Facultatea Ovidius, Constanța.

Master: Comunicare și discurs intrecultural în spațiul European.

Nume și Prenume: Găină Ecaterina.

An I, Sem. II.

Elemente de interpretarea pragmatică în opera lui I. L. Caragiale.

Analiză de text - ,,O scrisoare pierdută” – I. L. Caragiale.

Act I.

Contextul în care se desfășoară dialogul este informal. Cadrul fizic unde are loc acțiunea
,,este o anticameră bine mobilată”.

Textul este un dialog între Pristada și Tipătescu.

În textul prezent avem act paradigmatic el poate fi dedus din text. Tipătesc și Pristanda se
cunosc foarte bine, Tipătescu poate să aibe încredere în Pristanda că acesta nu i-ar înșela
încrederea. Rolul lui Pristanda este acela de al informa pe Tipătescu de discuția auzită (pe furiș la
Cațavencu) și de o anumită scrisoare pe care aveau de gând să o citească. Tipătescu joacă rolul
unei victime.
Starea psihică a lui Tipătescu se schimbă pe parcursul dialogului, acesta trece de la o
stare la alta, de la agitație, indignare pe care o avea la începutul convesației ,,rușine pentru orașul
nostru să tremure în fața unui om!”, treptat se calmează, chiar zâmbește ,,nu-i vorbă, după buget
e mică, așa e..decât tu nu ești băiat prost, o mai cârpești, de ici, de colo, dacă nu curge, pică,
Las’.... că știm noi!”. În schimb Pristanda este calm, relatează faptele fără să se enerveze.
În ceea ce privește contextual situațional, întâlnim elemente care țin de manifestările
extralingvistice, mai ales la Pristanda ( aceste elemente le aflăm din indicațiile de scenă, puse de
autor între paranteze): ,,asemenea”, ,,se apropie”, ,,naiv”, uitându-se pe sine și râzând”, ,,același
loc”, ,,umil și naiv”. Interacțuinea verbală este de șef-subaltern, cei doi se cunosc, dar în cee ce îl
privește pe Pristanda, el își arată respectul față de Tipătescu: ,,Coane Fănică”, ,,dumneata”,
,,dumneavoastă” etc. Canalul de comunicare este cel oral, cei doi locutori aflându-se față în față
în timpul conversației.
 Pristanda se plânge de meseria de polițist și de faptul că nu primește banii suficenți pentu
famila numeroasă pe care o are. Acesta își aduce aminte de sfaturile soției și de faptul că acesta
avea dreptate.

În această scenă, contextul în care se petrece dialogul este informal. Cadrul unde are loc
acțiunea ,,este o anticameră bine mobilată”. Rolul lui Pristanda este acela de mesager iar rolul lui
Trahanache este acela bărbat de înșelat, care nu dorește să observe relitatea. Interacțiunea verbală
este una afectivă, cei în cauză cunoscându-se. Adresarea este formală: ,,coane Zahario”, ,,conul
Fănică”.
Canalul de comunicare este oral. Cei trei aflându-se față în față pe parcursul dialogului.
Dialogul deține elemente de oralitate: interjecții ,,A!”, "Pst! Pst!”, interogări: ,,Fănică a ieşit?”,
,,Cum se poate?” ,,Ai ieşit înainte de dejun? Ce e?”
Starea psihică a lui Trahanache (în acest act) este una de agitație, indignare. Tipătescu în
schimb adoptă o atitudine liniștită. Pristanda fire ascultătoare se duce la domnul Trahanace să-i
anunțe soția că vor întârzia la dejun. În contextul situațional, întâlnim elemente, care țin de
manifestările extralingvistice, în special la Trahanache și Pristanda. Interacțiunea verbală, este
una personală (Tipătescu și Trahanache), cei doi cunoscându-se. Adresarea este amicală.
Maxima cantități este încălcată de Trahanache, care oferă detalii care nu își au rostul ,,E
comedie, mare comedie, Fănică, stăi să-ţi spui”. El întârzie foarte mult momentul povestirii
faptelor esențiale cu formula ,,Ai puţintică răbdare”.

Textul este un dialog între două personaje ale piesei, Tipătescu și Trahanache.

În acest text avem act paradigmatic. Informația de bază este prezentarea conținutului
scrisorii primite de Trahanache de la Cațavencu, scrisoare pe care soțul înșelat o consideră o
mare calomie. Informația ascunsă este adevărul care se află în spatele acestei scrisori. Actul
pragmatic constă în negarea vinovăției din partea lui Tipătescu și acuzarea lui Cațavencu, pentru
a nu fi bănuit Tipătescu joacă un rol de ofensat. Un alt act paradigmatic ar fi faptul că:
Trahanache își iubește soția foarte mult, încât acesta refuză să creadă că aceasta ar fi fost
infidelă. El preferând să vadă în Cațavencu un om care îi dorește răul. Contextul în care se
dsfășoară dialogul este informal.
Rolul lui Trahanache este acela de ,,încornorat” ce refuză să creadă că ar fi fost înșelat, ce
refuză să creadă adevărul, pe când Tipătescu interpretează rolul unei victimei, acuzat pe nedrept.
Starea psihică a lui Tipătescu se schimbă pe parcursul conversației, acesta devine agitat,
mai nervos. În schimb, Trahanache este calm, prezintă faptele fără să amenițe. El este împăcat cu
ideea că la adresa soției sale, s-a adus o acuzație falsă (reiese din afirmațiile lui ,,Firește că nu se
poate; dar ți-ai închipuit o așa mișelie.” ,,Uită-te la el cum se turbă! Lasă, omule, zi-i mișel și
pace! Ce te-aprinzi așa? Așa e lumea, n-ai ce-i face, n-aveam s-o schimbăm noi. Cine-și poate
închipui până unde poate să ajungă mișelia omului!”.

În contextul situațional, distingem multe elemente care țin de manifestările

extralingvistice si suprasegmentale, mai ales la Tipătescu (aceste elemente le aflăm din
indicațiile de scenă, puse de autor între paranteze): „se ridică turburat”, „Tipătescu fierbe”, „de-
abia stăpânindu-și emoția”, „răspicat și râzând”, „turburat rău”, „privește lung pe Tipătescu, care
e în culmea agitației”, „plimbându-se înfuriat”, „oprindu-se și privind pe Tipătescu, care se
plimbă cu pumnii încleștați; cu mirare și ciudă”, „turbat”, „fierbând mereu”, „amțit”, „cu fineța”
etc.

Canalul de comunicare este cel oral, cei doi locutori aflându-se față în față în timpul
conversației. Dialogul conține foarte multe elemente de oralitate, care amplifică semnificațiile
textuale. Aceste elemente sunt: interjecții: „Ei!”, „ia”, „’Ai?”. ; vocative: „neică Zahario, ce e!”,
„a cui, nene Zahario?”, „Ei, Fănică, să vezi”, „bine, frate, înțeleg”, „la revedere, Fănică!”
. imperative: „ia spune!”, „Ai puțintică răbdare!”, „Stai să vezi!”, „să nu care cumva să afle!”,
„Ghiță, Ghiță! Să vie polițaiul!”. interogări: „De la cine era răvășelul?”, „De la cine?”, „De la
Cațavencu?”, „Ei? Ce document?”, „A cui?”, „A cutezat?”, „S-a hotărât?”, „Ce facem?”,
. exclamații: „te văz cam schimbat!”, „mizerabilul!”, „Să vezi unde vrea să m-aducă mișelul!”,
„Nu se poate, nu se poate!”, „O să-i rup oasele mizerabilului!”, „Infamul! Canalia!”, . construcții
eliptice: „De la cine [era răvașelul]?”, „De la Cațavencu?”, „La Cațavencu [te-ai dus]?”, „Stai,
să vezi… la Cațavencu”, „[Îmi zice] venerabile-n sus, venerabile-n jos.”. accidente sintactice
(repetițtii): „Ai puțintică răbdare”, „Stai, să vezi!”, „Nu se poate!”. Emițătorul repetă aceste
sintagme din nevoia de a sublinia, de a scoate în evidență anumite fapte.
Maxima cantității este încălcată de către Trahanache, care oferă detalii nesemnificative
referitoare la întâlnirea dintre el și Cațavencu: „Azi-dimineață, pe la opt și jumatate, intră
feciorul în odaie, - nici nu-mi băusem cafeaua, - imi dă un răvășel și-mi zice că așteaptă
răspuns…”, „ce are a face Cațavencu cu mine și eu cu Cațavencu, nici în clin nici în maneci, ba
chiar putem zice, dacă considerăm dupa printițipuri, dimpotrivă.”, „M-am gândit: să nu mă
duc… să mă duc… să nu mă duc… ia, numai de curiozitate, să mă duc să văz ce moft mai e și
ăsta. Mă îmbrac degrabă, Fanică, și mă duc.”, „Cum intru se scoală cu respect și mă poftește pe
fotel”. În plus, el amână foarte mult momentul relatării faptelor esențiale, cu formule de genul:
„Ai puțintică răbdare, să vezi…”, „Stai, să vezi.” Trahanache încearcă să-i povestească lui
Tipătescu tot ce s-a întâmplat, cu amănunte cât mai exacte.

