PATRICIA RUNCAN

MANAGEMENTUL DE CAZ

LISTĂ DE ABREVIERI

AE- Acordul European

AM- Autoritate Management

AMP- Asistent maternal profesionist/ Asistenţă maternală profesionistă

AND- Agenţia naţională Împotriva Discriminării

ANES- Agenţia Naţională pt. Egalitate de Şanse

ANFP- Agenţia Naţională a Funcţionarului Public

ANOFM- Agenţia Naţională pt. Ocuparea Forţei de Muncă

ANPDC- Autoritatea Naţională pt. Protecţia Drepturilor Copilului

ANPF- Agenţia Naţională pt. Protecţia Familiei

ANPH- Autoritatea Naţională pt. Persoane cu Handicap

CASPIS- Comisia Anti-Sărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale

CCG- Corpul de Control al Guvernului

CDC- Convenţia ONU cu privire la Drepturiile Copilului

CEDO- Curtea Europeană a Drepturiilor Omului

CEI- Compartimentul de intrări-ieşiri a cazurilor din cadrul DGASPC

CMC- Compartimentul managerilor de caz din cadrul DGASPC

1
CMTIS- Sistemul informatizat de monitorizare a cazurilor

CNFPA- Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor

CNCD- Consiliul Naţional pt. Combaterea Discriminării

CNPAS- Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale

CPC- Comisia pt. Protecţia Copilului

CONES- Comisia Naţională în Domeniul Egalităţii de Şanse între Femei şi Bărbaţi

COR- Clasificarea Ocupaţiilor din România

DGASPC- Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

FSE- Fondul Social European

HG- Hotărâre de Guvern

ICCJ- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

IGPR- Inspectoratul General al Poliţiei Române

IM- Inspecţia Muncii

IOVR- Invalizi, Orfani, Văduve de Război

MC- Manager de caz

MMFPS- Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale

MS- Minsterul Sănătăţii

OANPDC- Ordin al Autorităţii Naţionale pt. Protecţia Drepturilor Copilului

OG- Ordonanţă de Guvern

OUG- Ordonanţă de Urgenţă

ONG- Organizaţie neguvernamentală sau nonguvernamentală

ONU- Organizaţia Naţiuniilor Unite

ONR- Oficiul Naţional pt. Refugiaţi

2
OPA- Organism Privat Acreditat

ORA- Oficiul Român pt. Adoţii

PIP- Plan Individualizat de Protecţie

PIS- Plan de Intervenţie Specifică

PS- Plan de Servicii

PPI- Plan Personalizat de Intervenţie

PPP- Parteneriat Public Privat

RCP- Responsabil de caz prevenire

SEI- Serviciul de Evidenţă intări-ieşiri a cazurilor din cadrul DGASPC

SMO- Standarde Minime Obligatorii

SPAS- Serviciul Public de Asistenţă Socială de la nivelul Consiliilor Locale ale

municipiilor, oraşelor şi comunelor

TFU- Traficul de Fiinţe Umane

3
DEFINIREA NOŢIUNIILOR:

 MANAGEMENTUL DE CAZ

Def. 1

“Managementul de caz reprezintă un concept ce desemnează o metodă de coordonare şi

integrare a serviciilor sociale, medicale şi educaţionale destinate categoriilor de populaţii

vulenrabile şi defavorizate şi de organizare şi gestionare a intervenţiilor specifice

realizate de către diferiţi specialişti, în acord cu obiectivele stabilite pentru schimbarea

situaţiilor problematice ale beneficiariilor.”(Cojocaru Ştefan, Cojocaru Daniela,

2008,24)

Def. 2

“Managementul de caz în asistenţa socială este o metodă de a oferi servicii, prin care

asistenţii sociali profesionişti evaluează nevoile clientului şi ale familiei sale în

colaborare cu el, coordonează, monitorizează, evaluează şi susţine clientul pt. a accesa

servicii sociale care să răspundă acestor nevoi”. (NASW, 1992, 1)

Def. 3

Conform Ordinul nr.288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind

managementul de caz în domeniul protecţiei drepturiilor copilului, managementul de caz

este definit ca fiind “o metodă de coordonare a tuturor activităţiilor de asistenţă socială şi

4
protecţie specială desfăşurate în interesul superior al copilului de către profesioniştii din

diferite servicii sau instituţii publice şi private”

 MC- MANAGERUL DE CAZ

Este profesionistul care asigură coordonarea activităţilor de asistenţă socială şi protecţie

specială desfăşurate în interesul superior al copilului, având drept scop principal

elaborarea şi implementarea următoarelor instrumente:

Instrumente elaborate de MC:

o PIP planul individualizat de protectie pentru copiii separaţi de familie,

o PR - planul de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi, prevăzut privind

organizarea şi metodologia de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului;

pentru copiii cu dizabilităţi din familie, managerii de caz, cu precădere din cadrul

serviciului de evaluare complexă, completează planul de recuperare atât pentru

cei care necesită încadrare într-un grad de handicap, cât şi pentru cei care necesită

orientare şcolară/profesională sau care necesită ambele acţiuni; pentru copiii cu

dizabilităţi aflaţi în protecţie specială, managerii de caz completează planul

individualizat de protecţie care îl conţine pe cel de recuperare.

o PIP pentru copiii cu dizabilităţi aflaţi în protecţie specială, respectiv copii plasaţi

în familia lărgită, familia substitutivă (familii de plasament şi asistent maternal)

sau în servicii rezidenţiale, care îl conţine pe cel de recuperare.

5
 o PRB şi/sau PRS - planul de reabilitare şi/sau reintegrare socială pentru copiii

abuzaţi, neglijaţi şi/sau exploataţi, inclusiv victime ale traficului, exploatării prin

muncă, exploatării sexuale în scop comercial

o PIS planul de intervenţie specifică pentru copiii abuzaţi, neglijaţi şi/sau

exploataţi aflaţi în protecţie specială, inclusiv copii refugiaţi, care îl conţine pe cel

de reabilitare şi/sau reintegrare socială.

Managerul de caz este numit, în scris, de către directorul adjunct cu atribuţii în

domeniul protecţiei copilului al DGASPC şi poate să fie angajat al acesteia, al unui

organism privat acreditat (OPA) sau al unor forme independente de exercitare a profesiei

de asistent social, recunoscute de lege.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, MC, managerul de caz, colaborează cu responsabilii de

caz din protecţia specială şi din centrele maternale.

Principalele atribuţii ale managerului de caz –MC-:

 Coordonează eforturile, demersurile şi activităţiile de asistenţă socială şi

protecţie specială desfăşurate în interesul superior al copilului;

 Elaborează PIP precum şi celelalte planuri prevăzute în legislaţie şi

alcătuieşte echipa multidisciplinară şi după caz interinstituţională şi

organizează întâlnirea cu echipa, precum şi cele individuale cu

profesioniştii implicaţi în rezolvarea cazului ;

6
  Asigură colaborarea şi implementarea activă a familiei sau a

reprezentantului legal şi a copilului şi îi sprijină pe aceştia în toate

demersurile pe tot parcursul managementului de caz (organizarea de

întâlniri periodice sau la solicitarea acestora, acompaniere, consiliere,

sprijin emoţional, etc);

 Asigură comunicarea între toate părţiile implicate în rezolvarea cazului;

 Intocmeşte şi reactualizează dosarul copilului;

 Coordonează metodologic responsabilii de caz prevenire ;

 Comunică, cu avizul superiorului ierarhic, la SEI, cazuriile pentru care a

fost luată decizia;

Roluriile managerului de caz –MC-:

A. Rezolvarea probelemelor (trebuie să identifice soluţii la problemele clienţilor)

B. Sprijinul public şi advocacy (convingerea opiniei publice)

C. Intermedierea între agenţii sau persoane

D. Planificarea socială

E. Organizarea comunitară

F. Monitorizarea serviciilor

G. Evaluarea

H. Consultanţa

I. Colaborarea

7
 J. Coordonarea

K. Consilierea

L. Înregistrarea şi monitorizarea progreselor

 RCP- RESPONSABILUL DE CAZ PREVENIRE

Responsabilul de caz prevenire este profesionistul care asigură coordonarea activităţilor

de asistenţă socială desfăşurate în interesul superior al copilului din familie, având drept

scop principal elaborarea şi implementarea planului de servicii pentru prevenirea

separării copilului de familie; colaborează cu profesioniştii care elaborează şi

implementează programele personalizate pentru copii în cadrul serviciilor de prevenire,

numiţi responsabili de intervenţie.

Instrumente elaborate de RCP:

 PS planul de servicii care are ca scop prevenirea separării copilului de familie

8
Principalele atribuţii ale responsabilului de caz prevenire –RCP-:

 Coordonează eforturile, demersurile şi activităţiile de prevenire a separării

copilului de familia sa;

 Elaborează Planul de Servicii –PS;

 Asigură comunicarea între toate părţiile implicate în rezolvarea cazului;

 Asigură respectarea etapelor managementului de caz;

 Intocmeşte şi reactualizează dosarul copilului;

Asemănări între managerul de caz-MC- şi responsabilului de caz prevenire –RCP-:

- MC, respective RCP asigură derularea etapelor pentru toţi copiii aflaţi în evidenţa

frunizorilor de servicii şi înregistrează toate informaţiile în dosarul copilului;

- MC, respectiv RCP foloseşte metodele şi instrumentele specifice pentru

documentarea cazului cerute de lege şi cele recomandate de către Colegiul

Naţional la Asistenţilor Sociali din România ;

- MC, respectiv RCP consemnează informaţiile obţinute în cadrul întâlnirilor în

rapoarte de vizită/întâlnire care includ cel puţin următoarele aspecte: sinteza

discuţiilor purtate în cursul întâlnirii, data, locul şi scopul vizitei următoare,

agreată în prealabil cu familia şi copilul ;

- MC, respectiv RCP asigură implicarea şi conlucrarea, pe parcursul toturor

etapelor managementului de caz, a unei echipe de specialişti, multidisciplinară şi,

9
 după caz, interinstituţională, precum şi intervenţia punctuală a unor specialişti

colaboratori atunci când este necesar ;

- MC, respectiv RCP asigură organizarea întâlnirilor echipei (numite întâlniri de

caz) în mod periodic- cel puţin o dată pe săptămână pentru a discuta cazurile şi a

lua deciziile necesare soluţionării acestora. În funcţie de situaţie, MC, respectiv

RCP, se poate întâlni şi individual cu profesioniştii implicaţi în rezolvarea cazului.

