Vegetaţii adenoide (polipii) la copii

Ce reprezintă acestea și de ce apar?

Încă de la bun început, trebuie făcută o delimitare clară între polipii copiilor
și cei ai adulţilor. Când vorbim despre polipi la copii ne referim, de fapt,
la vegetaţii adenoide, adică la acel ţesut limfoid situat în spatele nasului care
mai este cunoscut și sub denumirea știinţifică de „amigdala Luschka”.
Vorbim despre polipi la copil atunci când ţesutul limfoid crește în volum
foarte mult și devine nociv pentru pacient.

Polipoza nazală a adultului este o boală recidivantă, din punct de vedere

histopatologic se prezintă ca o degenerare edematoasă a mucoasei, deci nu
are nici o legatură cu histopatologia vegetaţiilor adenoide ale copilului. Sunt
două afecţiuni separate.

Vegetaţiile adenoide, la fel ca amigdalele palatine, reprezintă o staţie

de apărare a sistemului imunitar. Ele distrug bacteriile sau virușii care
pătrund în corp prin cavitatea orală sau prin cavitatea nazală, însă uneori
se pot infecta cronic. În unele cazuri, acestea pot deveni mai degrabă o
problemă decât un beneficiu pentru organism și pot cauza obstrucţie
respiratorie sau pot întreţine infecţii bacteriene repetate.

De ce unii copii au polipi și alţii nu? Ce determină inflamaţia vegetaţiilor

adenoide?

Toti copiii au acel ţesut limfoid în spatele nasului, dar nu toţi dezvoltă
„polipi”, adică adenoidită cronică.
Pe la vârsta de 3-4 ani, copiii intră în colectivitate (creșe, grădiniţe) și, în
acest fel, intră în contact cu microbi pe care organismul lor nu i-a cunoscut
până la momentul respectiv. La această vârstă începe să se dezvolte, pas cu
pas, apărarea imunităţii organismului. Din nefericire, unii copii nu sunt
pregătiţi să treacă cu brio prin aceste „încercări”. O alimentaţie săracă în
fructe și legume, săracă în vitamine, mese dezordonate, igiena precară,
somnul insuficient sunt factori care determină sistemul imunitar să cedeze în
faţa infecţiilor.

Cu fiecare episod de răceală se mai adaugă un anumit volum de ţesut

limfoid peste cel existent (un nou strat), astfel încât la un moment dat
ajunge să acopere parţial sau complet cele două orificii nazale prin care
aerul ajunge din nas în cavitatea bucală și de aici în căile respiratorii
inferioare și plămâni. Copilul va trebui să folosească din ce în ce mai mult
cavitatea bucală pentru a respira.

Exasperaţi de răcelile frecvente, unii părinţi aleg să nu își mai trimită copilul
la gradiniţă. Aceasta nu este o soluţie pentru că, în momentul în care intră
în școala primară, copilul va avea exact același parcurs cu cel din grădiniţă
și acela va fi momentul declanșator al răcelilor frecvente.

Acest „stagiu” al imunităţii este obligatoriu pentru fiecare copil, este un

„examen” pe care unii dintre micuţii pacienţi îl trec foarte bine, iar alţii
dezvoltă adenoidită cronică (polipi) și au nevoie de ajutor medical pentru a
scăpa de această boală.

Până la ce vârstă ne putem aștepta ca aceste vegetaţii să cauzeze probleme?

Vegetaţiile adenoide încep să crească, de obicei, în jurul vârstei de 3-4 ani,

odată cu intrarea copilului în colectivitate și creșterea frecvenţei răcelilor.
Creșterea maximă a vegetaţiilor (polipilor) are loc în jurul vârstei de 5-6
ani, acesta fiind și momentul propice pentru operaţie. În literatura de
specialitate se spune că vegetaţiile adenoide operate înaintea împlinirii
vârstei de 5 ani pot recidiva mai frecvent decât la copiii operaţi după
această vârstă. Din experienţa profesională proprie, pot spune că recidiva
este cu atât mai rară cu cât ablaţia este mai completă și există metode
chirurgicale care pot să asigure ablaţia completă.

Revenind la evoluţia vegetaţiilor în funcţie de vârstă, ţesutul limfoid se

oprește din creștere la vârsta de 7-8 ani și, odată cu instalarea pubertăţii,
începe să scadă în volum până la dispariţie. În aceste condiţii, un copil de
9-10 ani la care se declanșează fenomenele bolii are multe șanse ca, prin
tratament medicamentos adecvat, să nu mai necesite o operaţie. Fiind mult
mai aproape de vârsta pubertăţii, acesta trebuie doar ajutat să evite
complicaţiile pentru o perioadă scurtă de timp. Un copil de 4-5 ani care
prezintă episoade repetate de otită seroasă, laringite, infecţii frecvente ale
căilor respiratorii superioare, are foarte puţine șanse să ajungă la vârsta
pubertăţii cu acest ţesut limfoid nociv pe loc, fără să prezinte complicaţii
majore.

Cât de frecventă este această afecţiune?

Cel puţin 2 din 3 persoane fac unul sau mai multe episoade de
rinoadenoidită acută în timpul copilăriei, dar numai o parte dintre aceștia
dezvoltă boala cronică, cea care necesită, în final, tratament chirurgical.

Odată apăruţi, polipii se pot retrage?

Tendinţa polipilor este de creștere ireversibilă în volum până la un anumit

moment. Așa cum am spus, pubertatea declanșează scăderea în dimensiuni
a ţesutului limfoid. Tratamentul trebuie să ajute pacientul să nu dezvotle
complicaţii.

Care sunt semnele care indică existenţa polipilor? La ce să fie atenţi părinţii?

Afecţiunea se manifestă prin sindromul de obstrucţie nazală: respiraţia pe

nas este îngreunată mai ales în timpul eforturilor fizice, somnul este agitat,
cu respiraţie preponderent orală, copilul ţine permanent gura deschisă, nu
își poate sufla nasul care începe să fie mai mereu înfundat. La copil apare
„faciesul adenoidian”, expresia de surmenaj și de copil permanent obosit,
apatic, cu frecvente dureri de cap. Vocea este nazonată, copilul vorbește și
respiră “fonfăit”.

În cazul adenoiditei cronice, apare de obicei o scădere moderată a

auzului deoarece amigdala faringiană mărită în volum acoperă orificiul din
spatele nasului al trompei lui Eustachio, acel tub care face legătura și care
egalizează presiunea aerului din spatele nasului cu cea din spatele
timpanului. Din această cauză, în spatele timpanului, se va acumula un
lichid care, într-o primă fază, este steril, dar care împiedică transmiterea
corespunzătoare a sunetului prin urechea medie și, astfel, apare otita
seroasă. Copilul începe să nu mai audă bine, dă televizorul tare, vorbește pe
un ton ridicat, întreabă frecvent „ce ai spus?”, devine neatent. În timp,
lichidul din spatele timpanului se poate infecta și poate genera otită medie
acută bacteriană care poate duce la perforarea membranei timpanice.

Dacă părinţii sesizează că, în timpul somnului, copilul sforăie, că acesta nu

aude corespunzător când este strigat din spate sau simte nevoia de a crește
nejustificat de mult volumul televizorului sau vorbește de o perioadă de timp
mai tare decât de obicei și dacă are secreţii permanente în nas și în spatele
nasului, cu tuse matinală persistentă, este necesară consultaţia unui medic
specialist ORL. Acesta va pune un diagnostic corect și va recomanda
tratamentul corespunzător.

Ce înseamnă facies adenoidian?

Este faciesul tipic al copilului cu polipi: faţă palidă, gura întredeschisă,

expresia de “copil năucit”, cu cearcăne și ochii adânciţi în orbite, copilul este
palid și are o implantare defectuoasă a dinţilor de pe arcada dentară
superioară.

Când este indicată îndepărtarea pe cale chirurgicală a polipilor?

Există câteva reguli stricte care dictează momentul oportun al intervenţiei

chirurgicale. Acestea sunt legate de apariţia otitelor seroase cu repetiţie, a
unui episod de laringită acută cu tuse lătrătoare, apariţia astmului bronșic
juvenil, a faciesului adenoidian, a sforăitului în timpul somnului de-a lungul
unei perioade de timp mai lungi, dar și a simptomelor de oboseală
nejustificată.

Cum se pune diagnosticul? Ce investigaţii se fac?

Se face un examen clinic ORL complet, în cazul în care copilul este

cooperant se va efectua un examen endoscopic al rinofaringelui (navigarea
cu o videocameră prin nas pentru a pune în evidenţă volumul polipilor din
spatele nasului). Sunt necesare, de asemenea analize de sânge, impedanţă (o
analiză care apreciază buna funcţionare a urechii medii și existenţa sau nu a
lichidului în spatele timpanului) și audiograma tonală, care precizează
subiectiv nivelul auzului.

Ce tehnici de operare a polipilor sunt disponibile acum?

Operaţia de „polipectomie” la copil este denumită medical adenoidectomie.

În momentul de faţă, există două tipuri de intervenţie chirurgicală: clasică
sau endoscopică.

Anestezia este (trebuie să fie) generală.

Intervenţia clasică durează 15-30 de minute și presupune îndepărtarea

ţesutului limfoid prin gură cu o chiuretă, instrument tăietor special
dezvoltat pentru această manevră. De regulă, operaţia se face „în orb”, fără
să existe un control adecvat al câmpului operator. Practic, operatorul nu
vede ce face, doar controlează digital (cu degetul), la sfârșitul intervenţiei,
zona de implantare a vegetaţiilor și eventuale restanţe. Această metodă face
imposibil abordul anumitor regiuni de la nivelul rinofaringelui, așa încât, la
finalul operaţie, de cele mai multe ori rămân foliculi de ţesut limfoid
restanţi care pot duce la recidiva vegetaţiilor adenoide.

Intervenţia endoscopică durează, în medie, 30-45 de minute și presupune

utilizarea unei videocamere introduse prin nas și vizualizarea în acest fel a
câmpului operator, ceea ce face ca intervenţia să fie sigură, precisă și
corectă. În acest fel, pot fi scoși toţi foliculii limfoizi, inclusiv cei laterali,
indiferent de mărimea lor. Această metodă modernă permite utilizarea
unor echipamente performante pentru ablaţia ţesutului patologic, cel mai
util dintre ele fiind shaverul (microdebriderul), o turbină care aspiră și
rezecă în același timp polipii cu 5.000 – 7.000 de rotaţii pe minut. Pe
lângă shaver, utilizăm radiofrecvenţa, coblaţia, argon-plasma, tehnologii
moderne ale secolului XXI. Operaţia se vizualizează pe un monitor video de
mari dimensiuni, cu câmpul operator mărit de câteva sute de ori, în acest
fel fiind posibil abordul în siguranţă a tuturor zonelor delicate și scăderea
semnificativă complicaţiilor intraoperatorii. Hemostaza de la finalul operaţiei
este perfectă iar riscurile de complicaţii postoperatorii scad și ele
semnificativ.

Intervenţia endoscopică transnazală la copil este metoda cea mai modernă

pentru adenoidectomie, dar necesită un echipament scump,
ultraperformant, precum și un chirurg experimentat în chirurgia
endoscopică transnazală. Toate aceste echipamente de rezecţie, ajunse pe
mâini nepricepute, pot deveni instrumente agresive și de mare risc pentru
pacient.

Când e mai bine să se facă operaţia, în sezonul rece sau în cel cald?

Atunci când se impune, operaţia se poate face în orice anotimp. Dacă poate
fi temporizată, se recomandă ca adenoidectomia să se efectueze primăvara
sau la începutul verii, iar la câteva săptămâni/luni postoperator pacientului
îi este recomandat să ajungă la mare. Mediul salin și aerosolii marini sunt
indicaţi pacienţilor postadenoidectomie.

Cât durează recuperarea?

În majoritatea cazurilor, copiii se recuperează între 7 și 10 zile după

operaţie. Există cazuri în care recuperarea este mai rapidă, în timp ce unii
copii pot avea nevoie de până la două săptămâni pentru recuperarea
completă.

Următoarele informaţii sunt importante postoperator:

 Febra. Subfebrilitatea poate apărea în noaptea ce va succeda operaţia

și o zi sau două ulterior. O temperatură sub 38⁰C poate fi considerată
normală în primele 2 zile.
 Sângerarea. Cu excepţia unor mici striuri (firișoare) de sânge din nas
sau în salivă, sânge roșu deschis nu ar trebui sa apară.
 Durerea. Aproape toţi copiii care trec printr-o operaţie de
adenoidectomie vor acuza, după operaţie, dureri ușoare în gât. Unii se
 pot plânge de durere în ureche (otalgie) în primele 48 de ore
postoperator.
 Lichidele. Cea mai importantă observaţie utilă recuperării este ca
pacientul să bea multe lichide. La două ore după intervenţie copiii pot
primi apă sau suc de mere. În primele 24 de ore după intervenţie, pot
apărea greaţa și voma. Acestea dispar de la sine odată cu efectele
anesteziei.
 Alimentele. În general, nu există restricţii alimentare după operaţie,
dar unii medici recomandă o dietă păstoasă pe durata recuperării. Cu
cât copilul mănâncă și bea mai repede lichide, cu atât mai repede se
va recupera.
 Activitatea. Reluarea activităţilor se face treptat, cu revenirea la
școală după ce alimentaţia și băutul se realizează normal, când nu mai
necesită medicaţie și odată ce copilul se odihnește întreaga noapte.
Mersul cu avionul sau cu mașina pe distanţe mari nu este recomandat
timp de două săptămâni de la intervenţie.

Care pot fi complicaţiile operaţiei?

Cea mai frecventă complicaţie este sângerarea intraoperator sau în primele

ore postoperator. Aceasta se oprește de obicei la administrarea unor
medicamente vasoconstrictoare locale sau generale, dar câteodată poate fi
necesară o reintervenţie în sala de operaţie pentru a reface hemostaza.
Tardiv, cea mai frecventă „complicaţie” este recidiva, dar așa cum
menţionam mai sus, din punctul nostru de vedere aceasta se datorează
restanţelor de ţesut rămase postoperator. Adenoidectomia efectuată corect
endoscopic nu va genera aceste complicaţii tardive.