindu-se sub raportul profilului etic, Florica şi Roza Lang, Nadina şi Ilona, Ileana
şi cele şase întrupări ale ei din Adam şi Eva, Lianadin Jar sunt alcătuite din aceeaşi fibră erotică.
Înainte de orice, ele au vocaţia iubirii, care nu mai lasă loc altor complicaţii de ordin psihic.
Florica şi Ileana staţionează în planul iubirii, singurul care le individualizează. Ion, Apostol
Bologa, Liana parcurg treptele unor drame, noi deveniri. Condiţia sa, îl face pe Ion să ajungă la
ideea că este bine să ai pământ. Aceasta este o patimă pentru el. Ca să scape de sărăcie, este
nevoie să se însoare cu Ana care devine victima lui Ion. El nu o iubeşte, o posedă. Este doar un
mijloc de a parveni. Ana este pentru el un instrument de dobândire a unui teren.
În cursa pentru cucerirea Anei, Ion are revelaţia seducerii, desfăşoară diplomaţie, fiecare
mişcare este bine gândită. Îl are la mână pe adversar: fata gravidă, îl sileşte pe Vasile Baciu să-l
accepte ca ginere şi să-i dea pământurile. Foloseşte aici şantajul moral, a lua ostatic onoarea fetei
pentru răscumpărare: căsătoria, zestrea. Scena nunţii evidenţiază relaţiile dintre personaje. Ion
remarcă din nou urâţenia Anei, în comparaţie cu Florica, apare aici „Glasul iubirii”. După ce Ana
naşte, Ion obţine toate pământurile pe numele său. Are pământ. „Mirosul acru, proaspăt şi
roditor îi aprinde sângele”. Apare şi impulsul îmbrăţişării. „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea
seama, se lasă în genunchi, îşi coboară fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate, pe pământul ud. Şi-
n sărutarea aceasta grăbită, simţi ca un fier rece ameţitor.”69Aici pământul are rol de iubită, pe
care o îmbrăţişează cu ardoare, devine un simbol pentru el, care îi strecoară în inimă, o teamă.
Această teamă este o scenă şi înseamnă o înfrângere. Drama pământului determină şi drama
iubirii.
Traiectoria tragică a Anei este punctată puternic de prevestirea ce o aşteaptă. Pentru
George Călinescu femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre, o producătoare de copii. Astfel
se construieşte un poem al singurătăţii.
Factorii care determină tragismul Anei sunt mulţi. Este orfană de mamă, tatăl stăpân al
unor mari întinderi de teren, ursuz, căzut în patima băuturii, vede în Ana, un vrăjmaş care i-ar
ştirbi căsătoria. Ana se simte sufocată şi vrea să evadeze din acest spaţiu. Calea prin care încearcă
să o facă este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică: iubirea. Aceasta este ţinta către care se
îndreaptă Ana. Nici măcar urâţenia ei fizică nu există pentru Ion, ci doar frumuseţea ei morală.
Ana – fata bogată; Ion – sărăntocul, înfruntă jignirile şi brutalităţile tatălui ei, nutreşte o dragoste
profundă pentru Ion, despre care crede că-i va oferi ce-şi dorea: salvarea prin iubire. Universul

69
Rebreanu, Liviu, Ion, Volumul II, op. cit., p. 106;
31
interior este dezvăluit de gesturi, reacţii, înfăţişări fizice, limbaj: plat, estompat, Rebreanu
clădeşte un profil uman însoţit de tragism.
În numele dragostei, Ana devine victima violenţelor când ale tatălui, când ale lui Ion.
Apare aici condiţia femeii cu inferioritate, dată fiind prejudecăţile de care era stăpânită societatea
vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în care Ion, dominat de glasul pământului, abia în ziua
nunţii avea să înţeleagă că „pământul trebuie să primească pe Ana”70, adaos tragic la bunurile
materiale ale posesiei, cărora intră şi fata, devine roaba tatălui şi a soţului. Raţiunea Anei de a fi
încetează. Existenţa sa se justifică doar prin ceea ce observase critica literară că i-a fost hărăzit
femeii, o mama îndurerată schingiuită care-şi pierde capacităţile mintale. Ana îşi poartă pruncul
la piept în rătăcirile ei. Iar în final se spânzură. Gestul disperat al ei este ca şi la Liana consecinţa
pustiului ei sufletesc, după prăbuşirea suportului moral care i-a fost iubirea. Este în moartea Anei,
un mod de a pedepsi o lume încremenită sufleteşte, în dorinţele meschine de a o avea prin orice
cale. Femeia devine un obiect de negociere iar Ana nu poate suporta povara unei asemenea
înjosiri şi se sinucide.
Ana în romanul Ion întruchipeazăuneleipostazele: mai întâi, de femeie îndrăgostită, apoi
cea de mamă. În ipostaza de femeie îndrăgostită ea îşi încredinţează viaţa şi tinereţea în mâinile
bărbatului iubit, iar în cea de mamă, nu o ajută să scape de gândul sinuciderii, ipostază care ar fi
trebuit să o facă o femeie fericită. Ana este ,,victimă a unor interese şi a unor legi crude, pe care
nu le pricepe şi de care n-a ştiut să se ferească” 71
. Femeia din opera lui Rebreanu aflată în
mijlocul tuturor problemelor, nu se poate decât resemna sau sinucide.
Pentru criticul Ov. S. Crohmălniceanu ,,Eroina se pleacă în faţa unei legi crunte,
neiertătoare, care o transformă din roaba tatălui în sclava bărbatului. Aducătoare de zestre,
născătoare de prunci şi animal de muncă, iată singurele rosturi sociale ce i s-au lăsat”72.
În sufletul lui Ion rămâne tot Florica, care devine obsesia lui cum pentru Liana rămâne
Dandu. Personajul după ce dobândise cu greu pământurile, acceptă cu uşurinţă să piardă totul,
pentru a o urmări pe Florica. Expresia este în plan simbolic al „Glasului iubirii” prin care Liviu
Rebreanu a urmărit umanizarea protagonistului din Ion. Florica fixează un cadru general al
satului aflat la horă. Este fata „cea mai frumoasă din Pripas”. După jocul îndrăgit al someşenei
Florica, „fata lui Maxim Oprea” îi apare lui Ion, „mai frumoasă ca oricînd”73. Însuşirile fizice

70
Rebreanu, Liviu, Ion, Volumul I, op. cit., p.249;
71
Raicu, Lucian, op. cit., p. 313;
72
Crohmălniceanu, Ov. S., op. cit., p. 286;
73
Rebreanu, Liviu, Ion, Volumul I, op. cit., p. 22;
32
ale Floricăi pun în evidenţă profunzimea flăcăului în preajma fetei, „iubise pe Florica şi, de câte
ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele
ei pline şi umede, obrajii ei fragezi, ca piersica, ochii ei albaştrii ca cerul de primăvară.”74 Prin
Florica, năvăleşte în roman, frumuseţea peisajului trănsilvănean, deodată cu tinereţea, vigoarea şi
temperamentul care o trădează, cu o sete nepotolită de viaţă, de dragoste. Florica era mai săracă
decât Ion, deci fericirea lor nu era posibilă, din cauza sărăciei. Florica nutreşte acelaşi sentiment
pentru Ion, îl iubeşte cu pasiune, când flăcăul o îmbrăţişează pe câmp şi o sărută pătimaş, „fata se
zvârcoleşte, dar cu fiecare mişcare se lipea mai tare de pieptul lui...”75 Ea va dispărea, atâta
vreme cât „glasul pământului” îi organiza viaţa lui Ion, încât îl acoperă, îl anulează pe cel al
iubirii.
Intuiţia psihologiei feminine vor lucra, determinând opţiunea Floricăi pentru George, când
o cere în căsătorie. Starea civilă a lui Ion şi Florica s-a schimbat. Peste căminul lui George se
abate neliniştea. Florica fiind dorită din nou de Ion care intră în posesia pământului lui Vasile
Baciu, dar ce folos, dacă cine îi e drag, nu-i aparţine. Uitând de tot de Ana, Ion îi şopteşte fetei în
timpul jocului „Numai tu mi-eşti dragă în lume, Florică, auzi tu?...Auzi? O strânse năvalnic la
piept, crâşnind din dinţi încât fata se înspăimântă.”76
Ca şi Dandu pentru Liana, Florica este pentru Ion o oază de lumină, la care nu mai are
acces.Păcătuind împotriva firii Ion nu o mai poate avea pe Florica şi trebuie să fie pedepsit pe
măsura comportamentului său şi a faptelor sale. Florica este nefericită şi ea pentru că cel pe care-l
iubise cu adevărat n-a putut să-i ţină piept, din cauza impedimentelor de ordin social, George,
soţul ei înfundă carcera pentru omucidere. Destinul ei se topeşte în acela al satului, care-şi uneşte
calea cea mare şi fără de început, viaţa care curge neîncetat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ion luminează întreaga complexitate a forţei ţăranului român, răspunzând celor două
glasuri: al pământului unde ţăranul este capabil să-şi mobilizeze forţele spirituale şi întreaga sa
psihologie ancestrală şi glasul iubirii sau dorinţa instinctuală a ţăranului de a poseda dragoste.
Surprinde trecerea lui Ion în plin proces de incertitudine, o iubeşte pe Florica, dar îşi elaborează o
strategie perfectă pentru a o lua de soţie pe Ana, fata lui Vasile Baciu, a cărui existenţă o învinge,
după calcule. În viziunea sa Ion nu excelează prin inteligenţă, este doar un primitiv dotat cu
viclenie, un tip egoist, pentru care setea de pământ rămâne pe primul loc.

74
Rebreanu, Liviu, Ion, Volumul I, op. cit, p. 24;
75
Idem, p. 57;
76
Idem, p. 252;
33
 În Gorila Rebreanu aduce în prim plan pasiunea pentru politică şi iubirea. Ca şi în Jar
tragismul operei este declanşat de iubire.Prin Gorila ,,s-ar putea reconstitui un climat al
arivismului social şi al dibăciei politice, al compromisurilor făcute în absenţa oricărui principiu,
al luptei facţiunilor gata să se sfîşie, al întregii epoci de agonie a parlamentarismului burghez”77.
Considerat când un mare eşec, când una din marile reuşite, romanul Gorila a fost
amendat, autorul fiind etichetat reacţionar. Rebreanu plănuia apariţia romanului înainte de 1931,
răspunsese în cadrul unei anchete. Romanul Gorilaa fost inspirat de un personaj care
reprezentaprototipulparvenitului, în care întâmplările au fost luate din realitatea apropiată şi
tangibilă. Însemnările în jurnal privitoare la elaborarea romanului cuprind: zbuciumul, greutatea
de a redacta, dar şi un fior de deznădejde. Planul geometric al romanului este construcţia amplă,
şerpuitoare. Ritmul, unele motive urmează şi reproduc toate cele din Ion, transferate asupra
mediului bucureştean.
Despre relaţia dintre iubire şi politică se poate afirma că niciuna nu se poate realiza prin
cealaltă, oricare duce la eşec. Ideea „eşecului” a fost de altfel sugerată şi de către Perpessicius,
care compara Gorila cu Pădurea Spînzuraţilor, iar Nicolae Manolescu era de părere că toate
romanele lui Rebreanu relatează eşecuri. Redactat în paralel cu Jar, reia amplificarea unui episod
secundar din naraţiunea publicată în 1934. Într-un interviu publicat în „Rampa”, trecând în
revistă cărţile la care lucrează, Rebreanu dă o definiţie a romanului, care se potriveşte cu cele
două proiecte alese. „Romanul e un univers din care nu poţi detaşa crâmpeie. E dragoste,
moarte, viaţă şi pasiune.”78
,,Politica (Gorila) reprezintă adevăratul personaj central al romanului, un personaj
malefic şi insolit, ce pune stăpînire pe toţi protagoniştii, deformîndu-i şi preschimbîndu-i în
simple unelte”79. În Gorila, importantă este lupta politică, personajul fiind ajutat de împrejurări să
urce pe scara ierarhică. Toma este înzestrat cu o energie devastatoare. Ca şi Ion îşi face propriile
reguli pentru a intra într-o lume la care râvneşte. Toma Pahonţu din Gorila face parte din aceeaşi
familie cu Ion şi Liana. Iubirea îi înrobeşte până la urmă şi-i conduce spre un destin fatal, deşi Ion
Pahonţu şi Liana sunt atraşi la început de glasul pământului, al politicii şi respectiv al raţiunii. În
Gorilaconflictul este exterior, nu provoacă drame de voinţă,personajul renunţă la ambiţia
politică,la ceea ce a reprezentat o valoare pentru el, înlocuind-o cu o altă valoare, iubirea, ce este
propusă de viaţă şi pe care şi-o însuşeşte tot atât de complet ca şi pe prima.

77
Raicu, Lucian, op.cit., p. 279;
78
Rebreanu, Liviu, Rampa, an XVI, nr. 47 – 52, 13 noiembrie 1933, p. 12;
79
Glodeanu, Gheorghe, op. cit., p. 207;
34
 Ion Simuţ este de părere că în Gorila, „teza cuplului etern reuşeşte să contracareze
caracterul de frescă şi să deturneze interesul epic al romanului politic spre cel metafizic. Relaţia
Pahonţu – Cristina funcţionează ca un episod diversionist, capabil să submineze consecvenţa
realizată a romanului”.80În fizionomia morală a lui Toma Pahonţu, dragostea face parte din
ambiţie, este parte integrantă. Fiind prizonierul propriei sale ambiţii, Pahonţu vede în dragostea
pentru Cristiana o eliberare, dar tocmai această pornire erotică îi potenţează ambiţia politică.
Pahonţu la început e modest, dar îşi schimbă caracterul o dată îmbogăţit. După ce învinge
ca om politic suferă o transformare. Realizează că nu e fericit după ce îşi atinge idealul propus şi
caută împlinirea în iubire care-i schimbă destinul, aşa cum iubirea pentru Dandu îi schimbă şi
Lianei destinul. Politica lui Toma Pohonţu şi raţiunea Lianei trec pe plan secund şi dragostea
devine unica lor preocupare atunci când Pahonţu se îndrăgosteşte de Cristiana iar Liana de
Dandu(Glasul iubiriiacoperă glasul politicii respectiv al raţiunii). Pohonţu reuşeşte să se elibereze
prin iubire de ambiţia politică. În cele din urmă este manipulat de forţe mult mai puternice decât
el şi se îndrăgosteşte chiar dacă e interesat de ierarhia socială. Din pasiunea lui Pohonţu pentru
politică ia naştere conflictul romanului, până când acesta trăieşte o altă pasiune, cea a iubirii. De
la moarte pasiunile nu salvează nici un personaj (nici credinţa şi nici iubirea nu reuşesc să-i
salveze de la moarte pe Toma Pahonţu, Ion şi Liana). Conflictul interior izbucnit în sufletul lor nu
mai poate fi rezolvat şi mor nemulţumiţi sufleteşte.
În începutul romanului se găseşte un motto numit „Aşa grăia Zarathustra” de Nietzche,
fragment ce sună astfel: „Ce e măreţ în om e, că-i o punte, nu un capăt ce este vrednic de
iubire-n om, e că-i o trecere şi o pierzanie.” În acţiunea romanului, „puntea” este considerată o
prezenţă în conştienţa eroului pentru o odraslă boierească, dobândeşte o semnificaţie simbolică:
pe care Mircea Eliade o avea; „podul”,„puntea”, în miturile arhaice, aveau înţelesul de trecere
ameninţătoare de la un mijloc de existenţă la altul. Toma Pahonţu nu aspiră a scăpa de
slăbiciunea sau de nefericirea condiţiei umane, el aspiră cu toată ardoarea, să intre într-o lume a
sa, proprie. Personajul este unul din secretarii avocatului Constantin Rotaru, având 33 de ani,
pare un Julien Sorel autohton, o întruchipare perfectă a arivistului modern. Are o organizare
socială modestă, încearcă să-şi depăşească condiţia lansându-se în politică şi seducând o femeie
aparţinând clasei sociale în care visează să ajungă.
Gorila este un roman politic în timp ce Jar este un roman erotic, ambele având în prim
plan iubirea, care duce la deznodământul tragic al eroilor romanelor. Dincolo de romanul politic

80
Simuţ, Ion, Rebreanu – dincolo de realism, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1997, p. 359;
35
în Gorilaca şi în romanu Jarexistă un conflict epic ascuns, un conflict de iubire. Convergenţa
celor două planuri, i se înfăţişează autorului ca o necesitate estetică. Este convins că „retorismul
sec” al conflictului politic poate fi evitat prin împletirea cu „zbuciumului dragostei”. Eroul din
Gorila, Toma Pohonţu trăieşte două drame: cea a politicianismului şi cea a iubirii, în timp ce în
Jar, Liana se zbate între pornirea inimii şi judecata raţiunii. Pornit de jos Toma Pohonţu, dintr-o
organizaţie socială modestă (fiu de ţărani săraci) de care se leapădă, inteligent şi ambiţios, urcă
repede pe treptele ierarhiei sociale, ajungând să conducă un mare cotidian România, să
manevreze maşinaţiunile politice, pozează ca patriot, dar este un demagog, oportunist, trecut cu
uşurinţă dintr-o tabără în alta, se vrea om moral, conducător de conştiinţe. Toma găseşte o iubire,
posibilă salvare. Se îndrăgosteşte de soţia deputatului Belcireanu, membru al Partidului Naţional,
duşmanul mişcării de tip fascist „Fraţi de cruce”, cu care se află în relaţii prieteneşti, dragostea
devine unica lui preocupare. Din dragostea adevărată pentru Cristina Belcireanu, Pahonţu iese
înnobilat de „glasul iubirii” ce acoperă „glasul politicii”, şi îl împinge spre dezastru, la fel cum
în Jar „glasul iubirii” acoperă „glasul raţiunii”. Pahonţu plăteşte cu viaţa pentru trădarea
mişcării, cade victima fanatismului politic, al violenţei. Se străduieşte să apară pe scena politică,
îşi foloseşte talentul şi inteligenţa, îşi face intrarea în cercul îngust al guvernanţilor. La prima
vedere, dragostea din pricina căreia sfârşeşte tragic, este puternic reliefată. În fiinţa sa, politica şi
dragostea nu sunt dimensiuni antitetice, ci complementare. Obsesia erotică a eroului nu este
altceva decât sublimarea ambiţiei politice. În roman, nu există conflict între dragoste şi ambiţie,
căci în fizionomia morală a lui Toma, dragostea face parte din ambiţie.
Romanul lui Rebreanu este un caz în care un scriitor urmăreşte procesul sufletesc invers
de sublimare şi refulare a unei ambiţii sociale, prin pasiunea erotică concepută ca un alibi. Toma
Pahonţu este prizonierul propriilor sale ambiţii politice, fără să vrea. Vede un fel de eliberare în
dragostea pentru Cristina, tocmai această pornire îi potenţează ambiţia politică, fiind un factor
suplimentar de aservire.
Ca moduri de existenţă, politica şi dragostea sunt pentru erou doar faţete de aventură
periculoasă. Aşa se explică de ce îşi începe cariera pornind de la două ipoteze: guvernul este pe
cale să demisioneze, iar Rotaru ar primi să facă parte din noul cabinet. Cât priveşte dragostea, cu
acelaşi cinsim atroce se rupe de propria lui familie, pricinuindu-i suferinţe, asta datorită întâlnirii
cu femei din lumea ce forma mirajul vieţii sale: „Cristina întoarse spre el (Pahonţu) nişte ochi