La aceste întâlniri pot participa familia/reprezentantul legal şi copilul, în cazul în

care echipa de profesionişti împreună cu MC sau RCP consideră că este necesar ;

- MC împreună cu echipa multidisciplinară, elaborează PIP – planul individualizat

de protecţie- sau după caz, celelalte planuri prevăzute în legislaţie, în termene

maxim de 30 de zile de la înregistrarea cazului la DGASPC.

RCP elaborează PS- planul de servicii- în termen maxim de 30 de zile de la

înregistrarea cazului la primărie.

 RC- RESPONSABILII DE CAZ DIN PROTECŢIE SPECIALĂ ŞI DIN

CENTRELE MATERNALE

Responsabilii de caz din protecţie specială sunt profesioniştii din cadrul serviciilor

rezidenţiale (cu excepţia centrelor maternale), care asigură coordonarea activităţilor

legate de elaborarea şi implementarea tuturor programelor de intervenţie specifică (PIS),

care colaborează cu profesioniştii care elaborează şi implementează PIS, numiţi generic

responsabili de PIS, aflaţi în serviciile de protecţie şi în alte servicii din alte instituţii.

10
 Responsabilii de caz din centrele maternale asigură coordonarea activităţilor legate

de elaborarea şi implementarea programelor personalizate de intervenţie (PPI).

 ECHIPA MULTIDISCIPLINARĂ

Este compusă din echipa de specialişti, multidisciplinară şi, după caz,

interinstituţională, precum şi intervenţia punctuală a unor specialişti colaboratori atunci

când este necesar. Atât managerul de caz cât şi responsabilul de caz prevenire asigură

implicarea şi conlucrarea, pe tot parcursul etapelor manegementului de caz, a acestor

specialişti pentru ca respectivul caz să fie soluţionat în cele mai bune condiţii. Echipa

multidisciplinară ajută managerul de caz sau responsabilul de caz prevenire să rezolve

cazul.

 COPIII AFLAŢI ÎN SITUAŢIE DE RISC

Copiii aflaţi în situaţie de risc sunt acei copii aflaţi în dificultate pentru care este

recomandabil să se intervină la nivelul familiei naturale şi a comunităţii pentru a se

asigura menţinerea acestora în mediul familial.

11
  SERVICII SOCIALE

Serviciile sociale reprezintă o formă de suport activ pentru individ, pentru familie

şi pentru comunitate.

Serviciile sociale au atât un caracter primar, de prevenire cât şi un caracter specializat,

personalizat, de depăşire a situaţiilor de dificultate.

Scopul acestor servicii sociale este să protejeze persoana şi familia pentru

prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale, având ca finalitate promovarea

incluziunii sociale. Aceste servicii sociale promovează incluziunea socială şi ţintesc

creşterea calităţii vieţii persoanei şi familiei.

La acest nivel pot interveni următoarele tipuri de servicii sociale care pot fi

furnizate fie de asistentul social, fie de către instituţii prestatoare de servicii sociale

organizate la nivelul comunităţii de către autorităţiile locale, direcţiile pentru protecţia

copilului sau organizaţii neguvernamentale:

- Servicii de suport care să asigure sprinjinirea sau întărirea abilităţiilor părinţilor

de a satisface nevoile copiilor (consiliere, intervenţii în situaţii de criză, întărirea

relaţiilor familiale, educaţie parentală, grupuri de suport pentru părinţi, advocacy,

etc.);

- Servicii suplimentare-compensatorii în cadrul îngrijirii parentale insuficiente

precum şi servicii de recuperare/reabilitare pentru copiii cu nevoi speciale,

consiliere-psihoterapie de lungă durată, educaţie parentală, acompaniere socială,

sprijin finanficar, dezvoltarea şi întărirea reţelelor de suport, identificarea de

12
 resurse pe plan local şi implicarea unor alte instituţii/organizaţii de la nivelul

comunităţii, asistenţă pentru găsirea unui loc de muncă, etc

SCOPURILE MANAGEMENTULUI DE CAZ

Managementul de caz îmbracă forme diferite în funcţie de scopul pe care îl are.

Astfel, mangementul de caz poate avea scopuri sociale, acestea au ca principii faptul că

oamenii trebuie să rămână şi să trăiască în comunitate, în special să nu fie izolaţi de

grupurile primare cărora le aparţin, fapt pentru care managementul de caz are caracter

temporar, serviciile fiind oferite pe o perioadă scurtă de timp. De asemenea, are scopuri

de îngrijire primară înfluenţate de abordarea medicală a îngrijirii, iar mangementul de

caz este văzut ca o formă de coordonare a serviciilor medicale oferite diferitelor categorii

de clienţi şi scopuri socio-medical, acestea fiind stabilite pentru a urmări echilibrul

persoanelor defavorizate şi totodată pentru a preveni alte probleme care ar putea să apară

la populaţiile vulnerabile.

Revenind la managementul de caz în protecţia copilului, putem menţiona faptul că

managerul de caz este profesionistul care asigură coordonarea activităţilor de asistenţă

socială şi protecţie specială desfăşurate în interesul superior al copilului, având drept scop

principal elaborarea şi implementarea planului individualizat de protecţie –PIP- pentru

copiii separaţi de familie, prevăzut de art.53 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi

promovarea drepturilor copilului, al planului de recuperare pentru copiii cu dizabilităţi,

prevăzut de art.21 din H.G. nr. 1437/2004, conform căruia, rolul managerului de caz este

13
de a completa planul de recuperare pentru cei ce necesită încadrarea într-un grad de

handicap, cât şi pentru cei ce necesită orientare şcolară sau profesională. Managerul de

caz conlucrează şi cooperează cu reprezentanţii de caz pentru maximizarea şi

eficientizarea benefiicilor măsurilor de asistenţă pentru copil.

NECESITATEA MANAGEMENTULUI DE CAZ

Managementul de caz în asistenţa socială din România a devenit o practică

recunoscută, chiar impusă de noul pachet legislativ din domeniul asistenţei sociale.

Managementul de caz este văzut ca o metodă, ca o formă de articulare a tuturor

intervenţiilor (sociale, medicale, psihologice, etc.) pe care le realizează diferite categorii

de specialişti în vederea maximizării eficienţei acestor intervenţii specifice. Orientată

spre rezolvarea problemelor diferitelor categorii de beneficiari, asistenţa socială din

România pare că începe să-şi consolideze aria de competenţe, practicile şi eficienţa în

ceea ce priveşte rezultatele.

Impunerea acestei complexe a apărut datorită faptului că era necesară atât în

protecţia copilului cât şi în protecţia socială, în general.

Managementul de caz în asistenţa socială face legătura dintre micro- şi

macropractica asistenţei sociale.

Managementul de caz îşi are originea în necesitatea apărută la nivelul

comunităţiilor de a-şi proteja membrii aflaţi în situaţii de viaţă dificile, dar a fost susţinut

şi de alţi şase factori:

14
 1. Dezinstituţionalizarea (tendinţa de a furniza servicii în primul rând prin

intermediul comunităţii şi apoi al instituţiilor)

2. Descentralizarea (nevoia de coordonare a serviciilor între mai mulţi furnizori de

servicii comunitare)

3. Existenţa clienţiilor cu nevoi complexe şi trebuinţe multiple (care, în lipsa

managementului de caz, ar fi nevoiţi să apelleze la foarte mulţi furnizori de

resurse fără ca aceştia să fi comunicat vreodată unul cu altul, situaţie foarte

dificilă pentru clienţi)

4. Limitele cerinţelor pentru servicii (restricţiile de vârstă, condiţiile de venit şi

stipularea eligibilităţii pe categorii duc la fragmentarea serviciilor sociale)

5. Reţelele de sprijin social (managerii de caz au un rol important în consolidarea

serviciilor formale şi a celor informale, maximizând beneficiile fiecăreai dintre

ele)

6. Presiunea de reducere a costurilor (se menţin resursele minime şi totodată se

îndeplinesc nevoile clienţilor).

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului –ANPDC- a elaborat

Standarde minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecţiei

copilului, care reuşesc să traseze nişte linii directoare în practica asistenţei sociale din

domeniu şi care sunt esenţiale în contiunarea unor practici profesioniste. Ordinul nr. 69

din 2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de

caz din domeniul protecţiei copilului invoca, din păcate, anumite neclarităţi, cum ar fi

utilizarea sintagmelor “management de caz” şi “responsabil de caz” fără o explicaţie

15
clară, modalităţiile de admitere a clienţilor în anumite servicii şi planul individual de

protecţie, care par instrumente diferite dar, sunt în esenţă, unul şi acelaşi lucru şi lipsa

unor criterii clare, cuantificabile şi măsurabile pentru oricare standard în parte.

În anul 2006 a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I, Ordinul nr. 288 din 2006

prntru aprobarea Standardelor Minime Obligatorii privind managementul de caz în

domeniul protecţiei drepturilor copilului, acest act normativ clarifică aproape toţi

termenii, fiind o nouă etapă în dezvoltarea calităţii serviciilor sociale.

BENEFICIARII METODEI MANAGEMENTULUI DE CAZ

Structura managementului de caz.: evaluare iniţială, planificarea intervenţiei,

monitorizarea şi evaluarea rezultatelor este similară pentru diferite categorii de persoane

în nevoie, doar activităţiile sunt specifice, pentru fiecare categorie în parte .

