Infractiuni contra vietii

Subsectiunea I. Omorul

1. Continutul legal

Omorul, asa cum apare definit în art. 174 C. pen., consta în uciderea unei persoane.
Acest mod de exprimare nu reprezinta altceva decât o explicare mai precisa a denumirii
marginale a infractiunii (omorul), fara a reprezenta o descriere explicita a tuturor
elementelor constitutive ale infractiunii.

Nici chiar formularea, în sensul ca omorul ar reprezenta „fapta persoanei care, cu

intentie, ucide o alta persoana”[1], sub un anumit aspect nu ar fi completa, deoarece nu
ar scoate în evidenta toate elementele continutului juridic al infractiunii de omor (de
pilda, ar 545s1812f evidentia numai actul de violenta asupra altei persoane, dar nu si
rezultatul constând în moartea acelei persoane, precum si raportul de cauzalitate între
act si rezultat)[2].

În definirea omorului, legiuitorul se foloseste de însusirea obiectiva a substantivului

provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea actiunii (manifestarea
de violenta fata de victima), rezultatul imediat (moartea victimei), cât si legatura de
cauzalitate dintre fapta si rezultat si de a exprima concludent aceste realitati[3].

Omorul a fost incriminat în toate legislatiile, deoarece asemenea fapte au adus

dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viata; punerea în pericol
sau suprimarea vietii persoanei au fost combatute nu numai din punctul de vedere al
intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru
întreaga societate; fara respectarea vietii persoanei nu poate fi conceputa existenta
însasi a colectivitatii si convietuirea pasnica a membrilor acesteia[4].

2. Conditii preexistente

A. Obiectul juridic special al infractiunii de omor îl constituie relatiile sociale a caror

formare, desfasurare si dezvoltare normala implica respectul acelei valori sociale, care
este viata omului. Prin incriminarea omorului este ocrotita aceasta valoare sociala
esentiala si prin mijlocirea acesteia sunt aparate relatiile sociale care se nasc si se
dezvolta în jurul valorii sociale mentionate.
 Omul este o valoare sociala fundamentala, fiindca prin om si în jurul sau se formeaza
si se dezvolta imensa majoritate a relatiilor sociale; ocrotind aceste valori implicit sunt
aparate toate relatiile sociale la care ne-am referit[5].

B. Obiectul material al omorului consta în corpul unui om în viata, indiferent de vârsta

(copil sau nou-nascut, tânar, adult, batrân), sex (barbat sau femeie), starea sanatatii
(sanatos, bolnav, muribund) sau a normalitatii bio-antropologice (normal, anormal, viabil
sau neviabil, cu malformatii sau monstruozitati anatomice sau antropologice etc.).

Viata este un fenomen complex ca forma de miscare; ea are la baza procese

biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice)
[6]. Daca înceteaza viata în sens biologic, înceteaza si viata ca valoare sociala, ca
relatie sociala, implicit relatiile legate de ea. De aceea, ne intereseaza nu numai
aspectul social al vietii, dar si cel biologic.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confunda cu subiectul pasiv care
este persoana în viata careia i s-a suprimat ori s-a încercat sa i se suprime viata. Dupa
consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine o victima;
din subiect pasiv devine obiect material al infractiunii. În acest caz, obiect material este
corpul lipsit de viata al persoanei ucise. În caz de tentativa însa, persoana continuând
sa traiasca, trasaturile sale, ca subiect pasiv, se confunda în totul cu cele ale obiectului
material.

În problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor, doctrina si practica

judiciara au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbatut si în alte tari, si
anume: considerarea ca tentativa de omor a unei situatii care, cel putin în dreptul nostru
penal de pâna acum, era considerata un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii
concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infractiunii de omor) s-a ridicat
chestiunea daca reprezinta sau nu o conditie sine qua non faptul ca subiectul pasiv sa fi
fost în viata în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei[7].

C. Subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana, deoarece existenta infractiunii

nu este conditionata de vreo calitate speciala a subiectului. În consecinta, infractiunea
poate fi savârsita de orice persoana care îndeplineste conditiile generale psihofizice ale
raspunderii penale.
 Participatia penala în cazul omorului este posibila sub toate formele: coautorat,
instigare si complicitate.

Astfel, în cazul coautoratului, în literatura juridica se subliniaza necesitatea unei

contributii nemijlocite la fapta a coautorului (fapta consumata ori fapta tentata). Exista o
asemenea contributie nemijlocita a coautorului când acesta savârseste acte care
apartin actiunii tipice, specifice laturii obiective a infractiunii date, descrise sau indicate
de verbum regens din norma incriminatoare[8]. În cazul omorului vor fi, deci, astfel de
acte orice activitati susceptibile sa produca moartea unei persoane.

Astfel, în practica judiciara s-a decis ca exista coautorat daca mai multe persoane au
lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cutit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar
daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala; actionând simultan, cu
aceeasi intentie de a ucide si completându-se unul pe altul, inculpatii sunt coautori[9].

D. Subiect pasiv al omorului este persoana ucisa ca urmare a activitatii faptuitorului,

deci cea care sufera raul cauzat prin comiterea infractiunii. Pentru existenta subiectului
pasiv al infractiunii de omor este suficient sa se constate ca persoana titulara a valorii
ocrotite penal a suferit raul produs prin savârsirea infractiunii, adica moartea sau
punerea în pericol a vietii.

Dupa consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victima.

În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, ca nu trebuie confundat

subiectul pasiv al infractiunii, adica persoana vatamata, cu subiectul pasiv de drept civil
al infractiunii, respectiv persoana care a suferit paguba în infractiune[10]. Distinctia este
importanta fiindca, daca de cele mai multe ori, persoana vatamata este în acelasi timp
si persoana pagubita prin infractiune, exista si cazuri în care cineva poate fi subiect
pasiv, deci persoana vatamata, fara sa fie însa si persoana pagubita (de exemplu, copiii
victimei unei infractiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o paguba prin
infractiune, însa nu au calitatea de persoane vatamate, aceasta calitate având-o
victima)[11].

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material se realizeaza, din punct de vedere obiectiv,

prin uciderea unei persoane, adica prin orice activitate materiala care are ca rezultat
moartea unui om. Elementul material poate consta într-o actiune (comisiune) sau într-o
inactiune (omisiune); în oricare din ipotezele mentionate, aceasta se refera la
incriminare, nu la fapta concreta, fiind vorba de un act care sa posede o anume forta
distructiva, adica, sa fie apt obiectiv sa provoace moartea persoanei în conditiile
date[12]. O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate manifesta
sub forma unor actiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, taiere, împuscare, întepare,
electrocutare etc.), actiuni chimice (otravire), actiuni psihice (socuri psihice) etc.[13]
Aceeasi forta distructiva este prezenta si în cazul inactiunii, atunci când faptuitorul avea
obligatia (legala, contractuala, sociala etc.) de a face sau a îndeplini actiunea prin care
s-ar fi putut împiedica sau înlatura desfasurarea unor procese de natura sa provoace
moartea victimei[14] (de exemplu, prin omisiunea intentionata de hranire a copilului, a
unui bolnav sau neputincios, prin lasarea lor în frig, prin neadministrarea medica-
mentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), s-a dat posibilitatea sa
actioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.