36
verzi, ficşi, distanţi, cu privirea stranie, care fermec şi îndepărta în acelaşi timp. Dădu din cap
aproape imperceptibil. El se înclină ceremonios ”.81
În climatul specific politicii democraţiei parlamentare, aventura eroului îşi găseşte câmp
larg de manifestare. Crezându-se în stare a-şi hotărî singur destinul, a transformat în favorabil
împrejurări ce i se înfăţişează ca defavorabile, eroul se consideră liber de orice prejudecăţi sau
aranjamente de ordin pragmatic. Crede că, trăind în societate poate fi absolut liber de ea, că poate
nesocoti legile ei de funcţionare, unele nescrise şi riguroase. Dacă pe plan erotic, sfârşitul său
tragic se datorează pângăririi dragostei, pe plan social el îşi are propriile premise, tocmai în
ignoranţa unor astfel de legi. Spiritul său de aventură îl determină să-şi situeze singur existenţa.
Aspirând la manipularea propriului destin, ajunge în situaţia ca soarta sa să-i fie manipulată din
afară de forţe pe care nu le poate controla. Ca şi Liana care renunţă la pasiunea sa pentru
învăţătură, de a-şi lua diploma şi de a fi independentă, Pahonţu, înlocuieşte o pasiune prin alta,
renunţă uşor la eul lor clădit anterior, acceptând să piardă tot ce dobândiseră cu greu: renumele,
respectiv studiile pentru a urmări o nouă ţintă: iubirea care le va produce tragicul deznodământ.
Omul josnic ascuns în spatele lui Pahonţu, compromis în afaceri necinstite îşi descoperă
prin iubire o rezervă ascunsă de bunătate şi puritate. Politicianul este salvat, numai dincolo de
pragul morţii, prin trezirea vocaţiei adormite a erosului.
E momentul primei întâlniri, când privirile lor se încrucişează doar pentru puţin timp, iar
pactul se prefigurează plăcut când Pahonţu rămâne o clipă cu ochii aţintiţi la ea,
fascinat,ademenit şi ruşinat. Pactul se stabileşte prin acelaşi procedeu simbolic, ceea ce va deveni
talismanul privirii, un mesaj obscur pe care îl vor înţelege pe parcurs. Simbolismul privirii şi
poezia lui patetică rezumă starea psiholigică.
În Pahonţu, Rebreanu a făcut să pară un pătimaş. Râvna adulterină pentru Cristiana
Belcineanu e diametral opusă faţă de rătăcirea cu actriţa teatrului de revistă, Tatiana Popescu (se
dematerializează „el îşi zicea că e iubirea pură”).
Eroul lui Rebreanu îşi gândeşte şi îşi datorează urcuşul numai prin specularea abilă a
hazardului, pe care crede că l-ar putea face să joace în favoarea lui. Particularitatea romanului
Gorila ca structură epică rezidă în aceea că figura centrală a romanului reprezintă condensarea,
într-o ipostază unică, a specificului relaţiei dintre personaje. Toma se crede în stare a-l manipula
pe celălalt. Este o lege de fier a junglei politice. Meritul artistic al lui Rebreanu este acela de a nu
ne lăsa să distingem intriga din viaţa politică, pe manipulant de manipulat, fiecare aflându-se în

81
Rebreanu, Liviu, Gorila, Liviu Rebreanu, Bucureşti, 2004, p. 44;
37
ambele posturi. Viaţa politică ni se arată ca scena unui spectacol de marionete. Romanele Gorila
şi Jarconfirmă faptul că viziunea rebreniană este mereu confruntată cu iubirea şi moartea.
Dragostea rămâne în cazul lui Pahonţu şi al Lianei, o forţă vitală, mai puternică decât voinţa de
putere, arivismul sau ambiţii conjuncturale respectiv mai presus de raţiune.
Dacă în romanul JarRebreanu relevă o viziune asupra iubirii, considerată ca o maladie
distrugătoare în romanul Pădurea Spînzuraţilor Rebreanu prezintă criza de conştiinţă a lui Apostol
Bologa. Conflictul este declanşat în roman de dificultatea şiincertitudinea opţiunii între două
datorii: datoria jurământului militar şi responsabilitatea morală faţă deneamul său, răbufnită din
interiorul fiinţei. Factorul declanşator al procesului de conştiinţă îl reprezintă momentul execuţiei.
Procesul de autocunoaştere este traumatizan pentru Apostol Bologa iar moartea vine ca o eliberare, ce
pune capăt tuturor frământărilor pe care le avea. Dragostea universală rezolvă conflictul său interios,
iubirea totală cuprinzându-i toată fiinţă.
Pentru Eugen Lovinescu, Pădurea Spînzuraţilor înseamnă „studiul metodic alimentat de
fapte precise şi de incidente, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncimile inconştientului. În
nici un moment, Apostol Bologa nu devine un «naţionalist» militant […],cazul lui de
conştiinţiozitate, zbate mai mult în cadrul unei incompatibilităţi morale şi omeneşti.”82
Tudor Vianu relevă că romanul „este construit în întregime pe schema unei obsesii,
dirijând destinul eroului din adâncimile subconştientului.”83
Cazul lui Apostol Bologa, eroul romanului Pădurea Spînzuraţilor, datorat lui Liviu
Rebreanu, una din operele fundamentale pentru cultura românească pe această temă, este
revelator, ridicând exemplul condiţiei naţionale a sacrificiului său la valoare universală, a
semnificaţiei morale, în general. Este reprezentantul unei generaţii de tineri români, „profilul
propriei mele generaţii. Şovăirile lui Apostol Bologa sunt şovăirile noastre, ale tuturora, ca şi
zbuciumările lui ... Numai un astfel de om putea să fie personajul central al unui roman în care
lupta dintre datorie şi sentiment ameninţa mereu să degenereze în frazeologie goală,
patriotardă..”84 Aceşti tineri, mai ales ardeleni, intră într-o horă a morţii, sub împlinirea unei
datorii patriotice, descoperind însă încetul cu încetul, pe parcursul participării la ampla
desfăşurare a teatrului de război, goliciunea şi chiar monstruozitatea acestui slogan sub acoperire,
erau trimişi la pierzanie, într-un joc cinic al orgolilor de stăpânire a lumi, mii şi mii de suflete
nevinovate.

82
Lovinescu, Eugen, Evoluţia poeziei epice, Ancora, Bucureşti, 1928, p. 373;
83
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Minerva, Bucureşti, 1978, p. 327;
84
Cioculescu, Şerban, Aspecte epice contemporane, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 4;
38
 Liviu Rebreanu aduce însă în prim plan cel mai acut dintre toţi aceşti autori condiţia
zguduitoare a individului aparţinând unei etnii specifice, care asimilat sau pulverizat în
conglomeratul multinaţional al armatei reunit sub diverse alianţe, ajunge a deveni inamicul
propriilor săi fraţi conaţionali, aşezaţi pe baricade adverse datorită conjuncturilor istorice ale unei
politici străine.
Comparativ cu romanul Jar pe care Rebreanu l-a scris fără dificultate în mai puţin de
jumătate de an, elaborarea romanului Pădurea Spînzuraţilor s-a produs în câteva etape, asupra
acestora, Rebreanu, în Mărturisiri, dă lămuririle necesare. Tot efortul consta, în aflarea acelor
zone afective ascunse, prin mijlocirea cărora viaţa însăşi, în durata ei putea curge nestânjenită în
roman, înlăturând schema rigidă.
Liviu Rebreanu a început lucrul la roman, înainte de a şti sfârşitul tragic al fratelui său.
Când află, abandonează munca începută deocamdată fără un rezultat apreciabil şi merge în
Ardeal, la mama şi surorile sale şi fraţii săi, spre a găsi amănunte legate de Emil, prin scrisori,
„suveniruri”, convorbiri cu cei care i-au fost prieteni sau i-au cunoscut ocazional; altă călătorie, îi
prilejuieşte cunoştiinţa fetei de ţăran iubită de Emil. Întâlnirea a născut în sciitor, ideea amplului
episod Bologa – Ilona Vidar.
Sentimentul de afecţiune, întâlnit şi în acest roman, se decantează, ajungând să înnobileze
dragostea, conferindu-i profunzime şi spiritualitate. Ilona, „o fetişcană de vreo optsprezece ani,
cu năframa roşie aprinsă în cap, cu buzele umede şi pline”85 îi apare lui Apostol ca o lumină
blândă şi ispititoare. Îmbolnăvindu-se în seara când hotărâse trecerea liniilor, fata stă toată
vremea la căpătâiul lui, veghiindu-l cu grijă. Îi simţea mângâierea privirilor pe frunte, buze, încât
„nu cuteza să clipească, de frică să nu-şi risipească bucuria inimii.86
Eroul pleacă în concediu acasă, unde şocul său moral capătă proporţii, prin ruperea
logodnei cu Marta şi violenta ciocnire cu Pălăgieşu. Cauza deciziei sale subite fusese gelozia,
precum şi iritarea sentimentului naţional. Dar în subconştient, o contribuţie la reacţia lui
fulgerătoare avusese şi Ilona, care, între timp, îi căzuse dragă. Scriitorul are acum prilejul să
plăsmuiască una dintre cele mai frumoase idile din opera lui, învăluită într-un abur de poezie
adolescentină, uimitoare pentru Apostol, care, deşi o iubise pe Marta cu o dragoste curată, nu
refuzase „iubirile trecătoare”, cum putea fi aceasta, într-un sat din apropierea frontului şi în
momentul când el urma să plece neîntârziat. Noua lui dragoste era o prevestire ca şi în cazul
Lianei cu Dandu, un fel de patetic rămas bun zis vieţii care avea să se curme foarte curând.
85
Rebreanu, Liviu, Pădurea Spînzuraţilor, Litera Internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2002, p. 135;
86
Idem, p. 159;
39
Reîntâlnirea cu Ilona îi tulbură din adânc apele şi aşa destul de agitate ale sufletului, cum pe
Liana o tulbură toate întâlnirile ei cu Dandu ascunse de văzul lumii. Tinerii par stingheriţi, dar în
realitatea sunt cuprinşi de mrejele fascinaţiei. Fata se uită la Apostol, „cu o curiozitate
înfricoşată şi mai ales aşteptând din clipă în clipă să se întâmple o minune” 87. Îşi comunică
banalităţi, pe care Bologa, buimăcit, le ascultă cu luare-aminte, fără să priceapă nimic. Prezenţa
binefăcătoare a Ilonei îl înfioară şi-l ameţeştela fel cum Lianeivizitele aviatorului îi produc
ameţeli stranii fiind invadată de valuri de fericire.Ilona a devenit pasiunea vieţii lui asă cum şi
Dandu a devenit pentru Liana. Fata îi apare mereu în cale, ispititoare; într-o seară, gătită să plece
la biserică, fiind săptămâna patimilor, purta „o năframă de mătase verde ca iarba”, iar pieptul îi
era „strâns într-un laibăr roş, de catifea roşie, ca un corset”88. Apostol o săruta pătimaş, ca Ion
pe Florica şi Dandu pe Liana parcă dorind să le soarbă tot sufletul dintr-o dată. Urmează clipe de
mare încordare, de autoexaminare lucidă a comportamentului său, care-i contrazice convingerile
şi-i ridică o serioasă piedică în calea planului de dezertor. Apostol are o voinţă slabă, nu
acţionează ferm. Ochii lui, niciodată nu văzuseră departe. La fel ca şi Liana, Apostol simţea că,
fără Ilona, viaţa lui n-ar mai avea sens. „Îşi dădea seama că iubirea aceasta îl depărtează de
toate credinţele şi năzuinţele lui, şi totuşi simţea că fără ea i s-ar istovi inima şi viaţa însăşi şi-ar
pierde orice rost, iar lumea ar deveni pustiu fără margini. Nici o clipă nu s-a gândit unde-l va
duce iubirea Ilonei, ca odinioară când a iubit pe Marta şi când a ştiut că va lua-o de
nevastă.”89Cuprinzând ideea de iubire, în acea iubire universală, Apostol o cere pe fata
groparului de nevastă ceea ce Dandu pentru Liana nu face, înlăturând obiecţia acestuia că ar fi
nepotriviţi. Se vor duce apoi la preot să-i logodească, Bologa urmând să răspundă la
nedumeririle prietenilor, şi în primul rând a lui Klapka, deconcentrat pe bună dreptate. Fostul
student în filosofie, profesează acum o concepţie creştino – rousseauistă, şi antirăzboinică.
Cererea în căsătorie aparţinea totuşi unui exaltat, unei conştiinţe contrariate, care simţea
neîntârziat nevoia unei compensaţii. Dragostea îi dădea măcar sentimentul reparaţiei pentru câte
îi adusese pe cap războiul. Aflat acum în spatele frontului, se încumeta chiar să croiască planuri
de nuntă şi de viitor, în fond puerile şi iluzorii. Motivaţia lui se dovedea fatalistă şi confuză, atâta
timp cât nu renunţase la ideea de a trece liniile la români. Episodul erotic, admirabil în sine, prin
adâncimea lui sufletească, era, dacă îl raportăm la intenţia dezertării, un non-sens, agravând
frământările interioare ale eroului. Voinţa lui Apostol, şi aşa destul de fragilă, urma să treacă

87
Rebreanu, Liviu, Pădurea Spînzuraţilor, op. cit, p. 199;
88
Idem, p. 218;
89
Idem, p. 220;
40
printr-o mare încercare. În acest roman Rebreanu prezintă dragostea ca argument de
supravieţuire pentru erou, să rămână cu orice preţ lângă fiinţa iubită ceea ce în romanul Jar duce
direct la moarte.Apostol în momentul când e chemat la divizie, să fie numit membru al Curţii
Marţiale, îşi dă seama, că impasul neural, a ajuns la punctul de final. Dragostea i se ducea odată
cu viaţa, ucisă înainte de vreme. Fusese ca un zbor frânt, cum sunt mai toate iubirile din opera lui
Liviu Rebreanu. Un zbor frumos, înalt, sporind însă în dimensiuni tragismul eroului. Cu inima
plină de iubire pentru Ilona, Bologa va atârna în ştreang în timp ce Liana cu inima plină de iubire
pentru Dandu se va împuşca. Iubirea pentru Ilona este sentimentul pe care, în viziunea mistică a
sa, Bologa îl topea în iubirea universală, şi în adoraţia divină. Rebreanu ridică erosul din
Pădurea Spînzuraţilorşi Jarpână la spiritualizare.Apostol Bologa este un erou. Figura lui devine
emblematică cu siguranţă, pentru generaţia de tineri români, ardeleni, care au trăit şi s-au jertfit
sub imperativele istoriei naţionale contemporane.
La fel cum a evadat din preocupările sale obişnuite pentru a redacta romanul Jar aşa a
evadat şi de această dată Liviu Rebreanu şi a creat romanul metafizic Adam şi Eva.
Tema iubirii l-a preocupat în permanenţă pe scriitor, iubirea apărând în fiecare din cărţile
sale ca pe un dat fundamental al vieţii sale, aşa cum l-a obsedat un anume tip de femeie. „Glasul
iubirii” din Ion a constituit un puternic nucleu pentru un roman de dragoste, pe care l-a scris
Liviu Rebreanu: Adam şi Eva (1925).
În romanul Adam şi Eva, iubirea nu se împlineşte pe pământ ca în romanul Jar.
Fie că e păstor indian ca în Navamalica, medic sau călugăr pe vremea Comunei din Paris,
patrician roman Servilia, scrib asirian în Hamma, fie monarh egiptean în Isit în cele şapte povestiri
Toma Novac din Adam şi Eva are aceeaşi conştiinţă şi îşi retrăieşte viaţa în diferite secole sub chipul
a diferite personaje.
Eroul moare numai după cea de-a şaptea epocă, el făcând câte o călătorie în şapte epoci unde
are revelaţia supremă a celor şapte vieţi. Cunoaştem civilizaţia indiană, asiriană, romană, egipteană
din timpul Revoluţiei franceze, din Evul Mediu, prin personajele romanului iar concluzia acestor
călătorii este că nu ne ajunge o singură viaţă pentru a ne împlini.
Toma fusese şi el ,,decepţionat ca şi toţi ceilalţi de femeile cunoscute până în clipa când îşi
împlineşte destinul, întâlnind pe femeia aşteptării sale misterioase de totdeauna, Ileana”90. Iubirea nu
se desăvârşeşte pe pământ ci armonizarea are loc în viaţa eternă. Ca şi în romanul Jar în cele şapte
vieţi în care a călătorit Toma Novac eroul din romanul Adam şi Evaîntotdeauna câştigă pasiunea între
confruntarea dintre raţiune şi sentiment iar la amplificarea iubirii duc absenţa sau neputinţa de a avea

