I.

Arhitectura inteligenţei emoţionale în viziunea lui Daniel

Goleman şi rolul ei în educaţie
Cercetările moderne din domeniul psihologiei relevă faptul că există toate motivele
pentru a acorda inteligenţei emoţionale cel puţin aceeaşi importanţă ca şi inteligenţei mentale,
dacă nu chiar mai mult.

Într- o sigură frază inteligenţa emoţională este abilitatea de a identifica, înţelege şi

gestiona stări şi sentimente, atât pe ale noastre, cât şi pe cele ale altora. Definiția propusă de
Daniel Goleman, psiholog și jurnalist de știință, în prezent copreședinte în Consorțiul pentru
cercetarea inteligenței emoționale la Universitatea Rutgers a statului New Jersey, în anul 1995,
prin conținutul și accentele sale, se dovedește a fi mai apropiată de preocupările noastre
cotidiene. În opinia lui inteligenţa emoţională - ale cărei componente sunt: autocunoaşterea,
auto-reglarea, auto-motivarea, empatia şi abilitatea de a stabili relaţii cu ceilalţi - determină
modul în care ne descurcăm cu propriile emoţii şi cu ale celorlalţi Îmbinând propriile analize
şi cercetări cu rezultatele obţinute până atunci în domeniu, Goleman arată în prima carte că, în
esenţă, avem două creiere, respectiv două minţi: cea raţională şi cea emoţională.

Ea reprezintă capacitatea de control și autocontrol al stresului și emoțiilor negative; o

metaabilitate, care determină și influențează modul și eficiența cu care ne putem folosi celelalte
capacități și abilități pe care le posedăm, inclusiv inteligența educațională. Goleman arăta,
bazându-se şi pe o analiză făcută pe mii de bărbaţi şi femei, că atunci când e vorba de totalul
inteligenţei emoţionale, femeile nu sunt mai "deştepte" decât bărbaţii şi nici bărbaţii nu sunt
superiori femeilor, fiecare având un profil personal de puncte forte şi slăbiciuni în fiecare din
domeniile inteligenţei emoţionale. De asemenea, arăta că nivelul nostru de inteligenţă
emoţională nu este fixat genetic şi nu se dezvoltă numai la începutul copilăriei. Inteligenţa
noastră emoţională determină potenţialul pe care-l avem pentru a învăţa abilităţile practice
bazate pe cele cinci elemente ale inteligenţei emoţionale: auto-cunoaşterea, auto-motivarea,
auto-reglarea, conştiinţa socială şi abilităţile sociale. Fiecare element are o contribuţie unică la
performanţa obţinută la locul de muncă dar, în acelaşi timp, se "trage" într-o anumită măsură
din celelalte.

Cel mai important element al inteligenţei emoţionale îl constituie emoţiile. Emoțiile

reprezintă impulsuri care te determină să acționezi. Rădăcina cuvântului emoție înseamnă „a
mișca”, „a se da la o parte”, deci o reacție firească ce conduce la fapte, lucru ușor de observat
mai ales în cazul copiilor.

Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaționa,

a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relații între oameni. Chiar
terminologia sugerează faptul că inteligența depășește gândirea care se limitează la stabilirea
relațiilor dintre însușirile esențiale ale obiectivelor și fenomenelor și nu a relațiilor între
oameni. Cât de complexă este această latură a personalității reiese din modul ei de abordare în
istoria filozofiei și psihologiei. Părerile față de inteligență au oscilat de la acceptarea și
sublinierea rolului ei în cunoaștere, până la diminuarea semnificației ei sau chiar până la
eliminarea ei din existența umană. Studiile arată că inteligenţa emoţională este cel mai bun
predictor pentru achiziţiile viitoare ale copiilor, pentru succes, faţă de inteligenţa tradiţională,
cognitivă şi abilităţile tehnice. Dinamica schimbărilor sociale contemporane solicită o bună
capacitate de adaptare a individului la mediu care se poate realiza numai dacă înţelegem rolul
extraordinar pe care îl are folosirea inteligentă a emoţiilor

Teoriile moderne despre inteligenţă s-au dezvoltat prin observarea faptului că persoana,
de-a lungul vieţii, este într-o permanentă dezvoltare. Pentru a avea succes trebuie să
îndeplinească anumite condiţii. Aceste condiţii de obţinere a succesului în viaţă depind de
abilităţi care se formează pe tot parcursul educaţiei formale sau cel puţin ar trebui să fie
urmărite ca obiective, dincolo de discipline. Un număr tot mai mare de educatori şi cercetători
în domeniul educaţiei recunosc faptul că la sfârşitul anilor de şcoală, absolvenţii sunt
nepregătiţi să facă faţă provocărilor vieţii de fiecare zi, atât la nivel personal, cât şi ca membrii
ai societăţii. Abordarea prin excelenţă cognitivă a demersurilor curriculare şi didactice nu este
suficientă pentru a avea succes şi a fi fericit. În consecinţă, la ora actuală, aria învăţării
emoţionale se dezvoltă pe baza cercetărilor în domeniu, respectiv al noilor teorii privind natura
emoţiilor şi a inteligenţei în relaţie cu succesul şi fericirea.

Prin învăţare socială şi emoţională, inteligenţa emoţională a indivizilor este dezvoltată,

constituind un bagaj enorm pentru viitorul lor personal şi profesional. În linii mari, astăzi sunt
cunoscute trei modele pentru acest concept:

1.Modelul de capacitate dezvoltat de către Peter Salovey și John Mayer, pune accentul pe
capacitatea individului de a procesa informația emoțională și de a o utiliza pentru a „naviga”
în mediul social.

2.Modelul dezvoltat de Konstantin Vasily Petrides înglobează dispozițiile

comportamentale și auto-percepția capacităților, și se măsoară prin auto-raport.

3. Modelul final, modelul mixt este o combinație a primelor două. Acest ultim model
definește inteligența emoțională ca, un evantai de abilități și caracteristici care asigură
performanța leadership-ului, el fiind propus de psihologul Daniel Goleman.

