Masurari in Biomedicina Si Ecologie PDF

1.
Specificitatea măsurărilor în biomedicină şi

ecologie
1.1.Procesul de măsurare
“Când puteţi măsura un fenomen şi îl exprimaţi prin numere, aveţi
deja o sumă de cunoştinţe în privinţa sa, în caz contrar cunoştinţele voastre
sunt slabe şi nesatisfăcătoare1.”
Prin această remarcă Lord Kelvin:
• consideră măsurarea ca o succesiune de operaţii ce constau în stabilirea
unei relaţii bijective între un fenomen şi un ansamblu de numere;
• ne provoacă, ne îndeamnă la o mai bună cunoaştere a fenomenelor de
măsurat.
Dar cum se poate obţine această cunoaştere, dacă nu tot prin
măsurări?
Pentru considerarea măsurărilor ca un pas în procesul de cunoaştere
şi utilizarea lor în toate domeniile activităţii umane, este necesar de a lărgi
noţiunile de metrologie clasice, fără însă a pierde din rigoarea caracteristică
acestora.
În orice proces de măsurare intervin cel puţin trei elemente:
a) obiectul supus măsurării;
b) metoda de măsurare;
c) instrumentaţia.
a) O clasificare a mărimilor după tipul relaţiilor care pot fi definite pe
mulţimea fenomenelor cărora le sunt asociate (algebră Boole) este în:
• mărimi măsurabile;
• mărimi reperabile;
• indicatori.
Pentru mărimile măsurabile se poate stabili:
• relaţie de echivalenţă (relaţie binară care satisface axiomele de
reflexivitate, simetrie, tranzitivitate) şi o relaţie de ordine totală (>; =; <);
• o operaţie internă (asociativă şi comutativă - adunarea) şi o relaţie externă
(înmulţirea printr-un scalar).
1
Prieur G. et Nadi M. - La mesure et l’instrumentation - Etat de l’art et perspectives, Paris,
(Masson), 1995
1-2 Măsurări în biomedicină şi ecologie
Putem exemplifica aici cu masa, lungimea, unghiurile, capacitatea unui

condensator (mărimi măsurabile aditive) şi concentraţia (mărime măsurabilă
neaditivă prin juxtapunere).
Pentru mărimile reperabile nu pot fi definite adunarea algebrică şi
înmulţirea cu un scalar. În cadrul acestor mărimi se defineşte prin convenţie
o scară de reperaj (scara Mohr pentru durităţi, scara Richter pentru
intensitatea cutremurelor).
Indicatorii sunt mărimi pentru care se caută să se asocieze o valoare
fără a se putea defini (cel puţin după cunoştinţele actuale) relaţii de
echivalenţă şi de ordine totală.
Exemple: durerea, moralul unui grup, nivelul de învăţământ într-un anumit
loc, riscul unei epidemii în agricultură, iminenţa unui cutremur. Deşi
determinarea indicatorilor se face în urma unor măsurări precise, ea este
foarte subiectivă, datorită dependenţei de o modelare. Multe din măsurările
din ecologie şi biomedicină se referă la indicatori.
b) Metoda de măsurare constă în descrierea ansamblului de operaţii care
permit realizarea cuantificării unei mărimi (măsurări).
Avem astfel:
• metode directe;
• metode indirecte.
În general, măsurările directe se efectuează prin compararea nemijlocită cu o
mărime de referinţă de aceeaşi speţă şi presupun utilizarea unor etaloane
primare sau secundare.
În cazul măsurărilor indirecte, intervin unul sau mai multe moduri de
interacţiune ale unor mărimi cu altele, în vederea cuantificării. Astfel se
măsoară o mărime ce constituie un efect al mărimii de interes (sensorul nu
este sensibil la măsurandul propriu-zis, ci la una sau mai multe din
consecinţele lui). De exemplu, măsurarea unei temperaturi poate utiliza:
• modificarea rezistenţei electrice a unei componente;
• radiaţia în microunde sau în infraroşu.
De cele mai multe ori măsurările indirecte sunt mai puţin precise decât cele
directe.
Pentru exemplul considerat (temperatura) în cazul măsurării modificării
rezistenţei, trebuie luate precauţii împotriva sensibilităţilor parazite, ştiut
fiind că modificarea rezistenţei poate avea loc şi datorită altor factori, de
exemplu umiditatea. În plus, deşi indirectă, această măsurare presupune, în
Specificitatea măsurărilor în biomedicină şi ecologie 1-3
general, introducerea sensorului în mediul a cărui temperatură se măsoară şi

deci poate fi invazivă.
În a doua situaţie dificultăţile efectuării măsurărilor sunt legate de starea
suprafeţei corpului, de natura materialului (la aceeaşi temperatură,
intensitatea radiaţiei diferă de la un material la altul). Cu toate aceste
probleme care conduc la complicarea instrumentaţiei şi/sau scăderea
preciziei, măsurarea se poate face fără contact (prin radiaţie în infraroşu),
deci este neinvazivă.
În domeniului medical şi ecologic, adesea, măsurările sunt indirecte,

simultane şi redundante. În aceste condiţii un mare accent este pus pe
prelucrarea semnalelor şi interpretarea rezultatelor.
Simultaneitatea măsurărilor este necesară pentru a face diverse
corelaţii. De exemplu culegerea electrocardiogramei simultan cu măsurarea
presiunii arteriale - Fig.1.1.
V
R R
ECG-II P T P T t
Q S Q S
ps
Presiunea
arterială
pd t
Fig. 1.1. Măsurări simultane
Redundanţa este benefică deoarece:

• permite obţinerea cât mai multor informaţii. De exemplu la culegerea
semnalului electric generat de inimă (ECG), pentru reconstituirea
vectorului cardiac dintr-un plan, se determină proiecţia acestuia pe trei
direcţii în loc de două, cât ar fi suficient. Se obţin trei derivaţii, fiecare
dintre ele având avantajul evidenţierii evenimentelor după o anumită
direcţie şi în plus se poate face o verificare. Dacă condiţia “deviaţia I + III

= II” nu este îndeplinită înseamnă că cel puţin o derivaţie nu este
înregistrată corespunzător (§ 3.1.1.1);
• modelul de reprezentare a fenomenului este perfectibil sau nu există
(obiectul de măsură este foarte complex).
Măsurări simultane şi redundante sunt făcute, de exemplu, la studiul
unei descărcări atmosferice - Fig. 1.2.
i
i
t
H E
t t
H, E, H E
t t
H, E,
Staţie puls 100 m

Staţie d1
electromagnetic
d2
Linie fibrã opticã pentru sincronizare echipamente
Fig. 1.2. Staţie de măsurare pentru studiul unei descărcări atmosferice
In acest caz:
• se măsoară atât curentul cât şi derivata curentului pentru ca prin utilizarea
unui model să se determine câmpul radiat. Bineînţeles că o modelare mai
apropiată de realitate presupune măsurarea mai multor parametri legaţi de
descărcare;
• în paralel cu aceasta se face şi măsurarea câmpului la diverse distanţe de
descărcare pentru a fi comparat cu cel obţinut prin modelare;
• prin goniometrie, măsurarea timpilor de sosire, detecţia câmpului
propagat prin “ghidul de undă” Pământ - Ionosferă la mare distanţă (mii
de km), prin interferometrie sau optic din sateliţi geostaţionari se
localizează descărcarea.
Toată această supraveghere presupune o mare mobilizare de resurse
şi un timp foarte mare în aşteptarea evenimentului pentru numai câteva
minute de înregistrare. Astfel s-a recurs la descărcări atmosferice declanşate
artificial, cu avantajul controlului spaţio - temporal al descărcării şi o
corelare mai bună fenomen - instrumentaţie, dar cu dezavantajul scăderii

reprezentativităţii măsurării.
În plus, la descărcările declanşate nu se mai poate înregistra activitatea de
dinaintea “arcului în întoarcere”, foarte importantă în anticiparea
fenomenului şi protecţia “on line” faţă de câmpurile generate.
c) Instrumentaţia. Este reprezentată de totalitatea mijloacelor fizice necesare

pentru a efectua o măsurare (etaloane, traductoare, aparate de măsură, etc.).
Deşi foarte diversă, instrumentaţia tinde să prezinte o mare
deschidere, evoluţie, flexibilitate trecându-se de la funcţionalitatea definită
de constructor (diferite aparate asamblate într-un sistem de măsură) la cea
definită de utilizator (sisteme programabile, sisteme modulare).
Progresele instrumentaţiei sunt atât la nivelul tehnologiilor (reducere
zgomot, optimizarea condiţionoarelor, prelucrare analogică şi numerică) cât
şi la nivelul teoretic (logică flu, teoria haosului, “wavelet”)
1.2 Asupra “obiectelor” supuse măsurării
1.2.1 Sisteme biologice (biosisteme)
Sistemul poate fi definit ca un ansamblu de elemente, diferite sau nu,
unite prin conexiuni într-un întreg.
Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul, sistemele pot fi:
• sisteme izolate, acestea nu au schimburi de materie şi energie cu mediul
(astfel de sisteme nu există în natură);
• sisteme închise, acestea au doar schimburi energetice cu mediul;
• sisteme deschise, acestea întreţin cu mediul atât schimburi de materie cât
şi energie.
Deşi nu există sisteme riguros izolate, multe sisteme reale sunt analizate în
această ipoteză simplificatoare.
Analiza sistemelor biologice se face, în general, prin analogie cu
sistemele tehnice, care sunt mult mai simple, deşi există deosebiri
fundamentale între cele două tipuri de sisteme. În acest sens am putea aminti
că, spre deosebire de sistemele tehnice, înlocuirea unui element într-un
sistem biologic poate fi urmată de totala sa restructurare.
De asemenea trebuie menţionat că nu în puţine cazuri sistemele vii
constituie modele pentru sistemele tehnice (artificiale).
Dintre însuşirile unui sistem biologic amintim:

• caracterul dinamic. Biosistemele fac permanent schimb de substanţe şi
energie cu mediul (sunt sisteme deschise).
• caracterul informaţional. Biosistemele recepţionează, prelucrează şi
transmit informaţie.
• caracterul organizat structural - funcţional. Deşi foarte complex
(multiple stări), biosistemul se caracterizează prin mare stabilitate.
Stabilitatea este datorată numărului mare de conexiuni inverse în
procesul de autoreglare.
Stimuli Conexiune directă Răspuns

Dispozitiv de Centru de Dispozitiv
recepţie comandă efector
Conexiune inversă
Fig. 1.3 Autoreglarea
Numeroşi parametri fiziologici şi ecologici sunt controlaţi pe această

cale: temperatura corpului la homeoterme, presiunea sângelui, proporţiile
între anumite populaţii într-un ecosistem. Controlul multiplu este specific
sistemelor biologice şi le conferă acestora o mare stabilitate în condiţii de
supleţe şi labilitate aparentă.
• caracterul programatic. Chiar dacă sistemul se află într-o continuă
schimbare, reorganizarea se face după anumite programe prestabilite de
evoluţie.
• integralitatea. Biosistemul posedă însuşiri pe care nu le găsim la părţile
lui componente. De exemplu, în simbioză algele şi ciupercile dau naştere
la un grup de plante cu totul diferite de alge şi ciuperci. Sau un rozător în
captivitate este mult mai rezistent la pesticide decât în condiţiile lui
naturale.
• eterogenitatea. Nici un sistem biologic nu este omogen. Astfel măsurările
punctuale într-un mediu viu nu pot fi extrapolate, deoarece pot da naştere
la erori mari. Din acest motiv se utilizează mulţi sensori şi multe puncte
de măsură. Această modalitate este preluată de la modul de organizare a
materiei vii, care chiar în cazul unor sisteme cu dimensiuni mici
(organismul uman) utilizează milioane de traductoare (sensori şi

elemente de execuţie) pentru un singur simţ. Dacă la sistemele vii
optimizarea numărului de sensori se face natural, corespunzător mărimii
de măsurat şi locului de sesizare (de exemplu sunt mult mai mulţi sensori
de temperatură şi presiune pe o mână decât pe tot toracele), problema
care apare în cazul măsurărilor efectuate artificial (prin intervenţia
omului) este legată de alegerea punctelor de măsură. Această dificultate
apare atât la măsurările în biomedicină cât şi la măsurările în ecologie iar
depăşirea ei constă în obţinerea cât mai multor informaţii cu un număr
mic de măsurări.
Ierarhia sistemelor biologice
Dinamica în studiul domeniului biologic este foarte accelerată, în

ultima perioadă, iar investigaţiile se fac atât în domeniul mic (subcelular):
macromolecule, membrane, receptori membranari, sinapse, cât şi la cealaltă
extremă: comportament social, sau în general la nivelul ecosistemului.
În cadrul sistemelor biologice există mai multe nivele de organizare şi
anume:
Nivelul individual, având ca unităţi reprezentative indivizii biologici
indiferent de complexitatea lor.
Nivelul populaţional sau al speciei (comunităţi de indivizi). O
populaţie se caracterizează printr-o structură şi funcţii proprii.
Nivelul biocenotic (comunităţi de populaţii). Nici o populaţie nu
poate exista de sine stătătoare vreme îndelungată, ci numai în comun cu
altele.
Biocenoză = Bios (viaţă) + Koinos (în comun)
Nivelul ecosistemului. Ecosistemele sunt sisteme eterogene de
biocenoză şi biotop.
Biotop = Bios (viaţă) + Topos(loc).
Nivelul biosferei este reprezentat prin ansamblul vieţii, biotopurilor
şi condiţiilor de existenţă a vieţii pe Pământ.
Unele ştiinţe biologice se ocupă cu nivelul organismului individual
(fiziologia, biomedicina), iar altele (de exemplu ecologia) se ocupă cu
nivelele supraorganismice.
Limita inferioară a ecologiei este la nivelul organismului individual,
iar limita superioară este la nivelul biosferei.
1.2.2. Semnale naturale

Termenul “semnal” aparţine unei familii mai numeroase care derivă din
semn.
Semnul, indiferent dacă este obiect, simbol sau semnal, are caracter
informaţional (conţine informaţie)2.
Semnalul este un fenomen (proces fizic) considerat ca purtând
informaţii, intenţionate sau nu.
Zgomotul este un semnal de natură aleatoare nepurtând, în general,
informaţii intenţionate.
Conform acestor definiţii radiaţiile electromagnetice de frecvenţă
sub 20 kHz (atmosferice) generate de o descărcare atmosferică şi propagate
mii de km prin ghidul de undă Pământ - Ionosferă, ce pot fi detectate şi
analizate în vederea determinării locului descărcării ce le-a produs, sunt
semnale. Abia după ce aceste radiaţii scad în intensitate şi nu mai pot fi
detectate din ambientul electromagnetic ele intră în categoria zgomotelor.
Dacă din ambientul electromagnetic ar putea fi identificate (separate)
radiaţiile datorate doar descărcărilor atmosferice (există aproximativ 2000
de astfel de fenomene simultan pe Pământ) radiaţiile luate în discuţie ar
rămâne în domeniul semnalelor. Se vede astfel fragilitatea separaţiei semnal
- zgomot şi tendinţa benefică de “restrângere” a domeniului zgomotului.
Sigur este vorba de interpretarea (extragerea informaţiei) semnalelor
aleatoare (semnale stocastice - Fig. 1.4.)
Într-o accepţiune tranşantă zgomotul este ceea ce “ne deranjează”
într-o activitate sau măsurare.
Din punctul de vedere al radiocomunicaţiilor, câmpul electromagnetic
generat de o descărcare atmosferică este zgomot.
Pentru domeniul biomedical, legat de zgomotul sub această accepţiune,
există noţiunea de artefact (§ 2.3.2.2)
Sunt două clase mari de semnale:

• semnale analogice sau cu timp continuu;
• semnale discrete (numerice).
Semnalele analogice sunt descrise de funcţii continue s(t) ce le
caracterizează la orice moment de timp, iar informaţia este dată de valoarea
instantanee (amplitudinea) mărimii fizice respective.
2
Mihai Drăgănescu-“Semn şi Semnal”, Semnalul biologic, Vol 15 (EAR), Bucureşti, 1992
Semnalele discrete sunt descrise de o secvenţă s(m) ce le

caracterizează la anumite puncte de pe axa timp, iar informaţia este dată de
succesiunea impulsurilor pe baza unui cod.
s(m) = {s(t1), s(t2),... s(tn)}, (1.1)
De regulă semnalele naturale sunt analogice.
Analiza semnalelor poate fi făcută în domeniul timp sau în

domeniul frecvenţă.
În cazul ECG (§3.1.1.1) informaţia este conţinută mai ales în forma
de undă, deci se preferă o analiză în domeniul timp. Pe de altă parte la EEG
(§3.1.2.2) se face în mod curent şi o analiză în domeniul frecvenţă.
Este important de specificat aici că, deşi mai dificilă, analiza semnalului în
timp real prezintă avantajul intervenţiei (stimulare, corecţie, protecţie) în
chiar timpul desfăşurării evenimentului analizat (supravegheat).
După sursa care le produce, semnalele pot fi:

• naturale;
• artificiale.
Dintre semnalele naturale de mare importanţă sunt semnalele
biologice, acestea fiind produse de fiinţele vii (sistemele biologice). Tot în
categoria semnalelor naturale intră, de exemplu, câmpul electromagnetic
generat de o descărcare atmosferică (“semnătura electromagnetică” a unei
descărcări atmosferice), câmpul electromagnetic generat de un cutremur sau
de un vulcan, radiaţia în domeniul microundelor sau în infraroşu a tuturor
corpurilor, etc. Semnalele de acest tip pot fi utilizate la detecţia, localizarea
sau supravegherea unor fenomene naturale.
Dintre semnalele artificiale amintim semnalele tehnice, acestea fiind
produse de sistemele tehnice.
Semnalele naturale au precedat şi “inspirat” semnalele tehnice.
În cadrul semnalelor biologice se remarcă ca importanţă semnale
biomedicale, adică cele folosite în domeniul biomedical, în principal, pentru
extragerea informaţiei.
Semnalele biomedicale se pot clasifica după:
• Natura lor fizică (tipul energie ce constituie suportul informaţiei).
Această clasificare este utilă când interesează caracteristicile fizice ale
procesului sau când se doreşte un model pentru semnal, adică atunci când
se are în vederea preluarea semnalelor (§2 - Traductoare).
• Caracteristicile semnalului. Această clasificare este utilă atunci când se

are în vedere prelucrarea semnalului.
• Aplicaţia biomedicală. Semnalul este achiziţionat pentru diagnostic,
stimulare, protezare, etc., iar câmpul de aplicaţie (cardiologie,
neurologie), este important, mai ales, din punctul de vedere al medicului.
În cele ce urmează se vor face câteva comentarii referitoare la
clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristicile lor - Fig. 1.4.
Semnal
Determinist Stocastic
Periodic Neperiodic Staţionar Nestaţionar
Sinu- Nesinu- Cvasi- Tranzi-

Ergodic Neergodic
soidal soidal periodic toriu
Fig. 1.4. Clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristici
Semnale deterministe sunt semnalele care pot fi descrise prin funcţii

matematice sau grafic.
Semnalele naturale nu sunt deterministe, dar este convenabil de a le
aproxima sau modela prin funcţii deterministe. De exemplu, presiunea
sanguină poate fi modelată ca un semnal determinist periodic nesinusoidal -
Fig. 1.1.
Semnalul ECG poate fi considerat ca un semnal cvasiperiodic deoarece, deşi
nepuse în evidenţă în Fig.1.1, intervalul dintre undele principale (P, QRS şi
T) şi amplitudinea lor diferă puţin de la un ciclu cardiac la altul (frecvenţa
cardiacă prezintă variaţii de aproximativ 10% faţă de cea medie, chiar în
cazul nemodificării activităţii fizice a subiectului - repaus, de exemplu).
Semnalele stocastice sunt mult mai complexe, fiind constituite dintr-
o infinitate de colecţii, dintr-un ansamblu de funcţii eşantion, Fig. 1.5.
Deoarece eşantioanele diferă între ele, măsurarea în mod individual a uneia
sau alteia dintre valori aparţinând unei funcţii eşantion nu prezintă utilitate
decât dacă se dă probabilitatea de apariţie a valorii respective.
Astfel, semnalele stocastice nu pot fi descrise exact ca cele deterministe, ci
în termeni de probabilitate pe întreg ansamblul.
s(t1) s(t2)
s(1)(t)
t
Funcţia eşantion 1
s(1)(t1) s(1)(t2)
s(2)(t)
t
Funcţia eşantion 2
=t2-t1
(j)
s (t)
t
Funcţia eşantion j
t1 t2
Fig. 1.5. Semnal stocastic (ansamblu de funcţii eşantion)
Pentru un semnal s( t ) se defineşte funcţia de repartiţie (sau funcţia

de probabilitate) de ordinul N care este probabilitatea ca semnalul
(înţelegând prin el toate funcţiile eşantion ale ansamblului) la momentul t1
să fie mai mic sau egal cu valoarea dată s1 ,..., şi la momentul tN să fie mai
mic sau egal cu valoarea sN .
Ps(t1 )  s1 , s(t2 )  s2 ,..., s(t N )  sN  = P( s1 , s2 ,..., sN ) , (1.2)
Prin derivarea lui P se obţine funcţia densitate de repartiţie sau

funcţia densitate de probabilitate:
N
p( s1 , s2 ,..., s N ) =
 s1 ,  s2 ,...,  s N
 P( s1 , s2 ,..., s N ) (1.3)
Dintre operatorii statistici importanţi pentru semnalele stocastice se

pot aminti:
a) Momentul de ordinul n :

  s
E s n (t ) = n
p( s)ds (1.4)
−
Momentul de ordinul I, denumit şi valoare medie statistică sau speranţă

matematică este:

E  s( t ) =  s p( s)ds = m s (1.5)
−
Momentul de ordinul II.

De un interes special, din această categorie, sunt funcţiile de corelaţie.
Astfel, funcţia de autocorelaţie permite compararea unui semnal cu
versiunea lui întârziată:
, (1.6)
Funcţia de intercorelaţie, permite compararea a două semnale:
 
rsy (t1 ,t 2 ) = Es (t1 ) y (t 2 ) =   s(t ) y(t
1 2 ) p ( s1 , y 2 )ds1 dy 2 (1.7)
− − 
b) Momentul de ordinul n centrat

 
 n = E ( s − ms ) n =  ( s − ms ) n p( s )ds (1.8)
−
Momentul de ordinul II centrat, denumit dispersie este:


 2 =  2 = E ( s − m s ) 2  =  ( s − ms ) 2 p( s )ds (1.9)
−
Un proces stocastic este staţionar dacă caracteristicile sale statistice
nu se modifică în timp.
În aceste condiţii media statistică şi dispersia sunt independente de timp
(constante). Se poate alege orice origine de timp, motiv pentru care funcţiile
de corelaţie depind numai de  (  = t1 − t 2 ), deci sunt funcţii
unidimensionale - rss(  ) şi rsy(  ).
În plus procesele ergodice se caracterizează prin aceea că distribuţiile de

probabilitate ale ansamblului la un moment dat (mediile statistice) sunt
egale cu distribuţiile în timp (mediile temporale) ale oricăruia dintre
eşantioane.
T
1
ms = m = lim
T → 2T  s(t )dt (1.10)
−T
unde ms este media statistică de ordinul 1 a unui ansamblu de funcţii

eşantion, iar m este media temporară de ordinul I a unei funcţii eşantion.
În cazul proceselor ergodice se obţine pentru funcţia de autocorelaţie rss şi
pentru dispersia 2:
T
1
rss ( ) = E s( t )s( t −  ) = s( t )  s( t −  ) = lim  s(t ) s(t −  )dt (1.11)
T → 2T
−T
() 2
 2 = [ s(t ) − m]2 = [ s 2 (t ) − 2  s(t )  m + m = s 2 (t ) − m () 2
2
1
T
 1
T

 = lim −T −  T → 2T 
 
2 2
s (t ) dt lim s (t ) dt  (1.12)
T → 2T
 −T 
Este importantă simplificarea adusă la aceste procese, în sensul că
pentru calculul distribuţiilor este suficientă o funcţie eşantion şi nu întreg
ansamblul (un infinit sau un număr foarte mare de funcţii eşantion).
În cazul semnalelor stocastice nestaţionare, în care intră
majoritatea semnalelor naturale, pentru prelucrare se utilizează metode
complexe sau semnalul este împărţit în segmente de scurtă durată, care pot fi
considerate staţionare.
De exemplu, semnalul EEG din timpul somnului este stocastic nestaţionar,
dar are segmente care pot fi considerate staţionare.
Semnalele electrice generate de anumite organe pot da informaţii

despre starea în care se află pacientul, chiar prin trecere bruscă dintr-o
categorie de semnale în alta).
Cum s-a menţionat, traseul ECG este un semnal cvasiperiodic în condiţii
normale. În cazul unei defibrilaţii ventriculare, el se modifică total şi devine
stocastic. Prin recunoaşterea acestei “semnături electrice” complexe
(dinamică haotică dar nu total aleatoare) specifice se pune problema
realizării pe scară largă a stimulatoarelor cardiace inteligente care devin
active doar când defibrilaţia este iminentă.
Pentru traseele EEG situaţia este inversă, în condiţii normale ele sunt
stocastice nestaţionare, iar în cazul unei epilepsii, de exemplu, devin
semnale cvasiperiodice.
În general, înregistrarea şi interpretarea unor semnale negenerate intenţionat
poate da informaţii despre modul de desfăşurare sau faze ale unui
eveniment, fie că e vorba de unul natural sau de funcţionarea unei maşini.
Feferitor la măsurile în ecologie, se ştie că odată cu trecerea timpului mediul

natural evoluează. Ori această evoluţie poate constitui esenţialul informaţiei.
Iată de ce o măsurare în domeniul mediului reprezentată printr-o serie
cronologică se apropie de noţiunea de semnal şi poate fi prelucrată ca acesta
(filtrare, integrare, derivare, autocorelaţie).
În cele ce urmează se va prezenta pe scurt semnalul bioelectric

celular.
Importanţa acestuia constă în faptul că se află la originea apariţiei
semnalelor electrice ce sunt culese de la suprafaţa corpului (ECG, EEG,
EMG). În plus caracteristicile selective prezentate de membrană faţă de
diverşi ioni, ce stau la baza potenţialului transmembranar, au fost exploatate
la realizarea primilor biosensori (§2.5).
Spaţiul acestei cărţi nu permite şi tratarea altor semnale naturale.
De exemplu radiaţia electromagnetică generată de o descărcare atmosferică,
prezintă mare importanţă pentru diverse domenii (meteorologie, tehnică), iar
studiul ei presupune: măsurării în timp real, detecţii, modelări şi declanşarea
controlată a evenimentului.
1.2.2.1. Semnalul bioelectric celular
Cu excepţia viruşilor, toate formele de viaţă au alcătuire celulară.
Într-o celulă intervin procese energetice, substanţiale şi informaţionale.
Celulele, deşi au forme şi funcţii diferite, la scară microscopică au acelaşi
plan general de organizare fiind alcătuite din următoarele componente
fundamentale:
• membrană;
• nucleu;
• citoplasmă.
Membrana reprezintă învelişul celular şi este un bistrat de lipide în care sunt
cufundate proteine ce îndeplinesc şi funcţia de canal ionic (asigură traficul
în şi din celulele vii).
Nucleul este un rezultat al evoluţiei protoplasmei, apărut la o anumită
treaptă de dezvoltare a materiei vii.
Citoplasma este conţinutul celular cuprins între membrană şi nucleu.
O celulă care, după cum se va vedea, are un rol important în transmisia
informaţiei este neuronul sau celula nervoasă - Fig.1.6.
Dendrite Corpul celulei (soma)

-citoplasmă-
Nucleu
Membrană
Axonul
Teacă de mielină
Nod Ranvier
1-2mm
Ramificaţii terminale
Fig. 1.6. Celula nervoasă (neuronul)
a) Potenţialul electric de repaus celular

Prin membrană se produc schimburi de ioni între interiorul şi
exteriorul ei. Membrana are caracteristici (permeabilităţi) selective faţă de
ioni. Din acest motiv apar concentraţii diferite ale ionilor de o parte şi de
alta a membranei, care conduc la o diferenţă de potenţial între interiorul
celulei şi exteriorul acesteia.
Valoarea potenţialului electrochimic al ionilor este dat de relaţia lui Nernst.
RT a ext
U= ln (1.13)
nF a int
unde: R = 8,312 Ws/K - constanta universală a gazelor;
T - temperatura absolută;
F = 96493 As - constanta lui Faraday;
n - valenţa ionilor;
aext, aint - concentraţiile în exterior şi în interior.
Plecând de la relaţia lui Nernst, s-au obţinut diferite formule pentru calculul
potenţialului transmembranar în funcţie de concentraţiile ionilor în interiorul
şi în exteriorul celulei (de exemplu formula lui Goldman).
Un circuit electric echivalent al procesului de transfer selectiv al ionilor prin
membrană se poate face reprezentând cu rezistenţe de valori diferite căile de
curent corespunzătoare diverşilor ioni şi calculând tensiunea datorată
diferenţei de concentraţie.
În Fig.1.7. :
• Sursele VK, VNa, sunt elemente active şi exprimă aportul de energie

metabolică pentru funcţionarea pompelor ionice.
• Rezistenţele proprii canalelor RK, RNa sunt elemente disipative şi exprimă
caracteristicile selective de permeabilitate ale membranei.
• C este capacitatea unităţii de suprafaţă membranară.
Atât sursele cât şi rezistenţele au valori specifice pentru fiecare ion.
Dacă în relaţia (1.13) se înlocuiesc constantele R, F, T (T310K) şi se trece
la logaritm în bază zece atunci:
61,6 a ext
U=
n
lg int
a
 mV  (1.14)
Potenţialele electrice de echilibru electrochimic ale principalilor ioni din
citoplasma unei celule sunt:
1
VK + = 61,6 lg
30
 mV   −91 mV (1.15)
10
VNa + = 61,6 lg  mV   +61,6 mV (1.16)
1
Membrană
Exterior celulă Interior celulă
7,5-10 nm
RK VK IK
Ioni K+ 1 30 Ioni K+
1 k 91 mV
RNa r
V Na INa
+
Ioni Na 10 1 Ioni Na+
150 k 62 mV
380  d
RCl VCl
Ioni Cl- ICl Ioni Cl-
Ioni Mg++, Ca++ Ioni Mg++, Ca++

C
1-10 F/cm2
UPR
Fig. 1.7. Modelarea electrică a celulei
Se vede că aceste două surse VK + şi VNa + au polarităţi diferite.