90
Raicu, Lucian, op. cit., p. 172;
41
iubire. Existenţa unei taine atrage pe rând fiecare dintre personaje şi anume: pe Toma, care este ajutat
de iubire ca să dezlege mistere, pe Adeodatus, care se dăruieşte credinţei, pe Axius, care caută
,,misterele vieţii, ale morţii”, pe Unamonu atras de ,,dragostea de lumină” şi pe Mahavira, căruia
,,cerul şi pămîntul îi deschideau tainele”.
Fundamentul filosofic al romanului Adam şi Eva îl constituie, tentativa de a acorda
obsesiei erotice, puternică în toate cărţile scriitorului, o dimensiune metafizică, de a descoperi în
atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară, regăsirea unităţii originare, a
perechii ideale mitice. Înclinarea ocultă a scriitorului (încercarea are nevoie spre a se realiza de
şapte existenţe succesive, în materializări diferite, a aceloraşi personaje) dictează structura
acestui roman, compus din şapte naraţiuni condensate, şapte acţiuni, centrate în jurul aceleiaşi
chemări neîmplinite, desfăşurată în epoci istorice reprezentative, din antichitate până în zilele
noastre.
Există în roman cadrul exotic, aventuros, în care devine posibilă revelaţia întâlnirii unui
cuplu ideal – rememorând nostalgia primului cuplu din lume: Adam şi Eva, „apoi ochii, privirile
ce se caută şi se regăsesc într-o recunoaştere subconştientă, dintr-o altă privire, într-o altă
contemplare, a materiei conştientizate spiritual, într-o altă viaţă umană anterioară.”91
Romanul Adam şi Eva , se deschide cu profesorul de filosofie Toma Novac, care e adus
în stare gravă la sanatoriul doctorului Filostrat, după ce s-au tras asupra lui patru focuri de
revolver de către emigrantul rus Stefan Alexandrovici Poplinski, care l-a surprins în flagrant
delict de adulter cu soţia sa. Pacientului îi vin în minte, acum, în pragul sfârşitului, frânturi din
discuţiile despre iubire, viaţă şi moarte, purtate împreună cu bizarul său prieten, profesorul Tudor
Aleman.
Liviu Rebreanu pleacă în creaţia romanului de la ipoteza unui atom spiritual, a cărui
rupere de echilibru produce desfacerea sa în doi atomi materiali, bărbatul şi femeia, Rebreanu
închipuind mitul căutării de reîmpreunare spirituală de-a lungul a şapte vieţi succesive, ca o
metempsihoză, a cărui dezlegare se petrece rapid în ultimul ciclu al existenţei, când bărbatul aflat
pe moarte îşi retrăieşte în conştiinţă, retrospectiv, vieţile anterioare.
Dragostea, în adevăratul înţeles al cuvântului, scene erotice propriu-zise, nu aflăm decât
în ultima parte a romanului, în cea de-a şaptea viaţă a eroului, când Toma Novac (după ce fusese
pe rând Mahavira, Unanomu, Gungunum, Axius, Hans, Gaston) o întâlneşte pe Ileana Poplinski

91
Casa de cultură „Liviu Rebreanu”, Caietele Rebreanu, Altip, Aiud, 2001, p. 47-48;
42
(ea fiind Navamalica, Isit, Hamma, Servilia, Maria şi Yvonne) trăind împreună clipe de înaltă
revelaţie sentimentală, putând a se dărui – în sfârşit – unul altuia, trup şi suflet.
Prin intermediul personajului principal Toma Novac, profesor de filozofie, scriitorul
expune teoria metempsihozei, potrivit căreia bărbatul şi femeia nu pot fi fericiţi decât după a
şaptea încercare. Ni se vorbeşte despre „atomul spiritual”, ca expresie a echilibrului dintre două
energii şi două principii, când atomul se rupe, în planul spiritual, echilibrul se frânge, principiile
se diferenţiază în bărbat şi femeie se prăbuşesc în planul material. Urmează calvarul căutării:
„Mereu trează stăruie doar trebuinţa de a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul şi femeia se
caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi, doreşte pe o
singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva!” 92 Deci o
iubire unică, ideală, imposibil de realizat de-a lungul unei singure existenţe umane. De aceea
sunt necesare nu mai puţin de şapte vieţi terestre spre a alcătui o viaţă adevărată. Revelaţia nu
s-ar produce decât în a şaptea moarte, când sufletul intră în spiritualitate. Teoria îi permite
scriitorului vaste incursiuni istorice în India, Mesopotamia şi Egipt, vechea Romă, în evul mediu
creştin şi în Franţa Revoluţiei. Cele şase episoade, în fond scurte nuvele, reiau tema în alt cadru,
cu intenţia de a ilustra teoria expusă de Toma Novac.
Mahavira, din primul episod al romanului, o descoperă pe Navamalica, la curtea regelui,
într-un context social ce nu-i permite apropierea, comunicarea dintre ei făcându-se doar prin
fluxul arzător al privirii: „Fecioara se întoarse şi Mahavira îi întâlni ochii mari, verzi ca
pajiştea ce împrejmuia locul. În blândeţea lor tainică Mahavira îşi ceti într-o singură clipire tot
trecutul şi viitorul. Privirea lor îi deschidea parcă porţile cerului şi arăta calea unirii eterne în
Brahma /.../ Mahavira şi Navamalica simţeau, în aceeaşi clipă, că s-au mai văzut, că se cunosc
din vecii vecilor şi că soarta lor e împlinită pentru totdeauna.”93 Când el se decide să-şi forţeze
totuşi şansa, răpind-o din suita ce o conducea împărăteşte, momentul lor de unire, de dragoste, de
atingere este pe cât de scurt, pe atât de tulburător prin interzicerea brutală: „Mahavira năvăli din
ascunzătoare. O ridică în braţe şi se întoarse cu ea spre desişuri. Navamalica îşi răzimă trupul
de pieptul lui şi îi cuprinse capul în mâinile albe. Faţa lui Mahavira se odihnea între sânii ei
feciorelnici. Nările i se umplură de mirosul corpului ei. Îşi pierdu cumpătul simţind atingerea
pieliţei catifelate. Buzele lui sărutau cu disperare sânii scăpaţi din strivirea vălului. Uită toate
primejdiile, toată lumea în îmbrăţişarea ei, el şi ea erau începutul şi sfârşitul.”94. O clipă de

92
Cubleşan, Constantin, Romancierul Rebreanu, Viitorul Românesc, Bucureşti, 2001, p. 48;
93
Rebreanu, Liviu, Adam şi Eva, Junimea, Iaşi, 1985, p. 34;
94
Idem, p. 47 – 48;
43
fericire supremă dintr-o nevoie de împlinire în cuplul cosmic iniţial, ce le este însă refuzat.
Paznicii îl despart cu violenţă de parteneră şi-l îndepărtează de ea pentru o lungă durată de timp,
după ce va fi osândit la moarte prin grele suplicii.
Toma Novac este aici Mahavira, fiul păstorului Kaurava, este marcat, copil fiind de
semnul fatalităţii „un foc înăbuşit” care-i arde în ochi şi umple de îngrijorare pe cumintele,
prevăzătorul părinte.
Într-o altă ipostază de existenţialitate terestră, întrupat în persoana lui Unamonu, în
Egiptul Antic, va avea tot aşa, revelaţia de a-şi întâlni cealaltă parte a întregului său de
desăvârşire în ordinea primordialităţii firii, cunoscând-o pe Isit. Dar şi această cunoaştere este la
fel deplatonică. Comunicarea dintre ei se face mai mult din priviri: „Unamonu de-abia acum îi
văzu bine ochii mari, albaştrii ca cerul dimineţii, cu genele lungi încărcate de fard, cu o
strălucire misterioasă şi ispititoare în care scânteiau amintiri din alte lumi. Privirea ei tulburată
se odihnii atât de lung, asupra lui Unamonu...”95 Atât şi de data aceasta, după ani de frământări,
când pătrunde în cetatea asediată a regelui spre a o recupera pe Isit pentru sine, va fi ucis de o
săgeată vrăjmaşă, tocmai pe treptele ce duceau spre odaia femeii.
Nici Gungunum nu este beneficiarul mai multor clipe de alint erotic, în Babilonul
reîncarnării sale. Şi de data aceasta fluxul comunicării şi descoperirii reciproce va trece tot, sau
numai prin priviri: „... fecioara întoarse capul parcă ar fi simţit privirea arzătoare. Gungunum
se cutremură până în rădăcinile sufletului. Întâlnii nişte ochi albaştrii peste care genele lungi
negre, aruncau umbre, dându-le o întunecime viorie... Când i se încrucişase privirea cu a lui
Gungunum, parcă toată înfăţişarea femeii se schimbă. Pe buzele subţiri încremenii surâsul
ştrengăresc, iar ochii i se umplură de o duioşie în care licărea şi speranţa şi chemarea, şi o
iubire tulburătoare.”96 Gungunum va sfârşi ca rob în detenţia duşmanilor, fără a fi atins măcar
pe Hamma, zbuciumul său dovedindu-se ineficient din perspectiva erotică.
Este a treia naraţiune din roman, transferă sufletele migratoare în vechiul Babilon,
prefăcând pe energicul monarh într-un sfios temător de sânge, cărturar, Gungunum literat al
vremii, dar metamorfoza este la fel de relativă.
Nu alta va fi soarta lui Axius, care şi el, în conjunctura civilizaţiei romane, va iubi pe
Servilia, tot de la distanţă, romanul dragostei lor – ca şi al celorlalţi de dinainte a celor ce-i vor
urma, fiind doar un zbucium, o luptă cu sine, în afara unei relaţii erotice propriu-zise. De fapt,
numai Toma şi Ileana, din ultimul episod, se vor putea considera, într-un fel, beneficiarii
95
Rebreanu, Liviu, Adam şi Eva, op. cit, p. 62;
96
Idem, p. 91-92;
44
adevăratei uniri, concepând împreună un nou vlăstar, un copil, rod al iubirii lor împlinite. Axius
chiar vrea să fugă de vraja ce o simte în prezenţa Serviliei, temându-se de posibila desăvârşire a
relaţiei lor stabilită tot numai prin priviri: „Vorbind, privirile ei minunate şi aprinse se înfingeau
în ochii lui Axius, care o sorbea din ce în ce mai lacom. Ochii ei erau verzi şi adânci ca un vârtej
de ape şi aveau o lumină fermecătoare /.../ Simţea că, nemaivăzându-i ochii şi ne-auzindu-i
glasul, lumea întreagă are să se sfarme”97Iar când soţia lui, intuind sentimentele acestuia pentru
sclavă, o va ucide, Axius se va sinucide fără şovăire, înţelegând că existenţa, fără adevărata
jumătate a întregului său în fiinţarea primordială, nu mai are niciun sens.
Nu altfel se va comporta şi va sfârşi călugărul Hans, din cea de-a cincea încarnare, într-o
lume europeană medievală, poate cel mai interesant episod, cel mai tulburător şi complex
psihologic.
Hans iubind nu atât o persoană fizică anume, cât imaginea acesteia, zugrăvită în portretul
Fecioarei Maria, povestea sa de dragoste fiind de fapt trăirea esenţializată a sentimentului
desăvârşirii în sacralitate a cuplului terestru, pentru care va şi pătimi ca un sfânt, chinuindu-şi
trupul pentru a se izbăvi sufleteşte, şi sfârşind într-o halucinantă viziune fantastică a luptei cu
forţele răului, Satana cel mai puternic peste puternici, împăratul împăraţilor, stăpânul
pământului, care îl judecă înainte de a-i lua viaţa:„- Pe Maria o cauţi Hans? De ce n-ai căutat-o
aievea până azi? Ţi-ai pierdut viaţa împotrivindu-te voinţei mele, în loc să o urmăreşti numai pe
ea! N-ai iubit-o niciodată nefericitule, şi doar nimic nu-i mai preţios în lume ca iubirea femeii!
Acum ai să mori şi simţi că ai trăit în zadar!”98
Gaston, din cea de a şasea reîncarnare, militant pentru ideile revoluţiei franceze, rămâne
departe de Yvonne, pe care o recunoaşte ca fiindu-i sortită întru veşnicia trăirilor sentimentale a
posibilului lor cuplu primordial, comunicând de asemenea din priviri. „Yvonne se lipi lângă
Gaston. Se priveau ca şi când s-ar fi regăsit după o despărţire. Îşi citeau în ochi taine vechi, pe
care le simţeau din licăriri ascunse. Inimile lor vorbeau şi se înţelegeau mai desăvârşit decât
prin cuvinte. Gaston îi cuprinse mijlocul şi ea îi mulţumi cu un surâs în care flutură un
regret.”99. El sfârşeşte sub tăişul ghilotinei sperând într-o nouă viaţă: „-Poate că totuşi n-am să
mor...”
Toate aceste episoade sunt doar în aparenţă nişte poveştiri de dragoste, cel puţin nu în
accepţiunea curentă, pedestră a cuvântului, a noţiunii. Dragostea e prezentă sub forma unei

97
Rebreanu, Liviu, Adam şi Eva, op. cit, p. 134;
98
Idem, p. 170;
99
Idem, p. 200;
45
aspiraţii ideale, fiecare capitol dovedindu-se a fi un portret autobiografic al eroului ce-şi consumă
rând pe rând toate treptele experienţei pământeşti ca într-un surghiun sau ca într-un purgatoriu,
ca un proces de izbăvire prin suferinţă a unui păcat iniţial. El se desprinde dintr-o sferă spirituală
a universului, de unde pare a fi trimis, expulzat în întruchipare omenească, pentru a-şi căuta
pereche şi prin aceasta redobândeşte condiţia iniţială a desăvârşirii, a întregului, a echilibrului
universal dintre idee şi faptă.
Este teoria pe care filosoful Aleman i-o relevă lui Toma Novac, el însuşi profesor de
filosofie, pentru a-l face conştient de sensul existenţei sale ritualice pe pământ. „A şaptea viaţă
pămîntească e sfîrşitul carierei materiale a sufletului”100. În viaţa a şaptea deci bărbatul trebuie
să întâlnească pe femeia care întrupează perechea lui sufletească şi să se unească negreşit cu ea.
Rodul material al acestei uniri va fi animat de asemenea de un suflet care îşi începe a şaptea
existenţă materială. Moartea ce încheie ultima viaţă pământească înseamnă însă izbăvirea cea
mare a sufletului.
Toma Novac, profesor de filosofie la Universitatea din capitală recunoştea în persoana
Ilenei Poplinski, perechea ideală, ea însăşi identificându-l ca fiind cel hărăzit dintotdeauna pentru
a o face fericită în împlinirea destinului său sublim de pereche a unui unic barbat. Ei trăiesc
intens clipele acestei revelaţii, într-o perfectă armonie. Stingerea acesteia înseamnă, pentru
cuplul lor, apogeul existenţei terestre, sfârşitul supliciului căutării, Toma Novac va fi împuşcat
accidental de soţul Ilenei.
În ultima clipă dinainte de stingerea sa, Toma îşi memorează cu conştiinţa îndeplinirii
penitenţei existenţiale telurice, toate cele şapte vieţi şi experienţa lor copleşitoare.
Adam şi Eva e romanul în care mecanismul ciclului temporal apare direct, ca mecanism
transindividual, proiecţie care îi conferă morţii rolul de prag între o întrupare şi cealaltă, un
accident necesar pe traseul devenirii de sine a unei existenţe ideale. Moartea reprezintă o
închidere care se deschide, ea se deschide către posibilitatea unei alte existenţe. În această
deschidere rezidă esenţa şi măreţia înfricoşătoare a timpului rebrenian.
Omul, fiinţă trecătoare, va urmări toată viaţa o intensificare a trăirii datorită căreia va
ajunge la acele puţine momente privilegiate în care timpul său personal va intersecta imensul
flux al timpului cosmic, asumându-şi până şi supremul dintre riscuri: moartea.