Managementul de caz are un caracter temporar, serviciile sunt oferite pe o perioadă scurtă

de timp, pentru depăşirea situaţiilor dificile.

Nu există nicio categorie de clienţi care să nu poată beneficia de servicii adaptate

metodei managementului de caz. Această metodă se adresează în special următoarelor

categorii de beneficiari: copiilor, vârstniciilor, persoanelor cu handicap precum şi

toxicomaniilor. Actele normative care reglementează managementul de caz la categoriile

amintite sunt următoarele:

1. Ordinul nr.288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind

managementul de caz în domeniul protecţiei drepturiilor copilului;

16
2. Ordinul nr.246/2006 privind aprobarea Standardelor minime specifice de calitate

pentru serviciile de îngrijire la domiciliu pentru persoanele vârstnice şi pentru

centrele rezidenţiale pentru persoanele vârstnice;

3. Ordinul nr.205/2005 al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu

Handicap privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru centre

rezidenţiale pentru persaone adulte cu handicap şi locuinţe protejate pentru

persoane adulte cu handicap;

4. Decizia nr.16/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind

managementul de caz în domeniul asistenţei consumatorului.

Managementul de caz încorporează două funcţii esenţiale:

1. consilierea individuală, oferirea sfaturilor şi terapiei clienţilor din comunitate

2. conectarea clienţilor la reţeaua de servicii din comunitate oferite de organizaţii

guvernamentale şi nonguvernamentale (Rothman, 1991, 520).

17
 FORME ALE MANAGEMENTULUI DE CAZ DIN PERSPECTIVA ANALIZEI

SWOT

Managementul de caz centrat pe:

RESURSE

Puncte tari Puncte slabe

Oprtunităţi Aprecieri

APRECIATIV REZULTATE PROBLEME

Managementul de caz centrat pe RESURSE

Se orientează în primul rând către administrarea şi gestionarea resurselor existente

la nivelul clientului şi obţinerea altora din partea serviciilor sociale sau a reţelelor sociale

cărora clientul le aparţine.

Managementul de caz centrat pe REZULTATE

18
 Intervenţiile asistentului social sunt orientate către identificarea oportunităţiilor şi

fructificarea lor, precum şi către reducerea ameninţăriilor, a barierelor existente sau

potenţiale, care pot împiedica obţinerea rezultatelor dorite.

Managementul de caz centrat pe PROBLEMĂ

Analiza problemei presupune identificarea punctelor slabe ale situaţiei particulare

a clientului, precum şi a piedicilor pe care le întâmpină pentru rezolvarea propriei

probleme.

Managementul de caz APRECIATIV

Asistentul social se orientează către punctele tari ale sistemului client, către

oportunităţiile lui.

În practică putem întâlni forme combinate ale managementului de caz. Cea mai

răspândită formă a managementului de caz în practică este cea care se orientează spre

problemă.

FUNCŢII CENTRALE ALE MANAGEMENTULUI DE CAZ

19
1) Planificarea- se stabilesc scopurile organizaţiei şi se iau decizii asupra metodelor

de urmat în vederea realizării lor. „Procesul planificării constă în patru paşi

importanţi: dezvoltarea prognozelor şi a premiselor de bază ale planificării;

definirea obiectivelor specifice; dezvoltarea alternativelor; alegerea unui curs al

acţiunii.” (Neamţu G., 2003, 200). În procesul de planificare, managerii realizează

o serie de sarcini cum sunt: colectarea de date, identificarea resurselor umane şi

materiale, evaluarea situaţiei de rezolvat, stabilirea scopurilor specifice,

dezvoltarea obiectivelor, politicilor şi standardelor, instituirea unui buget,

stabilirea priorităţiilor, determinarea proceduriilor, dezvoltarea planurilor de

acţiune alternative, alegerea unui plan de activitate, comunicarea cu toţi oamenii

implicaţi.

2) Organizarea- această funcţie include şi cunoştiinţe despre structura

organizaţională care conturează fiecare post şi descrie responsabilităţiil, relaţiile şi

autoritatea pentru fiecare poziţie ierarhică. Prin această funcţie se stabileşte

coordonarea resurselor în vederea realizării obiectivelor, stabilirea procedurilor şi

a politicilor, precum şi determinarea calificărilor necesare şi descrierea posturilor.

3) Coordonarea- această funcţie include activităţi ca: recrutarea de personal,

selectarea şi alegerea personalului, orientarea noilor angajaţi, planificarea

dezvoltării personalului

4) Evaluarea- acest proces final este denumit ca fiind actul de control a activităţii.

Atunci când managerii de caz sunt implicaţi în evaluare ei:

- culeg informaţii care măsoară performanţele recente din interiorul organizaţiei

20
 - compară performanţele prezente cu standardele prestabilite

- determină dacă planul ar trebui modificat sau nu pentru a satisface standardele

prestabilite

De asemenea, evaluarea vizează atât performanţele personalului angajat cât şi

programul social oferit beneficiarilor. Managementul de caz are diverse metode şi

tehnici disponibile pentru a îndeplini această funcţie.

4 FUNCŢII-CHEIE ALE MANAGERULUI DE CAZ

1. Evaluare

2. Planificare

3. Conectare

4. Advocacy

21
STANDARDELE MINIME OBLIGATORII ALE MANGEMENTULUI DE CAZ ŞI

ETAPELE ACESTUIA

Conform Ordinul nr.288/2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii

privind managementul de caz în domeniul protecţiei drepturiilor copilului, standardele

sunt grupate pe următoarele arii de interes:

1. Condiţiile de utilizare a metodei

2. Etapele managementului de caz

3. Identificarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazului

4. Evaluarea detaliată/complexă

5. Echipa multidisciplinară

6. Planul individualizat de protecţie şi planul de servicii

7. Monitorizare şi re-evaluare

8. Monitorizarea post-servicii şi închiderea cazului

9. Recrutare şi angajare

10. Rolul şi locul managerului de caz-MC, respectiv al responsabilului de caz

prevenire-RCP

11. Formarea iniţială/de iniţiere şi continuă

12. Supervizare.

22
Standardul 1 al managementului de caz

Conform acestui prim standard, managementul de caz prezintă o metodă de lucru

obligatorie utilizată în domeniul protecţiei drepturilor copilului, prin care se asigură o

intervenţie multidisciplinară şi interinstituţională organizată, riguroasă, eficientă şi

coerentă pentru copil, familie/reprezentant legal şi alte persoane importante pentru copil.

În vederea utilizării corecte a managementului de caz, frunizorul de servicii îşi

stabileşte împreună cu coordonatorul serviciilor, criteriile de eligibilitate pentru accesul

clienţilor la serviciile pe care le oferă precum şi metodologiile şi procedurile de lucru

caracteristice fiecărui tip de serviciu. În acest caz, furnizorul de servicii este reprezentat

de DGASPC.

Standardul 2 al managementului de caz

În acest standard ne sunt prezentate cele şase etape ale managementului de caz:

1. Identificarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazurilor;

2. Evaluarea detaliată/complexă a situaţiei copilului;

3. Planificarea serviciilor şi intervenţiilor concretizate într-un plan prevăzut în

legislaţie: PIP (plan individualizat de protecţie care include şi PIS, planul de

intervenţie specifică), plan de recuperare, plan de reabilitare şi/sau reintergarea

23
 socială, PS (plan de servicii care include şi PPI, planul personalizat de

intervenţie);

4. Furnizarea serviciilor şi intervenţiilor pentru copil, familie/reprezentantul legal şi

alte persoane importante pentru copil;

5. Monitorizarea şi re-evaluarea periodică a progreselor înregistrate, deciziilor şi

intervenţiilor specializate;

6. Închiderea cazului.

Standardul 3 al managementului de caz

Standardul al III-lea explică de fapt prima etapă a managementului de caz şi

anume, identificarea, evaluarea iniţială şi preluarea cazului!

Evaluarea iniţială a situaţiei copilului se realizează în maxim 72 de ore de la

înregistrarea solicitării sau a sesizării, cu excepţia situaţiilode de urgenţă când evaluarea

se realizează în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai mult de o ora.

Furnizorul de servicii trebuie să elaboreze proceduri de identificare, înregistrare,

evaluare iniţială, preluare şi repartizare a cazurilor, precum şi de desemnare a MC, astfel

încât evaluarea iniţială a situaţiei copilului să se realizeze în temenul prevăzut de SMO

prezente.

Identificarea cazurilor se realizează prin cel puţin una din următoarele situaţii:

a. Solcitarea directă din partea copilului şi/sau a familiei/reprezentantului

legal

b. Referire din partea unei alte instituţii, publice sau private

24
 c. Semnalarea/sesizarea scirsă sau telefonică din partea altor persoane decât

membrii familiei/repreyentantului legal

d. Autosesizare

Evaluarea iniţială a situaţiilor înregistrate la DGASPC este efectuată de regulă de

către SPAS (Serviciul Public de Asistenţă Socială)/persoanele cu atribuţii în asistenţa

socială.

În situaţiile de urgenţă, evaluarea iniţială se realizează de către echipa mobilă de

intervenţie din cadrul telefonului copilului de la DGASPC, care include obligatoriu un

asistent social sau un psiholog şi un lucrător de poliţie.

Se întocmeşte un raport de evaluare iniţială în maxim 24 de ore de la efectuarea

evaluării.

În desemnarea managerului de caz, directorul cu atribuţii în domeniul protecţiei

drepturilor copilului din cadrul DGASPC ia în considerare cel puţin următoarele aspecte:

1. Numărul de cazuri aflate în responsabilitatea MC

2. Complexitatea cazuisticii

3. Experienţa MC

4. Cunoaşterea problematicii respective

5. Relaţia cu copilul şi familia

6. Colaborarea cu reţeaua de servicii şi instituţii

25
Standardul 4 al managementului de caz

Standardul acesta prezintă evaluarea complexă/detaliată a cazului copilului de

către managerul de caz, respectiv responsabilul de caz prevenire împreună cu o echipă

multidisciplinară de profesionişti.