Ionii de Cl- ca şi ionii de Na+ au o concentraţie mai mare în
exteriorul celulei decât în interiorul ei, dar pentru că ionii de Cl- sunt
negativi, sursa aferentă lor are polaritate inversă celei a ionilor de Na+.
Rezistenţa electrică echivalentă pentru ionii de K+ este de 1 k.
Rezistenţa electrică echivalentă pentru ionii de Na+ este de 150 k
în condiţii de repaus celular (poz. r - Fig.1.7). La depolarizare RNa+ scade la
380  (poz. d).
Prin fiecare rezistenţă curentul este dat de diferenţa dintre potenţialul
de echilibru electrochimic ( VK + , VNa + , VCl + ) şi potenţialul de repaus celular
UPR.
Curenţii pentru principalii ioni sunt:

V K − U PR
IK = ; (1.17)
RK
V Na − U PR
I Na = ; (1.18)
RNa
VCl − U PR
I Cl = . (1.19)
RCl
Celula se află într-o stare staţionară când curentul total prin membrană este
nul.
I K + I Na + I Cl = 0  (VK − U PR )GK + (VNa − U PR )GNa + (VCl − U PR )GCl = 0
V K G K + V Na G Na + VCl GCl
U PR = (1.20)
G K + G Na + GCl
S-a obţinut astfel valoarea potenţialului de repaus celular (potenţialul
interior - exterior celulă) în funcţie de:
• potenţialele de echilibru electrochimic ale ionilor, adică de distribuţia
asimetrică a concentraţiilor menţinute de metabolism;
• conductanţele ionice, adică de proprietăţile de permeabilitate pasivă ale
membranei.
Dacă se iau în consideraţie numai ionii de Na şi K şi se înlocuiesc valorile
surselor şi rezistenţelor atunci:
UPR=-90 mV (1.21)
În general, potenţialul de repaus celular are valori în domeniul -10
mV  -110 mV.
b) Potenţialul de acţiune al celulei

Atunci când celula este stimulată, chimic, mecanic, electric,
caracteristicile membranei se modifică în sensul schimbării permeabilităţii
faţă de ionii participanţi în procesul metabolic.
Pentru un stimul excitator, adică perturbaţia din exteriorul celulei
tinde să micşoreze în valoare absolută potenţialul de repaus al celulei,
membrana devine permeabilă în faţa ionilor de sodiu (Na+).
Hadgkin şi Huxley au elaborat un model în cadrul căruia
conductanţele membranei pentru sodiu şi potasiu nu sunt constante ci
variază în funcţie de valoarea instantanee a potenţialului transmembranar.
În circuitul electric echivalent (Fig.1.7.), aceasta se traduce printr-o
rezistenţă de valoare redusă (RNa+ = 380 ) faţă de valoarea avută în starea
neexcitată. Deci ionii de Na+ care se găsesc în concentraţie mai mare în

exteriorul celulei pot să treacă cu uşurinţă spre celulă.
Dacă stimulul excitator are amplitudinea şi durata de acţiune asupra celulei
suficient de mari încât prin ionii de Na+ difuzaţi să aducă potenţialul celulei
faţă de exterior până la o valoare de prag, UP, (Fig.1.8.), în continuare va
avea loc un fenomen de trecere în avalanşă a ionilor, datorat probabil
enzimelor din membrana celulei.
Curent de
stimulare
Stimul excitator t
Stimul inhibator
Potenţialul
transmembranar
Ud=+20 mV Potenţialul de acţiune
t
UP
UPR=-90 mV
Depolarizare
Repolarizare
Potenţialul
extra-celular
t
Fig. 1.8. Potenţialul transmembranar şi extra-celular în corelaţie cu un

stimul exterior
Depolarizarea celulei se stabilizează pentru o durată scurtă, când

curentul ionic spre interiorul celulei este echilibrat de curentul ionic spre
exteriorul celulei:
INa+ + IK+ = 0 (1.22)
Prin modificarea valorii lui RNa de la 150 k avută în starea de
repaus celular la 380  se obţine, în mod analog cu UPR, pentru potenţialul
de depolarizare maximă a celulei valoarea:
Ud = +20 V (1.23)
Acest potenţial este caracteristic fiecărei celule în parte, el nu
depinde de intensitatea sau durata stimulului excitator, dacă acesta a adus
potenţialul transmembranar la tensiunea de prag UP.
După depolarizarea completă a celulei, caracteristicile membranei
revin la cele din starea de repaus, determinând o scădere a curentului dat de
ionii de Na+ faţă de curentul dat de ionii de potasiu (K+), până se restabileşte
potenţialul de repaus UPR = -90 mV.
Se vede că mecanismul de regenerare automat restaurează, prin
pompele ionice ce operează metabolic în mod continuu, compoziţia ionică
de dinaintea depolarizării. Imediat după repolarizare, celula este mai greu
excitabilă, având o perioadă refractară cu două etape:
• perioada absolută, când un stimul indiferent de intensitate nu produce
depolarizarea;
• perioada relativă, când excitaţia minimă necesară este mai mare decât
valoarea normală de prag.
Pentru un stimul inhibator, adică perturbaţia exterioară este în sensul
accentuării potenţialului negativ al celulei faţă de exteriorul ei, sau pentru un
stimul excitator sub pragul de depolarizare, răspunsul celulei este
asemănător cu al unui circuit RC la impuls dreptunghiular.
O celulă poate fi stimulată natural printr-un curent ionic produs de
alte celule sau prin recepţia unui mesaj chimic, intr-o zonă a membranei, sau
artificial prin stimuli mecanici, termici, chimici şi cel mai adesea electrici.
Potenţialul de acţiune al celulei poate fi măsurat în vederea
evidenţierii formelor de undă şi a plajelor de valori pentru diverse celule,
introducând în celule un electrod de dimensiunile celulei faţă de un electrod
de referinţă plasat în exteriorul ei, pe ţesutul din care celula analizată face
parte (in vivo), fie în afara organismului, intr-o soluţie cu proprietăţi cât mai
apropiate de condiţiile fiziologice în care se găseşte normal celula (in vitro).
Fie o celulă vie separată într-o soluţie în care se află şi doi electrozi
de măsurare (“in vitro”).
• Dacă celula se află în stare de repaus, curentul total prin membrană este
zero şi deci în soluţie nu va apărea un curent de ioni între electrozi
datorat fenomenelor din celulă - Fig.1.8.
• Dacă celula este stimulată, prin membrana ei apare un curent de ioni
pozitivi dinspre membrană spre celulă, celula se depolarizează, iar între
electrozii exteriori celulei se poate măsura o diferenţă de potenţial din
cauza trecerii ionilor prin rezistenţa finită a soluţiei în care se află celula.
• Când celula este complet depolarizată (interiorul celulei se află la
potenţialul Ud faţă de exteriorul ei), curentul total prin membrană este din
nou zero, deci tensiunea măsurată între electrozi este din nou nulă.
• Când celula se repolarizează, curentul ionic are sens invers celui anterior,
deci tensiunea măsurată între electrozi va avea semn contrar tensiunii
măsurate în timpul depolarizării celulei. Cantitatea de sarcină pozitivă de
la depolarizare este egală cu cea de la repolarizarea celulei.
Considerând mai multe celule care formează un ţesut, fie toate
celulele sunt stimulate simultan (stimulare sincronă), fie stimulate succesiv
(stimulare asincronă), se va măsura între doi electrozi plasaţi în apropierea
ţesuturilor o tensiune care va fi suma algebrică temporală şi spaţială a
potenţialelor de acţiune externe ale celulelor componente.
Fenomenele descrise formează baza producerii semnalelor electrice
în organism şi sunt strâns legate de procesele metabolice şi funcţionale ce le
realizează: celule, grupuri de celule, ţesuturi în organism.
Diagnosticarea prin măsurarea biopotenţialelor diferitelor organe se
bazează pe urmărirea formei de undă a activităţii naturale a organului
respectiv, cu plaja de amplitudini şi componente de frecvenţă, sau pe
urmărirea răspunsului organului la stimularea artificială.
Propagarea potenţialului de acţiune

Dacă o celulă este stimulată într-un punct P1 la momentul t = 0
(Fig.1.9b), ea se depolarizează în acel punct şi distribuţia potenţialului
transmembranar este de forma liniei continue din Fig.1.9c.
După un timp t potenţialul de acţiune declanşat în punctul P1 este
recepţionat în punctul P2.
Propagarea potenţialului de acţiune are loc datorită curenţilor locali
care circulă în exteriorul celulei de la regiunile polarizate inactive către
regiunile adiacente active prin plasmă-Fig.1.9b; curenţii locali reduc

tensiunea în zona inactivă producând în cele din urmă depolarizarea.
Conducerea impulsului are loc bidirecţional, de la nivelul sinapselor se
asigură sensul unic de circulaţie a influxului nervos.
Stimul Răspuns
Membrană
l
Interior celulă
Membrană
P1 a) P2
Propagare în ambele
sensuri
+++---+++++++++++++++++++++++++++ +++
Exterior axon
- - - -+ + + - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
- Interior axon
- - - -+ + + - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
-
+++---+++++++++++++++++++++++++++ +++
Exterior axon
b)
Utransmembranar
t
t=0
l
P1 c) P2
Cuadripol Cuadripol d)
activ activ
Fig. 1.9. Propagarea potenţialului de acţiune

O propagare specială are loc în celulele nervoase, ce sunt prevăzute

cu o teacă izolatoare de mielină întreruptă cam la 2 mm de locuri de contact
libere între membrană şi lichidul interstiţial (noduri Ranvier) - Fig.1.6.
În acest caz, curenţii locali nu se închid prin membrană pe toată
suprafaţa acesteia, ci va avea loc o conducţie saltatorie. În acest mod se
l
obţine o creştere a vitezei de conducere  v =  cam de 20 de ori.
 t 
Axonul joacă rolul unui canal de transmisie a informaţiei prin
intermediul frontului de depolarizare. Din modul de apariţie a potenţialului
de acţiune (depolarizarea până la un nivel de prag, după care procesele ce au
loc şi deci forma lui sunt proprii celulei), rezultă o transmisie fără atenuări şi
deformări.
Astfel fibra nervoasă poate fi simulată cu un lanţ de cuadripoli conectaţi prin
elemente distribuite - Fig.1.9c. Desigur există mai multe modelări şi chiar
încercări de imitare a acestui complex “canal de transmisie”.
La baza producerii şi transmisiei potenţialului de acţiune stă energia
metabolică. Trebuie specificat aici că metabolismul energetic al creierului
este mult mai intens decât cel al fibrelor nervoase care au doar rol de
propagare. Creierul deşi reprezintă 2 % din greutatea corpului utilizează 20
% din consumul de oxigen al organismului, aceasta pentru că este permanent
solicitat de către fluxul de informaţii senzoriale. Intensitatea foarte ridicată a
metabolismului energetic cerebral face ca în lipsa oxigenării, creierul să se
degradeze ireversibil în timp de numai câteva minute. De asemenea dacă
corpul uman disipă 1-2 W/kg în repaus şi mai mult de 10 W/kg când
muşchii sunt în mişcare, creierul disipă aproximativ 10 W/kg în mod
permanent.
1.3. Măsurări în biomedicină
Condiţiile de mediu în care trăieşte omul sunt variabile între anumite
limite. Funcţionarea optimă a unor organe necesită condiţii foarte stricte
(pH, temperatură, etc.), din acest motiv în organism totul este măsurat,
analizat şi reglat în mod natural.
Omul poate fi privit astfel şi ca un sistem de măsură la care traductoarele nu
sunt adăugate ci locul lor este optimizat (organele sunt concepute pentru a fi
măsurate şi reglate natural).
Cum s-a mai spus deja, omul, natura în general, constituie un model şi în
domeniul măsurărilor.
Pe de altă parte, omul a fost şi este: obiect de măsură, instrument de

măsură, cel care interpretează rezultatele şi beneficiarul măsurării - Fig.1.10.
Dacă de-a lungul timpului omul şi-a îndreptat atenţia şi asupra altor
fenomene, mărimi sau în general obiecte de măsură, şi-a creat el însuşi
instrumente de măsură, altele decât cele naturale, a apelat la sisteme expert
pentru interpretarea rezultatelor, nu poate să-şi propună a nu mai fi
utilizatorul măsurării. Cele două extreme între care se află elementele
lanţului de măsurare sunt date în partea superioară şi inferioară din Fig.1.10
Omul Omul Omul OMUL

Rezultat
măsurare
Obiect de Instrument Interpretare Utilizator
măsură de măsură rezultat (beneficiar)
Alt fenomen Instrumentaţie Sisteme OMUL

sau obiect tehnică expert
Fig. 1.10. Prezenţa omului in lanţul de măsurare
Ca obiect de măsură este prezent atât omul sănătos cât şi omul bolnav.
La omul sănătos măsurările se fac:
• pentru a stabili ierarhii şi clasamente;
• pentru a avea referinţe, etaloane de lungime, de timp.
În cazul omului bolnav se fac măsurări:
• pentru a stabili un diagnostic;
• pentru a efectua un tratament;
• pentru a identifica evoluţia unei patologii sau eficacitatea unui tratament;
• pentru a controla şi regla: un sistem de protezare (stimulator electric
cardiac), organ artificial (pancreas artificial, inimă artificială), un sistem
recuperatoriu (defibrilator cardiac), etc.
În vederea diagnosticării, măsurările asupra oamenilor se fac:
• în situaţii reale sau cât mai apropiate de acestea (repaus sau activitate -
“in situ” adică mediul obişnuit de viaţă al pacientului;
• în condiţii de stimulare - măsurări prin stimulare (electromiografie activă,

electroencefalografie activă);
• în condiţii de simulare - sunt măsurări specifice pentru evaluarea
reacţiilor emoţionale, activităţii sistemului nervos.
Ca instrument de măsură omul are calităţi deosebite, parte dintre ele

încercând să le “transmită” şi instrumentelor pe care le realizează şi anume:
• mare sensibilitate senzorială (văz, auz, miros);
• atenţie selectivă în realizarea mai multor operaţii şi memorie selectivă;
• aptitudinea de a stabili corelaţii şi previziuni;
• adaptabilitate la modificarea obiectului sau condiţiilor de măsurare.
Totuşi omul ca instrument de măsură este imperfect, nefiind capabil de
măsurări obiective (de precizie comparabilă cu cea a aparatelor de măsurat).
Cel mai important rol al omului în lanţul de măsurare este legat de
interpretarea rezultatelor. Acest lucru este evident în cazul măsurărilor în
ecologie şi biomedicină.
Pentru a se obţine în bune condiţii informaţia, se acţionează asupra primelor
două blocuri din lanţul de măsurare şi anume:
• se prezintă rezultatul măsurării sub forma unor imagini funcţionale,
grafice sau figuri, deoarece aceasta contribuie la o mai bună înţelegere a
măsurării, o analiză rapidă şi reduce riscul interpretării greşite, risc ce
este mult mai probabil la interpretarea unui lung şir de numere. Se uzează
de posibilitatea de reprezentare pe acelaşi ecran a informaţiei sub mai
multe forme - imagini (chiar tridimensionale), grafice, date.
• stocarea şi prelucrarea “off line” a rezultatelor măsurării, permite
obţinerea de noi informaţii şi în unele cazuri eliminarea măsurărilor false
(măsurări perturbate de diverşi factori: mişcare pacient, contact de
electrod imperfect, instrumentaţie necalibrată). Am putea exemplifica aici
cu filtrele de rejecţie a frecvenţei reţelei (50Hz), filtrarea adaptivă şi
verificarea relaţiilor între derivaţii la ECG.
• se acţionează asupra obiectului de măsurare prin stimulare, simulare etc.
Legat de interpretare este şi modelul matematic propus atât pentru
fenomenul de măsurare cât şi pentru instrumentaţia utilizată.
În scopul studiului, al verificării şi chiar al calibrării, se recurge la
modele fizice “fantome”, care sunt copii (imitaţii) ale ţesuturilor sau
organelor. Astfel de modele fizice sunt utilizate adesea la măsurarea
temperaturilor prin radiaţie, la determinarea diferenţelor structurale între
obiecte (ecografie, tomografie), sau la studiul efectelor câmpurilor electrice

şi magnetice asupra fiinţelor vii.
Ca beneficiar al rezultatelor măsurărilor şi al progreselor realizate în

domeniu, am putea exemplifica prin aceea că în lume există câteva zeci de
milioane de oameni care trăiesc datorită implantării unor stimulatoare
cardiace. Tot în cazul limită pot fi amintiţi “beneficiarii” pancreasului
artificial sau protezelor auditive, vizuale.
Măsurările în biomedicină au ca obiect omul. Din acest motiv se preferă ca

aceste măsurări să fie:
• neinvazive;
• netraumatizante;
• fără pericol pe termen lung sau scurt;
• rapide.
În biomedicină se utilizează toate tipurile de măsurări, toate
cunoştinţele (caracterul interdisciplinar al acestui domeniu), singurele
limitări fiind date de considerentele etice şi de expunerea la pericol.
În Fig.1.11 se dau câteva criterii ce pot fi luate în considerare la stabilirea
tipurilor de măsurări în biomedicină.
Variabila Aplicaţia Principiul utilizat: Excitaţie:

măsurată: biomedicală: • efectul Doppler • optică
• debit • cardiologie • inducţia • ultrasunete
• presiune • aparat electromagnetică • electrică
• temperatură respirator • diluţia termică • magnetică
• câmp mag. • neurologie • piezorezistivitate • nucleară
• potenţial el. • etc. • etc. • mecanică
• etc. • chimică
• termică
Spaţiul investigat:
Tipuri de măsurări în Timpul de investigare:
• locale biomedicină • continue
• imagini
• discontinue
Ambientul de Subiectul: Interfaţa corp-instrumentaţie:

efectuare: • strict • fără contact (de la distanţă)
• spital imobilizat • cu contact
• ambulatoriu • mobilitate • neinvazive
• domiciliu redusă • mini-invazive
• condiţii speciale • liber (endocavitare)
• anestezie • invazive
Fig.1.11 Principalele tipuri de măsurări în biomedicină

Dacă ne referim la variabila “debit”, aceasta prezintă importanţă în
diagnosticare, atât în cardiologie cât şi în domeniul aparatului respirator. În
cazul aceleiaşi aplicaţii biomedicale “cardiologie”, se măsoară debitul în
artere şi vene, precum şi debitul tisular (irigarea ţesuturilor).
Pentru determinarea debitului în vase, sunt mai multe principii de măsurare
şi chiar în cazul aceluiaşi principiu există diversitate (efect Doppler cu
ultrasunete, efect Doppler laser).
În ceea ce priveşte timpul de investigare şi interfaţa corp - instrumentaţie,
măsurarea debitului prin efect Doppler cu ultrasunete se poate face în mod
continuu şi este neinvazivă, sau miniinvazivă, pe când măsurarea debitului
prin metoda diluţiei termice este discontinuă şi invazivă.
Locul de efectuare al măsurărilor prezintă mare importanţă. Se pot

face atât măsurări în medii curente: spitale, ambulatoriu, la domiciliu (cu
autoestimare sau conectare prin telefon de la domiciliu la spital), cât şi
măsurări în medii speciale: zbor în spaţiul cosmic, cufundare în mare;
diverse condiţii extreme (vârfurile munţilor), etc.
Referitor la mediile curente se asistă la o creştere a numărului şi
importanţei măsurărilor ambulatorii sau la domiciliu, pe de o parte datorită
dezavantajelor pe care le prezintă mediul spitalicesc (stresant, poate deforma
măsurarea, patologiile introduse câteodată de modul de viaţă şi alimentaţie
dispar în spital, costul ridicat al internării), precum şi progresele tehnologice
făcute în miniaturizare şi telecomunicaţii.
Considerăm că în construirea şi aranjarea spitalelor ar trebui să facem un
raţionament de genul celui făcut de “omul fără însuşiri” din opera cu acelaşi
nume a lui Robert Musil. Acesta gândindu-se la modul cum şi-ar putea
aranja casa spunea că, “dacă omul modern se naşte într-o clinică şi moare
într-o clinică atunci şi casa trebui aranjată ca o clinică”.
În scopul neperturbării mărimii de măsurat trebuie luate precauţii în ceea ce

priveşte:
• ambientul în care se efectuează măsurarea (spital, ambulatoriu, etc.),
inclusiv personalul, pentru a asigura condiţii cât mai fireşti;
• interacţiunea directă sensor (instrumentaţie) - subiect;
• ordinea în care se fac măsurările.
Este foarte importantă stabilirea şi respectarea unor protocoale şi
condiţii de măsurare şi, pe cât posibil, efectuarea de măsurări “in situ”.
În Fig.1.12 se schiţează câteva moduri de obţinere a măsurărilor privite prin
prisma interfeţei sensor corp şi anume de la cele făcute de la distanţă şi
pasive (cele mai comode) până la sistemele de măsură şi reglare în buclă
închisă - sesizare (sensor), prelucrare, reglare (element de execuţie) -
implantabile.
Măsurări de la distanţă:
optice, raze X, RMN,
infraroşu, ultrasunete,
microunde
active pasive
Sisteme de măsură
şi reglare în buclă Măsurări cu sensori
închisă implantate de suprafaţă
cu control exterior
Măsurări cu sensori
Extragere: lichide S EE implantaţi (invazivi)
biologice, ţesuturi, os
S
Măsurări prin/în
Toracoscopie arborele vascular
(pleuroscopie)
Măsurări prin/în
cavităţi naturale
(urechi, gură, nas, etc.)
Fig. 1.12 Locuri şi moduri de efectuare a măsurărilor
1.4. Măsurări în ecologie

Termenul de ecologie a fost introdus în 1866 de Ernst Haeckel, unul
din evoluţioniştii secolului trecut, de la cuvântul grecesc “oikos”, care
înseamnă “casă, gospodărie, economie”, deşi preocupările în acest domeniu
sunt mult mai vechi (am putea aminti pe Aristotel, Teofrast).
Actualmente se consideră că ecologia este ştiinţa interacţiunilor vieţii cu
mediul pe niveluri supraorganismice, sau biologia ecosistemelor.3
Nivelele supraorganismice sunt enumerate la §1.2.1.
Mediul este ansamblul forţelor fizice şi biologice care influenţează
un sistem viu, adică ceea ce ne înconjoară - apa, aerul, solul, etc.
Dacă se consideră că factorii de mediu (factorii ecologici) au sens energetic,
atunci există:
3
Stugren B. - Ecologie teoretică, Cluj Napoca (Ed. Sarmis), 1994.
• factori chimici (compoziţie ionică, salinitate);

• factori termici (temperatura);
• factori mecanici (mişcări, vânt, ape);
• factori radianţi (radioactivitatea);
• factori electrici (câmpul electric);
• factori magnetici (câmpul magnetic);
• factori optici (iluminarea);
• factori acustici (zgomotul acustic).
Cum se vede din enumerarea de mai sus, în domeniul ecologiei se
determină tot mărimi obişnuite, de genul temperatură, umiditate, etc. Totuşi
dificultăţile măsurărilor în ecologie sunt legate de:
• condiţiile de experimentare foarte diferite, chiar pentru acelaşi
parametru, de exemplu câmpul electric în exteriorul corpului şi în
interiorul lui;
• fiecare fenomen posedă propria sa bază de timp şi evoluţie;
• dimensiunile spaţiale ale fenomenelor prezintă mare diversitate.
Originalitatea metrologiei mediului este că înglobează toate
disciplinele, toate tipurile de variabile, toate scările, toate sectoarele şi
trebuie să trateze acest ansamblu în armonie4.
4
Prieur G. et Nadi M. - La mesure et l’instrumentation - Etat de l’art et perspectives, Paris,
(Masson), 1995
2. Traductoare
Măsurarea presupune obţinerea de informaţii în scopul caracterizării

unui fenomen.
Proiectare şi operarea unui sistem de măsurare presupune
considerarea următoarelor etape:
• sesizarea mărimii de măsurat;
• condiţionarea şi prelucrarea semnalului;
• transmisia semnalului ce conţine informaţia;
• memorarea datelor;
• afişarea rezultatelor;
• asigurarea surselor de energie (de exemplu, alimentarea electrică a
părţilor componente);
• protecţia şi asigurarea unei funcţionări corecte;
• service, calibrare şi mentenanţă (întreţinere).
Dacă se consideră schema bloc simplificată a unui sistem de măsură
(Fig. 2.1) se observă că un rol important îl are identificarea şi prezentarea
informaţiei, adică traductorul.
Intrare Ieşire
Informaţie Unitate de Unitate de Unitate de Informaţie

la intrare identificare prelucrare prezentare la ieşire
Fig. 2.1. Diagrama bloc a unui sistem de măsură
Traductorul este un dispozitiv capabil să convertească energia dintr-

o formă în alta. Această conversie este făcută înainte şi după unitatea de
prelucrare.
Observaţii:
În terminologia românească uzuală “traductor” înseamnă în mod
curent “traductor de măsură”, înglobând “sensorul” şi eventualele circuite de
prelucrare adiacente (de ex. termorezistenţa este un sensor, pe când
termorezistenţa plus circuitul de condiţionare înglobat formează un
traductor).
Această definire a traductorului vine în contradicţie, de exemplu, cu

noţiunea de „senzor integrat” sau de “senzor inteligent” care, de asemenea,
conţin senzori şi circuite de prelucrare a semnalului.
În literatura franceză există aceiaşi problemă. Mai mult chiar în
ambele limbi există doi termeni: traductor („traducteur”) şi transductor
(„transducteur”), ce pot conduce la unele confuzii.
În această lucrare autorii preferă, pentru traductor, definiţia dată mai
sus care este identică cu cea a cuvântului “transducer” din limba engleză.
Două dintre principalele criterii după care se clasifică traductoarele
sunt:
• poziţia pe care o ocupă în sistemul de măsurare;
• modul de obţinere a energiei la ieşirea traductorului.
2.1. Sensori. Elemente de execuţie
După poziţia pe care o ocupă in sistemul de măsură traductoarele se
clasifică în:
• elemente sensibile (senzori);
• elemente de execuţie.
Dacă traductorul se găseşte la intrarea sistemului de măsură este
denumit senzor, pentru că sesizează (simte) mărimea fizică dorită şi o
converteşte în altă formă de energie.
Când traductorul se află la ieşire sistemului de măsurare este
denumit element de execuţie (executor) sau element de acţionare
(„actuator”), pentru că el converteşte energia primită într-o formă la care
este sensibil (poate reacţiona) un sistem independent (biologic sau tehnic).
Pentru un sistem biologic elementul de execuţie poate fi un ecran de
calculator, un instrument de măsură indicator (aparat electromecanic) sau un
difuzor, la care pot reacţiona sensorii vizuali sau acustici.
Pentru un sistem tehnic elementul de execuţie poate fi un dispozitiv
de perforat, un dispozitiv de închidere a unei uşi etc.
Referitor la Fig.2.1, se poate spune că senzorul converteşte energia
în care se află informaţia în acea formă de energie în care se face
prelucrarea. Aceasta, teoretic, poate fi oricare din următoarele domenii
Traductoare 2-3
energetice: chimică (C), optică (O), mecanică (M), electrică (E), termică (T),
magnetică (M), acustică (A), nucleară (N)1 .
Sunt mulţi factori care pledează în favoarea prelucrării în domeniul electric:
• simplitatea de operare;
• posibilitatea de transmisie la distanţe mari a semnalului metrologic,
• uşurinţa memorării, prelucrării ţi afişării rezultatelor măsurării).
Cum se va vedea ulterior, chiar şi stimularea artificială a ţesuturilor vii se
face cel mai adesea electric.
Cu toate acestea, datorită progreselor făcute în domeniul optic, mai
ales în ultima perioadă, se poate lua în consideraţie şi prelucrarea în acest
domeniu energetic.
Astfel în sistemele de măsurare o mare pondere o au traductoarele
electrice, iar în ultima perioadă şi traductoarele optice. Mai mult chiar sunt
sisteme de măsurare în care se face prelucrarea şi transmisia semnalelor în
ambele domenii energetice (electric şi optic).
Senzorii mai pot fi clasificaţi şi în următoarele moduri:
• după natura mărimii de intrare sau altfel spus a mărimii de măsurat
(senzori de deplasare, senzori de temperatură, senzori de debit,
senzori de câmp electric, etc.);
• după natura mărimii de ieşire (senzori rezistivi, senzori inductivi,
senzori capacitivi);
• după modul de variaţie a mărimii de ieşire (senzori analogici,
senzori numerici).
2.1.1. Sistemele biologice ca generatoare de energie şi