100
Rebreanu, Liviu, Adam şi Eva, op. cit, p. 241;
46
 Ca şi în romanul Jar măestria lui Liviu Rebreanu în elaborarea subiectelor, se întâlneşte
şi în romanul Ciuleandra, un roman înrudit în esenţă cu celelalte romane ale sale, în care este
tratat motivul nebuniei ce a constituit o mai veche obsesie a sa.
Ciuleandraredactată de Rebreanu înaintea romanului Jarconstituie o creaţie ce încheie, în
felul ei, un ciclu, unitar prin metodă nu şi prin ideatică, constituind o mai veche obsesie. Motivul
nebuniei cunoscuse de-a lungul anilor, un anume proces de cristalizare, de sedimentare în
conştiinţa sa, astfel încât, în vara anului 1927, realizarea lui devenise iminentă.
Rebreanu arată cu Ciuleandra calităţi de prozator modern, interesat, de zone mai adânci,
semnificaţii mai tulburătoare decât cele prezentate de simpla transcripţie a realităţii şi
înregistrarea cât mai fidelă a lumii fenomenale. Romanul dezvăluie un analist tenace al
proceselor obscure, şi nu numai un analist, dar, într-un fel „un poet”, un poet amar, sever,
posomorât al pasiunilor, al chemărilor abisale, din adâncul şi uneori din afara conştiinţei, al
jocului neprevăzut, interior lui, a sumbrului erotism, al destinului şi al morţii.
Comparativ cu romanul Jar unde motivul mărturisit este iubirea unei fecioar care se zbate
între iubire şi raţiune în CiuleandraRebreanu tratează cazul unei crime, săvârşită de Puiu Faranga
sub impulsul nebuniei,a obsesiei privirii, a dansului Ciuleandra. Din cauza faptelor exterioare
drama lui Puiu Faranga se mută în plan psihologic. Semnul pierderii personalităţii şi al unui
dezechilibru devine obsesia privirii. În conflictul cu realitatea, după o etapă de simulare a bolii,
Faranga ajunge la nebunie propriu-zisă, mintea lui Puiu fiind invadată de obsesia pentru dans ce
duce la demenţă.
Romanul debutează şocant, violent, punându-ne fără nici un fel de introducere în faţa
unui tragic deznodământ: Puiu Fraranga, fiul răsfăţat al fostului ministru de justiţie Policarp
Faranga, descendent dintr-o familie cu vechi atestate boiereşti, îşi ucide soţia, pe superba
Madeleine, într-un moment în care nimeni şi nimic nu poate prevesti sau justifica o atare
agresiune. Făptuitorul însuşi pare a nu înţelege ce se petrece cu sine, căci singurul cuvânt pe care
îl repetă, halucinant, în vreme ce degetele rămân mereu încleştate pe gâtul consoartei este acel
„Taci!...Taci!...Taci!...”, obsedat şi fără sens, atâta vreme cât femeia nu i se împotrivea câtuşi de
puţin, neîncercând măcar a articula vreun cuvânt, abandonată unui ciudat soi de resemnare. Când
– revenindu-şi ca din tranşă – Puiu îşi denunţă crima în faţa tatălui său, acesta, depăşind
momentul stupefacţiei.
Tratarea epică nu urmează cursul anchetei, cum ar fi fost probabil de aşteptat, ci procesul
unei analize, unei căutări de sine a personajului, reconsiderându-şi existenţa în ambianţa morală

47
ce a putut facilita sau, a declanşa orb, mecanismul asasin. Puiu Faranga nu este dus la închisoare,
nici înfăţişat judecătorilor, ci la o „casă de sănătate”101, la un institut de boli mintale, în faţa
unui medic psihiatru, pentru a-i stabili nu culpabilitatea, ci gradul de alienare mintală care să-l
poată scoată de sub incidenţa legii.
Romanul prezintă urmărirea meticuloasă a decăderii continue, a implacabilei degradări
psihice a eroului, pe măsură ce în faţa lui se reconstituie nu atât povestea mariajului său nefericit,
cât mai cu seamă sistemul angrenajului social corupt a cărui victimă predestinată va fi, nu fără
temei. Mobilul crimei este transferat în cauzele profunde ale unei fanatice aroganţe aristocratice
impusă în jur de către bătrânul Faranga, pe care Puiu, deşi o ştia şi o acceptase mulţumit
odinioară, acum avea revelaţia exersării abuzive. Puiu Faranga va decide singur asupra persoanei
ce avea să-i fie soţie, urmând chemarea spontană pentru Mădălina, o adolescentă de feciorelnică
puritate, descoperită într-un sat din Argeş, întâmplător într-o duminică la horă. Fata exercită
asupra lui o irezistibilă atracţie, iar dansul Ciuleandra – în care se prinde alături de ea, devine
dintr-odată un vârtej ameţitor ce-i stârneşte pasiunea, fascinat, ca într-un autentic ritual de magie
al împerecherii. Este momentul la care Puiu Faranga revine de fiecare dată tulburat peste măsură,
pe care-l revocă mereu, ca pe o cheie de boltă a vieţii sale de aici înainte.
Liviu Rebreanu se întrece pe sine descriind dansul Ciuleandra care porneşte foarte lent ca
o horă oarecare, unde jucătorii se înşiră şi se adună după simpatii sau la întâmplare. Când
oamenii se încing puţin, muzica începe a se iuţi şi ea, ritmul jocului se accelerează. Jucătorii
formează un zid de corpuri care se răsuceşte şi tresaltă cum cântă lăutarii. „Deodată, cu toţii, cu
paşi săltaţi şi foarte iuţi, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când coace, când încolo...
tot încovoindu-se şi strâmbându-se, ca un şarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se
strângă, să se îngrămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte...
vârtejul porneşte din nou, mai strâns, mai încăpăţânat, se încolăceşte iar şi se descolăceşte şi, în
cele din urmă se încheagă ca un vălăşag de trupuri zdrobite.”102Dansează pe loc câteva minute
şi brusc cântecul se opreşte şi mulţimea de tineri se risipeşte într-un hohot de râset sălbatic. După
o sumară cercetare a originii sociale a fetei, aceasta este pur şi simplu cumpărată de boierul
Faranga, în ciuda protestelor acesteia: „...mămucă, nu mă da! Nu mă da, mămucă!...”103
Ruperea de solul natal, deşi o plasează într-o lume îmbelşugată lipsită totalmente de
privaţiuni materiale, cu educaţia desăvârşită în medii străine: Anglia, Franţa, nu are darul de a o

101
Rebreanu, Liviu, Ciuleandra, Litera internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2002, p. 34;
102
Idem, p. 94–95;
103
Idem, p. 100;
48
face fericită pe Mădălina, devenită Madelaine, care se simte umilită, înţelegând a fi fost
achiziţionată la curte ca orice alt obiect de lux, comportându-se în consecinţă cu o ceremonioasă
şi detaşată corectitudine în societate, acceptându-şi soarta, răspunzând fără nici un fel de
participare afectivă sentimentelor de dragoste pe care soţul i le arată.Ca şi Liana pentru Dandu,
Puiu pentru această ţărăncuţă, făcuse o adevărată pasiune.Retrăieşte clipele de fulgerătoare iubire
pentru Mădălina care devine soţia lui.
Rebreanu a procedat melodramatic, cu un procedeu motivat al asasinării Mădălinei, prin
confruntarea cu doctorul Ursu, căruia îi răpise, fără să ştie, pe Mădălina şi liniştea interioară.
Aici se remarcă similitudinea mecanismului psihologic. Faranga este capturat de demenţă prin
obsesia dansului jucat de Mădălina. Sufleteşte înrudiţi, eroii reliefează psihologia prin procedee
variate.
Ciuleandra rămâne una dintre cele mai viguroase nuvele din literatura contemporană şi
încă o pildă vie de profunzimea şi complexitatea creatoare a unui mare prozator, punct de nouă şi
veritabilă restaurare a epicei noastre.
Romanele lui Rebreanu se pot citi azi cu folos, mai ales Jar, Ciuleandra. Ele surprind şi
fixează cadre specifice ale unor conflicte morale din lumea burgheză, vorbindu-ne despre nevoia
de cinste şi adevăr, puritate şi candoare, cu argumentele unor eroi construiţi dintr-o pastă densă,
expresivi şi uşor memorabili. Dramele lor sunt autentice, închizând în propriile destine însemne
profunde ale timpului care i-a produs şi i-a nimicit. Romanele prezentate deschid perspective
tulburătoare de înţelegere nuanţată asupra societăţii româneşti din epoca interbelică. Rebreanu
rămâne prin capodoperele sale un mare deschizător de drumuri în proza românească.

49
 CAPITOLUL 3
Modalitati şi tehnici narative în romanul Jar

Romanul Jar deşi a avut o îndelungată gestaţie, ca la toate celelalte romane rebreniene, a
fost scris fără dificultate (în mai puţin de jumătate de an), într-un moment de deconectare, de
relaxare creatoare, pe care şi-o putea permite după epuizantul travaliu la Răscoala („În sfîrşit,
liber. Isprăvit Răscoala complet. M-a obosit mult. Parcă mai mult ca oricare din celelalte cărţi.
A fost o sforţare grea şi foarte îndelungată. Dacă numai anul acesta, deseori cîte 12-14 ore în
şir! ... m-am simţit la urmă epuizat, parc-aş fi tras la jug, ca o somnolenţa aproape dureroasă.
Dar în sfîrşit e gata!” 104). Romanul Jar era o tentaţie mai veche a lui Liviu Rebreanu, o ambiţie
a sa de a-şi depăşi limitele în această direcţie. Apărut într-un moment în care Liviu Rebreanu şi-a
creat deja un renume, greu de egalat, romanul Jar s-a bucurat de un succes enorm, dar
entuziasmul cititorilor nu a fost împărtăşit şi de critica literară. Romanul este considerat un
roman de al doilea raft, un roman care deschide câmp discuţiilor sociale. Intenţia lui Liviu
Rebreanu a fost de a realiza o monografie a iubirii, dragostea fiind văzută ca o pasiune
primordială a existenţei iubirii. Romanul relevă o viziune asupra iubirii, considerată ca o maladie
distrugătoare.
Într-un interviu acordat lui Dan Petraşincu în „Adevărul literar şi artistic” din 30 iunie
1935, Liviu Rebreanu declara: „Simt deseori necesitatea de-a înnoi în alte domenii.” Era, într-un
fel, explicaţia acelei practici continue de a alterna romanele de analiză socială, cu cele de
investigaţie psihologică, pe de-o parte a romanelor inspirate din mediul rural cu acelea ce-şi fixau
tematica în mediul citadin; pe de alta – Ion (1920), Pădurea Spînzuraţilor (1922), Adam şi Eva
(1925), Ciuleandra (1927), Crăişorul (1929), Răscoala (1932), Jar (1934) – realizând astfel o
operă complexă, construită în ansamblul său, parcă după un anume plan de evoluţie minuţios
întocmit, aidoma fiecăruia din romanele sale gândite şi concepute în parte, căci decizia
experienţelor nu i-a lipsit niciodată, mereu căutând a se defini mai adânc, a-şi asuma teorii inedite
şi mai ales a se depăşi pe sine neîncetat.
Majoritatea comentatorilor profită de apariţia romanului Jar pentru a sublinia aplicaţia de
veşnică regenerare a scriitorului, neobositului simţ al datoriei profesionale. „«Jar» ar constitui
confirmarea nepotolitei sete de inedit”. Şerban Cioculescu, găseşte că înclinaţia caracteristică a

104
Rebreanu, Liviu, Jurnal, op. cit., p.246;
50
scriitorului pentru „versantul social al vieţii” are „o aplicaţie actualizată de ultimul roman
«Jar»”105.
Vladimir Streinu foloseşte cartea ca argument polemic spre a discredita clişeul potrivit
căruia Rebreanu, n-ar fi izbutit decât ca romancier al ţărănimii. Acest clişeu este „atât de tiranic,
încât astăzi când se vorbeşte despre «Jar» sau despre «Amândoi», este un loc comun la
îndemâna orictui debutant să afirme stinghereala ce se resimte în tratarea mediului urban din
aceste romane.”106 Pentru George Călinescu, romanul „e franc prozaic”. „De altminteri, toată
atmosfera e de o penibilă vulgaritate şi nu din cauza mediului burghez.” Drama „pierde orice
seriozitate...” „Din această cauză, «Jar» e o încercare lipsită de orice valoare artistică.”„Din
păcate în «Jar» sondajul în sufletul feminin rămâne la suprafaţă, iar povestea de dragoste e de
o întristătoare platitudine.”107
Fiind ultimul roman al lui Liviu Rebreanu, Jar se situează în acel lot de a doua importanţă
al operelor sale, care, dacă nu satisfac în măsura în care izbuteşte să o facă întâiul lot, nu este mai
puţin important pentru cunoaşterea varietăţii de inspiraţie şi a unităţii de măiestrie ce se întâlnesc,
în toate momentele bogatei sale activităţi literare.
În „Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism”, Dumitru Micu
consideră Jar un roman „complet eşuat ce rămâne interesant” doar prin „portretul
omnipotentului ziarist Pantelimon Răcaru, pregifurarea lui Toma Pahonţu”.108
Scrierea romanului Jar a fost anunţată în presă, pe rând sub titlurile provizorii: Pojarul
iubirii, Pojarul iluziilor, Mojarul iluziilor. „Mojar înseamnă piuliţă – lămurea scriitorul – iar
faptul că ar fi fost să se numească cartea «Piuliţa iluziilor» se explică prin concepţia pe care o
am despre dragostea noastră omenească /…/ Cred că dragostea este o expresie unică în viaţa
unui om. Cei care cred altfel se înşală. Şi din cauză că e ceva mare, puternic şi frumos, viaţa
care ne compromite toate elanurile este piuliţa în care bietele noastre iluzii sunt sfârtecate şi
măcinate”109. Nu punea lui Liviu Rebreanu nici un fel de probleme de construcţie, de compoziţie,
el urmând o cale epică de relatare lineară a faptelor, destul de simplă oarecum constatativă,
autorul însuşi mărturisind că a încercat să facă „un fel de proces-verbal de dragoste.”110

105
Cioculescu, Şerban, Aspecte epice contemporane, op.cit., p. 110;
106
Streianu, Vladimir, Liviu Rebreanu, Revista Fundaţiilor, nr. 5, 1940;
107
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Minerva, Bucureşti, 1982, p. 651;
108
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Saeculum, Bucureşti, 2000, p.
256;
109
Rebreanu, Liviu, Jurnal, op. cit., p. 482;
110
Idem, p. 483;
51
 Şerban Cioculesc găseşte că înclinaţia caracteristică scriitorului pentru „versantul social
al vieţii” e „o aplicaţie actualizată de ultimul roman, Jar”. Analiza pasiunii este „minuţios dusă
la capăt, Liana (eroina romanului) nu se individualizează spre a-şi contura o figură autonomă de
eroină în lantul victimelor erotice...Încă o dată Liviu Rebreanu izbuteşte să creeze caractere
primare neevoluate, cîtă vreme complexitatea morală îi scapă printre degete”.111 Dragostea este
un jar trecător, o maladie din copilărie, un pojar care trece fără să lase urme vizibile. La eroina lui
Rebreanu maladia aceasta este mortală. Rebreanu a ţinut să dea povestirii un cadru uman cât mai
simplu, pasiunea din roman despicându-se de la sine pentru a se vedea demersul ei ca la o boală,
astfel rezultând pojarul dragostei cum trebuia să se numească la început cartea. Romanul Jar
constituie confirmarea nepotolitei însetări de inedit, este structurat în treisprezece capitole,
fiecărui capitol fiindu-i corespunzătoare câte o lună a anului. Romanul începe cu luna octombrie
şi se finalizează tot în luna octombrie a anului următor.
În Octombrie este prezentată atât familia Rosmarin, cât şi casa acestora. Rosmarin
Alexandre şi Didina au trei copii Mircea, Liana şi Bebe. În casă locuieşte doar Rosmarin
Alexandre, Didina, Liana, Bebe si mama Didinei (matrâna, cum îi spune Bebe), Mircea are
propria lui garsonieră şi locuieşte în acelaşi oraş cu familia. Rosmarin Alexandru şi Didina se
simţeau profund umiliţi că fiul lor, Mircea fără să fie căsătorit, „şi-a luat locuinţă în oraş” şi nu
stă în casa părintească. Familia Rosmarin este o familie de funcționari bucureşteni, strâmtorată de
condițiile traiului zilnic, dar cu pretenții de mondenitate care îşi petrecea viaţa mai mult în subsol
făcând astfel economie de lumină şi de căldură, numai Liana, de vreo doi ani, de când a intrat la
Universitate, a stricat vechea rînduială retrăgîndu-se în camera ei, să citească sau să mediteze:
„Camera Lianei, decretată de ea ca atare, era însuşi salonul de la parter, cu mobila bătrînească
atît de bine păstrată de părea nouă-nouţă”112. Casa familiei Rosmarin era veche, de vreo
cincizeci de ani „fără subsol, numai cu pivniţă şi trei camere, cele două din faţă şi alta unde se
găseşte azi scara de serviciu, o casă simplă, în formă de L”113, c1ădită de răposatul Nae Popescu,
tatăl Didinei, pe terenul şi zestrea bunicii. Când Didina a crescut şi urma să se căsătorească, Nae
Popescu a considerat că trebuie mărită casa pentru a putea adăposti un ginere. Astfel a
transformat o parte din pivniţă în odăi de subsol, a adăugat o cameră şi antreul pentru a avea tot
ce le trebuie.

