Importanţa definiţiei date handicapului pentru implementarea strategiilor

integrării şi incluziunii sociale

Prof.univ.dr. Verginia Cretu
În anul 1982 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), preia concluziile
activităţii ştiinţifice îndelungate şi recunoscute a dr. Philipp Wood care face
următoarea distincţie între deficienţă, incapacitate şi handicap:
Deficienţa (engleză =impairment ; franceză=defficience) – orice pierdere sau
anomalie a structurii sau funcţiei psihologice, fiziologice sau anatomice.
Incapacitatea (engleză =disability; franceză= incapacite) – orice restricţie sau lipsă
(rezultând dintr-o deficienţă) a capacităţii de a efectua o activitate în maniera sau
în cadrul a ceea ce se consideră normal pentru fiinţa umană.
Handicapul (engleză=handicap ; franceză=handicap) – un dezavantaj pentru o
persoană, rezultând dintr-o deficienţă sau o incapacitate, care limitează sau
împiedică îndeplinirea unui rol care este normal, depinzând de vârstă, sex, factori
sociali şi culturali pentru acea persoană
Handicapul este definit drept „un dezavantaj pentru o persoană, rezultând dintr-o
deficienţă sau o incapacitate, care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol
care este normal, depinzând de vârstă, sex, factori sociali şi culturali pentru acea
persoană”.
Organizaţia Naţiunilor Unite a preluat definiţia O.M.S. în „Programul mondial de
acţiune privind persoanele cu handicap”,adoptat de Adunarea Generală O.N.U. la 3
decembrie 1982 şi în toate documentele ulterioare: „ Handicapul este o funcţie a relaţiei
dintre persoanele cu deficienţe şi mediul înconjurător. Apare atunci când acestea
întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, care le împiedică accesul la diferitele
sisteme ale societăţii şi care sunt disponibile altor cetăţeni. Astfel încât handicapul este
pierderea sau limitarea ocaziilor de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel egal cu al
celorlalţi” (ONU, 1982).

Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi

Articolul 1
Scopul prezentei Convenţii este de a promova, proteja şi asigura exercitarea
deplină şi în condiţii de egalitate a tuturor drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului de către toate persoanele cu dizabilităţi şi de a
promova respectul pentru demnitatea lor intrinsecă.
Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi defineste de fapt
handicapul și se raportează și la deficiență și la barierele din mediu:
Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice,
mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune
cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor
în societate, în condiţii de egalitate cu ceilalţi.
Handicapul este definit drept „un dezavantaj pentru o persoană, rezultând dintr-o
deficienţă sau o incapacitate, care limitează sau împiedică îndeplinirea unui rol
care este normal, depinzând de vârstă, sex, factori sociali şi culturali pentru acea
persoană”.
Organizaţia Naţiunilor Unite a preluat definiţia O.M.S. în „Programul mondial de
acţiune privind persoanele cu handicap”,adoptat de Adunarea Generală O.N.U. la
3 decembrie 1982 şi în toate documentele ulterioare: „ Handicapul este o funcţie a
relaţiei dintre persoanele cu deficienţe şi mediul înconjurător. Apare atunci când
acestea întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, care le împiedică accesul la
diferitele sisteme ale societăţii şi care sunt disponibile altor cetăţeni. Astfel încât
handicapul este pierderea sau limitarea ocaziilor de a lua parte la viaţa comunităţii
la un nivel egal cu al celorlalţi” (ONU, 1982).
Numai abordarea handicapului din perspectiva drepturilor omului stabileşte un
continuum între: a) problematica unei persoane care are o anumită deficienţă;
b)dezavantajele create de mediu; c)politicile sociale, instituţiile şi serviciile menite să
reducă aceste dezavantaje.
Dezavantajele pe care le au persoanele cu diferite deficienţe generate de factori de mediu au fost
astfel categorizate de Phillip Wood (cel mai cunoscut critic al modelul medical de abordare al
handicapului şi coordonatorul colectivului care a elaborat prima variantă de Clasificare
internaţională a deficienţelor, incapacităţilor şi handicapurilor) astfel: Dezavantajele de
orientare; de comunicare; de independenţe fizică; de mobilitate; privind
ocupaţiile; de integrare socială; de independenţă economică ş. A.
În accepţia lui Wood, conceptul de handicap este egal cu dezavantaje. Totuşi tipurile de
handicap au continuat să fie definite după categoria de deficienţă: fizică, senzorială,
mintală, psihică, etc. Dezavantajele sunt urmărite pe trei planuri:
- individual (limitarea autonomiei, mobilităţii dar şi a exercitării drepturilor cetăţeneşti, integrării
sociale, activităţilor de „loisir”);
- al familiei (timpul pentru îngrijire şi activităţi terapeutice şi recuperatorii,povara
economică,tulburarea raporturilor dintre membrii familiei şi profesiilor);
- în plan social (scăderea productivităţii, necesitatea mobilizării de fonduri , organizarea serviciilor şi
altele).
„Conceptul de recuperare/reabilitare este definit drept procesul destinat să dea
posibilitatea persoanelor cu handicap să ajungă la şi să-şi păstreze nivele
funcţionale, fizice, senzoriale, intelectuale, psihiatrice şi/sau sociale, optime,
furnizându-le acestora mijloacele pentru a le schimba viaţa în direcţia obţinerii
unui mai mare grad de independenţă. Procesul de recuperare include o paletă
largă de măsuri şi activităţi de la cele de bază şi generale, la activităţi cu scop bine
definit, de exemplu, reorientarea profesională” (1 pag.10).

Convenţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi defineste de fapt

handicapul și se raportează la deficiență:
Persoanele cu dizabilităţi includ acele persoane care au deficienţe fizice, mentale,
intelectuale sau senzoriale de durată, deficienţe care, în interacţiune cu diverse
bariere, pot îngrădi participarea deplină efectivă a persoanelor în societate, în
condiţii de egalitate cu ceilalţi

Handicapul de intelect

Handicapul de intelect este caracterizat prin limitări semnificative atât ale

funcționării intelectuale cât și în comportamentul adaptativ, care acoperă multe abilități
sociale și practice de zi cu zi. Această dizabilitate își are originea înainte de vârsta de 18
ani.
Funcționarea intelectuală
Termenul de inteligență desemnează diferite niveluri de organizare a funcțiilor
senzorio-motorii și intelectuale . Inteligența poate fi definită drept aptitudine
generală, orientată spre situații problematice, care presupun analiza și înțelegerea
problemelor,rezolvarea lor, anticipare,adatorită raționamentului și achizițiilor
anterioare.Realizarea conduitei inteligente presupune convergența proceselor
psihice, caree, îmbinîndu-se particular, formează o structură dinamică și
complexă( vezi Kulcsar , pag41 )
O modalitate de a măsura inteligență, funcționarea intelectuală este un test IQ.
În general, un test IQ cu un scor de aproximativ 70 sau până la 75 indică o limitare
a funcționării intelectuale.
Categorizare :
dizabilitatea intelectuală ușoară (IQ 50-69) poate
Dizabilitatea intelectuală moderată (IQ 35-49)
Dizabilitatea intelectuală severă (IQ 20 -35)
Dizabilitatea intelectuală profundă (IQ – sub 20)

Comportamentul adaptativ
Comportamentul adaptativ este o colecție de abilități conceptuale, sociale și
practice care sunt învățate și efectuate de către oameni în viața lor de zi cu zi.
• abilități conceptuale de limbă și de alfabetizare; concepte de bani, de timp, și de
număr; și auto-direcție.
• abilități sociale - competențe interpersonale, responsabilitatea socială, stima de
sine, credulitate, naivitate (adică, circumspecție), rezolvarea problemelor sociale,
precum și capacitatea de a respecta regulile /de a se supune legilor și de a evita
victimizarea.
• abilități practice-activități de zi cu zi (îngrijire personală), competențe
profesionale, asistență medicală, de călătorie / transport, orare / rutine, siguranța,
utilizarea banilor, utilizarea telefonului.
Asociaţia Americană a retardului mintal (AAMR) a definit drept „deprinderi de
viaţă cotidiene necesare pentru a trăi, a munci şi a se juca în comunitate”. Lista
include 10 deprinderi adaptative. Diagnoza retardului mintal este justificată
atunci când două sau mai multe deprinderi sunt limitate în mod semnificativ.
Deprinderile esenţiale pentru funcţionarea zilnică sunt categorizate astfel:
- comunicare: capacitatea de a înţelege şi exprima informaţia prin
comportamente simbolice (vorbire sau scriere) sau nonsimbolice (expresie facială);
- autoîngrijire: deprinderi implicate în toaleta zilnică, hrănire, îmbrăcare,
igienă ş.a.;
- traiul acasă: deprinderi legate de funcţionarea în mediul casnic, de
exemplu îngrijirea îmbrăcăminţii, a casei, pregătirea hranei;
- deprinderi sociale: deprinderi legate de schimburile sociale cu alţi indivizi
de exemplu cele necesare pentru a răspunde unor stimuli situaţionali şi
recunoaşterii sentimentelor celorlalţi;
- loisir: dezvoltarea de activităţi de loisir autodirecţionate, care reflectă
alegerea personală;
- sănătate şi siguranţă: deprinderi care menţin propria sănătate şi siguranţă
de exemplu dietă adecvată şi primul ajutor;
- autoconducere: deprinderi/competenţe legate de realizarea alegerilor,
urmărirea unui plan, iniţiere de activităţi potrivite şi menţinerea acestora până la
finalizare;
- cunoştinţe funcţionale: abilităţi cognitive legate de învăţarea şcolară care
pot fi aplicate în situaţii de viaţă (scriere, citire, matematică funcţională ş.a.);
- utilizarea comunităţii şi munca: deprinderi legate de utilizarea adecvată a
resurselor comunităţii incluzând deplasarea/călătoria în comunitate, realizarea
cumpărăturilor, obţinerea de servicii;
- independența economică
Deficiența intelectuală (ID), de asemenea numita dizabilitate de dezvoltare intelectuală (IDD),
dizabilitate de învățare generală, sau retardare mentala (MR), este o tulburare de neurodezvoltare
generalizata caracterizata prin functionarea intelectuala si de adaptare afectate in mod semnificativ.
Aceasta este definit de un scor IQ sub 70, în plus față de deficiente sunt în două sau mai multe
comportamente adaptive care afecteaza traiul general, de zi cu zi. Cândva concentrată aproape în
întregime pe cunoaștere, definiția include acum atât o componentă referitoare la funcționarea mentală
și una referitoare la abilitățile funcționale ale indivizilor în mediile lor. Ca urmare a acestui accent pe
abilitățile persoanei în practică, o persoană cu un IQ neobișnuit de scăzut, nu poate fi considerat cu
handicap intelectual. Dizabilitatea intelectuală este impartita în dizabilitate intelectuala sindromica, în
care deficitele intelectuale asociate cu alte semne și simptome medicale și de comportament sunt
prezente, și dizabilitate intelectuală non-sindromica, în care apar deficite intelectuale fără alte
anomalii. Sindromul Down și sindromul X fragil sunt exemple de dizabilități intelectuale sindromice.
Termenii retard mintal și cu retard mintal au fost inventaţi la mijlocul secolului 20 pentru a înlocui
setul anterior de termeni, care au fost consideraţi a fi devenit ofensatori. Până la sfârșitul secolului 20,
acești termeni au ajuns să fie văzuţi pe scară largă ca denigratori,
, și care au nevoie de înlocuire. Termenul de dizabilitate intelectuală este acum preferat de cei mai
mulți adepți și cercetători în majoritatea țărilor vorbitoare de limba engleză. Începând din 2015,
termenul "retard mintal" este încă folosit de către Organizația Mondială a Sănătății în codurile ICD-10,
care au o secțiune intitulată " Retardare Mental" (coduri F70-F79). În următoarea revizuire, este de
așteptat ca ICD-11 sa înlocuiască termenul retardare mintală fie cu dizabilitate intelectuală sau cu
tulburare de dezvoltare intelectuală, pe care DSM-5 o utilizează deja.
Semne şi simptome

Semnele și simptomele deficienței intelectuale sunt comportamentale. Cele mai

multe persoane cu dizabilități intelectuale nu arată ca acestea sunt afectate cu o astfel de
dizabilitate, mai ales în cazul în care handicapul este cauzat de factori de mediu, cum ar
fi malnutriție sau de intoxicare cu plumb. Așa-numitul aspectul tipic atribuit
persoanelor cu dizabilități intelectuale este prezentă doar într-o minoritate de cazuri,
toate acestea sunt sindromice.
 Copiii cu dizabilități intelectuale pot învăța să se ridice, să se târască, sau să
meargă mai târziu decât alți copii, sau pot să învețe să vorbească mai târziu. Adulți și
copii cu dizabilități intelectuale pot prezenta, de asemenea, unele sau toate
caracteristicile următoare.
• întârzieri în dezvoltarea limbajului oral
• Deficitele în abilitățile de explorare a mediulu ,dar și de memorare
• Dificultăți de învățare a regulilor sociale
• Dificultăți în abilitățile de rezolvare a problemelor
• întârzieri în dezvoltarea unor comportamente adaptative, cum ar fi auto-ajutorare
sau abilități de auto-ingrijire
• Lipsa inhibitorilor sociali
Copiii cu dizabilități intelectuale învata mai lent decât un copil tipic. Copiilor le
poate lua mai mult timp pentru a învăța limba, să dezvolte abilități sociale, și să aibă
grijă de nevoile lor personale, cum ar fi îmbrăcatul sau mâncatul. Învăţatul le va lua mai
mult timp, necesită mai multă repetiție, și ar putea fi necesar ca abilitățile să fie adaptate
la nivelul lor de învățare. Cu toate acestea, practic fiecare copil este capabil să învețe, să
se dezvolte și să devină un membru participant al comunității.
În copilăria timpurie, dizabilitatea intelectuală ușoară (IQ 50-69) poate să nu fie
evidentă, și poate să nu fie identificată până când copiii încep școala. Chiar și atunci
când performanța academică slabă este recunoscută, aceasta ar putea avea nevoie de
evaluarea unui expert pentru a distinge dizabilitatea intelectuală ușoară de dizabilitatea
de învățare sau de tulburările emoționale / comportamentale. Persoanele cu dizabilități
intelectuale ușoare sunt capabile să învețe abilități de citire și matematică, până la
aproximativ nivelul unui copil tipic cu vârsta între nouă şi doisprezece ani. Ei pot invata
abilitati de auto-îngrijire și abilități practice, cum ar fi gătitul sau utilizarea sistemului
local de tranzit în masă. Când persoanele cu dizabilități intelectuale ajung la maturitate,
mulți învață să trăiască independent și să mențină activități lucrative.
Dizabilitatea intelectuală moderată (IQ 35-49) este aproape întotdeauna
evidentă în primii ani de viață. Întârzierile de vorbire sunt semne deosebit de comune
ale unei dizabilităţi intelectuale moderate. Persoanele cu dizabilități intelectuale
moderate au nevoie de sprijin considerabil în școală, acasă și în comunitate, în scopul
de a participa pe deplin. În timp ce potențialul lor academic este limitat, ei pot învăța
simple abilități de sănătate și de siguranță și să participe la activități simple. Ca adulți,
ei pot trăi cu părinții lor, într-o casă de susținere de grup, sau chiar semi-independent cu
servicii de sprijin semnificative pentru a-i ajuta, de exemplu, să gestioneze finanțele lor.
Ca adulți, ei pot lucra într-un atelier protejat.
Persoanele cu dizabilități intelectuale severe și profunde au nevoie de sprijin
mai intens și supraveghere întreaga lor viață. Ele pot învăța unele activități ale vieții de
zi cu zi. Unele necesită îngrijire full-time de către un însoțitor.

Diagnostic

În conformitate cu a cincea ediție a Manualul de Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mentale

(DSM-IV), trei criterii trebuie îndeplinite pentru un diagnostic de dizabilitate intelectuala: deficite in
abilitatile mentale generale, limitări semnificative într-una sau mai multe zone ale comportamentului
de adaptare pe multiple medii (măsurate printr-o scală de evaluare a comportamentului adaptiv, și
anume comunicare, abilități de auto-ajutorare, abilități interpersonale, și mai mult), precum și dovada
că limitările au devenit evidente in copilarie sau adolescenta. În general, persoanele cu dizabilități
intelectuale au un IQ mai mic de 70, dar discreția clinică poate fi necesară pentru persoanele care au
un IQ ceva mai mare, dar o afectare severă în funcționarea adaptativă.
Clinic, dizabilitatea intelectuală este un subtip de deficit cognitiv sau dizabilități care afectează
abilitățile intelectuale, care este un concept mai larg și include deficite intelectuale care sunt prea
ușoare pentru a se califica în mod corespunzător ca dizabilitate intelectuală, sau prea specifice (ca în
dizabilitate de învățare specifica), sau dobândite ulterior în viață prin leziuni cerebrale dobandite sau
boli neurodegenerative, cum ar fi demența. Deficitele cognitive pot apărea la orice vârstă. Handicapul
de dezvoltare este orice handicap, care se datorează problemelor de creștere și dezvoltare. Acest
termen cuprinde numeroase afecțiuni medicale congenitale care nu au componente mentale sau
intelectuale, cu toate că, de asemenea, este uneori folosit ca un eufemism pentru dizabilitate
intelectuală.

Limitări în mai mult de un domeniu

Comportamentul adaptiv, sau funcționarea de adaptare, se referă la abilitățile necesare pentru a
trăi în mod independent (sau la nivelul minim acceptabil pentru vârsta respectivă). Pentru a evalua
comportamentul adaptiv, profesioniștii compară abilitățile funcționale ale unui copil cu cele ale altor
copii de aceeași vârstă. Pentru a măsura comportamentul adaptiv, profesioniștii folosesc interviuri
structurate, cu care solicită în mod sistematic informații de la oamenii care îi cunosc bine despre cum
funcționează în comunitate persoanele respective .
Există mai multe scale de comportament adaptiv și evaluarea exactă a calității comportamentului
adaptiv al cuiva necesită de asemenea judecata clinică. Anumite abilități sunt importante pentru
comportamentul adaptiv, cum ar fi:
• Abilități de viață de zi cu zi, cum ar fi îmbrăcatul, folosirea băii și hrănire.
• Abilități de comunicare, cum ar fi înțelegerea a ceea ce se spune și de a fi capabil să răspundă.
• Abilități sociale cu colegii, membri ai familiei, soții, adulți și alţii.
Bibliografie selectivă

Kulcsar Tiberiu (1978),Factorii psihologici ai reușitei școlare ;București

EDP
- Mielu Zlate(1994), Fundamentele Psihologiei, București ,Editura Pro
-Humanitate
- Radu Gheorghe (1999)Psihopedagogia dezvoltării școlarilor cu
handicap,București, Editura Didactică și Pedagogică
- VERZA Emil (1997 )Manualul de psihopedagogie specială, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică.