UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

SPECIALIZAREA: LITERATURA ROMÂNĂ ȘI DIALOG PLURI-IDENTITAR:

PARADIGME CULTURALE ȘI DIDACTICE CONTEMPORANE

REFERAT

„Cultura şi interculturalitatea
– mecanisme de interpretare a
literaturii”

AUTOR: Scutelniciuc (Smerea) Elena

Verificator:
Nelu VICOL, doctor, conferenţiar universitar

ANUL DE STUDIU:

Anul univ. 2018 – 2019

1
Cuprins
Cultura ………………………………………………………………………...3
Interculturalitatea………………………………………………………………5
Obiectivele educației interculturale…………………………………………….6
Perspectiva interculturală în orele de limbă și literatură română………………7

2
 Cultura
Ei bine, aș dori să încep cu sensul "culturii". Cultura mondială apare frecvent
în mass-media și în textele academice. Citeam despre evenimentele culturale, cultura
traditionala, cultura tineretului, valorile culturale si diferentele culturale. Dar ce este
cultura? Pentru un sociolog, cultura se referă la sistemul de semne, înțelesuri și
vederi asupra unor anumite grupuri de ființe umane. Este o combinație de elemente
care afectează modul în care oamenii gândesc, cum acționează și ce au ei. De
asemenea, include istoria, arhitectura, comportamentul acceptat și multe altele. În
acest sens, cultura are două nivele: materială și non-materială. Cultura materială
include toate lucrurile fizice pe care oamenii le creează și le atașează.
Îmbrăcămintea, mâncarea, uneltele și arhitectura sunt exemple de cultura materială
pe care majoritatea oamenilor le-ar gândi. Cultura non-materială se referă la
normele, obiceiurile, comportamentele, convingerile, valorile, atitudinile,
cunoștințele și limbajul societății. Toate acestea sunt ghiduri cruciale pentru ca
membrii unei culturi să se folosească pentru a ști cum să se comporte în societatea
lor și să interpreteze lumea. De exemplu, o biserică înseamnă credință într-un zeu
sau zei.

Potrivit UNESCO, cultura oferă omului capacitatea de a reflecta asupra lui

însuși. Ea este cea, care face indivizii în mod specific ființe umane, rațional, critic și
etic angajat. Prin aceasta valorile sunt discutate și se iau decizii. Prin el, omul se
exprimă, devine conștient de el însuși, se recunoaște ca un proiect neterminat, pune
la îndoială realizările sale, caută neobosit noile sensuri și creează lucrări care îl
depășesc.

Potrivit lui Firth, "cultura este tot comportamentul care a fost învățat din punct
de vedere social, se referă la setul de resurse acumulate, materiale și imateriale pe
care oamenii le moștenesc, le folosesc, se transformă și le transmit".

Capacitatea creativă, inovatoare şi inventivă a fiinţei umane reprezintă, fără

îndoială, un potenţial extraordinar şi inepuizabil care stă la baza tuturor produselor
3
culturale din lume. Ea este “motorul” care mişcă inteligenţa umanităţii spre noi şi
noi valori materiale şi spirituale. Acest potenţial l-a făcut deseori pe om să se
indentifice cu zeii, să se mândrească datorită creaţiilor sale valoroase, să crească şi
să trăiască numai pentru ele, să orbească privind la strălucirea lor puternică, să se
autodivinizeze sau să fie divinizat de ceilalţi oameni.

Când vorbim de cultură, vorbim în primul rând de un imperativ ontologic al

umanităţii, acela de a genera noi valori, unele în completarea altora, altele în opoziţie
cu cele deja existente, toate definind şi redefinind spiritul uman ca fiind ceva unic,
irepetabil şi original în fiecare dintre noi, posedând însă un fond comun, o natură
specifică şi superioară oricărei alte forme de viaţă de pe Pământ.

Iar când vorbim despre valori ale societăţii umane trebuie să avem în vedere
complexitatea valenţelor pe care această noţiune le ia, de la persoană la persoană, de
la epocă la epocă şi de la comunitate la comunitate. Astfel, unele vor fi valori general
valabile, universale şi indestructibile prin ele însele, altele relative, parţial valabile
şi susceptibile de a fi combătute şi anulate de la un context istoric la altul, de la o
scară de valori la alta, de la o persoană la alta… Ce se poate spune sigur despre toate
aceste valori este că ele se clasifică în două mari categorii: valori materiale şi
spirituale, după cele două mari aspecte ale constituţiei umane pe care ele încearcă să
le satisfacă. De-a lungul istoriei se poate vorbi de o preponderenţă a unora sau a
altora în funcţie de impactul religiosului sau al laicului în viaţa societăţii umane. Dar
independent de oscilaţiile acestea, ele vor rămâne expresia nevoii umanităţii de a
crea ceva superior, absolut, perfect.

4
 INTERCULTURALITATEA

Din punct de vedere etimologic “interculturalitatea” nu este un cuvânt nou, ci

este doar un derivat al cuvântului “cultura” prin adăugarea elementului de
compunere neologic “inter” care înseamnă “între” şi exprimă interacţiunea sau
spaţiul de contact dintre două lucruri, fenomene, stări de fapt sau persoane. În cazul
de faţă el desemnează contactul a două sau mai multe culturi diferite.

Conceptual, noţiunea de interculturalitate aparţine ultimelor decenii şi a apărut

ca o urmare firească a noilor tendinţe mondiale de universalism şi globalizare. Ca
fenomen, însă, interculturalitatea nu este o noutate, ea manifestându-se în decursul
istoriei de fiecare dată când expansiunea vreunui mare imperiu a adus la un loc mai
multe popoare, mai multe mentalităţi şi mai multe culturi. În graniţele marilor
imperii istorice (cum au fost imperiul macedonean, imperiul roman, imperiul
bizantin, imperiul otoman, imperiul austro-ungar etc) s-a exersat, fără îndoială,
capacitatea de dialog cultural a implicate. Contextul istoric însă şi lipsa toleranţei,
de cele mai multe ori, au făcut ca aceste dialoguri să nu atingă un stadiu superior şi
să nu genereze întotdeauna rezultate pozitive.

De multe ori, administraţia marilor conglomerate de popoare îşi impunea

propria cultură şi civilizaţie, anulându-le sau minimalizându-le pe cele deja existente
ale popoarelor supuse. Aceasta nu putea fi, bineînţeles, un model de
interculturalitate, cu toate că au existat şi efecte pozitive ale acestei strategii.

De exemplu, Imperiul Roman îşi impune cultura sa teritoriilor cucerite, nu

întotdeuna prin forţă, ci prin simpla lui superioritate. În felul acesta unele zone ale
antichităţii, izolate cultural, vor beneficia acum de înaltele valori culturale romane.
În cazul întâlnirii culturii antice greceşti, cel puţin la fel de complexă şi elevată, are
loc fenomenul de aculturaţie. Ca notă generală, însă, ciocnirea civilizaţiilor şi a
culturilor în istorie a generat deseori tensiuni, anacronisme şi chiar războaie, fiind
unul din motivele de bază care susţin până în prezent rasismul, xenofobia, intoleranţa
etnică şi religioasă, antisemitismul şi şovinismul.

5
 În cursul istoriei, popoarele din Europa au fost prea des puse în opoziţie şi în
conflict, încât astăzi o reconciliere totală trebuie să aibă în vedere şi aspectul cultural.
Cultura ca şi religia ţin într-o mare măsură de structura interioară a omului, de
convingerile şi de trăirile lui profunde, de modul în care el vibrează la toată lumea
înconjurătoare, la natura, la ceilalţi oameni şi la Dumnezeu.

O congregaţie bazată numai pe legi economice şi pe unitate monetară riscă să

fie, la nivel european, o comunitate a neîncrederii, a fricii şi a complexelor.
Necunoaşterea şi neînţelegerea celuilalt aduce după sine teama de necunoscut,
suspiciunea şi lipsa de respect.

În Statele Unite ale Americii funcţionează încă sentimentul apartenenţei la

“cetăţenia americană”, căci aspectul etnic sau cultural se pierde tocmai în
complexitatea şi diversitatea lui.

În Europa, culturile, pe cât de diverse pe atât de puternic ancorate în istorie şi

în spaţiul geografic, au nevoie de posibilitatea de manifestare. Din păcate mai trebuie
să treacă mult timp până la împământenirea constiinţei de “cetăţenie europeană”, ea
fiind încă umbrită de sentimentul apartenenţei la o etnie, o religie sau o cultură
anume.

OBIECTIVELE EDUCATIEI INTERCULTURALE

În raportul UNESCO privind educaţia secolului XXI, învăţământul este

reprezentat ca sprijinindu-se pe patru stâlpi, ca patru componente de bază ale
educaţiei: deprinderea de a şti, de a face, de a trăi împreună cu ceilalţi şi deprinderea
de a fi. Aceste patru roluri complementare ale educaţiei nu pot fi disociate unele de
altele, iar direcţia către care converg este însăşi emanciparea individului, privită ca
şi capacitatea de a participa la o cetăţenie deplină într-o societate deschisă şi
democratică.

Educaţia interculturală corespunde celui de-al treilea stâlp al educaţiei:

deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi. Comisia Internaţională pentru educaţia
secolului XXI pune accentul pe această componentă a educaţiei, ca fiind una vitală
6
în dezvoltarea unei societăţi armonioase. Acest stâlp se referă la deprinderea de a
trăi împreună cu ceilalţi, „prin dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a
tradiţiilor şi a spiritualităţii sale”.

Educaţia interculturală îi vizează pe toţi elevii, autohtoni sau emigranţi, şi

caută să-i sensibilizeze la respectarea diversităţii, toleranţă, solidaritate. Educaţia
interculturală corespunde unei opţiuni ideologice şi politice care, departe de
dificultatea unei alegeri clare în sistemele de valori (absenţă care se reproşează
uneori educaţiei actuale), face această pledoarie pentru a pregăti viitorii cetăţeni în
perspectiva unei vieţi armonioase în societăţile multiculturale. Scopul educaţiei
internaţionale, concept supraordonat celei interculturale este să dezvolte sensul
responsabilităţii sociale şi al solidarităţii cu grupuri defavorizate şi să inducă
respectul principiului egalităţii în comportamentul cotidian.

Educaţia interculturală permite structurarea unei identităţi culturale deschise,

având ca scop:

-îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultură în perspectivă antropologică;

-înţelegerea punctului de vedere al altuia prin poziţionarea relativistă;

-legitimarea identităţii culturale, împiedicând sacralizarea;

-asigurarea respectului diferenţelor, dar în cadrul unor sisteme de atitudini

reciproce.

PERSPECTIVA INTERCULTURALĂ ÎN ORELE DE

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Interculturalitatea se referă la existenţa şi la interacţiunea echitabilă a unor

culturi diverse, precum şi la posibilitatea de a genera expresii culturale împărtăşite
prin dialog şi respect reciproc. Conceptul de intercultural pune accentul pe
interacţiunea dintre grupurile percepute ca distincte din societate, referindu-se la un
proces dinamic de schimburi, de dialog, de negociere între grupuri. Mitul societăţilor
7
uniforme din punct de vedere cultural a suferit tot mai mult în ultimele decenii,
ajungându- se treptat la concluzia că diversitatea culturală a fost şi este o stare de
fapt caracteristică a societăţilor europene.

Este adevărat că diferenţele contează, dar ele nu trebuie să ne despartă pentru

că fiecare este altfel şi ştie altceva . Putem învăţa unii de la ceilalţi, trebuie să fim
toleranţi şi nu să ne impunem propriile convingeri pentru că fiecare dintre noi vrea
să păstreze tradiţiile neamului său.

Vorbim, astfel, despre educaţia interculturală constituită într-o strategie de

pregătire a societăţilor democratice viitoare, încât persoanele să relaţioneze în mod
convenabil între ele, pe plan multicultural.

O definiţie complexă a interculturalităţii vom găsi la Micheline Rey, o

cercetătoare devotată acestei problematici, care ,,plecând de la sensul plenar al
prefixului inter: interacţiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate
obiectivă”, dă sens termenului de cultură, recunoscând valorile, modurile de viaţă,
,,la care se raportează fiinţele umane, indivizi sau societăţi, în interacţiunea lor cu
altul şi în înţelegerea lumii”, şi reliefând interacţiunile care apar simultan ,,între
multiplele registre ale aceleiaşi culturi şi între diferite culturi”.

Dacă educaţia multiculturală pune accentul pe măsuri care vizează coexistenţa

(în înţelesul literal al termenului) a mai multor culturi, în mod separat, educaţia
interculturală este axată pe cooperare şi acţiune conjugată.

Educaţia interculturală poate fi considerată o componentă esenţială a

educaţiei, care se bazează pe deprinderea de a trăi, împreună cu ceilalţi,,,prin
dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a tradiţiilor şi a spiritualităţii sale”
(Rey Micheline, Educaţia interculturală. Experienţe, politici, strategii).

Cu cât educaţia va fi mai mult dirijată şi controlată, cu atât mai mult comoara
ascunsă în interiorul ei va putea fi valorificată.

8
 Abordarea textului literar, din punct de vedere intercultural, va urmări cu
precădere dobândirea de noi calităţi inter-relaţionare între elevi, în domeniul culturii
generale şi a culturii proprii, în particular.

Astfel, vom da fiecărui elev şansa de a participa activ în combaterea

rasismului, xenofobiei şi a discriminării din orice punct de vedere.

Educaţia multiculturală este considerată un factor de stabilitate democratică,

pe când educaţia interculturală presupune o nouă abordare a valorilor indivizilor, a
tradiţiilor, a obiceiurilor etnice întâlnite în societatea contemporană.

Şcoala are rolul de a educa tânăra generaţie în spiritul respectării diferenţelor

de cultură, etnică sau naţională, promovând respectul faţă de toleranţă, înţelegere,
egalitate, indiferent de spaţiul geografic, etnic, religios, în care convieţuiesc.

Profesorului de limba şi literatura română îi revine misiunea de a coordona

activitatea elevilor, în spiritul comuniunii, de a forma valori, deprinderi bazate pe
respectarea valorilor culturale, pentru a evita intoleranţa diferenţelor dintre etnii,
rase, confesiuni, categorii sociale etc.

Operele literare oglindesc viaţa diferită a etniilor, fie ele rome, maghiare,
slave, având un conţinut istoric, cu o bogată conotaţie interculturală. Un exemplu în
această privinţă este textul lui Vasile Alecsandri, intitulat Vasile Porojan, care
tratează prietenia dintre Vasile Alecsandri, poetul, şi fiul unui ţigan, ceea ce ne
evidenţiază una dintre cele mai interesante poveşti de viaţă, cu multe învăţăminte,
confirmând că etniile sunt mai degrabă convenţii sociale şi că ideile preconcepute
pot fi învinse prin sinceritate şi apropiere sufletească.

Activităţile de învăţare pot include, pe lângă exerciţii de înţelegere a unor

termeni specifici educaţiei interculturale, şi lectura unor astfel de texte, care prin
conţinutul lor să aibă ecou în combaterea discriminării.

Un exemplu de acest gen întâlnim şi în fabula Câinele şi căţelul, de Grigore

Alexandrescu, unde autorul aduce în discuţie principiul egalităţii între semeni.

9
 Însă, un exemplu clasic care vizează interculturalitatea este romanul Baltagul
de Mihail Sadoveanu, care înglobează o serie de clişee etnice:,,Domnul Dumnezeu,
după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat
să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-
a poruncit: -Tu să scrii o lege, şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstigneasca
pe fiul meu cel prea iubit Iisus, si dupa aceea să îndurati mult năcaz şi prigonire, iar
pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu
degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării: Iaca, dumitale iţi dau botfori
şi pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile
cu soţii. S-a înăfăţişat si turcul: Tu să fii prost, dar să ai putere asupra altora, cu sabia.
Sârbului i-a pus în mână sapa.”

Aşadar, la o oră de literatură, profesorul implicat în educaţia interculturală, ar

trebui să folosească metode şi mijloace de predare-învăţare-evaluare, care să
formeze indivizi capabili să trăiască armonios într-o lume a schimbărilor majore.

Despre interculturalitate putem vorbi şi la romanul Maitreyi de Mircea Eliade.

Conflictul dintre europeanul Allan şi bengalezul Narendra Sen, tatăl fetei, redă
opoziţia dintre libertatea dragostei şi constrângerile tradiţionale, iar la nivel general
incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizaţii şi mentalităţi: cea
europeană şi cea asiatică. Iubind-o pe Maitreyi, Allan descoperă lumea tainică a
Indiei. Diferenţa dintre cele două mentalităţi, orientală şi occidentală, este pusă în
evidenţă de concepţia despre iubire a celor doi tineri, exponenţi ai acestor
mentalităţi. Maitreyi îi mărturiseşte lui Allan că a fost mai întâi îndrăgostită de un
pom. Iubirile occidentalului însă fuseseră doar trupeşti, fără spiritualitate. Ea îl
iniţiază pe Allan în cultura orientală şi în sacralitate.

Căsătoria cu Maitreyi era însă imposibilă, deoarece ea aparţinea celei mai

nobile caste indiene, a brahmanilor, iar căsătoria cu cineva din afara castei sale ar fi
adus disgraţia întregii familii. Astfel, elevii pot discuta despre diferenţele dintre
culturile şi mentalităţile diferitelor popoare.

10
 Activităţile de învăţare urmăresc lectura unor texte suplimentare (Voievodul
ţiganilor de Jókai Mór, Coliba unchiului Tom de Henriette Beecher Stowe etc.), care
antrenează elevii la discutarea unor situaţii ce implică toleranţă, referitoare la modul
de viaţă a unor etnii diferite din punct de vedere cultural.

Un rol important în educaţia interculturală îl au şi activităţile extraşcolare, care

conduc la formarea competenţelor specifice care pledează pentru deschidere,
comunicare, empatie, pentru înţelegerea şi valorizarea logicii fiecărei culturi,
apropiate sau depărtate. Componentele competenţei interculturale vizează formarea
atât de atitudini, cunoştinţe, abilităţi de interpretare şi relaţionare, de interacţiune,
cât şi abilităţi de reflecţie şi evaluare critică. Toate acestea se pot realiza prin: ateliere
de muncă pe diferite teme, cluburi interculturale, expoziţii de obiecte tradiţionale,
prezentări ale costumelor tradiţionale, organizarea de concursuri culinare -
mâncăruri specifice altor etnii etc.

Gama de activităţi interculturale se poate îmbogăţi şi prin organizarea de

întâlniri între persoane de culturi diferite, a înfrăţirilor atât între clase şi şcoli, cât şi
între clase din alte regiuni lingvistice sau chiar din alte ţări, prin colaborarea elevilor,
prin excursii, proiecte sau schimburi de materiale audio şi video.

Perspectiva interculturală trebuie să stea la baza procesului de învăţământ

adresat tuturor, minoritari şi majoritari. În cazul copiilor de etnie romă, cadrele
didactice pun accentul pe folclor, recunoscându-le abilităţile în muzică şi dans,
pentru a evita absenteismul, abandonul şcolar şi abaterile disciplinare.

Deşi interculturalitatea se impune ca o exigenţă a lumii contemporane, nici

programele şcolare, nici manualele nu reuşesc să o atingă, fără implicarea, cu
responsabilitate a profesorului, care prin metodele didactice promovează spiritul
civic, evitând formarea unor reprezentări eronate a diferenţelor dintre etnii, rase,
confesiuni etc.

11
 Prin urmare, ora de limba şi literatura română devine un vast atelier de formare
a competenţelor care vor pune bazele dialogului intercultural între diferitele grupuri
din societate.

Educaţia interculturală reprezintă un interes pentru toate disciplinele şcolare,

fiind promovată o pedagogie activă şi participativă, în scopul comunicării socio-
culturale.

Deşi, generaţia actuală este atrasă de noile tehnologii informaţionale, trebuie

cultivată dragostea pentru lectură, cunoaşterea operelor clasice naţionale şi
universale, care oferă modele de convieţuire demne de urmat.

Bibliografie

1. Cucoş, Constantin, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale,

Editura Polirom, Iaşi, 2000.
2. Delors, J, L’éducation: un trésor est caché dedans, Editions Odile Jacob,
Paris, 1996

3. Dobrescu, Nicoletta Laura– Problema metodologiei în dialogul

intercultural, Editura Polirom, 2001.

4. Rey, Micheline, Educaţia interculturală. Experienţe, politici, strategii, Ed.

Polirom, Iaşi, 1999.

5. Salade D. – Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1998.

6. Văideanu G. – UNESCO 50 –EDUCAŢIE, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1996.

7. http://www.ardor.org.ro/content/ro/educatia_interculturala.pdf

8. www.didactic.ro
12
13