111
Cioculescu, Şerban, Aspecte epice contemporane, op. cit., p. 110;;
112
Rebreanu, Liviu, Jar, op. cit. p.8;
113
Idem, p.9;
52
 Ca studiu al banalităţii, paginile care zugrăvesc condiţia familiei, mentalitatea plat
burgheză, nu sunt lipsite de sens, eroarea scriitorului este de a aspira el însuşi în plămâni aerul
gros, emanaţiile inerţiei cotidiene, încât descrierea mediocrităţii, fără o perspectivă mai mare,
ajunge să se complacă ea însăşi în mediocritate. În loc de a fi ascuţită, descrierea cade la rândul ei
într-o platitudine înrudită cu a lucrurilor reprezentate.Mediocritatea observaţiei nu anulează
senzaţia că avem a face cu realităţi. Pe Rosmarin care „era, şi atunci, funcţionar la Finanţe,
fireşte, mititel de tot” însuşi Nae Popescu l-a ales de ginere, dintre mai mulţi pretendenţi.
Rosmarin „n-a făcut caz de bani” el o iubea cu adevărat pe Didina. Este prezentat Rosmarin care
a fost întotdeauna foarte econom şi casnic,veşnic terorizat de perspectiva pierderii postului prin
reducerea schemelor, care trăia de câţiva ani sub ameninţarea că va fi scos la pensie „ba să fie
scos la pensie înainte de termen, ..., ba chiar să fie suprimat din serviciu”. De treizeci şi doi lucra
în serviciul statului, nu avea carte, dar spunea „că a făcut patru clase de liceu”. „În statul său
personal de la minister nu se găsea nici un certificat de studii, numai declaraţia lui că actele i s-
au prăpădit in timpul războiului.” Rosmarin, se gândea la pensie, „dar o dorea mai tîrziu şi cît
mai mare”. Lui Rosmarin nu îi plăceaumusafirii şi nici el să meargă în vizită, păstra relaţii cât să
nu zică oamenii că e sălbatic, dar de când Liana s-a mărit, şi „azi-mîine poate să se mărite” a
trebuit să schimbe lucrurile.
În operele mari ale lui Rebreanu există o detaşare foarte marcată de personaje, de stilul
gândirii şi vorbirii lor, fiind evident că scriitorul mimează cu voluptate acest stil, pntru a spori
impresia vieţii, dar în Jar contururile demarcatoare încep să se şteargă. Prozatorul îşi aude
personajele, transcripţia rămâne însă nudă, producând o senzaţie de inutil, de dezolant, plăcerea
reală a cititorului de a asculta oamenii din carte vorbind nu devine în sine factor estetic:
„-Astîmpără-te Alexandre, că doar nu eşti copil...Ori dacă ţi-e foame să-ţi aducă Tinca un tacîm,
să mănînci ca oamenii!”, îî spune Didina când Rosmarin ciuguleşte prea insistent din alimentele
pregatite în vederea sindrofiei de a doua zi. Aceasta este ambianţa în care lucesc reflexele de
feminitate şi cochetărie ale eroinei, foarte încrezătoare în destinul care până la urmă o va pedepsi,
facând-o să-şi plătească amar iluziile.
Este prezentată Liana care provine din familia modestului şi cinstitului funcţionar
ministerial, cu „figura ei de fetiţă mirată şi nevinovată, cu părul blond natural, cu obrajii puţin
bucălaţi, cu nasul mic obraznic,... Ochii ei fascinau prin culoarea lor albastră cu reflexe violete,
adumbriţi de lungile gene blonde ca într-un cuib de aur. Avea gura senzuală arcuită cu buzele
pline şi totdeauna foarte vopsite. Zveltă, cu talia mlădioasă, cu o degajare băieţească în mers şi

53
în mişcări, fără rigiditatea calculată a femeilor cochete veşnic atente să nu-şi deranjeze
frumuseţea îndelung îngrijită”care „era răsfăţata casei mai mult chiar decît Bebe” şi care „ţine
mult la Universitate, e studentă eminentă, numai bile albe, peste un an va avea licenţa în
buzunar”. Liana sustine că „femeia trebuie să fie egala bărbatului, nu sclava lui ...” la care tatăl
zâmbea de câte ori o auzea vorbind aşa, el fiind convins că „viaţa are să-i ajusteze teoriile.
Căsnicia bazată pe independenţa soţilor e sortită să se destrame tot atît de repede cum s-a
incheiat.”
La micile „sindrofii” ale Lianei, veneau aproape săptămânal prieteni de-ai ei, fete şi
băieţi, se mulţumeau cu un ceai, dulceaţă, prăjituri, vorbeau, dansau. De când a intrat la
Universitate şi în lume Liana şi-a ales „ziua de întîi noiembrie primul ei ceai din sezon.” Liana
privea petrecerea aceasta „ca o proprietate a ei şi căuta să reducă pe bătrîni.” La petrecere vor fi
invitate şi fetele din familia Gavrilescu, Nina şi Angela al căror tată fiind important prin funcţia
pe care o deţine, Rosmarin aspira la o funcţie mai înaltă cu ajutorul lui. Liana nu o prea simpatiza
pe Angela, o considera foarte ipocrită. Este prezentat Remus Oloman, personaj care reflectează
îndelung asupra celorlalte personaje din roman, ziaristul de la Fulgerul ce scrie articole de primă
pagină şi face literatură spunându-şi gândurile.
Grija cea mai mare a soţilor Rosmarin era pentru copii: „Bebe să aibă ce-i trebuie şi să
înveţe măcar cît să treacă clasa, Mircea şi Liana să se aşeze la casele lor, să-şi facă rostul în
lume.” De Mircea se îngrijorau mai puţin considerau că „are slujba lui” şi când îi va sosi timpul,
se va însura. Considerau că băieţii se însoară „acuma singuri, nici nu mai întreabă pe bieţii
părinţi.” Pentru Liana însă „aveau dese momente de panică”, li se părea că „o fată de douăzeci şi
unu e aproape bătrînă”. Liana nu vorbea niciodată serios despre căsătorie, îi plăcea să cocheteze,
să fie curtată, iar „proiectele” Didinei de a se căsători cu un ofiţer o amuzau „avea oroare de
ofiţeri. Îi considera proşti, fuduli, bădărani şi goi”, însăîn suflet „i se filtra o nelinişte, vagă,
stranie, pe care n-o putea alunga.” Bunica era confidenta intimă a tuturor, pe Liana a iubind-o
cel mai mult dintre toţi nepoţii. Aceasta se ruga la Dumnezeu „să-i mai dăruiască zile de trăit ...
ca să apuce s-o vadă mireasă.”
ÎnNoiembriezeci de pagini prezintă desfăşurarea sindrofiei dată de Liana, prilej cu care
Rebreanu schiţează portretele superficiale ale invitaţilor.
La ceaiul pregătit de aceasta au venit numeroşi invitaţi printre care şi pretendenţi ai ei:
Dandu, ofiţer de aviaţie, Remus Oloman gazetar şi un prieten al tatălui Lianei, puţin mai în
vârsta, Alistar. Este prezent şi locotenentul Tănăsescu care avea darul de-a citi în palmă, în

54
special doamnelor. La începutul petrecerii Liana îl rugă să-i citească în palmă: „-Spune-mi repede
cu cine am să mă mărit, dar acuma, înainte de-a veni invitaţii”. Locotenentul îi citi spunând că
nu va fi prea fericită în iubire. Oloman adaugă auzind aceste lucruri că „Iubirea fără suferinţă
nici nu e iubire!”. Liana constată în sine că nu prea îi este simpatic Remus Oloman, care o vede
pe Liana ca având „un parfum care te tulbură şi-ţi răscoleşte simţurile”. Alistar, director general,
numit directorul mişcării fondurilor, se număra printre pretendenţii Lianei, venind la petrecere
numai pentru ea. Alistar a început cariera împreună cu Rosmarin, „însă a avut şi diplome şi
noroc”. Deşi aproape de aceeaşi vârstă cu Rosmarin, Alistar părea mult mai tânăr deoarece se
îmbrăca „cochet” era „veşnic ras şi pudrat” avea ţinută care-i dădea o înfăţişare de „cuceritor
profesional”. Constantin Alistar îi relatează la petrece, lui Rosmarin „confidenţial” „să-şi ia
măsuri de apărare” pentru că se află şi el „pelista celor ce urmează să fie trecuţi in cadrul
auxiliar la întîi ianuarie”.
Introducerea lui Dandu Victor, locotenentul aviator, îmbrăcat cu „uniforma albastră-cer”
care „îi dădea o înfăţişare bărbătească”, cel care va determina criza Lianei,se face ȋn spiritul
obişnuit lui Rebreanu, sub aparențe rău prevestitoare. Este reluarea cu câteva trepte mai jos a
tehnicii cunoscute a scriitorului. Rezultatele slabe ale aplicării ei în roman ilustrează relativitatea,
indiferenţa în sine, a aşa-numitelor procedee: „ Dragă Liana, noi ţi-am adus un mosafir nepoftit!
N-am putut scăpa de el, atît a insistat să-l luăm... Vai, dar îmi face chiar plăcere! Un dansator e
totdeauna...” răspunde convenţional Liana, nebănuind, ce o aşteaptă, ce va însemna în viaţa ei
banalul musafir. Dandu a venit împreună cu maiorul Cosma Antonescu şi soţia acestuia la
sindrofia Lianei, care văzându-l l-a recunoscut ca fiind cavalerul care a urmărit-o cu o aseară
înainte până la poarta casei. Dandu s-a prezentat la petrecere cu un buchet de liliac alb, flori
adorate de Liana. La petrecere maiorul Antonescu a povestit cum a ajuns să aducă la „sindrofie
pe Dandu”, „cum s-a agăţat aseară pe Calea Victoriei de o domnişoară cu toate că el nu are
asemenea obiceiuri, cum s-a ţinut după ea şi a pisat-o pînă acasă, cum fata nu răspundea nimic
şi grăbea pasul, cum i-a inchis poarta în nas ...”
Liana la sindrofie dansează cu toţi invitaţii, fiind invitată de cele mai multe ori de către
Dandu care o ţinea strâns în timpul dansului. Dandu îi declară Lianei dragostea lui „Te iubesc!
izbucni Dandu” iar că la petrecere a venit doar pentru ea. Liana studentă la litere inocentă, naivă,
sinceră, încrezătoare şi Dandu grosolanul aviator superficial şi lucid condus de gândul unei
aventuri ca oricare alta se cufundă amândoi în vârtejul unei impure initimităţi.La început Liana
încearcă să se apere, meditează având chiar unele tresăririale realităţii„e atît de gol” dar

55
„strînsoarea lui îi înăbuşea respiraţia” şi „nu mai protesta şi nici nu încerca să se libereze” şi
fără putere se lasă învinsă de ceea ce consideră a fi iubire.Vocea lui Dandu „poruncitoare şi
răguşită” „îi răsuna în ureche”: „- Ascultă, fetiţo, mult ai să mă chinuieşti? ... Eu nu pot suporta
astfel de ... Spune-mi, vreau să ştiu, când vii la mine?” Dandu estevulgar până la a fi grosolan,
chiar şi în clipele de tandreţe. Liana cuprinsă de ruşine şi indignare, auzind acestea, se smulse din
braţele lui lăsânsu-l singur în mijlocul holului şi nu dori să mai danseze toată noaptea. Se gândea
că nu merită „un bădăran” să o enerveze atâta.
După ce au plecat invitaţii, în noaptea petrecerii, Lina „s-a frămîntat ore întregi în pat
fără somn”convinsă că „insomnia şi tulburarea sufletească” au legătură cu Dandu singurul „care
a fost insistent pînă la bădărănie ...”Ideea sugerată este că oamenii, sunt sclavi ai instinctului
care este puternic reprezentată în toate operele lui Rebreanu. Pe Alistar „un bătrîn, aproape de
vîrsta tatălui ei” îl eliminase fără ezitare, pe Remus Oloman care „era mai inteligent”, şi care nici
nu-i făcuse curte „nu s-a înfiorat de vreun farmec deosebit al lui” iar la ceilalţi nici nu se gândea.
Se gândea la Dandu la „cît e de inferior” eişi cum ar putea „să iubească ea asemenea animal”,
însemna „să se înjosească”, gândea că „iubirea nu poate fi o vulgară chemare a cărnii
înfierbîntate”.
După sindrofie, în casă, toată familia comentează şi aprobă legătura cu Dandu, Liana
însăşi fiind cuprinsă de fericire. Mama Lianei, Didina îl preferă acum pe Dandu ca viitor soţ
pentru fata ei, abandonând pe ceilalţi ce o curtau. Spera că a doua zi sau a treia Dandu să se
prezinte „la o vizită de etichetă sau măcar să trimită un buchet de flori”. Dandu nu a venit, dar în
schimb a treia zi Liana a primit de la Alistar un coş cu flori cu o carte de vizită pe care era scris:
„Celei mai fermecătoare". Bunica considera că directorul e cam bătrân pentru Liana „o fetiţă atît
de fragedă”.
Colega ei de facultate Coralia plecase de la petrecere împreună cu Dandu şi Oloman. Îi
mărturisi Lianei că tot timpul au vorbit numai despre ea, Dandu „o divinizează” şi că le-a declarat
că nu poate trăi fără ea, le-a spus cum „a ofensat-o” şi că nu ştie cum să repare ceea ce a făcut. În
sufletul Lianei se dădea lupta între raţiune şi sentimente „Cum să iubesc pe cineva care e şi prost,
şi gol, şi obraznic?”. Coralia zâmbind îi dadea răspuns: „Cînd iubeşti se schimbă calificativele,
draga mea”, „defectele dispar toate şi devin calităţi..” La câteva zile la iniţiativa Coraliei şi
îndemnul lui Dandu de a merge la cinematograf cei doi se întâlnesc iar. La întâlnire se aflau
Coralia, Remus Oloman, Dandu, Angela şi Liana. La film, locotenentul a stat lângă Angela.

56
Liana a observat că el abia răspundea Angelei la încercările acesteia de a lega o conversaţie.
După film au plecat la „bar” unde Dandu s-a grăbit să ocupe un loc lângă Liana.
În DecembrieDoamna Gotcu este rugată să meargă pentru „bietul Alexandru la ministrul
care a fost odinioară secretarul răposatului Gotcu” pentru a amâna trecerea lui „pelista celor ce
urmează să fie trecuţi în cadrul auxiliar”. S-a gândit să o ia şi pe Liana cu ea „săaudă cu urechile
ei răspunsul ministrului” în realitate considera că „o fată frumoasă face totdeauna impresie
asupra bărbaţilor şi poate să fie şi ea de vreun folos”
Locotenentul Dandu a început a veni personal acasă la Liana „cu liliacul de rigoare”.
Vizitele lui Dandu produc în ea nedumerire astfel lucrurile se îndreaptă către un destin fatal în
ceea ce o priveşte pe Liana. Este invitată la patinoar de Dandu care îi trimite în fiecare zi flori. În
sufletul Lianei tot mai mult a început a se dea lupta între pornirea inimii şi judecata raţiunii. În
discuţiile cu Remus acesta încerca cu argumente să-i dovedească că ofiţerul nu este „un partener
la nivelul ei”, dar Liana considera în sine că acesta vorbeşte din invidie. Coralia a început a bănui
că Liana are „puţină slăbiciune pentru locotenentul aviator” pentru că arăta prea multă
indiferenţă pentru acesta şi îi aduse la cunoştinţa că Dandu nu are „reputaţia de-a fi statornic în
pasiunile lui”, că a auzit „vreo trei fete de condiţie foarte bună, cărora le-a sucit capul, a trăit cu
ele şi apoi s-a plictisit”. Liana s-a întristat când a aflat că Dandu a mai iubit şi alte fete, dar avea
credinţă că „ea e prima lui iubire adevărată”. Rebreanu prezintă relaţia dintre Liana şi Dandu ca
una rudimentară, doar a dăruirii sexuale, deoarece între cei doi exista diferenţe de preocupări
comune şi de pregătire intelectuală. Deşi inferior ei aceasta îl preţuieşte şi îl acceptă. La una din
întâlnirile lor (la care nu aveau despre ce să-şi vorbească), Dandu o invită să treacă pe la el, ca să
se încălzească. Ea refuză si plecă singura spre casă.Caracterul uşuratic al lui Dandu nu este
mascat de Rebreanu în opera sa.
În seara de ajun Alistar îi mărturiseşteLianei iubirea lui şi este întrebată de acesta dacă ar
putea să-l iubească cu adevărat numai pe el. Liana răspunse că trebuie să se gândească dar ea
crede „că nimeni nu poate iubi cu adevărat decât o dată în viaţă”.
În prima zi de Crăciun acasă la Rosmarin a venit Mircea la masă şi a povestit cum a
petrecut la Gavrileşti unde a fost invitat. Nina dorind petrecere „gălăgioasă” fiind ultimul ei ajun
de Crăciun ca fată deoarece se căsătoreşte cu Mircea a invitat aproape numai tineri şi au petrecut
până aproape de ziuă. Liana află că la petrecere a fost Dandu, Oloman, şi Tănăsescu.Dimineaţă a
sosit un coş cu flori pentru Liana de la Dandu aceasta invitându-l apoi să facă revelionul la ei. Se

57
hotărâră ca, după miezul nopţii, tineretul să meargă de la familia Rosmarin la Gavrileşti „unde va
fi muzică şi dans”.Astfel, Rebreanu pregăteşte destinul tragic al eroinei care va urma curând.
În Ianuarieajunşi de Revelion la familia Gavrileşti, Angela se aruncă în braţele lui Dandu
spunând: „- Hai să dansăm, Victoraş!”.După un timp Liana constată că nu-i place acasă la
Gavrileşti, rugându-l pe Dandu să plece de acolo. Naraţiunea dă scene de mare intimitate, mintea
Lianei spune acesteia să se retragă, dar devine neputincoasă nemaifiind nimic de făcut, destinul
acţionând, iar Liana fiind definitiv învinsă de „iubirea” pentru Dandu. Iubirea oarbă cedează în
detrimentul raţiunii. În noaptea de Revelion, Liana urcă nerăbdătoare în apartamentul lui Dandu
„o casă mare, cu multe etaje, cu poarta grea de fier forjat ca intrarea unui templu” unde îşi
petrec noaptea împreună. Posesiunea, îi dă Lianei sentimentul adevăratei fericiri. Fericirea este
totdeauna în operele lui Rebreanu un motiv de primejdie şi de ameninţare astfel şi în Jar extazul
eroinei este, prevestitor de o nefericire care va urma curând. Liana se trezeşte la amiază şi vede
un buchet de trandafiri roşii.Aceasta îl „strînse la piept şi îl sărută cu drag fără să simtă
înţepăturile ghimpilor”.Desăvârşirea dragostei prin experimentarea plăcerii, dau eroinei un
sentiment al superiorităţii, încredere în Dandu, facând-o să renunţe la trecutele rezerve, la tot
raţionalismul ei de mai înainte. Îşi petrecea mult timp în faţa oglinzii, de mancat nu mai avea
pofta, iar după noaptea de Revelion „trebuia să se facă mai frumoasă, mai nouă şi mai
ademenitoare, să aibă o surpriză Danduţu cînd va veni s-o ia.” Se gândea „E al meu! Numai al
meu! Pentru totdeauna!”. Considera că Dandu „e bărbatul cel mai frumos, cel mai bun, cel mai
dulce din lume”, iubirea îi pusese stăpînire pe trup şi suflet. Cândva credea că „gelozia e
sentimentul care te face ridicol şi te injoseşte” dar acu „gelozia e umbra iubirii”. Considera că
„bucuria cea mare a iubirii nu-ţi umple inima decît după experienţa proprie”, că „pînă ce nu te
dăruieşti n-ai dreptul să-ţi spui că ai cunoscut iubirea.” A ajuns să nu se mai gândească la
licenţă, de a deveni independentă, nu mai cunoştea decât iubirea pentru Dandu, indiferent dacă
acesta o iubea sau nu. Considera că „Iubirea nu e un tîrg: te iubesc pentru că mă iubeşti. Iubirea
e o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc.” Uneori avea clipe de rătăcire îi fulgerau prin minte
diverse întrebări şi răspunsuri: „unde are s-o ducă dragostea aceasta?”... „Iubirea adevărată nu
poate avea nici un scop; scopul în sine presupune ceva utilitar. Nici scop, nici sfîrşit - iubirea e
dincolo de timp şi spaţiu”. Dandu venea zilnic s-o ia de acasă, sub pretextul că merg la patinaj, iar
la Teatrul Naţional se despărţeau, reîntâlnindu-se în apartamentul lui la diferenţă de cel puţin o
jumătate de oră, fiecare rătăcind pe stradă ca să nu-i vadă vreo cunoştinţă. Liana avea cheie de la
apartament, se strecura în casă ca o umbră, iar până sosea el, se îmbrăca în pijamaua lui în care