CADRUL COMPETENŢELOR EMOŢIONALE :

COMPETENŢE PERSONALE

Auto-cunoaştere

 îţi conştientizezi propriile emoţii şi motivul acestora

Conştiinţa  poţi face legătura între ceea ce simţi, gândeşti, zici şi faci
emoţională  ştii care dintre sentimente îţi pot afecta performanţele
 te ghidezi după valori şi obiective personale
Auto-evaluare  îţi ştii punctele tari şi slabe
precisă  înveţi din experienţele anterioare
 eşti deschis spre feed-back, perspective noi, eşti auto-didact
Încredere de  ştii să te faci observabil; ai prezenţă de spirit
sine  ai puterea să susţii anumite lucruri în care crezi dar care nu sunt
îmbrăţişate de majoritatea lumii
 capabil să iei decizii, în ciuda unor presiuni sau incertitudini
Auto-reglare

 îţi poţi depăşi uşor pornirile impulsive sau frustrările

Autocontrol  îţi poţi păstra calmul chiar şi în cele mai tensionate momente
 gândeşti şi te poţi concentra chiar şi sub presiune
 acţionezi etic şi impecabil
Demn de  îţi câştigi încrederea prin autenticitate şi originalitate
încredere  îţi recunoşti propriile greşeli
 susţii anumite principii în care crezi, chiar dacă nu sunt îmbrăţişate
de restul majorităţii
 îţi iei angajamente şi îţi ţii promisiunile
Conştinciozitate  te simţi responsabil pentru atingerea obiectivelor personale
 eşti organizat în muncă
 poţi face mai multe lucruri deodată, eşti flexibil în priorităţi
Adaptabilitate  îţi adaptezi acţiunile conform mediului de desfăşurare
 eşti flexibil în percepţia anumitor evenimente
 cauţi idei noi din mai multe surse
Inovativitate  găseşti soluţii originale
 generezi idei noi
 ai o perspectivă modernă asupra lucrurilor
Auto-motivare

 eşti orientat spre rezultate, dorind să-ţi atingi obiectivele şi

standardele stabilite
Ambiţie  îţi propui obiective îndrăzneţe şi îţi asumi riscuri
 cauţi orice informaţie pentru soluţii noi
 înveţi cum să-ţi îmbunătăţeşti performanţele
 faci uşor sacrificii personale pentru binele grupului
Implicare  te conformezi valorilor şi credinţelor grupului atunci când iei decizii
sau faci anumite alegeri
 cauţi neîncetat oportunităţi pentru atingerea obiectivelor de grup
 identifici imediat oportunităţile
Iniţiativă  îţi urmăreşti obiectivele până la extrem
 treci peste reguli când e vorba de atingerea obiectivelor
 ai capacitatea să-i mobilizezi şi pe ceilalţi
Optimism  persişti în ciuda obstacolelor sau greutăţilor care apar
 lucrezi gândindu-te la succes, nu la posibilitatea de a greşi
COMPETENŢE SOCIALE

Conştiinţa socială

 eşti sensibil la emoţiile celor din jur şi ştii să asculţi

Empatie  înţelegi punctele de vedere ale celorlalţi
 sari în ajutor pe baza înţelegerii sentimentelor sau trăirilor celorlalţi
 înţelegi nevoile clienţilor şi le potriveşti cu produsele sau serviciile
Asertivitate oferite
 cauţi căi de creştere a satisfacţiei şi loialităţii clienţilor
 oferi cu uşurinţă asistenţă sau consultanţă
 vezi şi recunoşti capacităţile şi rezultatele celorlalţi
Dezvoltarea  dai feed-back constructiv şi identifici nevoile de dezvoltare ale
celorlalţi celorlalţi
 eşti văzut ca un mentor sau coach
Toleranţă  respecţi şi manifeşti înţelegere faţă de oameni din diferite medii
sociale
 înţelegi diferite puncte de vedere şi observi uşor diferenţele din
cadrul grupurilor
 vezi diversitatea ca pe o oportunitate
 te opui intoleranţei
Conştiinţă  identifici uşor relaţiile de înalt nivel
politică  detectezi reţelele sociale importante
 înţelegi forţele care dau formă punctelor de vedere sau acţiunilor
clienţilor sau competitorilor
 conştientizezi cu claritate realităţile externe organizaţiei tale
Abilităţi sociale

 te pricepi la a face presiuni

 foloseşti modalităţi foarte convingătoare de prezentare, adaptate
situaţiei
Influenţă  te foloseşti de strategii complexe precum influenţarea indirectă
pentru a-ţi atrage susţinerea sau înţelegerea de partea ta
 te foloseşti de dramatismul unor evenimente pentru a sublinia
anumite opinii personale
 faci faţă cu rapiditate unor situaţii diferite
 eşti un bun ascultător, cauţi înţelegerea mutuală şi accepţi schimbul
Comunicare sau împărtăşirea unor informaţii
 susţii comunicarea deschisă şi eşti receptiv atât la veştile bune, cât şi
la cele proaste
 subliniezi entuziast şi susţii o viziune şi misiune comună
Leadership  preiei rolul de conducător dacă e nevoie, indiferent de poziţie sau
situaţie
  îi călăuzeşti pe ceilalţi înspre reuşită
 conduci prin exemplu
Catalizator al  recunoşti nevoia de schimbare şi dai la o parte barierele
schimbării  provoci obişnuitul pentru a identifica nevoia de schimbare
 faci din schimbare o prioritate şi îi antrenezi şi pe ceilalţi în atingerea
ei
Managementul  te descurci cu persoanele şi situaţiile dificile folosindu-te de
conflictelor diplomaţie şi tact
 identifici potenţialele conflicte, neînţelegeri şi ajuţi la soluţionarea
lor
 încurajezi discuţiile de grup sau dezbaterile
 conduci spre soluţii win-win
Construirea de  cultivi şi menţii reţelele informale
relaţii  cauţi relaţii care sunt benefice pentru ambele părţi
 construieşti raporturi interumane şi îi implici şi pe alţii
 îţi faci şi întreţii relaţii personale de prietenie cu colegii sau partenerii
Colaborare şi  echilibrezi munca cu relaţiile personale
cooperare  colaborezi, faci schimb de idei, informaţii şi resurse
 promovezi un climat pozitiv, de prietenie şi înţelegere
 identifici sau întreţii relaţiile de colaborare
Aptitudini de  modelezi calităţile echipei precum respectul, cooperarea şi
echipă întrajutorarea
 atragi toţi membrii echipei în activităţi entuziaste şi participative
 construieşti identitatea echipei, spiritul de echipă şi implicarea

Capacitatea de a recunoaşte şi de a face faţă emoţiilor duce la performanţe mai mari la

şcoală, la muncă şi în relaţiile interumane. Indivizii inteligenţi din punct de vedere emoţional
sunt capabili să recunoască ceea ce simt şi să genereze intenţionat alte stări de spirit pentru a-
şi atinge scopul. Inteligenţa emoţională este o abilitate pe care oricine o poate îmbunătăţi cu
puţină răbdare şi un pic de efort.