Maxima calității este încălcată de Tipătescu, deoarece el nu-și recunoaște vina, intrând în
„jocul” lui Trahanache și acuzându-l tot pe Cațavencu de calomnie. Tot jocul înscenat de
Tipătescu este fals, nu conține nici un strop de adevar, poate doar dorința lui de a-l „împușca”, de
a se răzbuna, de a-l scoate din peisaj pe Cațavencu. Tipătescu, în calitate de emițător, nu respectă
maxima calității pentru că nu transmite numai informațiile adevarate. În discursul informal,
colocvial (ca în cazul de față), maxima calității este total aleatorie, iar informația este nuanțata de
componenta afectivă.

Maxima manierei este și ea încălcată, de data aceasta de ambii interlocutori. Enunțul nu

este lipsit de ambiguități sau de incertitudini în interpretarea mesajului. Mesajul nu este clar,
concis, transparent. Această încălcare a maximei manierei se manifestă la nivelul construcției
mesajului prin: metasintagme: „Ei!”, „”Să vezi…”, „’Ai?”. enunțuri eliptice: „A cutezat?”, „A
cui?”, „Nu se poate!”, „Mizerabilul!”, „Ai puțintică…”.

Prin nerespectarea maximei manierei transpare o intenție comunicativă care întregește

informația propriu-zisă, textuală, și anume atitudinea de care sunt stăpâniți locutorii, starea lor de
spirit.
 Maxima relevanței este încălcată în finalul dialogului, când se trece brusc de la discuția
despre scrisoare și Cațavencu, la un schimb de replici care au ca referent dejunul. Interlocutorii
sunt de acord în momentul schimbării referentului. Această modificare reliefează starea de care
sunt stăpâniți interlocutorii (neliniște, agitație) și atitudinea lor față de referent (respingere,
resentiment).

Cele trei componete ale actelor verbale (locuționară, ilocuționară și perlocuționară) se

regăsesc la nivelul ambilor interlocutori. Cei doi sunt pe rând emițător și receptor, intervențiile
lor alternand. Se face simțită și vocea autorului, prin indicațiile de scenă dintre paranteze.
Încălcările facute la nivelul componentei locuționare dau o informație suplimentară despre
performanțele lingvistice ale locutorilor sau despre contextul în care se desfășoară actul
conversațional (prezența unor abateri de la normele limbii literare este favorizată de starea de
spirit a locutorilor, de împrejurare).

Primul act verbal îi aparține lui Tipătescu; este un act reprezentativ, se cere o informație
legată de interlocutor. Se distinge aici și un act directiv: „ia spune”; Tipătescu îi adresează lui
Trahanache rugămintea de a-i relata ce se întâmplă cu el de este „cam schimbat”. De asemenea,
este și un act expresiv, deoarece emițătorul își manifestă preocuparea față de interlocutor, dorind
să afle ce este în neregulă cu acesta. Se apelează la elemente de oralitate precum exclamații,
apelative, imperative, interjectii si vocative: „Ei! neică Zahario, ce e! ia spune, te văz cam
schimbat!…”. Componenta locuționară este încălcată prin redactarea primului cuvânt din
propozitie cu litera mica.

Al II-lea act verbal îi aparține lui Trahanache. Este un act reprezentativ prin care
emițătorul informează despre ceea ce i s-a petrecut de dimineață. Se distinge și un act directiv, o
rugăminte: „Ai puțintică răbdare, să vezi…”. Intervenția lui Trahanache se încheie cu un act
interogativ: „De la cine era răvășelul?”; prin acesta, nu se cere însă o informație, ci se caută
incitarea și captarea atenției receptorului. Componenta locuționară este greșită deoarece apare o
construcție eliptică: „Ai puțintică răbdare, să vezi… [ce s-a întâmplat]”. Componenta
perlocuționară este realizată pozitiv, interlocutorul răspunde la întrebarea pusa de emitator.

Al III-lea act verbal este interogativ-reprezentativ; Tipătescu cere o informație: ”De la

cine?”. La fel este și cel de-al V-lea act verbal: „De la Cațavencu?”. Componenta locuționară nu
se respectă, enunțul este eliptic de verb copulativ și subiect: „De la cine [era răvășelul]?”.

Urmeaza un act verbal interogativ-reprezentativ: „La Cațavencu?”; se cere o informație.

Componenta locuționara este incălcată prin propoziția eliptică de predicat.

Următorul act verbal este unul expresiv, prin intermediul căruia Tipătescu își exprimă
propriile sentimente față de Cațavencu, numindu-l pe acesta „mizerabil”. Se apelează la mijloace
de exprimare a oralității: construcții exclamative și interogative („Ce! a cutezat? mizerabilul!”).
Replica este dublată de elemente extratextuale și suprasegmentale (gestică, mimică, intonație,
timbru vocal): „Se ridică turburat”; această stare o are tocmai din cauză că se știe vinovat și îi
este teamă că și Trahanache îl va considera astfel, crezând ceea ce spune scrisoarea. Componenta
locuționară nu este corectă pentru că enunțul este eliptic.
 Acest act verbal debutează direct, cu aceeași rugaminte pe care Trahanache o repetă pe
tot parcursul dialogului („Stai, să vezi!…”) continuă reprezentativ, prin oferirea de informții
(reproduce cuvintele pe care Cațavencu le-a rostit la întalnire). Și aici sunt prezente elementele
extratextuale: gesturi făcute de Tipătescu (acesta, după cum precizează autorul, „fierbe”); situația
devine tot mai tensionată pentru el. Trahanache i s-a adresat direct lui Cațavencu, cerându-i
scrisoarea: „Ia ascultă, stimabile, ai puțintică răbdare: docomentul!”. În replica lui Trahanache se
remarcă și un act expresiv, atunci cand îl numește pe Cațavencu „mișel”. În final emițătorul pune
o întrebare interlocutorului său: „Ghici a cui și către cine?” (act interogativ-reprezentativ).
Componenta locuționară este greșită.

Urmează un act verbal expresiv, exclamativ: „Nu se poate, nu se poate!”. Elementele

extratextuale confirmă acest lucru: Tipătescu era „turburat rău”. Componenta locuționară este
greșită, construcția este eliptică.

Urmează un act verbal expresiv, exclamativ: Tipătescu lansează o amenințare la adresa

lui Cațavencu: „O să-i rup oasele mizerabilului!”. Componenta locuționară nu se respectă (enunț
eliptic).

Următorul act verbal este expresiv: „ți-ai fi închipuit așa miselie”, „zi-i mișel și pace”. Se
remarcă și elemente extratextuale și suprasegmentale: „placid”, „cu candoare”, „Oprindu-se și
privind pe Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleștați; cu mirare și ciudă”. Se folosesc
elemente de oralitate: vocative, interjecții, imperative, interogații, exclamații („bine, frate,
înteleg”, „Ei, Fănică”, „Lasă, omule!”, „Ce te aprinzi așa?”, „Zi-i mișel și pace!” etc.).
Componenta locuționară este încălcată prin pronunțarea greșită: „turbura”.

Urmează o intervenție verbală expresivă, eliptică: „Mizerabilul!”. Din context reiese că

Tipătescu își interpretează în continuare rolul, ascunzând adevărul față de Trahanache („același
joc” – precizează vocea autorului). Enunțul este eliptic.

Intervențiea verbală este expresivă: „Infamul! Canalia!” – părerea lui Tipătescu despre
Cațavencu. Construcțiile sunt eliptice, deci componenta locuționară este încalcată.

Urmează un act verbal directiv („Ei, astâmpără-te, omule, și lasă odată mofturile”),
reprezentativ-interogativ („Deseară e întrunire. S-a hotărât? Punem candidatura lui Farfuridi? Ce
facem?” etc.) și expresiv („mișelul de Cațavencu”). Componenta locuționară se respectă.

Întâlmin un act verbal care este directiv („Nu te teme”) și expresiv (deseară d. Cațavencu
nu o sa fie la întrunire, o sa fie în altă parte – la păstrare”). Acesta nu este un act declarativ
deoarece Tipătescu nu are capacitatea de a duce la îndeplinire amenințarea de a-l închide pe
Cațavencu, deși acest lucru își dorește să facă. Se remarcă o construcție eliptică de predicat: „[o
să fie] la păstrare”.

Urmatoarea intervenție verbală este un act interogativ-reprezentativ. Aici se încalcă și

maxima relevanței, schimbându-se referentul. Componenta locuționară se încalcă prin
pronunțarea „’Aide”.
 Urmează un act verbal reprezentativ („deseară eu mă duc la întrunire”, „după întrunire
avem preferanță”) și directiv („trebuie să stai cu Joițica, i-e urat singură”).

Cel dintâi nivel conversațional îi aparține lui Tipătescu, cel care a inițiat discuția. Este o
mișcare de focalizare asupra viitorului referent, adică motivul pentru care interlocutorul pare
schimbat. Pentru construirea acestui nivel se apelează la marcile discursive: deictice textuale
(„Ei! neică Zahario”, „ia spune”).

Dialogul dintre cei doi este organizat pe câteva etape, reflectând efortul fiecărui locutor
de a atrage atenția interlocutorului său. Discuția nu începe dintr-o dată.

Cel dintâi nivel conversațional îi aparține lui Tipătescu, cel care a inițiat discuția. Este o
mișcare de focalizare asupra viitorului referent, adică motivul pentru care interlocutorul pare
schimbat. Pentru construirea acestui nivel se apelează la marcile discursive: deictice textuale
(„Ei! neică Zahario”, „ia spune”).

Al doilea nivel aparține tot lui Tipătescu și se concretizează printr-o mișcare de încadrare.
Emițătorul a atras întâi atenția, dupa care își anunță referentul: „ce e! te văz cam schimbat!…”

Al treilea nivel îi aparține receptorului și se construiește printr-o mișcare conversațională

de răspuns. Reacția lui Trahanache este de acceptare a ofertei făcute, acesta începând să-i
povestească interlocutorului său ce s-a petrecut. De aici conversația poate să curgă normal.

Următoarul nivel se realizează printr-o explicație și este cel mai dezvoltat nivel al
discursului. Dacă la celelalte niveluri se dezvoltă componenta afectivă, aici se dezvoltă și
componenta informațională.

BIBLIOGRAFIE

Christian Baylon Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universtității ,,Al. I. Cuza” Iași,
2000.

Ionescu Ruxăndoi, Conversații-Structurii și Strategii, Editura All, București 2011.

Olga Bălănesc, Texte și Pre-Texte, Introducere în Paradigmă, Editura Adriana, București

1988.