informaţie
Dacă considerăm existenţa a opt domenii de energie (ce au fost
expuse mai sus), vom vedea că toate acestea sunt produse şi de sistemele
biologice.
1. Energia optică este produsă de sistemele biologice. Corpul uman radiază
în domeniul infraroşu. Prin determinarea acestei radiaţii se fac hărţile de
temperatură ale corpului. Metoda neinvazivă este denumită termografie in
infraroşu, face parte din domeniul imagisticii medicale pasive şi este
1
Hendenson I. A., McGhee J. - COMETMAN Clasification in Instrumentation, 9th
International Symposium on Electrical Instruments in Industry (IMEKO TC-4), Glasgow,
1997.
utilizată la detectarea cancerului mamar. De asemenea fiinţele vii mai

radiază: în domeniul vizibil (bioluminiscenţă, anteroproiecţie vizuală), în
domeniul ultraviolet (radiaţia mitogenetică).
2. Energia mecanică este produsă, de exemplu, datorită mişcărilor sau
presiunii lichidelor în vase. Pentru semnalele care provin din funcţiile
mecanice ale sistemelor biologice se utilizează termenul de semnale
biomecanice. Măsurarea acestor semnale se face de obicei în locurile unde
se manifestă (ele nu se propagă) şi poate fi complicată şi invazivă, ca în
cazul măsurării presiunii sanguine.
3. Energia termică este produsă de toate sistemele în care are loc oxidarea.
Toate reacţiile chimice, toate acţiunile mecanice au o “semnătură termică”,
care poate permite identificarea fenomenului de studiat.
Dintre parametrii termici ai corpului uman, cel mai adesea măsurat
este temperatura, fie prin metode de contact, fie prin metode de radiaţie.
4. Energia electrică este produsă de o multitudine de organe. Semnalele
electrice produse de fiinţele vii sunt denumite semnale bioelectrice. Ele sunt
generate de celulele nervoase şi celulele musculare, iar sursa lor este
potenţialul membranar. Se pot pune în evidenţă (culege) aceste semnale atât
la nivel celular utilizând microelectrozi, cât şi la nivelul ţesuturilor sau
organelor folosind electrozi.
Se ştie că o distribuţie de sarcini prezentă la nivelul membranelor celulelor
dă naştere la un câmp electric, iar acest câmp se propagă prin mediul
biologic ducând la apariţia unei distribuţii de potenţial la suprafaţa corpului
care poate fi detectată cu electrozi de suprafaţă. Culegerea semnalelor
bioelelectrice se face, în general, cu sensori simpli (electrozi de suprafaţă),
este neinvazivă, dar prelucrarea semnalelor şi interpretarea rezultatelor este
mai dificilă. Există un mare număr de semnale bioelectrice, care culese şi
redate corespunzător duc la forme de undă specifice pentru diverse organe.
Am putea aminti aici:
- Electrocardiograma - ECG (forma de undă specifică activităţii electrice a
inimii - §3.1.2.1).
- Electroencefalograma - EEG (activitatea electrică a creierului - §3.1.3).
- Electromiograma - EMG (activitatea electrică a muşchilor).
- Electroretinograma - ERG.
Tot în acest domeniu energetic pot fi considerate informaţiile privind
compoziţia, volumul şi distribuţia sângelui, activitatea endocrină, conţinute
în impedanţa ţesuturilor (semnale bioimpedanţă - §3.2).
Traductoare 2-5
5. Energia magnetică, de asemenea, poate fi produsă de inimă, creier,

plămâni. Aceste organe generează câmpuri magnetice de intensitate mică,
care detectate dau informaţii complementare celor incluse în semnalele
bioelectrice, deşi au aceiaşi origine: activitatea electrică a diverselor organe.
Dacă semnalele biomecanice, în general, se culeg la locul lor de
manifestare, semnalele bioacustice şi bioelectrice se propagă prin mediul
biologic şi pot fi culese la suprafaţa corpului, semnalele biomagnetice sunt
detectate fără nici un contact cu sursa (omul), lucru ce constituie un mare
avantaj. Progresele făcute în măsurarea câmpurilor magnetice de intensitate
foarte redusă au condus la obţinerea “semnăturii magnetice” a diferitelor
organe (magnetocardiograme, magnetoencefalograme).
6. Energia chimică este produsă de sistemele biologice. Semnalele
biochimice sunt culese, atât “in vivo”, cât şi “in vitro” (prin recoltarea de
eşantioane ce sunt analizate în laboratoarele clinice), utilizând electrozi
specifici.
7. Energia acustică. Sistemele biologice produc zgomote acustice denumite
semnale bioacustice. Deoarece semnalele bioacustice se propagă prin
mediul biologic, ele pot fi detectate la suprafaţa corpului folosind, de
exemplu, microfoane. Curgerea sângelui prin inimă, deschiderea şi
închiderea valvelor, curgerea sângelui prin vasele mari generează zgomot
acustic. Acest zgomot este înregistrat utilizând microfoane la suprafaţa
corpului şi se obţine astfel o fonocardiogramă, care poate da informaţii
asupra sistemului circulator.
De asemenea trecerea aerului prin plămâni, contracţia muşchilor produc
zgomot acustic.
Detectarea zgomotului acustic generat de diverse organe constituie una
dintre cele mai vechi metode de diagnostic (metoda auscultatorie).
8. Energia nucleară este radiată de corpul uman în domeniul  (există
metodă de investigaţie-gamametrie).
Sensorii necesari pentru culegerea semnalelor biomedicale trebuie să

îndeplinească nişte cerinţe specifice legate de neperturbarea mărimii de
măsurat şi de protecţia pacientului (biocompatibilitate, miniaturizare, etc.)
Sunt situaţii când aceşti sensori trebuie implantaţi într-un mediu biologic
care le este ostil, sau ei pot jena acest mediu.
În alte cazuri de măsurări fără contact (magnetoencefalografie, termografie
în infraroşu, etc.), sensorului i se cer doar performanţe strict tehnice
(sensibilitate, miniaturizare, prelucrare performantă a semnalului) la fel ca în

orice alt domeniu (de exemplu industrial).
2.1.2. Sensori biologici
Prin analogie cu sistemele tehnice putem extinde noţiunea de sensor
şi în domeniul biologic, deoarece aici mai mult ca oriunde au loc conversii
de energie dintr-o formă în alta. Un “sensor biologic” poate fi considerat la
nivelul membranei celulare, unde cum s-a văzut are loc o conversie a
energiei chimice în energie electrică, iar semnalul electric este transmis mai
departe prin celule nervoase (este preferată transmisia electrică a
informaţiei).
Sensorii biologici se remarcă prin: mare sensibilitate, consum
energetic redus, posibilitate de recuperare, integrare perfectă în mediu (sunt
parte integrantă din mediul viu). La mediile biologice stratul de protecţie al
sensorului participă efectiv la măsurare (adaptare naturală). Structura de
studiat, stratul de protecţie şi sensorul sunt intim legaţi. Pe de altă parte
sensorii biologici constituie un ideal (un model) pentru sensorii realizaţi
artificial şi astfel au apărut: microsensorii, sensorii inteligenţi (aceştia sunt
inspiraţi şi din metodele complexe de a lua decizii ale creierului), biosensori
etc.
Deoarece sesizarea este esenţială în comunicarea dintre sistemele vii
şi mediu, sau chiar la nivel mic (intercelular), natura a creat o gamă largă de
sensori: optici, termici, mecanici, acustici, chimici (gust, miros), etc.
2.1.3. Sistemele biologice ca receptoare de informaţie şi
energie
Se poate arăta că sistemele biologice sunt ele însele sensibile la toate
cele opt forme de energie.
1. Sistemele biologice (sensorii vizuali) pot reacţiona (sunt sensibile) la
energia optică. Omul poate citi valoarea afişată de un aparat de măsură
numeric sau poate extrage informaţia afişată pe un tub catodic.
Energia radiantă (domeniul vizibil) se utilizează şi la stimulare
(electroencefalografie activă - §3.1.2.3).
2. Sistemele biologice sunt sensibile la forţele mecanice şi pot reacţiona la
ele (reflexe, resuscitarea cardiacă pe cale mecanică).
3. Energia termică influenţează sistemele biologice într-o mare măsură, ea
determină viteza de creştere a celulelor. Această influenţă este utilizată în
terapie, când prin încălzire la aproximativ 43C, se pot distruge tumori.
Traductoare 2-7
4. Sistemele biologice sunt sensibile la energia electrică. Se fac măsurări

prin stimulare electrică asupra muşchilor (electromiografie activă), sau se
face terapie, anestezie prin stimulare electrică. Din păcate sunt şi efecte
negative ale energiei electrice - efectele biologice ale câmpurilor electrice
(§4).
5. Sistemele biologice sunt sensibile, de asemenea, la energia magnetică.
Am putea exemplifica aici cu câmpul magnetic de radiofrecvenţă (RF)
utilizat - în imagistica medicală bazată pe rezonanţa magnetică nucleară
(RMN) - pentru orientarea transversală a momentului magnetic de spin. La
fel ca şi câmpurile electrice, câmpurile magnetice pot avea efecte biologice
dăunătoare asupra sistemelor vii.
6. Medicamentele sunt un exemplu de sensibilitate la energie chimică a
sistemelor biologice.
7. Sistemele biologice (sensorii auditivi) pot reacţiona (sunt sensibile) la
energia acustică. Omul poate extrage informaţia redată printr-un difuzor (în
radiocomunicaţii, sau există aparate de măsură dotate cu difuzoare). El este
sensibil şi la zgomotele acustice din natură, pe care le poate interpreta. Din
păcate există şi semnale acustice care dăunează sănătăţii (infrasunete,
zgomote acustice).
8. Sensibilitatea la energia nucleară a sistemelor biologice este utilizată la
extirparea tumorilor canceroase. Pe de altă parte, radiaţiile nucleare sunt
foarte dăunătoare organismelor.
2.1.4. Sesizare, prelucrare şi răspuns la nivel biologic
Dacă în exemplele de mai sus, referitoare la sensibilitatea sistemelor
biologice, energia “provocatoare” era din exterior, un “element de execuţie
biologic” ar putea fi fibra musculară care reacţionează la un stimul electric
prin contracţie (conversie din domeniul energiei electrice în domeniul
energiei mecanice). Mai mult chiar există o similitudine între comportarea
unui sistem biologic la un factor extern şi comportarea unui sistem de
măsură şi control artificial. Comportarea sistemului biologic este schiţată în
Fig. 2.2.
Un factor extern, de exemplu o temperatură ridicată, este convertit la
nivelul receptorilor sensoriali (sensori biologici) într-un impuls de
depolarizare (electric). Acest impuls de depolarizare este transmis prin
fibrele nervoase sensitive la creier (transmisia s-a făcut în domeniul energiei
electrice). Creierul, la nivelul căruia a avut loc o prelucrare a informaţiei şi o
luare de decizie, iniţiază o serie de unde de depolarizare care, prin fibrele
nervoase motorii ajung la plăcile terminale provocând depolarizarea lor şi a

fibrelor musculare cu care au legătură. Această depolarizare provoacă
contracţia fibrelor musculare şi deci retragerea mâinii. Fibrele musculare
care convertesc energia electrică în energie mecanică pot fi considerate
“elemente de execuţie biologice”. Prelucrarea şi decizia se fac fie la nivelul
creierului, fie la nivelul măduvei spinării, după cât de mare este intensitatea
stimulului. Răspunsul de la nivelul măduvei spinării (pentru stimul puternic)
este mai rapid , dar mai “grosier”.
Receptori senzoriali
Creier (terminaţii libere,
corpusculi, păr)
Fibre
senzitive “Sensor biologic”
Transmisie electrică
Măduva Prelucrare
spinării Decizie
Transmisie electrică
“Element de
execuţie biologic”
Fibre motorii
Fibre musculare
Muşchi
Fig. 2.2. Comportarea la stimul a unui sistem biologic
În acest exemplu conversia la intrare s-a făcut în domeniul energiei electrice

(din domeniul energiei termice), transmisia şi prelucrarea s-a făcut tot
electric, iar la ieşire are loc o conversie “electric-mecanic”.
2.2. Traductoare generatoare. Traductoare
modulatoare
În funcţie de modul de obţinere a energiei la ieşirea traductorului va
fi sau nu va fi necesară o sursă auxiliară de energie, iar traductoarele se
vor clasifica în:
Traductoare 2-9
• Traductoare generatoare (traductoare active sau traductoare energetice).

• Traductoare modulatoare (traductoare parametrice).
Traductorul generator este operaţional fără o sursă auxiliară de energie,
conversia se face pe baza energiei de intrare care constituie suportul
energetic al informaţiei. Acest traductor este un dispozitiv cu două porţi cu
acces la informaţie şi energie (Fig.2.3a).
Traductoarele (mai ales senzorii) generatoare, prin utilizarea energiei
de la fenomenul studiat (suportul energetic al informaţiei), pot altera
informaţia - “efectul de sarcină”. Prin introducerea senzorului, modificarea
mărimii de măsurat poate fi substanţială la fenomene cu suport energetic
redus.
Dintre traductoarele generatoare pot fi amintite: traductoare
termoelectrice, traductoare piezoelectrie, traductoare fotoelectrice,
traductoare de inducţie electromagnetică, traductoare electrochimice, etc.
Exemple de traductoare generatoare, în cazul prelucrării semnalului
în domeniul electric pot fi :
Ca şi senzori - Celulă solară
- Termocuplu
Ca şi elemente de execuţie - Afişaj LED
- Element încălzitor
Sensibilitate
utilă
Perturbaţii
Sensibilitate
Perturbaţii
parazită
Informaţie Informaţie Informaţie Informaţie

Traductor Traductor
Intrare generator Ieşire Intrare modulator Ieşire
Energie
auxiliară
a) b)
Fig. 2.3. Traductor generator a). Traductor modulator b)
Traductorul modulator (parametric) cere o sursă de energie auxiliară

pentru a converti energia dintr-un domeniu în altul. El este un dispozitiv cu
trei porţi cu acces la energie şi două porţi cu acces la informaţie (Fig. 2.3b).
Traductoarele modulatoare sunt potrivite pentru fenomene cu suport
energetic redus, dar au dezavantajul necesităţii unei surse auxiliare de
energie. Apar astfel complicaţii în cazul traductoarelor implantabile în
sistemele biologice (sursa de energie şi transmisia ei - §2.3).
Dintre traductoarele modulatoare sau traductoarele parametrice pot fi
menţionate:
• traductoare rezistive;
• traductoare inductive;
• traductoare capacitive, etc.
Funcţionarea senzorilor rezistivi se bazează pe faptul că mărimea de
măsurat produce o variaţie a rezistenţei electrice a senzorului.
Pe acest principiu există:
• senzori (rezistivi) de deplasare (convertesc deplasarea în variaţie de
rezistenţă electrică);
• senzori tensometrici rezistivi (convertesc alungirea în variaţie e
rezistenţă);
• senzori rezistivi de temperatură (convertesc temperatura într-o
variaţie a rezistivităţii metalelor sau semiconductoarelor);
• senzori fotorezistivi (convertesc fluxul luminos în rezistenţă
electrică).
Senzorii inductivi convertesc o mărime neelectrică de măsurat
(deplasare, abatere dimensională, grosime masă, forţă, presiune, cuplu
mecanic) aplicată la intrare, într-o inductivitate proprie, L, sau o
inductivitate mutuală, M.
Senzorii capacitivi convertesc o mărime neelectrică de măsurat
(forţă, deplasare liniară, deplasare unghiulară, presiune, nivel, etc) într-o
variaţie de capacitate.
Rezistenţele, inductivităţile sau capacităţile care se modică cu
mărimea de măsurat sunt introduse într-o punte sau într-un circuit oscilator
producând o variaţie de tensiune (tensiunea de dezechilibru a punţii)
respectiv o variaţie de frecvenţă a oscilatorului.
Deoarece variaţiile rezistenţei inductivităţii sau capacităţii pot fi
determinate de mai multe mărimi neelecrice (de exemplu, de temperatură, de
umiditate, etc.) este foarte important să se separe mărimea de interes de
Traductoare 2-11
ceilalţi factori, care se pot constitui în factori perturbatori pentru o anumită

situaţie.
Exemple de traductoare modulatoare în cazul prelucrării semnalului
în domeniul electric:
Ca senzori - Marcă tensometrică
- Tubul fotomultiplicator
Ca elemente de execuţie - Afişaj cu cristale lichide (LCD)
- Tubul catodic
În cazul mărcii tensometrice, sursa auxiliară de energie este electrică.
Curentul ce trece prin marcă este modulat de o forţă mecanică care este
convertită în variaţie de tensiune electrică prin variaţia rezistenţei mărcii. De
obicei marca tensometrică este conectată într-o punte de măsură ce lucrează
dezechilibrat.
Pentru afişajul cu cristale lichide fără incidenţa luminii ambientale,
vizualizarea (detecţia informaţiei) nu este posibilă. Deci energia electrică (în
care este prezentă informaţia) modulează energia auxiliară (optică) fiind
convertită la ieşire în energie optică.
2.2.1. Diagrama energetică şi informaţională a

traductoarelor
Descrierea posibilităţilor diferite de conversie poate fi făcută printr-o
diagramă energetică şi informaţională ca în Fig. 2.4.
Axa X reprezintă intrarea traductorului:
• Energia şi informaţia la intrare pentru traductorul generator.
• Energia şi informaţia la intrare (modulatoare) pentru traductorul
modulator.
Axa Y reprezintă ieşirea traductorului:
Energia şi informaţia la ieşire atât pentru traductorul generator cât şi
pentru traductorul modulator.
Axa Z reprezintă energia auxiliară şi apare doar pentru traductoarele
modulatoare.
Axa P este axa perturbaţiilor. Datorită perturbaţiilor apar
sensibilităţii parazite. Un traductor poate fi perturbat de toate cele opt
domenii de energie considerate.
În planul XY se găsesc 64 tipuri de traductoare generatoare. La
traductoarele de pe diagonala din planul XY (opt tipuri de traductoare) nu
are loc o conversie energetică propriuzisă, ci doar una formală. Din acest
motiv ele sunt denumite traductoare modificatoare.
În această categorie ar putea fi incluşi electrozii de suprafaţă utilizaţi la
culegerea semnalelor bioelectrice. Aceştia fac doar o trecere de la conducţia
ionică ce are loc la nivelul ţesuturilor la conducţia electronică specifică
conductoarelor (energia la intrare este electrică, energia la ieşire este tot
electrică).
Z Energie
P Perturbaţii auxiliară
N
N A
A M
M T
T E
E M Energie şi
M informaţie
O la ieşire
O
C
C C O M E T M A N
C
O Y
M
E
T
M
A
N Traductor
Energie şi formal
X
informaţie
la intrare
Fig. 2.4. Reprezentarea spaţială a traductoarelor

Traductoare 2-13
În spaţiul XYZ se află 512 tipuri de traductoare modulatoare.

Desigur, şi în cazul acestora există traductoare modificatoare, de exemplu,
tranzistorul. Plecând de la această diagramă spaţială (Fig. 2.4.) se pot descrie
traductoarele prin vectorul [X, Y, Z,] sau [X, Y, Z, P] - analogie cu indicii
Miller.
De exemplu:
• Celula solară are vectorul [O, E, -] şi este traductor de intrare (sensor)
generator.
• Termocuplul are vectorul [T, E, -] şi este traductor de intrare (sensor)
generator.
• Afişajul cu LED are vectorul [E, O, -] şi este traductor de ieşire (element
de execuţie) generator.
• Elementul încălzitor are vectorul [E, T, -] şi este traductor de ieşire
(element de execuţie) generator.
• Marca tensometrică are vectorul [M, E, E] şi este traductor de intrare
(sensor) modulator (M este energie mecanică) .
• Tubul fotomultiplicator are vectorul [O, E, E] şi este traductor de intrare
(sensor) modulator.
• Afişajul cu cristale lichide are vectorul [E, O, O] şi este traductor de
ieşire (element de execuţie) modulator.
• Tubul catodic are vectorul [E, O, E] şi este traductor de ieşire (element de
execuţie) modulator.
Observaţii:
- Dacă pentru marca tensometrică considerăm şi perturbaţiile termice
şi chimice, vectorul asociat ei devine [M, E, E, TC].
- În cazul prelucrării semnalului în domeniul electric, referitor la
vectorii asociaţi traductoarelor putem spune că:
• Sensorii au întotdeauna E pe axa Y.
• Elementele de execuţie au E pe axa X.
• Traductoarele generatoare au “-“ pe axa Z.
• Perturbaţiile pot conţine mai multe domenii energetice.
2.2.2. Senzori speciali
Aşa cum s-a arătat traductorul şi în special senzorul este veriga
principală dintr-un sistem de măsurare. Astfel s-au dezvoltat o serie întreagă
de senzori dintre care câteva tipuri mai speciale vor fi menţionate în cele ce
urmează
2.2.2.1.Senzori pentru măsurarea simultană a mai multor

mărimi
Există senzori care pot detecta mai multe mărimi chiar din domenii
energetice diferite. Unul dintre ei, bucla electric mică cu două sarcini
diametral opuse, este prezentat la §4.2.1.3b.
Bucla cu o singură sarcină este un sensor de câmp magnetic de tip
generator, ce poate fi perturbat de câmpul electric (Fig.4.18) şi are vectorul
[H, E ,- ,E].
Pentru o buclă cu două întreruperi diametral opuse, încărcate cu sarcini
egale de valoare R, se pot separa contribuţiile lui E şi H la răspunsul
sensorului - Fig. 4.19.
Acest sensor complex (Fig. 4.19) prezintă două avantaje faţă de precedentul
(Fig. 4.18):
• s-a eliminat sensibilitatea parazită la câmp electric, prezentă în cazul
măsurării câmpului magnetic cu o buclă ce are doar un interstiţiu;
• un singur sensor măsoară simultan două mărimi (câmpul electric şi
câmpul magnetic) în acelaşi punct din spaţiu.
Noul sensor ar avea vectorul [HE, E, -, -]. Faţă de vectorul precedentului
sensor [H, E ,- ,E] se vede cum E a trecut din domeniul perturbaţiilor în cel
al mărimilor de măsurat.
Un alt exemplu de măsurare a mai multor mărimi cu acelaşi sensor
poate fi cel al sensorului psihrometric (doi sensori de temperatură unul umed
şi unul uscat) care poate determina temperatura, umiditatea relativă şi
punctul de rouă. În plus pentru acest caz se observă cum utilizarea unui
sistem de măsură controlat de microprocesor poate îmbunătăţii
performanţele măsurării, readucând în actualitate un sensor simplu şi o
metodă binecunoscută (psihrometrul Assman).
Principiul de măsură este dat în Fig. 2.5.
Traductoare 2-15
Termometrul Termometrul
umed T, Ur
uscat
Aer a cărui Ur
se măsoară
Fig. 2.5. Principiul psihrometrului
2.2.2.2.Senzori integraţi
Senzorii integraţi sunt realizaţi prin tehnici microelectronice. În acest
fel pe substratul de siliciu pe lângă senzorul propriu-zis fiind incluse şi
circuitele electronice de condiţionare a semnalului.
2.2.2.3.Senzori inteligenţi
Odată cu miniaturizarea şi integrarea pe scară largă a fost realizat şi
senzorul inteligent, care reprezintă un ansamblu de măsură a unei mărimi
fizice constitui din două părţi principale:
• un lanţ de măsurare pilotat de microprocesor;
• interfaţă de comunicare bidirecţională.
2.2.2.4.Senzori optici
Iniţial, prin senzori optici se înţelegeau acele dispozitive care
convertesc în semnal electric o informaţie conţinută în lumina vizibilă sau în
radiaţiile cu lungimi de undă vecine: infraroşu şi ultraviolet.
Odată cu dezvoltarea instrumentaţiei de măsurare optică sau a
instalaţiilor de măsurare cu fibră optică a apărut noţiunea de traductor
(senzor) cu fibră optică. În aceste condiţii traductorul (senzorul) optic are o
conotaţie puţin diferită faţă de cea iniţială.
Senzorii cu fibre optice sunt acei senzori la care mărimea de
măsurat modifică un parametru al radiaţiei din spectrul optic şi care au în
componenţa lor fibre optice.
Astfel, spre deosebire de senzorii electrici la care mărimea de intrare
modulează un semnal electric (a se vedea, de exemplu, marca tensometrică),
la senzorii optici mărimea de intrare (măsurandul) modulează un flux

luminos (  ).
Fie un traductor optic de tip fotodetector (fotodiodă, fototranzistor,
tub fotomultiplictor), adică un dispozitiv care converteşte semnalul optic
într-un semnal electric.
Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea semnalului metrologic se face
în domeniul electric, fotodetectorul (fotodioda, fototranzistorul) considerat
este senzor, el permiţând măsurarea unui flux luminos.
Într-un sistem de măsurare în care prelucrarea se face în domeniul optic
fotodectorul (fotodioda, fototranzistorul) este veriga finală a acestui circuit
de măsurare cu fibră optică sau circuit de transmisie a datelor, el fiind în cest
caz element de execuţie.
2.2.2.5.Biosenzori
Un biosensor este un dispozitiv care incorporează un element de
sesizare biologic intim conectat sau integrat într-un traductor.
El este conceput pentru a transforma un fenomen sau o proprietate
biochimică a unui sistem într-un semnal electric.
Prima generaţie de biosensori (1960) a fost realizată prin imobilizarea
enzimelor sau fixarea de membrane enzimatice la un traductor. Ea a avut ca
model din materia vie imobilizarea catalizatorilor într-un mediu adecvat prin
intermediul structurilor membranare.
A doua generaţie a constat în imobilizarea de biocompuşi compacţi (de
exemplu ţesuturi).
A treia generaţie, datorată progreselor făcute în domeniile: chimiei,
materialelor, biocompatibilităţii, precum şi al traductoarelor (tehnologii
avansate în microelectronică şi în folosirea fibrelor optice), constă în
depunerea biocompuşilor direct pe dispozitive semiconductoare, ghiduri de
undă, etc.
În sistemele de măsurare pot apărea senzori complecşi (biosenzori

optici, senzori inteligenţi pentru supravegherea mai multor mărimi, etc.).
În cele ce urmează se va trata pe scurt doar câteva tipuri de
traductoare, alese nu pe baza importanţei sau complexităţii lor, ci pentru a
scoate în evidenţă unele probleme specifice. Este vorba de electrozi utilizaţi
la culegerea semnalelor electrofiziologice, microsensori implantabili şi
biosenzori.
Traductoare 2-17
2.3. Electrozi utilizaţi la culegerea semnalelor

bioelectrice
Culegerea diferenţelor de potenţial generate de activitatea din celule
şi ţesuturi se realizează cu electrozi.
Electrodul este un conductor electric căruia i se asigură un contact cu un
electrolit.
2.3.1. Potenţialul de electrod. Impedanţa şi zgomotul
electrozilor
La interfaţa electrod-electrolit au loc fenomene care transformă
conducţia ionică (a electrolitului) în conducţie electronică (a metalului) şi
invers, deci există o tendinţă de difuzie a electronilor din metal spre
electrolit şi a ionilor din electrolit spre metal în sensul stabilirii echilibrului
chimic.
Interacţiunea metal electrolit produce o schimbare locală a concentraţiei
ionilor în soluţie aproape de suprafaţa metalică, astfel apare o diferenţă de
potenţial între electrod şi electrolit denumită potenţial de electrod.
Potenţialul de electrod poate fi măsurat faţă de un electrod de referinţă din
platină platinată (platină acoperită prin depunere electrochimică cu un strat
subţire de platină spongioasă numit negru de platină pentru mărirea
suprafeţei de contact) peste care se suflă hidrogen în stare gazoasă la 1 atm.
Valoarea acestui potenţial depinde de materialul electrodului (de exemplu
pentru AgCl este de 0,223 V). Potenţialul de electrod este supărător prin
variaţiile sale şi în mod special deranjează când electrozii sunt utilizaţi
pentru măsurarea semnalelor de joasă frecvenţă sau cele de curent continuu.
Din acest motiv pentru bioelectrozi se recomandă:
• folosirea de metale cu potenţiale de electrod mici;
• culegerile să se realizeze cu electrozi din acelaşi material;
• folosirea electrozilor de speţa a doua (metale căptuşite cu o sare
greu solubilă având un ion comun cu electrolitul) în locul
metalelor pure.
Când nu circulă nici un curent între electrod şi electrolit, la ieşirea
electrodului vom regăsi potenţialul de electrod. La trecerea unui curent prin
interfaţă rezultă o schimbare a distribuţiei de sarcină în soluţia ce se află în
contact cu electrozii şi deci o modificare a potenţialului de măsurat. Acest
efect este denumit polarizare şi poate afecta performanţele electrodului mai

ales în timpul mişcării. La electrozii polarizabili, trecerea curentului
schimbă distribuţia de sarcini la interfaţă, ducând la modificarea curentului.
Electrozii nepolarizabili permit trecerea liberă a curentului prin ei fără
schimbarea distribuţiei de sarcină la interfaţă, deci fără modificarea
curentului.
Distribuţia de sarcină la interfaţa electrod electrolit, diferită de cea a
electrolitului, creează probleme când electrodul se mişcă în raport cu
electrolitul (artefact de mişcare), sau când se măsoară semnale de joasă
frecvenţă sau de curent continuu. Pentru majoritatea măsurărilor de semnale
bioelectrce se preferă electrozii nepolarizabili, deoarece la aceştia:
• artefactul de mişcare este redus;
• efectul modificării cu frecvenţa a impedanţei electrodului este minimizat;
• zgomotul electrodului este mic.
Dintre electrozii cu performanţe apropiate de a celor perfect nepolarizabili
am putea exemplifica cu electrodul Ag/AgCl obţinut, de exemplu, prin
presarea pudrei de Ag şi AgCl în jurul unui fir conductor de argint Fig. 2.6)
Fir conductor Ag
(conexiune)
Pulberi de Ag şi AgCl
presate (electrod)
a) b)
Fig. 2.6. Electrod Ag/AgCl nepolarizabil a); secţiune
transversală b)
Caracteristicile electrice ale electrozilor sunt neliniare şi depind de

densitatea de curent la suprafaţa lor. Oricum, pentru funcţionarea la joase
tensiuni şi curenţi cum este cazul la culegerea semnalelor biologice,
electrozii pot fi reprezentaţi prin circuitul echivalent din Fig. 2.7 unde:
• sursa de tensiune E reprezintă potenţialul de electrod;
• Rp, Cp reprezintă impedanţa asociată interfeţei electrod-electrolit şi
polarizării la această interfaţă;
Traductoare 2-19
• Rs este rezistenţa asociată efectelor de la interfaţă şi rezistenţei

materialului electrodului.
Cum se vede din aceeaşi figură, impedanţa se modifică cu frecvenţa.
Rp Z
Rs Rd + Rs
E
Cp Rs
10 100 1000 10000

a) b) f [Hz]
Fig. 2.7. Schema echivalentă a unui electrod de biopotenţial a);

Impedanţa electrodului funcţie de frecvenţă b)
Potenţialul de electrod E va fi o sursă de semnale perturbatoare.