Cu alte cuvinte, sunt multe drumuri spre excelență, spune Daniel Goleman, arătând că,
oricum, seturile-cheie de competențe emoționale cerute de la angajați diferă de la o companie
la alta și de la o industrie la alta. Să muncești inteligent emoțional - aceasta este provocarea.
După doi ani de cercetări, Goleman a scris cea de-a doua carte, în care arată importanța
inteligenței emoționale în mediul de afaceri și faptul că, pe măsură ce un om urcă în ierarhia
unei companii, abilitățile sale în acest domeniu devin tot mai relevante. El a descoperit că
liderii cei mai eficienți au în comun un aspect de importanță crucială: toți au un grad înalt de
inteligență emoțională. Asta nu înseamnă că IQ-ul și abilitățile tehnice sunt irelevante;
contează, dar numai ca niște cerințe de nivel minim de acces pentru pozițiile executive din
cadrul companiei.
II. EMOȚIE ȘI CREATIVITATE, DOI FACTORI ESENȚIALI AI NATURII UMANE

1. Relația dintre emoție și creativitate

Într-o societate ce se află în permanentă schimbare , determinată de procesul

tehnicoștiintific, unele din principalele criterii de selecție a personalului pentru angajare la
profesiile moderne sunt recunoscute a fi inteligența emoțională și creativitatea. În același
timp, căutarea permanentă a creației extraordinare și originale și abilitatea de gestionare a
propriilor noastre emoții și trăiri afective ne induce asupra necesității de a promova
aceste particularități ale personalității. Acestea sunt necesare în toate sferele vieții, iar
realizarea acestei idei poate fi începută, prin intermediul școlii, care rămâne în continuare
principalul mijloc de educare a inteligenței emoționale și a creativității elevilor. Omul a
fost și se află într-un continuu proces de creație care l-a separat definitiv de lumea
animală. Această zămislire, făurire, naștere a noului constituie forma cea mai înaltă a
activității omenești, acea dimensiune a personalității care este creativitatea. Creativitatea
este considerată și puterea de a realiza ceva, în viziunea psihologilor, este definită în
diverse modalități. G. Allport expune ideea că fenomenul creator desemnează un
ansamblu de trăsături proprii fiecărui individ la un anumit nivel, iar potențialul creativ
poate fi actualizat și dezvoltat. J. Guillford subliniază importanța creativitații pentru
elaborarea unor studii și cercetări asupra cadrului produselor culturale și științifice. M.
Stein o prezintă ca un proces din care rezultă un lucru nou, acceptat ca util, bun de ceva
sau satisfăcător, de către un grup semnificativ de oameni într-o oarecare perioadă de timp.
P. Popescu-Neveanu presupune cresativitatea ca o dispoziție generală a personalității spre
nou, anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate. Pentru
Munteanu creativitatea este un proces prin care se focalizează, într-o sinergie de factori,
întreaga personalitate a individului și care are drept rezultat o idee sau un produs nou,
original, cu sau fără utilitate sau valoare socială. În literatura de specialitate, creativitatea
este definită ca: produs, proces, ca potențialitate și ca dimensiune sintetică în profilul
personalității. A crea înseamnă: a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a
produce, a fi primul care interpretează rolul și dă viață unui personaj, a compune repede, a
zămisli etc. Creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, este
imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ etc. Cele mai multe
definiții ale creativității pun accent pe caracteristicile produsului creator, care trebuie să
se distingă de alte produse prin: noutatea și originalitatea lui, precum și prin valoare,
utilitate socială și aplicabilitate vastă.

Analizand produsele activității, I. Taylor distinge cinci niveluri de afirmare a creativității: 1)

creativitate expresivă- este prezentă în desenele copiilor sau în activitatea curentă ( în
mimico-gesticulație și în vorbire), persoana nefiind preocupată de obținerea unor produse
utile sau valoroase; 2) creativitate productivă- ce decurge din modalitatea originală de
dezvoltare a proceselor psihice, ceea ce imprimă personalității o notă distinctivă; 3)
creativitate inovativă- care constă din recombinarea ingenioasă a elementelor, astfel încât se
obține un nou produs, un nou proces prin utilizarea inedită a celor existente; 4) creativitate
inventivă- care presupune transformarea fundamentală a unui domeniu, prin înțelegerea
profundă a principiilor care stau la baza lui și prin generarea de noi metode; 5) creativitate
emergentă- presupune un mare grad de originalitate și constă din aplicarea unui principiu
nou, care duce la revoluționarea unui întreg domeniu al cunoașterii. În P. Popescu-Neveanu
ca dimensiune complexă a personalității, creativitatea poate fi explicată prin modelul
bifactorial, în care ea este definită ca interacțiune optimă între aptitudini și atitudini, între
vectori și operații. Vectorii sunt stări și dispozitive cu rol de energizare și direcționare a
activității, ei avand fie un sens pozitiv de incitație, fie un sens negativ de respingere și
frânare. Vectorii pozitivi (creativi) sunt: trebuințele de creștere, motivația intrinsecă,
interesele puternice, angajarea în profesie (activitate), nivelurile ridicate de aspirație,
atitudini creative ( încrederea în forțele proprii, curaj, perseverență, curiozitate, receptivitate
la nou, inițiativă, etc). În categoria vectorilor noncreativi (negativi) sunt incluși: trebuințe
homeostazice, motivația extrinsecă, lipsa unor interese adecvate, nivel scăzut de aspirație,
atitudini necreative, rutiniere (neîncrederea în forțele proprii, conformismul intelectual,
încăpățanarea) etc. Dacă vectorii sunt cei care declanșează selectiv activitățile, iar atitudinea
le dă un anumit sens, operațiile sunt cele care realizează efectiv activitatea. Operațiile
rutiniere, automatizate, bazate pe algoritmi, în care predomină gândirea convergentă și lipsesc
procedeele imaginației, sunt operații noncreative. Sistemele operatorii de tip deschis, bazate
pe operații euristice, pe procedeele imaginației, pe descoperire și invenție au efecte creative
majore. Hein consideră că ridicarea nivelului inteligenței emoționale și a culturii emoțio- nale
presupune mai multe etape. În prima fază este necesară identificarea propriilor emoții, apoi
urmează faza de asumare a responsabilității pentru nevoile identificate, etapele

următoare presupunand învățarea compasiunii și empatiei și încercarea de a aplica în practică