58
simţea că ar fi îmbrăcat „sufletul lui”, „unindu-se astfel pînă la identificare.” Liana îşi
proiectează setea ei de fericire asupra lui Dandu un individ mizerabil, care o va distruge. În lume
se arăta rece cu Dandu, chiar mai rece decât înainte pentru anu da de banuit, iar în oraş se găseau
totdeauna ca din întâmplare. După Bobotează şi-au rărit vizitele, îşi fixau la fiecare întâlnire pe
următoarea, Liana însăşi punea întâlnirile mai rare ca „să fie mai dorite.” Toată familia Rosmarin
mai putin tatăl vorbea de „frumosul aviator” şi de ziua „cu cererea în căsătorie” a
Lianei.Demonstrarea unui caz de falsă conştiinţă, protestul vehement, îndreptat împotriva unei
realităţi în care fără să ştie, este proprie protestatarului însuşi eroina face sub numele de iubire
„protituţie camuflată”.
La logodna lui Mircea cu Nina, Angela îi mărturisteşte Lianei, că dacă Dandu nu o plăcea
i-ar fi plăcut „să-i sucească capul”. Liana îi acordă toată libertatea „cu o superioritate
dispreţuitoare”. Prin această mărturisire Rebreanu aduce în prim plan prevestirea
deznodământului tragic al eroinei.
Sesiunea de examene vine ca prilej şi pretext pentru Liana de a rămâne peste noapte la
Dandu, spunându-le părinţilor, că rămâne la Coralia peste noapte, pentru a învăţa mai mult, iar că
acasă nu are suficientă linişte. Didina a fost uşor de convins, însă Rosmarin „se întunecă auzindu-
i planurileşi tăcu.” Liana nu vroia să-şi divulge secretul faţă de prietena ei, dar gândind că ar
risca şi ar fi dată de gol, a recurs la o stratagemă. Merse într-o seară la Coralia şi rămâne peste
noapte, vorbind despre Dandu, de cărţi uitând. După câtva nopţi lipsă de acasă, furios Rosmarin
„a izbucnit vehement” „poţi să pleci, dar ia bine seama, aici nu te mai întorci!... Dacă pleci,
plecată să fii!”, sfârşind brusc „escapadele nocturne” ale Lianei. Lina se gândea să plece de
acasă, dar mai bine să facă aşa cum va spune Dandu, „singura fiinţă în lume care o iubeşte”.
Dandu consideră că „în interesul ei şi al iubirii lor, e mai bine să fie rezonabilă”, spunându-i, că
plecarea ei de acasă ar provoca un scandal ce ar putea avea consecinţe neplăcute pentru ea. În
fiecare seară Liana se culca plânsă, „simţindu-se o martiră a iubirii”. Dandu pretinde tact,
rezervă, menţinerea tainei, pentru că n-ar vrea să se compromită prin aflarea adevărului.
ÎnFebruarieLiana răreşte întâlnirile cu Dandu crezând că „iubirea fără piedeci nu poate
avea farmec” iar “pasiunea riscă să devină o obişnuinţă banală ca masa la oră fixă care te
plictiseşte”. Pentru a înlătura bănuielile părinţilor Liana o chemat-o într-o seară pe Coralia la ea
să înveţe împreună. A oprit-o să doarmă la ea, astfel convingându-şi părinţii că lipsa ei de acasă
noaptea a fost pentru a învăţa. La scurt timp Liana îi anunţă că renunţă să mai meargă sesiunea ce
urma la examene fiindcă nu s-a pregătit suficient. Pentru ea acest lucru însemna a renunţa la

59
nopţile cu Dandu. Doamna Rosmarin era convinsă că Liana dacă nu ar fi mers la Universitate ar
fi fost de mult căsătorită.
În ajunul cununiei lui Mircea cu Nina, familia Gavrilescu a dat o masă la care a invitat
familia Rosmarin, naşii şi cavalerii de onoare. Liana „a distribuit locurile” la masă, iar pentru a
evite orice suspiciune, l-a aşezat pe Dandu în faţa ei la celălalt capăt al mesei. Angela care era
lângă Dandu, „îl provoca în toate chipurile”. Liana nu dădea nici o importanţă „schimonoselilor”
Angelei, simţea că îl iubeşte pe Dandu mai mult ca oricâd, şi era foarte sigură de iubirea lui
încât „în sufletul ei nu mai încăpea loc pentru rădăcinile geloziei”.
Este prezentată căsătoria lui Mircea şi a Nineifixată pentru a treia duminică din februarie
la care Dandu şi Liana merg împreună. La această petrecere Alistar, îi cere Lianei „răspunsul cel
vechi”, dar aceasta l-a lăsat nedumerit de la nunta lui Mircea cu Nina.
ÎnMartie,„secretul iubirii” începe a o chinui pe Liana tot mai mult„ca o povară din ce în
ce mai insuportabilă”, hotărăşte astfel să-i destăinuie „ca unui duhovnic” lui Remus Oloman
iubirea ei faţă de Dandu, crezând că dacă ar spune cuiva, „i s-ar risipi chinurile”. A vrut să-i
destăinuie bunici dar s-a răzgândit, cum s-a răzgândit să-i spună şi lui Remus Oloman, regretând
că l-a chemat la ea şi căutând „o minciună plauzibilă” pe care să i-o spună.Remus Oloman
susţine în faţă Lianei că „dragostea care nu sfîrşeşte la ofiţerul stării civile are vicii de formă”.
Pentru el Liana „era un caz asupra căruia voia să-şi exercite observaţiile psihologice”. Remus
deveni „oaspete frecvent” al familiei Rosmarin, de unde află că familia îşi pusese mari speranţe
în aviatorul Dandu, dar că acesta nu le mai inspiră încredere şi ar prefera pe Alistar, „director
general şi bărbat solid din toate punctele de vedere” ca soţ pentru Liana.Gazetarul Remus
Oloman îl ajuntă pe Rosmarin să îşi păstreze postul.
Alistar a început vizitele mai dese, iar părinţii Lianei nu se mai interesau de Dandu, fiind
bucuroşi să-l înlăture de tot. Liana gândea că Alistar şi Dandu „sunt două lumi deosebite şi cu
desăvîrşire străine, despărţite una de alta printr-un zid impenetrabil”, că pentru Alistar nu ar
simţi niciodată ce simte pentru Dandu, cu Alistar, era lucidă, putea discuta, formula gândurile, cu
Dandu nu avea gînduri, „doar fragmente nebuloase care nu reuşeau să se închege în contururi
precise”. Liana nu mai vorbea de Dandu acasă, astfel toată lumea era mulţumită. Simţind că a
mai scăpat de suspiciuni, Liana se simţea mai liniştită. Întâlnirile cu Dandu erau mai rare,
întotdeaua fixate de ea.Lui Dandu îi scade treptat interesul pentru aceasta care la început nu
observă nimic.

60
 Angela dă o mică petrecere la întorcerea din luna de miere a lui Mircea şi Nina. Pe lista de
invitaţi anunţată de Angela, Liana nu aude numele lui Dandu, astfel hotărăşte să nu-i spună de
această petrecere „socotind că Dandu s-ar putea simţi jicnit că n-a fost invitat după ce de atîtea
ori a luat parte la alte petreceri ale Gavrileştilor”.La petrecere Liana zăreşte printre dansatori pe
Dandu dansând cu Angela. Liana pleacă imediat acasă, inventând o durere de cap. A doua zi
Dandu merge la ea, spunându-i ca i-a zis Angela că va fi şi ea acolo, acesta fiind motivul pentru
care el a onorat invitaţia. Rebreanu începe a prezenta dovezile de neloialitate din partea lui
Dandu. Acesta bâiguie justificări stupide, dar Liana tot îl iubeşte, nu poate trăi fără el şi cu
aceasta tema redevine mediocră, iubirea oarbă din partea Lianei pentru Dandu nu cedează în faţa
raţiunii. Prilejul de a face un bun roman, nu lipseşte la Rebreanu. Acesta prezintă drama femeii
care ia dragostea în serios în conflict cu o lume făţarnică, rea, nepăsătoare, incapabilă să priceapă
realitatea dezinteresată a emoţiei. Tema e tratată sobru, cu mijloace satisfăcătoare, impresia de
caricatură dispare, astfel apare un ton mai potrivit, dar nu şi acuitatea necesară.
ÎnApriliela petrecerea dată de Angela, Rosmarin observă că Dandu „cam dădea tîrcoale
fetei celei mici a lui Gavrilescu” zicând că dacă „la Liana nu i-a mers să-şi bată joc de ea cum ar
fi dorit poate dumnealui, îşi încearcă norocul unde crede că are mai multe şanse ...”.
Liana şi Dandu nu se mai văzuseră de 10 zile, fiind certaţi. Aceasta nu-şi găsea liniştea
„umbla ca o halucinată„ „îşi dădea seama că fiece zi de întîrziere adînceşte despărţirea şi asta o
îngrozea”. Remus Oloman află că sunt certaţi, şi îl aduce pe Dandu acasă la Liana. Cei doi se
împacă şi hotărăsc să meargă toţi trei la Înviere, părinţii Lianei nefiind deloc încântaţi când află
ca Lina iese iar cu Dandu, ei invitând la masa de Paşte pe Costică Alistar. La Înviere Oloman îi
lasă singuri pe Liana şi Dandu. După miezul nopţii hotărăsc să mergă în strada Regală acasă la
Dandu. Liana întârzie la gustarea tradiţională după Înviere, prilej pentru care Rosmarin afirmă:
„Cum a ieşit cu derbedeul, cum vine iar spre ziuă acasă ca la hotel”.A doua zi, în duminica
Paştelui, Liana işi anunţă părinţii că merge la aerodrom să primească botezul aerului, unde îl ia pe
Bebe şi Alistar. Dandu îi plimbă cu avionul şi stabileşte cu Liana să se vadă a doua zi.
În Mai prin despărţirea de Dandu, Liana a realizat că îl iubeşte şi mai mult. Alistar era
considerat ca un ginere în familia Rosmarin. Liana se vedea acum mai des cu el decât cu Dandu
şi îl face să creadă că se va căsători cu el „La toamnă ne logodim, facem nunta numaidecît şi
plecăm în Grecia”. Îi spune aceste lucruri, însă îl pune pe acesta să promită că nu le va spune
nimic părinţilor ei.

61
 Familia Rosmarin era îngrijorată din cauza bunicii care era şi mai bolnavă. Rosmarin era
cel mai afectat si căuta remedii bătrâneşti „maieficace decît combinaţiile cîntărite în bani grei ale
farmaciilor”. În loc de reţete bătrâneşti, într-o zi, află că a căzut guvernul şi se bucură, admira pe
rege şi considera că „numai regele poate să scape ţara de tîlhari!”Peste câteva zile află lista
noului guvern şi se declară mulţumit astfel toate lucrurile reintrară în normal. Începe să se se
intereseze iar de leacuri miraculoase pentru soacra sa. La sfârşitul lunii au început a circula
zvonuri că noul ministru „vrea să reducă la jumătate numărul funcţionarilor şi să scadă din nou
lefurile”. Rosmarin regret acum pe cei plecaţi de la conducere exprimându-şi temerile faţă de
Remus Oloman, care îl linişteşte spunând că e sub protecţia lui Răcanu şi să stea fără grijă.
Liana profită de nervozitatea generală şi crizele politice pentru a se vedea mai des cu
Dandu. Aceştia se purtau ca doi tineri căsătoriţi care se preocupau de grijile
gospodăreşti.Deficienţele de tehnică a construcţiei indică punctul şubred al cărţii, ele fiind
semnificative arată că marele romancier e departe de a-şi mai stăpâni materia. Simţind nevoia să
justifice apariţia revolverului fatal cu care Liana îşi va pune capăt zilelor, autorul obligă pe
Dandu, într-un moment când nu mai există vreo îndoială asupra adevăratelor sale sentimente, să
facă scene de gelozie, şi de teamă că Liana îl va înşela cu Alistar, săscoată la iveală un revolver,
să-i lipească ţeava de tâmplă. Liana se sperie crede că într-o clipă de „tulburare geloasă”, Dandu
se va omorâ, astfel revolverul îi apăre ca o ameninţare a iubitii lor. Liana îi fură revolverul lui
Dandu şi îl ascunde la ea acasă într-un sertar unde îl va descoperi din întâmplare la finalul operei
unde Rebreanu prezintă deznodământul tragic al eroinei. Astfel de stridenţe nu mai există nicăieri
pe toată întinderea operelor lui Rebreanu, acestea pot fi uneori slabe, dar atât de bătătoare la ochi
, stângăcii tehnice nu găsim în ele. Sertarul unde a ascuns Liana revolverul era plin cu amintiri,
„obiectele scumpe inimii ei” şi era închis cu cheia pe care o ţinea ea ca nu cumva cineva să-i
umble printre lucruri. La observaţia dispariţiei revolverului Dandu îl ceru foarte insistent, aceasta
refuzând a i-l înapoia spunând că „Viaţa ta mi-e mai scumpă decît a mea”.
ÎnIunieLiana mergela Universitate din când în când, nu pentru examene, doar pentru că
uneori o apuca „nostalgia cărţii” şi îi revenea dorinţa de a-şi lua diploma şi de a fi independentă,
pentru Dandu. Se gândea că nu o cere în căsătorie „fiindcă nu se simte în stare să facă faţă
cheltuielilor mai mari ale unei gospodarii”. Nu găsea totuşi energia de a începe în mod serios
studiile.
La începutul lui iunie, într-o duminică, află că Dandu nu o poate aştepta, zi stabilită de ea,
ceea ce produce o nelinişte în sufletul Lianei. Se gândea că ea a renunţat la toate pentru el, dar că

62
prin egoismul ei n-ar putea să pretindă de la Dandu să o situeze pe ea „mai presus şi de serviciu,
şi decamarazi, şide orice în viaţă”. Se gândea că bărbaţii nu pot trăi numai şi pentru
iubire.Întâlnirile lor deveneau din ce în ce mai rare, iar cel care stabilea ziua întâlnirilor era de
acum el. Într-o zi nu îl găsi acasă, întâlnire stabilită chiar de Dandu, întâmplare pusă de Liana sub
semnul uitării „Danduţ nu poate fi ticalos“„ a uitat . . . Are şi el multe pe cap, săracul...” .
Motivele pentru lipsa lui de la întâlniri erau suficient de puternice încât Liana nu putea să nu le
accepte„n-a găsit corect să-i lase vorbă ori bilet prin ordonanţă ca să n-o ofenseze”.Este luna în
care Liana începe să-l bănuiască pe Dandu de infidelitate (într-o zi merge la acesta acasă, nu îl
găseşte, dar găseşte în schimb toate hainele lui împraştiate). Pornind spre casă, din tramvai „i se
păru că zăreşte pe Dandu cu o femeie”. Dandu reuşeşte să o convingă pe Liana că nimic nu este
adevărat,„s-a jurat a doua zi că nici n-a trecut pe boulevard fiindcă ...”. Totuşi Liana avea
bănuieli şi simţea că trebuie s-o cunoscă pe cea cu care Dandu iese. Se ascunse un timp în gangul
din strada Regală, apoi îşi schimbă „postul de observaţie” unde se intâlni cu Angela, ce purta o
toca albă de pai, aceeaşi pe care o văzuse atunci din tramvai alături de Dandu. Ii văzu şi la film
împreună, iar acum Liana era sigură că cea cu care iese Dandu este Angela. Aceleaşi motive
puternice cum că „Angela s-a agăţat de el să-i ţie companie” că „el n-o sufere şi i-e chiar
antipatică cu nasul ei ca un cartof nou şi cu gura ceea mare care rîde mereu prosteşte” o fac pe
Liana să-l creadă iar.
Rebreanu nu salvează eroina de la destinul tragic astfel prezintă tema inepuizabilă a
disperării femeii pasionate, surprinsă de mediocritatea, de cuminţenia făţărnică a bărbatului.
Dandu o minte în continuare pe Liana,de data aceasta că pleacă la 1 iulie în concediu la părinţi la
Focşani.Liana i se pare părinţilor în ultimul timp plăpândă şi slăbită şi nu ştiu cum să procedeze
pentru a o trimite măcar pe eala băi. Aceasta refuză crezând în minciuna lui Dandu şi rămâne
acasă lângă bunica bolnavă.Considera că Dănduţ va fi acasă cu părintii aşa cum va sta şi ea lângă
bunica. Discuţia este reluată când Mircea propune Lianei să o ia cu el la Mangalia. Refuză
categoric când află că vor merge împreună cu Gavrilescu şi cu Angela, gândind că toată vara
avea să şi-o petreacă cu Angela.
ÎnIulieLiana află că Dandu era la Mangalia, şi că e îndrăgostit de Angela. Printr-o
scrisoare pe care o trimite acasa, Mircea spune familiei, printre altele, că Dandu sosise la
Mangalia imediat după ei, că e îndrăgostit de Angela şi „se ţine după ea ca umbra”. Se aşteaptă
să se întoarcă acasă cu ei logodiţi, dar să nu spună nimic pentru că nu e nimic sigur şi că nu vor să
răspândească zvonuri înainte de a fi toate aranjate. Doamna Rosmarin exclamă „Şi-a găsit sacul