Actiunea ucigatoare poate fi savârsita în mod direct sau nemijlocit asupra victimei,
sau în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forte sau energii neani-
mate sau animate (de exemplu, asmutirea unui câine, folosirea unui animal salbatic, a
unei reptile veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsa
fizic sau moral la aceasta (sa se împuste, sa se înjunghie, sa se arunce de la înaltime
etc.)[15].

Exista omor si atunci când faptuitorul, stiind ca victima sufera de cord si ca o emotie
puternica îi va provoca moartea, în dorinta de a o ucide, îi provoaca o asemenea
emotie[16].

Fapta ucigatoare poate fi savârsita prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi
clasificate în: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile,
instrumente taietoare, întepatoare etc.), mijloace chimice (substante chimice care
exercita o actiune toxica sau coroziva cauzatoare de moarte asupra organismului
uman), precum si mijloace psihice (prin care se provoaca un soc psihic sau stari
emotive intense care produc moartea victimei, ca de exemplu, amenintarea grava,
surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihica profunda, stresul psihic etc.)[17].

Mijloacele sau instrumentele întrebuintate trebuie sa fie apte pentru savârsirea unei
activitati ucigatoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuintarea lor în anumite moduri,
împrejurari sau conditii[18]. Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite
pentru provocarea mortii unei persoane (de exemplu, faptul de a da câte o bautura
îndulcita cu zahar unei persoane care sufera de diabet pentru a-i provoca treptat
agravarea bolii si moartea).

b) Urmarea imediata. Se stie ca descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe

lânga descrierea actiunii (inactiunii) incriminate si aratarea rezultatului acolo unde
legiuitorul conditioneaza existenta faptei incriminate de producerea unui rezultat
material, conceput ca o entitate exterioara conduitei, diferita, cronologic si logic, de
actiune si cauzata de aceasta.

În acest caz, rezultatul face parte din descrierea actiunii (din elementul material al
laturii obiective) si constituie consecinta, urmarea acesteia; rezultatul face parte, îm-
preuna cu actiunea (inactiunea) din descrierea faptei incriminate[19] si se înfatiseaza în
cazul infractiunii de omor, sub forma unei modificari a substantei obiectului material, de
exemplu, uciderea unei persoane.

În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul conditioneaza

existenta incriminarii, este aratat, de regula, în mod explicit, prin anumite expresii. În
mod exceptional însa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit, ci sa apara ca o
consecinta a modului cum este descrisa actiunea; aceasta sugereaza, prin ea însasi,
necesitatea unui rezultat diferit de actiune în timp si spatiu; în acest mod se înfatiseaza
rezultatul material la infractiunea de omor. În acest caz, substantivul folosit nu reda
numai actiunea, ci si rezultatul, uciderea victimei, consecinta a actiunii (incriminarea cu
rezultat comprimat).

Incriminarile în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de

incriminare se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipseste o
atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune (formale). Delimitarea
celor doua categorii de incriminari nu este întotdeauna usor de facut, mai ales în
ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tentativei
terminate; incriminarile la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei (chiar
daca tentativa nu este pedepsibila), vor constitui, incontestabil, incriminari de rezultat si
nu de simpla actiune la care nu este posibila decât tentativa neterminata[20].

Delimitarea este importanta deoarece numai în cazul infractiunilor de rezultat este

necesara probarea existentei rezultatului (la infractiunile de simpla actiune urmarea
imediata este implicita actiunii); tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita
decât în cazul în care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui re-
zultat; exista si alte consecinte legate de aceasta delimitare (de exemplu, în privinta
prescriptiei raspunderii penale, a aplicarii legii penale în timp etc.)[21].

În doctrina penala se discuta despre un sens restrâns al notiunii de rezultat (si care
ar coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare) si de un sens larg al notiunii
de rezultat, acela care ar putea fi conceput si la incriminarile de simpla actiune si care
ar consta în simpla savârsire a actiunii. Acest sens larg al notiunii de rezultat este folosit
în legea penala româna atunci când defineste intentia si culpa prin expresia „prevede
rezultatul” sau „nu prevede rezultatul”. Daca în aceste cazuri s-ar avea în vedere
notiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusa posibilitatea ca în norma de
incriminare sa se prevada cerinta vinovatiei în raport cu incriminarile formale.

În realitate, expresiile citate se refera la notiunea de rezultat în sens larg, si anume,

rezultatul ca finalitate a actiunii, si care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este
urmarea actiunii, cât si ipoteza când rezultatul coincide cu însasi actiunea[22].

Aceste semnificatii ale notiunii de rezultat trebuie diferentiate de notiunea de rezultat

conceput ca o relatie logico-juridica între actiune si valoarea sociala protejata de legea
penala (obiectul juridic). Legiuitorul nu incrimineaza decât acele actiuni (inactiuni) care
aduc atingere valorilor sociale ocrotite; în acest sens, toate incriminarile presupun ab
initio un rezultat logico-juridic, acela care se rasfrânge asupra valorilor sociale
ocrotite[23]. Acest rezultat, fiind implicat în orice incriminare, nu apare necesitatea de a
fi probata nici existenta sa si nici a legaturii de cauzalitate între actiune si rezultat. Nu s-
ar putea opera cu sensul mentionat al notiunii de rezultat nici pentru a defini intentia si
culpa, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice,
trebuie raportata la consecintele firesti, nemijlocite ale actiunii (inactiunii) faptuitorului si
nu la valorile sociale ocrotite de lege[24].

Actul de violenta devine relevant, sub aspectul infractiunii de omor, în momentul în

care se produce rezultatul, constând în moartea victimei. În lipsa lui, actul de violenta
poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infractiuni de
violenta, dar nu ca element constitutiv al infractiunii de omor. Infractiunea de omor fiind
o infractiune de rezultat, se cere deci producerea unui rezultat determinat, indiferent
daca moartea s-a produs chiar în timpul efectuarii activitatii de ucidere, imediat dupa
aceasta sau mai târziu.
 c) Legatura de cauzalitate. Între activitatea desfasurata de faptuitor si moartea
victimei trebuie sa existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor nu apare
o expresie anume care sa sugereze legatura cauzala, însa aceasta rezulta, implicit, din
descrierea actiunii (fiind o actiune cu rezultat comprimat), de exemplu, substantivul
derivat dintr-un verb – uciderea – folosit în descrierea faptei de omor, arata nu numai în
ce consta actiunea incriminata, dar si rezultatul si, implicit, potentele cauzale ale
actiunii[25].

Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimata explicit cerinta
legaturii cauzale, legiuitorul nu clarifica în nici un mod continutul acestei relatii; o atare
îndatorire revine doctrinei penale. În acest sens, s-au exprimat multiple pareri asupra
modului de izolare a legaturii cauzale, considerându-se ca poate avea caracter cauzal,
din ansamblul conditiilor fenomenului, conditia eficienta, conditia preponderenta,
conditia ilicita, conditia tipica, conditia indispensabila etc.[26] În dreptul anglo-american
s-a exprimat ideea ca are caracter cauzal conditia cea mai apropiata si în relatie directa
si imediata cu rezultatul (proximate causae)[27].

Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului orice actiune
care a constituit conditia necesara producerii rezultatului (conditio sine qua non)[28].
Pentru a nu se ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum), printr-o interpretare
extensiva a sferei conditiilor necesare (de pilda, ar putea fi considerati conditie-cauza a
mortii victimei chiar parintii subiectului, deoarece, fara existenta acestora
n-ar fi putut aparea pe lume infractorul, s-a propus introducerea unor corective care sa
limiteze cercul conditiilor cauza. Acest rol, într-o conceptie, ar putea sa-l joace vinovatia,
în sensul ca numai conditia necesara creata de o persoana care a actionat cu vinovatie
ar putea avea caracterul de cauza. O asemenea conceptie ar conduce la o evaluare
subiectiva a relatiei cauzale, desi, principial, aceasta are caracter obiectiv[29]. În
doctrina s-a admis si un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al conditiei
necesare de a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei judecati ex
ante daca, în raport cu experienta comuna de viata, actiunea (inactiunea) analizata
drept conditie a rezultatului era în stare sa provoace, prin ea însasi, rezultatul[30].

În aceasta viziune, de pilda, legatura de cauzalitate nu ar fi înlaturata chiar daca au

survenit complicatii ale bolii victimei, în masura în care se stabileste ca actiunea
inculpatului a fost apta, prin ea însasi, sa conduca la producerea rezultatului[31], altfel
zis, daca ceea ce agentul a realizat se gasea, ca posibilitate, chiar în actiunea comisa.
 Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei conditiei necesare, s-a
propus selectarea conditiei-cauza din ansamblul conditiilor rezultatului prin analiza
cerintelor continutului incriminarii, considerând ca acesta releva cu suficienta care
trebuie sa fie conditia completa cu rol cauzal (teoria relevantei), limitând corespunzator
cercul persoanelor susceptibile sa raspunda pentru o infractiune determinata[32].

Dar chiar si cu aceste corective n-au fost remediate insuficientele conceptiei conditiei
necesare. Asa de pilda, s-a observat ca rezultatul poate sa fie produs nu numai printr-o
cauza unica, ci si printr-o pluralitate de cauze (concauze). În aceasta situatie, în calitate
de concauze ar putea aparea atât o cauza necesara, cât si o cauza nenecesara care s-
a alaturat celei necesare; ca urmare, chiar si o conditie nenecesara poate fi considerata
cauza (de exemplu, daca mai multe persoane urmaresc si lovesc victima, actiunea
tuturor va fi considerata cauza a rezultatului, desi este posibil ca numai lovitura unuia
dintre participanti sa fi fost mortala si sa constituie cauza necesara a rezultatului). De
asemenea, s-a remarcat ca cerinta conditiei de a fi necesara (sine qua non), poate fi
îndeplinita numai daca, în prealabil, s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se
poate afirma daca o conditie a fost necesara producerii rezultatului sau nu. În ipoteza
inversa (daca nu se cunoaste cauza rezultatului), nu se poate afirma daca o anumita
conditie a fost necesara (asa de exemplu, pâna când expertii nu au ajuns la un acord în
privinta efectului thalidomidei asupra embrionului nu s-a putut determina nici conditia
necesara a rezultatului ilicit)[33].

Jurisprudenta a mai învederat situatii când o conditie a atras raspunderea penala a

subiectului fara ca, în realitate, aceasta sa fi fost, cauzal, legata de rezultat si fara sa fi
avut loc o selectie prin procedura eliminarii, a cauzei necesare din ansamblul conditiilor
rezultatului. Dar chiar în acele situatii unde judecatorii au urmarit sa identifice cauza
reala a fenomenului dintr-un ansamblu complex de conditii, s-a dovedit ca simpla lor
experienta nu este suficienta, fiind necesar sa se apeleze la persoane de specialitate,
care sa determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat orientând, implicit, solutia
juridica (de exemplu, daca A si B toarna câte o cantitate de otrava în ceasca lui C, fara
sa stie unul de altul si victima moare, conditia care a produs rezultatul nu poate fi
stabilita decât prin analiza cantitatii si calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a
efectului acesteia asupra organismului victimei; numai astfel se va stabili cine raspunde
pentru infractiunea consumata de omor si cine pentru tentativa la aceasta infractiune).

Aceste insuficiente ale teoriei conditiei necesare par sa justifice tendinta unor autori
de a renunta la cerinta unei legaturi cauzale a conditiei necesare cu rezultatul[34].
 B. Latura subiectiva. Omorul se savârseste cu intentia de a suprima viata unei
persoane, adica, fie cu intentie directa, atunci când faptuitorul a prevazut rezultatul
actiunii sale (moartea victimei) si a urmarit producerea acestuia, fie cu intentie indirecta,
când faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale si fara a-l urmari, a acceptat totusi
posibilitatea survenirii acestuia.

În practica judiciara, intentia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex

re) care, în cele mai multe cazuri, releva pozitia infractorului fata de rezultat. Demons-
treaza astfel intentia de ucidere: perseverenta cu care inculpatul a aplicat victimei
numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave si
ruperi pulmonare[35]; multitudinea loviturilor si locul aplicarii lor, unele interesând re-
giuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat)[36]; aplicarea unei singure lovituri în
regiunea gâtului, în profunzime[37]; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si
repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur[38].

Rezultatul, constând în moartea victimei, poate fi produs si ca urmare a contributiei

unor procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere transformarile
din organismul victimei în momentul savârsirii faptei; pentru batrâni, copii, femei,
bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenta, pentru producerea rezultatului
mortal; ca urmare, intentia de a ucide se releva si din modul de a actiona al faptuitorului,
cunoscând starea victimei asupra careia actioneaza. Astfel, inculpatul care loveste pe
socrul sau în vârsta de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrala,
exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de vatamare corporala[39], faptul de a lovi doar cu
palma pe o fetita de doua luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura boltii
craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau
vatamari cauzatoare de moarte[40].