zi de zi. Mayer și Salovey au încercat să pună în evidență mai multe niveluri ale formării
inteligenței emoționale, și anume: - evaluarea perceptivă și exprimarea emoției; - facilitatea
emoțională a gândirii; - înțelegerea și analiza emoțiilor și utilizarea cunoștințelor emoționale;
- reglarea emoțiilor pentru a provoca creșterea emoțională și intelectuală. Una dintre
dimensiunile semnificative ale inteligenței emoționale o constituie empatia. S. Marcus o
definește ca fiind un fenomen psihic de retrăire a stărilor, a gândurilor și a acțiunilor celuilalt,
dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament
uman, permițând înțelegerea modului în care celălalt interpretează lumea. S. Marcus a
sistematizat ipostazele sub care se prezintă empatia: - fenomen psihic- situație în care se
relevă dimensiunea sa de fapt interior, subiectiv, în continuă transformare; - -proces psihic -
ceea ce arată că are o desfășurare plurifazică ce se întinde de la proiecția eului pană la
identificarea cu altul; - produs psihic - empatia se concretizează în retrăirea gândurilor,
emoțiilor, acțiunilor celorlalți; - însușire psihică - atunci când ne apare ca trăsătură de
personalitate, ca aptitudine a individului; - construct multidimensional de personalitate - care
include toate aspectele menționate la formele anterioare. Empatia ca dimensiune a
inteligenței emoționale se manifestă în special sub forma unei trăsături de personalitate.
Mehrabian a stabilit cinci aspecte ale inteligenței emoționale: - perceperea clară (corectă),
ordonată a emoțiilor personale și ale altora; - exersarea capacității de a răspunde cu emoția și
comportarea adecvată (realist, nedistorsionat, adaptat) la situațiile variate de viață; -
implicarea într-o relație interpersonală, avand capacitatea de a exprima onest emoțiile,
arătand deopotrivă considerație și respect; - alegerea muncii ( profesiei, activității) care aduce
satisfacție emoțională, evitand amanarea, dubiile și nerealizările; - capacitatea de alucra
echilibrat și de a se recrea, de a se relaxa în viață.

Persoanele înalt empatice sunt altruiste, generoase, tind să acorde ajutor persoanelor care le
înconjoară, au un comportament prosocial bine conturat, sunt bine adaptate social și în
general puțin anxioase. Altruismul se referă la acțiunile de binefacere făcute în mod
dezinteresat semenilor noștri. Unul dintre factorii determinanți ai comportamentelor altruiste
îl constituie empatia, care influențează altruismul prin următoarele trei variabile: - abilitatea
de a discrimina și clasifica stările afective ale altora; - abilitatea de a evalua ipotetic modul de
comportare și perspectiva altei persoane; - impresionabilitatea emoțională (capacitatea de a
unifica, de a asocia propriile simțăminte cu ale altuia ). Primele două componente sunt de
factură cognitivă, iar cea de-a treia este de natură afectivă. Empatia determină altruismul în
două stadii: - receptivitatea, observarea suferințelor altuia, care se află în oscilație temporală
cu propria persoană, cu experiența noastră personală la suferință; - apariția actului altruist, ca
urmare a nevoii de a readuce propriile noastre suferințe empatice. Evaluarea capacității
empatice ar trebui să vizeze în mai mare măsură atitudinile față de reușitele, bucuriile
celorlalți și gradul de implicare emoțională, precum și față de satisfacțiile pentru realizările
semenilor noștri. Trăind în mod sincer emoțiile pozitive ale celorlalți, vom reuși să fim
fericiți, atât ca intensitate, cât și ca durată de timp. Norocul este o întâmplare, în timp ce
fericirea poate deveni astfel o vocație. Deosebirea dintre inteligența emoțională (IE ), al cărui
nivel de stucturare se apreciază prin cotientul emoționnal (QE), și inteligența academică,
aceasta raportandu-se la gândirea logică și se dobandește în școli, evaluată prin cotientul
intelectual (QI), se poate face și în termeni accesibili tuturor și anume glasul inimii și vocea
rațiunii. Cele două forme de inteligență se referă la două feluri de cunoaștere, una bazată pe
afectivitate, iar cealaltă pe rațiune. Pentru a reuși în viață, Goleman consideră că fiecare
dintre noi ar trebui să învețe și să exerseze principalele dimensiuni ale inteligenței
emoționale: Conștiința propriilor emoții: să fii capabil să le recunosti și să le numești; să
fii în stare să înțelegi cauza lor; să recunoști diferențele dintre sentimente și acțiuni;
Controlul (managerizarea) emoțiilor:

să fii în stare să-ți stăpânești mânia și să-ți tolerezi frustrările; să fii în stare să-ți exprimi
furia natural, potrivit, fără agresiune; să fii în stare să nu te autodistrugi, să te respecți, să
poți sa ai sentimente pozitive față de tine, de școală, de familie; să-ți poți manipula stresul;
să ai capacitatea de a scăpa de singurătate și de anxietatea socială; Motivarea personală
(exploatarea, utilizarea emoțiilor în mod productiv ): să fii mai responsabil; să fii capabil
să te concentrezi asupra unei sarcini și să îți menții atenția asupra ei; să fii mai puțin
impulsiv și mai puțin autocontrolat; să-ți îmbunătățești scorurile la testele de creație (
realizare ); Empatia (citirea emoțiilor) să fii în stare să privești din perspectiva celuilalt;
să înveți să îi asculți pe ceilalți; să îți îmbunătățești empatia și sensibilitatea la sentimentele
celorlalți; Dirijarea (conducerea) relațiilor interpersonale: să-ți dezvolți abilitățile de a
analiza și înțelege relațiile interpersonale; să poți rezolva conflictele și să negociezi
neînțelegerile; să soluționezi problemele din relațiile interpersonale; să fii mai deschis (
asertiv, pozitiv ) și abil în comunicare; să fii mai popular și deschis, prietenos și implicat în
mod echilibrat; să fii mai implicat și plin de tact ( delicat, atent, politicos ); să fii
prosocial și să te integrezi armonios în grup; să fii mai cooperant, participant, serviabil, de
nădejde, îndatoritor, să fii mai democratic în relațiile de afaceri, în modul de a te purta cu
alții, în modul de a-i trata. Abilitatea emoțională trebuie să fie dezvoltată astfel încât
coeficientul de emoționalitate să reușească să se ridice peste medie. Abilitatea emoțională va
fi foarte utilă în creșterea și educarea copiilor. Părinții vor putea să le dezvolte copiilor
potențialul emoțional și social învățandu-i să adopte și să-și dezvolte caracteristicile
inteligenței emoționale: - să-și identifice sentimentele personale și să le diferențieze; - să
învețe mult mai mult despre modul cum și unde se pot exterioriza sentimentele; - să-și
dezvolte empatia, abilitatea de a-și pune sentimentele în acord cu alții;

- să citească limbajul trupurilor și alte aspecte nonverbale, pentru a înțelege comunicarea; - să

învețe să asculte; - să învețe să fie constructivi (afirmativi). Relația dintre emoții și
creativitate este studiată de autori precum Metcalfe. Atenția sa este concentrată asupra
rezolvarii de probleme și a sentimentelor apărute în legătură cu apropierea sau anticiparea
soluțiilor, finalității, etc.. Hope și Kyle demonstrează că stările afective influențează
performanța creativă, iar James menționează despre impactul emoțional asupra stării
conflictuale și reacțiile originale pe care le-au manifestat subiecții săi în legătură cu situația-
conflict. Între inteligența emoțională și creativitate există o relație de interdependență, astfel
încat nivelul inteligenței emoționale poate influența nivelul creativității. Maslow, în urma
cercetării fenomenului creativității, a evidențiat alte trăsături caracteristice ale persoanei
creative, precum sunt neconvenționalismul, încăpățanarea, specularea, inocența,
sentimentalismul, infantilitatea, flexibilitatea.

2. Omul ca ființă creatoare Omul, scria Lucian Blaga în Geneza metaforei , a devenit om
cand a început să existe altfel, să depășească imediatul, să existe întru mister și revelare, să
creeze. (Trilogia culturii). Datorită acestui mod de a exista, prin creație, omul este
singular în univers, este stăpânul creației și este răspunzător de ea. Progresul culturii și
civilizației depinde de actul creator uman. De aceea, nu întamplător, filozofi, esteticieni,
literați și plasticieni, psihologi, sociologi, pedagogi, biologi, medici, informaticieni s-au
străduit și se străduiesc să explice acest fenomen complex; au fost elaborate numeroase teorii,
s-au formulat sute de definiții care scot în evidență diferite aspecte. Nici teoriile, nici
instrumentele elaborate pentru depistarea capacităților creative nu au oferit explicații
definitive și complete cu privire la miracolul creator. Actul creator este desemnat prin
diferite sintagme: gândire creatoare, gândire divergentă, inteligență fluidă, imaginație
creatoare, imaginație constructivă, rezolvare de probleme etc. Definițiile nu se exclud unele
pe altele, ci se completează, surprind, asociat sau separat, aspecte privind personalitatea
creatoare, procesul creator și produsul rezultat. Elementele distinctive ale produsului creat
sunt: noutatea, originalitatea, productivitatea, utilitatea, valoarea, în timp ce ale procesului
creator sunt: conexiuni noi, surprinzătoare, experiențe noi, combinații, configurații noi.
Elementele distinctive ale persoanei creative sunt: disponibilitatea pentru nou, complex de
însușiri și aptitudini, structură complexă a personalității, perceperea realității, reorganizarea
elementelor.

Formele sau tipurile de creativitate, după criteriul subiectului creator, sunt: individuală și de
grup, după criteriul domeniului, aceasta este științifică, tehnică, artistică ( literară, muzicală,
plastică, scenică- actoricească, regizorală). Inspirația este o stare psihică de tensiune
puternică cu o durată variabilă, în cursul căreia se conturează în linii generale viitoarea idee
sau soluție nouă. Atributele esențiale ale inspirației sunt: spontaneitatea și vibrația afectivă.
Cercetările psihologice ulteriore au arătat că inspirația este o etapă a procesului de creație.
Cuvântul talent provine din limba greacă, talanton desemnând o unitate de măsură a greutății
sau o monedă având valoarea corespunzătoare a unui talant de aur sau de argint. În
dicționarul Larousse sensul psihologic al termenului talent se referă la aptitudinea sau
superioritatea naturală pentru a face un anumit lucru. J.P.Chaplin și J. Drever definesc geniul
cam în același mod ca și talentul, respectiv ca abilitate intelectuală generală sau specială,
deosebită, care se manifestă în realizarea de forme noi. F. Galton consideră că oamenii
geniali sunt înzestrați cu aptitudini intelectuale sau mentale excepționale. R. Weisberg
apreciază că toate persoanele creatoare (unde există creație există și geniu) au un număr
restrâns de trăsături comune printre care se numără: interesele de cunoaștere, independența
judecăților, încrederea de sine, intuiția și o fermă percepție de sine. Intuiția se referă la
tendința de a ajunge la o concluzie sau de a îndeplini o acțiune fără explicații amănunțite
pentru fiecare pas al procesului. Puternica percepție de sine ca individ creativ se referă la
faptul că geniile sunt convinse de creativitatea lor, această credință constituindu-se într-unul
dintre principalele motive ale activității lor creatoare. Oamenii de știință înalt creativi se
caracterizează prin: nevoia de a se elibera de reguli (flexibilitate); deschidere la experiență;
sensibilitate la probleme ( față de cele importante, ei nu-și pierd timpul cu rezolvarea unor
probleme nesemnificative); problematizare- pot vedea o problemă acolo unde nimeni nu o
vede, ducând astfel la apariția unui domeniu nou, original, de cercetare. Geniul artistic
include abilitatea de a-i sensibiliza emoțional pe alții, presupunând o mai mare deschidere și
sensibilitate față de experiența emoțională a celorlalți. Weisberg susține că în prezent se
cunoaște foarte puțin despre caracteristicile geniului, conceptul de geniu fiind un mit. În
sprijinul acestei opinii aduce următoarele argumente: - indivizii creativi într-un anumit
domeniu pot să nu aibă un anumit set de însușiri care să îi diferențieze de indivizii noncreativi
cu experiență similară în același domeniu; - se poate ca trăsăturile psihologice să nu
relaționeze cauzal cu activitatea creatoare;

- creativitatea nu se manifestă constant nici chiar la cei mai mari artiști sau oameni de știință,
ceea ce indică faptul că geniul nu este o caracteristică constantă; - analiza unor aspecte mai
largi privind conceptul de geniu arată că este o greșeală să cauți geniul numai la nivelul
individului sau numai în munca sa. Aceasta deoarece geniul este o caracteristică pe care
societatea o atribuie rezultatelor muncii unui individ. Dacă societatea devine sensibilă la alte
categorii de rezultate ale muncii, la alte dimensiuni sau calități ale acesteia, atunci se schimbă
și judecățile asupra geniului. Cei mai mulți văd în geniu o forță creatoare uriașă, deosebit de
originală. Geniul poate fi considerat cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor. El
dispune de o extraordinară capacitate creatoare, care duce la crearea unor produse deosebit de
originale, deschizând drumuri noi în domeniul său de activitate. Uneori genialitatea a fost
asociată cu precocitatea. Mozart a compus un menuet la 5 ani; Enescu a început să cante la
vioară la 4 ani, iar la varsta de 7 ani a devenit student la Conservatorul din Viena. Una dintre
cele mai valoroase interpretări ale creativității, pe care în linii generale o regăsim în lucrările
contemporane, aparține lui W. Duff și a fost elaborată în secolul al XVIII- lea. Ipotezele
teoriei sale au fost formulate plecând de la analiza intelectului unor genii precum Platon,
Shakespeare, Descartes, Bacon, Newton sau Berkeley. W. Duff a distins trei facultăți ale
minții creatoare: imaginația, judecata și gustul, pe care le consideră principalele componente
ale geniului. O persoană care vrea să-și aducă o contribuție creatoare trebuie nu numai să
lucreze în cadrul unui sistem, dar și să reproducă sistemul în propriul intelect. Cu alte cuvinte,
persoana trebuie să învețe atât regulile și conținutul domeniului, precum și criteriile de
selecție, preferințele câmpului. Mediul școlar poate avea un însemnat rol stimulativ
asupra creativității dacă programele sunt flexibile, dacă se evită învățarea pe de rost și se
pune accent pe învățarea interactivă, dacă se respectă dezideratul libertății și se oferă
oportunități de alegere, dacă se creează receptivitatea față de recompense morale. Un mediu
școlar ce stimulează creativitatea face ca învățarea să fie plăcută, respectă personalitatea
copiilor, le formează deprinderi de învățare activă și de autoînvățare. Într-un asemenea mediu
copiii trebuie să se simtă liberi să discute problemele care-i frământă, să aibă sentimentul de
apartenență la clasa sau școala la care învață. Instruirea individualizată să fie o realitate, nu
un deziderat. În mediul școlar, de corpul profesoral și de managerul unității de învățămant
depinde cel puțin atenuarea rigidităților impuse de sistemul de învățămant ( orare, sarcini,
curriculum obligatoriu, concepție pedagogică etc.). Atitudinea inteligentă a profesorilor este
aceea de a accepta modul original al copiilor de a se exprima, de a renunța la conformism și
la rutină, de a le privi performanțele cel puțin cu detașare, dacă nu le pot înțelege. Motivația
intrinsecă trebuie susținută; dorința de a crea ceva nou, de a avea încredere în sine, asumarea
riscurilor, toleranța la rezistențele altora de a accepta ideile creatoare. Jocul, activitățile
recreative, distractive trebuie să se mențină în topul preferințelor copiilor. Rolul educatorilor
trebuie să fie acela de a mijloci aceste activități. Baza materială, laboratoarele, bibliotecile
înseamnă investiții pe termen lung. Comunitatea, prin cadrul organizatoric, legislativ,
managerial, creat în școli, prin deschiderea generală spre nou și original, oferă contextul larg
al afirmării și recunoașterii contribuțiilor creatoare în toate domeniile la îmbogățirea
patrimoniului cultural.
III. DEZVOLTAREA PERSONALĂ ȘI PROFESIONALĂ PRIN
STIMULAREA INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

1. Factorii dezvoltării personale și profesionale: ereditatea, mediul și educația

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni . Cei
externi sunt constituiți din totalitatea acțiunilor și influențelor ce se exercită din
exterior asupra dezvoltării și formării personalității umane. Aceștia sunt mediul
și educația. Factorii interni sunt constituiți din totalitatea condițiilor care
mijlocesc și favorizează dezvoltarea psihică, circumscriind calitatea de subiect
al obiectului educațional. Factorii aparținători celor două grupe se află
într-o strânsă interdependență, ponderea lor cunoscând o mobilitate continuă, nu
numai de la un individ la altul, de la un stadiu la altul, ci și de la o componentă a
dezvoltării la alta. Determinist privind lucrurile, se poate spune că cele două
categorii de factori corespund unor cauze externe (factorii externi) și unor cauze
și condiții interne (factorii interni).

În categoria factori interni se pot include: patrimoniul nativ, transmis prin

mecanismul genetic, efectele maturizării biologice, precum și totalitatea
achizițiilor realizate de-a lungul „istoriei" individuale, sedimentate prin
intermediul mecanismului dezvoltării psihice (aptitudini, interese, trăsături
caracteriale, sentimente, opinii, aspirații, idealuri, etc.)

a) Ereditatea este însușirea fundamentală a materiei vii, care se referă la

transmiterea de la o generație la alta, sub forma codului genetic, a mesajelor de
specificitate ale speciei, grupului și individului. Patrimoniul ereditar al fiecărui
individ rezultă din combinarea unităților genetice materne și paterne. Deoarece
există posibilități infinite de combinare a celor două categorii de unități genetice
în cadrul celulei germinale, probabilitatea apariției unor indivizi identici este
practic imposibilă. Excepție de la ceastă diversitate o fac gemenii monozigoți
care, provenind din același ou, sunt identici din punct de vedere ereditar,
unitățile genetice materne și paterne fiind repartizate egal. Ereditatea reprezintă
un ansamblu de predispoziții native, care fac parte din trei categorii de
"caractere": Genotipul, care reprezintă zestrea ereditară, totalitatea
proprietăților ereditare ale unui organism. Genotipul general conține elemente
predeterminate, comune pentru specia respectivă și care se transmite pe cale
genetică (conformația corporală, bipedismul, unele caracteristici anatomo-
fiziologice). Genotipul individual conține elemente de variabilitate în interiorul
speciei (culoarea ochilor, a părului, timbrul vocii, etc.) Fenotipul reprezintă
disponibilitățile transmise care devin manifeste datorită poziției dominante a
genei cu care sunt corelate. Practic, fenotipul reprezintă totalitatea
caracteristicilor unui individ, ca rezultat al interacțiunii primare a genotipului cu
mediul. Fenotipul este determinat, așadar, de baza ereditară și de factorii de
mediu. Potențialul de formare este preponderent de natură psihică și are o
dimensiune generală, include abilitățile de gândire, capacitățile de asimilare de
modele și strategii de lucru, de achiziționare de limbaje de specialitate, etc. și o
dimensiune particulară, personalizată,

Factorii dezvoltării personale

Mediul

EducațiaEreditatea

configurată de propriile trăsături de personalitate și de propria subiectivitate.

Omul moștenește o serie de elemente comune pentru specia umană: schema
corporală, diversitatea organelor de simț și a aparatelor și sistemelor anatomice,
reflexe și însușiri fundamentale, însușiri: fizice: greutatea, culoarea ochilor,
mărimea capului; biochimice: structura celulară, compoziția chimică a
sângelui; funcționale: particularități anatomo-fiziologice ale analizatorilor,
plasticitatea sistemului nervos. Concluzionând, ereditatea este o premisă
naturală a dezvoltării psihice cu acțiune aleatorie, oferind o ereditate normală,
ce trebuie valorificată, fie o ereditate dizarmonică, ce poate fi parțial
compensată prin intermediul unor strategii adecvate de influențare formativă a
individului. b) Mediul reprezintă ansamblul condițiilor materiale și social-
culturale înconjurătoare și cu care omul este în interacțiune permanentă. El
poate fi diferențiat în mediul fizic (condiții economice, politice, culturale) și
mediul socio-cultural, ce permite umanizarea și socializarea individului biologic
uman, prin asigurarea condițiilor materiale, de civillizație și cultură,
exercitându-și influența prin relațiile inter-umane, instituții, ideologii, grupuri
sociale, tradiții, concepții, stiluri de viață, etc. Rolul mediului în dezvoltare este
legat de faptul că: este primul factor care transformă potențialul ereditar, este
primul factor care umanizează (socializează) individul și care asigură unele
achiziții psihice. De aceea, mediul este considerat cadrul în care se realizează
dezvoltarea personalității. Mediul fizic reprezintă totalitatea condițiilor
bioclimatice în care trăiește omul. Acțiunea sa se manifestă în direcția unor
modificări organice cum ar fi maturizarea biologică, statura corpului, culoarea
pielii , precum și în direcția adoptării unui regim de viață (alimentația,
îmbrăcămintea, îndeletnicirile, etc.). mediul fizic nu acționează izolat, ci în
corelație cu mediul social care poate valorifica posibilitățile pe care le oferă
mediul fizic sau modifică acțiunea sa în concordanță cu nevoile organismului.
Mediul social reprezintă totalitatea condițiilor economice, politice și culturale
cum sunt: factorii materiali, diviziunea muncii, structura națională și socială,
organizarea politică, cultura spirituală, conștiința socială, etc. care își pun
amprenta asupra dezvoltării psihice. Acțiunea lor poate fi directă prin
modificările ce le declanșează în cadrul psihicului uman și indirectă, prin
influențele și determinările ce le au asupra acțiunii educaționale

Dacă predispozițiile ereditare sunt absolut indispensabile, reprezentând temelia,

fundamentul pe care se construiește personalitatea, mediul este implicat și el
profund în devenirea psihicului, reprezentând materialul de construcție. Mediul
reprezintă cadrul în care se naște, trăiește și se dezvoltă individul și se referă la
totalitatea elementelor externe cu care individul interacționează direct sau
indirect, stabilește interrelații pe parcursul dezvoltării sale. Mai mult,
organismul se integrează în mediul său înconjurător și îi folosește resursele și
energiile în propriul său avantaj. Interacțiunea dintre organism și mediu se
desfășoară la diferite nivele: fizico-chimie, psiho-fizic și socio-cultural.
Acțiunea mediului în procesul dezvoltării personalității poate fi directă, de pildă
în cazul climei, sau indirectă, mediată de unele caracteristici proprii comunității
umane, cum ar fi: nivelul de trai, gradul de cultură, gradul de civilizație.
Influențele factorilor de mediu sunt resimțite în cadrul activităților desfășurate
de ființa umană, fie în sens pozitiv, dezirabil, favorizant, în sens negativ,
inhibitor, în calea dezvoltării personalității. Aceste influențe pot fi exercitate de
mediul proximal, reprezentând lucruri, obiecte, persoane, condiții cu care
individul interacționează cotidian, direct, în diferite situații de viață, și de
mediul distal , alcătuit din lucruri și obiecte îndepărtate în spațiu și timp de
individ: internetul, mass-media, etc. Acțiunea factorilor de mediu este și ea
aleatorie, probabilistică, deci poate sprijini procesul de dezvoltare a
personalității umane (cazurile în care mediul este favorabil dezvoltării) sau
bloca (cazurile în care mediul este nefavorabil dezvoltării). Se deosebesc
următoarele tipuri de interacțiuni ereditate-mediu: Interacțiunea pasivă,
datorată faptului că ereditatea și mediul sunt comune pentru copii și membrii
familiei lor. Prin interacțiune pasivă, copiii moștenesc în mod pasiv genele
părinților și sunt influențați în dezvoltarea lor de mediul corelat cu tendințele lor
genetice. De exemplu: un copil înzestrat cu o anumită aptitudine artistică să aibă
părinți cu același talent, care-i transmit copilului baza genetică, dar, totodată, îi
asigură un mediu prielnic care să-i permită dezvoltarea aptitudinii lui.
Interacțiunea reactivă se referă la experiențele de viață pe care copilul le resimte
în modalități specifice, personalizate, ca urmare a caracteristicilor sale specifice
fundamentate genetic. De exemplu: un copil înzestrat cu o memorie bună va
putea reține mai ușor o poezie, nume, date istorice, denumiri, etc.
Interacțiunea evocativă se referă la acțiunile mediului determinate de
caracteristicile și de potențialul copilului. De exemplu: un copil cu aptitudini
motrice se afirmă în propriul lui mediu în domeniul sportiv, și astfel, poate fi
selecționat în cadrul instituției de învățământ în clase speciale, urmând să li se
ofere programe educaționale diferențiate și personalizate. În concluzie, mediul
oferă omului și, în același timp, găsește în el condiții complete de viață,
informații, modele de conduită, un fel de materiale de construcție ce vor fi
resorbite de conținutul dezvoltării. Omul influențează și transformă mediul.
Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care,
transformând mediul, se transformă pe sine însuși. Această relație se exprimă și
se materializează în procesul practicii sociale. c) Educația este activitatea
socială complexă, organizată, de dezvoltare a personalității în vederea integrării
active și creative în viața socială. Ea este posibilă numai la om, întrucât ea este
un proces conștient și numai membrii speciei homo au conștiință de sine, ce
implică, esențialmente, realizarea condiției de ființă unică, irepetabilă și
perisabilă. Educația acționează ca factor de transformare a potențialului ereditar,
dar și ca mobi- lizator al factorilor de mediu, asigurând convergența
influențelor exercitate la nivel de educație formală, nonformală și informală.
Prin modul în care este concepută: fixează direcțiile de dezvoltare psihică;
contribuie la accelerarea dezvoltării; asigură deplina dezvoltare a ființei
umane. Copilul devine om social numai prin educație, cu ajutorul căreia își
însușește limbajul social, cultura generală și comportamentul moral-cetățenesc,
își formează concepția despre lume, își dezvoltă potențialul creator și se
pregătește pentru integrarea socio-profesională. Este important pentru toți
factorii educaționali (părinți, cadre didactice, instituții de cultură) să cunoască
temeinic personalitatea copilului, gradul său de educabilitate și, pe această bază,
să structureze întregul proiect de tehnologie a educației. Scopul educației este
acela de a forma și modela personalități umane, generații, în concordanță cu
idealul societății promovat într-o perioadă istorică. Educația reprezintă un
proces dirijat spre un anume scop bine delimitat, o activitate conștientă și
finalistă, orientată de valorile și exigențele impuse de societate. Din perspectiva
procesului instructiv-educativ, educația operează cu un anumit conținut, selectat
după criterii logice și psihopedagogice, utilizat și valorificat în programe
educative complete, prin metode și procedee adecvate în forme organizate
specifice. De aici rezultă că educația chiar dacă operează în mediu și prin
mediu, nu preia în formă brută datele acestuia și nu acționează direct cu ele
decât foarte rar. Ea selectează din mediu numai acele date care sunt în
concordanță cu obiectivele urmărite. În concluzie, ereditatea oferă sau nu
potențialul de dezvoltare psiho-fiziologică, mediul oferă sau nu anumite
condiții, iar educația dirijează, prin procesul învățării, formarea armonioasă și
integrală a personalității, fiind factorul determinant al acesteia. Scopul educației
este „de a înălța pe culmi mai nobile de viață omul, comunitatea etnică și
umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului" (Gentile, G. The Reform of
Education).

2. Modele de instruire a inteligenței emoționale Anii recenți au adus o creștere

importantă a stimulării inteligenței emoționale, datorită intervențiilor stabilite în
diferite contexte personale și profesionale, și având drept modelele teoretice
diverse, iar literatura confirmă faptul că acest lucru este posibil. Aceste
intervenții vizează îmbunătățirea diferitelor rezultate, cum ar fi calitatea vieții,
percepția despre sănătate, reducerea stresului, autoeficacitatea emoțională,
sănătatea mintală, calitatea relațiilor interpersonale și chiar o creștere a
capacității de angajare. Întrebarea despre cât de eficintă este instruirea
inteligenței emoționale la adulți a generat un număr foarte mare de studii de-a
lungul timpului. Aceste studii au fost făcute, în special, în domenii precum
psihologia, managementul, medicina și educația. Dintre studii, 90% confirmă
efectele pozitive ale instruirii inteligenței emoționale, dar trebuie recunoscut
faptul că au avut limitări cruciale, cele mai importante fiind că acestea s-au
realizat fără un grup de control sau că măsurarea eficienței instruirii s-a realizat
doar imediat după, fără a urma o evaluare a durabilității schimbărilor. O privire
asupra conținutului instruirilor inteligenței emoționale eficiente sugerează că
îmbunătățirea trasetului IE necesită lucrul la cel puțin două dintre următoarele
dimensiuni ale acesteia: identificarea emoțiilor, exprimarea emoțiilor și reglarea
emoțiilor. Dintre studiile bine concepute, majoritatea s-au axat pe cinci
dimensiuni: identificarea, înțelegerea, utilizarea, exprimarea și reglarea
emotiilor. Un model general de intruire al inteligenței emoționale poate fi
considerat cel realizat de Kotsou și colab. în 2011, care are următoarele etape:
Introducere Prezentarea formatorilor și a cursului; Prezentarea
participanților; Stabilirea regulilor grupului de formare (respect,
confidențialitate, etc.);

Introducere în funcțiile și corelările biologice ale emoțiilor; Identificare Să

învățăm să primim și nu să suprimăm emoțiile; Să învățăm să identificăm
propriile emoții și variatele lor componente (gânduri, senzații corporale,
tendințe de a acționa, etc.); Să învățăm să identificăm emoțiile celorlați;
Înțelegere Înțelegerea cauzelor emoțiilor (distincția între evenimentul
declanșator și cauzele profunde, identificarea nevoilor nesatisfăcute care sunt în
spatele emoțiilor, etc.); Utilizare Să învățăm cum să folosim emoțiile ca
indicator al nevoilor personale și a celor din jur, ca ghid pentru a cunoaște și
pentru a avea mai multă grijă, atât de noi, cât și de ceilalți; Exprimare/ ascultare
Să învățăm să ne exprimăm emoțiile (sau nevoile) într-o manieră funcțională
și acceptată social (Când? Unde?); Să învățăm să ne descurcăm cu emoțiile
celorlalți; Reglare Să învățăm când trebuie reglate emoțiile; Să învățăm
cum să minimalizăm o emoție nagativă; Să învățăm să maximizăm o emoție
pozitivă; Ce beneficii pot fi așteptate din îmbunătățirea inteligenței emoționale?:
În primul rând, în urma instruirii inteligenței emoționale, este îmbunătățirea
bunăstării psihologice: formarea IE conduce atât la scăderea simptomelor
psihologice (stres, anxietate, burnout, suferință etc.) și o creștere a fericirii
(bunăstarea, satisfacția vieții, calitatea vieții etc.). În mod surprinzător, aceste
schimbări se traduc în schimbări semnificative ale trasaturilor de personalitate
după câteva luni. Al doilea beneficiu al formării inteligenței emoționale este
o îmbunătățire a sănătății fizice autoraportate. Este de remarcat faptul că această
îmbunătățire a sănătății fizice este evidențiată și în modificările biologice cum
ar fi o scădere cu 14% a secreției de cortizol diurn și o scădere cu 9,7% a
hemoglobinei, deci a energiei necesare muncii. Al treilea beneficiu este
îmbunătățirea calității relațiilor sociale și maritale, cu un acord remarcabil între
participanți și rapoartele prieten / soț. Al patrulea beneficiu se referă la
ajustarea muncii. Formarea inteligenței emoționale mărește atractivitatea
oamenilor pentru angajatori. Cu toate acestea, nu este clar dacă o îmbunătățire a
IE mărește performanța muncii. Deși mai multe studii au raportat un efect al
formării IE asupra performanței muncii, singurul studiu bine efectuat care
măsura performanța muncii, realizat de Slaski și Cartwright în 2003, nu a
observat niciun efect.

Astfel, ne putem întreba dacă beneficiile de mai sus, generate de antrenamentul

inteligenței emoționale, durează. Din studiile de instruire ale IE bine
desfășurate, care au inclus o evaluare a durabilității, se poate concluziona,
potrivit cercetării lui Kotsou și colab., că modificările în IE sunt evidente după
câteva săptămâni și sunt menținute timp de cel puțin 1 an. Cu toate acestea,
niciun studiu nu a testat, până acum, dacă aceste schimbări durează mai mult de
1 an. Studiile cu perioade mai lungi de urmărire sunt totuși necesare pentru a se
asigura că beneficiile în ceea ce privește bunăstarea sunt rezistente la efectele
hedonismului, și anume tendința majorității oamenilor de a reveni la nivelul de
bază al fericirii după evenimente majore pozitive sau negative sau schimbări de
viață . Din numeroase studii realizate, s-a observat că formarea inteligenței
emoționale pare să fie eficientă atât pentru femei, cât și pentru bărbați, adulți,
atât tineri, cât și adulți mai în vârstă. În toate aceste grupuri, persoanele care au
cea mai mare motivație de a urma formarea au avut cele mai mari beneficii. În
schimb, formarea standard de IE nu este eficientă pentru pacienții cu depresie
severă sau pentru lucrătorii necalificați din medii socio-economice foarte
scăzute. În aceste două grupuri, oamenii nu au aderat într-adevăr la formare
(oamenii deprimați nu credeau că îi va ajuta să se îmbunătățească, muncitorii
necalificați nu înțeleg utilitatea înțelegerii și / sau reglarea emoțiilor). În
concluzie, în prezent, literatura sugerează că inteligența emoțională poate fi
îmbunătățită la adulți și că formarea acesteia este eficientă. Cu toate acestea,
sunt necesare cercetări viitoare pentru a determina cele mai bune metode pentru
a maximiza dimensiunea și durata efectelor instruirii inteligenței emoționale