63
petecul... Bine c-ai scăpat tu de el, draga mamii!”Liana cu scrisoarea în mână avea senzaţia ca
odaia se clătină, ca totul în jurul ei se năruie gândind că „şase luni s-a zbuciumat singură şi s-a
înşelat mereu”. Îndemnată de bunica, Liana îi destăinui totul. Bunica o linişti, că nu are ce pierde
cel mult o iluzie, pe când el, „pierde un sufleţel ca o floare cum n-are să mai găsească niciodată
în lumea asta”. La vorbele bunicii Liana se simţea mai uşurată şi liniştită. Bunica muri la scurt
timp pe neaşteptate, Liana pierzându-şi odată cu aceasta şi încredere în sine. Jurase bunicii că nu
o să-şi piardă cumpătul niciodată, că nu o să mai ştie de Dandu, că îl va considera inexistent, că o
să-l primească când va veni, „să se explice liniştit, şi să se despartă ca doi oameni
civilizaţi”.După moartea bunicii Liana s-a mutat jos, în subsol, în odaia bunicii, unde se simţea
mai bine amintindu-şi glasul alinător al ei.Liana purta doliu, îşi zicea că poartă un doliu dublu, că
şi-a înmormîntat bunica şi iubirea.Liana convinsă, de superficialitatea exaltării, are ca la început,
revelaţia lucidităţii, dar, face şi din luciditate un factor al iubirii pentru Dandu.
În August Rebreanu prezintă întoarcerea lui Dandu de la Mangalia şi întrevedrea cu
Liana. Prima zi de august aduce pe Oloman şi Constantin Alistar în casa Rosmarin, pentru a-şi
lua rămas bun de la Liana, plecau pentru o luna din Bucureşti. Lipsa lui Oloman, singurul care
ştia despre iubirea ei, tocmai când s-a întors Dandu îi produce Lianei o neîncrede în propriile
puteri. Venind în vizită Mircea cu Nina şi povestind cum au petrecut, Liana află că Dandu s-a
întors. Liana îl iubeşte, iubirea ei nu e decât expresia unei chinuitoare nelinişti. Consideră că
Dandu se va întoarce şi-i va spune că numai pe ea o iubeşte. Gândea că se vor revedea, îl aştepta
în fiecare zi „precum i-a aşteptat scrisorile”, dar în locul lui veneau scrisori de la Alistar. După
10 zile a început a avea îndoieli că va mai veni. Gândea că a „părăsit-o, după ce s-a săturat de
ea, ca pe orice fetişcană ieftină”, ea dăruindu-i „fericirea, inima, viaţa ei toată.” Nimic nu -şi
păstrase, „nici măcar demnitatea”. În acelaşi gang, unde cândva a stat la „pîndă agitată de
gelozie” s-a ascuns şi acum pentru a-l aştepta şi să i se dea o explicaţie. Liana intră cu forţa în
casă la Dandu care îi mărturiseşte că „a fost iubire…nu ne potrivim, pentru o viaţă întreagă! Tu
eşti bună şi frumoasă şi plină de toate calităţile. Eşti prea bună pentru mine. Eu m-am simţit
lîngă tine veşnic inferior, şi mic, şi umil, şi deseori ticălos. E înjositor pentru un bărbat să se
simtă atît de inferior faţă de femeia lui. Mi-ar fi imposibil să trăiesc mereu aşa…”Explicaţia i se
pare stranie Lianei, dar sincer cum nu a fost niciodată în trecut. Liana, în disperare, căutând să se
stăpânească să nu devină vulgară,îi propune lui Dandu o iubire care să infrunte calomniile, lumea,
îi propune să se căsătorescă cu ea şi să divorţeze a doua zi (în felul acesta ea scapa de ruşine), dar
acesta o refuză. Tonul răzbunător al reproşurilor, furia Lianei, produc o scenă ce atinge ridicolul.

64
Liana strigă că era fecioară, că a necinstit-o, şi el a abuzat de neştiinţa ei. Îl ameninţă că îl
denunţă superiorilor lui şi că astfel va fi obligat s-o ia de soţie. Liana cere un compromis care să-i
salveze onoarea în faţa lumii, o căsătorie formală, pentru salvarea aparenţelor, pretenţie ciudată în
ceea ce o priveşte pe Liana, femeia care simbolizează pasiune şi pune iubirea mai presus de toate.
După această confruntare, zile întregi a umblat ca o „zănatecă, urmărită de aceeaşi mînie
neputincioasă”. Se gândea să-l reclame, a mers de câteva ori spre minister dar se întorcea din
drum căci o apuca frica şi ruşinea. Cu timpul mânia i s-a mai redus, a început „să judece mai rece
lucrurile şi nu i se mai păreau atît de ireparabile”. Gândea că el era vinovat, dar şi ea că „l-a
sîcîit cu gelozia, l-a urmărit, l-a terorizat cu lacrimile şi a încercat să-l încătuşeze complect, ca
pe un rob, nu ca pe un amant”. Considera că „iubire fără ceartă nici nu s-a văzut”. Se gândea că
s-a ferit de vulgaritate degeaba, că a fost vulgară, regreta că n-a avut tact, că Angela poate a
folosit mijloace de atracţie, farmece chiar, cărora Dandu, nu a avut puteri să reziste, „cum altfel
ar fi reuşit Angela să înduplece pe Dandu,un băiat fin”… „tocmai când el se lupta cu ispitele, ea
a făcut tot posibilul să-l îndepărteze…” Şi-a adus aminte cum a refuzat de Înviere să intre „în
biserica îndrăgostiţilor fără noroc”, considera acum că dacă ar fi intrat, „Dumnezeu le-ar fi
binecuvîntat iubirea”. Merse pe jos la acea bisericuţa veche, unde se rugă pentru ea şi Danduţu.
Acum se simţea plină de încredere şi curată. Merse din nou acasă la Dandu implorându-l s-o mai
„tolereze o noapte”. Dandu refuză spunându-i că trebuie să înţeleagă că s-a sfârşit şi că trebuie să
îl lase în pace.
În SeptembrieRebreanu pregăteşte deznodământul tragic al eroinei. Liana era liniştită
„purta un surîs aproape ostentativ”, dorea să-şi dovedească că începe o nouă viaţă sau chiar că
şi-o reface pe cea veche. Pentru a-şi alunga iubirea ce o purta în suflet pentru Dandu, se hotărăşte
să se căsătorească cu Alistar, care i-a scris mereu iar ea nu i-a răspuns niciodată. Se gândea că-i
va spune de Dandu înaintea nunţii, iar dacă acesta o iubeşte cu adevărat o va înţelege şi o va ierta.
Liana îl anunţă pe Alistar că a hotărât să facă logodna imediat ce va ieşi din doliu, iar căsătoria la
o săptămână, părinţii Lianei fiind foarte fericiţi aflând acest lucru. Liana spunea tuturor că se
mărită în speranţa că vestea ajungând la Dandu, are „să-i stîrnească gelozia şi redeştepte
dragostea”. Ziua Liana era veselă iar serile tristă, îşi amintea de băieţii care i-au făcut curte şi cu
care ar fi fost fericită, că „nici unul n-ar fi fost atît de rău ca Dandu ...” Nu-şi găsea explicaţia de
ce l-a ales tocmai pe Dandu, care era exact opusul la ce-şi dorea ea. Se gândea la antipatia care-a
avut-o totdeauna pentru ofiţeri şi-şi spunea că poate tocmai de aceea „a fost presimţire a
suferinţelorce va avea să îndure din pricina unui mic locotenent”.

65
 Într-o seară neputând dormi a desfăcut sertarul cu amintiri unde avea lucruri neînsemnate
şi descoperi revolverul de la Dandu aducându-şi aminte „cum i l-a şterpelit, cu cîtă groază şi
grabă, ca nu cumva să se omoare bietul Dandu pentru ea”. Se gândea la teatrul pe care l-a făcut
Dandu şi la cât de credulă a fost ea „am trăit numai cu iluzii”. Privind revolverul şi-a dat seama
că numai de la Dandu nu are nici o amintire doar revolverul lui „ca o amintire sinistră”. Florile
primite la început de la el s-au vestejit şi au fost aruncate la gunoi la fel ca iubirea lor. Un gând i-
a venit prin minte, să-l împuşte pe Dandu cu revolverul lui, că „omorîndu-l pe el se salvează ea”,
recunoştea însă că îşi distruge viaţa, că face o nebunie. Purta în poşetă revolverul sperând să-i
apară în cale Dandu pentru a-l împuşca. Se întâlni cu el dar nu a avut puterea de a-l împuşca
„abia cînd îl pierdu din ochi, simţindu-şi degetele amorţite de cum se încleştaseră în poşetă, îşi
aduse aminte de revolver şi de planul ei ucigaş. Parcă ar fi mustrat-o conştiinţa, repetă stins : -
Danduţule.”
În Octombrie este prezentat deznodământul tragic al Lianei.
Întâi noiembrie, ziua aleasă de Liana în fiecare an pentru sindrofie pica marţea, d-na
Rosmarin astfel schimbă data cu 30 octombrie, duminica, „să poată veni toată lumea şi să
petreacă“. Liana nu mai era atât de entuziasmată pentru petrecere ca anul trecut, hotărăşte ca
bătrînii să invite pe cine doresc, numai să ia în considerare şi dorinţele lui Alistar. Didina a avut
ezitări în privinţa lui Dandu, de a-l invita, fiindcă o curtase pe Liana „şi să nu se supere Alistar”.
Lianei îi era indiferent, numai „în sufletul ei ardea dorinţa de a-l invita”, ca să o vadă alături de
viitorul ei soţ.Este prezentată petrecerea la care locotenentul Tănăsescu invitat la fel ca anul
trecut, este rugat de Liana să-i citeascăîn palmă. Tănăsescu spune că anul trecut i-a făcut „o
proorocire şi uite cum s-a împlinit, că eşti mireasă”. Tănăsescu citeşte din nou în palmă Lianei
„Linia inimii e clară şi calmă...A vieţii . . . fericită!Vineri vei avea logodna, sîmbătă cununia
civilă, duminecă cununia religioasă, luni . . .” Liana râse zicând că„e farsor” şi că pe „astea le
ştie toată lumea…”.
Angela, invitatăşi ea la petrecere pare puţin schimbată, mai sentimentală şi mai serioasă îi
spune Lianei că-i pare bine că se căsătoresc amândouă în acelaşi timp, că a avut mai mult noroc
cu Alistar, decât ea cu Dandu, „un pîrlit de locotenent”. Spune căştie că Dandu a iubit-o mult şi
că ar fi luat-o de soţie dacăîl accepta şi îi face impresia că si acum o iubeşte. Liana răspunde
Angelei că Dandu nu a iubit-o niciodată „cel mult şi-a închipuit, dar nu m-a iubit! “. Angela îl
scuză pe Dandu că n-a putut veni la petrecere, pentru că a plecat cu comandantul lui într-o
misiune.La petrecere Liana oriunde se întorcea printre invitaţi, primea felicitări şi complimente

66
„fade şi searbăde”. Toate îi păreau false, „batjocoritoare şi înşelătoare”, o oboseau. Se gândea că
toată viaţa va trebui „să poarte aceeaşi mască ipocrită”.Pe la miezul nopţii invitaţii au început să
plece, iar Liana a coborât în camera ei. Se gândea că a doua zi, după ce se va întoarce cu Alistar
de la inele să-i mărturisească tot.Neavând somn, năpădită de gânduri, deschise sertarul cu
amintiri, şivăzu revolverul lui Dandu, „cu mînerul de os, mic ca un bibelou”. Se gândea ce va fi a
doua zi, se simţea „inutilă şi anacronică, o zdreanţă veche care încurcă locul”. Îşi descheie
cămaşa la piept şi se împuşcăîn inimă.Dimineaţă, Tinca, servitoarea casei, anunţă mortea Lianei,
soţilor Rosmarin.
La amiază la ora când trebuia să meargă să cumpere verighetele, Alistar a venit cu un braţ
de flori albe. Se gândea că Liana nu l-a iubit suficient şi a preferat să se omoare. Didina şi-a
explicat gestul Lianei prin surmenajul cu învăţătura, cădacă ar fi avut vreo nemulţumire sau
supărare, ar fi lăsat o scrisoare, să fie o mângâiere pentru ei. Gândea că şcoala i-a „zdrobit
nervii”, că se plângea mereu că e obosită, chiar şi cu o searăînainte de tragicul eveniment. Toată
lumea a îmbrăţişat explicaţia Didinei, numai D-na Gotcu exprima câte o îndoială „poate să fie şi
vreo dra goste nenorocită şi ascunsă”.
Remus Oloman a venit în ziua înmormânătării şi a rămas lângă Dandu care avea „ochii
roşii şi speriaţi” întrebându-l „dece s-o fi omorît biata fată, măi Dandule, ce crezi?” şi
asigurându-l „batjocoritor” că nu-l bănuieşte pe el “Liana a fost prea inteligentă ca să. ....”
Dandu răspunse că „a iubit-o mult şi pe urmă...” Remus Oloman are convingerea, mai mult
pentru a-i justifica gestul că„Liana n-a avut rădăcini destul de adînci în viaţă. A fost prea fragilă
pentru lupta brutală care e viaţa noastră mecanizată. I-au clacat nervii, la un moment dat, ca
unui cal de rasă după o cursă de încercare …”.Şi poate totul s-ar fi terminat cu bine, ca într-o
banală dramă burgheză, dacă Rebreanu nu ar fi păstrat în Liana acelaşi suflet pur şi cinstit.
Urmând o cale epică de povestirea amănunţită şi lineară a faptelor, destul de simplă,
oarecum constatativă, Rebreanu însuşi a mărturisit că a încercat să facă prin romanul Jar un
proces-verbal de dragoste, un reportaj mult prea amplu, asupra nereuşitei unei pasiuni, văzută în
sine şi prin sine. Schiţa climatului ambient este de ajuns de exactă, sigură în liniile ei tipice, ca
pretutindeni la Rebreanu. Însă tipicitatea se confundă prea des cu statistica dezolantă, cu mijlocia
previzibilitate.
Stăpâniţi de înclinări rudimentare eroii din romanul Jar trăiesc o intensă viaţă pasională.
Înclinările eroinei o fac dornică de dragoste. Ele devin pasiune din momentul ce se centrează în
jurul unui singur obiectiv. Liana şi-a aservit raţiunea pasiunii. Nu este stăpână pe sine şi cedează

67
celui care a ştiut să capteze înclinările ei într-o singură direcţie. Facultăţile intelectuale ale
acesteia sunt însă amorţite într-o măsură şi mai mare. Pasiunea sexuală care le ţine locul este o
trebuinţă, şi ca orice trebuinţă ea nu poate fi decât de ordin fizic. Liana, având aceeaşi structură
pasionată, n-a putut să-şi înfrâneze cu raţiunea impulusrile la momentul oportun, încât a trebuit să
sufere inevitabilele consecinţe ale actului său.
Rebreanu a dat povestirii un cadru uman simplu, pasiunea din roman ducând în demersul
ei la o boală, astfel rezultând pojarul dragostei (cum trebuia să se numească iniţial romanul), un
pojar care trece fără să lase urme vizibile, un jar trecător. Romanul cuprinde porţiuni reale de
viaţă burgheză, orăşenească, prin care Rebreanu în reuniunile mondene compune grupuri şi
surprinde fragmente semnificative de conversaţie care se dovedesc a fi tot atât de pătrunzătoare
ca şi în mediul rural. Romanul este structurat în capitole sub denumirea lunilor anului, începe cu
luna octombrie şi se încheie tot în luna octombrie dar a anului următor. Eroina suferă, deopotrivă,
de o exagerare de normal, în primele capitole, şi de artificial în ultimele capitole, prilej cu care
Rebreanu face un bun roman, mai ales în a doua parte a acestuia când apare drama femeii care ia
dragostea în serios în conflict cu o lume lipsita de sinceritate, contrară regurilor morale, care nu
manifestă niciun fel de interes faţă de ceea ce se petrece în jurul său, o lume incapabilă să
priceapă realitatea emoţiei. Tema e tratată de Rebreanu în ultimele capitole aspru, cu mijloace
acceptabile, impresia de parodie piere, astfel apare tonalitatea potrivită, dar nu şi perspicacitatea
necesară. Dacă eroina n-ar fi impus prin marea tensiune a personalităţii, prin teribile derogări de
la regula comună, dacă, într-un cuvânt, ea ar fi fost în toate o “posedată”, reproşurile de această
categorie (neverosimilitatea unor situaţii, stridenţa incredibilă a unor atitudini) ar fi amuţit. Liana
în cele din urmă este o femeie „normală”, foarte reprezentativă, şi atunci Rebreanu a dat naştere
contradicţiei care alterează, din ambele direcţii, substanţa cărţii, cât şi joasa atitudine a epicii
propriu-size. Neîntrecut în psihologia mulţimilor, în zugrăvirea unor ample tablouri ale
frământărilor sociale de masă, cu întreaga dinamică interioară a mişcării lor sufleteşti, Rebreanu
se dovedeşte simplist şi artificial, cumva stingherit în abordarea străfundurilor abisale ale
conştiinţelor individuale, epicizând prin Jar doar firul evoluţiei unui sentiment, descriind şi
prezentând meticulos fazele acesteia, oarecum explicative, ca un spectator din afară, analiza
actului pur de conştiinţă depăşindu-l. Linearitatea şi îngustimea tratării subiectului frizează
banalul şi minorul iar exagerata lui extensiune descriptivă diluează romanul, făcându-l să fie citit
cu plăcere şi uşor.

68
 Liviu Rebreanu a căutat un drum propriu spre romanul psihologic, validându-şi calităţile
şi forţându-şi depăşirea limitelor, într-o formulă care să-i convină şi care să reprezinte
individulitatea sa creatoare, astfel a apărut romanul Jar, un roman de dragoste, roman pasional,
roman senzaţional, care se citeşte cu plăcere şi interes comun al lecturilor uşoare, de senzaţii,
având toate premizele sublimării unei semnificative tragedii pasionale în lumea modernă a
oraşului, fiind cenzurat uneori de privirea unui pătrunzător observator şi analist al realităţilor
sociale nemijlocite.