Evaluarea detaliată se realizează în cadrul întâlnirilor cu cei implicaţi, atât în

mediul de viaţă a acestora, cât şi la sediul serviciilor specializate.

În vederea realizării evaluării detaliate, MC, respectiv RCP stabileşte şi solicită

implicarea în evaluare a unei echipe de profesionişti, în funcţie de natura şi complexitatea

cazului.

MC, respectiv RCP consemnează informaţiile obţinute în cadrul acestor întâlniri

în rapoarte de vizită/întâlnire care include cel puţin următoarele aspecte:

- sinteza discuţiilor purtate în cursul întâlnirii

- data întâlnirii

- locul întâlnirii

- scopul vizitei următoare, agreată în prealabil cu familia şi copilul

Vizitele la domiciliul familiei se realizează în baza unui program stabilit de comun

acord cu familia şi copilul. Dar, în cazul în care este nevoie, MC, respectiv RCP, poate

realiza şi vizite neanunţate, numai dacă apreciază că există motive temeinice şi cu acordul

şefului ierarhic.

În urma evaluării detaliate, MC întocmeşte un raport de evaluare detaliată realizat pe

baza rapoartelor specialiştilor, implicaţi în evaluare şi pe baza rapoartelor de vizită, în

maxim 24 de ore de la ultima vizită sau de la ultima evaluare.

26
Standardul 5 al managementului de caz

Standardul 5 ne prezintă echipa de specialişti, multidisciplinară şi după caz,

interinstituţională, cu care cooperează MC, respectiv RCP, în soluţionarea cazului.

MC, respectiv RCP solicită în scris şefului ierarhic, ori de câte ori este nevoie,

intervenţia suplimentară a unor specilişti din afara echipei, care activează în cadrul altor

servicii/instituţii cu care furnizorul de servicii nu are un accord încheiat. MC, respectiv

RCP, asigură organizarea întâlnirilor echipei în mode periodic, cel puţin o dată pe

săptămână.

Standardul 6 al managementului de caz

Aici regăsim instrumentele de bază atât ale MC, managerului de caz cât şi ale

responsabilului de caz prevenire, RCP, mai exact ne sunt prezentate planurile: PIP-ul,

planul individualizat de protecţie şi PS, planul de servicii.

Managerul de caz, împreună cu echipa multidisciplinară, elaborează PIP-ul,

planul individualizat de protecţie, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cazului la

DGASPC. Planul este avizat de şeful ierarhic şi transmis, în termenul maxim de 30 de

zile prevăzut de SMO prezente, membrilor echipei, familiei/reprezentantului legal şi,

după caz, copilului. Acestuia i se va aduce la cunoştiinţă conţinutul planului, utilizând

mijloace şi materiale adecvate vârstei, gradului de maturitate, tipului de dizabilitate şi/sau

gradului de handicap.

27
 MC, respectiv RCP, transmite fiecărui membru al echipei responsabilităţiile şi

planificarea acttivităţilor în echipa necesară pentru implementarea şi monitorizarea

planului corespunzător.

Standardul 7 al managementului de caz

Conform standarului nr. 7, MC monitorizează implementarea planului

individualizat de protecţie sau, după caz, a celorlalte planuri prevăzute în legislaţie,

respectiv progresele care se înregistrează în soluţionarea situaţiei copilului până când

procesul de asistenţă şi/sau protecţie nu se mai dovedeşte necesar.

În contextul monitorizării planului, MC are în vedere cel puţin următoarele

aspecte:

1. Verificarea demarării serviciilor sau activităţiilor prevăzute, în maxim 2 zile de la

termenele de iniţiere stabilite în planul respectiv

2. Verificarea modului de furnizare a serviciilor/activităţiilor cel puţin lunar, în

limita de timp stabilită pentru fiecare activitate şi pentru fiecare serviciu în parte

3. Răspuns imediat la orice problemă care apare în derularea serviciilor/activităţiilor

4. Asigurarea fluxului de informaţii între membrii echipei, alţi specialişti implicaţi în

implementarea planului, familie şi copil

5. Medierea relaţiei dintre familie şi copil, pe de o parte, şi profesionşti, pe de altă

parte

6. Re-evaluarea situaţiei copilului, respectiv a modului de implementare a planului,

cel puţin o dată la 3 luni şi, dacă este necesar, revizuirea planului respective

28
 7. Înregistrarea permanentă a informaţiilor, progreselor, evoluţiei cazului în dosarul

copilului

8. Modificarea contractului cu familia/reprezentantul legal, atunci când este cazul.

Standardul 8 al managementului de caz

Acest standard prevede monitorizarea post-servicii şi închiderea cazului.

În vederea consolidării rezultatelor obţinute în realizarea planului, managerul de

caz, respectiv responsabilul de caz prevenire asigură derularea activităţiilor de

monitorizare post-servicii pentru o perioadă de minimum 3 luni.

Închiderea cazului are loc în momentul în care procesul de asistenţă şi/sau

protecţie a copilului nu se mai dovedeşte a fi necesar şi familia îşi redobândeşte

capacitatea optimă de autonomie şi funcţionare.

MC, în procesul de monitorizare post-servicii urmăreşte calitatea integrării sociale

a copilului şi colaborează cu SPAS/persoane cu atribuţii în asistenţa socială din

comunitatea în care locuieşte familia cu copilul.

MC, respectiv RCP întocmeşte rapoarte de monitorizare post-servicii, lunar sau de

câte ori este nevoie.

Închiderea cazului se face prin decizia autorităţilor competente, la recomandarea

MC, avizată de seful ierarhic.

La DGASPC închiderea cazurilor se înregistrează la SEI şi CMTIS.

29
Standardul 9 al managementului de caz

Acest standard se referă la criteriile de selecţie, de recrutare şi angajare a MC,

managerului de caz, precum şi a RCP, responsabilului de caz prevenire.

Managerii de caz sunt selectaţi cu atenţie şi responsabilitate prin intermediul unui

proces de recrutare şi angajare care se desfăşoară în acord cu legislaţia în vigoare, aşa

cum ne este relatat şi în prezentul standard.

Pot fi angajaţi ca manageri de caz persoanele care îndeplinesc următoarele criterii:

 Sunt asistenţi sociali conform Legii nr. 466 din 2004 privind statutul profesiei de

asistent social şi au o experienţă de cel puţin 2 ani de muncă în servicii pentru

protecţia copilului;

 Au studii superioare socio-umane sau medicale şi o vechime în servicii pentru

protecţia copilului de cel puţin 3 ani;

 Au studii superioare, altele decât cele socio-umane sau medicale, au absolvit un

curs post-universitar în domeniul asistenţei sociale şi au o vechime în serviciile de

protecţie a copilului de cel puţin 5 ani.

Pot fi angajaţi ca: responsabili de caz prevenire, RCP; responsabili de caz, RC, din

protecţia specială şi din centrele maternale de caz, persoanele care îndeplinesc

următoarele criterii:

 Să fie cel puţin absolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat

 Şi să aibă o experienţă de cel puţi 2 ani de muncă în servicii sociale

30
 Activitatea responsabilului de caz prevenire, RCP, este coordonată metodologic

de managerul de caz, MC!

Numărul de manageri de caz dintr-un serviciu, respectiv numărul de responsabili de

caz prevenire, trebuie să fie suficient, astfel încât nevoile clientului să fie satisfăcute,

misiunea serviciului social să fie îndeplinită, iar încărcătura MC, respectiv RCP să nu

depăşească numărul maxim de 30 de cazuri active.

Standardul 10 al managementului de caz

Aici ni se prezintă structura organigramei furnizorului de servicii care trebuie să

cuprindă un număr suficient de manageri de caz, respectiv responsabili de caz, cu roluri

clar precise în implementarea PIP (Planului individualizat de protecţie)/ a celorlalte

planuri prevăzute în legislaţie, respectiv a PS (planului de servicii).

Fiecare caz este abordat conform metodei managementului de caz, asigurându-se

astfel o intervenţie coerentă şi eficientă!

Standardul 11 al managementului de caz

Formarea iniţială şi continuă a managerilor de caz, a responsabiliilor de caz,

precum şi a responsabiliilor de caz prevenire apare ca o necesitate continuă a acestora, de

calitatea acesteia depinzând în mare măsură succesul sau eşecul managementului de caz.

31
 Managerul de caz, MC, precum şi RC, responsabilii de caz din protecţia specială

şi din centrele maternale beneficiază de:

Cel puţin 42 de ore pe an de formare continuă în domeniul managementului de

caz;

Cel puţin 42 de ore de formare continuă în domeniul protecţiei copilului sau

domenii conexe/interdisciplinare.

Toate aceste ore de formare continuă sunt suportate din bugetul angajatorului!

Responsabilul de caz prevenire, RCP beneficiază de:

Cel puţin 42 de ore pe an de formare continuă în domeniul managementului de

caz;

Cel puţin 42 de ore de formare continuă în domeniul protecţiei copilului cu accent

pe identificarea factorilor de risc pentru abuz, neglijare, separarea copilului de

familia sa şi administrarea serviciilor de prevenire de la nivel local.

Toate aceste ore de formare continuă sunt suportate din bugetul angajatorului şi se

realizează conform legislaţiei în vigoare!

Standardul 12 al managementului de caz

Supervizarea este esenţială în asistenţă socială deoarece ea poate ajuta la

îmbunătăţirea serviciilor oferite beneficiarului, la creşterea calităţii acestora.

Ultimul standard al acestui Ordin, ne prezintă faptul că furnizorul de servicii

dispune permanent de un sitem eficient de supervizare al resurselor umane.

32
 Atât managerii de caz cât şi responsabilii de caz beneficiază de o supervizare

externă şi internă, din partea unor specialişti pregătiţi şi cu experienţă în acest sens.

Cordonatorii serviciilor organizează, cel puţin o dată pe lună înâlniri de

supervizare internă a MC, individual şi în echipă, şi la cererea acestora.

Acest proces al supervizării, externe şi interne, permite funcţionarea serviciilor la

randament optim!

APLICAREA MANAGEMENTULUI DE CAZ ÎN TRATAMENTUL

CONSUMULUI DE SUBSTANŢE

Managementul de caz este mult adaptabil, dar o serie de principii generale sunt

reale pentru aproape orice aplicaţie. Managementul de caz şi tratamentul consumului de

substanţe sunt prezentate ca aspecte separate şi distincte, deşi în realitate acestea sunt

complementare şi uneori instrinseci.

Principiile managementului de caz

Managementul de caz oferă pacientului un punct unic de contact cu sistemul de

servicii medicale, psihologice şi sociale. Cea mai putenică raţiune în favoarea

managementului de caz poate fi aceea că se consolidează într-un singur punct de

responsabilitate pentru pacienţii care primesc asistenţă de la mai multe centre şi servicii.

Prin acest lucru oferă pacientului continuitate. Fiind punctul de contact, managerii de caz

33
au obligaţii atât faţă de pacienţii lor cât şi faţă de membrii sistemului cu care aceştia vor

interacţiona.

Managerul de caz trebuie să ştie cum să mobilizeze resursele de care este nevoie,

pentru acest lucru fiind necesare abilităţi de negociere în sitemele formale, de schimb

informal între ofertanţii de servicii şi de a urmării constant reţelele informale. Acestea

cuprind grupurile de auto-suport şi membrii acestora, vecinii şi numeroase alte resurse

care uneori nu sunt nominalizate în listele serviciilor formale.

Prin modelele managementului de caz, în domeniul abuzului de droguri şi în alte

domenii exista o credinţă generală conform căreia pacientul trebuie să preia iniţiativa în

identificarea resurselor necesare. O dată ce pacientul alege dintre opţiunile identificate,

experienţa managerului de caz are rolul de a ajuta pacientul să acceseze serviciile alese.

Managementul de caz este bazat pe înţelegerea experienţelor pacienţilor şi a lumii

în care aceştia trăiesc, natura dependenţei şi problemele pe care acesta le cauzează şi alte

probleme cu care pacientul se confruntă (infectarea cu HIV, probleme de sănătate mintală

sau detenţie). Această înţelegere formează contextul muncii managerului de caz care se

centrează pe identificarea problemelor medicale şi psiho-sociale şi pe anticiparea şi

sprijinirea pacientului în obţinerea resurselor.

Managementul de caz implică advocacy. Managerii de caz trebuie să-şi susţină

clientul în interacţiunea cu mai multe sisteme, inclusiv servicii, familii, sistemul de

justiţie şi de ordine. Managerul de caz poate suţine “cauza pacientului” prin informarea şi

sensibilizarea personalului din serviciile existente despre problemele consumului de

substanţe în general şi despre necesităţiile specifice ale fiecărui consummator.

34
 Managementul de caz este bazat pe comunitate. Toate abordările managementului

de caz pot fi considerate bazate pe comunitate deoarece acestea ajută pacientul să

negocieze cu serviciile comunitare şi cu resursele de asistenţă informală cum ar fi familia,

prietenii, grupuriile de auto-suport şi biserica.

Managementul de caz este pragmatic. Managementul de caz începe “acolo unde

este pacientul”, răspunzând necesităţiilor imediate şi obiective, cum ar fi cele de hrană,

adăpost, îmbrăcăaminte, transport sau îngrijirea copiilor. Răspunzând acestor scopuri,

managerul de caz dezvoltă o relaţie foarte bună cu pacientul. Această perspectivă centrată

pe pacient este menţinută în timp ce pacientul avanseză în tratament.

Manegementul de caz este anticipativ. Managementul de caz trebuie să deţină

abilitatea de a înţelege cursul natural al dependenţei şi recuperării, pentru a observa o

problemă, pentru a întrevedea opţiunile disponibile pentru rezolvarea acesteia şi de a

acţiona adecvat.

Managementul de caz trebuie să fie flexibil, trebuie să fie adaptabil la variaţiile

generate de o serie extinsă de factori, inclusiv apariţia unor probleme asociate, cum ar fi

infecţia HIV sau probleme de sănătate mintală, structura serviciilor, disponibilitatea sau

lipsa unor anumite resurse, gradul de autonomie şi puterea garantată ale managerului de

caz.

Managementul de caz are ca principal scop îmbunătăţirea vieţii beneficiariilor de

servicii sociale şi medicale.

35
 INTERVENŢIA

„Să nu loveşti un om lovit!” (O. Wilde)

„Există întâlniri de-o clipă care marchează pe viaţă, pentru eternitate. Nimeni nu poate

înţelege acest mister pe care îl numim influenţă… Şi totuşi, cu toţii exercităm o influenţă

oarecare, fie vindecând, binecuvântând, lăsând urme de frumuseţe, fie rănind,

îndurerând, otrăvind, murdărind alte vieţi.” (J. R. Miller)

Tipurile de intervenţie

Rolul asistenţei sociale, prin intervenţiile pe care le face, este de a îmbunătăţi

condiţiile de viaţă socială şi profesională ale persoanei, familiei şi grupului. Aceste

intervenţii se bazează pe acţiuni concrete. Asistenţa socială are în centrul acţiunii sale

omul.

Uneori, asistenţii sociali se simt incapabili să intervină într-o anumită situaţie. Apare

adesea sentimentul neputinţei, asistentul social trebuind să suporte toată „mizeria

oamenilor din lume” şi chiar să găsească soluţii.

În intervenţie, asistentul social nu are nevoie numai de calificare, ci şi de competenţă.

În general, competenţa se transpune, se exprimă prin acţiune. În intervenţie, competenţele

se referă întotdeauna la persoane.

Pentru a se realiza o intervenţie socială complexă, calificarea singură nu este

suficientă, ea trebuie dublată de competenţă. E necesar ca asistentul social să ştie cum să

36
acţioneze în diferite situaţii; în acest scop trebuie să beneficieze de o formare continuă,

pentru că problemele şi situaţiile sociale sunt într-o schimbare permanentă.

În anumite intervenţii e nevoie de colaborarea cu profesori, educatori, preoţi, medici,

jurişti, psihologi etc., dar şi cu administratori, directori şi diferiţi manageri ai

întreprinderilor şi ONG-urilor, pentru ca intervenţiile să fie eficiente.

Asistentul social trebuie să se implice în programe de intervenţie la nivel atât

individual, cât şi de grup.

Tehnicile de intervenţie cuprind: anchete sociale, studii de caz, interviuri, procese de

observare şi de consiliere.

Familia are nevoie de sprijin în special în momentele de criză sau de ruptură, când se

separă soţii, părinţii de copii, când apare o pierdere, o boală, un handicap.

Intervenţia socială cuprinde câteva etape:

1. identificarea problemei de rezolvat

2. cunoaşterea sistemului-client şi a mediului în care acesta trăieşte şi

interacţionează

3. elaborarea planului de intervenţie

4. executarea planului de intervenţie

5. evaluarea rezultatelor intervenţiei.

În intervenţie, este necesar ca asistentul social să îmbine cunoştinţele teoretice cu cele

practice.

37
Intervenţia timpurie

În literatura de specialitate, intervenţia timpurie este definită ca având câteva etape de

derulare:

 analiza problemelor

 desemnarea cauzelor

 proiectarea programului

 evaluarea programului.

Intervenţia timpurie în familii se bazează pe responsabilizarea părinţilor. Părinţii

trebuie învăţaţi să se joace şi să vorbească mai mult cu propriii lor copii, să folosească

metode mai eficiente de comunicare şi de disciplinare, să fie conştienţi de faptul că fiul

sau fiica lor se află într-un proces continuu de devenire!

S-a dovedit în multe familii că prevenţia a fost mai eficientă decât intervenţia propriu-

zisă.

Intervenţia socio-educativă

Această formă de intervenţie se bazează pe şcoală. Intervenţia socio-educativă apare

prin dezvoltarea unor structuri de sprijin organizate pe lângă şcoli; în aceste structuri sunt

implicaţi profesionişti care sprijină activitatea şcolară a copiilor şi comunicarea eficientă

cu părinţii lor.

Intervenţia socio-educativă însumează diferite activităţi:

1. formative (educative şi de consiliere)

38
 2. informative

3. de orientare

4. de sprijin social şi material.

Activităţile formative vizează atât educaţia părinţilor, cât şi consilierea

psihopedagogică.

Educaţia părinţilor urmăreşte câteva obiective precise:

- raportarea corectă la propriii copii

- dezvoltarea atitudinilor comportamentale

- responsabilitatea părinţilor

- comunicarea eficientă

- negocierea soluţiilor

- luarea deciziilor

- rezolvarea conflictelor fără traumă.

Consilierea psihopedagogică – prin aceasta părinţii şi copiii sunt sprijiniţi psihologic

şi educaţional pentru rezolvarea unor probleme care ţin de relaţiile intra şi extrafamiliale.

Activităţile informative se referă la culegerea, selectarea, pregătirea şi transmiterea

unor informaţii legate de: familie, educaţie, sănătate, organizarea activităţilor şcolare şi a

timpului liber, administrarea bugetului personal, orientare şcolară şi profesională,

cunoaşterea copilului, cunoaşterea părintelui, tradiţii şi obiceiuri, religie, interacţiunea cu

ceilalţi membri din grup etc.

Activităţile de orientare se adresează în mod special părinţilor şi îi ajută pe aceştia

să-şi orienteze mai bine copiii spre diferite instituţii şi servicii.

39
 Activităţile de sprijin social –sunt asigurate de asistentul social, care îndrumă

părinţii sau copiii spre diferite instituţii capabile să rezolve problemele sociale ale

acestora sau mediază problemele părţilor implicate pentru a le soluţiona.

Aceste tipuri de activităţi se pot realiza prin:

 activităţi de intervenţie personalizată, sau „faţă în faţă” – pot fi cele mai

importante şi mai eficiente tipuri de intervenţie, iar rezultatul poate fi de durată

 activităţi cu grupuri mici de intervenţie

 activităţi cu grupuri mari de intervenţie.

Aceste tipuri de activităţi pot fi: întâmplătoare, periodice, de lungă durată. Iar

beneficiarii acestor activităţi sunt, de regulă, copiii, părinţii, cadrele didactice şi alţi

membri ai comunităţii.

Obiectivul intervenţiei este persoana, adică individul ca fiinţă socială aflată în

dificultate, care trebuie ajutată şi sprijinită pentru a-şi rezolva problemele.

Menthonnex (1995, pp.102-126) consideră că există cinci faze ale procesului de

ajutorare:

1. faza de întâlnire – poate fi „declanşată” de asistentul social dacă identifică o

persoană aflată într-o situaţie problematică sau această fază poate să urmeze unei

cereri de ajutor din partea persoanei. Este o etapă în care cei doi se cunosc

reciproc şi se construieşte fundamentul relaţiei de încredere;

2. faza studiului psihosocial – în această etapă, asistentul social se centrează pe

cunoaşterea elementelor importante din viaţa clientului (situaţie familială,

profesională, medicală, istoricul clientului, experienţele traumatizante din trecut,

resursele şi limitele clientului, identificarea problemei clientului);

40
 3. faza de diagnostic psihosocial sau de evaluare a situaţiei clientului –

diagnosticul psihosocial este o evaluare atât a personalităţii individului, cât şi a

problemei acestuia. În această fază trebuie să aflăm cum îşi percepe clientul

problema şi ce resurse are pentru rezolvarea acesteia;

4. elaborarea planului de intervenţie – se stabilesc etapele şi obiectivele de

parcurs pentru rezolvarea problemei;

5. faza de realizare a planului – constă în intervenţia propriu-zisă.

Autoarea menţionată indică utilizarea unor tehnici de comunicare care să însoţească

aceste 5 faze:

tehnici de susţinere şi dezvoltare a atuurilor

tehnici de ghidare şi orientare

tehnici de clarificare

În prima categorie sunt incluse:

1. ventilaţia – prin această tehnică se facilitează exteriorizarea emoţiilor, a sentimentelor

şi a experienţelor clientului, în scopul eliberării acestuia de „povară” şi al canalizării

energiilor clientului către rezolvarea problemei şi nu doar cu scopul de retrăire mentală a

acesteia.

2. reformularea – asistentul social îi redă clientului propria lui poveste, pentru a se

asigura că a înţeles bine problema lui şi pentru a-l ajuta să pună ordine în mecanismele

cunoaşterii de sine.

3. asigurarea – clientul este ajutat să-şi recunoască limitele şi resursele. De asemenea,

încearcă să-l asigure că, beneficiind de un ajutor specializat, este capabil să-şi depăşească

problema.

41
4. construirea binomului asistent-client –i se oferă clientului certitudinea că nu mai

este singur în rezolvarea propriei probleme, că există o relaţie de ajutorare. Deja sunt

implicaţi doi oameni în rezolvarea problemei, clientul nu mai este singur.

5. tehnica informativă – are ca scop informarea clientului de către asistentul social

pentru o optimizare a cunoştinţelor şi competenţelor sale în domenii precum: tipurile de

instituţii sociale care l-ar putea ajuta în rezolvarea problemei, legislaţie etc.

6. discuţia logică – prin această tehnică se încearcă o determinare a clientului spre o mai

bună raţionalizare a situaţiei, a problemei. Clientul este ajutat să analizeze corect situaţia

şi alternativele de acţiune.

7. confruntarea – este o „tehnică educaţională” prin care clientul este ajutat să

conştientizeze incidentele din viaţa lui ce au produs efecte negative.

8. tehnica rememorării – îl ajută pe client să-şi reamintească cum a acţionat în trecut în

situaţii problematice şi cum le-a depăşit pe acestea.

Tehnici de ghidare şi de reorientare – această categorie de tehnici cuprinde:

1. intervenţia directă – asistentul social intervine imediat şi direct în ajutorarea

clientului, sprijinindu-l să depăşească situaţia de criză (găsirea unui loc de muncă,

ajutor material sau financiar)

2. demonstraţia prin exemplu – clientul este ajutat să adopte alte comportamente şi

strategii care l-ar putea ajuta în situaţia lui şi pe care nu le-a aplicat în trecut

3. tehnica exemplului tipurilor obişnuite de comportament – se centrează pe

folosirea de către client a practicilor cotidiene de comportament (de exemplu,

îngrijirea ţinutei, atenţia faţă de aspectul exterior etc.)

42
 4. consilierea şi orientarea – asistentul social încearcă să-şi exprime mai multe

opinii care l-ar putea ajuta pe client

5. definirea limitelor rezonabile – este o tehnică de dezvoltare a capacităţilor de

autocontrol ale clientului cu scopul ca acesta să evite anumite comportamente

periculoase pentru el.

Tehnici de clarificare – urmăresc modificarea comportamentelor care îl împiedică pe

client să funcţioneze în parametri normali. Pentru ca această tehnică să aibă rezultate,

clientul trebuie să simtă nevoia de schimbare.

Nivele de intervenţie în lucrul cu familia

Declanşarea unei intervenţii se realizează în funcţie de problematica socială şi

educaţională pe care o descrie funcţia educativă a familiei. Putem determina următoarele

niveluri (Boutin şi During, 1994, 107):

1. susţinerea – prin aceasta se realizează primul nivel de acţiune asupra familiei. Se

oferă un prim ajutor, fără a se rezolva însă problema. Se folosesc următoarele

tehnici: empatia, orientarea pozitivă, motivarea etc.

2. supravegherea – se bazează foarte mult pe tehnica observaţiei. Se constată dacă

situaţia de criză existentă în familie influenţează în mod direct viaţa unuia din

membri

43
 3. prevenirea primară – se referă la acele intervenţii care încearcă să elimine riscul

unei tulburări, la persoanele care prezintă situaţii de risc

4. prevenirea secundară – se referă la nivelul de acţiune care încearcă să evite

agravarea unei probleme

5. remedierea – unei tulburări, unei stări, constituie punctul nodal al multor

intervenţii. Prin aceasta se încearcă o schimbare a modelelor de interacţiune dintre

membrii familiei, pentru o mai bună reacţie şi pentru rezolvarea problemei

6. demersul paleativ – se recomandă atunci când situaţia se agravează şi scapă de

sub control. Se aplică când problema nu poate fi rezolvată şi se preferă scoaterea

membrului-victimă din familie şi situarea lui în altă parte.

Se mai pot identifica încă două tipuri de intervenţie:

 intervenţia preventivă – acest tip de intervenţie poate îmbrăca diferite forme:

a. sprijin intelectual – care se bazează pe programe educative cu scopul

informării

b. sprijin social – se realizează prin ajutorarea materială, financiară a diferitelor

persoane în nevoie, pentru a nu intra în situaţie de criză

c. sprijin emoţional – prin intervenţia psihologică sau psihiatrică persoana este

ajutată să-şi depăşească problema şi să evite intrarea în stare de criză.

În intervenţie, asistentul social trebuie să-şi facă un proiect de intervenţie sau un

plan de intervenţie prin care să-şi definească obiectivele şi mijloacele necesare pentru

realizarea lor.

Asistentul social nu este singur, îl are alături pe client, pe familia acestuia şi,

eventual, agenţia unde îşi desfăşoară activitatea.

44
 În intervenţie nu e suficientă doar voinţa şi capacitatea asistentului social de a

ajuta; e nevoie şi de voinţa şi capacitatea clientului de a coopera.

Etapele acţiunii în intervenţie sunt următoarele:

1. reperarea problemei sociale sau a cererii – este un moment esenţial,

când trebuie să se răspundă la anumite întrebări: cine şi ce solicită? pentru

cine? este formulată problema? cui se adresează problema?

2. analiza situaţiei – se culeg informaţiile necesare despre client şi despre

modul cum acesta evoluează

3. etapa evaluării preliminare şi operaţionale – se încearcă definirea şi

operaţionalizarea conceptelor-cheie pentru o înţelegere cât mai bună şi mai

complexă a problemei

4. elaborarea proiectului de intervenţie – presupune parcurgerea câtorva

etape:

 definirea clientului şi a nivelului unde trebuie să se intervină

(persoană, familie, comunitate)

 definirea obiectivelor intervenţiei

 selectarea metodelor şi a strategiilor de lucru cu clientul

5. punerea în aplicare a proiectului de intervenţie –trebuie să se realizeze

ambele acorduri, atât al asistentului, cât şi al clientului, şi să se lucreze

pentru acesta

6. evaluarea rezultatelor – se încearcă o măsurare a rezultatelor prin

punerea în aplicare a planului de intervenţie. În urma evaluării, intervenţia

poate să continue ori poate să fie stopată

45
 7. încheierea intervenţiei – în această etapă, ori asistentul, ori clientul

consideră că obiectivele au fost atinse sau că intervenţia a eşuat.

Intervenţia nu trebuie ignorată nici dacă se soldează cu eşec, nici dacă se încheie

printr-o reuşită.

De multe ori intervenţia se sprijină pe cunoştinţe din domenii diferite, precum:

sociologie, legislaţie, psihologie, management, medicină etc.

Situaţiile de risc şi situaţiile de criză

Situaţiile de risc sunt cele care, potenţial, pot influenţa dezvoltarea urmaşilor, iar

situaţiile de criză sunt potenţial situaţii problemă care cer o intervenţie imediată.

În general, situaţia de risc este raportată la persoană şi se referă la acele condiţii

care pot constitui piedici în dezvoltarea acesteia.

În situaţia de risc conceptul de dezvoltare este fie împiedicat, fie deformat.

Riscurile pot fi: biologice sau fiziologice, economice, socio-culturale, educaţionale.

Intervenţia în aceste situaţii încearcă să readucă raportul realităţii. Doar astfel

riscurile pot fi îndepărtate.

În situaţii de criză clienţii se comportă diferit decât în mod obişnuit. De aceea,

asistentul social trebuie să ştie cum să procedeze în asemenea cazuri. Câteva recomandări

au fost formulate de Meier în 1989:

1. Păstrează controlul asupra situaţiei! Reuşita în ajutorarea unui client aflat în

stare de criză depinde de abilitatea asistentului social de a controla situaţia,

acţionând cu calm şi stăpânire de sine la spijinirea şi ajutarea clientului pentru a

46
 ieşi din acea stare. Un asistent social incapabil de autocontrol şi uşor

impresionabil va fi mai puţin eficient în astfel de situaţii.

2. Stabileşte cine este adevăratul client! Adevăratul client este cel care solicită

ajutorul sau alte persoane pentru care solicită ajutorul.

3. Sprijină-te pe aspectele pozitive!

4. Mobilează resurse sociale! Familia clientului aflat în situaţie de criză trebuie

ajutată să depăşească „şocul emoţional”, căci ulterior ea va fi sprijinul celui aflat

în dificultate. Dacă familia şi prietenii clientului sunt ajutaţi şi îndrumaţi cum să-l

sprijine pe client, atunci el va fi mult mai uşor reabilitat şi îşi va redobândi

echilibrul propriei personalităţi.

Intervenţia în situaţiile de criză are ca obiectiv scoaterea clientului din această

stare şi redobândirea funcţionării normale a personalităţii sale!

În situaţiile de criză, mecanismele de apărare şi de control al emoţiilor sunt destul de

scăzute în cazul clientului nostru.

În situaţie de criză persoana nu reuşeşte prea bine să-şi pună în funcţiune

mecanismele de apărare ale Eului deoarece nu mai conştientizează clar că trebuie să-şi

controleze emoţiile. Persoana aflată într-o situaţie de criză nu se mai conformează

situaţiei şi normelor sociale, deci nu se poate vorbi de un comportament prestabilit şi

acceptat de normele sociale.

Persoana aflată în criză nu mai reuşeşte să-şi gestioneze adecvat emoţiile şi apoi să le

transpună într-un comportament regulamentar. În criză, sistemele defensive îşi pierd

eficacitatea.

47
 De multe ori, insuficienţa mecanismelor de apărare sau de adaptare conduce la o stare

de depresie, de anxietate şi stres a persoanei.

Durerea cauzată de pierderea cuiva drag nu apare ca un sentiment izolat. Frecvent,

este întreţesută cu alte emoţii, cum sunt teama, vinovăţia şi resentimentele. Astfel de

probleme complică situaţia, dar apariţia lor trebuie să fie considerată uneori oportună.

Un psiholog considera că anxietatea puternică reprezintă în acelaşi timp o motivaţie

puternică de a ieşi din criză.

Crizele sunt de mai multe tipuri şi au diferite frecvenţe în viaţa unei persoane. O criză

poate fi:

 politică

 sufletească

 socială

 individuală

 mondială

 patologică etc.

Datorită frecvenţei, criza poate să devină o stare de normalitate?

Crizele sunt fenomene sociale complexe. Nici un om nu este scutit de asemenea

experienţe în viaţă. Crizele ne pot maturiza şi ele pot modifica raportul şi relaţiile cu

celălalt… chiar şi cu propria persoană. Ele afectează indivizii şi destinele lor. În timpul

crizei putem asista la o dispersare a elementelor aşezate într-o anumită ordine, ştiută şi

acceptată de persoană. Criza are rolul de a demola un sistem bine închegat al persoanei.

Cauzele crizei nu sunt la fel de clare cum sunt percepute efectele ei.

48
 În general, crizele sunt percepute ca fiind nocive pentru persoană, cu rezultate

distrugătoare, chinuitoare, dar ele pot fi percepute şi ca un ajutor, prin care se modifică

brutal un comportament care a fost nociv pentru acea persoană sau pentru mediul cu care

aceasta a reacţionat.

Crizele au existat dintotdeauna… dar parcă azi sunt mai acute şi mai bine percepute.

Crizele sunt inevitabile; ele fac parte din viaţa noastră. Însă important este cum facem

faţă crizelor, traumelor, pierderilor!

Într-o stare de criză predomină spectrul emoţional, sentimental şi mai puţin cel

raţional.

Situaţia de criză duce clientul spre o stare de vulnerabilitate crescută şi astfel

echilibrul său interior riscă să fie ameninţat. Criza este o verigă intermediară între starea

de normalitate de dinaintea intrării în criză şi starea de normalitate obţinută după ieşirea

din criză.

Kari Killen spunea că „îngrijorarea apare atunci când o persoană simte ameninţarea

pierderii, iar suferinţa – când persoana se confruntă cu pierderea propriu-zisă”( anul,164)

Când clientul se află în suferinţă, asistentul social va fi mult mai eficient dacă-i va

înţelege durerea decât dacă va încerca să i-o minimalizeze sau chiar să i-o nege. Însă

sentimentele trăite de client trebuie să ajungă la nivelul de a fi stăpânite, nu negate.

În intervenţie, clientul trebuie ajutat să nu-şi nege sentimentele, chiar dacă acestea

sunt negative. Sfaturi de genul „Nu trebuie niciodată să fii nervos sau mânios” ori „Dacă

nu poţi să spui ceva plăcut, mai bine nu spune nimic” reflectă o poziţie care îi obligă pe

clienţi să intre în cămaşa de forţă a negării sentimentelor.

49
 De multe ori în intervenţie măştile nu mai sunt ţinute la locul lor, ele se dau la o parte

şi chiar pică. Cutia Pandorei se deschide şi mânia ascunsă iese afară, iar suferinţa câştigă

tot mai mult teren în viaţa clientului. Nu trebuie să ne negăm sentimentele, să le

percepem ca fiind groaznice, ci e bine să le considerăm ca o parte legitimă din noi, pe

care putem să o exprimăm atât în bucurie, cât şi în tristeţe.

Câteodată trebuie să simţim întreaga greutate a sentimentelor noastre pentru a putea

trăi fericiţi şi eliberaţi, altfel vom trăi într-o permanentă teamă de noi şi de modul cum

vom reacţiona în anumite momente ale vieţii. Sentimentele neexprimate nu mor

niciodată, sunt îngropate de vii şi renasc mai târziu sub alte forme, mai urâte.

Pentru Freud, criza survine atunci când eul slăbit se află în incapacitatea de a

transforma şi de a interpreta dinamica pulsională.

R. Thorn face distincţie între criză şi catastrofă. Pentru el, criza poate rămâne latentă,

ea afectează funcţionarea, în timp ce catastrofa atinge structura (apud. Jacqueline Barus-

Michel Florence Giust, 1998).

Criza nu poate să treacă neobservată; ea este remarcată atât de persoana care

experimentează criza, cât şi de oamenii cu care interacţionează aceasta.

Criza durează un anumit timp, fiind marcată de momente, faze, etape. Poate fi

considerată şi o experienţă. Răspunsul emoţional la criză este esenţial pentru viitorul

persoanei respective.

Criza nu atinge doar individul, ci şi familia acestuia, organizaţia unde el munceşte şi

chiar societatea în care trăieşte.

Echilibrul nu există în criză, acesta este înlocuit cu o stare de agitaţie continuă, cu un

vid al gândirii. Criza poate fi asociată şi cu ideea de schimbare. Trebuie să ţinem cont că

50
oamenilor nu le plac schimbările. În criză este dominantă negativitatea. Când persoana

trece printr-o criză, este speriată de faptul că nu cunoaşte finalitatea acesteia.

Ieşirea din criză se poate realiza doar printr-o revenire a lucrurilor la normal sau

printr-o reaşezare şi o reorganizare a lor. Criza este asociată cu ideea de ieşire din ea. Dar

se pune întrebarea dacă ieşirea din criză este reală pentru persoana vizată sau dacă această

ieşire pregăteşte intrarea persoanei într-o altă criză!

Criza se caracterizează printr-o bruscheţe neaşteptată, spontană, iar finalul crizei este

perceput ca o incertitudine.

Intervenţia nu vizează explicarea crizei; intervenţia trebuie realizată în aşa fel încât

victima să o poată percepe ca pe o „barcă de salvare” pentru el. Intervenţia poate fi

considerată ca fiind puntea dintre situaţia de criză şi reinstaurarea unei stări de

normalitate. Prin intervenţie se realizează o schimbare în înţelegerea şi viziunea de sine, a

relaţiilor şi a contextului. „Degajarea din criză ţine de această capacitate de reconstruire a

unui spaţiu subiectiv şi intersubiectiv care să permită primirea în mod mai puţin

persecutiv a lumii aflate în mutaţie” ( Jacqueline Barus, Michel Florence Giust, 1998,

236).

Asistentul social trebuie să ţină cont de faptul că şi intervenţia lui poate genera iscarea

unei stări de criză în familie (se descoperă, de exemplu, că un copil din familie a fost

maltratat de un alt membru).

Istoricul Arnold Toynbee crede că toţi oamenii reacţionează în unul din următoarele

patru feluri, în situaţii dificile (Apud. Maxwell, John C., Dornan Jim, 1998, 161):

1. se retrag în trecut

2. visează cu ochii deschişi la ce va fi în viitor

51
 3. se retrag în ei înşişi şi aşteaptă pe cineva să-i salveze

4. înfruntă criza şi o transformă în ceva folositor.

Autorul Nena O`Neill spunea că „din orice criză vine şansa de a renaşte.” (Apud.

Maxwell, John C., Dornan Jim, 1998, 161).

Sentimente tulburătoare care ne pot duce în situaţii de criză

Situaţii aparent banale îşi au rădăcinile în trăiri profund tulburătoare. Vom

enumera în continuare asemenea trăiri.

Frica şi teama sunt două trăiri, stări care sufocă indivizii şi societatea de astăzi.

Aceste două trăiri puternice pot duce la situaţii de criză.

În multe situaţii din viaţa omului frica face ravagii şi poate fi considerată un

duşman fioros.

Frica poate produce în anumite momente o mărire a vitezei de reacţie; este un

instinct primar de supravieţuire, atâta timp cât el rămâne în limitele raţiunii. Însă frica

mai are o formă destul de gravă, care se numeşte fobie. Aceasta apare în viaţa clientului

când se rupe legătura dintre frică şi raţiune.

Frica este însoţită şi de îndoială. Ea aduce descurajare în viaţa clienţilor.

Părinţii ajung uneori în situaţii de criză cu propriii lor copii deoarece se lasă

stăpâniţi de patru temeri progresive (Campbell Ross, 2001, 167):

 teama de ce i se va întâmpla copilului lor în această societate

ameninţătoare

52
  teama de comportamentul copilului şi neliniştea în privinţa disciplinării

sale

 teama de chiar copilul respectiv

 teama de adolescenţi în general.

Teama este o forţă înspăimântătoare care ne poate distorsiona gândirea şi care ne

determină uneori să facem o alegere greşită.

Stresul este alt sentiment foarte bine cunoscut persoanelor din zilele noastre.

Lumea modernă parcă a dus stresul la perfecţiune. Este destul de greu de lucrat cu

oameni stresaţi deoarece nu se prea pot obţine progrese (în special în învăţare).

Neliniştea, alt sentiment care poate duce la situaţii de criză. Specific neliniştii este

faptul că are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă. În direcţia celei negative, neliniştea

înseamnă îngrijorare sau panică în ceea ce priveşte viitorul. Latura pozitivă presupune

preocupare faţă de ceva sau cineva.

Fiecare dintre noi are o anumită nelinişte, unii mai mare, alţii mai mică. Când

există multă nelinişte negativă sau îngrijorare în privinţa viitorului apare un sentiment de

disconfort.

Depresia îi afectează pe mulţi copii din zilele noastre. Depresia poate duce la

situaţii de criză.

În spatele deprimării clientului se poate ascunde aproape orice: o boală,

sentimente negative, frustrări, autocompătimire etc.

53
 Deprimarea se instalează, în general, atunci când problema rămâne nerezolvată.

Singurătatea nu poate fi vindecată cu nici un medicament. Ea este percepută ca o

nelinişte care creşte în client până ajunge să-l sufoce. Există mai multe portrete ale

singurătăţii:

 singurătatea celibatarului (tot timpul persoana este singură într-o casă pustie, pune

întotdeauna un tacâm la masă, vorbeşte doar cu sine)

 singurătatea partenerului de viaţă (a te căsători nu înseamnă neapărat să nu mai fii

singur. A te simţi singur în doi e poate cel mai greu şi mai trist sentiment trăit în

cuplu)

 singurătatea supravieţuitorului (să rămâi brusc singur din cauza unui eveniment

tragic, cum ar fi moartea partenerului, şi să înveţi să trăieşti cu singurătatea ta; tot

aici poate fi inclusă şi experienţa divorţului)

 singurătatea pensionarului (nu e o noutate faptul că toţi îmbătrânim, dar mulţi

pensionari sunt copleşiţi de sentimentul singurătăţii, al învechirii şi al dispreţului.

ei percep faptul că nu mai sunt cum au fost, că nu mai au posibilităţile din trecut şi

se simt neînţeleşi, inutili, iar unii simt că nu mai au ce să caute în lumea asta)

 singurătatea suferindului (atunci când durerea fizică e însoţită şi de durerea

sufletească, sentimentul singurătăţii ia amploare şi izolează persoana de ceilalţi

oameni din jur).

Clientul se percepe singur şi are senzaţia că nimeni nu-i înţelege durerea şi nu ştie

prin ce trece. Se simte chiar părăsit. Ca să te eliberezi de singurătate trebuie să fii sincer

în privinţa sentimentelor tale şi să accepţi ajutorul altora şi în special al prietenilor, care

îţi doresc binele.

54
 Resentimentele sunt de fapt o mânie extinsă în timp. Ele nu dispar de la sine, ci

stau ascunse înlăuntrul nostru, chiar se dezvoltă şi cresc, iar când răbufnesc în afară sunt

parcă mai puternice decât la începuturi.

Resentimentul pune stăpânire încetul cu încetul pe client şi îl macină pe

dinlăuntru. Resentimentele nu ne lasă să ne trăim liberi viitorul, ci ne ţin legaţi strâns de

trecut. Resentimentele consumă persoana până în prag de epuizare.

Chiar dacă avem resentimente din cauza altora sau faţă de noi, acestea ne fac rău

în primul rând nouă şi nu altora. Cineva spunea că „resentimentul e acelaşi lucru cu a

înghiţi otravă, aşteptând să moară celălalt.” Cel mai bun remediu pentru resentimente este

iertarea şi uitarea.

Nemulţumirea întreţinută se poate transforma în resentiment. Ca să fim fericiţi

trebuie să învăţăm să fim mulţumitori pentru ce avem.

Eşecul este prezent în viaţa fiecărei persoane, mai rar sau mai des. A fi pândit şi

asediat de eşec la tot pasul înseamnă să fii uman. Fiecare întâlneşte obstacole în calea

vieţii. Uneori eşuăm în prezent, dar ne antrenăm şi reuşim să nu mai eşuăm în viitor.

Uneori eşuăm în lucrurile mărunte, dar învăţăm să nu eşuăm în lucrurile importante.

Trebuie să ne recunoaştem eşecul; nu are sens să ne amăgim că ar fi altceva.

Trebuie să spunem adevărul pentru că doar adevărul ne eliberează. Trebuie să ne asumăm

eşecul şi să nu dăm vina pe altul pentru propriul nostru eşec. Clientul care-şi recunoaşte

sincer eşecul se poate elibera de el.

55
 Eşecul este un eveniment al vieţii şi nu are nimic cu persoana noastră. Clientul nu

trebuie să se considere un ghinionist pentru că are tot timpul eşecuri. El trebuie ajutat să

nu persiste prea mult în eşec, ci să se ridice şi să meargă înainte.

Autocompătimirea este o stare periculoasă în care clientul poate fi prins. Ea este

dăunătoare pentru client. Autocompătimirea constă în concentrarea asupra Eului şi asupra

„presupuselor drepturi” ale persoanei respective şi de obicei este o stare de protest

împotriva celorlalţi.

Iertarea este cheia şi în acest caz. Clientul trebuie ajutat să înveţe şi să încerce să

se ierte atât pe el, cât şi pe alţii care i-au greşit. Iertarea se bazează pe promisiunea de a

nu mai aminti niciodată de o anumită problemă (nici celui iertat, nici lui însuşi şi nici

altora).

Autocompătimirea poate duce la distrugerea clientului, la depresie şi, în final,

chiar la sinucidere. Când clientul se autocompătimeşte, îşi provoacă singur nefericirea.

Clientul trebuie ajutat să nu mai trăiască în trecut, să nu se mai hrănească cu amintiri

care-l duc într-o stare de autocompătimire, ci să se concentreze asupra responsabilităţilor

lui prezente.

Asistentul social sau consilierul poate să descopere prezenţa autocompătimirii în

viaţa unui client prin următoarele metode:

1. întrebându-l direct

2. întrebându-l la ce se gândeşte când e deprimat şi trist

56
 3. fiind atent la limbajul folosit (foloseşte expresii de genul: „nu se poate

face nimic în cazul meu; nu există nici o speranţă pentru mine”). În

autocompătimire, clientul exagerează frecvent şi-şi plânge de milă

4. observând o centrare a clientului asupra lui însuşi.

Ca să înlăture toate aceste sentimente, părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că

e necesar să ţină în permanenţă pline rezervoarele emoţionale ale copiilor lor.

Iubirea şi afecţiunea faţă de copii trebuie demonstrate, nu doar afirmate sau

presupuse. În relaţiile dintre oameni, faptele sunt mai grăitoare decât vorbele.

Iubirea adevărată este necondiţionată. Iubirea necondiţionată înseamnă să iubeşti

un copil indiferent de ce ar fi şi ar face.

Orice copil caută neîncetat iubirea părinţilor. Cercetătorii susţin că un copil devine

răsfăţat atunci când părintele nu reuşeşte să-l formeze şi să-l iubească suficient.

Sunt câteva etape din viaţa unei persoane care generează stări de criză. Sunt

perioade vulnerabile în care clientul se confruntă cu noi tipuri de probleme cărora nu ştie

cum să le facă faţă (pubertatea, sarcina şi naşterea, menopauza, pierderea unui membru

drag, naşterea unui copil, apariţia unei boli sau a unei infirmităţi etc.).

Principalii factori generatori de stres sunt:

 relaţiile încordate dintre oameni

 lipsa unor principii şi a unor cerinţe clare

 dezorganizarea

 insuccesul profesional

 sărăcia

57
  eşecurile sentimentale

 invidia etc.

Relaxarea, antidotul ideal împotriva stresului

Factorii care contribuie la relaxare sunt:

 viaţa liniştită

 viaţa ordonată

 plimbările în aer liber

 conştiinciozitatea în muncă

 lectura

 spectacolele

 emisiuni radio şi tv

 întâlniri cu prietenii

 linişte în familie etc.

Este nevoie de noi tehnici de intervenţie. Aceste tehnici sunt greu de pus în

practică deoarece fiecare persoană are propriile ei idei despre munca în domeniul

social. Uneori munca de pe teren implică mult mai mult decât modelele de intervenţie

învăţate în şcoală.

În intervenţie este foarte importantă încurajarea clientului de către asistentul

social. Capacitatea oamenilor de a suporta durerea este ridicată dacă persoana

respectivă este încurajată.

58
59