Chiar în cazul în care cei doi electrozi cu care se face măsurarea sunt din
aceleaşi materiale şi identici ca dimensiune, în circuitul echivalent al unei
perechi de electrozi va exista o tensiune continuă egală cu diferenţa E1-E2
deoarece e greu de realizat contacte perfect identice la ambele interfeţe şi
stabile în timp.
Acest potenţial este supărător şi prin instabilitate. Există atât fluctuaţii lente
(derive), cât şi fluctuaţii rapide (zgomotele electrodului). Cum spuneam,
tensiunile de zgomot ale unui electrod din argint se reduc substanţial dacă
acelaşi electrod este clorurat.
Trebuie specificat aici că electrozii din argint clorurat, foarte buni la
culegerile de semnale biologice, nu se comportă bine ca electrozi de
stimulare. Mai mult chiar, deoarece valorile curenţilor în interfaţa electrod -
ţesut sunt mult mai mari la stimulare decât la culegere, la electrozii de
stimulare fenomenele de polarizare a electrozilor sunt mult accentuate.
Impedanţa este neliniară şi depinde de frecvenţă, natura materialului şi
densitatea de curent. Electrozii de stimulare trebuie: să fie din metale sau
aliaje cu tensiuni de polarizare cât mai mici la densităţi de curent mari, să nu
prezinte probleme de toxicitate. Aliajul din platină şi iridiu se comportă bine

ca electrod de stimulare. Platina permite ca sarcina electrică ce poate fi
injectată să fie mare, fără a avea loc electroliza cu formare de gaz, iar iridiul
are proprietăţi mecanice bune.
În scopul stabilizării potenţialului de electrod, mai ales la mişcările
pacientului, între electrodul metalic şi piele se introduce fie o hârtie de filtru,
fie un tifon - îmbibate cu electrolit, fie o pastă electroconductivă. Rezistenţa
interfeţei pastă electoconductivă - piele scade mult iar impedanţa este
stabilă, dacă pielea este degresată cu alcool.
2.3.2 Precauţii ce trebuie luate la culegerea cu electrozi a
semnalelor bioelectrice
Pentru a vedea ce precauţii trebuie luate la detectarea cu electrozi a
semnalelor bioelectrice considerăm că este util de a reprezenta schema
echivalentă a unei culegeri cu doi electrozi de suprafaţă conectaţi la un
amplificator de măsură, luând în considerare şi sursele de perturbaţii.
Ţesut Electrozi Cablu Amplificator

EMI la punctele
EMI la
(1şi 2) de aplicare Zi1
conexiuni
a electrozilor
Zmc 1 E1 Z1
Vmc Vz
Z
C12
Iz
Vmc e Cin
Rin
Zmc 2 E2 Z2
Zi2 C2 C1
Zm Vm
Fig. 2.8. Schemă echivalentă pentru culegerea semnalelor bioelectrice
Traductoare 2-21
Referitor la Fig. 2.8 avem următoarele notaţii:

• Z, e sunt impedanţa şi tensiunea “generatorului de semnal bioelectric”.
• E1, E2 sunt potenţialele de electrod care includ şi fluctuaţiile lor (deriva şi
zgomotul electrozilor).
• Z1, Z2 sunt impedanţele electrozilor şi a interfeţelor cu ţesutul.
• Vmc, Zmc sunt tensiunile şi impedanţele de mod comun faţă de sursa de
semnal (Vmc este de ordinul sutelor de mV).
• Vm, Zm sunt tensiunea şi impedanţa circuitului de masă.
• Zi1, Zi2 sunt impedanţele de cuplare a cablului de electrozi cu sursele de
perturbaţii externe.
• C1, C2, C12 sunt capacităţile parazite ale cablului de electrozi şi variaţiile
lor.
• Vz, Iz sunt sursele de zgomot echivalente la intrarea amplificatorului.
• Cin şi Rin sunt capacitatea şi rezistenţa de intrare a amplificatorului.
După cum se vede la culegerea cu electrozi a semnalelor bioelectrice,
pe lângă semnalul util apar şi semnale perturbatoare.
Tensiunile şi curenţii care se suprapun semnalului util:
• pot provoca la nivelul sursei de semnal biologic reacţii chimice
ireversibile;
• pot provoca stimularea unor celule şi ţesuturi (măsurarea nu corespunde
activităţii reale spontane a sursei biologice);
• pot arde ţesuturile.
De aceea în proiectarea şi construcţia sistemelor de măsurare se are
în vedere atât prevenirea electrocutării pacientului, cât şi protejarea
(nealterarea) informaţiei prezente în semnalul bioelectric.
2.3.2.1 Prevenirea electrocutării pacientului
Referitor la acest aspect, curenţii ce trec dinspre circuitul de măsură
spre electrozi şi ţesut trebuie să nu depăşească anumite valori (valorile diferă
mult de la măsurări neinvazive ce se efectuează cu electrozi de suprafaţă, la
măsurări invazive ce se efectuează cu sensori implantabili). Precauţii în
vederea securităţii pacientului se iau la proiectarea fiecărui aparat în parte, la
punctele de conectare la masă, la modul de interacţiune a mai multor aparate
electrice conectate la acelaşi pacient.
Din Fig. 2.9 se observă că sensibilitatea la curent electric a corpului uman

depinde de frecvenţa curentului şi ea este maximă in jurul frecvenţei de
50Hz.
I[mA]
100 Limita de curent

maxim permis
10 Prag de
sensibilitate
0,3
10 100 1000 10000 f[Hz]

Sensibilitate
maximă
Fig. 2.9. Marginea de siguranţă a curentului pentru corpul uman
Pragul de sensibilitate la curentul electric de 50 Hz (pe traseul mânâ - mână)

este de aproximativ 300 A, iar limita permisă în aceeaşi situaţie este de 10
mA.
Se observă că organismul este cel mai sensibil (vulnerabil) la curenţii cu
frecvenţa în jurul a 50 Hz. Dacă mai adăugăm la aceasta faptul că multe
semnale bioelectrice au în spectru frecvenţa de 50 Hz (Fig.3.1.) şi astfel
culegerea lor poate fi perturbată de reţeaua de alimentare, rezultă că din
punct de vedere biologic, alegerea frecvenţei reţelei de alimentare nu este
avantajoasă.
Câteva efecte ale circulaţiei curentului prin corpul uman sunt date în Fig.
2.10.
Pentru ca subiectul de la care se culeg semnalele biologice să fie
izolat în raport cu masa sistemului de înregistrare, vizualizare, se folosesc
amplificatoare flotante (izolatoare). Acestea realizează o izolare ohmică în
calea semnalului între intrarea şi ieşirea amplificatorului.
Traductoare 2-23
Prag de Dificultăţi Arsuri, şoc

sensibilitate respiratorii
Prag de
Fibrilaţie
senzaţie
ventriculară
dureroasă
0,3 mA 1 mA 10 mA 100 mA 1A 10 A
Fig. 2.10. Consecinţele circulaţiei curentului (50Hz) prin corpul uman

(mână-mână)
2.3.2.2 Protejarea (nealterarea) informaţiei

Tot la fel de important este şi aspectul legat de perturbaţii şi anume
nedistorsionarea semnalului bioelectric (nealterarea informaţiei).
Orice perturbaţie care însoţeşte semnalul util într-o măsurare biomediclă se
numeşte artefact.
Dintre artefactele frecvent întâlnite amintim:
a) Semnalele bioelectrice generate de alte organe decât organul ce se
studiază şi care se suprapun peste semnalul de interes. Aceste semnale
nedorite pot fi reduse prin :
• poziţionarea electrozilor de culegere;
• limitarea benzii de frecvenţă a sistemului de prelucrare, astfel ca
semnalele bioelectrice nedorite, dar cu componente de frecvenţă
diferite de cele ale organului de studiat să nu fie amplificate;
• utilizarea unor metode de prelucrare, care pe baza proprietăţilor
cunoscute ale semnalului bioelectric util sau/şi ale semnalelor
altor organe să poată estima parametrii semnalului dorit.
b) Zgomotul generat de contactul electrozilor. Acesta poate fi redus prin:
• utilizarea electrozilor cu zgomot cât mai mic (impedanţă mică) şi
cât mai stabili în timp (fixarea electrozilor cu benzi de cauciuc,
benzi adezive, etc.);
• alegerea corespunzătoare a curentului de intrare în

preamplificator, pentru a nu avea loc reacţii chimice ireversibile
(funcţionarea în domeniul liniar al impedanţei electrozilor);
• limitarea benzii de frecvenţă a amplificatorului la semnalul util;
• adaptarea impedanţei de intrare în preamplificator la impedanţa
electrozilor.
c) Câmpurile electrice şi magnetice intense din jurul pacientului.
O configuraţie tipică de culegere a semnalului biologic cu trei electrozi (doi
electrozi activi 1şi 2 şi un electrod de referinţă 3) este dată în Fig. 2.11.a.
Linie sub tensiune

V
Z1
+
2 Zin
~ e A
1 + Zin
Z2 -
- U2
3 ~ Vmc
Fig. 2.11. Preluarea cu electrozi a semnalelor bioelectrice
Interferenţele electromagnetice la nivelul electrozilor

Faţă de culegerea cu doi electrozi din Fig. 2.8, electrodul de referinţă 3
elimină efectul perturbaţiei Vm, Zm.
Tensiunile perturbatoare induse de sursele de interferenţă electromagnetică
pe pacient sunt de ordinul sutelor de mV, deci mai mari decât semnalele
bioelectrice. Aceste perturbaţii provin, în principal prin cuplaj capacitiv de
la reţeaua de alimentare cu energie electrică, apar ca tensiuni de mod comun
şi sunt aproximativ egale la electrozii de culegere 1, 2.
În Fig.2.11b este reprezentată o schemă echivalentă pentru a pune în
evidenţă doar influenţa tensiunii de mod comun prezentă pe pacient şi
preluată de electrozi.
Tensiunea de la ieşirea amplificatorului A este dată de:
Traductoare 2-25
- amplificarea diferenţială a semnalului biologic de interes “e”;

2Z in
U 2,e = Ad e (2.1)
2Z in + Z1 + Z 2
- efectele tensiunii perturbatoare de mod comun Vmc, care produce
un rezultat cumulat, pe de o parte datorită asimetriei circuitului electrozi -
cablu de electrod (Z1  Z2) şi pe de altă parte datorită rejecţiei de mod
comun finite a amplificatorului diferenţial.
Din cauza asimetriei circuitului electrozi - cablu, Vmc produce o tensiune de
mod serie Vmc→ms la intrarea diferenţială a amplificatorului, ce devine la
ieşire:
 Vmc Vmc 
U 2,Vmc →Vms = Ad  Z1 − Z2 
 Z1 + Z in Z 2 + Z in 
Z1 − Z 2
U 2,Vmc →Vms = Ad Vmc (2.2)
Z1 Z 2
Z1 + Z 2 + Z in +
Z in
Deoarece amplificatorul diferenţial nu este ideal, el este caracterizat printr-
un raport de rejecţie de mod comun (RRMC):
Ad
RRMC = (2.3)
Amc
unde amplificarea de mod comun Amc este:
V2, mc
Amc = (2.4)
V mc
Astfel tensiunea perturbatoare de la ieşire datorată imperfecţiunii
amplificatorului (RRMC - finit) este:
Ad
U 2,mc A = Amc  Vmc =  Vmc (2.5)
RRMC
Deci tensiunea la ieşirea amplificatorului este:
 
 
2Zin Z1 − Z2 1 
U 2 = Ad  e + Ad  Vmc  + (2.6)
2Zin + Z1 + Z2  Z1 Z2 RRMC 
 Z1 + Z2 + Zin + 
 Zin 
Primul termen este datorat semnalului util “e” şi este afectat de efectul de
sarcină dat de circuitul de culegere electrozi - cablu - amplificator. Al doilea
termen, în totalitate perturbator, este datorat rejecţiei de mod comun finite a
circuitului de culegere şi are ca sursă tensiunea de mod comun
(interferenţele electromagnetice).
Pentru minimizarea efectelor perturbaţiilor trebuie:
- ales un amplificator cu RRMC foarte mare - amplificator de

instrumentaţie;
- interfaţa electrod ţesut cablu de legătură să fie cât mai echilibrată
(simetrică). Astfel, nu se poate elimina potenţialul de electrod (tensiunea
continuă) prin utilizarea de condensatoare pe firele active de culegere,
deoarece, prin asimetria introdusă de acestea, s-ar înrăutăţi RRMC.
Interferenţe la cablul de legătură

Cum se vede în Fig.2.11a, inteferenţele electromagnetice acţionează
şi asupra cablului de legătură. Din acest motiv se recurge la ecranare şi
gardare.
Ecranarea
Pentru a minimiza efectul interferenţelor electromagnetice asupra
conexiunii electrod - amplificator, se utilizează cablul ecranat Fig.2.12.
Z1
Ce1 C12
+ U2
~ e -
Z2
Ce2
~ Vmc
Fig. 2.12 Ecranarea cablului de electrod
În acest caz, se elimină cuplajele Zi1 şi Zi2 (Fig.2.8) dar apar capacităţile Ce1
şi Ce2 (figurate concentrat) între cele două fire centrale şi ecran şi bineînţeles
capacitatea C12.
Reţelele Z1/Ce1 şi Z2/Ce2 astfel formate dezechilibrează intrarea
amplificatorului faţă de masă şi înrăutăţesc raportul rejecţiei de mod comun
(tensiunea perturbatoare de ieşire U2,Vmc→Vms).
De aceea se recurge la procedeul de gardare Fig.2.13 cu un cablu dublu
ecranat.
Traductoare 2-27
Gardarea
Ecranul exterior rămâne conectat ca în Fig.2.12 iar ecranul interior
U + +U −
(ei) se conectează la sursa de semnal şi se aduce la potenţialul prin
2
intermediul rezistenţelor R1, R2 (R1 = R2 > 1M) şi amplificatorului repetor
A2.
Z1
eex C12
ei
+ U2
~ e
Z2 -
R1 R2
~ Vmc
+
A2
-
Fig. 2.13 Gardarea cablului de electrod
În aceste condiţii Ceex, ei vine în paralel pe Vmc (efect benefic), iar

condensatorul Cei,1 are aproximativ acelaşi potenţial la ambele terminale
U + +U −
( U + şi ), deci efectul lui Cei,1 este minimizat.
2
La fel se întâmplă şi pentru Cei,2.
Gardarea se poate face şi la nivelul fiecărei intrări în parte (se reduce
efectul lui C12), iar tensiunea de comandă a gărzii este luată de după primele
amplificatoare (se evită încărcarea intrării amplificatorului cu rezistenţele R1
şi R2), ca în cazul amplificatorului de instrumentaţie - Fig. 2.14.
+
A1 R3
- R1 R4 R2
-
R0 A3 U2
+
R1 R4 R2
- R3
A2
+
+
A4
Vmc -
Fig. 2.14 Gardarea pe fiecare conexiune-AI
Efectul de sarcină
Încărcarea sursei de semnal biologic “e” cu circuitul de culegere
poate deforma tensiunea de interes.
Deoarece semnalul biologic este complex (are componente într-un domeniu
mare de frecvenţă), este importantă reducerea şi neutralizarea încărcării
capacitive a circuitului.
Aceasta este formată din capacitatea asociată electrozilor, capacitatea C1,2 de
la cablul de culegere şi capacitatea de intrare a amplificatorului (Cin).
Principalele metode de creştere a impedanţei de intrare şi deci de
reducere a efectului capacitiv sunt:
• conexiunea bootstrap;
• neutralizarea.
Conexiunea bootstrop constă în creşterea (artificială) a impedanţei
de intrare.
Vom introduce principiul bootstrop prin exemplificare pe un amplificator
asimetric cu FET.
De aici se poate trece la utilizarea procedeului în cazul amplificatoarelor
simetrice, care sunt utilizate la prelucrarea semnalului.
Referitor la Fig.2.15 , în cazul a), ecranul şi rezistenţele RG de polarizare a
grilei sunt conectate la masă şi impedanţa de intrare este:
Traductoare 2-29
Ui R  XC
Z in =
= G (2.7)
Ii RG + X C
unde XC este reactanţa cablului (capacitatea faţă de ecran a firului central).
U+ U+
Ii XC Ii XC
Ue Ue
Ui RG Ui RG
RS RS
U- U-
a) b)
Fig. 2.15 FET conexiune repetor a) ; FET repetor cu bootstrap b)
Dacă conectăm ecranul şi rezistenţele RG la sursa FET - ului, atunci

U Ui
Z in = i =
Ii
(U i − U e ) X C + RG
X C  RG
XC R 1
Z in =  (2.8)
X C + R 1 − ASG
Ue
unde ASG =  0,99
Ui
1
Impedanţa de intrare creşte de ori şi astfel capacitatea C se
1 − ASG
reduce de acelaşi număr de ori.
Prin bootstrapare se elimină încărcarea sursei de semnal cu rezistenţa
de polarizare din circuitul G sau al bazei (la TB), reducându-se curentul
absorbit de la sursa de semnal la cel injectat în tranzistor.
Utilizând teorema Miller se pot calcula impedanţele de intrare şi de
ieşire la un circuit, lucru necesar şi în cazul utilizării conexiunii bootstrap.
Teorema Miller permite unilateralizarea amplificatoarelor ce au conectată o
impedanţă Z între intrare şi ieşire2 Fig.2.16.
2
Dascãlu D., Turic L., Hauffman I., Circuite electronice, EDP, 1981
Z
Z ZAu
Z1 I1 I2 Z2 1− Au Au −1
U2
U1 Au = U2 U1 U2
U1
Fig. 2.16 Efectul la intrare şi ieşire al impedanţei Z
Impedanţa la intrarea amplificatorului datorată reţelei Z este:

U1
Z1 =
I1
U1 − U 2
Cum U1 = I1 Z + U 2 şi I1 = , rezultă că:
Z
U1 Z
Z1 = = (2.9)
U 1 − U 2 1 − AU
Z
Impedanţa la ieşirea amplificatorului datorată reţelei Z este:
U2
Z2 =
I2
U 2 − U1
unde I 2 =
Z
Rezultă că:
ZAU
Z2 = (2.10)
AU − 1
Neutralizarea este o reacţie pozitivă care creează la intrare un efect de
capacitate negativă în vederea reducerii capacităţii efective de la intrare.
Principial acest procedeu este dat în Fig.2.17.
Semnalul Uin este adus la amplificator printr-un cablu dublu ecranat ce are
ecranul exterior conectat la masă şi ecranul interior la un potenţial apropiat
de cel al bornei de intrare (bootstrap).
Rezistenţa R1 de la intrarea plus a lui A1 asigură simetria intrărilor (curenţi
apropiaţi de polarizare a bazelor tranzistoarelor de intrare).
Reţeaua de reacţie negativă compensată în frecvenţă Z1-Z11 face ca
amplificarea lui A1 să fie aproximativ egală cu 2.
Divizorul compensat Z2-Z22 şi repetorul A2 permit realizarea bootstrapării.
R1r; C1r constituie reacţia pozitivă.
Traductoare 2-31
Z11 Z1
-
A1 U2=2Uin
Uin + r
R1
R1
C1r
Z2
+  U in
A2
 U in - Z22
Fig.2.17 Principiul neutralizării
Efectul lor la intrare, impedanţa echivalentă între borna plus a lui A1 şi

masă, este conform teoremei lui Miller:
 1 R1r
 R1 = = − R1r = − R1
 1− A (2.11)
C 1 = C r (1 − A) = −C r = −C
 1 1 1 1
Acestea neutralizează valorile pozitive existente la intrare.

Procedeul descris are două dezavantaje:
- există pericol de autooscilaţie datorită unei reacţii pozitive excesive;
- zgomotul foarte mare asociat rezistenţei de intrare ( R1 în paralel cu R1r ).
Cum reiese din cele de mai sus, influenţa interferenţelor electromagnetice se
reduce prin:
• proiectarea constructivă a interfeţei pacient preamplificator
(scurtarea cablului de pacient, prelucrarea la locul de culegere,
reducerea cuplajului “sursă-victimă” ce are loc atât prin radiaţie
cât şi prin conducţie);
• ecranare şi gardare;
• folosirea preamplificatoarelor cu rejecţie de mod comun cât mai
mare.
d) Zgomote intrinseci. Acestea sunt proprii componentelor electronice

utilizate. Influenţa lor se reduce prin alegerea componentelor de zgomot
redus şi prin proiectarea corespunzătoare a circuitelor electronice de
prelucrare (schemele adoptate).
Putem concluziona că toate măsurile de reducere a zgomotelor şi
interferenţelor în instrumentaţie vor fi luate în proiectarea şi exploatarea
instrumentaţiei electronice biomedicale:
• conceptul de împământare;
• ecranarea şi gardarea;
• echilibrările;
• separarea frecvenţelor;
• conversia A/N;
• modulaţia ;
• utilizarea componentelor de zgomot redus;
• aranjamentul mecanic.
2.3.3. Câteva tipuri constructive de electrozi
Electrozii se pot plasa fie la suprafaţa corpului (ECG, EEG, EMG) -
electrozi de suprafaţă, fie în profunzime (EMG) - electrozi de profunzime.
Pentru măsurări sau stimulări în profunzime există macroelectrozi, precum
şi microelectrozi pentru măsurări celulare (microelectrozi metalici,
microelectrozi semiconductori, microelectrozi de sticlă).
2.3.3.1 Electrozii de suprafaţă
Aceştia sunt confecţionaţi atât din metale şi aliaje preţioase (argint, aur,
platină, platină-rodiu, platină-iridiu), cât şi din aliaje ieftine (oţel inoxidabil,
nichel-argint, oţel nichelat).
Există mai multe tipuri constructive de electrozi:
• electrozi metalici simpli;
• electrozi cu joncţiune lichidă;
• electrozi radiotransparenţi;
• electrozi capacitivi;
• electrozi uscaţi.
Electrozii metalici simpli constau dintr-un conductor metalic în
contact cu pielea prin intermediul unui strat subţire de gel electroconductor.
Ei pot fi confecţionaţi din folie de metal pentru a fi flexibili sau sub formă
de electrozi cu sucţiune pentru a fi uşor de mutat dintr-un loc în altul.
Traductoare 2-33
Supravegherile de lungă durată a semnalelor bioelectrice cer ca

electrozii să prezinte o interfaţă stabilă cu corpul, masa electrodului să fie
mică şi să existe biocompatibilitate. Stabilitatea mecanică a interfeţei
(electrod-piele) reduce artefactele de mişcare. De aceea se preferă în acest
caz electrozi cu joncţiune lichidă. Aceştia sunt electrozi din Ag/AgCl
stabilizaţi electric şi mecanic într-o pastă electroconductoare ce umple o
cavitate - Fig.2.18a.
Izolaţia Fir legătură

cupei Izolaţie cu Suport
adeziv pentru fir
Piele
Soluţie
electrolitică Electrod Ag/AgCl Burete îmbibat cu
soluţie electrolitică
a) b)
Fir de legătură
Folie Ag
AgCl Hidrogel conductor
c)
Figura 2.18. Electrozi cu joncţiune lichidă
În Fig.2.18b este prezentat un electrod la care buretele cuplat direct la

electrodul Ag/AgCl şi îmbibat cu soluţie electrolitică înlocuieşte cupa,
micşorând dimensiunile electrodului precedent şi simplificându-l.
La electrodul din folie flexibilă de Ag cu AgCl la faţa dinspre interfaţă, este
conectată o peliculă fină îmbibată cu un hidrogel conductor (Fig.2.18c).
Deoarece pelicula este lipicioasă ea poate fi aplicată direct pe piele. Acest
lucru constituie un mare avantaj faţă de precedentele configuraţii, pentru că
se reduce mişcarea la interfaţa piele-electrolit, micşorându-se astfel

artefactul de mişcare. Astfel electrodul este recomandat când pacientul
trebuie să se mişte mult sau să facă exerciţii fizice.
2.3.3.2. Electrozi de profunzime
Deoarece electrozii de profunzime se introduc în interiorul corpului,
pentru măsurarea semnalelor biologice, ei au dimensiuni mici şi nu au
nevoie de soluţie electrolitică (fluidele din corp asigură un contact - interfaţă
- stabil).
Ca şi construcţie aceşti electrozi pot fi:
• electrozi tip ac;
• electrozi ce se introduc în cavităţi naturale sau cavităţi produse
chirurgical.
Cablu biaxial ecranat