69
 CONCLUZII

Scriitor de largă respiraţie creatoare, Liviu Rebreanu a traversat prima jumătate a

secolului, marcând-o cu opere literare monumentale.
În analiza internă a operei sale, istoricii literari, au deosebit trei perioade de creaţie: 1907
– 1917: nuvelist; 1917 – 1932: romanicer şi dramaturg realist; 1933 – 1943: romancier naturalist.
În toate aceste răstimpuri a fost un publicist ponderat şi om de societate cordial, admirat ori
duşmănit, dar nu şi contestat. Ca dramaturg, Rebreanu a realizat opere egale ca valoare cu
romanele sale, însă nu atât de celebre. Rebreanu face parte dintre acei scriitori care refuză
dezvăluirea totală. Adevărul despre sine, fie l-a închis ermetic, fie l-a disimulat cu abilitate. Avar
cu mărturisirile, el face totuşi unele confesiuni dintre cele mai intime, pe care însă, exegeţii săi
le-au lăsat prea puţin cercetate. Meritul deosebit al lui Liviu Rebreanu este de a fi un scriitor a
cărui voiciune n-au atins-o alţi reputaţi scriitori. Acesta se particularizează de la un roman la altul
şi se înscrie în direcţia realismului obiectiv. Chiar dacă tendinţele vremii erau spre o nouă
structură narativă, Liviu Rebreanu menţine formele de tip balzacian sau tolstoian, aspirând mereu
spre condiţia demiurgului omniscient şi omniprezent.
În jurul operei lui Liviu Rebreanu au gravitat câteva idei critice restrictive: exclusivitatea
obiectivităţii epice, reducerea operei la trei romane, la epopeea românească şi ţărănească, la
realismul dur cu exagerarea instinctualităţii personajelor lipsite de dimensiunea spirituală. În
ceea ce-l priveşte pe Rebreanu, el este însuşi un personaj. Calm, de o seninătate şi ţinută
maioresciană în viaţa publică, el se dezvăluie ca un artist vitalist, fascinat de perfecţiune.
Rebreanu este „un gospodar” în sens psihologic, şi metafizic. Rebreanu ştie ce face, îşi
analizează lucid procesul de creaţie, de aceea ne putem adresa formulărilor sale pragmatice.
Fiecare roman scris de Rebreanu, conţine o primă fază menită să expună cadrul şi datele generale
ale problemei cu funcţia bine determinată de a aduce lucrurile, prin asalturi şi retragere
succesive, până la un punct decisiv. Liviu Rebreanu cercetează fiinţa omenească aflată în conflict
cu ea însăşi, dar şi cu ceilalţi, relatând cele mai ascunse pasiuni şi trăiri ale personajelor. Punctul de
plecare ȋn prezentarea unor stări conflictuale ȋl prezintă toate mediile sociale în care există o
barieră de netrecut. În operele lui Rebreanu conflictul exterior este determinat de factori sociali,
decisivi în evoluţia conflictelor, iar conflictul interior exprimă răbufniri ale fiinţei ce răscolesc
spiritul şi sufletul ce duc la situaţii dramatice. Operele lui Rebreanu reprezintă un univers fără ieşire.
Autorul pătrunde în lumea cauzelor psihologice şi morale ale conflictelor.

70
 Tema iubirii în romanele psihologice, în viziunea lui Rebreanu, presupune mişcări
lăuntrice, care iau amplitudine în tăcere, ascunzând conflicte dramatice şi pasiuni. Conflictele
exterioare şi interioare din opera lui Liviu Rebreanu nu-şi găsesc rezolvarea decât în moarte după
cum se observă în romanele Ion, Pădurea Spînzuraţilor, Ciuleandra, Gorila, Adam şi Eva, Jar.
Eroii sunt surprinşi în într-o lume controlată de însemnele tragicului, ale morţii, spaimei, greşelii,
şi neliniştii, iar conflictele apărute reprezintă o problemă, determinată de nemulţumirile din
interiorul fiinţei umane, şi de factorii sociali, ce izbucnesc în situaţii tragice, fără soluţii de ieşire
din impas, în care eroii sunt condamnaţi la moarte. Rebreanu aduce drama iubirii în prim-plan în
Ion, Gorila, Pădurea Spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra, Jar ca pe o dramă existenţială,
situată alături de aceea a pământului, politicii şi a conştiinţei naţionale, în care aproape toate
cuplurile sunt sortite neîmplinirii şi suferinţei. Aspiraţia acestora spre fericire este curmată în
mod brutal de o condamnare la moarte, de un asasinat sau de o sinucidere. Aflată în mijlocul
tuturor problemelor, femeia din opera lui Rebreanu, nu se poate decât resemna sau sinucide.
Tema iubirii l-a preocupat în permanenţă pe Rebreanu, iubirea apărând în fiecare din
cărţile sale ca pe un dat fundamental al vieţii sale. Glasul iubirii din Ion a constituit un puternic
nucleu pentru toate romanele de dragoste pe care le-a scris Liviu Rebreanu. Rebreanu a lăsat
semne, care nu se şterg şi a căror vizibilitate e acum mai mare. Aceasta i-a fost marea obsesie, de
o permanentă chinuitoare şi dătătoare de fericire, o simţire zvâcnind din depaşirea limitelor cu o
mai veche tentaţie a sa, romanul Jar. Prin Jar, Liviu Rebreanu şi-a verificat puterile în alt
perimetru decât cel cunoscut parăsind metoda de lucru din Ion, Pădurea Spînzuratilor
proiectând în Jar pentru a obţine un efect inedit, aceeaşi obsesie erotică din Adam şi Eva,
Ciuleandra dar pe fondul cenuşiu, mediocru şi letargic al mediului mic-burghez.
Romanul Jar (1934), intitulat întâi Scara fericirii, apoi Mojarul iluziilor, este considerat
de criticii literari un roman de al doilea raft. Depăşindu-şi limitele, prin scrierea acestui roman
Rebreanu a realizat o monografie a iubirii, prin care dragostea este văzută ca o pasiune esenţială a
existenţei iubirii. Jar prezintă o viziune asupra iubirii, considerată ca o maladie distrugătoare
pentru Liana şi analizează sufletele personajelor în momente de tensiune, a căror pasiune este
zdrobită de sentimentul zădărniciei vieţii omeneşti. Jar este romanul care uneşte plăcerea
simţurilor cu suferinţa. Rebreanu prezintă drama unei femei care ia dragostea în serios, în conflict
cu o lume rea, incapabilă să priceapă realitatea dezinteresată a emoţiei. Eroina romanului moare
pentru că pune mai presus sentimentele decât rațiunea, în sufletul şi mintea acesteia tot mai vagă
şi mai neconvingătoare fiind înfruntarea între judecata raţiunii şi pornirea inimii.

71
 Dacă Rebreanu nu şi-ar fi refuzat cu liber consimţ cercetarea vastă socială, în favoarea
analizei psihologice, romanul Jar ar fi putut fi considerat de criticii literari o reuşită. Romanul
este un reportaj amplu asupra eşecului unei pasiuni, văzută în sine şi prin sine.
În vederea analizei tipurilor de conflict din romanul Jar al lui Liviu Rebreanu am
exemplificat comparaţia cu conflictele interioare din alte romane reprezentative ale autorului cum
ar fi Ion, Gorila, Pădurea Spînzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra.
În romanul Ion, Rebreanu prezintă drama pământului care determină drama iubirii care
este relatată de autor şi în romanul Jar. Conflictul exterior în romanul Ion este urmat de unul
interior sugerat de cele două forţe ce acţionează treptat, Glasul pămîntului şi Glasul iubirii deşi
personajul are nevoie să şi le asume concomitent. Ca şi în romanul Jar în care Liana se confruntă
cu cele doua forţe, a raţiunii şi pasiunii care fiind mai puternică pune stăpânire pe ea aceasta
ajungând la sinucidere, Ion se confruntă şi el cu o forţă care-l depăşeşte, cea a pământului, pe
care nu o poate stăpâni, şi ajunge a fi omorât. Forţa erosului pune stăpânire pe Ion, care iese
înfrânt din lupta aspră dintre dragostea pentru pământ şi pasiunea pentru Florica, care n-a înţeles
că nu poate avea în acelaşi timp şi dragoste şi pământ.
În romanul Gorila Rebreanu aduce în prim plan pasiunea pentru politică şi iubirea. Şi aici
ca şi în romanul Jar tragismul operei este declanşat de iubire. Conflictul în romanul Gorila se
naşte din pasiunea pentru politică, până când eroul trăieşte o altă pasiune, cea a iubirii. Iubirea îi
înrobeşte până la urmă pe eroii lui Rebreanu, Pohonţu şi Liana şi-i duce spre un destin fatal, deşi
la început sunt atraşi de glasul politicii şi respectiv al raţiunii. Pahonţu constată că nu e fericit la
atingerea idealului propus, acela de a intra într-o lume la care a râvnit, lumea politicii şi caută
împlinirea în iubire care-i schimbă destinul, aşa cum iubirea pentru Dandu îi schimbă şi Lianei
destinul. Raţiunea Lianei şi politica lui Toma Pohonţu trec pe plan secund şi dragostea devine
singura lor preocupare atunci când se îndrăgostesc (glasul iubiriiacoperă glasul raţiunii respectiv
al politicii). Mor nemulţumiţi sufleteşte atunci când conflictul interior izbucnit în sufletul lor nu
mai poate fi rezolvat. De la moarte pasiunile nu salvează nici un personaj (nici credinţa şi nici
iubirea nu reuşesc să-i salveze de la moarte).
Comparativ cu romanul Jar unde Rebreanu prezintă o viziune asupra iubirii, pe care o
consideră ca o maladie ce distruge, în romanul Pădurea Spînzuraţilor Rebreanu prezintă criza de
conştiinţă a lui Apostol Bologa. Dificultatea şiincertitudinea eroului de a opta între două datorii
cea a jurământului militar şi responsabilitatea morală faţă deneamul său, izbucnită din interiorul
fiinţei decalanşează conflictul din roman.

72
 Rebreanu a evadat din preocupările sale obişnuite pentru a redacta romanul metafizic
Adam şi Eva, în care armonizarea are loc în viaţa eternă, aşa cum a evadat şi pentru romanul Jar
darîn care iubirea se împlineşte pe pământ. Eroul din Adam şi Eva face câte o călătorie în şapte
epoci în care are revelaţia supremă a celor şapte vieţi şi moare numai după cea de-a şaptea epocă. O
singură viaţă nu ne ajunge pentru a ne împlini, aceasta fiind concluzia acestor călătorii după cum ne
prezintă Rebreanu romanul. Ca şi în romanul Jar, în cele şapte vieţi în care a călătorit Toma Novac
eroul din romanul Adam şi Eva, întotdeauna câştigă pasiunea între confruntarea dintre raţiune şi
sentiment, absenţa sau neputinţa de a avea iubire ducând la deznodământul tragic al romanelor lui
Rebreanu.
Constituind o creaţie ce încheie un ciclu unitar prin metodă nu şi prin ideatică,
Ciuleandra este redactată de Rebreanu înaintea romanului Jar. Este un roman înrudit în esenţă
cu celelalte romane, în careLiviu Rebreanu tratează motivul nebuniei ce a constituit o mai veche
obsesie a sa. Ca şi în romanul Jar măestria lui Liviu Rebreanu în elaborarea subiectelor, se
întâlneşte şi în romanul Ciuleandra. Comparativ cu romanul Jar unde motivul relatat este iubirea
unei fecioar care se zbate între glasul iubirii şi glasul raţiunii, în Ciuleandra Rebreanu tratează
cazul unei crime, înfăptuită de Puiu Faranga sub îndemnul nebuniei, a obsesiei privirii, a
dansului Ciuleandra.
Romanele lui Rebreanu confirmă faptul că viziunea rebreniană este mereu confruntată cu
iubirea şi moartea. Romanul Ion poate marca un echilibru, pe când Ciuleandra, Adam şi Eva şi
Jar, marchează epoci în care neliniştea provocată de viziunea surselor secrete ale vieţii nu este
îndeajuns susţinută, de forţa lăuntrică, de natura creatorului solid. Cu Gorila, Rebreanu renunţă
la orice obsesie a marilor ţinte, ostenit, el îşi întoarce cu bună ştiinţă, privirea de la o privelişte a
cărei contemplaţie implică încordarea unor energii ce par a-l fi părăsit întotdeauna. El nu mai
dispune de tăria de a urmări un secret care îl obsedează, nici de răbdarea magnifică, de a lăsa să
clarifice în procesul de creaţie, ca în Ion şi nici puterea de a-şi reprezenta conştient o idee,
grăbindu-se totuşi, prea mult să-i iasă în întâmpinare, precum a făcut cu rezultate interesate în
Ciuleandra, Adam şi Eva şi Jar. În Pădurea Spânzuraţilor acţionează un imperativ al dreptăţii
care, dacă nu determină cursul faptelor, veghează mereu asupra lor, le colorează în tonuri
fundamentale. În romanul Jar Rebreanu descoperă şi stabileşte cadre precise ale unor conflicte
morale din lumea burgheză, vorbindu-ne despre puritate şi inocenţă de nevoia de onestitate şi
adevăr. Drama eroinei este autentică, închizând în propriul destin însemne adânci ale timpului.
Romane ca Jar, Adam şi Eva şi Ciuleandra rămân documente ale marelui interes arătat de
Rebreanu factorului pasional, adesea cu un rol decisiv în determinarea destinelor omeneşti.
73
Rebreanu reafirmă o veche rezistenţă extremă: pasiunea. Prin vigoarea pasională şi tragismul lor,
dragostea şi moartea constituie două nuclee care polarizează marile teme ale operei scriitorului.
Cum au iubit, aşa mor cei mai mulţi dintre eroii lui Rebreanu: senzual, pătimaş, exaltat
năprasnic, atingând uneori culmile epopeei sau ale apoteozei. Dragostea, fie şi o frântură de ceas,
îi înnobilează pe toţi, iar moartea, cel mai adesea, îi răspunde absurd sau îi eliberează de chinuri.
Romanele lui Rebreanu conţin o filosofie care celebrează omul ca forţă telurică, de o mare
vitalitate. Înainte de orice, dragostea şi moartea în opera lui Rebreanu revelă o lume sufletească
şi pe exploratorul încercat, care, coborând şi urcând povârnişuri, uneori neumblate, îi dezvăluie
căile întortocheate şi tainice.

74
 BIBLIOGRAFIE

1. Aderca, Felix, Contribuţii critice, vol. II, Ediţie şi note de Margareta Feraru, Minerva,
Bucureşti 1988;
2. Casa de cultură „Liviu Rebreanu”, Caietele Rebreanu, Altip, Aiud, 2001;
3. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Minerva, Bucureşti, 1982;
4. Cioculescu, Şerban, Aspecte epice contemporane, Minerva, Bucureşti, 1972;
5. Cioculescu, Şerban, Varietăţi critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966;
6. Constantinescu, Pompiliu, Liviu Rebreanu , Viaţa Literara I, nr. 15/29, mai 1926;
7. Coser, L.A., Continuities in the Study of Social Conflict, Free press, New York, 1967;
8. Crohmălniceanu , Ov. S., Liviu Rebreanu, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti, 1954;
9. Cubleşan, Constantin, Romancierul Rebreanu, Viitorul Românesc, Bucureşti, 2001;
10. Gheran, Niculae, Tânărul Rebreanu, Albatros, Bucureşti, 1984;
11. Glodeanu, Gheorghe, Liviu Rebreanu Ipostaze ale discursului epic, Dacia, Cluj-Napoca,
2001;
12. Liviu Rebreanu interpretat de ..., antologie, prefaţă şi aparat critic de Paul Drogeanu,
Colecţia Biblioteca critică, Editura Eminescu, 1987;
13. Lovinescu, Eugen, Evoluţia poeziei epice, Ancora, Bucureşti, 1928;
14. Lovinescu, Eugen, Memorii, vol. II, Ediţie îngrijită de Eugen Simion, Minerva, Bucureşti,
1978;
15. Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism,
Saeculum, Bucureşti, 2000;
16. Pandrea, Petre, Adevărul literar şi artistic, an XIII, nr. 75, 1934;
17. Rachieru, Adrian, Pe urmele lui Liviu Rebreanu, Sport – Turism, Bucureşti, 1986;
18. Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu. Eseu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967;
19. Rebreanu, Liviu, Adam şi Eva, Junimea, Iaşi, 1985;
20. Rebreanu, Liviu, Ciuleandra, Litera internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2002;
21. Rebreanu, Liviu, Cred (1926), Amalgam (1943), în „Opere” 15, Ediţie Critică de Niculae
Gheran, Minerva, Bucureşti, 1991;
22. Rebreanu, Liviu, Gorila, Liviu Rebreanu, Bucureşti, 2004;

75
23. Rebreanu, Liviu, Ion, VolumulI şi II, Litera Internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2001, p.162;
24. Rebreanu, Liviu, Jar, Dacia, Cluj, 1990;
25. Rebreanu, Liviu, Jurnal I, Text ales şi stabilit, studiu introductiv de Puia Florica, addenda,
note, comentarii de Niculae Gheran, Minerva, Bucureşti, 1984;
26. Rebreanu, Liviu, Mărturisiri, în „Amalgam”, Dacia, Cluj Napoca, 1976;
27. Rebreanu, Liviu, Pădurea Spînzuraţilor, Litera Internaţional, Bucureşti, Chişinău, 2002;
28. Rebreanu, Liviu, Rampa, an XVI, nr. 47 – 52, 13 noiembrie 1933;
29. Sasu, Aurel, Liviu Rebreanu. Sărbătoarea operei, Cap. Romanul activ, Albatros, Bucureşti,
1978;
30. Simuţ, Ion, Rebreanu – dincolo de realism, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1997;
31. Simuţ, Ion, Liviu Rebreanu – monografie, biografie, Aula, Braşov, 2002;
32. Simuţ, Ion, Rebreanu – Dincolo de realism, Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 1997;
33. Streianu, Vladimir, Liviu Rebreanu, Revista Fundaţiilor, nr. 5, 1940;
34. Todoran, Eugeniu, Realismul lui Liviu Rebreanu, Revista Fundaţiilor, decembrie 1942;
35. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Minerva, Bucureşti, 1978;

76