Atât în literatura de specialitate[41], cât si în practica judiciara[42], s-a aratat ca

pozitia psihica a faptuitorului trebuie stabilita în fiecare caz, în raport cu împrejurarile
concrete si îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de faptuitor (instrument apt sau
nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovita (o zona vitala sau nu), cu
numarul si intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai multe lovituri, aplicate cu
mare intensitate), raporturile dintre infractor si victima anterioare savârsirii faptei
(raporturi de dusmanie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului dupa
savârsirea faptei (a încercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat-o în starea în
care a adus-o). De asemenea, s-a subliniat ca este necesara luarea în considerare a
tuturor acestor împrejurari si nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele împrejurari
par concludente, privite în mod izolat, pot duce totusi la o încadrare juridica gresita a
faptei. Astfel, de exemplu, împrejurarea ca faptuitorul a folosit un cutit, deci arma alba
apta de a produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intentiei de
a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza si intentia de a produce
numai vatamari corporale. Daca acestei împrejurari i se adauga si altele, de exemplu,
lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat si cu mare intensitate – se va retine, fara
nici o dificultate, ca faptuitorul a actionat cu intentia de a ucide[43].

Latura subiectiva a omorului nu include cerinta savârsirii faptei dintr-un anumit mobil.
Aceasta înseamna ca infractiunea exista, chiar daca nu s-a stabilit mobilul savârsirii
faptei[44]. Cu toate acestea, instanta de judecata va fi preocupata sa stabileasca, în
fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influenteaza gravitatea faptei si prin urmare,
poate contribui la realizarea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Daca pentru
existenta omorului simplu este indiferent mobilul savârsirii faptei, în schimb, savârsirea
omorului din interes material, de pilda, este o împrejurare care atribuie infractiunii
caracter calificat [art. 175 lit. c) C. pen.].

Omorul nu este conditionat, în forma sa simpla, nici de savârsirea faptei într-un

anumit scop. Chiar daca scopul urmarit de faptuitor consta, de exemplu, în curmarea
suferintelor fizice ale victimei, care sufera de o boala incurabila, fapta va constitui
infractiune[45]. Întrucât scopul, ca si mobilul, influenteaza periculozitatea sociala a
faptei si a faptuitorului, instanta de judecata va fi preocupata sa-l stabileasca în fiecare
caz, tot în vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Un anumit scop care,
potrivit aprecierii legiuitorului, confera un grad de pericol social mai ridicat omorului,
este prevazut ca circumstanta agravanta [art. 175 lit. g) si h) C. pen.].

Dupa unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenta asupra
vinovatiei faptuitorului si nu înlatura raspunderea sa penala, deoarece aceasta eroare
nu are caracter esential, adica nu se refera la o împrejurare de care depinde caracterul
penal al faptei[46]. Se sustine ca legea penala apara viata oricarei persoane, în genere,
astfel ca eroarea agentului asupra identitatii victimei nu are relevanta penala.

Într-o alta viziune, se sustine ca eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanta
decât atunci când agentul actioneaza cu vointa de a ucide orice persoana pe care ar
întâlni-o[47]. În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra careia s-a manifestat
vointa generica de a ucide a subiectului; tot astfel, daca agentul a actionat cu intentie
indirecta, acceptând riscul sa ucida orice alta persoana în locul aceleia pe care,
nemijlocit, urmarea sa o ucida. În aceste cazuri, se poate vorbi despre existenta unui
dol impersonal[48]. Se poate extinde însa ideea dolului impersonal dincolo de aceste
limite? Daca în compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a
atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intra uneori trasaturile unei per-
soane „în general” pe care urmareste sa o suprime, n-ar putea exista si situatii în care
agentul sa urmareasca suprimarea vietii unui subiect bine identificat, tocmai trasaturile
specifice ale acestuia, relatiile sale cu subiectul, sa fie cele care sa determine, hota-
râtor, pe agent de a actiona violent pâna la suprimarea vietii victimei. Ideea uciderii unei
persoane „în general”, n-ar putea fi factor dinamizator al vointei agentului decât în
cazuri rare si numai la persoane la care uciderea a devenit o obisnuinta sau o profesie;
în toate celelalte cazuri, el îsi concentreaza eforturile sale pentru a comite un fapt istoric
determinat (sa ucida o anumita victima) si nu sa produca un rezultat echivalent celui
tipic, prevazut în norma de incriminare; ca urmare, el n-ar putea raspunde decât pentru
suprimarea intentionata a acestei persoane[49].

S-ar putea sustine ca intentia agentului trebuie sa fie concreta, sa se refere la un

obiect individualizat dupa trasaturi obiective, ea nu se poate referi la categorii de
obiecte.

Chiar daca i s-ar reprosa agentului ca din vina lui s-a produs confuzia asupra
identitatii subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intentia.

Aceste argumente par sa justifice teza contrara în solutionarea ipotezelor de error in

persona, si anume, existenta tentativei de omor în raport cu victima aflata în repre-
zentarea agentului si infractiunea de ucidere din culpa în ce priveste victima efectiv
suprimata[50].

Infractiunea de omor exista si atunci când faptuitorul îsi îndreapta actiunea asupra
unei persoane pe care vrea s-o ucida, dar, datorita unei gresite manipulari a instru-
mentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmarit se produce asupra unei
alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresiva). Tot astfel, când datorita cauzelor
de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflata în reprezentarea agentului, cât si a
unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza biagresiva), sau când agentul a lezat mai
multe persoane pe lânga victima initiala (aberratio ictus, ipoteza pluriagresiva)[51].

În conceptia unor autori, aberratio ictus în forma sa monoagresiva, ar trebui sa fie

asimilata cu error in persona si sa primeasca aceeasi solutie juridica. Agentul va ras-
punde, în raport cu victima reala, pentru infractiunea consumata de omor si care s-ar fi
retinut si daca nu se producea eroarea de executie în raport cu victima aflata în
reprezentarea agentului[52].

În realitate, între cele doua situatii exista o anumita deosebire; în cazul erorii asupra
persoanei, reprezentarea agentului este alterata, însa executarea este perfecta, pe
când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corecta, însa executia este
gresita. Este comun însa, atât situatiei denumite aberratio ictus, cât si erorii asupra
persoanei subiectului pasiv, faptul ca agentul a urmarit savârsirea unui fapt concret,
determinat, împotriva unei victime anume si nu sa ajunga la un rezultat echivalent celui
descris în norma de incriminare; daca agentul ar fi avut în reprezentare si rezultatul
efectiv produs, el ar fi raspuns pentru omor cu intentie indirecta, ori pentru culpa cu
previziune în raport cu victima efectiv lezata; daca nu a avut în vedere si posibilitatea
acestui rezultat, extinderea intentiei agentului constituita numai în raport cu victima
aflata în reprezentarea sa, la victima efectiv lezata apare la fel de discutabila ca în cazul
erorii asupra identitatii subiectului pasiv[53].

În doctrina germana, ipoteza de mai sus este considerata ca dând nastere unui
concurs formal de infractiuni (tentativa la infractiunea de omor, în raport cu victima
aflata în reprezentarea agentului, si o infractiune din culpa în raport cu victima reala)
[54].

În doctrina italiana, reglementarea în vigoare (art. 82 C. pen.) care consacra lipsa de

relevanta a erorii în cazul aberratio ictus este supusa unor aspre critici, sustinându-se
ca ea consacra, artificial, o forma de raspundere obiectiva bazata pe ideea versari in re
illicita respondit etiam pro casu; daca ar fi lipsit dispozitia în vigoare, s-ar fi aplicat
regulile concursului de infractiuni; operând însa prevederile art. 82 C. pen. italian,
agentul ar urma sa raspunda numai pentru infractiunea consumata de omor, chiar daca,
în raport cu victima aflata în reprezentarea sa n-ar fi fost întrunite nici conditiile tentativei
(de exemplu, autorul pregateste o bautura otravitoare pentru matusa sa pe care urma
sa o mosteneasca, femeia de serviciu o gaseste si o bea provocându-si moartea),
solutie care încalca principiul cogitationis poenam nemo patitur, deoarece ar raspunde
pentru ceea ce a gândit, nu pentru ceea ce a realizat efectiv. De asemenea, o atare
rezolvare ar consacra raspunderea autorului chiar pentru rezultatele imprevizibile din
partea sa, sau chiar imposibil de prevazut în raport cu victima efectiv lezata[55].

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

 A. Forme. Infractiunea de omor, fiind o infractiune comisiva (care poate fi realizata
atât prin actiune, cât si prin inactiune) si o infractiune materiala conditionata de pro-
ducerea unui rezultat distinct de actiune în timp si spatiu si determinat de aceasta, este
susceptibila de desfasurare în timp, si deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele
preparatorii sau tentativa[56].

Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, tentativa se pedepseste potrivit art.

174 alin. (2) C. pen., fiind posibila în toate formele sale.

Tentativa la infractiunea de omor poate fi întrerupta atunci când activitatea autorului a

fost oprita si împiedicata sa se desfasoare din cauze exterioare vointei faptuitorului.
Spre exemplu, în practica judiciara s-a retinut tentativa întrerupta la infractiunea de
omor în sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cutit în zona
toracelui, dupa care a fost imobilizat de catre cei prezenti[57].

Infractiunea de omor poate îmbraca si forma tentativei perfecte, care se realizeaza

atunci când actiunea tipica fost executata în întregime, dar rezultatul – moartea victimei
– nu s-a produs. Spre exemplu, în practica judiciara s-a decis ca exista o asemenea
modalitate când faptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, actiune care
nu s-a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut întâmplator pe un sol
afânat si cu vegetatie[58]. De asemenea, s-a retinut frecvent tentativa perfecta la
infractiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a actionat asupra victimei,
infractorul a pus intentionat în pericol viata acesteia, dar rezultatul socialmente
periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorita interventiilor medicale prompte si
calificate[59].

Tentativa la infractiunea de omor poate îmbraca si modalitatea tentativei relativ

improprie, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor
folosite, precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. În
practica judiciara s-a retinut aceasta modalitate a tentativei în situatia când faptuitorul,
pentru a suprima viata victimei, i-a administrat o doza de otrava insuficienta[60] sau
atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate
insuficienta de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub cladirea în care se aflau
victimele[61].

Tentativa de omor poate fi comisa si cu intentie indirecta, daca inculpatul a aplicat

victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, si cu in-
tensitate, prevazând posibilitatea mortii victimei, rezultat pe care, desi nu l-a dorit, l-a
acceptat[62]; sau daca inculpatul s-a îndreptat cu tractorul asupra victimei în viteza spre
a o calca[63]; ori daca inculpata a lovit victima cu cutitul în abdomen provocându-i le-
ziuni interne[64].

Este discutabil daca tentativa se poate comite si cu intentie indirecta. Într-o opinie, s-
a motivat ca, în cazul tentativei, exista acelasi continut subiectiv ca si în cazul in-
fractiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din actiunea
tipica susceptibila sa conduca la consumarea infractiunii; ca atare, tocmai ca
infractiunea consumata, tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta[65].

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea sustine ca, potrivit art. 20, în redactarea
actuala, tentativa consta în punerea în executare a hotarârii de a comite infractiunea, de
unde se deduce ca numai actele care releva intentia directa a inculpatului, ar putea
avea caracterul de acte de executare ale unei infractiuni si ar fi susceptibile, în caz de
întrerupere ori neproducere a rezultatului, sa constituie tentativa la infractiunea
respectiva[66].

Hotarârea de a comite infractiunea face parte din continutul psihic al intentiei, autorul
prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui. A urmari producerea rezultatului
înseamna a da expresie, prin conduita exterioara, hotarârii de a comite o fapta
determinata. În cazul hotarârii indirecte, autorul urmareste (este hotarât) sa obtina un alt
rezultat (care poate fi si licit), însa admite posibilitatea survenirii si a unui rezultat care
sa-i atraga raspunderea penala, iar pe acesta, desi îl prevede, nu îl urmareste, ci numai
îl accepta ca o consecinta posibila a actelor de executare îndreptate spre obtinerea
primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obtinerea
unui rezultat care este numai acceptat si nu urmarit), s-ar parea ca nu se înscriu în
continutul art. 20 si nu ar trebui sa atraga raspunderea penala, daca au fost întrerupte
ori nu si-au produs efectul.

Faptuitorul ar putea raspunde în acest caz, numai o data cu consumarea faptei si

producerea rezultatului prevazut, dar pe care nu l-a urmarit, deoarece numai în acest
moment rezultatul posibil si acceptat a devenit relevant din punct de vedere juridic.

Avem rezerve daca prin notiunea de „hotarâre” folosita de legiuitor în art. 20 se

exprima intentia sub ambele forme, asa cum se sustine în prima opinie, si daca s-ar
putea vorbi de hotarâre chiar în cazul intentiei indirecte. S-ar parea ca notiunea de hota-
râre la care face referire art. 20, are în vedere numai rezultatul aflat în reprezentarea
faptuitorului, nu si actiunea prin care acesta va ajunge la aceasta finalitate. Actiunea,
chiar susceptibila de rezultate multiple, ar putea sa reflecte o anumita hotarâre a faptui-
torului, dar ceea ce intereseaza, în raport cu prevederile art. 20, ar fi rezultatul urmarit si
pe care faptuitorul este hotarât sa-l realizeze. Or, a fi hotarât sa realizeze rezultatul,
implica, în sensul art. 20, intentia directa.

Dar, aparând pe legiuitor în fata unei posibile neîntelegeri a continutului notiunii

mentionate, nu înseamna ca dezaprobam practica instantelor care, asa cum s-a aratat,
considera ca tentativa nu este incompatibila cu intentia indirecta.

În sprijinul acestei solutii s-ar putea arata ca fiecare act de executare a faptei are
acelasi caracter, ca si fapta în ansamblul ei. Fiecare act de executare are vocatia sa
realizeze, atât rezultatul urmarit, cât si pe cel acceptat. De aceea, întreruperea acestor
acte trebuie sa atraga raspunderea penala a autorului, daca tentativa pentru infrac-
tiunea respectiva este pedepsibila, indiferent daca faptuitorul a urmarit producerea
rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui.

Deosebirea dintre infractiunea consumata si cea tentata fiind numai de ordin

cantitativ, nu calitativ (relatia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea
opune conditiile subiective de tragere la raspundere pentru savârsirea întregului acelora
care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrata si în cuprinsul art. 20
prin modificarea corespunzatoare a acestor prevederi. Asa de pilda, s-ar putea înlocui
expresia „punerea în executare a hotarârii de a savârsi infractiunea” cu expresia
„punerea în executare a intentiei de a savârsi infractiunea”.

Infractiunea de omor se consuma în momentul în care activitatea de ucidere a

produs urmarea imediata, adica moartea victimei.

Pâna la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de

timp dupa efectuarea activitatii de ucidere, fapta constituie o tentativa de omor si va fi
urmarita ca atare, sub rezerva schimbarii încadrarii în cazul când, ulterior, se va
produce consumarea.

B. Modalitati. Infractiunea de omor prevazuta în art. 174 C. pen. constituie forma ti-
pica, modalitatea simpla a actiunii de ucidere. Infractiunea de omor, în forma sa tipica,
poate prezenta numeroase si variate modalitati faptice, determinate de împrejurarile
concrete în care aceasta a fost savârsita (mijloace folosite, locul si timpul savârsirii,
relatiile dintre faptuitor si victima, mobilul faptei). Sunt anumite împrejurari în care omo-
rul savârsit capata totdeauna un grad de pericol social sporit. În Codul penal aceste
împrejurari sunt prevazute prin dispozitii care privesc modalitatile normative ale
infractiunii de omor. Aceste modalitati au fost incriminate în texte separate ca variante
agravate, devenind astfel, infractiuni de sine statatoare (art. 175 si 176 C. pen.).

C. Sanctiuni. Infractiunea de omor în forma sau varianta sa tipica se pedepseste cu

închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi din cele prevazute în art. 64
C pen. Tentativa se pedepseste, potrivit cu regulile aratate în art. 21 alin. (2), cu
închisoare de la 5 la 10 ani.

[1] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 180.

[2] A. Boroi, Infractiuni contra vietii, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999, p. 54.

[3] Este interesanta si definitia omorului data de juristul englez I. Coke în sec. al XVII-lea: „când un om cu memoria sanatoasa si
la vârsta la care raspunde pentru faptele sale ucide pe nedrept, cu premeditare sau intentionat orice fiinta rationala [...]” (Citat din
„Royal Common on Capital Punishment”, Report C.M.D., No. 8932 at 26/1953, în Codul penal Model American – Philadelphia P.A.,
The American Law Institute).

[4] A. Boroi, op. cit., p. 20.

[5] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 181.

[6] V. Belis, Medicina legala, Ed. Teora, Bucuresti, 1992, p. 18.

[7] A. Filipas, Despre convertirea faptului putativ în tentativa în materia infractiunii de omor, în „Revista de Drept penal”, nr.
2/1994, p. 54.

[8] A. Boroi, Drept penal. Partea generala, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p. 123. V. Papadopol, Delimitarea actelor de
coautorat de cele de complicitate, J.N. nr. 7/1963, p. 70; V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], op. cit., p. 140; C. Bulai,
Manual de drept penal, Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, p. 187; I. Oancea, Drept penal. Partea generala, Ed. Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 1972, p. 342.

[9] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1362/1983, în R3, p. 202; Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 360/1979, în RRD nr.
10/1979, p. 66; Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 467/1978, în RRD
nr. 7/1978, p. 53.

[10] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 206.

[11] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 506/1991, în Dreptul nr. 5/1992, p. 68.
 [12] Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazar, op. cit., p. 98.

[13] O. Stoica, op. cit., p. 66.

[14] R. Pannain, Manuale di diritto penale. Parte generale, vol. I, Torino, 1967, p. 296, citat de
V. Dobrinoiu, op. cit., p. 27.

[15] I. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 214, sect. pen., decizia nr. 156/1992, în Dreptul nr. 5/1993, p. 80.

[16] Gh. Mateut, Drept penal special. Sinteza de teorie si practica judiciara, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 65; Trib. Suprem,
sect. pen., decizia nr. 625/1987, în C.D., 1987, p. 265; opinia este unanim împartasita în literatura noastra de specialitate, T. Vasiliu
si colab., op. cit., vol. I, p. 74; O. Stoica, op. cit., p. 66, C. Bulai, op. cit., p. 100; Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologia medico-
legala,
Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p. 33.

[17] Gh. Scripcaru, M. Terbancea, op. cit., p. 33.

[18] Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, op. cit., p. 54.

[19] V. Dongoroz, vol. I, op. cit., p. 105; G. Bettiol, Dirrito penale, Parte generale, Ottava editione, CEDAM, Padova, 1993, p.
225; G. stefan, G. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal général, trèsième édition, Dalloz, Paris; 1998, p. 226; R. Maurach,
Deutsches Strafrecht, Allgemeiner Teil, 3 Auflage, C.F. Muller, Karlsruhe, 1965, p. 159; H. Jescheck, Lehrbuch des Strafrechts,
Allgemeiner Teil, Vierte Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988, p. 237; M. Donini, Illecito e colpevolezza nell imputazione del
reato, Giuffre editore, Milano, 1991, p. 245, subliniaza ca acolo unde legiuitorul a pretins producerea unui rezultat separat de
actiune nu se poate nega caracterul autonom al acestuia; se legitimeaza astfel si clasificarea infractiunilor în infractiuni de rezultat si
de simpla actiune;
G. Williams, Criminal Law, The General Part, second edition, Stevens and Sons Limited, London, 1961, p. 17, mentioneaza ca
moartea victimei în cazul omorului nu va fi suficienta numai prin simpla actiune desfasurata în circumstantele cerute de lege, ci
trebuie sa se produca si rezultatul, precum si legatura de cauzalitate între actiune si rezultat.

[20] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. I, op. cit., p. 140.

[21] V. Dongoroz, Tratat, p. 272-273; Explicatii teoretice [...], vol. I, op. cit., p. 142, 153; C. Bulai, op. cit., p. 173; H. Jescheck,
p. 202, arata ca desi s-a spus ca o fapta este incriminata numai daca a produs un rezultat trebuie sa se tina seama de realitatea
legislativa care arata ca unele fapte sunt incriminate fara a se cere existenta unui rezultat (de exemplu: fapta are un caracter
compromitator) si pe care legea le incrimineaza chiar fara a astepta sa se produca un rezultat. În cazul acestor infractiuni nu poate fi
de conceput decât tentativa imperfecta.

[22] F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, seconda edizione, CEDAM, Padova, 1988, p. 166; T. Padovani, Diritto
penale, Giuffre editore, Milano, 1990, p. 147; acesta face deosebirea între rezultatul în sensul naturalist si rezultatul în sens juridic;
H. Jescheck, op. cit., p. 234; autorul subliniaza ca actiunea însasi poate fi un rezultat, deoarece este consecinta impulsurilor
volitive ale agentului; sub acest aspect se poate discuta despre rezultat în sens larg si în sens restrâns, acesta din urma având o
valoare practica, deoarece numai în acest caz se pune problema legaturii cauzale.
M. Donini, op. cit., p. 15, arata ca rezultatul nu poate fi privit în afara actiunii; rezultatul capata rezonanta si sensuri semnificative
numai prin raportare la actiune (de exemplu, suprimarea vietii unei persoane poate fi rezultatul, în egala masura, al unei fapte
intentionate, din culpa ori praeterintentionate), numai actiunea va clarifica semnificatia juridica a rezultatului. Tocmai pentru ca
actiunea poarta în ea rezultatul, poate fi considerata ea însasi rezultat.

[23] F. Mantovani, op. cit., p. 168; T. Padovani, op. cit., p. 147.

 [24] T. Padovani, op. cit., p. 150; V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. I, op. cit.,
p. 117, autorul subliniaza ca prin „rezultatul faptei” se întelege urmarea fireasca, imediat produsa printr-o modificare în lumea
exterioara; C. Bulai, op. cit., p. 131.

[25] H. Blei, Strafrecht I, Allgemeiner Teil, 18 Auflage, C.H. Beck, Munchen, 1983, p. 57;
F. Mantovani, op. cit., p. 170; nu trebuie sa se confunde fapta constând într-o actiune cu rezultat comprimat cu fapta incriminata
care se epuizeaza prin însasi actiunea descrisa de legiuitor si a carei existenta nu este conditionata explicit sau implicit de
producerea unui rezultat. În aceste din urma situatii nu este de conceput existenta legaturii cauzale. S-ar putea sustine, prin urmare,
ca legatura cauzala nu este specifica oricarei incriminari, ci numai acelora în care actiunea descrisa este conditionata de
producerea unui rezultat distinct de actiunea însasi, fie ca acest rezultat apare explicit descris de legiuitor (regula generala), fie ca el
rezulta implicit din verbum regens (exceptia);
H. Jescheck, op. cit., p. 249, subliniaza ca actiunea si rezultatul în infractiunile de rezultat nu sunt autonome, ci legate între ele prin
legatura de cauzalitate; G. Antoniu, op. cit., p. 98.

[26] V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 225; G. Antoniu, op. cit., p. 109; H. Blei, op. cit., p. 134;
R. Maurach, op. cit., p. 161; F. Mantovani, op. cit., p. 172; R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 417;
G. Bettiol, Diritto penale, parte generale, ottava edizione, CEDAM, Padova, 1973, p. 251.

[27] J. Hall, General principles of Criminal Law, edition Balabs Merriel, Indianapolis, New-York, 1960, p. 247; Model Penal
Code and Commentaries, Parte I/1, op. cit., p. 253, autorii americani mai noi încearca sa se elibereze de conceptia cauzei
apropiate, adoptând o pozitie mai realista în problema legaturii cauzale. Aceasta pozitie este consacrata în art. 2, 3 alin. (1) C. pen.,
model care adopta, în principiu, teoria conditiei necesare.

[28] În acelasi sens este si jurisprudenta româna: exista legatura de cauzalitate daca fara existenta actiunii ilicite de a lovi pe
victima nu s-ar fi produs rezultatul mortal (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 98/1974, în RRD nr. 12/1974, p. 66; Trib. Suprem,
sect. pen., decizia nr. 2068/1980, în RRD
nr. 7/1981, p. 61.

[29] G. Bettiol, op. cit., p. 251; R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 420; autorii arata ca jurisprudenta franceza foloseste frecvent
criteriul vinovatiei pentru a identifica cauza dintre conditiile necesare. În realitate, legatura de cauzalitate nu poate fi conceputa
decât între actiunea faptuitorului privita în complexitatea ei psiho-fizica si rezultat, fara a rezolva totodata si problema vinovatiei;
aceasta din urma se raporteaza la un rezultat care s-a dovedit ca a fost deja cauzat de faptuitor. O data cu analiza actiunii se va
verifica si daca faptuitorul a avut reprezentarea legaturii de cauzalitate dintre actiunea sa si rezultat; vezi în acest sens si C. Bulai,
op. cit., p. 138. Autorii americani îsi propun, de asemenea, sa separe problema relatiei cauzale de cea a vinovatiei; Model Penal
Code and Commentaries, I/1, op. cit., p. 255.

[30] R. Maurach, op. cit., p. 167; H. Jeschech, op. cit., p. 256; G. Bettiol, op. cit., p. 256; H. Blei, op. cit., p. 103; R. Merle, A.
Vitu, op. cit., p. 417; F. Mantovani, op. cit., p. 173, citati de G. Antoniu, op. cit., p. 172.

[31] În acest sens s-a decis si de instantele române: nu întrerupe legatura de cauzalitate neaplicarea unei terapii complete de
catre organele medicale daca se constata ca fara actiunea inculpatului moartea victimei nu s-ar fi produs (Trib. Suprem, sect. pen.,
decizia nr. 1642/1974, în RRD nr. 2/1975,
p. 59; tot astfel, nu are relevanta ca victima s-a internat tardiv în spital si ca vasele craniului erau foarte subtiri, daca moartea
victimei s-a datorat lovirii de catre inculpat cu o caramida, ceea ce a provocat un traumatism cranio-cerebral si fractura osului frontal
stâng (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 4115/1975, R.1, p. 272); la fel, este irelevanta împrejurarea ca moartea victimei s-a
produs datorita unor complicatii septice, din moment ce ea a survenit ca urmare a loviturii de cutit aplicate victimei în abdomen de
inculpat (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 2894/1971, în RRD nr. 3/1972, p. 165).

[32] H. Jescheck, op. cit., p. 257.

[33] Gh. Mateut, op. cit., p. 70.

 [34] H. Jescheck, op. cit., p. 249; autorul arata ca relatia dintre actiune si rezultat nu trebuie sa fie întotdeauna cauzala pentru a
atrage raspunderea agentului, pe lânga faptul ca o atare relatie nu este întotdeauna suficienta pentru atribuirea raspunderii penale,
agentului. Dupa parerea sa, relatia cauza-efect nu este esentiala pentru Dreptul penal, ci numai chestiunea daca s-ar putea imputa
agentului rezultatul din punctul de vedere al unei sanctionari echitabile; or, aceasta presupune o verificare a realitatii dupa criterii
normative, nu cauzale. Atribuirea obiectiva a unui rezultat agentului nu trebuie sa aiba la baza întotdeauna cauzalitatea; uneori
imputabilitatea trebuie recunoscuta chiar în afara cauzalitatii; acesta nu constituie o conditie necesara imputabilitatii. Acela care
împiedica pe altul sa dea ajutor unui accidentat, lasând sa se produca rezultatul mortal, nu reprezinta o cauza reala a rezultatului, ci
o cauza ipotetica, probabila. Alteori, este imputabil un rezultat chiar daca numai partial exista si o legatura cauzala ori daca
rezultatul a fost provocat de agent împreuna cu alte persoane, actiunea sa neavând caracter necesar.

[35] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 130/1993, în Dreptul nr. 8, 1993, p. 66.

[36] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 520/1992, în Culegere de practica judiciara penala pe anul 1993, p. 152.

[37] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 646/1993, în RRD nr. 12/1993, p. 62.

[38] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 311/1992, în Dreptul nr. 4/1993, p. 76.

[39] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 332/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 82.

[40] Trib. Jud. Constanta, decizia pen. nr. 268/1993, în Dreptul nr. 5/1994, p. 73.

[41] V. Dongoroz, Explicatii teoretice [...], op. cit., p. 64; A. Muresan, Asemanari si deosebiri între infractiunea de omor si
infractiunea de loviri cauzatoare de moarte, în A.U.C., 1959, p. 163;
I. Dobrinescu, op. cit., p. 37.

[42] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 403/1992, în Dreptul nr. 10, p. 71; Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 622/1989, în RRD nr.
8/1989, p. 62.

[43] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 223/1993, în Dreptul nr. 15/1994, p. 80; Gh. Mateut, op. cit.,
p. 72.

[44] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 329/1993 (nepublicata).

[45] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 2515/1971, în RRD nr. 4/1971, p. 167.

[46] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], vol. III, op. cit., p. 185; T. Vasiliu si colab.,
op. cit., vol. I, p. 75; C. Bulai, op. cit., p. 213.

[47] G. Antoniu, op. cit., p. 596.

[48] R. Maurach, op. cit., p. 239; M. Donini, op. cit., p. 462; autorul subliniaza ca atât în cazul lui error in persona, cât si în
cazul lui aberratio ictus, subiectul n-ar fi actionat daca nu s-ar fi gasit în eroare, ca atare ar trebui conceputa o solutie unitara pentru
ambele ipoteze, citati de G. Antoniu,
op. cit., p. 596.

[49] G. Antoniu, op. cit., p. 597.

[50] G. Antoniu, op. cit., p. 597.

[51] G. Antoniu, op. cit., p. 601.

 [52] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], op. cit., p. 225; G. Bettiol, op. cit., p. 262;
V. Manzini, op. cit., p. 367; R. Maurach, op. cit., p. 322; autorul arata ca aceasta era si pozitia mai veche a doctrinei germane
(Liszt, Frank, WeIzel) si ca la origine ideea a fost exprimata de Farinacius (sufficit animus occidendi si non in specie saltem in
genere). La aceleasi concluzii, în sensul ca exista o infractiune unica, ajunge si jurisprudenta franceza, precum si G. Stefani, G.
Levasseur,
B. Bouloc, op. cit., p. 268; Donnedieu de Vabres, op. cit., p. 480; sustine ca solutia jurisprudentei franceze ar trebui reevaluata
dupa modelul doctrinei germane moderne, recunoscându-se în cazul aberratio ictus, existenta unui concurs de infractiuni. Instantele
române s-au pronuntat, de asemenea, în sensul ca în ipoteza aberratio ictus eroarea asupra persoanei nu este esentiala. Nu este
relevant pentru existenta infractiunii de omor faptul ca în timpul luptei dintre inculpat si fiul victimei, acesta s-a interpus între cei doi
primind lovitura mortala destinata fiului sau (Trib. Suprem, sect. pen., decizia
nr. 2121/1976, în R.2, p. 278); exista infractiunea de omor chiar daca, din eroare, lovitura mortala a fost suportata de alta persoana
care s-a interpus între combatanti (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1304/1979 în R.2, p. 275); din moment ce inculpatul nu a
avut intentia sa ucida, ci doar sa loveasca persoana asupra careia a fost îndreptata lovitura ce din eroare a fost abatuta asupra altei
persoane, care a decedat, fapta sa constituie infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, iar nu aceea de omor. Alta
ar fi situatia daca în raport cu persoana initial vizata, inculpatul ar fi actionat cu intentia de a ucide; în acest caz, fapta ar fi constituit
infractiunea de omor (Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 468/1977, în C.D., p. 269).

[53] M. Donini, op. cit., p. 462; autorul nu numai ca sugereaza sa se admita în cazul aberratio ictus solutia concursului de
infractiuni, dar propune chiar sa se extinda aceeasi solutie si la ipoteza error in persona; G. Williams, op. cit., p. 126 argumenteaza
necesitatea adoptarii solutiei concursului de infractiuni în ipoteza aberratio ictus.

[54] H. Blei, op. cit., p. 122; H. Jescheck, op. cit., p. 281; autorul arata ca în ipoteza aberratio ictus este posibil ca, în raport cu
victima desemnata, agentul sa se afle în legitima aparare, putând sa fie tras la raspundere numai pentru infractiunea din culpa
comisa contra victimei neaflate în reprezentarea sa; M. Donini, op. cit., p. 476, criticând solutia contrara autorului, arata ca nici un
judecator n-ar putea condamna o persoana ca si-a lovit cu intentie tatal pe baza prezentei de dol numai pentru ca tatal s-a aflat
lânga persoana cu care agentul era în discutie si pe care vrând sa-l loveasca, acesta s-a ferit, fiind lovit tatal agentului, citati de G.
Antoniu, op. cit., p. 602.

[55] T. Padovani, op. cit., p. 290; F. Mantovani, op. cit., p. 364; pentru a tempera rigoarea solutiei prevazute în art. 82 C. pen.,
în doctrina s-a propus ca macar sa fie întrunite elementele tentativei în raport cu victima desemnata, iar circumstantele de agravare
în raport cu aceasta victima sa nu fie operante; ca atare, autorul sa raspunda pentru omor simplu, chiar daca victima desemnata era
sotul (sotia); tot astfel, sa raspunda pentru omor simplu, daca, vrând sa ucida un trecator oarecare, omoara pe sot (sotie), citati de
G. Antoniu, op. cit., p. 603.

[56] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [...], op. cit., vol. III, p. 184.

[57] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 340/1992, în Dreptul nr. 4/1993, p. 69.

[58] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 898/1983, în RRD nr. 8/1983, p. 60.

[59] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 255/1991, în Dreptul nr. 7/1992, p. 73.

[60] C.S.J., sect. pen., decizia nr. 172/2000, în Dreptul nr. 9/2001, p. 59.

[61] Trib. Mun. Bucuresti, sect. pen., decizia nr. 219/1999, în Dreptul nr. 6/2000, p. 60.

[62] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1400/1988, în RRD nr. 8/1988, p. 68.

[63] Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1272/1982, în RRD nr. 3/1983, p. 61.

[64] Trib. Mun. Bucuresti, sect. a II-a pen., decizia nr. 621/1992, în Dreptul nr. 6/1993, p. 73.
 [65] Trib. Suprem, sect. pen, decizia nr. 1320/1981, în RRD nr. 4/1982, p. 68; V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului
Cod penal, în RRD nr. 4/1969, p. 3.

[66] V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice […], vol. I, op. cit., p. 142.