Fir bobinat fin
Ac de seringă
Piele
(conexiune de masă)
Electrozi
Capăt neizolat
Izolaţie
a) b)
Cateter flexibil
Electrozi metalici
c)
Fig. 2.19. Electrozi de profunzime
Traductoare 2-35
Electrozii tip ac penetrează pielea şi ţesuturile pentru a ajunge la

locul de măsură. În general ei sunt construiţi pe baza unui ac de seringă
(electrod bipolar - doi electrozi activi în interior şi masa constituită din acul
de seringă ca în Fig. 2.19a), sau sunt introduşi cu ajutorul unui ac de seringă
(firul introdus poate rămâne în ţesut pentru câţiva ani fără efecte dăunătoare
- Fig. 2.19b). În general aceşti electrozi sunt utilizaţi în electromiografie.
În cavităţi electrozii se introduc fie direct, fie prin intermediul unui
cateter (Fig. 2.19c).
Ca utilizare am putea aminti electrocardiografia în plan sagital (electrozi
introduşi în esofag) sau electrozi introduşi în sistemul gastrointestinal.
2.4. Microtraductoare implantabile
2.4.1 Probleme specifice
Unul din domeniile unde miniaturizarea este cerută cu pregnanţă este
şi cel medical. Aici miniaturizarea traductoarelor şi instrumentaţiei permite:
- măsurări ambulatorii în condiţiile fireşti de viaţă;
- supravegherea la domiciliu;
- operaţii realizate prin endoscopie;
- fixarea sau introducerea în organism de sensori, elemente de
execuţie, organe artificiale, proteze.
Deoarece, în general, microtraductoarele necesită să fie alimentate, să
recepţioneze şi să transmită semnale, să răspundă corespunzător la primirea
acestora, înseamnă că şi sursele de alimentare, căile de transmisie (de
legătură) trebuie să fie miniaturizate.
Dacă, în plus, aceste dispozitive sunt introduse în organismele vii, apar
probleme speciale legate de: mărime şi formă, materiale utilizate,
încapsulare, sterilizare şi fiabilitate.
Ca surse de alimentare se pot utiliza:
• baterii miniaturizate. Chiar şi aşa volumul lor poate fi foarte mare în
raport cu sensorul;
• termocupluri. Această soluţie este greu utilizabilă deoarece în corp există
gradienţi termici foarte mici;
• pile, folosind mediile biologice din preajmă ca electrolit (de exemplu
acidul gastric).
Datorită dificultăţilor de a realiza surse de alimentare miniaturizate,
se vede importanţa folosirii traductoarelor generatoare (care nu au nevoie de
surse auxiliare) şi fără prelucrarea electrică a semnalului, sau necesitând un

consum energetic de prelucrare foarte redus, desigur acolo unde este posibil.
Transmisia semnalului trebuie făcută în interiorul corpului de la
sensor la un element de execuţie, eventual cu trecere printr-un sistem de
prelucrare implantat, sau de la sensorul implantat spre exteriorul corpului.
Pătrunderea prin piele şi ţesuturi a firelor conductoare, a acelor sau
altor conexiuni pentru transmisii de date este de multe ori inacceptabilă.
Deşi foarte fiabile, conexiunile prin fire pot jena, constituie o cale de
infecţie şi pot fi respinse de corp, deci ridică probleme legate de izolaţia
electrică şi biocompatibilitate.
Alte căi de legătură ar putea fi conexiunile optice şi radio. Primele
sunt utilizate pentru transmisia informaţiilor de la şi la inimile artificiale, dar
presupun existenţa unei traiectorii optice precum şi a unei distanţe mici
emiţător - receptor. Transmisia radio, deşi comodă, necesită: bobină de
transmisie (antenă) - pentru care nu există întotdeauna spaţiul necesar - , o
sursă de energie locală şi poate fi sursă de- sau victimă a- interferenţelor
electromagnetice. Din motivele enumerate anterior rezultă necesitatea unor
linii de transmisie mai uşor de suportat de către organism.
Există încercări în sensul utilizării proprietăţilor de conducţie ionică
a fluidelor corpului pentru transmisia de informaţii de la traductorul sau
dispozitivul implantat la suprafaţa corpului, urmând ca de aici semnalul
(informaţia) să fie preluat cu electrozi de suprafaţă ca şi un semnal
bioelectric (de EMG, de exemplu).
Referitor la traductoarele miniaturizate, implantabile în corpul uman apar
cel puţin trei probleme:
• separarea traductor artificial - structură biologică de studiat sau activat;
• biocompatibilitatea;
• fiabilitatea
Deoarece sensorii sau elementele de execuţie vin în contact direct cu
mediile biologice, aceştia trebuie “încapsulaţi” (protejaţi) corespunzător. La
traductor, spre deosebire de alte dispozitive, încapsularea trebuie să permită
accesul (contactul) la mărimea de măsurat/activat, dar în acelaşi timp să
protejeze sensorul/elementul de execuţie de mediul ostil în care se află
(mediul biologic)
Miniaturizarea traductoarelor presupune miniaturizarea părţii sensibile (de
sesizare sau activare) şi a straturilor de izolaţie electrică.
Traductoare 2-37
Legat de biocompatibilitate, deoarece traductorul trebuie să stea în

organism vreme îndelungată, interfaţa microtraductor - ţesut trebuie să fie
neutră (fără reacţii tisulare), deci foarte stabilă în timp, în condiţiile în care
schimbul de informaţii şi energie între traductorul artificial şi mediul
biologic să fie cât mai eficient (adaptare).
În plus dispozitivul introdus în corp trebuie să disipe o putere maximă de
acelaşi ordin de mărime cu cea disipată natural în organism (1-2W/mm3)
pentru a evita interacţiunile nedorite cu ţesuturile (de exemplu creşterea
temperaturii acestora).
Deoarece înlocuirea traductoarelor implantabile este foarte dificilă,
prezintă mare importanţă siguranţa şi fiabilitatea lor. În acest scop se
utilizează o reţea de sensori pentru acelaşi parametru (sensori redundanţi
multipli) şi un sistem de prelucrare care identifică şi elimină răspunsurile de
la sensorii defecţi.
Aşa cum s-a amintit, la fiinţele vii stratul de protecţie al sensorului

participă efectiv la măsurare; structura de studiat, protecţia şi sensorul
biologic sunt intim legaţi.
Putem exemplifica acest lucru cu electrozii de la stimulatorul cardiac. Ei
sunt implantaţi în ţesutul inimii cu scopul sesizării activităţii electrice a
acesteia, dacă există (sensor), dar mai ales în vederea stimulării electrice a
acestor ţesuturi (element de execuţie). Fiind implantaţi pentru mult timp
(zeci de ani), perioadă în care inima face un număr foarte mare de oscilaţii,
electrozii trebuie să fie foarte flexibili şi biocompatibili.
În acest scop se utilizează o “beteală” de platină înfăşurată pe un miez de fir
poliesteric.
Numărul electrozilor este optimizat pentru a nu “încărca” excesiv
inima. Se utilizează, în general, un singur electrod atât pentru sesizarea
activităţii electrice remanente a cordului, cât şi pentru generarea impulsului
electric de depolarizare a ţesutului.
Vedem cum acelaşi traductor (electrod) este pe rând sensor şi element de
execuţie, deoarece cele două activităţi se desfăşoară la momente de timp
diferite.
Pe de altă parte, configuraţia bipolară de stimulare (doi electrozi activi) este
de zeci de ori mai rezistentă la interferenţe electromagnetice, decât
configuraţia monopolară, care are avantajul că utilizează un singur electrod
(deci nu încarcă inima). Se vede de aici importanţa miniaturizării

electrozilor implantabili.
Un alt aspect pe care îl putem pune în evidenţă este diferenţa dintre
adaptarea naturală şi cea artificială a “elementului de execuţie”. Nodul
sinoatrial furnizează un impuls de 100 mV (potenţialul de activare celular)
pentru a stimula electric ţesuturile (stimulare naturală), pe când electrozii de
la stimulatorul cardiac dau un impuls electric aproape de aceeaşi formă dar
de 5 V amplitudine (stimulare artificială).
2.4.2 Exemple de microtraductoare
a) Termocuplu Ni - Cu pentru măsurarea temperaturii celulare şi a
variaţiilor acesteia. Microtraductorul, realizat prin tehnologia straturilor
subţiri, are proprietăţi termice (conductivitate termică, căldură specifică,
volum) apropiate de ale ţesuturilor.
1 =20m
0,8 30m
>10m Ni(0,2m) 60m
Cuarţ 0,6
0,4
=1m
Cu(0,2m) m
0,2
t[ms]
0,01 0,1 1
Fig. 2.20. Termocuplu pentru măsurări celulare); Răspunsul în timp b)
b) Microelectrod implantabil de siliciu (Fig.2.21). Acesta permite controlul

şi prelucrarea electronică a semnalului pe acelaşi substrat, este
biocompatibil, poate fi uşor miniaturizat (cu mare precizie), este flexibil şi
capabil de îndoiri în unghiuri mai mari de 90 (prezintă bune proprietăţi
mecanice pentru o largă varietate de ţesuturi biologice).
Traductoare 2-39
Conexiuni intrare/ieşire
Circuite de prelucrare
semnal
Interconexiuni izolate
Suprafaţă activă de culegere şi stimulare
Suport de Si miniaturizat (15mx30m)

Fig. 2.21. Microelectrod pe suport Si
2.5. Biosensori
2.5.1. Introducere
Obţinerea de informaţii asupra mediului înconjurător sau asupra
sistemelor biologice se realizează prin următoarele metode:
a) observare directă, căci facultatea de observare a mediului există,
manifestându-se din cele mai vechi timpuri, în beneficiul cunoaşterii.
Observarea şi interpretarea este dependentă de apartenenţa la anumite
grupuri socioculturale şi de dezvoltările tehnologice.
Cu cât omul este mai apropiat de natură (oamenii primitivi, păstorii), cu atât
observarea este mai accentuată. Am putea să amintim aici de acurateţea în
deducerea desfăşurării unor evenimente realizată, doar prin interpretarea
semnelor, de “beduinul înţelept”.
b) cu ajutorul bioindicatorilor, organisme vii, utilizate ca martori
pentru alterarea mediului, (cum este cazul poluării) sau a prezenţei unor
compuşi chimici. Există anumite plante care pe lângă existenţa, semnalează
totodată şi cantitatea unor asemenea substanţe în sol (plante calcifere,
zincofere, cuprifere).
Bioindicatorii pot fi de origine vegetală sau animală şi pot furniza multe
date celor preocupaţi de supravegherea permanentă a mediului.
Aceşti indicatori naturali nu sunt concurenţii măsurărilor fizico-chimice ci
sunt complementarii lor. Sensorii fizico-chimici sunt utilizaţi la măsurări
instantanee ale variabilelor particulare şi, spre deosebire de bioindicatori,
sunt slab adaptaţi la punerea în evidenţă a poluării cronice de nivel scăzut.
Alte aplicaţii ale bioindicatorilor sunt în diverse domenii precum:

prospecţiuni miniere, arheologie, evoluţia stratului vegetal şi a climatului
vechi.
c) cu ajutorul biosensorilor. Materia vie a pus la punct, în decursul
evoluţiei ei, procedee extrem de eficace pentru recunoaşterea diferiţilor
compuşi necesari creşterii, menţinerii vieţii, sau cei care trebuie eliminaţi ca
fiind dăunători.
Biosensorii vizează utilizarea sensibilităţii, selectivităţii şi
specificităţii sistemelor biologice pentru recunoaşterea diverşilor compuşi,
cu o eficacitate care câteodată este greu de atins prin dispozitive în întregime
artificiale.
Un biosensor este un dispozitiv care incorporează un element de sesizare
biologic intim conectat sau integrat într-un traductor.
El este conceput pentru a transforma un fenomen sau o proprietate
biochimică a unui sistem într-un semnal electric.
Prima generaţie de biosensori (1960) a fost realizată prin imobilizarea
enzimelor sau fixarea de membrane enzimatice la un traductor. Ea a avut ca
model din materia vie imobilizarea catalizatorilor într-un mediu adecvat prin
intermediul structurilor membranare.
A doua generaţie a constat în imobilizarea de biocompuşi compacţi (de
exemplu ţesuturi).
A treia generaţie, datorată progreselor făcute în domeniile: chimiei,
materialelor, biocompatibilităţii, precum şi al traductoarelor (tehnologii
avansate în microelectronică şi în folosirea fibrelor optice), constă în
depunerea biocompuşilor direct pe dispozitive semiconductoare, ghiduri de
undă, etc.
Biosensorii se caracterizează prin:
• rapiditate în răspuns;
• simplitate de operare, cu cerinţe de instruire minime pentru
utilizatori;
• posibilităţi de operare “in situ” sau în procese tehnologice care
necesită o monitorizare continuă;
• portabilitate, miniaturizare;
• preţ de cost scăzut.
Toate aceste avantaje recomandă biosensorii pentru utilizări în:
Traductoare 2-41
• practica medicală, la efectuarea analizelor. De exemplu, dozajul

glucozei în sânge şi în urină, folosit pentru diagnosticarea
diabetului.
• industriile farmaceutică şi alimentară. Aici sunt utilizaţi la
controlul procesele tehnologice;
• controlul şi studiul calităţii mediului (apa, aer, sol);
• domeniul apărării, în vederea protecţiei contra pericolelor
nucleare şi chimice.
Biosensorii au slabe performanţe în ceea ce priveşte: selectivitatea,
sensibilitatea, gama dinamică, reproductibilitatea.
2.5.2. Principiul biosensorului
În ciuda complexităţii lui, un biosensor este alcătuit din:
• un sistem sau un element biologic (molecule de recunoaştere),
care este sensibil graţie selectivităţii lui la un anumit compus
organic şi este numit bioreceptor;
• un sensor fizic, care converteşte modificarea chimică produsă de
primul sistem într-o mărime electrică (măsurabilă);
• partea electronică de prelucrare.
Celule electrochimice
• potenţiometrice A
Enzime
• amperometrice
Microorganisme Semnal
• conductimetrice
Ţesuturi şi organe electric
Traductoare optice
Anticorpi
Traductoare termice
Receptori chimici Sistem de
Traductoare sensibile
la masă achiziţie
Afişare
Bioreceptor Înregistrare
Eşantion (element biologic Traductor
de dozat de recunoaştere) (sensor) Informaţie
Fig. 2.22. Biosensor
Mai putem aminti în construcţia biosensorului şi structurile membranare

care separă elementele biosensorului protejându-le de variaţiile mediului
extern.
Clasificarea biosensorilor se poate face în funcţie de: tipul

bioreceptorului, tipul traductorului, sau după aplicaţia biosensorului.
Biochimişti şi ingineri, imitând principiile naturale de recunoaştere,
conversie şi amplificare, încearcă să dezvolte sensorii performanţi pentru
substanţe organice.
În natură există recunoaştere biologică, conversie biologică, amplificare
biologică.
La stadiul actual, biosensorul este alcătuit dintr-un sistem de recunoaştere
biologic în contact intim (fizic şi funcţional) cu traductorul artificial.
2.5.2.1.Elementul biologic de sesizare (bioreceptorul)
Acesta este orice material biologic care recunoaşte selectiv substanţa
(compusul) de dozat. Bioreceptorul care asigură funcţia de recunoaştere a
moleculelor trebuie să furnizeze, în prezenţa compusului de dozat, un efect
fizico - chimic detectabil prin traductor. Ca bioreceptori se utilizează:
a) Enzimele - sunt biocatalizatori în cadrul reacţiilor metabolice.
În componenţa biosensorilor, ele se utilizează singure sau însoţite de
cofactori.
Avantajele acestora constau în: natura reversibilă, remarcabila selectivitate,
multiple cercetări raportate la imobilizarea acestor proteine, precum şi faptul
că sunt cele mai prezente pe piaţă (comercializate).
Dezavantajele puse în evidenţă de intensele studii ce s-au făcut asupra
enzimelor sunt: faptul că nu sunt foarte stabile, că cer câteodată pentru
funcţionare prezenţa cofactorilor, sau că una singură nu este suficientă
pentru a efectua transformarea dorită, de aceea în astfel de cazuri se recurge
la biosensori multienzimatici.
b) Microorganismele sau celulele întregi
Acestea pun toate enzimele şi cofactorii într-un mediu optimizat, cât mai
natural.
c) Ţesuturile şi organele
Utilizând pentru conversia electrochimică a compuşilor organici enzime ce
funcţionau în mediul lor natural (celule), au apărut după 1978 biosensori
bazaţi pe secţiuni tisulare.
Ei au avantajul unei coeziuni şi al unei structuri suficient de robuste pentru a
fi direct adaptate la traductor fără a recurge la tehnici de imobilizare a
proteinelor.
În acest scop se folosesc:
Traductoare 2-43
• ţesuturi de origine animală cum ar fi: ficat bovin, rinichi porcin ori de
iepure, muşchi de porc, intestin subţire de şoarece;
• ţesuturi de plante, ca: secţiune din miezul bobului de porumb sau din
tuberculul de cartof.
2.5.2.2. Imobilizarea receptorului pe traductor
Cu excepţia ţesuturilor vegetale sau animale, care posedă structuri
membranare, proteinele cer imobilizare directă sau indirectă pe traductoare
pentru a asigura un contact maxim necesar unui bun răspuns al
traductorului.
Imobilizarea permite avantajul stabilităţii la proteine şi utilizarea repetată.
Ea se face în funcţie de natura şi tipul biocompusului, stabilitatea şi
medierea între compuşi chimici şi biochimici, de suprafeţele traductorului,
de aspectele de încapsulare ale sensorului, procesul de fabricaţie şi de
mediul în care trebuie să funcţioneze.
Îmbunătăţirea tehnicilor de imobilizare şi stabilizare (termică,
chimică) a biomoleculelor este esenţială pentru creşterea performanţelor
biosensorilor.
2.5.2.3.Sensorul
Deoarece sensorul vine în contact direct cu un material biologic, la
alegerea lui trebuie să se ţină cont de biocompatibilitate şi de interferenţele
chimice.
Pe de altă parte datorită nevoii de biosensori implantabili pentru analize
chimice “in vivo”, miniaturizarea sensorilor prezintă mare interes.
După tipul sensorului fizic utilizat, biosensorii se clasifică în:
• biosensori electrochimici;
• biosensori optici;
• biosensori termici;
• biosensori sensibili la modificarea masei.
a) Biosensori electrochimici
Compusul organic de dozat difuzează în compartimentul cu celule
imobilizate, care prin metabolismul lor specific transformă acest compus în
molecule mai simple, active din punct de vedere electrochimic, detectabile
apoi cu un electrod convenţional.
Senzorii (electrozii) convenţionali electrochimici sunt:
• potenţiometrici;
• amperometrici;
• conductimetrici (conductanţă/capacitate).
a1) Sensori potenţiometrici sunt cei folosiţi tradiţional pentru măsurarea pH-
ului, principiul fiind cel al măsurării unei diferenţe de potenţial care se
stabileşte între un electrod de măsură asociat la un electrod de referinţă.
Potenţialul obţinut este conform relaţiei lui Nernst:
RT a ext
U = ln (2.12)
nF a int
unde: R - constanta universală a gazelor;
T - temperatura absolută;
F - constanta lui Faraday;
n - valenţa ionilor;
aext, aint - concentraţiile în exterior şi în interior.
Se va prezenta în cele ce urmează tranzistorul cu efect de câmp
sensibil la ioni ISFET (ion - sensitive field effect transistor).
Structura schematică a unui tranzistor cu efect de câmp este dată în Fig.2.23,
iar ecuaţiile pentru curent sunt:
a) Dacă VG  VT şi VS  VD  VD sat
 1 
I D =  Cox (VG − VT )VD − VD2 
W
(2.13)
L  2 
unde:  - mobilitatea electronilor în canal;
Cox - capacitatea oxidului izolant;
W/L - raportul lăţime/lungime canal;
VT - tensiunea de prag.
b) La saturaţie (VD > VD sat),
 Cox (VG − VT )
1 W 2
I Dsat = (2.14)
2 L
Dacă pe stratul de SiO2, în locul conexiunii metalice ce constituie grila (G)
se pune o soluţie electrolitică direct sau după ce a fost depusă o membrană
sensibilă la ioni, se obţine un Ion - Sensitive FET (ISFET). În acest caz
conexiunea de grilă este dată de un electrod de referinţă ce se află în soluţia
electrolitică, soluţie ce conţine eşantionul de dozat.
Interacţiunea dintre filmul subţire depus şi ionii de dozat schimbă
proprietăţile interfeţei izolant - electrolit şi modifică tensiunea de prag,
ducând astfel la variaţia curentului de drenă ID.
Traductoare 2-45
Biosensorul ENFET (Enzyme Field - Effect Transistor), se obţine

dintr-un sensor ISFET pe a cărui membrană selectivă la ioni s-a depus un
strat de enzime imobilizate.
Timpul de răspuns, ce depinde de grosimea stratului enzimatic, este de sub
un minut, când enzimele sunt direct fixate pe elementul sensibil sau câteva
minute, când se intercalează o membrană.
Măsurarea în modul diferenţial, utilizând un ISFET activ (ENFET) şi un
ISFET de referinţă (REFET) - fără bioreceptor, permite reducerea
sensibilităţii biosensorului la variaţiile de pH în soluţie, temperatură şi
lumină.
Avantajele acestor biosensori sunt legate de miniaturizare, amplificare
directă pe cip, posibilitatea realizării reţelelor de biosensori (pentru măsurări
redundante sau pentru diverşi compuşi - enzime imobilizate diferite).
Principalul dezavantaj este legat de încapsulare (conexiunea cip grilă este
făcută în interiorul electrolitului).
Electrolit
Elecrod de Enzime
referinţă
SiO2 Membrană
Conductor
VG selectivă la ioni
VG VD VD
ID
Grilă
n+ n+
+ +
n n ID
L S G
Sursă Canal Drenă Si-p
Si-p W
b)
a)
Fig. 2.23. MOSFET a); ENFET b)
a2) Sensori amperometrici. În acest caz se aplică o diferenţă de potenţial

constantă între doi electrozi (de exemplu catod de platină) şi un anod de
referinţă şi se măsoară curentul electric ce circulă între electrozi, curent ce
este proporţional cu concentraţia în spaţiul studiat.
a3) Sensori conductimetrici. Aceştia sunt bazaţi pe determinarea
conductivităţii unei soluţii.
Lucrându-se în curent alternativ, se limitează erorile datorate polarizării. În
domeniul 1 kHz  10 kHz impedanţa poate fi pur rezistivă.
b) Biosensori termici
Aceştia măsoară prezenţa sau concentraţia unei substanţe chimice (compus
organic) prin urmărirea schimbării temperaturii datorită acelei substanţe.
Cel mai simplu biosensor termic este un termometru la care partea sensibilă
este acoperită cu enzime.
Dintre sensorii de temperatură care intră în componenţa biosensorilor
amintim: sensorii piroelectrici, termistoarele, termocuplurile.
Deoarece cantitatea de căldură eliberată este mică, măsurarea este jenată de
variaţiile de fond ale temperaturii mediului (sub efectul agitaţiei).
Trebuie utilizate două termistoare şi anume: unul de referinţă fără enzime
pentru a urmări variaţia termică a mediului şi unul pe care se află stratul de
enzime imobilizat.
În afară de măsurarea diferenţială, pentru a limita perturbaţia termică
datorată convecţiei, se înconjoară termistorul cu un înveliş de sticlă având
câteva orificii pentru acces la substrat.
Un exemplu de biosensor termic este dat în Fig.2.24.
Eşantionul de dozat antrenat de pompă la un debit de 0,5-5 ml/min, intră
într-un termostat (stabilitate  0,01C) unde este echilibrat termic cu mediul
şi trece apoi prin reactoarele cu enzime după care iese afară din termostat
(sistemul de curgere). La capătul fiecărei coloane de enzime (0,3-1 ml) se
află câte un termistor. Se lucrează cu două coloane de “enzime termistor”
(una cu enzime active - termistor de măsură, cealaltă cu enzime inactive -
termistor de referinţă) pentru a evita perturbaţiile, R p ,generate de variaţiile
de temperatură datorate altor efecte: fricţiune, absorbţie, desorbţie,
turbulenţă.
Termistoarele sensibile la modificarea temperaturii constituie două din
braţele punţii.
Tensiunea de dezechilibru este:
Traductoare 2-47
U = (R + R p + Rx )
E E
−R , adică
2 R + 2R p − + Rx 2R
Rx
E R
U = , sau
4 R 1 Rx
1+ +
R 2 R
1 Rx
U  E (2.15)
4 R
Ea se înregistrează şi este o măsură a concentraţiei substanţei de dozat.
Punte
Termostat
R+Rp
R
Ieşire
Termistoare U E
(scurgere)
R+Rp+Rx R
Enzime T1 T 2 Enzime
inactive active
(referinţă) Ieşire
(scurgere)
Eşantion Sistem de echilibrare

a temperaturii
Injector
Pompă
Ieşire (scurgere)
Fig. 2.24. Principiul de măsură cu “termistor enzimă”
c) Biosensori optici
Aceşti biosensori sunt bazaţi pe:
c1) fenomene optice liniare ca: absorbţia, fluorescenţa, polarizarea,
rotaţia, interferenţa;
c2) fenomene optice neliniare, ca generarea armonicii a doua.
Cel mai comun biosensor optic este o fibră optică la capătul căreia
este imobilizat bioreceptorul. Intensitatea unui fascicol optic generat din
exterior este modulată de modificarea absorbţiei la bioreceptor, astfel
răspunsul este corelat cu concentraţia eşantionului.
Un alt tip de sensor are la bază o fibră optică utilizată ca o celulă cu
multiple reflexii.
Dacă ea este acoperită cu un bioreceptor care creează straturi selective pe
fibra de sticlă, fascicolul emis de sursa exterioară nu mai este reflectat în
întregime, deoarece indicele de refracţie este schimbat prin prezenţa
eşantionului.
d) Biosensori sensibili la modificarea masei

Datorită relaţiei liniare între variaţia frecvenţei de oscilaţie a unui
cristal de cuarţ şi variaţia masei la suprafaţa lui, cristalul poate fi folosit
pentru detecţia modificării masei unei substanţe.
Dacă variaţia masei (m - masa absorbită sau reţinută) este foarte mică
comparativ cu masa cristalului, frecvenţa de oscilaţie a cristalului variază cu
cantitatea:
m
f = Cf 2
(2.16)
S
unde: f - este frecvenţa de oscilaţie a cristalului în circuit;
S - este aria electrodului, acoperită cu compus;
C - este o constantă dată de natura cristalului, grosime, etc.
Un sensor pe acest principiu beneficiază de avantajele mărimii de ieşire -
frecvenţa, care se bucură de imunitate la perturbaţii şi de posibilitatea
măsurării precise.
Dacă se plasează un astfel de cristal de cuarţ, pe suprafaţa căruia s-a
depus un bioreceptor (de exemplu enzime), într-un circuit oscilator, variaţia
de frecvenţă este o măsură a variaţiei masei, care la rândul ei este
dependentă de concentraţia substanţei de dozat.
Aceşti sensori pot opera în aer, vid sau soluţii. La detecţia gazelor, de
exemplu, umiditatea poate constitui un factor perturbator.
Cristalele piezoelectrice cu f = 1  10 MHz pot opera în lichide şi cu o
frecvenţă de discriminare de 0,1 Hz , se detectează variaţii de masă la
suprafaţa lor de 10-10  10-11g.
Posibilitatea de a genera unde elastice în materiale piezoelectrice a
condus la obţinerea de biosensori bazaţi pe unde acustice de suprafaţă.
Traductoare 2-49
Reţeaua sensibilă la variaţia masei este conectată în bucla de reacţie a unui

amplificator A, a cărui frecvenţă de oscilaţie este modulată, prin variaţia
masei, de concentraţia substanţei de dozat - Fig. 2.25.
Ansamblu Suprafaţă sensibilă Ansamblu

electrozi la variaţia masei electrozi
Frecvenţmetru
Substrat unde acustice de suprafaţă
Fig. 2.25. Biosensor piezoelectric pe baza undelor acustice de

suprafaţă
Deoarece aceste traductoare lucrează la frecvenţe de oscilaţie mai înalte

(250 MHz), pot detecta mase mai mici, având astfel un prag de sensibilitate
mult mai bun faţă de cele bazate pe cristalul masiv (unde volumice). În plus
datorită posibilităţilor de miniaturizare, pe acelaşi substrat se poate realiza:
un sensor de referinţă pentru compensarea derivelor şi/sau o reţea de sensori
pentru diverşi compuşi (bioreceptori diferiţi).
2.5.3. Caracteristici şi cerinţe constructive
a) Selectivitatea reflectă diferenţele de sensibilitate ale biosensorului faţă de
compuşi chimici înrudiţi ce pot produce alterări ale răspunsului -
interferenţe.
Interferenţele pot fi:
• la nivelul bioreceptorului;
• la nivelul traductorului (sensorului) de bază.
b) Timpul de răspuns pentru diferite concentraţii este considerat timpul
scurs între momentul adăugării în soluţie a compusului organic de dozat (sau
a modificării concentraţiei sale) şi momentul la care răspunsul electric
devine de exemplu 90% din valoarea staţionară , sau o valoare în domeniul

90  99%.
[mV] U
10-3M
40
30
5*10-4M
3*10-4M
20
10
10-4M t
4 8 12 16 18 20 min
Fig. 2.26. Timpul de răspuns pentru diverse

concentraţii
Când timpul de răspuns al biosensorului este prea lung, el se

defineşte pe baza coeficientului diferenţial t (U/t), adică intervalul de
timp necesar pentru ca răspunsul să atingă o valoare prestabilită a pantei sale
- derivata curbei răspuns.
c) Sensibilitatea
U
Panta curbei U = f(C) corespunde sensibilităţii bioreceptorului S = tg = .
C
Traductoare 2-51
[mV] U
Saturaţie
100
50
0 Concentraţia
compusului
10-5 Cmin 10-3 Cmax Csat
Fig. 2.27. Sensibilitatea şi liniaritatea biosensorului
d) Linearitatea
Domeniul de linearitate este considerat intervalul Ce = Cmax - Cmin, sau
dacă se impune o anumită eroare el se restrânge.
e) Timpul de viaţă - este un parametru, în mare parte, tributar compusului
biologic de recunoaştere. În cazul enzimelor imobilizate sau al celulelor
întregi, de exemplu, durata de viaţă este de ordinul câtorva săptămâni.
Pentru bacterii imobilizate, durata de viaţă este mai mare şi în plus există
posibilitatea prelungirii timpului de viaţă prin recreşterea de celule
proaspete, direct pe suprafaţa electrodului.
Traductorul este adesea veriga cea mai vulnerabilă dintr-un lanţ de

măsură. Aspectul fiabilităţii este foarte important, mai ales în sistemele de
salvare a vieţii, departamentul supravegherii intensive etc., unde informaţia
livrată de sistemele de monitorizare trebuie să fie sigură.
Ca şi în cazul măsurărilor, toate tipurile de traductoare cunoscute
sunt utilizate şi în domeniul biologic cu respectarea strictă a condiţiilor
impuse acestor intervenţii în mediul viu (minimum efect asupra sistemelor
biologice, netoxicitate, adaptare mecanică, stabilitate într-un mediu lichid,
posibilitate de sterilizare).
Zonele de aplicaţie a traductoarelor în domeniul biomedical sunt:
• cercetare biomedicală (pe animale, pe modele fizice-
”fantome”);
• supraveghere la domiciliu;
• laboratoare clinice (pe eşantioane extrase: sânge, urină,

ţesuturi);
• supraveghere clinică la spital;
• sisteme de control în buclă închisă.
În sensul simplificării şi îmbunătăţirii asistenţei medicale, se observă
atât o creştere a supravegherii medicale la domiciliu, cât şi încercarea de
efectuare rapidă, chiar la locul de recoltare (fără a mai trece prin laboratoare
clinice) a analizelor.
Ca tendinţe, asistăm la dezvoltarea sensorilor cu o singură utilizare, a
sensorilor cu autocalibrare (inteligenţi) - cu avantajul prelucrării locale, a
sensorilor implantabili miniaturizaţi, ce permit măsurări “in situ” şi
protezări.
3. Măsurări în biomedicină cu electrozi de
suprafaţă
După cum se vede în Fig.1.12, o categorie importantă de măsurări în

biomedicină este aceea bazată pe sensorii de suprafaţă.
Principalul avantaj al acestor investigaţii este neinvazivitatea şi rapiditatea
lor. Se mai pot adăuga la acestea marea experienţă în culegerea şi
interpretarea datelor, datorită vechimii lor, precum şi multitudinea
posibilităţilor de extindere, de perfecţionare, odată cu progresele făcute în
domeniul prelucrării semnalelor.
În cele ce urmează se va face referire la culegerea şi înregistrarea
semnalelor bioelectrice (măsurări pasive) şi la măsurarea impedanţei electrice
a ţesuturilor (măsurări active). În ambele situaţii suportul energetic al
informaţiei este de tip electric, iar măsurarea se face cu electrozi de
suprafaţă.
3.1. Tehnici de măsurare a semnalelor bioelectrice
Fiinţele vii generează o serie de semnale electrice care preluate şi
prelucrate corespunzător pot da informaţii despre funcţionarea anumitor
organe.
Amplitudinea şi spectrul de frecvenţă ale câtorva semnale bioelectrice sunt
date în Fig. 3.1.
Din punctul de vedere al domeniului de frecvenţă, principalele
probleme sunt legate de faptul ca în spectrul lor este inclusă şi frecvenţa de
50 Hz, iar multe dintre biosemnale au componente de frecvenţă comune.
Amplitudinile se înscriu în domeniul 10-6 V  1 V, iar pentru unele
semnale (de exemplu electromiograma) gama dinamică a sistemului de
prelucrare trebuie să fie foarte mare.
Măsurarea biosemnalelor presupune culegerea lor cu ajutorul
electrozilor, amplificarea, filtrarea sau în general extragerea din zgomot şi
afişarea lor scopică şi grafică (document).
Această prelucrare primară se face în domeniul timp, iar interpretarea poate fi
făcută atât în domeniul timp cât şi în domeniul frecvenţă.
Chiar dacă banda de frecvenţă a sistemului de amplificare nu trebuie să fie
prea mare (domeniul de frecvenţă este destul de redus cc - 10 kHz),
dificultăţile sunt date de comasarea tuturor semnalelor bioelectrice în acest
domeniu şi de faptul că pentru acest spectru atât nivelul zgomotului de tip

interferenţă cât şi de tip intrinsec este foarte mare.
U [V]
100
Potenţiale de electrod
10-1
Potenţiale cellare Potenţiale
transmebranare cerebrale
intracraniene
10-2
10-3 Electrocardiograma
10-4
Electroencefalograma
10-5
Electroretinograma Electromiograma
f [Hz]
10-6
10-1 100 101 102 103 104
Fig. 3.1 Domeniul de amplitudine şi frecvenţă al celor mai importante
semnale bioelectrice
O parte din problemele legate de preluarea cu electrozi a acestor

semnale au fost punctate în §2.3.2.
Există atât măsurări pasive de biosemnale (o simplă culegere -
ascultare a “semnăturii electrice” generate natural de organe), cât şi măsurări
active (electromiografie activă, electroencefalografie activă).
În cel din urmă caz se înregistrează răspunsul electric al organului la un
stimul exterior artificial (optic, acustic, electric, mecanic) iar măsurările sunt
denumite măsurări prin stimulare.
Măsurări în biomedicină cu electrozi de suprafaţă 3-3
Trebuie amintit că în afară de culegerea cu electrozi a biosemnalelor,

se mai face şi măsurarea câmpului generat de activitatea electrică a fiinţelor
vii.
Detectarea biocâmpurilor are avantajul măsurării fără contact (de la distanţă)
dar prin nivelul foarte redus al câmpului de interes (cu câteva ordine de
mărime mai mic decât chiar ambientul electromagnetic natural) este dificilă
de efectuat.
În cele ce urmează se va face referire numai la culegerea cu electrozi a
biosemnalelor (Electrografie).
3.1.1 Activitatea electrică a inimii
Inima are un rol major în sistemul circulator, prin faptul că asigură
puterea necesară circulaţiei sângelui în corp (rol de pompă).
Ea este alcătuită din ţesut nodal ce este specializat în generarea şi
transmiterea impulsului de depolarizare, precum şi din ţesut muscular, care
răspunde la stimulii electrici (potenţial de acţiune) prin contracţie.
Artere
pulmonare NAV
Plămân Plămân
NS
Aortă
FH
As
Vene Ad Vene
pulmonare RP
Vd Vs
a) b)
Fig.3.2. Inima. a) conectare în circulaţia sanguină;
b)sistemul de electroconducere
Funcţionarea inimii poate fi descrisă astfel (Fig.3.2):

Nodul sinusal (NS) generează impulsurile de depolarizare cu frecvenţă de 65
 180 oscilaţii/minut (un ciclu cardiac durând aproximativ o secundă şi
micşorându-se în condiţii de efort).
Impulsul astfel generat se propagă cu o anumită viteză determinând

depolarizarea atriului. Ca răspuns mecanic la această depolarizare, sângele
este împins din atriu în ventricul - sistola atrială.
Impulsul de depolarizare ajuns la nodul atrioventricular NAV se transmite
prin fasciculul His (FH) şi reţeaua Purkinje (RP) şi depolarizează ventriculul
(sângele este împins din ventriculul drept în artera pulmonară pentru
oxigenare şi din ventriculul stâng în aortă - sistola ventriculară).
În diastolă - relaxarea inimii între bătăi - , sângele neoxigenat revine
din corp în atriulul drept, iar sângele oxigenat vine din plămân în atriul stâng,
încheindu-se astfel un ciclu cardiac.
Trebuie subliniată complexitatea ţesutului nodal şi anume:
 nodul sinusal îşi modifică frecvenţa în funcţie de efort (necesităţi);
 transmisia impulsului de depolarizare în atriu şi ventricul se face în moduri
şi cu viteze diferite şi în plus pe traseu există “întârzieri”.
Se admite că, în condiţii normale, este un singur centru de comandă
(sincronizare) - NS. Poate şi din acest motiv semnalul electric generat este
cvasiperiodic.
Progresele făcute în descifrarea generării şi transmisiei impulsului de
depolarizare au dus la posibilitatea intervenţiei în vederea protezării
(suplinirii) lui, apărând astfel stimulatorul cardiac implantabil.
Cum s-a văzut în §1.2.2.1, depolarizarea celulară presupune circulaţia unor
curenţi ionici prin membrană şi modificarea distribuţiilor de sarcini între
interiorul celulei şi exteriorul ei.
Din punct de vedere electric, inima poate fi modelată cu un dipol
electric care se modifică în timp.
Acest dipol creează în volumul conductor al corpului un câmp electric care
dă naştere la variaţii de potenţial, ce pot fi culese cu electrozi de la suprafaţa
corpului.
Trebuie menţionat că acest model a fost propus de Walter în 1887 care, în
urma măsurării cu electrozi a potenţialelor în mai multe puncte de pe
suprafaţa corpului,1 a observat existenţa unor locuri “favorizate” şi
“nefavorizate”, adică potenţiale mari şi mici.

Momentul dipolului  referit la întreaga inimă (suma vectorială a
momentelor elementare) este denumit vector cardiac.
1
Joseph D. Bonziano - The Biomedical Engineering Handbook, CRC Press and IEEE
Press, 1995.
Potenţialul într-un punct P poate fi calculat în funcţie de vectorul cardiac şi

coordonatele punctului.
 
 d 1   cos 
VP   
4    d 3
4   d2
unde θ este unghiul dintre cei doi vectori, conform Fig. 3.3
Linie de
Axa dipolului potenţial zero P
-4mV 1  cos 
-5mV VP 
d 4 d 2
-q

+5mV
-1mV  +q
+4mV
 
  2q  i
+1mV
a) b)
Fig.3.3 Distribuţia potenţialului generat de dipolul cardiac
Într-un ciclu cardiac vectorul asociat îşi schimbă direcţia, mărimea şi chiar
punctul de aplicaţie, astfel vârful lui descrie o serie de curbe închise care pot
fi reprezentate şi studiate (vectorcardiografie).
Există două tipuri de înregistrări ale activităţii electrice a inimii:
electrocardiografie şi vectorcardiografie.
3.1.1.1 Electrocardiografia
Potenţialele generate de activitatea electrică a inimii pot fi detectate
cu electrozi la suprafaţa corpului.
Forma de undă produsă de aceste biopotenţiale este denumită
electrocardiogramă - ECG sau EKG (germană).
Tehnica de măsurare şi reprezentare a activităţii electrice cardiace după

anumite axe în cele trei plane perpendiculare: frontal (XOY), transversal
(XOZ) şi sagital (YOZ) poartă denumirea de electrocardiografie.
aVR aVL
RA - I LA
Y + II aVF III
- -
Z II III aVR aVL
+ + I
RL LL
X
aVF
a) b) c)
Fig.3.4 a) Plane electrocardiografice; b) Triunghiul Einthoven; c) Axele

derivaţiilor standard în plan frontal
a) În plan frontal se efectuează:

 măsurări bipolare;
 măsurări unipolare.
La primul tip de măsurări, fiecare din intrările “+” şi “-“ ale amplificatorului
simetric sunt conectate la unul din electrozii de culegere.
La al doilea tip numai o intrare a amplificatorului este conectată la electrod
de culegere, iar cealaltă se conectează la un potenţial de referinţă.
În ambele situaţii, pentru reducerea perturbaţiilor de mod comun, un electrod
plasat la piciorul drept este conectat la masa amplificatorului. Prima
standardizare în sensul plasării şi conectării electrozilor a fost făcută de
Einthoven în anul 1904 şi se utilizează şi astăzi (triunghiul Einthoven, -
Fig.3.4b).
În colţurile triunghiului echilateral se află electrozi plasaţi la mâna dreaptă

(Right Arm - RL), mâna stângă (Left Arm - LA) şi piciorul stâng (Left Leg -
LL).
În plan frontal sunt trei culegeri (derivaţii) bipolare standard, notate cu I, II,
III.
Derivaţia I reprezintă măsurarea şi redarea grafică sau scopică a diferenţei de
potenţial generate de activitatea inimii între un electrod plasat la mâna
dreaptă (RA) şi conectat la intrarea “-“ a amplificatorului diferenţial şi un
electrod plasat la mâna stângă (LA) şi conectat la intrarea “+” a
amplificatorului.
Din Fig.3.4.b se deduce şi modul de obţinere a derivaţiilor II şi III, iar axele
lor sunt date în Fig.3.4.c.
În plan frontal mai există şase derivaţii unipolare: VR, VL, VF şi
aVR, aVL, aVF. Derivaţiile VR, VL, VF sunt obţinute prin conectarea mâinii
drepte (VR), mâinii stângi (VL), respectiv piciorului stâng (VF) la borna plus
a amplificatorului.
Potenţialul de referinţă este, obţinut prin sumarea potenţialelor de la cei trei
electrozi amintiţi şi se conectează la borna minus a amplificatorului.
Potenţialul de referinţă astfel obţinut este denumit potenţial Wilson.
Uin, VR Uin, aVR

+ VR + aVR
RA LA R RA LA R
- -
R R
LL R LL
RL
RL
a) b)
Fig.3.5 Derivaţii unipolare a); Derivaţii unipolare mărite b)
Tensiunea la intrarea amplificatorului UinVR pentru derivaţia VR este:

  U RA  U LA  U LL 
U in, VR  U RA   
 3 

U 2U RA  U LA  U LL

 in , VR
3
(3.1)
Deoarece diferenţele de potenţial în cazul acestor derivaţii (VR, VL, VF)
sunt mici s-a recurs la obţinerea potenţialului de referinţă prin sumarea
potenţialelor, nu de la toţi cei trei electrozi de culegere, ci de la doi care au
mai rămas, cel de al treilea fiind conectat doar la borna plus a
amplificatorului.
În acest fel s-au obţinut derivaţiile unipolare mărite (“augmented”) aVR,
aVL, aVF.
Tensiunea la intrarea amplificatorului pentru derivaţia “aVR” este:
U LA  U LL
U inaVR  U RA 
2
2U RA  U LA  U LL
U inaVR  (3.2)
2
Din relaţiile (3.1) şi (3.2) rezultă o creştere a tensiunii de intrare în
cazul derivaţiilor unipolare mărite faţă de derivaţiile unipolare.
Cele şase derivaţii I, II, III, aVR, aVL, aVF nu sunt independente. Plecând
de la relaţia (3.2) rezultă:
U  U LA  U RA  U LL
U inaVR  RA
2
 I  II I  II
aVF   (3.3)
2 2
În mod analog se poate demonstra (aşa cum rezultă intuitiv şi din Fig.3.4.b)
că:
I  III II  III
aVL  şi aVF  (3.4)
2 2
I  III  II (3.5)
Pentru determinarea proiecţiilor vectorului cardiac în plan frontal ar fi
fost suficiente două culegeri (derivaţii). Cu toate acestea se fac 6 sau 9,
fiecare dintre ele “vede” inima dintr-o anumită perspectivă punând în
evidenţă diverse evenimente.
Cum am amintit, redundanţa este datorată în acest caz şi modelării.

Vectorul cardiac îşi schimbă şi punctul de aplicaţie în timpul unui ciclu
cardiac.
Forma de undă obţinută de la o derivaţie la alta diferă. Pentru
derivaţia II este dată o variaţie în timp a tensiunii culese la suprafaţa corpului
în corelaţie cu “sursele” ei (potenţialele transmembranare celulare de la
nivelul atriului şi ventriculului).
Forma de undă asociată culegerii cu electrozi a potenţialelor electrice
de la suprafaţa corpului (ECG) este dată de evenimentele electrice
(depolarizare, repolarizare), care au loc într-un număr mare de celule ce
constituie cordul (celule şi ţesuturi nodale).
Din Fig.3.6 se observă că electrocardiograma reflectă numai deplasarea
frontului de depolarizare şi repolarizare şi este insensibilă (linie izoelectrică)
la potenţialul de repaus celular precum şi la potenţialul din starea
depolarizată.
Utransmemb Stare
cel. atrială depolarizată
+30 t
repolarizare
depolarizare Potenţial de
repaus
-90
Utransmemb cel. Stare

ventriculară depolarizată
+30 t
depolarizare
repolarizare
Potenţial de
repaus
-90
ECG-II sensibilitate
R
insensibilitate R
1
0,5 P T P T
t
Q S Q S
Fig.3.6. Fazele ciclului cardiac în corelaţie cu potenţiale de
acţiune în celula atrială şi ventriculară
Astfel ECG pentru un ciclu cardiac are cinci unde semnificative:

 unda P, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul atriului
(din punct de vedere mecanic determină contracţia atrială);
 unda QRS, care reflectă deplasarea frontului de depolarizare la nivelul
ventriculelor (mecanic determină contracţia ventriculară);
 unda T, care reflectă deplasarea frontului de repolarizare ventriculară.
Repolarizarea atrială nu este evidentă în ECG deoarece este acoperită

de unda QRS.
Desigur că în afară de aceste unde semnificative, printr-o culegere şi
prelucrare performantă ar mai putea apărea şi replici de nivel mai mic ale
complexului de evenimente ce caracterizează funcţionarea inimii.
Analiza ECG se face de obicei în domeniul timp, deoarece
electrocardiogramele sunt funcţii cvasiperiodice.
Pentru o derivaţie se determină:
 amplitudinea undelor semnificative (P, QRS, T), durata lor, timpul dintre
unde (de exemplu timpul de conducţie atrio - ventriculară);
 diferenţele care apar de la un ciclu cardiac la altul în privinţa parametrilor
mai înainte enumeraţi.
Acest lucru se face pentru toate cele 12 derivaţii (6 în plan frontal şi 6 în plan
transversal) precum şi pentru alţi parametri legaţi de sistemul circulator
(presiune atrială).
În plus se fac şi corelaţii între derivaţii şi/sau parametrii mecanici.
b) Derivaţii (culegeri) în plan transversal(Fig.3.7)

În acest plan sunt standardizate şase culegeri unipolare precordiale:
V1, V2, V3, V4, V5, V6.
V6
+ V6
R UinV6
V5 RA -
V1 V2 V3 V4
R
LA
R
LL
RL
Fig.3.7 Culegeri unipolare precordiale
Potenţialul de referinţă este potenţialul Wilson (URA+ULA+ULL)/3.

Electrodul de la piciorul drept (RL) este conectat la masa amplificatorului.
c) În plan sagital se recurge la derivaţii unipolare esofagiale.

Cateterul în care se află electrodul este introdus în esofag prin nară.
Electrodul de culegere este conectat la borna plus a amplificatorului, la borna
minus este potenţialul Wilson iar masa amplificatorului este conectată la
electrodul de la piciorul drept.
Electrocardiograful
Electrocardiograful este aparatul utilizat la culegerea şi înregistrarea

electrocardiogramei. El este întâlnit atât în varianta staţionară cât şi în
varianta portabilă. El se mai construieşte ca aparat independent deşi tendinţa
generală în instrumentaţie este de trecere de la “aparat de măsură autonom” -
dictat de constructor - la o structură modulară, deschisă, versatilă, evolutivă,
pe care utilizatorul să o poată perfecţiona şi dezvolta.
Desigur, în acest sens există module de amplificare, module de filtrare
(prelucrare primară), interfeţe şi softuri (prelucrare secundară).
În cele ce urmează, se vor puncta doar câteva aspecte specifice legate
de instrumentaţia utilizată la obţinerea electrocardiogramelor.
Semnalul bioelectric de interes are amplitudinea în domeniul zecilor
(sutelor) de V  mV şi frecvenţa în domeniul 0,05  100 Hz.
Tot din Fig.3.1 se poate vedea şi situarea celorlaltor semnale bioelectrice,
care constituie artefacte.
Electrozii de culegere a semnalelor electrocardiografice sunt electrozi
de suprafaţă, ce nu ridică probleme deosebite (§2.3) decât la nivelul
stabilităţii, biocompatibilităţii şi comodităţii interfeţei.
Se utilizează în general cei 4 electrozi la mâini şi picioare (RA; LA; RL; LL)
şi cei 6 electrozi precordiali (V1,...,V6), plasaţi în locuri standard.
a) La nivelul primului preamplificator se încearcă eliminarea interferenţelor

electromagnetice - Fig.3.8.
Iniţial s-a considerat rejecţia de mod comun ca fiind realizată doar de
amplificatorul simetric (Fig.2.11.), electrodul de la piciorul drept era conectat
direct la masa amplificatorului respectiv.
E
RA LA + Derivaţia I
PA
U2
-
R R
RL LL
R2
R1 +
- A1
R3
A2 -
Vmc
+
Fig.3.8 Derivaţia I, cu sistemul de comandă a ecranului şi electrodului

de la piciorul drept
În Fig.3.8 se arată preluarea derivaţiei I, scoţându-se în evidenţă

reducerea tensiunii de mod comun prin comanda electrodului de la piciorul
drept (bucla de reacţie pacient - sistem de prelucrare).
Preamplificatorul PA este de tipul unui amplificator de instrumentaţie
(RRMC bun, conexiuni pentru gardare, etc.)
Amplificatorul A1 aduce ecranul (E) la tensiunea de mod comun Vmc
(gardare), iar A2 inversează această tensiune şi o aduce la pacient prin
electrodul de la piciorul drept. Prin închiderea acestei bucle de reacţie,
tensiunea perturbatoare Vmc văzută de PA scade.
Amplificarea lui PA este 10 pentru a nu se intra în saturaţie datorită
potenţialului de electrod (tipic - sute de mV).
Eliminarea acestui potenţial perturbator de curent continuu se face la nivelul
amplificatorului ce urmează lui PA, unde se stabileşte şi frecvenţa inferioară
de prelucrare a semnalului (0,05 Hz şi încă două trepte, de exemplu 0,5 şi 2
Hz).
b) Bufferarea şi protecţia intrării

Generatorul de semnal electrocardiografic are o impedanţă mare, care
pe de o parte poate accentua efectul de sarcină, iar pe de altă parte prin
înserierea cu impedanţa interfeţei electrod - ţesut, poate crea o asimetrie între
conexiunile de culegere (conexiunea generator, LA, întrarea plus a PA şi
conexiunea generator, RA, intrarea minus a PA - Fig.2.11).
În plus, pentru culegerea simultană a celor 15 sau 12 derivaţii, acelaşi
electrod activ trebuie conectat în mai multe locuri. De exemplu RA trebuie
conectat la intrările minus ale amplificatoarelor pentru derivaţiile I şi II, la
intrările plus pentru derivaţiile VR şi aVR şi la cele două reţele de formare a
potenţialelor de referinţă (Wilson şi reţeaua pentru derivaţiile mărite “a”).
Minimizarea acestor efecte, impedanţa mare generator şi interfaţă,
asimetria la intrarea amplificatorului şi încărcarea generatorului de semnal cu
reţelele de formare a potenţialului de referinţă, se face prin bufferarea fiecărui
electrod în parte ca în Fig.3.9.
- BRA
R1 R2 C1 B
RA +
NE-2 C2 DZ
Fig. 3.9 Bufferarea sursei de semnal şi protecţia intrării
Deoarece este primul circuit activ după electrod, repetorul trebuie:

 să aibă curent de polarizare foarte mic pentru protecţia pacientului (max
0,1 A);
 să aibă zgomot echivalent de intrare foarte mic pentru nedistorsionarea
semnalului;
 să fie protejat faţă de impulsurile de amplitudine mare date de defibrilator.
Referitor la ultimul aspect, se ştie că sunt situaţii când inima trebuie
resuscitată cu impulsuri electrice de mare amplitudine şi durată mică, în
acelaşi timp cu înregistrarea ECG.
Protecţia intrării amplificatorului se face cu tub cu descărcare în gaze (NE -

2) şi apoi cu diode Zener. Elementele de protecţie trebuie să fie de foarte
bună calitate pentru a nu influenţa semnalul util.
R2C2 şi C1 sunt filtre trece jos cu frecvenţa superioară fs > 10 kHz.
Este preferabil ca această bufferare şi protecţie să se facă chiar pe electrodul
de culegere.
Oricum, circuitul de protecţie, filtrare şi bufferare se introduce în punctul
notat cu x din Fig. 3.8.
c) Reţeaua de formare a derivaţiilor
Ecran
BLA R I
2R 2R -
R
BRA +
3R 3R II
-
2R 2R
R
3R +
aVR
2R 2R +
BLL -
V1 VR
Z2 +
Vmc W
Z3 Z1 + -
-
RL V1
- -
+
R
+
Fig.3.10 Obţinerea potenţialelor de referinţă şi formarea derivaţiilor
Reţeaua de formare a derivaţiilor este astfel alcătuită pentru a se

obţine o impedanţă constantă pe oricare din intrările la amplificatoare.
În Fig.3.10 sunt figurate toate derivaţiile la care participă electrodul de la
mâna dreaptă, după ce este bufferat (BRA).
Se observă că pentru toate cele patru culegeri pe intrările plus şi minus ale
amplificatorului simetric, se intră cu rezistenţa R fie direct fie cu două
rezistenţe 2R în paralel sau trei rezistenţe de valoare 3R în paralel.
În acest fel, intrarea la amplificator este simetrică şi deci nu se înrăutăţeşte
RRMC.
Ca potenţial de mod comun se ia potenţialul Wilson (W) care, ca şi în
Fig.3.8, după ce este bufferat atacă ecranul (gardare) şi apoi este utilizat
pentru comanda electrodului de la piciorul drept (RL).
Faţă de cele expuse până aici, mai pot fi amintite filtrele sau în general
dispozitivele de extragere a semnalului din zgomot, ce intră în componenţa
electrocardiografului şi faptul că întreg sistemul poate fi computerizat.
Culegerea semnalelor ECG poate fi controlată de computer în
vederea :
 automatizării culegerii şi înregistrării semnalelor bioelectrice generate de
inimă (prelucrare primară);
 efectuării automate a analizei şi interpretării acestor semnale (prelucrare
secundară).
Legat de modul de prelucrare a semnalului în vederea extragerii din zgomot,
poate fi amintit procedeul de filtrare adaptivă, care este utilizat şi în cazul
înregistrării ECG.
3.1.1.2 Vectorcardiografia
Tehnica de reprezentare a traiectoriei spaţiale descrise de vârful
vectorului cardiac în timpul unui ciclu complet al inimii poartă denumirea de
vectorcardiografie.
Vectorul cardiac caracterizează global activitatea electrică a inimii, în timp ce
electrocardiograma este o colecţie de aspecte particulare.
Se poate reprezenta vectorul cardiac în spaţiu sau proiecţiile acestuia pe cele
trei plane electrocardiografice.
Proiecţia vectorului cardiac într-un plan poate fi determinată însumând
vectorii corespunzători
  
celor două axe perpendiculare din planul de interes.
Vzx  Vz  Vx (3.6)
Vectorul cardiac se obţine prin sumarea a trei vectori corespunzători
direcţiilor x,y, z: 
V  Vx  V y  Vz (3.7)

Determinarea vectorului V se poate face prin culegerea potenţialelor ECG
generate de-a lungul celor trei axe, cu câte doi electrozi plasaţi pe fiecare
dintre ele.
Ux se obţine cu electrozi I şi A plasaţi sub cele două braţe;
Uy se obţine cu electrozi H şi LL plasaţi la cap şi la piciorul stâng;
Uz se obţine cu electrozi E şi M plasaţi în faţa şi în spatele corpului.
Y 10k
  I
Vy V Z
13k 75k Ux
A

Vx 47k

Vz X
 33k
V zx
C
36k
a) 24k
E
12k 130k Uz
M
Y Z 68k
H
M 30k
I A X
15k
E C LL
10k Uy
H
RL LL RL
b) c)
Fig.3.11 a) Vectorul cardiac şi proiecţiile lui; b) Plasarea electrozilor;
c) Reţeaua de compensare Frank
Cei şapte electrozi sunt conectaţi printr-o reţea rezistivă (reţeaua Frank), în
vederea obţinerii potenţialelor Ux, Uy, Uz.
Ca de obicei electrodul de pe piciorul drept este conectat la masa
amplificatorului de culegere.
Un vectorcardiograf este reprezentat în Fig.3.12.
Canale
Electrozi electrocardiografice
Reţea Selector
Frank axe
1ms
2,5ms
“Generator de săgeată”
sincronizat
Fig.3.12 Schema bloc a vectorcardiografului
Cei opt electrozi de culegere sunt conectaţi la reţeaua Frank care

realizează compensarea neomogenităţii mediului şi asimetriei electrozilor de
culegere faţă de generator (inimă).
Selectorul de axe distribuie tensiunile Ux, Uy şi Uz pe plăcile de deflexie ale
osciloscopului, pentru obţinerea uneia din curbele descrise de vârful
vectorului cardiac în cele trei plane.
Amplificatoarele de izolaţie formează trei canale electrocardiografice.
Osciloscopul lucrează în modul x - y.
Se selectează două tensiuni pe plăcile x şi y ale osciloscopului, pentru
reprezentarea curbei descrise într-un anumit plan, ca în cazul figurilor
Lissajoux.
Pentru a ţine cont de situarea asimetrică a inimii, de neomogenităţile

între inimă şi suprafaţa corpului în afară de cei şase electrozi, Frack a mai
introdus un electrod de compensare C - Fig.3.11.
A treia tensiune poate fi utilizată pentru modularea intensităţii
spotului pe ecran. Ea este de obicei sumată cu o tensiune în trei nivele
(generator de săgeată) pentru a se pune în evidenţă şi sensul de parcurgere a
curbei.
Există şi posibilitatea afişării pe ecran a tuturor celor trei curbe (traiectoriile
descrise de vectorul cardiac în cele trei plane perpendiculare).
Aceasta se poate face pe principiul osciloscopului cu două fascicule ce
lucrează prin întrerupere (“Chopped”).
Un comutator electronic de frecvenţă mare distribuie ciclic trei combinaţii de
câte două tensiuni din Ux, Uy şi Uz pe plăcile X şi Y ale osciloscopului,
bineînţeles sumate cu nişte tensiuni continue pentru a se separa cele trei
curbe.
La frecvenţe de comutare mari, ochiul nu sesizează discontinuităţile curbelor,
ele apărând ca simultan înregistrate.
3.1.2. Electroencefalografia
Creierul, ca parte a sistemului nervos central, are o structură dintre
cele mai complexe şi un rol esenţial în coordonare, control, adaptare pentru
întreg organismul. El se diferenţiază net de restul organelor.
Condiţiile de mediu: pH, temperatură, în care funcţionează creierul
sunt mult mai stricte decât cele ale altor organe.
Electroencefalografia este tehnica de culegere, prelucrare şi
înregistrare cu ajutorul electrozilor de suprafaţă, a activităţii electrice a
creierului.
Electroencefalograma, forma de undă asociată, este foarte complexă, fiind de
natura unui semnal stocastic.
Se disting, totuşi, în componenţa ei (prin frecvenţă, amplitudine, formă, locul
şi momentul apariţiei, etc.) nişte ritmuri şi descărcări tranzitorii.
În plus, există anumite corelaţii determinate statistic, între aceste forme de
undă specifice şi unele fenomene clinice.
Putem enumera astfel:
Ritmul delta (), care conţine componente de frecvenţă în domeniul 0,5  4
Hz şi are amplitudinea cea mai mare dintre ritmuri (aproximativ 100 V).
El apare la adult şi copil în anumite faze ale somnului. La copil poate apărea
chiar în starea de veghe, în schimb prezenţa lui la adult în starea de veghe
este considerată patologică (tumoare, epilepsie, presiune intracraniană).
Ritmul teta (). Domeniul de frecvenţă este 4  8 Hz, iar de amplitudine 30 
70 V.
Acest ritm este întâlnit curent la copii iar prin prezenţa lui la adulţi poate
semnala anumite probleme psihice.
Ritmul alfa () are banda de frecvenţă 8  13 Hz şi amplitudinea 30  100
A.
Ritmul alfa este vizibil în traseul electroencefalografic în condiţii de linişte
(relaxare) a subiectului. Dacă relaxarea sau liniştea este profundă, ritmul  de
frecvenţă 10 Hz şi 50 V amplitudine se distinge în majoritatea traseelor
electroencefalografice. Când această linişte este întreruptă (de exemplu la
deschiderea ochilor), ritmul  dispare şi poate apare ritmul .
Ritmul beta () are componente de frecvenţă în domeniul 13 - 22 Hz şi are
amplitudine sub 30 V. Prezent în starea de concentrare, el este asociat
activităţii mentale de gândire.
Ritmul gamma () conţine componente de frecvenţă mai mari de 22 Hz şi are
amplitudini sub 10 V.
În afară de aceste cinci ritmuri mai există şi alte tipuri de unde cum ar
fi complexele K, fusul electroencefalografic şi descărcările (spaicurile)
epileptice.
3.1.2.1. Sisteme de culegere
Întrucât forma de undă înregistrată depinde de locul de culegere, în
vederea unei interpretări unice, s-a recurs la standardizarea plasării
electrozilor. Cel mai utilizat sistem de poziţionare pentru electrozi este dat în
Fig.3.13, unde:
- cu F sunt notaţi electrozii plasaţi în zona frontală (frontali);
- cu T electrozii temporali;
- cu C electrozii centrali;
- cu P electrozii parietali;
- cu O electrozii occipitali.
În total sunt 19 puncte (electrozi activi).
Electrozii plasaţi pe nas N şi urechi (A1 şi A2) pot fi utilizaţi la obţinerea
potenţialului de referinţă. Ca şi la ECG un electrod plasat la piciorul drept
(RL) poate fi conectat la masa amplificatorului de culegere.
De asemenea există sisteme de culegere unipolare (între un electrod şi un

potenţial de referinţă) şi sisteme de culegere bipolare (între doi electrozi
activi).
În cazul culegerilor unipolare potenţialul de referinţă poate fi dat de N, de A1
şi A2 sau poate fi obţinut prin medierea celor 19 electrozi activi - Fig.3.13.
Referinţă Referinţă
N (nas)
- +
R Fp1 Fp2
+ F1 -
F3 F2 F8
R F3
C3 C2 C4
T3 T4
R
A1 P3 P2 A2
P4
R T5
T6 +
+ -
R O1 O2
-
a) b) c)
Fig.3.13 Culegeri unipolare cu punct de referinţă median a); Sistem

standardizat de plasare a electrozilor la EEG b); Culegeri unipolare c)
Referitor la culegerile bipolare, pentru a se face distincţie între trasee

(o mai bună localizare a evenimentelor), un electrod este conectat la borna
plus a unui amplificator şi la borna minus a altuia.
Acest lucru se face din electrod în electrod: longitudinal (culegeri
longitudinale - Fig.3.14 dreapta) sau transversal (culegeri transversale).
În vederea explorării zonelor mai profunde ale creierului există şi
culegeri efectuate între electrozi mai îndepărtaţi (culegeri de orientare) -
Fig.3.14 stânga.
N (nas)
Culegeri de Culegeri
orientare longitudinale
Fp1 Fp2
- F1 -
F8
+ F3 F2 +
F3
-
C3 C2 C4
T3 T4 +
A1 P3 P2 A2 -
P4
- T5 +
T6
+ -
O1 O2
+
Fig.3.14 Sisteme de culegere bipolare
3.1.2.2. Electroencefalograful
Schema bloc a unui electroencefalograf este dată în Fig.3.15.
¤ Electrozii
Există mai multe tipuri de electrozi în funcţie de zona de aplicare
(scalp, direct pe creier sau intracranian).
Pentru culegerile de pe pielea capului se utilizează discuri cu  = 5  10 mm,
sau cupe ce se fixează utilizând centuri elastice ori adeziv. Materialul utilizat
pentru electrozi este Ag/AgCl, datorită bunei comportări în ceea ce priveşte
polarizarea şi zgomotul de electrod.
Pentru a asigura un bun contact şi o interfaţă stabilă, locurile de amplasare
sunt bine curăţate şi degresate cu alcool.
¤ Selectorul de electrozi
Se compune dintr-un număr de comutatoare, câte două pentru fiecare
canal electroencefalografic.
La intrarea acestor comutatoare sunt conectaţi electrozii.
Pe fiecare canal semnalul este amplificat de un preamplificator diferenţial.
Numărul de canale este cuprins între 4 şi 64.
Electrozi (23) A  A fs
Selector Preamplificatoare Amplificatoare Înregistrator

electrozi diferenţiale
CNA
Ohmetru Generator
calibrare
5-1000V Prelucrare
numerică
Fig. 3.15 Schema bloc a unui electroencefalograf
¤ Preamplificatoarele
Datorită nivelului mic al semnalului, primul etaj de amplificare trebuie
să fie de zgomot redus, să aibă un raport al rejecţiei de mod comun mare
(RRMC > 100 dB), ofset redus şi impedanţă de intrare mare (10 M).
La nivelul preamplificatorului se poate regla amplificarea şi constanta de timp
 (în câteva trepte de la 0,1 Hz la câţiva Hz).
Amplificatoarele care urmează permit modificarea sensibilităţii pe
fiecare canal şi reglarea în trepte (10 Hz  70 Hz) a frecvenţei superioare (la
- 3 dB).
Pe lângă înregistrarea grafică a variaţiei în timp a semnalului EEG
există şi o conversie analog numerică în vederea stocării şi prelucrării
numerice a semnalului (analiză în domeniul frecvenţă).
Precauţii deosebite trebuie luate în vederea minimizării zgomotelor şi
interferenţelor. Se ştie că un contact imperfect la interfaţă, prin dezechilibru
(asimetrie), reduce raportul rejecţiei de mod comun. De aceea se utilizează
un ohmmetru pentru controlul rezistenţei la nivelul interfeţei electrod - ţesut.
Măsurarea rezistenţei pe rând între câte doi electrozi se face utilizând

un semnal excitator de curent alternativ pentru a evita polarizarea. O
rezistenţă de contact sub 10 k este considerată acceptabilă.
Tot în vederea înregistrării în bune condiţii a semnalului:
 se protejează sursa de alimentare faţă de perturbaţiile conduse;
 se face calibrarea lanţului de amplificare (amplitudinea semnalului) şi a
răspunsului în frecvenţă cu ajutorul unui generator de semnal
dreptunghiular.
3.1.2.3 Electroencefalografie activă
Aceasta constă în înregistrarea electroencefalogramei în condiţii de
stimulare. Se utilizează în general stimuli vizuali şi acustici.
Ca răspuns la aceşti stimuli apare un potenţial evocat, care fiind mai mic ca
amplitudine este “acoperit” şi trebuie “extras” din traseul
electroencefalografic. În acest scop se utilizează metoda medierii coerente. În
Fig.3.16 se dă schema bloc de culegere a potenţialului evocat.
50V 10V
Monitor EEG Inregistrator

potenţial evocat
Mediator
Subiect coerent în
timp
Comandă
Stimulator Stimulator stimuli
optic acustic
Fig 3.16 Culegerea şi obţinerea potenţialului evocat
Se observă de aici că la electroencefalografia activă apar în plus

stimulatoarele (acustic şi/sau optic) şi mediatorul coerent în timp, care
permite obţinerea potenţialului evocat de amplitudine mică din traseul
electroencefalografic.
În cele ce urmează vom prezenta principiul mediatorului coerent în timp.

Medierea coerentă în timp
Ea constituie un procedeu de extragere din zgomot (artefact) a unui
semnal ce prezintă periodicitate, fie că această periodicitate are loc datorită
unor fenomene reale repetitive (de exemplu detecţia unor unde de
amplitudine mică -nevizibile- din traseele ECG), fie că această periodicitate
este obţinută prin stimulare (potenţialul evocat din traseele EEG).
Avantajul metodei constă în aceea că poate fi utilizată pentru cazul în
care semnalul util (de interes) nu poate fi extras din zgomot prin separare în
frecvenţă, cu ajutorul filtrelor, de exemplu.
Fie semnalul cules s(t), care conţine atât semnalul util su(t) cât şi
zgomotul z(t)
s(t )  su (t )  z(t ) (3.8)
Pentru ca medierea semnalului să poată fi făcută trebuie ca:
 toate secvenţele s(t) să conţină semnalul determinist su(t), care nu se
modifică de la o secvenţă la alta;
 zgomotul z(t) să fie de bandă largă, staţionar şi să aibă media statistică
zero şi dispersia  2 :
Ez(t )  ms  0 (3.9)

E  su (t )  ms 
2
  Es (t )  
2
u
2
(3.10)
 semnalul util su(t) şi zgomotul să fie necorelate
s ( i ) ( t )  su ( t )  z ( i ) ( t ) (3.11)
În Fig.3.17 sunt “N” secvenţe T1, T2,...,TN luate la momente de timp
diferite, dar egale ca durată T1=T2=...=TN.
Durata Ti a fiecărei secvenţe este împărţită în n intervale de lăţime .
Cu cât n este mai mare, cu atât fineţea înregistrării este mai bună. Parametrul
n dă rezoluţia semnalului extras din zgomot şi este ales în funcţie de
frecvenţa lui su(t) şi capacitatea de memorare. Se memorează “N” secvenţe a
câte “n” eşantioane fiecare.
Amplitudinea eşantionului de ordinul k de la o secvenţă T i din cele N
este:
s(Ti , k  )  su (Ti , k  )  z(Ti , k  ) (3.12)
pentru orice Ti T1 ,..., TN  .
Amplitudinea medie a eşantionului de ordinul k pentru cele N
secvenţe este:
N N
1 1 1
s( k  ) 
N
 s(Ti , k )  N Nsu ( k  )  N  z(Ti , k  )
i 1 i 1
N
1
s( k  )  su ( k  ) 
N
 z(T , k  )
i (3.13)
i 1
pentru orice k 1,..., n

Pentru N componenta datorată zgomotului tinde spre zero şi deci
s( k  ) estimează eşantionul de ordinul k al semnalului util su ( k  ) .
s(t)
k k k k


T1=n Ti=n
stimuli
T1 T2 Ti TN
Fig.3.17 Principiul medierii coerente
Se poate demonstra că raportul semnal - zgomot al mediei s( k  ) creşte cu

N faţă de raportul semnal - zgomot al oricăreia dintre secvenţe s(Ti , k  ) .
Pentru a obţine un raport semnal - zgomot cât mai bun trebuie ca N
să fie cât mai mare.
Dar în condiţii de stimulare N nu se poate lua foarte mare deoarece, datorită
obişnuinţei cu stimulul, de la un moment dat răspunsul poate fi atenuat sau
oricum nu mai prezintă mare stabilitate (identitate) de la o secvenţă la alta.
3.2. Măsurarea impedanţei electrice a ţesuturilor

Conductivitatea specifică a ţesuturilor are variaţii într-un domeniu
mare de valori. Valoarea ei diferă mai mult de la un ţesut la altul decât, de
exemplu, valoarea atenuării razelor X - Tabelul 3.1.
Tabelul 3.1.
Ţesut Conductivitate electrică Coeficient de
[mS/cm] atenuare a razelor X
Lichidul cerebral 15,4 20
Sânge 6,7 20,4
Ficat 2,8
Muşchi 8 longitudinal 20,4
0,6 transversal
Muşchi cardiac 6,3 longitudinal
2,3 transversal
Materie cenuşie 3,5
Materie albă 1,5
Plămân 1 expiraţie 0,5 inspiraţie
Grăsime 0,4 18,5
Os 0,06 35
În afară de conductivitate, un alt parametru electric important al

ţesuturilor este permitivitatea dielectrică.
Prin măsurarea impedanţei ţesuturilor se pot obţine informaţii despre
circulaţia sanguină (periferică sau la nivelul inimii) ori diferenţele structurale
din anumite zone ale corpului.
Se fac astfel de măsurări în următoarele scopuri:
 determinarea variaţiilor de impedanţă datorate sistemului respirator şi
circulator (pletismografie de impedanţă);
 determinarea impedanţei în vederea estimării compoziţiei corpului
(volumul de fluid, grăsime etc.);
 evaluarea reacţiei oamenilor la stimuli exteriori (reactometrie);
 determinarea impedanţelor în vederea detectării diferenţelor structurale şi
obţinerii de imagini (tomografie de impedanţă).
3.2.1. Metode de măsurare a impedanţei ţesuturilor

Măsurarea impedanţei se face prin injectarea unui curent şi măsurarea
potenţialului sau prin utilizarea unei punţi alimentate tot la o sursă de curent
constant. Se lucrează în curent alternativ pentru a elimina problemele legate
de polarizare la interfaţa electrod - piele.
Valoarea efectivă a curentului injectat trebuie să fie sub limita
permisă Fig.2.11. şi bineînţeles sub pragul de stimulare al ţesuturilor.
¤ Sursa de curent:
În general se utilizează o sursă de curent cu amplitudinea în domeniul
0,5  5 mA şi frecvenţa de 10 kHz  100 kHz.
Frecvenţa inferioară este mai mare de 10 kHz pentru a se evita interferenţele
(artefactele) datorate potenţialelor generate de organism (semnale
bioelectrice - Fig.3.1.).
O frecvenţă superioară mare are avantajul reducerii efectului
polarizării electrozilor şi în plus permite creşterea sensibilităţii măsurării,
deoarece curentul injectat permis creşte odată cu creşterea frecvenţei -
Fig.2.9.
Frecvenţa superioară este limitată, totuşi, de posibilitatea de a controla
capacităţile parazite şi de creşterea cu frecvenţa a atenuării semnalului în
ţesut.
¤ Interfaţa electrod - piele
Problemele care apar aici sunt legate de: impedanţa pielii (care poate
fi de 2  10 ori mai mare decât a ţesutului de interes), controlul şi stabilitatea
interfeţei electrod - piele.
Referitor la primul aspect, se reduce limita inferioară a modificărilor de
impedanţă detectate, deoarece, în general, se pot detecta variaţii de 0,1  1
% din impedanţa totală.
În ceea ce priveşte al doilea aspect, trebuie controlat efectul de polarizare la
interfaţă, atât prin valoarea intensităţii curentului injectat (curenţi mici), cât
şi prin frecvenţa lui (utilizarea frecvenţelor mari).
De asemenea trebuie asigurată stabilitatea în timp a interfeţei.
Există două metode de detecţie a impedanţei ţesuturilor:
 metoda celor doi electrozi;
 metoda celor patru electrozi.
În primul caz deranjează interfaţa electrod - piele: Ze1 - Zp1 şi Ze2 - Zp2 aşa
cum se arată în Fig.3.18.
Ze1
E1 Zp1
Z Rţ Cţ Z0v = Z0 + Z
E2
Zp2
ţesut
Ze2
piele
Fig.3.18 Metoda celor doi electrozi
O posibilitate de a elimina efectul impedanţei de contact electrod -

piele (căderea de tensiune pe ea) este prin metoda celor patru electrozi.
Principiul este similar cu cel de la rezistenţa etalon cu patru borne sau, în
general, pregătirea probelor pentru măsurarea rezistenţei în vederea eliminării
efectului rezistenţei de contact - Fig.3.19.
E1 Zp1
Z1 Zp2 E2 K2 1
I0 Sursă de
ZinA1
curent Z0 v
U0v 2
constant K3 1
A1
20-100kHz
Zp3 E3 2
Z2
E4 Zp4
1
R C A2
K1 2
Fig.3.19. Metoda celor 4 electrozi
3.2.1.1. Metoda celor doi electrozi

În scopul determinării valorii impedanţei ţesuturilor Z0 şi variaţiei
acesteia Z, cei doi electrozi E1 şi E2 aplicaţi pe antebraţ, de exemplu, se
conectează în braţul unei punţi de curent alternativ - Fig.3.20.
Generator
de curent Z2 Ampl.
Z1 Z
constant Ke Detector FTJ
C3 AS A
sincron
Kc
R R3 IN
Ech.
R
Dezechilibru Z
E1 E2 [m]
Z 0v  Z 0  Z
t
Echilibrare
Fig. 3.20. Metoda celor doi electrozi în punte
Puntea este alimentată cu un generator de curent constant atât pentru

a injecta în ţesut un curent controlat cât şi pentru a creşte liniaritatea,
deoarece la determinarea variaţiei (Z) ea lucrează dezechilibrat.
Cu R3 şi C3 sunt schiţate două elemente reglabile, necesare pentru a aduce
puntea la echilibru în raport cu Z0. La elementele reglabile R3 şi C3 se poate
citi direct valoarea Z0.
Amplificatorul selectiv are frecvenţa centrală egală cu cea a
generatorului de curent, iar banda de frecvenţă în funcţie de componentele de
frecvenţă ale semnalului modulator. De exemplu, în cazul estimării circulaţiei
periferice f < 100Hz.
Detectorul sincron şi filtru trece jos (FTJ) permit refacerea semnalului
modulator, deci obţinerea lui Z(t).
Sistemul de calibrare este alcătuit dintr-un set de rezistenţe de

precizie şi un astabil care prin comanda unui întrerupător produce variaţii de
rezistenţă cu valoarea R cunoscută.
¤ Determinarea lui Z0
Cu comutatorul Ke la indicatorul de nul (IN) se reglează din R3 şi C3
până ce puntea este adusă la echilibru. În acest fel se obţine valoarea
impedanţei Z0, Z0 >> Z.
¤ Determinarea lui Z
După echilibrare, la ieşirea amplificatorului selectiv va exista o mică
tensiune datorată modificării în timp a lui Z.
Prin detecţia sincronă a acestui semnal (Ke la detectorul sincron) se obţine şi
se poate înregistra această variaţie.
Pentru a exista o corespondenţă biunivocă între deviaţia pe verticală Y [cm]
şi variaţia de impedanţă Z [m] se face o calibrare.
În acest scop se generează o variaţie de rezistenţă R [m] cunoscută cu
precizie şi se reglează amplificarea astfel încât deviaţia pe verticală Y [cm] să
aibă o valoare prestabilită.
Prin analizarea formei de undă astfel înregistrate (Z(t) - curba reografică) se
obţin o serie de parametri referitori la circulaţia sanguină.
3.2.1.2. Metoda celor patru electrozi
Principiul acestei metode este dat în Fig.3.19.
Pentru excitaţie se utilizează o sursă de curent constant (se injectează un
curent controlat) cu frecvenţa 10 kHz  100 kHz.
Z0v - impedanţa de interes, este compusă dintr-o impedanţă Z0 de
valoare mare care constituie impedanţa ţesutului între electrozii 2 şi 3 şi o
mică variaţie Z datorată modificării în timp a acestei impedanţe.
Z0v = Z0 + Z (3.14)
Se observă că la tensiunea de culegere U0 este eliminat efectul rezistenţelor
pielii Zp1 şi Zp4, iar în circuitul de măsurare a tensiunii rămân doar
impedanţele Zp2 şi Zp3.
Tensiunea la intrarea amplificatorului A1 este:
Zin A1
U 0v  I 0 Z0v (3.15)
Zin A1  Z0v  Z p3  Z p 2
Dacă impedanţa la intrarea amplificatorului A1 este foarte mare ZinA1>>Z0v
+Zp3+Zp2 atunci:
U0 U 0
U 0v  I 0 Z 0v şi deci Z 0  şi Z  (3.16)
I0 I0
Se pot măsura atât impedanţa ţesutului (Z0) cât şi variaţiile ei (Z),
datorate de exemplu circulaţiei sângelui sau aerului.
În Fig.3.19. este sugerată şi o metodă de măsură a impedanţei Z0v
prin comparaţie.
Cu cele trei comutatoare K1, K2 şi K3 pe poziţia 2 se compară Z0v (impedanţa
de interes) cu o impedanţă alcătuită din elementele R şi C reglabile.
Parametrii amplificatorului A2 trebuie să fie cât mai apropiaţi de ai lui A1. Se
reglează consecutiv din R şi C până când indicatorul de nul arată valoarea
minimă.
În acest caz Z0v este egal cu R în paralel cu C.
După echilibru, indicatorul de nul este înlocuit cu un circuit de
prelucrare electronică ce poate sesiza variaţiile de tensiune datorate
modificării în timp a impedanţei Z0v (Z).
Metoda celor patru electrozi este utilizată la determinarea volumului cardiac
bătaie - Fig.3.21.
Generatorul de curent constant injectează între electrozii E 1 şi E2 un
curent I0.
Căderea de tensiune culeasă între electrozii 2 şi 3,
U 0v  I 0 Z 0v  I 0 Z 0  I 0  Z (3.17)
este amplificată de AS.
Deoarece doar variaţia de impedanţă Z conţine informaţie despre
modificarea volumului de sânge în torace, la nivelul amplificatorului A2 are
loc o eliminare a contribuţiei lui Z0.
Aceasta este o operaţie identică cu cea de la echilibrarea punţii din R3 şi C3 -
Fig.3.20.
Mai departe semnalul este detectat sincron, obţinându-se Z şi printr-un
dZ 0v d  Z 
circuit de diferenţiere se obţine şi  .
dt dt
Modificarea în timp a impedanţei Z0v cu cantitatea Z este datorată variaţiei
volumului de sânge din torace.
O formulă empirică pentru determinarea volumului bătaie V este:
 l 2   dZ v 
V    2  T  0  (3.18)
 Z 0   dt  max
unde:  este rezistivitatea sângelui;
l este distanţa dintre electrozii de culegere;
Z0 este impedanţa de bază;

 dZ 0v 
  este valoarea maximă a derivatei - Fig.3.21.
 dt  max
T este timpul sistolei ventriculare.
Z
U 0v AS + Detector FTJ
A
- sincron R
C
-
A
+
P d  Z 
Z [m] dt
Generator de
curent constant
d  Z 
t
Echilibrare
dt
 d  Z  
 
 dt  max
T t
ECG
t
Fig. 3.21 Determinarea “volumului cardiac bătaie”
Variaţiile de impedanţă pot avea mai multe cauze, de exemplu volumul de

sânge în aortă, volumul de aer în plămân, etc. Dacă mai adăugăm la acestea
şi posibila modificare a rezistivităţii sângelui în timpul curgerii, rezultă marea
dificultate a interpretării rezultatelor.
Dacă se compară metodele de investigare a sistemului circulator
bazate pe măsurarea impedanţei cu alte metode standard, la subiecţi fără
probleme circulatorii coeficientul de corelaţie este între 0,8  0,9 iar în cazul
unor deficienţe, corelaţia este mai mică de 0,6.
Cu toate acestea, prin natura ei neinvazivă şi prin rapiditatea ei, metoda

bazată pe variaţia impedanţei poate fi folosită la o primă selecţie şi în general
la verificarea unui număr mare de subiecţi (medicina muncii, etc.).
O altă aplicaţie a măsurării impedanţei şi variaţiei acesteia este în

estimarea unor indicatori cum ar fi cei de vigilenţă şi ai reacţiilor emoţionale
(de exemplu aşa zisul “detector de minciuni”). Procedeul are la bază
modificarea rezistenţei în funcţie de starea emoţională, starea de concentrare
şi presupune măsurări de rezistenţă electrică între electrozi plasaţi în diverse
puncte pe mână, corelate cu alte investigaţii simultane (potenţial, temperatură
şi debit sanguin cutanate, frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie, etc.).
Plecându-se de la măsurarea impedanţei unei porţiuni din corp: din mână, din
picior sau din torace, s-a ajuns (ca şi în domeniul investigaţiilor cu raze X), la
obţinerea de imagini.
3.2.2. Tomografia de impedanţă electrică
Cuvântul tomografie îşi are originea în grecescul “tomos” care
înseamnă bucată, felie.
Tomografia constă în vizualizarea unui strat subţire (o secţiune) dintr-un
corp. Ea furnizează o “hartă” (imagine bidimensională şi uneori
tridimensională) a spaţiului explorat, care permite evaluări vizuale (prezenţă,
poziţie), dar şi măsurări dimensionale (de exemplu mărimea unui chist sau
calcul).
Tomografia computerizată rezolvă o problemă inversă, adică determină
diferenţele structurale dintr-un mediu prin interpretarea efectului mediului
asupra unei radiaţii, unde sonore, unde electromagnetice, etc., utilizând un
sistem de achiziţii şi de calcul de mare performanţă.
Există mai multe sisteme tomografice şi anume:
 tomografie cu raze X;
 tomografie cu ultrasunete;
 tomografie în microunde (MU);
 tomografie bazată pe rezonanţa magnetică nucleară (RMN);
 tomografie de impedanţă,
fiecare dintre ele remarcându-se prin anumite posibilităţi şi avantaje.
Deoarece impedanţa ţesuturilor depinde de structura lor, înseamnă că
prin măsurarea impedanţelor se pot detecta diferenţele structurale, fie că
acestea sunt datorate tipului de ţesut, fie că sunt datorate îmbolnăvirii

(alterării) unui ţesut. Astfel se pot obţine imagini ale structurii interiorului
corpului.
La tomografia de impedanţă se reconstituie imaginea distribuţiei
impedanţei electrice într-o secţiune a unui corp conductor, prin măsurarea
tensiunilor şi curenţilor pe/prin suprafaţa corpului.
Diferenţa dintre măsurarea de impedanţă şi tomografia de impedanţă
(analog cu diferenţa dintre radiografia tradiţională cu raze X şi tomografia cu
raze X) este că în primul caz se determină impedanţa şi variaţiile ei într-un
volum conductor, iar în al doilea caz se determină distribuţia impedanţei într-
o secţiune (cu localizarea strictă a electrozilor) şi reconstrucţia se face cu un
sistem de calcul în urma unui număr mare de măsurări.
Pentru obţinerea imaginii se determină partea reală şi partea imaginară a
impedanţei.
Deoarece determinarea părţii imaginare este mai dificilă, se poate determina
numai partea reală la mai multe frecvenţe. Sigur, tehnica multifrecvenţă atât
pentru partea reală cât şi pentru partea imaginară a impedanţei creşte
calitatea imaginii.
Ca la orice sistem tomografic şi la cel de impedanţă avem:
 un sistem de achiziţie de date;
 un algoritm de reconstrucţie.
Principiul tomografului de impedanţă este schiţat în Fig.3.22.
I
I Generator Logică de
de curent control
U1
1 2 3 Imagine
U2 Sistem de
N
selecţie
N-1
(baleiere)
U
j Achiziţie Algoritm de
UN-3 tensiuni reconstrucţie
Fig. 3.22 Tomografie de impedanţă
Sistemul de achiziţie de date

În jurul regiunii de interes (torace, creier) se plasează pe suprafaţa
corpului cei N electrozi. Excitaţia este dată de generatorul de curent
constant, care, ca şi în cazul măsurărilor de impedanţă, are valoare între 0,5 

5 mA iar frecvenţa 10 kHz  100 kHz.
Se aplică un curent între doi electrozi alăturaţi şi se măsoară tensiunile între
câte doi electrozi vecini din toţi ceilalţi N-2 neimplicaţi la generarea
curentului (ca la metoda celor patru electrozi).
De exemplu dacă se aplică curentul I0 între electrozii 1 şi 2, se măsoară N-3
tensiuni şi anume:
U1 între electrozii 3 şi 4;
U2 între electrozii 4 şi 5.
.....
UN-3 între electrozii N-1 şi N.
Pentru N electrozi, la o injecţie de curent, vom achiziţiona “N-3” tensiuni.
În cazul a N injecţii de curent (între fiecare pereche de electrozi) rezultă un
număr de N(N-3) tensiuni culese.
La tomografia de impedanţă baleierea nu presupune părţi mecanice în
mişcare ca în cazul tomografiei cu raze X, ci doar nişte comutări electronice.
Algoritmul de reconstrucţie permite ca din datele achiziţionate să se
determine distribuţia conductibilităţii, deci imaginea.
Modelul matematic este dat de ecuaţia:
  C V   0 (3.19)
unde C - reprezintă distribuţia de conductibilitate (tensorul de
conductibilitate ce depinde de punct);
V - reprezintă distribuţia potenţialului electric în domeniul de interes.
Caracteristici ale tomografiei de impedanţă:
 rezoluţia imaginii mai slabă decât la celelalte sisteme tomografice;
 sensibilitatea foarte bună (modificări mari ale conductibilităţii de la un tip
de ţesut la altul -Tabelul 3.1.)
 durata de achiziţie mică, existând posibilitatea de obţinere a imaginilor
dinamice.
 posibilitatea de obţinere directă a imaginilor tridimensionale.
Aplicaţii
 La obţinerea imaginilor de impedanţă electronică a inimii, a sânului, a
toracelui, a creierului, a plămânului.
 La evaluarea dozei termice.
În afară de aplicaţiile în domeniul medical, tomografia de impedanţă
electrică are aplicabilitate importantă în prospecţiunile geologice, în industrie,
etc.
1. MĂSURAREA DEBITULUI
Debitul reprezintă cantitatea de fluid ce trece prin secţiunea transversală a
unei conducte în unitate de timp.
Astfel, debitul de volum, Qv, este dat de relaţia:
dV d ( A  l ) dl
Qv    A  Av (1.1)
dt dt dt
unde, V este volumul fluidului, A este aria secţiunii prin care circulă (în relaţia de
mai sus aria a fost considerată constantă în raport cu timpul), iar v este viteza
medie de deplasare a fluidului.
Debitul de masă, Qm, este:
dm d (   V )
Qm      Qv (1.2)
dt dt
unde m este masa fluidului, iar , este densitatea lui.
Cunoaşterea debitului este necesară în multe domenii, de la medicină la
sectoarele industriale, existând o multitudine de metode şi principii care stau la
baza măsurării acestei mărimi.
Dintre diversele tipuri de debitmetre doar câteva nu prezintă părţi
mecanice în mişcare, dispozitive secundare sau alte restricţii.
Astfel, aceste dispozitive, care permit măsurarea neinvazivă a debitului, sunt:
 debitmetrul electromagnetic;
 debitmetrul cu ultrasunete;
 debitmetrul Doppler laser.
1.1 MĂSURAREA DEBITULUI CU METODE

ELECTROMAGNETICE
Principiul debitmetrului electromagnetic se bazează pe legea inducţiei
electromagnetice.
Tensiunea electromotoare produsă prin inducţie electromagnetică în lungul
unei curbe închise este egală cu viteza de scădere în timp a fluxului magnetic prin
suprafaţa sprijinită pe curba .
dS
e   (1.3)
dt
Dacă se exprimă fluxul  S funcţie de inducţia magnetică B şi aria A, rezultă:
d
dt S
e   B  dA (1.4)
1-2 MĂSURĂRI ÎN BIOMEDICINĂ
B d  
e     dA    B  dA  (1.5)
S
t d t  S  B
Conform relaţiei (1.5), tensiunea e are două componente şi anume:
 tensiune electromotoare indusă prin transformare, etr , care este derivata
fluxului în raport cu timpul, dacă suprafaţa S ar fi imobilă în raport cu
sistemul de referinţă considerat.
B
etr     dA
S
t
 tensiune electromotoare indusă prin deplasare, ed, care este derivata
fluxului, dacă B nu depinde de timp şi S este mobilă.
d  
ed     B  dA    ( v  B)  ds (1.6)
dt  S  
B
Debitmetrul electromagnetic este uşor de instalat şi utilizat, permiţând
măsurări neinvazive de debit. De asemenea, el nu este sensibil la vâscozitatea şi
densitatea fluidului, întrucât tensiunea indusă este independentă de proprietăţile
fluidului.
În schimb fluidul a cărui debit se măsoară trebuie să fie conductor sau să conţină
minimum 10 % lichid conductor în compoziţie. Pentru o bună funcţionare a
debitmetrului, conductivitatea electrică a fluidului trebuie să fie mai mare de 1
S/cm.
Tipic, debitmetrul electromagnetic se utilizează pentru viteze ale fluidului
în domeniul 0,3 m/s ÷ 10 m/s.
Incertitudinea acestor debitmetre poate fi scăzută la sub 0,25 %. Deşi în
cele mai multe cazuri incertitudinea este 0,5 ÷ 1 %, ea poate creşte şi la 5% (de
exemplu, datorită impurităţilor fluidului, rezistenţei de contact a electrozilor).
1.1.1. DEBITMETRU ELECTROMAGNETIC CU CÂMP

MAGNETIC CONSTANT (MAGNET PERMANENT)
Câmpul magnetic constant este creat cu ajutorul unui magnet permanent.
Deoarece inducţia magnetică B nu este variabilă în raport cu timpul, tensiunea
electromotoare indusă prin transformare, etr este zero.
Aşa cum este prezentat în schema de principiu din Fig. 1.1., conducta prin
care circulă fluidul se află între polii magnetului permanent, astfel încât deplasarea
soluţiei conductoare să aibă loc după o direcţie perpendiculară pe câmpul
magnetic.
MĂSURAREA DEBITULUI 1-3
+ b
B B Circuit de
N v S Amplificator măsură
ds
- a
Fig. 1.1. Debitmetru cu câmp magnetic constant
Deplasarea cu viteza v a unui element ds din conturul  în timpul dt

descrie suprafaţa dA  v  ds dt . Fluxul prin această suprafaţă este:
d  B  dA  B  ( v  ds)  dt
iar tensiunea electromotoare elementară indusă prin deplasare, ded , este:
ded  B  ( v  ds)  ( v  B)  ds
Tensiunea indusă între cei doi electrozi a şi b (plasaţi astfel încât dreapta ab este
perpendiculară pe direcţia de deplasare a fluidului conductor şi în acelaşi timp
perpendiculară pe liniile vectorului B este:
ed   ( v  B)  ds (1.7)

b
ed  B  v ds (1.8)
a
Întrucât viteza, v, de deplasare a soluţiei conductoare este constantă, rezultă că:
ed  B  l  v (1.9)
unde l este distanţa între punctele de plasare ale celor doi electrozi, B este inducţia
magnetică, iar v este viteza medie a fluidului.
Aşa cum s-a arătat (1.1), debitul este:
Qv  A v
Rezultă că:
Bl
ed  Qv  K  Qv (1.10)
A
Dacă secţiunea transversală a conductei prin care circulă fluidul este circulară, cu
diametrul egal cu distanţa dintre electrozi, l, atunci:
 l2
Qv  v
4
4 B
ed  Q
 l v
Astfel, în condiţiile B, l, A constante, tensiunea culeasă pe electrozi este
proporţională cu debitul.
Dar atât distanţa dintre electrozi „l”, cât şi secţiunea A se modifică în timpul
măsurărilor datorită activităţii cardiace.
În cazul când este posibil, electrozii se introduc chiar în interiorul vasului de
sânge, iar printr-un suport de material plastic, se asigură menţinerea constantă a lui
„l”.
Dezavantajele debitului cu câmp magnetic constant (tensiunea indusă continuă)
sunt date de:
- necesitatea amplificatoarelor de mare sensibilitate;
- polarizarea electrozilor în c. c ;
- dimensiunile mari ale magneţilor permanenţi în vederea asigurării
sensibilităţii necesare (ori pentru a permite măsurarea direct pe vasul
de sânge dimensiunile debitmetrului trebuie să fie mici).
1.1.2. DEBITMETRU ELECTROMAGNETIC CU CÂMP

MAGNETIC VARIABIL ÎN TIMP
În curent alternativ, polarizarea electrozilor este mult mai mică şi se
elimină dezavantajul folosirii amplificatoarelor de curent continuu de mare
sensibilitate.
Astfel, debitmetrele de curent alternativ pot fi folosite în cazul vitezelor de curgere
mici şi în cazul lichidelor cu conductivitate electrică scăzută.
De această dată, tensiunea culeasă de electrozi, e, va avea două componente:
e = etr + ed (1.11)
Tensiunea electromotoare indusă prin deplasare, ed, are forma de
variaţie a inducţiei magnetice sau aceeaşi formă ca şi curentul de excitaţie a
electromagnetului, iar amplitudinea maximă, conform (1.9), este:
Ed  B  l  v (1.12)
Deoarece amplitudinea acestei tensiuni este direct proporţională cu viteza, prin
urmare şi cu debitul, ea reprezintă semnalul util.
Cealaltă componentă, tensiunea electromotoare indusă prin
transformare, etr, este proporţională cu derivata fluxului magnetic. Ea este
independentă de debit şi în general mult mai mare decât tensiunea utilă.
În Fig. 1.2 se dă schema bloc a acestui tip de debitmetru.
Amplificator Generator de semnal

de curent (sinusoidal, dreptunghiular,
B trapezoidal)
10 Hz ÷ 5000 Hz
v
Bloc de comandă
Amplificator Bloc de
Poartă Detector
Amplificator şi filtru trece prelucrare,
sincron
selectiv jos afişare
Fig. 1.2. Debitmetru cu câmp magnetic variabil în timp.
Frecvenţa curentului de excitaţie a electromagnetului este, în general, în

domeniul 10 ÷ 5000 Hz. Frecvenţe înalte se utilizează pentru a se putea urmări
variaţiile rapide ale debitului şi a se reduce dimensiunilor traductoarelor. Totuşi
aceste frecvenţe înalte au dezavantajul apariţiei efectului pelicular, etc. Cele mai
multe debitmetre utilizează frecvenţele de 50 Hz, 60 Hz sau 400 Hz.
Forma de undă a acestui curent de excitaţie poate fi sinusoidală,
dreptunghiulară, trapezoidală.
Tensiunea indusă, culeasă de ce doi electrozi este amplificată utilizând un
amplificator selectiv (acordat pe frecvenţa curentului de excitaţie) pentru a elimina
eventualele tensiuni perturbatoare.
Întrucât componenta tensiunii induse ce conţine informaţia de debit (ed)
este mult mai mica decât cealaltă componentă (etr), nu este posibilă măsurarea
debitului printr-o detecţie simplă de amplitudine. Din acest motiv se limitează
domeniul de măsurare la intervalul  .
De exemplu, la semnalul de excitaţie sinusoidal se alege intervalul de achiziţie a
semnalului  astfel încât valoarea medie dată de tensiunea etr să fie nulă, în timp ce
valoarea medie a tensiunii ed, proporţională cu debitul, să fie maximă, adică  este
centrat în jurul valorii maxime a lui B.
Pentru separarea semnalului util, ed, de semnalul perturbator, etr, se introduce o
poartă comandată numai pe durata  (durata de măsură):
 axată pe momentul de trecere prin zero a tensiunii induse prin
transformare, care coincide cu valoarea maximă a tensiunii induse prin
deplasare, la excitaţia sinusoidală;
 pe palierul impulsurilor dreptunghiulare şi trapezoidale când etr este zero,
în cazul acestor două tipuri de impulsuri.
După detecţie şi filtrare, tensiunea ed, ce este proporţională cu debitul,
poate fi înregistrată grafic ori scopic, sau poate fi afişată.
Aşa cum s-a arătat, ed  K  Qv (dependenţă liniară), rezultând că etalonarea se

face pentru două valori ale debitului:
 debit zero (vas de sânge ştrangulat în amonte de traductor);
 valoare a debitului măsurată cu precizie prin altă metodă.
Conducta prin care circul fluidul trebuie să fie neconductoare electric,
nemagnetică şi poate avea diametrul în intervalul 1 mm ÷ 1,2 m.
Traductoare pentru debitmetre
Un debitmetru electromagnetic are un set de traductoare pentru măsurarea
debitului în diverse vase de sânge, fiecare traductor având diametrul interior
specificat între 1 mm ÷ 24 mm.
Există două tipuri de traductoare, şi anume:
Traductorul de vas intact, care se compune dintr-o piesă turnată din cauciuc
siliconic în care sunt înglobaţi electromagnetul şi electrozii de culegere.
Piesa este prevăzută cu o perforaţie pentru a putea introduce vasul de sânge, care
apoi este completată cu un căpăcel din acelaşi material, menţinând constantă
secţiunea vasului în timpul curgerii pulsului de sânge.
Traductoarele extracorporale, care se înserează cu vasul de sânge printr-un tub
de material plastic fixat prin construcţie în traductorul debitmetrului. Ca şi la
traductorul de vas intact, şi acestea din urmă pot fi de diametre interioare diferite.
Deoarece electrozii sunt în contact: fie direct cu sângele la traductoarele
extracorporale (pe vas secţionat), fie cu peretele vasului de sânge, tensiunea indusă
între ei doi electrozi, e, determină trecerea unui curent prin sânge şi prin peretele
vasului (în ultimul caz).
Curentul prin sânge este dependent de rezistivitatea sângelui, care poate varia în
limite destul de largi.
Amplificatorul semnalului de la traductor trebuie să aibă impedanţa de intrare
mare (10 ÷ 100 M) pentru ca tensiunea preluată să nu depindă de rezistenţa
intensă a sursei (rezistenţa sângelui şi variaţiile sale în funcţie de hematocrit).
Tensiunea măsurată între electrozi, e, scade cu scăderea rezistenţei sângelui,
rezultând o eroare care poate fi neglijată dacă impedanţa de intrare a
amplificatorului este foarte mare.
Utilizarea debitmetrelor electromagnetice este posibilă pentru orice fluid
electrolitic (sânge, urină, ser fiziologic).
- în măsurări intracorporale în timpul operaţiilor;
- măsurarea extracorporală a debitului în sisteme de perfuzie.
1.2 MĂSURAREA DEBITULUI CU METODE

ULTRASONORE
Spre deosebire de debitmetrele electromagnetice, care pot fi utilizate doar
în cazul lichidelor cu o anumită conductivitate electrică, debitmetrul cu ultrasunete
poate opera aproape în orice fel de lichide.
Debitmetrele cu ultrasunete se bazează pe modificarea vitezei de

propagare a ultrasunetelor într-un fluid în mişcare datorită vitezei proprii de
deplasare a fluidului.
Incertitudinea de măsurare depinde de instalare, condiţii de operare şi tehnica de
măsură şi poate ajunge chiar la 0,02 %.
Acest debitmetrul constă dintr-un emiţător şi un receptor de ultrasunete (de
exemplu, cristale piezoelectrice).
Frecvenţa semnalului sonic este între 600 Hz şi 10 MHz.
Principalele tehnici de măsură sunt bazate pe:
 determinarea timpului de tranzit – metodă utilizată la lichide curate
pentru a minimiza atenuarea semnalului şi dispersia (deflexia) fascicolului.
 efectul Doppler – metodă bazată pe discontinuităţile în lichide pentru
funcţionarea debitmetrelor.
Deci măsurare se poate face: fie prin măsurarea directă a diferenţei de timp de
propagare (debitmetru ultrasonor cu timp de tranzit), fie prin măsurarea deviaţiei
de frecvenţă a semnalului recepţionat (debitmetru Doppler cu ultrasunete).
1.2.1. DEBITMERTU CU MĂSURAREA TIMPULUI DE TRANZIT

Aşa cum este prezentat în Fig. 1.3 acest debitmetru conţine două
traductoare de ultrasunete: T1 şi T2 care funcţionează pe rând ca emiţător şi
receptor.
T1
Conductă
l
Fluid  v
T2
E R R E
t
Generator Bloc de prelucrare
continuu sau
în impulsuri
Timp de referinţă
Fig. 1.3. Debitmetru cu timp de tranzit
Când traductorul T1 emite ultrasunete, ele sunt recepţionate de traductorul T2

după un timp t1 dat de expresia:
l
t1  (1.13)
cs  v  cos 
unde l este distanţa dintre cele două traductoare, cs – viteza sunetului în fluidul
respectiv, v – viteza cu care curge fluidul.
Când cel de al doilea traductor T2 emite ultrasunete, acestea sunt recepţionate de
traductorul T1 după un timp t2 de la emisie dat de:
l
t2  (1.14)
cs  v  cos
Diferenţa de timp de propagare este datorată vitezei compuse a ultrasunetelor cu
viteza fluidului din vas.
l l
t  t 2  t1  
cs  v cos  cs  v cos 
l (cs  v cos  )  l (cs  v cos  )

t 
(cs  v cos  )(cs  v cos  )
2vl cos
t  2 2 (1.15)
cs  v  cos 
2
2lv
t  2 cos  (1.16)
cs
Rezultă că timpul de tranzit este proporţional cu viteza de curgere a
fluidului, v, şi astfel cu debitul.
Cum se prezintă în Fig.1.4 (metoda diferenţei de frecvenţă), utilizând două
emiţătoare şi două receptoare se elimină influenţa vitezei de propagare a sunetului
prin lichid, cs, care depinde de natura fluidului şi temperatura sa.
E1 R1
D  v
l
A2 A1
R2 E2
Fig. 1.4. Eliminarea influenţei vitezei ultrasunetelor prin fluid
În acest fel se creează un circuit rezonant prin folosirea pulsurilor receptate să

declanşeze transmiterea pulsurilor, formându-se astfel o buclă de reacţie.
Pentru bucla formată din emiţătorul - E1, receptorul - R2, amplificatorul - A1,
frecvenţa, f12, este:
1
f12 
tt ,12
unde tt,12 este timpul de tranzit de la emiţătorul E1 la receptorul R2 care este egal cu
t1, dat de relaţia (1.13).
Astfel frecvenţa f12 este:
f12  (1.17)
l
În mod analog, pentru a două buclă formată din E2, R1, A2, în cadrul căreia
propagare ultrasunetelor în fluid are loc în sens contrar celei din prima buclă,
frecvenţa, f21, este:
1
f 21 
tt , 21
c  v  cos 
f 21  s (1.18)
l
Diferenţa celor două frecvenţe f (frecvenţa bătaie, obţinută de exemplu prin
combinarea celor două frecvenţe într-un circuit neliniar) este:
 f  f b  f12  f 21
c  v cos  cs  v cos  2v cos 
f  s   (1.19)
l l l
Întrucât
D
sin  
l
unde D este diametrul conductei, iar l este distanţa între emiţătoare şi receptoare,
rezultă că:
2v cos  sin  v sin 2
f   (1.20)
D D
Se poate obţine astfel o precizie 1 % pentru diametrul conductei de la câţiva mm
în sus (de exemplu, pentru măsurarea debitului prin vasele de sânge).
1.2.1. DEBITMETRU DOPPLER CU ULTRASUNETE

Fascicolul ultrasonor cu frecvenţă de repetiţie a impulsurilor, fe, emis de
un emiţător E este dispersat de particule solide sau orice discontinuitate din fluidul
în mişcare şi reflectat, după care este receptat de un receptor R. Deoarece fluidul
este în mişcare, frecvenţă de repetiţie a impulsurilor recepţionate, fr, este diferită
de frecvenţa la emisie fe.
Fie E un emiţător de unde ultrasonore cu perioada de repetiţie a
impulsurilor Te (frecvenţa de repetiţie fe), care se deplasează cu viteza ve după
direcţia Ox şi R un receptor de impulsuri ultrasonore, care se deplasează de-a
lungul aceleiaşi axe cu viteza vr. Conform Fig. 1.5a, vitezele ve şi vr au acelaşi
sens.
Emisie Recepţie
I0 I1 I0 I1
Te Tr
O ve vr x
A0 (t=0) A1 (t=Te) B0 (t=0) B’0 (t=t’0) B’1 (t=t’1)

l
a)
fe fe
Emiţător Oscilator
D
fe
fr fr AAF
Receptor
Mixer
Detector de
E R frecvenţă
P α v
b)
Fig. 1.5. Debitmetru cu efect Doppler: a) Principiu; b)Schema bloc.
La momentul t  0 , când emiţătorul este în punctul A0 şi receptorul în

punctul B0 (distanţa A0B0 fiind notată cu l), emiţătorul emite impulsul I0.
Datorită mişcării lui R cu viteza vr acest impuls este receptat în punctul B0' după un
timp t 0' , deci:
B0 B0'  vr  t0'
Distanţa parcursă de impulsul I0 de la punctul A0 la punctul B0' este:

A0 B0'  cs  t0'  l  vr  t0'
Astfel timpul dintre recepţia impulsului I0 de către R şi emisia lui de către E este:
l
t0' 
cs  vr
La momentul t  Te , atunci când emiţătorul E se găseşte în punctul A1 , el va
emite următorul impuls I1 .
Distanţa A0 A1 este:
A0 A1  ve  Te
Impulsul I1 va ajunge la receptorul R la momentul t1' , atunci când receptorul, R,
este în punctul B1' .
Distanţa dintre B0 şi B1' este:
B0 B1'  vr  t1'
Distanţa parcursă de impulsul I1 între emiţător şi receptor este:
A1 B1'  c s  (t1'  Te )
Pe de altă parte aceiaşi distanţă poate fi exprimată ca:
A1 B1'  A0 B0  A0 A1  B0 B1  l  ve  Te  v r  t1'
De unde rezultă că:
A1 B1'  cs  (t1'  Te )  l  ve  Te  vr  t1'
Astfel timpul t’1 este:
l  Te  (cs  ve )
t1' 
c s  vr
Cum se poate observa şi din Fig. 1.5a, pentru receptorul R perioada trenurilor
impulsurilor primite, Tr, este:
c s  ve
Tr  t1'  t 0'   Te
c s  vr
Astfel, în cazul în care emiţătorul şi receptorul de impulsuri ultrasonore se
deplasează cu vitezele ve , respectiv vr după aceeaşi direcţie, ca în Fig. 1.5a (ve  0,
deci E se apropie de R şi vr  0 deci R se îndepărtează de E), frecvenţa de repetiţie
a impulsurilor recepţionate, fr, este:
cs  vr
fr  fe (1.21)
cs  ve
În Fig. 1.5b se dă schema bloc a unui debitmetru Doppler cu ultrasunete.
Particula P, care se deplasează cu viteza v de-a lungul axului conductei, se
apropie de emiţătorul imobil E cu viteza vr  v  cos .
Frecvenţa recepţionată de particula P este:
f P  fe (1.22)
cs
Particula P reflectă semnalul de frecvenţă fP care apoi este recepţionat de
receptorul imobil R. De această dată P este un emiţător, care se apropie de
receptorul R cu viteza ve  v  cos  .
Astfel frecvenţa recepţionată de receptorul R, fr, este:
cs
fr  fP (1.23)
cs  v  cos 
Dacă se înlocuieşte valoarea lui fP conform (1.22), rezultă:
cs  v cos 
fr  fe
cs  v cos 
Frecvenţa la ieşirea mixerului (Fig. 1.5b) este:
2v cos 
fb  f r  fe   fe (1.24)
cs  v cos 
2 f v cos 
fb  e (1.25)
cs
Se observă că măsurarea este influenţată de temperatura prin cs.
Întrucât discontinuităţile sunt dispersate în lichid, receptorul detectează multiple
frecvenţe.
Pentru determinarea vitezei medii se recurge la procedee de mediere.
Debitmetrul Doppler permite determinarea: vitezei de curgere; profilului
de viteze în vas; diametrului vasului; debitul fluidelor în mişcare care conţin
particule ce reflectă udele sonore sau vitezele diverselor organe în mişcare.
1.3. DEBITMETRU DOPPLER LASER
Tot pe baza efectului Doppler poate fi realizat un debitmetru utilizând

excitaţie optică. Acest debitmetru este reproductibil, sensibil şi permite măsurarea
debitelor în conducte foarte subţiri (de exemplu măsurarea debitului în vase de
sânge).
În astfel de aplicaţii el este mai precis şi mai uşor de utilizat decât debitmetru
Doppler cu ultrasunete.
Schema bloc a acestui debitmetru se dă în Fig.1.6.
Fascicolul laser (de obicei laser He-Ne) este reflectat de celulele sanguine în
mişcare din vasul de sânge , cauzând o deviaţie de frecvenţă. Această deviaţie de
frecvenţă, dată de efectul Doppler, este observată pe un analizor de spectru, unde
sunt detectate frecvenţele bătaie între semnalul deviat în frecvenţă şi semnalul de
referinţă (original).
Dintre parametrii debitmetrelor Doppler laser pot fi enumeraţi:
 intervalul vitezelor de curgere în care se face măsurarea este 4 ÷ 100 cm/s;
 incertitudinea 0,5 %;
 rezoluţia spaţială 100 m;
 rezoluţia temporară 8 ms.
Cum s-a specificat, debitmetrul Doppler laser poate fi utilizat la măsurarea

debitului sanguin pe vase cu pereţi subţiri şi de diametru mic, fiind de altfel cea
mai precisă metodă de măsurare în această aplicaţie.

Masurari in Biomedicina Si Ecologie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masurari in Biomedicina Si Ecologie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

Specificitatea măsurărilor în biomedicină şi

Putem exemplifica aici cu masa, lungimea, unghiurile, capacitatea unui

general, introducerea sensorului în mediul a cărui temperatură se măsoară şi

În domeniului medical şi ecologic, adesea, măsurările sunt indirecte,

Fig. 1.1. Măsurări simultane

Redundanţa este benefică deoarece:

direcţie şi în plus se poate face o verificare. Dacă condiţia “deviaţia I + III

Staţie puls 100 m

corelare mai bună fenomen - instrumentaţie, dar cu dezavantajul scăderii

c) Instrumentaţia. Este reprezentată de totalitatea mijloacelor fizice necesare

Dintre însuşirile unui sistem biologic amintim:

Stimuli Conexiune directă Răspuns

Fig. 1.3 Autoreglarea

Numeroşi parametri fiziologici şi ecologici sunt controlaţi pe această

(organismul uman) utilizează milioane de traductoare (sensori şi

Ierarhia sistemelor biologice

Dinamica în studiul domeniului biologic este foarte accelerată, în

1.2.2. Semnale naturale

Sunt două clase mari de semnale:

Semnalele discrete sunt descrise de o secvenţă s(m) ce le

Analiza semnalelor poate fi făcută în domeniul timp sau în

După sursa care le produce, semnalele pot fi:

• Caracteristicile semnalului. Această clasificare este utilă atunci când se

Periodic Neperiodic Staţionar Nestaţionar

Sinu- Nesinu- Cvasi- Tranzi-

Fig. 1.4. Clasificarea semnalelor în funcţie de caracteristici

Semnale deterministe sunt semnalele care pot fi descrise prin funcţii

Pentru un semnal s( t ) se defineşte funcţia de repartiţie (sau funcţia

Prin derivarea lui P se obţine funcţia densitate de repartiţie sau

Dintre operatorii statistici importanţi pentru semnalele stocastice se

Momentul de ordinul I, denumit şi valoare medie statistică sau speranţă

Momentul de ordinul II.

Momentul de ordinul II centrat, denumit dispersie este:

În plus procesele ergodice se caracterizează prin aceea că distribuţiile de

unde ms este media statistică de ordinul 1 a unui ansamblu de funcţii

Semnalele electrice generate de anumite organe pot da informaţii

Feferitor la măsurile în ecologie, se ştie că odată cu trecerea timpului mediul

În cele ce urmează se va prezenta pe scurt semnalul bioelectric

Dendrite Corpul celulei (soma)

a) Potenţialul electric de repaus celular

• Sursele VK, VNa, sunt elemente active şi exprimă aportul de energie

Ioni Mg++, Ca++ Ioni Mg++, Ca++

Fig. 1.7. Modelarea electrică a celulei

Se vede că aceste două surse VK + şi VNa + au polarităţi diferite.

Curenţii pentru principalii ioni sunt:

b) Potenţialul de acţiune al celulei

neexcitată. Deci ionii de Na+ care se găsesc în concentraţie mai mare în

Fig. 1.8. Potenţialul transmembranar şi extra-celular în corelaţie cu un

Depolarizarea celulei se stabilizează pentru o durată scurtă, când

Propagarea potenţialului de acţiune

regiunile adiacente active prin plasmă-Fig.1.9b; curenţii locali reduc

Fig. 1.9. Propagarea potenţialului de acţiune

O propagare specială are loc în celulele nervoase, ce sunt prevăzute

Pe de altă parte, omul a fost şi este: obiect de măsură, instrument de

Omul Omul Omul OMUL

Alt fenomen Instrumentaţie Sisteme OMUL

• în condiţii de stimulare - măsurări prin stimulare (electromiografie activă,

Ca instrument de măsură omul are calităţi deosebite, parte dintre ele

obiecte (ecografie, tomografie), sau la studiul efectelor câmpurilor electrice

Ca beneficiar al rezultatelor măsurărilor şi al progreselor realizate în

Măsurările în biomedicină au ca obiect omul. Din acest motiv se preferă ca

Variabila Aplicaţia Principiul utilizat: Excitaţie: