Sunteți pe pagina 1din 54

Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Rezumat

Fotoelasticimetria este o metodă optică de analiză experimentală a stării de tensiune din elementele
de rezistenţă solicitate. Metoda se bazează pe proprietatea de birefrigerenţă accidentală a unor materiale
transparente, omogene şi izotrope din punct de vedere optic în stare nesolicitată, care devin
birefrigerente când sunt supuse unei stări de solicitare.
Metodele analitice de calcul ale tensiunilor şi deformaţiilor tratate până în prezent în cărţile de
specialitate au serioase limitări, neputând duce la rezolvarea oricărei probleme puse în practică. Aceste
limitări se datoresc: formei complicate a pieselor şi solicitărilor complexe la care acestea sunt supuse;
ipotezelor simplificatoare ce stau la baza relaţiilor analitice.
În acest sens, apare obligativitatea combinării calculului teoretic cu procedeul experimental adecvat, ca
apoi, rezultatele experimentale să fie validate/verificate prin analize şi simulări ce au la bază metode
numerice ( metoda elementelor finite ).
Metodele de determinare a tensiunilor şi deformaţiilor cele mai des utilizate sunt: fotoelasticimetria
prin transparenţă şi reflexie, Corelarea Digitală a Imaginii, metoda franjelor Moire, tensometria electrică
rezistivă, interferometria etc.
Metoda fotoelasticimetriei prin transparenţă este o metodă experimentală optică ce oferă informaţii
imediate şi pe întreaga suprafaţă a piesei sau a unei structuri cu privire la diferenţa tensiunilor principale
(σ1 − σ 2) şi direcţia lor. Această metodă exprimentală poate fi aplicată pieselor 2D (plane) sau 3D (piese
solide), având o geometrie complexă. Piesele, din materiale transparente optic active (de exemplu răşină
epoxidică, sticlă organică etc.) sunt geometric asemenea şi solicitate identic cu piesele reale. Studiul se
realizează în lumina polarizată, de obicei obţinută cu ajutorul polaroizilor (sau filtre polarizate). Prin
metoda fotoelasticimetriei se determină două familii de curbe: Izocline – reprezintă locurile geometrice
ale punctelor în care direcţiile principale sunt paralele cu direcţiile planelor de polarizare ale
polaroizilor; Izocromate – reprezintă locul geometric al punctelor în care diferenţa tensiunilor principale
este constantă.
La modul general, diferenţa tensiunilor principale se calculează cu relaţia analitică :
k σ0 ⋅ = σ1 – σ2
unde, σ1 şi σ2, reprezintă tensiunile principale (σ2 = 0 în cazul în care piesa simplă este supusă unor
solicitări simple, cum ar fi întindere, compresiune axială sau încovoiere pură), k reprezintă numărul
izocromatei (k = 1, 2, 3 etc.), iar σ0 este o caracteristică a materialului transparent (care se determină
experimental) şi este măsurat în N/mm.
Materialele transparente optic active prezintă proprietatea de birefringenţă, adică razele de lumină ce
trec prin corpul tensionat se vor descompune după două direcţii (sau plane) care coincid cu direcţia
tensiunilor principale. Sunt plăci polarizoare confecţionate din materiale care prezintă dicroism:
proprietatea unor cristale birefingente de a absorbi raza ordinară şi a lăsa să treacă numai raza
extraordinară, polarizată liniar. Aplicabilitatea acestei metode experimentale este vastă; se poate aplica
în orice domeniu al ingineriei şi nu numai, atunci când se doreşte stabilirea distribuţiei de tensiuni,
implicit observarea zonelor cu solicitare maximă, indiferent de geometria piesei model şi de regimul de
studiu (static şi dinamic).
Utilizarea metodei în regim dinamic devine din ce în ce mai utilizată şi mai importantă, mai ales în
cazul sistemelor ce execută mişcări în timp, ca exemplu roboţi industriali, elemente din componenţa
aeronavelor, maşinilor unelte etc.

1
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

CUPRINS

Capitolul I. Starea de tensiune în vecinătatea unei fisuri ..................................................... ...... 3


1.1. Analiza Irwin privind starea de tensiune şi deformaţie din vecinătatea unei fisuri............................. 3
1.1.1. Calculul tensiunilor ............................................................................................................................ 4
1.1.2. Calculul deplasărilor ........................................................................................................................... 5

1.2. Relaţia dintre energia disponibilă pentru propagarea fisurii şi factorul de intensitate a tensiunii.......... 6

Capitolul II. Fotoelasticimetrie - consideraţii asupra metodei - .............................................. 8


2.1 Fotoelasticitatea..................................................................................................................................... 8

2.2. Noţiuni introductive privind fotoelasticitatea...................................................................................... 10

2.3. Noţiuni teoretice .................................................................................................................................. 10

2.4. Aparatură şi materiale utilizate ............................................................................................................ 13

2.5. Etapele stabilirii direcţiilor principale ale deformaţiilor specifice/tensiunilor normale...................... 20

Capitolul III. Utilizarea „Fotoelasticimetriei” în analiza tensiunilor şi deformaţiilor în vecinătatea


unei crestături .............................................................................................................................. 21
3.1 Introducere .......................................................................................................................................... 21
3.2 .Specificaţiile probei analizate ............................................................................................................. 21
3.3. Solicitarea probei ................................................................................................................................ 23
3.4. Izocline şi izocromatice pe proba compactă ...................................................................................... 25

3.5. Principiul determinării tensiunilor ...................................................................................................... 27

Capitolul IV. Propagarea fisurilor de oboseală în policarbonat ............................................. 31


4.1. Introducere ......................................................................................................................................... 31.
4.2 Materiale şi determinări experimentale............................................................................................... 31
4.3 Plasticitatea şi propagarea fisurii în polimeri .................................................................................... 38
Capitolul V. Starea de deformaţie (ε1-ε2) în vecinătatea crestăturii unei probe compacte din
Aluminiu ....................................................................................................................................... 44
5.1. Descrierea aparaturii şi a materialului fotoelastic .................................................................... 44
5.2. Date preluate de la maşina de încercat INSTRON 8808 .......................................................... 46
5.3. Operaţiuni premergătoare încercărilor realizate prin softul PSCalc 3.1.................................... 48
5.4. Izocromate obţinute pe proba compactă .................................................................................... 51

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 54

2
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Capitolul I. Starea de tensiune în vecinătatea unei fisuri

1.1. Analiza Irwin privind starea de tensiune şi deformaţie din vecinătatea unei fisuri

În cadrul bilanţului energetic dat de Griffith, Irwin a substituit o aproximare locală bazată pe
câmpul tensiunilor existente în jurul unei fisuri. Problema ce trebuie rezolvată este aceea de a calcula
energia disponibilă şi necesară pentru ca o fisură de semilungime a să avanseze pe distanţa da. Irwin
consideră la vârful fisurii o regiune suficient de mică în raport cu solidul respectiv dar suficient de mare
în raport cu dimensiunile atomice, în acord cu teoria elasticităţii liniare, figura 1.1a. Originea sistemului
de coordonate se află la vârful fisurii, punctul M în care se determină tensiunile fiind de coordonate
polare r şi θ în care r<<a.

x x
y
0 yx
0r r xy
M M x

r0 x r
r x
yx
0
y
r r
y y

a) tensiuni în coordonate polare b) tensiuni în coordonate carteziene


Fig. 1.1. Câmpul de tensiuni din imediata vecinătate a unei fisuri

Fisura se consideră a fi plană cu extremităţile ascuţite. Fie un element de arie în jurul puctului M
aflat la distanţa r de vârful fisurii şi sub unghiul θ în raport cu planul acesteia, figura 3.15b.

1.1.1. Calculul tensiunilor

Ca urmare a solicitării exterioare cu tensiunea monoaxială σ, elementul de arie este supus la


tensiunile normale σx şi σy şi tensiunea tangenţială τxy.
Pentru rezolvarea unei asemenea probleme de elasticitate plană se porneşte de la ecuaţiile de
echilibru:
 x  xy
 0
x y
(1.1)
 xy  y
 0
x y

şi condiţia de compatibilitate care leagă deformaţiile specifice din plane diferite:

3
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

 2 y  2  x   xy
2

  (1.2)
x 2 y 2 xy

Dacă avem în vedere legea lui Hooke pentru starea plană de tensiune:
E x   x   y
E y   y   x
G xy   xy
relaţia dintre constantele elestice E, G şi ν:
E
G
2(1  )

şi ecuaţiile de echilibru (3.32), condiţia de compatibilitate devine:

2 2
(    )  ( x   y )  0 (1.3)
x 2 y 2
x y

care mai poate fi scrisă sub forma:


 2 ( x   y )  0 (1.4)

ecuaţie cunoscută din teoria elasticităţii sub denumirea de condiţia lui Levy.
Componentele tensorului tensiunilor se pot exprima cu ajutorul funcţiei de tensiune Ψ(x,y) sau
funcţia Airy, sub forma:
 2 2  2
x  ;   ;   (1.5)
y 2 x 2 xy
y xy

Făcând derivatele parţiale şi înlocuind în relaţia (3.33) se obţine:

 4 4 4
 2  0 (1.6)
x 4 x 2 y 2 y 4
care mai poate fi scrisă sub forma:
 4    2 ( 2 )  0 (1.7)

Pentru o placă infinită cu fisură centrală supusă la solicitări biaxiale, Westergaard a introdus funcţia de
tensiune sub forma:
(x, y)  Re (z)  y Im (z) (1.8)
în care:
- Φ(z) este o funcţie de variabilă complexă z=x+iy;
-  (z ) şi (z ) sunt integrale de ordinul I şi II ale funcţiei de variabilă complexă Φ(z) care se
exprimă astfel:
d d d
( z )   ( z );  ( z )   ( z );  ' ( z )  ( z )
dz dz dz

4
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Având în vedere relaţiile anterioare, făcând derivatele parţiale şi continuâd calculele se va obţine
următoarea formă:
  a   3 
 x  cos 1  sin sin 
 2r 2 2 2
  a   3 
 y  cos 1  sin sin  (1.9)
 2 r 2  2 2 
  a   3
 xy  sin cos cos
 2r 2 2 2

cu z=0 pentru starea plană de tensiuni sau z=(x+y) pentru starea plană de deformaţii.
Tensiunile x, y şi z sunt proporţionale cu tensiunea aplicată , variază cu rădăcina pătrată a
mărimii fisurii şi tind spre  când r tinde spre zero.
Din relaţiile de mai sus se observă că tensiunile la vârful unei fisuri se calculează ca produsul
1
dintre factorul geometric  f ( ) , care depinde de poziţia elementului în care se calculează
2r
tensiunile şi factorul   a . Acest ultim factor ce reprezintă o măsură a creşterii tensiunii datorită
prezenţei unei fisuri în raport cu tensiunea existentă în placă în absenţa fisurii, a fost denumit factor de
intensitate a tensiunii şi s-a notat cu K ( K I   a ). Indicele I este utilizat pentru a preciza că suntem
în modul I de solicitare. Factorul de intensitate a tensiunii se măsoară în MPa m .
In aceste condiţii, ecuaţiile (1.37) capătă forma generală:

 KI   3 
 x  cos 1  sin sin
2 
 2r 2 2
 KI   3 
 y  cos 1  sin sin (1.10)
 2r 2 2 2 
 KI   3
 xy  sin cos cos
 2r 2 2 2

1.1.2. Calculul deplasărilor

Conform legii lui Hooke generalizată, expresia pentru deformaţia specifică pe direcţia x este dată
de relaţia:
x 
1
E

 x    y   z 

în care  z    x   y  şi ca urmare va rezulta:

x 
1
E
  
 x 1   2   x 1    

(1.11)

5
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
unde:
- E reprezintă modulul de elasticitate longitudinal;
- ν este coeficientul lui Poisson.
Dacă se au în vedere relaţiile diferenţiale dintre deplasări şi deformaţiile specifice:

u
x 
x
va rezulta:
u 1
  
  x 1   2   x 1   
x E

de unde:

  1      1   dx
1
u x
2
x
E

Utilizând relaţiile pentru σx şi σy din sistemul (1.10), după efectuarea calculelor se obţine:

2K I r   
u cos 1  sin 2   cos 2 
E 2 2 2 2
(1.12)
2K I r   
v sin 1  sin 2   cos 2 
E 2 2 2 2

1.2. Relaţia dintre energia disponibilă pentru propagarea fisurii şi factorul de intensitate a
tensiunii

Aşa cum s-a arătat, energia disponibilă pentru propagarea fisurii, G, este independentă de
configuraţia încărcării. Ca urmare, pentru stabilirea unei relaţii între G şi K se consideră numai cazul
deformaţiilor impuse (G fiind independent de evoluţia ulterioară a sistemului). In acest caz diminuarea
energiei elastice a sistemului dWe este utilizată pentru furnizarea energiei (G·da) necesară propagării
fisurii cu da:
G·da=-dWe; dWe<0

Această diminuare a energiei elastice, atunci când fisura se propagă, este egală cu lucrul mecanic
dL (cu semn schimbat) care trebuie furnizat pentru reînchiderea fisurii pe lungimea da. Aici se are în
vedere faptul că, procesul de reînchidere a fisurii este reversibil, aceeaşi cantitate de energie fiind
utilizată atât pentru propagarea cât şi pentru reînchiderea fisurii, figura 1.2.

6
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

M'
o o' x
M

dx
x

a da
Fig. 1.2. Propagarea şi închiderea fisurii

Lucrul mecanic dL poate fi calculat plecând de la tensiunile şi deformaţiile existente în


vecinătatea extremităţii fisurii.

In cazul stării plane de deformaţie se obţine:

GI 
K I2
4E

1 2  (1.2.1)
In cazul stării plane de tensiuni:
K I2
GI  (1.2.2)
E

7
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Capitolul II. Fotoelasticimetrie - consideraţii asupra metodei -

2.1 Fotoelasticitatea:

Fotoelasticitatea este o metodă de analiză experimentală a tensiunilor. Ea dă o imagine completă


asupra distribuţiei reale de tensiuni, fiind aplicată în special corpurilor supuse la stări plane de tensiuni.
Un model, executat dintr-un material optic activ este examinat în lumina pozarizată, cu ajutorul unui
polariscop. Materialul, iniţial izotrop, devine termporar birefringent sub acţiunea sarcinilor aplicate. La
încărcarea modelului, raza de lumină din fiecare punct este polarizată în două plane perpendiculare unul
pe celalalt, corespunzătoare cu direcţiile tensiunilor principale din punctul considerat. Cele două raze
polarizate plan străbat materialul cu viteze diferite şi la ieşirea din model prezintă o diferenţă de fază.
Formulele fundamentale din rezistenţa materialelor sunt bazate pe ipoteza lui Bernoulli. Această ipoteză
se verifică experimental pe contur, prin desenarea unor reţele pe suprafaţa piesei solicitate. Se pune însă
problema de a verifica dacă în interiorul materialului ipoteza se menţine. În teoria elasticităţii se
stabilesc legi mai complicate de distribuţie a tensiunilor cum este cazul, de exemplu, al secţiunilor cu
concentratori de tensiuni. În numeroase probleme, calculul analitic este imposibil de aplicat şi rezolvarea
necesită metode experimentale. Rezistenţa materialelor a căutat o metoda experimentală care să
răspundă acestor întrebări. Cele mai bune rezultate pentru studiul tensiunilor le-a dat metoda
fotoelastică. Studiul experimental se face trimitând un fascicul de lumină polarizată asupra unui model
al piesei care se studiază, executat din materialul transparent. In lumina obisnuită, vectorul câmpului
electromagnetic vibrează în diverse plane, care se întretaie pe linia razei luminoase. Lumina polarizată
plan rezultă dintr-o vibraţie a acestui vector într-un singur plan, numit plan de polarizare. Ea poate fi
produsă din lumina obisnuită, alba sau monocromatică prin reflexie, refracţie sau dublă refracţie. De
obicei, polarizarea se realizează cu ajutorul unor substanţe sintetice, numite polaroizi. Metoda
fotoelastică rezolvă azi cu succes numeroase probleme plane ale teoriei elasticităţii. Ea este aplicată în
ultimul timp şi la probleme de stări spaţiale de tensiuni. Pentru studiul experimental prin metoda
fotoelastică este nevoie de o instalaţie optică străbătută de lumina polarizată şi de modele transparente,
făcute din anumite materiale, lipsite de tensiuni interne şi supuse stării de tensiuni care se studiază. În
forma cea mai simplă instalaţia de fotoelasticitate este alcătuită ca în figura reprezentată mai jos. În
general, dacă lumina polarizată străbate un mediu anizotrop, ea se descompune în două componente
perpendiculare, polarizate plan, care se propagă cu viteze diferite.

Fig. 2.1. Instalaţia de fotoelasticitate simplificată

Analiza tensiunilor prin metoda fotoelasticităţii se bazează pe proprietatea unor materiale transparente
de a expune tipare coloristice când sunt traversate de lumină polarizată. Aceste tipare sunt rezultatul

8
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
alterării luminii polarizate de tensiunile interne în două unde ce au viteze diferite. Acest fenomen al
dublei refracţii este cunoscut ca birefringenţa. Tiparele care se dezvoltă sunt în funcţie de tensiunea
internă şi poartă denumirea de efect fotoelastic. În acest scop se realizează un model realizat din material
transparent, capabil să expună un răspuns fotoelastic când corpul analizat este supus acţiunii forţei şi
dezvoltă tensiuni interne.
Metoda prezintă următoarele avantaje:
- Tensiunea poate fi determinată în modele cu forme foarte diferite;
- Tensiunea rezultată din complexul încărcărilor poate fi determinată;
- Tensiunea poate fi observată pe modelul întreg, în acest mod putându-se localiza mărimea
tensiunii.
Din punct de vedere al conceptului modelării se pot face două consideraţii principale:
1. este relatarea reproducerii geometrice a situaţiei. Modelul poate reflecta în întregime sau parţial
fidelitatea tridimensională. De asemenea, modelul poate fi realizat fie în mărime naturală fie mai mare
sau mai mic.
2. a doua consideraţie a modelării este reprezentată de simularea proprietăţilor mecanice a sistemului
studiat. Nu este posibila modelarea tuturor proprietăţilor mecanice a structurilor elementului. Prin
urmare decizia trebuie luată în funcţie de proprietatea cea mai pertinentă.
Tipuri de analiză fotoelastică:
 bidemensională;
 tridimensională;
 cvasi-tridimensională.
Analiza fotoelastică bidimensională utilizează un model care îşi păstrează fidelitatea geometrică într-
un singur plan. Se poate aplica atunci când nu există variaţii ale tensiunii în grosimea modelului.
Interpretare :
 numărul crescut de lini simbolizează creşterea tensiunii;
 liniile închise reprezintă concentrarea tensiunii.
Avantajele acestei metode sunt:
 uşurinţa realizării modelului;
 aplicarea unui număr foarte mare de încărcări pe model.
Analiza fotoelastică tridimensională
Dintre avantajele metodei sunt subliniate, atât fidelitatea geometrică cât şi imaginea tridimensională a
tensiunii, iar dezavantajele: distrugerea modelului pentru obţinerea datelor, necesitatea realizării de
modele separate pentru fiecare încărcare, limitează utilizarea frecventă a metodei.
Metoda utilizează o proprietate specifică a modelelor din material plastic: când acestea sunt
supuse încărcărilor la temperaturi înalte specifice şi încărcările sunt menţinute în timp ce temperatura
scade treptat până la 200C (temperatura camerei), tensiunile rămân după îndepărtarea încărcărilor.
Această procedură de blocare a tensiunilor poartă numele de îngheţare a tensiunii, „stress freezing”.
Pentru a determina tensiunile tri-dimensionale modelul trebuie secţionat în felii subţiri. Fiecare
secţiune este analizată separat, analiza tuturor secţiunilor permiţând construcţia imaginii tridimensionale
a tensiunii.
Analiza fotoelastică quasi- tri-dimensională. Această metodă a apărut din dorinţa de a
minimaliza dezavantajele tehnicilor de fotoelasticitate prezentate anterior. Este folosit un model cu
fidelitate geometrică arbitrară, putându-i-se aplica un complex multiplu de forţe pentru o varietate largă
a protezelor amovibile plasate pe model. Pentru observarea şi înregistrarea tensiunilor, nu este necesara
distrugerea modelului. Multe investigaţii raportează că tehnica fotoelastică prezice (anticipează)
răspunsul biologic.

9
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
2.2. Noţiuni introductive privind fotoelasticitatea

Prin cercetările lui Mesnager făcute la începutul secolului XX pentru studiul unui pod pe un model de
sticlă examinat în lumină polarizată, s-a introdus pentru prima dată în tehnică aplicarea unei importante
metode experimentale de studiu a elasticităţii şi rezistenţei corpurilor, bazată pe fenomenul optic al
birefringenţei accidentale. Deşi acest fenomen a fost descoperit şi cercetat încă de la începutul secolului
XIX de către Seebeck (1813) şi Brewster (1815), fiind studiat amănunţit, stabilindu-i-se legile de bază
de către Neumann (1841), Maxwell (1853) şi Wertheim (1854), totuşi el nu şi-a găsit o aplicaţie tehnică
importantă decât în ultimele decenii. Fotoelasticitatea a cunoscut o amplă dezvoltare, în special în
ultimele trei decenii ale sec. XX, atât din punct de vedere teoretic, cât şi experimental, prin lucrările a
numeroşi cercetători, printre care : Kirpicev, Zaţev, Coker, Filon, Frocht, Mesmer, Fopl, Baes, Kuske,
Pirard şi alţii. Cu ajutorul acestei metode de laborator, care a devenit o disciplină distinctă a elasticităţii
experimentale, prin cercetarea unor modele plane confecţionate din anumite materiale transparente,
examinate în lumină polarizată, se pot studia în cele mai exacte şi mai amănunţite condiţii, stările de
tensiune în problemele elasticităţii bi- şi tridimensionale. Ea permite să se determine starea reală de
tensiuni din interiorul corpurilor, fără nici un fel de ipoteze simplificatoare de calcul, şi se poate aplica
pentru studiul unor probleme teoretice şi practice din cele mai complexe, a căror rezolvare nu este
posibil adeseori de realizat nici prin teoria matematică a elasticităţii, deci cu atât mai puţin prin calculele
simplificate ale rezistenţei materialelor.
Aceasta nouă disciplină de analiză experimentală a tensiunilor interesează aproape în aceeaşi măsură
pe teoreticieni: fizicienii, matematicienii, inginerii, iar în ultima perioadă şi medicii în diferitele ramuri
ale medicinii, cum ar fi chirurgia ortopedică, protetica dentară.
Analiza fotoelastică reprezintă cea mai adecvată metodă de analiză a tensiunilor şi deformaţiilor
apărute în diferite materiale, iniţial în statică şi apoi sub acţiunea forţelor de solicitare. Sistemul de
analiză este alcătuit dintr-un polariscop de reflexie, o sursă luminoasă, un calculator şi o cameră de
filmat digitală.
Iniţial, tehnica presupune utilizarea unui material plastic fotosensibil ce acoperă întreaga suprafaţă a
obiectului de studiat. Ulterior, acesta este supus solicitărilor şi iluminat de lumina polarizată emisă de
polariscopul de reflexive. Obiectul de analizat supus forţelor de solicitare este privit prin polariscop, iar
învelişul din material fotosensibil va descrie prin intermediul franjelor luminoase zonele de tensiuni şi
deformaţii. Cu ajutorul unui compensator ataşat polariscopului, analiza cantitativă a tensiunilor
acumulate în material poate fi uşor depistată. Distribuţia tensiunii prin intermediul franjelor luminoase
poate fi înregistrată prin intermediul camerei video.
Analiza fotoelastică a fost şi este folosită cu succes în domeniile ce reclamă analiza tensiunii, ca de
exemplu: industria aeronautică, industria constructoare de maşini, în construcţii etc. În medicină, analiza
fotoelastică a fost utilizată în depistarea tensiunilor şi deformaţiilor la nivelul femurului, iar în
stomatologie s-a dorit depistarea ariilor de maximă solicitare la nivelul lucrărilor protetice fixe şi
mobile.

2.3. Noţiuni teoretice

Lumina, sau radiaţia luminoasă reprezintă vibraţii electromagnetice similare undelor radio.O sursă
incandescentă emite energie radiantă care se propagă în toate direcţiile şi conţine întreg spectru de
vibraţii pentru diferite frecvenţe sau lungimi de undă. O porţiune din acest spectru, lungimile de undă cu
valori cuprinse între 400 şi 800 nm este utilizat în limitele percepţiei umane. Vibraţia asociată cu lumina
este perpendiculară cu direcţia de propagare. Sursa luminoasă emite un tren de unde ce conţine vibraţii
în toate planurile perpendiculare. Totuşi, prin introducerea filtrului de polarizare (P) numai o

10
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
componentă a acestei vibraţii va fi transmisă (axa paralelă cu axa de referinţă a filtrului). Aceasta este
lumina polarizată, sau plan polarizat deoarece vibraţia este conţinută într-un singur plan. Dacă un alt
filtru de polarizare A este plasat în direcţia sa, extincţia completă a fascicolului poate fi obţinută când
axele celor 2 filtre sunt perpendiculare una pe cealaltă. Lumina propagată în vacuum sau în aer are
viteza C = 3x108 m/s. În corpurile transparente viteza V este inferioară, raportul C/V numindu-se indice
de refracţie. În corpurile omogene acest indice este constant oricare ar fi direcţia de propagare a planului
sau a vibraţiei. În cristale acest indice depinde de orientarea vibraţiei cu respectarea axei de incidenţă.
Alte materiale, cum ar fi plasticul se comportă ca un material izotrop nesolicitat dar devine optic
anizotropic sub acţiunea tensiunilor. Modificarea indicelui de refracţie este în funcţie de tensiunea
principală.

Fig. 2.2. Polarizarea luminii

Când fascicolul polarizat este propagat prin materialul plastic transparent de grosime t, (X şi Y sunt
direcţiile tensiunii principale în punctual luat în considerare), vectorul luminos se divide în 2 fascicole
polarizate propagate în planele X şi Y. Dacă deformaţia specifică de-a lungul planurilor X şi Y este εx şi
εy şi viteza vibraţiei luminoase în aceste direcţii este Vx şi Vy, respectiv timpul necesar traversării
fiecărui plan va fi t, întârzierea dintre cele 2 fascicole va fi:
δ=C(t/Vx-t/Vy) = t(nx-ny)
unde, n reprezintă indicele de refracţie.
Legea lui Brewster stabileşte că modificarea relativă a indicelui de refracţie este proporţional cu
diferenţa deformaţiiilor specifice principale, sau
(nx-ny)=K(εx - εy)

Constanta K este denumită coeficientul optic al deformaţiei şi caracterizează proprietatea fizică a


materialului. Aceasta este o constantă adimensională utilizată în calibrarea polarizorului. Combinând
cele 2 formule, se obţine:
δ=tK(εx - εy), în transmisie
δ=2tK(εx - εy), în reflexie (lumina trece prin materialul plastic de 2 ori).
Relaţia fundamentală utilizată în tehnica măsurării deformaţiei utilizând PhotoStress (materialul plastic
ce acoperă obiectul de studiat) este:
(εx - εy)= δ/2Tk

11
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Datorită întârzierii relative δ, cele 2 unde traversează diferit materialul plastic. Analizorul A va transmite
numai o componentă a fiecărei unde (cea paralelă cu A) (Fig.2.3). Aceste unde vor interfera şi rezultanta
intensităţii luminoase va fi direct proporţională cu:
- întârzierea δ;
- unghiul dintre analizor şi direcţia deformaţiei principale (β-α)
În cazul polariscopului plan, intensitatea luminii emergente este:
I=b2sin22(β-α)sin2πδ/λ

Fig. 2.3. Polariscopul plan

Intensitatea luminoasă devine zero când β-α =0, sau când traversarea polarizorului sau a analizorului
este paralelă cu direcţia tensiunii principale. Intensitatea luminii emergente devine:
I= b2sin2πδ/λ
În cazul polariscopului circular, intensitatea luminoasă devine zero când δ=0, δ=1, λ=2 λ, sau, în
general, δ=N λ, unde, N = 1,2,3….
Acest număr N se numeşte ordin de franjă şi exprimă mărimea întârzierii δ.
Lungimea de undă selectată este: λ = 22.7x10-6 in sau 575 nm
Întârzierea, sau semnalul fotoelastic, este descris de N.

Fig.2.4. Polariscopul circular

12
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

2.4. Aparatura şi materiale utilizate

2.4.1 Polariscopul de reflexie

În scopul analizei distribuţiei tensiunilor prin intermediul luminii polarizate se utilizează un polariscop
de reflexie cu rol de a observa şi măsura deformaţiile de suprafaţă ce apar în materialul fotoelastic ce
acoperă obiectul de studiat supus acţiunii forţelor.

Fig. 2.5. Reprezentarea schematică a polariscopului

Fig.2.6 Polariscopul de reflexive LF/Z-2

2.4.2 Materialele de acoperire

Selecţia materialelor de acoperire şi aplicarea lor corectă sunt esenţiale pentru analiza tensiunii prin
fotoelasticimetrie. Sunt disponibile o multitudine de materiale în formă de fou subţiri, sau în stare
lichidă pentru aplicaţii pe materiale metalice, plastic, răşini, cauciuc şi multe altele. Materialul
fotosensibil se realizează în condiţiile impuse de producător, urmărind cu exactitate cantităţile de

13
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
activator şi bază, pentru a obţine o răşină, care, în anumite condiţii de temperatură şi timp îi va permite
acoperirea obiectului de studiat.

Fig. 2.7 Materiale fotoelastice

2.4.3 Analiza franjelor fotoelastice

Fotoelasticimetria permite obţinerea următoarelor tipuri de analiză şi măsurători:


- interpretarea domeniului complet a tiparelor franjelor luminoase, permiţând evaluarea generală a
mărimilor şi variaţiilor deformaţiilor şi tensiunilor;
- determinări cantitative:
o direcţiile principale ale tensiunilor şi deformaţiilor în toate punctele de interes de pe suprafaţa
materialului fotoelastic ce acoperă obiectul de studiat;
o mărimea şi semnul tensiunii tangenţiale în repaus (fără a aplica forţe) şi în toate regiunile unde
starea de tensiuni este unidirecţională;
o în cazul stării de tensiuni biaxiale, mărimea şi semnul diferitelor deformări şi tensiuni în punctele
selctate de pe suprafaţa materialului fotoelastic ce acoperă obiectul de studiat.

2.4.4. Interpretarea domeniului complet

În afară de capacitatea de a obţine cu acurateţe măsurarea deformaţiilor în punctele de testare,


Fotoelasticimetria prezintă şi avantajul recunoaşterii imediată a mărimii deformaţiei nominale, gradienţii
deformaţiei şi întreaga distribuţie a deformaţiei incluzând identificarea zonelor supra şi sub-tensionate.
Acest avantaj extreme de valoros al Fotoelasticimetriei descris ca şi interpretarea domeniului complet,
este unic între metodele de analiză a tensiunilor. Succesul aplicaţiei depinde numai de recunoaşterea
ordinului de franje coloristic şi înţelegerea relaţiei dintre ordinul franjei şi mărimea tensiunii.
Deoarece materialul fotoelastic este intim şi uniform adaptat pe suprafaţa obiectului de studiat,
tensiunile aplicate într-o anumită zonă se transmit cu mare fidelitate în materialul transparent.
Deformaţiile în materialul fotoelastic produc efecte optice care apar ca franje izocromatice observate cu
reflexia polariscopului.
Tiparul franjelor obţinute prin polariscop conţine multiple informaţii pentru modificarea formei
obiectului supus acţiunii forţelor, în scopul realizării pieselor cu greutate minimă şi funcţionalitate
adecvată.

14
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

2.4.5.Generarea franjelor

Prin intermediul polariscopului, franjele apar ca o serie succesivă şi continuă de diferite benzi colorate
(izocromatice), fiecare bandă reprezentând diferite grade de birefringenţă corespunzătoare, ce stau la
baza deformaţiei în zona testată. Astfel, culoarea fiecăreia identifică birefringenţa, sau ordinul de franjă
(şi nivelul deformaţiei), oriunde de-a lungul benzii. Pe baza înţelegerii secvenţelor constante de apariţie
a benzilor coloristice, tiparul de franje fotoelastice poate fi descris ca o vizualizare topografică a hărţii
distribuţiei tensiunii de-a lungul suprafeţei materialului fotoelastic.
Iniţial, fără a aplica forţe obiectului de studiat acoperit cu material fotoelastic, franjele coloristice vor
apărea în punctele cu deformaţii mari. Sub acţiunea forţei de acţiune cu amplitudine crescătoare vor
apărea franje noi, indicând noi zone de deformaţii. Franjele pot fi notate în ordinea apariţiei (prima, a
doua, a treia…) şi vor menţine ordinea în întregime în timpul secvenţei de încărcare. Nu sunt numai
franje ordonate, dar sunt şi comandate (sunt continui nu se intersectează sau fuzionează cu altele,
menţinându-şi întotdeauna poziţiile respective în secvenţa de ordine).

Tab. 2.1. Caracteristicile franjelor isocromatice

Fig. 2.8. Creşterea succesivă a intensităţii forţei şi urmărirea franjelor

2.4.6 Identificarea franjelor

Lumina albă, utilizată pentru interpretarea domeniului complet a tiparelor franjelor în testarea
fotoelastică, este alcătuită din toate lungimile de undă ale spectrului visual. Astfel, întârzierea care
determină extincţia unei lungimi de undă (color), în general nu le exclude pe celelalte. Cu creşterea
birefringenţei, fiecare culoare din spectru dispare în accord cu lungimea sa de undă (începe cu violet,
unda cu cea mai mică lungime), moment în care observatorul poate decela culoarea complementară.
Secvenţa culorilor complementare este prezentată în tabelul 2.1, incluzând pentru fiecare culoare
întârzierea relativă şi ordinul numeric de franjă.

15
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
2.4.7 Măsurarea direcţiilor deformaţiei principale

Direcţiile principale ale deformaţiei sunt întotdeauna măsurate după un plan de referinţă, sau axă. Iniţial
se va selecta un plan de referinţă avantajos. De cele mai multe ori direcţia de referinţă este imediat
sugerată ca o axă de simetrie a structurii; în alte cazuri, o linie verticală sau orizontală este suficientă.
Când planul fascicolului de lumină polarizată traversează materialul fotoelastic supus parţial tensiunii,
acesta este divizat în unde care se propagă cu viteze diferite de-a lungul direcţiei principale de
deformaţie. După traversarea materialului fotoelastic, aceste 2 unde se vor uni, dar nu se vor recombina
într-o singură vibraţie paralelă cu cea iniţială. Uneori, în punctele unde direcţia tensiunii principale este
paralelă cu axa filtrului de polarizare, fascicolul nu va fi afectat şi vibraţia emergentă va fi paralelă cu
vibraţia de intrare. Filtrul analizorului A, cu axa perpendiculară pe filtrul polarizorului P, va reproduce
extincţia vibraţiilor în aceste puncte (Fig 2.2).

Fig. 2.9. Direcţia tensiunii principale exprimată prin rotaţia axelor polarizorului/
analizorului producând extincţii complete a luminii în punctele test

Se observă, în figura 2.8, apariţia liniei negre în momentul penetrării reflexiei polariscopului. Aceste
linii se numesc linii isoclinice. În fiecare punct de pe linia isoclinică, direcţiile deformaţiilor principale
sunt paralele cu direcţia de polarizare A sau P. Cu respectarea axei de simetrie selectată, măsurarea
direcţiilor în diferitele puncte este acompaniată de rotaţia atât a analizorului cât şi a polarizorului până
când linia isoclinică neagră apare în punctele unde direcţiile au fost măsurate.
Dacă liniile isoclinice sunt subţiri, înguste, înseamnă că direcţiile εx şi εy variază rapid dintr-o locaţie în
alta. Când liniile isoclinice formează benzi, alcătuite din benzi negre indicate de direcţiile ε x şi εy variază
încet în această regiune.
În scopul identificării direcţiilor principale ale tensiunii, lumina laser este ataşată polariscopului de
reflexie, proiectându-se pe materialul fotoelastic ce acoperă obiectul de studiat.

16
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig.2.10. Direcţia tensiunii principale evidenţiată prin rotaţia axelor polarizorului/ analizorului pentru a
produce extincţia completă a luminii în punctele test utilizând polariscopul plan. Linia isoclinică este
poziţiontă peste punctele şi direcţiile măsurate cu respectarea axei de referinţă. Utilizând modelul de
polariscop LF/Z-2 se alege axa verticală iar direcţiile tensiunii principale sunt citite de pe discul calibrat.

2.4.8 Determinarea amplitudinii tensiunilor şi deformaţiilor

Ordinul de franjă observată la nivelul materialului fotoelastic este proporţional cu diferenţa dintre
deformaţia principală în interiorul materialului (şi la suprafaţă în porţiunea testată). Această relaţie
liniară este exprimată astfel:
εx - εy =Nf (2.1)

unde, εx -εy = diferenţa între deformaţiile principale;


N = ordinul de franjă;
f = valoarea franjei corespunzătoare materialului fotoelastic;
λ = lungimea de undă (lumina albă are lungimea de undă 575 nm);
t = grosimea materialului fotoelastic;
K = coeficientul optic de deformaţie al materialului fotoelastic;
Ecuaţia nr. 2.1 poate fi scrisă şi sub următoarea formă :

γxy =Nf (2.2)

unde, γxy = lunecarea specifică maximă.

Semnificaţia acestor ecuaţii constă în faptul că diferenţa în deformaţia principală, sau deformaţia
specifică maximă în suprafaţă poate fi obţinută prin simpla recunoaştere a ordinului de franjă.

Inginerii şi proiectanţii lucrează adeseori cu noţiunea de tensiuni (tensiune), mai frecvent decât
deformaţii. Astfel ecuaţiile 2.8 şi 2.9 pot fi transformate introducând legea lui Hooke pentru starea de
tensiuni biaxială în materialele isotropice, astfel:

17
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

(2.3)

(2.4)

(2.5)

(2.6)
unde: σx - σy = tensiunile principale;
E = modulul de elasticitate al materialului de analizat;
ν = coeficientul Poisson al materialului de analizat.
Deformaţia specifică maximă τMAX, în planul suprafeţei fiecărui punct este (σx - σy)/2,

(2.7)

2.4.8. Măsurarea în puncte

În general, punctul de interes de pe suprafaţă se găseşte între franje, fiind astfel necesară depistarea
“ordinului fracţional”, sau fracţia franjei. Tehnica utilizată se numeşte compensare şi poate fi folosită în
cazul Compensatorului PhotoTensiune Plus Model 832 “BALANS ZERO”.
Compensarea “balans zero” operează introducând în modelul de lumină a polariscopului
birefringenţe variabile calibrate de semn opus cu cel indus în materialul fotoelastic supus solicitării.
Când birefringenţa variabilă calibrată de semn opus este ajustată cu precizie, marcând magnitudinea
birefringenţei tensiunii induse, birefringenţa în modelul de lumină va fi nulă. Acest aspect este relevant
de franja de culoare neagră (Fig.2.11).

Fig.2.11. Franja colorată iniţial este redată în negru prin


compensarea zero a variaţiei compensatorului

18
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Birefringenţa indusă de tensiuni (sau semnal optic) este reprezentată de panoul din partea stângă a
compensatorului care se roteşte invers acelor de ceasornic din centru, spre stânga.
La modelul Compensatorului electronic 832 şi PSCalc computerizat (Fig. 2.13) măsurarea şi
calcularea valorilor tensiunilor şi deformaţiilor se realizează mult mai rapid. Din punctul de măsurare,
iniţial fără încărcare, citirea (R0) este indicată de compensator. Cea de a doua citire (RLOAD) se
efectuează după aplicarea forţei. După citirea cu balans zero (franja de culoare neagră) informaţiile
numerice sunt transferate electronic computerului prin intermediul programului configurat al modelului
PhotoTensiune 832 PSCalc. Computerul va afişa calculul tensiunilor şi deformaţiilor în punctele
stabilite. Înainte de înregistrare sunt introduse în calculator date referitoare la grosimea materialului
fotoelastic, constantele fizice ale materialului testat, secvenţa aplicării forţei de solicitare, (Fig.2.14).

Fig. 2.12. Compensarea balans zero Fig.2.13. Compensator Modelul 832

Fig.2.14. Afişarea rezultatelor PSCalc Software

19
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

2.5. Etapele stabilirii direcţiilor principale ale deformaţiilor specifice/tensiunilor normale

Procedura pentru determinarea direcţiilor principale este cea indicată de producător:


 Se încarcă structura cu ~ 50% din sarcina nominală;
 Se variază poziţia lamelei "sfert de undă" a compensatorului (se actioneaza C); se urmăresc / caută
punctele în care apare franja neagră; se marchează punctele de interes din domeniu;
 Se îndepărtează compensatorul (SF); acţionând butonul B, se roteşte analizorul antiorar, din poziţia M
în poziţia D; se slăbeşte H, se roteşte analizorul A până apare franja neagră (extincţia) în punctul marcat;
 Se fixează H; se citeste în dreptul reperului fix, triunghiular, direcţia principală I în raport cu orizontala;
se readuce butonul B în poziţia M;
 Se repune compensatorul în poziţie; se aduce indicaţia la 000;
 Se acţioneaza reglajul compensatorului până ce se obţine franja neagră în punctul marcat. Dacă nu se
reuşeşte vizualizarea franjei negre, se roteşte analizorul cu 90° şi se repetă operaţia de reglare a
compensatorului până se obţine extincţia (franja neagră).
 Se aprinde dispozitivul emiţător de lumina (LASER) şi se orientează raza sa roşie prin punctul de
analizat; în vecinatatea punctului se trasează direcţia acestei raze care corespunde cu direcţia principală I
(a deformaţiei specifice principale ε1) pe model;
 Se descarcă modelul, se reglează compensatorul electronic până se obţine franja neagră în zona
punctului marcat şi se citeşte valoarea R0 indicată pe ecranul compensatorului; se introduce valoarea
R0 în programul de calcul;
 Se aplică sarcina; se măsoară cu compensatorul ordinul de franjă, în fiecare punct, (la extincţie)
pentru starea de solicitare, care se introduce în programul de calcul, Rload;
 Se descarcă structura; se secţionează plasticul, cu un disc diamantat, pe direcţia principală trasată
anterior (ε1 sau ε2);
 Se încarcă din nou structura şi se caută cu compensatorul valorile ordinului de franja R0 (fară sarcină),
respectiv Rload (structura solicitată), în momentul apariţiei franjei negre la nivelul secţiunilor realizate în
fiecare punct. Valorile R0 şi Rl sunt preluate de PSCalc şi introduse în procesul de calcul.
 În final, softul (PSCalc) furnizează valorile deformaţiilor specifice principale şi a tensiunilor normale
principale. Orientarea direcţiilor principale se determină în etapa de obţinere a franjei negre prin rotirea
filtrului analizor. Unghiul citit pe cadranul filtrului analizor corespunde orientării direcţiei principale în
raport cu orizontala convenţională.

20
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Cap. III Utilizarea „Fotoelasticimetriei” în analiza tensiunilor şi deformaţiilor în vecinătatea unei


crestături

3.1 Introducere

“Fotoelasticimetria” este o metodă experimentală în mecanică, care permite, pe lângă reprezentarea


vizuală a câmpurilor de tensiune şi deformaţie, determinarea cantitativă a principalelor tensiuni sau
principalelor solicitări pe suprafaţa obiectelor analizate. Principiul metodei “Fotostress” este bazat pe un
fenomen fotoelastic, ce reprezintă capacitatea plăcii materiale fotoelastice pentru a crea refracţie dublă
temporară în urma unei solicitări şi iluminare de către lumină polarizată de la polariscopul de reflecţie.
Pentru identificarea direcţiei si mărimii principalelor solicitări normale folosim franje izocline şi
izocromatice (de aceeaşi culoare).
Comparativ cu alte metode experimentale în mecanică, metoda “Fotostress” are următoarele avantaje:
-prezentare vizuală a câmpurilor de deformaţie şi tensiune pe toată suprafaţa fotoelastică acoperită şi, în
acest fel, metoda oferă informaţii asupra concentrărilor critice de tensiune în jurul concentratorilor
precum şi informaţii asupra zonelor cu tensiune maximă sau minimă.
-aplicaţie universală care ne permite să determinăm tensiunile şi deformaţiile în orice punct al învelişului
materialului fotoelastic aplicat în condiţii de laborator sau direct pe teren;
- impact non-distructiv pe suprafaţă – experimentul poate fi efectuat în mod repetat cu schimbarea
parametrilor de încărcare;
-gamă largă de măsurători – metoda ne permite să măsurăm parametri individuali şi să determinăm
diferenţa între tensiuni, direcţiile principale, tensiuni reziduale etc.

3.2 .Specificaţiile probei analizate

Determinarea câmpului de tensiune în vecinătatea crestăturii a fost realizată cu ajutorul metodei


„Fotostress” pe o probă din oţel realizată din oţel X70 cu grosime de 12 mm. Forma şi dimensiunile
probei sunt descrise în Figura 3.1. Proba a fost tăiată dintr-o placă de oţel iar placa materială
fotosensibilă a fost confecţionată din materialul PS-1A. Tehnologia de tăiere folosită este denumită
“Tăiere cu jet de apă”. Oţelul X70 are un mic volum de carbon şi microstructura sa de tip bainită asigură
duritatea, rezistenţa sa înaltă ridicată şi nivelul de ductilitate.

Placa din material fotoelastic PS-1A este de grosime 2,05 mm. Această placă a fost lipită pe suprafaţa
probei crestate cu ajutorul a două componente adezive rezistente PC-1. Placa din material fotoelastic PS-
1A este foarte sensibilă şi prin urmare ne permite să o folosim pe suprafeţe deformate elastic precum şi
pe suprafeţe deformate în domeniul elasto-plastic. Adezivul are rol şi de strat reflectorizant.

21
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 3.1. Forma și dimensiunile probei utilizate

Caracteristicile materialului utilzat pentru plăca din material fotoelastic PS-1A sunt prezentate în
Tabelul 3.1.

Tabel 3.1. Caracteristicile materialului fotoelastic


Placa PS-1A
Coeficientul solicitări optice K[-] 0.150
Modulul de elasticitate E [MPa] 2500
Coeficientul lui Poisson µ [-] 0.38
Alungire A [%] 5
Temperatura maximă de utilizare [°C] 150

Placa din material fotoelastic aplicată probei cu crestătură, Figura 3.2, transformă o parte a solicitării şi,
simultan, rigidizează proba. Ca rezultat, deformările probei sunt mai mici decât dacă nu ar fi fost
aplicată placa.

Fig. 3.2. Proba cu înveliş fotoelastic PS-1A

22
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Pentru obiectivele specificate mai sus s-a realizat o corecţie a efectului de rigidizare a plăcii fotoelastice
prin coeficientul de corecţie pentru rigidizare ţinând cont de starea plană de tensiuni.

CPS=1+E*t*
unde:
Ec
- E*= E este relaţia în care intră modulul lui Young al plăcii fotoelastice şi modulul lui Young
al probei analizate.
tc
- t*= t este relaţia dintre densitatea plăcii fotosensibile şi densitatea probei analizate.
După calcule valoarea coeficientului de corecţie, prin care ordinul izocromatic este multiplicat, este
1,0122.

3.3.Solicitarea probei

Măsurările experimentale s-au făcut pe o maşină de rupere Zwick 1387 Figura 3.3 la solicitarea de
tracţiune excentrică. Pentru a îndeplini condiţiile de încărcare statică mişcarea bacurilor maşinii a fost
setată la 0,5 mm/min.

Fig. 3.3. Maşina de încercat Zwick 1387 şi polariscopul cu reflexie LF/Z-2

Polariscopul cu reflexie LF/Z-2 cu sursă obişnuită de lumină albă Figura 3.3 a fost utilizat pentru a
observa izoclinele şi izocromaticele care apar atunci când încărcăm proba compactă. Compensatorul 832
a fost folosit pentru a citi odinul de franjă în puncte pre-selectate. Compensatorul s-a bazat pe principiul
echivalenţei nule. Camera video digitală a fost folosită pentru a înregistra marginile izocromatice în
timpul încărcării treptate a probei.

23
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Măsurarea deschiderii crestăturii a fost făcută cu un extensometru şi un convertor Figura 3.4 care a
evaluat deschiderea crestăturii în mm pe baza calculului variaţiei tensiunii electrice. La fiecare 1,3s
convertorul a înregistrat setul de 8000 de valori ale tensiunii electrice în timp de 300 ms.

Fig. 3.4. Extensometru „clip on gage”

A fost utilizat un program pe calculator pentru evaluarea datelor înregistrate. Programul a coordonat
sincronizarea forţelor şi deschiderea crestăturii. Pentru a sincroniza datele măsurate a fost nevoie să se
lanseze încercarea maşinii de încercat şi convertorul simultan.
Relaţia între forţa F în kN şi deschiderea f în mm a crestăturii a fost furnizată de software-ului maşinii
de încercat Figura 3.5.

Fig. 3.5. Deschidere crestăturii în raport cu forța de încărcare

Variaţia din Figura 3.5 constă într-un număr de curbe. Curba verde deschis reprezintă distribuţia în
timp a forţei cu care se solicită proba până la rupere. Deschiderea cerstăturii s-a mărit fără creşterea
forţei. Astfel, după fixarea probei pe maşina de încercat, ambele suprafeţe au trebuit să se potrivească cu
fermitate şi să se regleze reciproc. Curbele scurte din partea iniţială a diagramei (roşu, albastru, maro,
violet, verde închis) reprezintă forţele de distribuţie în timpul analizei câmpurilor izocline şi
izocromatice în timpul aplicării sarcinii 3 kN, 4,5kN, 6 kN, 9 kNşi 12 kN.

24
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Pentru proba sub examinare au fost determinate următoarele relaţii:
 -deplasarea flancurilor crestăturii în raport cu timpul Figura 3.6;
 -forţa în raport cu timpul Figura 3.7;
 -forţa în raport cu deplasarea flancurilor crestăturii Figura 3.8.
Figura 3.7 şi Figura 3.8 ne arată un mic salt de distribuţie la 38 kN. Acest salt este rezultatul unei fisuri
apărute în învelisul fotoelastic.

Fig. 3.6. Deplasarea flancurilor crestăturii în raport Fig. 3.7. Forța de încărcare în funcție de timp
cu timpul

Fig. 3.8. Forța de încărcare în raport cu deplasarea flancurilor crestăturii

3.4. Izocline şi izocromatice pe proba compactă

Figura 3.9 prezintă franje izocline pe proba compactă cu parametrul unghiului α 0° până la 90° şi 10°
creştere. Liniile izoclinice au fost obţinute cu polariscopul de reflexie LF/Z-2 în planul luminii
polarizate. În timpul examinării, proba compactă a fost încărcat cu forţa de tracţiune excentrică de 3 kN.
Liniile izoclinice sunt zone în care direcţiile tensiunii normale principale sunt egale.

25
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 3.9. Franje izocline pe proba crestată

Figura 3.10 descrie linii izocromatice în timpul încărcării treptate al probei compacte examinate cu
forţa de la 0 la 12 kN. Liniile izoclinice au fost observate de polariscopul de reflexie LF/Z-2 la lumină
polarizată circular. La încărcături de 12 kN şi mai ridicate este posibil sa se observe un gradient de
tensiune în jurul vărfului crestăturii. Gradientul cel mai înalt este un rezultat al concentraţiei de tensiune
ridicată în punctul apariţiei fisurii.

Fig. 3.10 Analiza cu material fotoelastic PS-1A

26
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

3.5. Principiul determinării tensiunilor

Determinarea diferenţei dintre tensiunile principale normale a fost efectuată în punctele prezentate în
Figura 3.11 la forţe de încărcare de 3 kN, 4 kN, 6 kN, 9 kN şi 12kN.

Fig. 3.11. Puncte de măsurare

La valorile forţei de încărcare specificate mai sus am folosit compensatorul 832 pentru a determina
ordinea franjelor izocromatice N. Diferenţa dintre tensiunile normale principale în punctul 1 la încărcări
individuale au fost determinate de către media următoarei relaţii:

E
σ1-σ2=1+µf N, (3.1)

unde E este modulul lui Young al materialului de eşantion;


 µ este coeficientul lui Poisson al probei;
 f este constanta plăcii din material fotoelastic.
În Tabelul 3.1 este listată ordinea franjelor izocromatice N la punctul 1 sub forţa de încărcare F de 3
kN, 4 kN, 6 kN, 9kN şi 12 kN şi diferenţele tensiunilor principale normale σ1-σ2 corectate de
coeficientul de corecţie CPS şi derivate din relaţia (3.1).

Tabel 3.2. Numărul de franjă și diferența de tensiune principala normala la sarcini individuale.
F N σ1-σ2
Nr. (kN) (MPa)
1 0 0 0
2 3 0.28 37.39
3 4.5 0.47 62.77
4 6 0.62 82.80
5 9 0.97 129.54
6 12 1.27 169.61

27
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Pentru a determina valorile individuale ale tensiunilor normale principale, starea de tensiune biaxială
necesită măsurători suplimentare. În acest scop vom folosi metoda de separare. Cu toate acestea, există
cazuri în care ecuația (3.1) pot fi transformată ca în relaţia de mai jos:

E
σ₁=1+µf ·N. (3.2)

În acest caz este necesară determinarea într-o zonă de margine – nesolicitată - a unui obiect de analizat.
La fiecare punct de margine găsim o solicitare principală normală, care este diferită de zero şi tangentă
la margine. Astfel am utilizat un compensator cu echilibru nul pentru a specifică ordinea franjei
izocromatice la proba cu crestătură la încărcarea forței 12 kN Figura 3.12. Valoarea sa a fost de 1,57.
Folosind relația (3.2) s-a determinat ulterior valoarea solicitării principale normale: σ₁=209,67 MPa.
Analiza numerică privind solicitarea a fost făcută în programul SolidWorks Figura 3.12, în scopul de a
verifica valoarea determinată anterior pentru tensiunea principală σ1. Solicitarea normală principală
determinată prin simulare pe calculator are valoare 200.2 MPa. Diferența dintre solicitarea normală
principală σ1 determinată experimental și numeric este de 3,6%. Ca urmare, putem afirma că măsurarea
experimentală a fost relativ precisă. Acest mod de verificare este ușor de aplicat in practica de zi cu zi,
deoarece majoritatea elementelor structurale includ muchiile libere.

Fig. 3.12. Câmpul tensiunilor reduse în conformitate cu von Misses

Pentru caracterul complet al acestei probleme, am analizat imaginea video, care a fost înregistrată cu o
camera video HD și se taie cadre individuale de format JPEG. Figura 3.13 prezintă cadre care fac
reprezentări de momente caracteristice pe tot parcursul analizei. Este evident din Figura 3.13 că
solicitarea în jurul crestăturii este ridicată atunci când proba acoperită fotoelastic este încărcată treptat.
Analizând imaginea 13 este evident ca învelișul fotoelastic pierde capacitatea de a transforma deformări
și, în același timp, capacitatea de a afișa franje izocromatice.
Imaginea nr. 17 reprezintă primul moment când a avut loc cedarea învelișului fotoelastic. Imaginea nr
19 prezinta fisura propagată pe întreaga lățime a eșantionului, în timp ce Imaginea nr 20 descrie
învelișul desprins sub tensiunile și deformațile aplicate.

28
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

29
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 3.13. Proba Analizată cu învelișul fotoelastic PS-1A

Fig. 3.14. Deteriorarea învelișului fotoelastic


PS-1A cu proba crestată cu alungire relativă de 4%.

30
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Capitolul IV. Propagarea fisurilor de oboseală în policarbonat

Acest capitol prezintă o caracterizare a stării elastic de tensiuni care se introduc la propagarea fisurilor în
policarbonat şi care ţin cont de tensiunile aflate la limita elastic-plastic induse de prezenţa unei regiuni
deformate din vecinatatea unei fisuri. Tehnicile experimentale avansate prezentate în acest capitol au
perspective în factografie, identificarea regiunii fisurate şi localizarea poziţiei vârfului fisurii (folosind
un scaner microscopic cu laser şi scanarea microscopică cu electroni). În plus, modelul stării de tensiuni
de la vârful fisurii duce la factorii care reprezintă în mod explicit efectele asupra protecîiei induse de
creşterea fisurilor de oboseală în policarbonat. Modelul este generic şi oferă potenţial pentru întelegerea
propagării fisurilor prin oboseală în policarbonat.

4.1. Introducere

Materialele din policarbonat sunt utilizate pe scară largă în componentele portante structurale care sunt
subiectul încărcării ciclice, în aplicaţii diverse precum cateterele, în industria medicală unde fisurile în
medii controlate reprezintă de asemenea o problemă, geamuri auto şi armuri. Prin urmare, cercetări
aprofundate au fost orientate spre caracterizarea şi estimarea mecanismelor de propagare a fisurilor
subcritice în materialele policarbonate. În special iniţierea fisurilor, propagarea şi evoluţia fisurilor la
oboseală au atras atenţia în mod semnificativ. O varietate de parametri bazaţi pe energie şi mecanică
ruperii au fost utilizaţi pentru a caracteriza propagarea fisurilor la oboseală în policarbonaţi.
S-a lucrat la dezvoltarea unei descrieri revizuite a tensiunilor elastice în imediata vecinătate a
unei fisuri care ţine seama de limitele tensiunilor elasto-plastice induse prin prezenţa unei „incluziuni
plastice” ce înconjoară fisura. Policarbonaţii sunt dublu refractanţi ( prin urmare furnizează date de pe
marginile întregului câmp pentru diferenţa în tensiunile principale ce pot fi comparate numeric cu
rezultatele matematice ale întregului câmp), şi pot reda atât propagarea fisurii ductile la oboseală, cât şi
deformarea plastică datorită fisurii induse de crestătură. Deformarea plastică poate apărea din cerinţele
de compatibilitate dintre regiunile elastic şi plastic, de la începerea contactului şi de la tensiunile
remanente în regiunile ciclului inversat avariat. Tehnicile experimentale avansate folosite în acest
capitol au furnizat perspective în fractografie, identificarea regiunilor fisurate şi localizarea poziţiei
vârfului fisurii (folosind scanarea cu microsop confocal şi scanarea cu microscopie electronică). În plus,
modelul cu patru parametri de la extremitatea fisurii a condus la definiţii modificate pentru factorii
intensităţii tensiunii asupra fisurii care, în mod explicit, garantează pentru efectele protecţiei asupra
fisurilor induse la rata creşterii fisurilor la oboseală în policarbonate.
Prin urmare, aici se prezintă datele obţinute asupra vitezei de propagare a fisurilor la diferite
valori ale raportului de tensiuni, în funcţie de factorii de intensitate a tensiunilor modificate obţinute de
la noul model matematic. Sunt prezentate şi unele informaţii privind influenţa unei supraîncărcări cu
15% asupra propagării fisurilor şi asupra valorii factorului de intensitate a tensiunilor.

4.2. Materiale şi determinări experimentale

Materialul utilizat a cuprins 2 foi de policarbonat clar, extrudat, (densitate 1.2 g/cm2) în foi de
1.5 m pe 1.0 m. Proprietăţile acestui material policarbonat este relevant pentru viteza de propagare a
fisurilor la oboseală, din care se poate constata că, deformaţia specifică ciclică la tracţiune este mult mai
mic decât deformaţia specifică uniaxială static, indicând că durificarea semnificativă apare sub
încărcarea ciclică în regiunea fisurată înainte de începerea întaririi ulterioare. Probele compacte cu
dimensiunile prezentate in Fig.4.1 au fost tăiate din aceste foi astfel că direcţia de propagare a fisurii să

31
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
fie perpendiculară pe direcţia extrudării pe foaia de policarbonat. Dimensional, acestea sunt probe CT
nestandardizate pentru a furniza o lungime mai mare a creşterii fisurii la oboseală folositoare pentru
masurătorile experimentale. A fost utilizată o gamă largă a calibrării intensităţii tensiunilor pentru
determinarea valorilor factorului de intensitate a tensiunii, K [13,14]. Forma ecuaţiei dată mai jos este
luată din bibliografie [15], şi este aceeaşi cu expresia de gama largă propusă de Srawley [16], care face
referire la standardul ASTM E-399 care se ocupă cu testarea rigidităţii la deformaţie prin fisurare.

Folosirea acestei ecuaţii în intervalul de lungime a fisurii din acest studiu (24-35 mm,
echivalentul a 0,33<a/W<0,49) şi cu h.b=0,47 şi d/h=0,67 conduce la o valoare a factorului intensităţii
tensiunii calculat cu până la 15-20% mai mare decât valoarea găsită cu aproximarea obişnuită care este
aplicabilă la probele CT cu dimensiuni standard, adică h/b=0,60 şi d/h=0,46. Fiecare set de valori ale
a/b, h/b si d/h dă o valoare diferită a lui F2 iar Fig.4.2 prezintă curbele valorilor F2 pentru ambele
geometrii CT prezente şi pentru o proba CT standard.
Deoarece scopul a fost măsurarea efectului fisurii induse asupra câmpului de tensiune aplicat la
vârful fisurii elastice, a fost utilizat un proces de călire în două faze pentru eliminarea tensiunilor de
fabricaţie din probele CT, primul pas fiind destinat eliminării umezelii din material, în timp ce în partea
a doua a ciclului se elimină dublu refracţia reziduală.

Fig.4.1. Geometria şi dimensiunile (mm) ale probelor de policarbonat CT folosite în această lucrare. A
se noteză ca lungimea crestături ( egală cu lungimea iniţială a fisuri ) ai=20mm şi lăţimea b=W=72mm
sunt definite din linia de centru a găurilor.

32
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig.4.2. Functia de conformitate în raport cu gama de probe CT nestandardizate în acest domeniu

Secvenţa a fost după cum urmează:


Partea 1
Urcare până la 125 grade C cu 6 grade C/h = 17 h
Menţinere la 125 grade C pentru 48 h
Coborâre la 40 grade C cu 5 grade C/h=17 h
Timp total = 82 h
Partea 2
Urcare până la 145 grade C cu 7 grade C/h=17h
Urcare la 155 grade C cu 1 grad C/h=10h
Menţinere la 155 grade C pentru 5 h
Coborare la 145 grade C cu 1 grad C/h=10h
Coborare la 40 grade C cu 7 grade C/h=15h
Timp total=57 h

Alte măsuri laute pentru asigurarea probelor fără tensiuni pentru testare: au fost curăţate de orice
ulei rezidual aflat pe suprafeţele probelor de policarbonat înainte de călirea şi plasarea probelor de
policarbonat CT pe o bucată de ţesătură subţire din fibră de sticlă aşezată la rândul ei pe o placă de sticlă
în cuptor. Uleiul a fost îndepărtat prin imersia în propanol pentru cateva minute înaintea uscării probelor
în cuptor. Ţesătura de fibră de sticlă împiedica lipirea probelor de placa de sticlă. După călire, doar
probele plate de policarbonat fără tensiuni reziduale au fost folosite în testele de oboseală, adică nu au
arătat franje când au fost văzute la polariscop.
Experimenţe privind propagarea fisurilor la oboseală s-au efectuat folosind o maşină de testare
Instron controlată de computer montată cu o celulă de încărcare cu 500 N. Proba a fost pozitionată în
dreptul unui polariscop cu transmisie circulară şi digitală bazată pe un camp fotoelastic şi folosind un
anumit număr de paşi pentru a obţine franje fotoelastice pentru diferenţele dintre tensiunile principale.
Au fost înregistrate date prin metoda schimbării fazelor la şase paşi, dezvoltată de Patterson şi Wang,
folosind o camera JVC CCD (model KY-F1030) cu o rezoluţie de 1360 x 1024 pixeli, lentile de marire
Pentax şi un laptop. Programul RICE ( Calculul regularizarii izometrice ) dezvoltat de Segmann şi
colaboratorii, a fost folosit pentru a obţine o distribuţie a „unwrapped relative retardation α” si ordinul N
al franjelor izocromatice precise pentru fiecare set de imagini luat la schimbarea fazelor la şase paşi în
timpul unui pas de încărcare. Harta ordinii franjelor a fost apoi montată la o hartă a ordinii franjelor
33
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
teoretică obţinută din modelul analitic cu patru parametri. Referinţele bibliografice descriu dezvoltarea
modelului matematic şi dau detalii complete ale tuturor tehnicilor experimentale şi de validare folosite.
Ecuaţia analitică ce leagă ordinul N a franjelor, grosimea h a probei şi constanta f a franjelor
materialului a fost obţinută în referinţa [17] după cum urmează:

(4.1)
În această ecuaţie z este coordonata complexă în planul fizic unde z=x+iy; x şi y sunt coordonatele într-
un sistem cartezian cu originea în vârful fisuri; iar A,B,C,D şi E sunt coeficienţi necunoscuţi care trebuie
să fie determinaţi. În acest model, se presupune că D+E=0 în analiza matematică pentru a da un
comportament asimptotic apropiat de tensiunea de contact de-a lungul flancului fisuri, iar A+B≠0 dacă
există o tensiune de forfecare la interfaţa dintre limitele elastic-plastic (dacă nu, atunci A+B=0).
Termenii ecuaţiei 4.1 conţin efectul oricarei forţe de contact de-a lungul flancurilor fisuri.
Câmpul de tensiune elastică în apropierea regiunii fisurate a probei poate fi caracterizat prin patru
parametri: o tensiune σ, un factor de intensitate a tensiunii analog lui K1 care duce propagarea fisurii
înainte, denumit KF aici şi în [18] şi [19], la interfaţa cu factorul de intensitate a tensiunii de forfeare, KS,
şi un factor de intensitate a tensiuni întarziate, KR. O situaţie fară deformaţie plastică corespunde unui
caz unde KR=KS=0 şi KF=K1, KF este definit din limita asimtotica a lui σy ca fiind x→ +0, de-a lungul
liniei y=0 adică faţă de varful fisuri din faţă până la linia de baza a fisuri:

(4.2)

Cantitatea KR caracterizează tensiunile directe acţionând paralel cu direcţia propagării fisuri şi a fost
obţinută prin evaluarea σx în limita x→ 0, în lungul y=0, adică faţă de vârful fisuri din spate de-a lungul
flancului fisuri:

(4.3)

Cantitatea KS caracterizează tensiunea de forfecare la limita elasto-plastică, şi este derivată din limita
asimtotică a lui σxy ca fiind x→ 0, în lungul lui y=0, adică faţă de vârful fisuri din spate de-a lungul
flancului fisuri:

(4.4)

Semnul + indică y>0 , şi semnul – indică y<0.


Tensiunea σxy este tensiunea transversală care este adăugată la σx ca un termen constant. Acest nou
model de patru parametri, exprimat în ecuaţia 4.1 a fost numit modelul CJP (Christopher’ James-
Pattersin) de către autori. El descrie câmpul tensiunii elastice 2D în apropierea vârfului fisurii, în
termeni care pot fi legaţi de valoarea ordinului N al franjelor izocromatice în imaginile fotoelastice,
pentru o fisura înconjurată, o delimitare plastică care este localizată în regiunea dominantă K, generând
astfel efectul de protecţie.

34
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig.4.3. Ilustrarea regiunii optime sub forma de lob în jurul vârfului fisuri pentru colecţia de date
fotoelastice bazate pe găsirea valori minime pentru 28,573 puncte ale rezidului normalizat (=0.00007) ,
eroare medie normalizată µ(=-0.0024) şi deviate standard s(=0.0413)

Kramer şi Hart au propus anterior un model de propagare a fisurii, lent şi stabil în polimeri sticlosi care
consideră protecţia plasticităţii induse de la regiunea fisurată. Ei au admis că, tensiunea efectivă ar putea
fi caracterizată de un factor K de intensitate a tensiunii locale care a fost suma unui factor KA de
intensitate a tensiuni aplicate şi a unui factor KP de intensitate a tensiuni plastice, în timpul propagării
fisurii. Ei au adăugat că, deoarece Kp a fost, de obicei, unul negativ trebuie determinat un astfel de KA
încât să producă un K mai mic la vârful fisurii. Totuşi, calculele lor pentru KP au utilizat matricea de
dislocare pentru a modela regiunea fisurii pe care ei au realizat că este ireal. Modelul prezent foloseste
compatibilitatea şi argumentele de contact pentru a desfăşura modelul matematic; acestea ar trebui sa fie
o aproximaţie validă a realităţi fizice a regiuni fisurate.
Este, prin urmare, important să definim cu atenţie regiunea din jurul vârfului fisurii de la care ar trebui
obţiunte date privind tensiunile determinate prin fotoelasticitate. Regiunea fisurată ce înconjoară fisura
nu ar trebui inclusă în analiza şi nici regiunile afectate de limitele probei. Un efort considerabil a fost
făcut pentru a determina care regiune a modelului cu franje fotoelastice ar trebui incluse pentru a atinge
o calitate optimă între experiment şi model, adică regiunea care dă cea mai mică valoare a rezidului
normalizat, eroarea medie normalizată µ şi deviaţia standard s.

Fig.4.4 a)Valorile rezidului normalizat, eroarea medie, şi deviaţia standar şi b) Soluţiile pentru cei patru
parametri KF,KR,KS şi tensiunea T ca o funcţie pentru franjele N a buclei ce defineşte limita exterioară a
zonei de date corespunzatoare.

35
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig.4.5. Viteza de propagare a fisurii da/dN relativ la ΔK pentru probele călite din policarbonat încercate
la R=0.1(PCCT-11), R=0.3(PCCT-12) R=0.5(PCCT-13).

Procesul de notare se potriveşte la toate datele experimentale din harta franjelor N izocromatice până la
noul model matematic din patru parametri prin minimalizarea erorii funcţiei urmatoare:

(4.5)

unde ξ=N şi reprezintă datele de izocromatie fotoelastice experimentale: ηm=Ʃiaiηi reprezintă termenii
din noul model de patru parametri, adică, η1=z-1/2,η=z-3/2z, η3=z0, η4=z-1/2ln(z) şi ηs=z-3/2zln(z) unde a1, a2
, a3,a4 ,a5 sunt coeficienţi reali şi a5=-a4; δ (xy este o funcţie comutativă, valoarea fiecareia este fie 1 sau
0 depinzând dacă pixelul corespunzător este sau nu în datele selectate.
S-a constatat că datele optimizate pot fi obţinute într-o zonă în jurul fisurii definite de o mască interioară
rectangulară centrată pe vârful fisurii cu o laţime de două ori mai mare decât lungimea zonei plastice
Dugdale, şi o limită în formă de lob exterioară care este formată de franje N fotoelastice N=3.5-5
(fig.4.3)

Fig.4.6. Comparaţii între cresterea fisuri a-N în probele iniţiale şi calite de policarbonat

36
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Tabel 4.1. Matrice a condiţiilor de încercare pentru probele de policarbonat CT utilizate în încercarea la
oboseală. Probele PCCT-2, PCCT-3 şi PCCT-10 au fost supuse la supraîncărcări de până la 15% la
lungimi variate ale fisurii.

Nf
As h =σ1-σ2=2τmax si f=7.0 MPa mm/fisura ; h=2mm.
Aceste bucle reprezintă franje de tensiune de forfecare maxime constante într-o gamă de 6-9 MPa, adică
aproximativ 15-22% din deformaţia specifică de forfecare monotonă a policarbonatului. Fig.4.4a
demonstrează variaţia în rezidul normalizat, eroarea medie normalizată şi deviaţia standard ca o funcţie
a câmpului de date în interiorul franjei de ordin N care demonstrează clar că o valoare care se încadrează
între 3,5-5 este necesară pentru a atinge o valoare minimă stabilă. Fig.4.7b indică efectul încadrării
ordinii franjelor în valoarea celor patru parametri mecanici derivaţi din ecuaţia (4.1) şi arată că valoarea
tensiunii T (σxy) este afectată în mod special de limita zonei de colectare a datelor.
În testele la oboseală, încărcarea maximă a fost menţinută la 120N şi au fost folosite trei valori ale
coeficientului de asimetrie a ciclului: R=0,1; R=0,3; R=0,5. Lungimea fisurilor a fost crescută la
dimensiuni între 25mm şi 32mm, adică o creştere de aproximativ 5-12mm dincolo de radăcina
crestăturii înainte de măsurătorile fotoelastice, pentru a caracteriza protecţia fisurii induse au fost
începute, pentru a evita efectele crestăturii induse. Valoarea lui Kmax în ciclul de oboseală creşte odată
cu creşterea lungimii fisurii (inclusiv a crestăturii) pentru o valoare fixată şi Fig.4.5 arată datele creşterii
fisurii pentru cele trei teste grafice ca log da/dN în raport cu log ΔK.

Fig. 4.7 a) – Tensiunea σxy masurată experimental printr-o jumatate de ciclu de încărcare pentru
probele PCCT-1 necălite cu grosime de 2mm la lungimi ale fisurii variate, subiectivă la testarea la

37
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
oboseală cu Pmax=120N, R=0,1 şi o frecvenşă de 0,1Hz. b)Tensiunea T măsurată experimental printr-o
jumatate de ciclu de încărcare pentru trei probe de policarbonaţi CT călite cu o grosime de 2mm cu
lungimi ale fisurii diferite, referitor la testarea la oboseală cu Pmax=120N, R=0, şi o frecvenţă de 0,1Hz.

Vitezele de propagare sunt în principal în regimul liniar al curbei privind rata de creştere a fisurii de
oboseală, deşi sunt unele evidenţe în date care la lungimi ale fisurii mai mari, şi în mod special la
coeficientul R=0,5, ratele de creştere sunt în regimul C, adică tind spre rupere rapidă cu o valoare
nominală Kmax de aproximativ 1,9 MPa√m. Această constă în valorile raportate la rigiditatea fisurii
K1c pentru policarbonate la temperaturi ambientale de aproximativ 2,4MPa√m, în mod special în timp
ce rigiditatea fisurii observate ca rezultat al ciclului de încărcare este cunoscut ca fiind mai mic decât
valoarea observată în timpul testării cvasistatice. Matricea testului este data în Tabelul 2. Au fost
utilizate frecvenţe ale testului puţin mai mari (0,9-1,0 Hz) la coeficienţi de asimetrie R=0,5 pe când
viteza de propagare a fisurii a fost considerabil mai mică decât la frecvenţe mai mici (0,5 Hz). Trei
probe, PCCT-2, PCCT-3 şi PCCT-10 au fost supuse la cicluri simple periodice cu suprasarcini de 15%
la lungimi diferite ale fisurii. Nu este important că testele au fost deasemenea realizate pe probe
policarbonate aşa cum au fost primite, sau în condiţii de călire, şi diferenţe substanţiale au fost observate
în performanţele oboselii, decurgând de la tensiunile de fabricaţie reziduale care au întârziat substanţial
iniţierea fisurii.

4.3. Plasticitatea şi propagarea fisurii în polimeri

Haddaoui şi colaboratorii au considerat că energia absorbită în crearea zonei de transformare a


materialului fisurat este asociată cu avansarea fisurii. Ei au propus o teorie de propagare a fisurii în
straturi care asociază cinetica creşterii fisurii cu mecanismele de rupere observate şi au notat prezenţa de
perechi de benzi de forfecare în stratul fisurii la vârful fisurii principale. Ei au observat, de asemenea,
discontinuităţi în benzile de propagare ale fisurii pe suprafaţa fracturii zonei de rupere pe care au
asociato cu mărimea zonei active din faţa vârfului fisurii unde au apărut subţierea probei şi fisurarea
progresivă. Au identificat extensia fisurii ca translarea reprezentativă a zonei active ce corespunde cu
mărimea zonei plastice Dugdale. Una din principalele concluzii propuse de Haddaoui şi colaboratorii a
fost că rata de eliberare a energiei asociată cu creşterea fisurii la oboseală ductilă în policarbonate se
indepărtează semnificativ de prezicerea dată de modelele din zona plastică pentru fisuri bine dezvoltate,
cu energia totală eliberată scăzând sub predicţia modelului din zona plastică în timp ce lungimea fisurii
creşte. Această observaţie interesantă ar putea fi interpretată ca reflectând efectul componentelor
protecţiei vârfului fisurii indus de regiunea crestată ce înconjoară o fisura la oboseală în policarbonat,
care reduce forţa de plecare a fisurii efective cu predicţia mecanicii fracturilor liniar elastice. Acesta este
analog cu protecţia vârfului fisurii pastice indusă observată la metale, este cunoscută ca fiind afectată
semnificativ de tensiunile medii şi spraîncărcări/subîncărcări.
În polimerii amorfi ca policarbonaţii, plasticitatea duce de la mecanismele de deformaţie
specifică concurente ale fisurării şi încovoierii la forfecare cu fisurarea favorizată de componenta
tensiunii hidrostatice, şi prin urmare, de o stare plană de tensiune. Hristov şi colaboratorii au remarcat
deasemenea fisurarea policarbonatelor sub încărcarea ciclică şi deformaţiile specifice în încărcarea
monotonă. Fenomenul de fisurare crează o zonă de benzi de deformaţie specifică în faţa fisurii şi de-a
lungul flancurilor fisurii, care este analog cu modelul benzilor de deformaţie specifică Dugdale propuse
pentru metale dar mecanismele ce cauzează fisurarea şi comportamentul materialului fisurat sunt foarte
diferite pentru cele observate cu plasticitatea în metale. În special în masa moleculara mică, polimerii cu
o reţea încalcită cu densitate mare ca policarbonaţii, fisurarea implică formarea unei structuri anulate

38
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
deschise printr-o pierdere de “entaglement”, care este o masură a gradului pentru care mişcarea relativă
a lanţurilor de polimeri este subiectul constrângerii topologice. Materialul fisurat poate conduce la
“disentanglement” aplicată dacă polimerul este ţinut fără tensiuni pentru o perioadă de timp mare sau
este ţinut deasupra temperaturii de tranziţie a sticlei, Tg. În al doilea rând, procentul de volum mic a
polimerului în fisură (50-60% mai mică) înseamnă că materialul fisurat prezintă deformaţii plastice
majore fără deformaţie laterală macroscopică semnificativă – aceasta a fost denumită plasticitatea
“dilataţională” spre deosebire de plasticitatea volumului conservator “distorsionat” observat în metale.
În plus, faţă de aceste puncte, natura viscoelastică a polimerilor înseamnă că există histerezis
mare şi disipare de energie, cel puţin în partea de tracţiune a unui ciclu de încărcare aplicat. Aceasta
duce la schimbari de proprietăţi cumulative, încălzirea vârfului fisurii localizate şi influenţele asupra
creşterii fisurilor la oboseală. Ar trebui remarcat faptul că, influenţele încălzirii de tip histerezis decurg
de la faptul că natura viscoelastică a materialului fisurat este presupus a fi capturat prin efectele lor
asupra distribuţiei de tensiune la limitele elasto-plastice decurgând din compatibilitatea tensiunilor.
Hristov şi colaboratorii au observat o fisură tipică formată sub deformaţie uniaxială care este
caracterizată de o reţea cu fibre aproape clindrice, orientate aproape perpendicular pe creşstătura/cea mai
mare parte a interfeţei şi paralel cu tensiunile externe. Fibrilele sunt compuse din materiale din lanţuri de
polimeri orientaţi şi extrem de elaboraţi, şi sunt adesea interconectaţi prin legare încrucişată (vezi
Fig.4.8a care arată scanarea de imagini cu microscop electron (SEM) a parţii din vârful fisurii crestate
pentru o suprafaţă fisurată de policarbonat).

Fig. 4.8a) – imaginile SEM ale suprafeţei fisurate în modelul PCCT-3, care a avut o lungime a fisurii
la oboseală de 29,3mm, propagată sub o încarcare maximă de 120N (Kmax=1,09MPa√m) la R=0,5 şi
1,0Hz. b) O vedere marită a unei parţi din regiunea de mai sus. Pot fi vazute fibrele aliniate cu goluri
intercalate şi legaturi încrucişate. c) O imagine SEM la o scară mai mică arătând extinderea regiunii
fisurate înaintea fisurii la oboseală; vârful fisurii şi poziţiile vârfului fisurii sunt arătate prin referinţele
de pe suprafaţa rezultată prin rupere. Fisura are o lungime de 29,3mm.

39
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Morfologia fisurarii şi diametrele fibrelor se pot schimba în funcţie de tipul de polimer (de exemplu
polimer cu intesitate “entaglement” mare sau mică, masa moleculară, legari încrucişate), şi variabile
externe cum ar fi temperatura, viteza de deformaţie, agentul de crestare, şi grosimea probelor. Alte
proprietăţi ale fisurării, cum ar fi indicele de refracţie, diferă de acelea ale materialului nefisurat.
Fisurarea există în împrejurimea corpului nefisurat şi acesta va induce deformaţii compatibile şi tensiuni
de-a lungul limitei dintre polimerii bloc şi regiunea crestată (acesta este reflectat în prezenţa benzilor de
forfecare care localizează curgerea plastică în polimeri amorfi în timpul durificării iniţiale experimentată
dupa deformaţia specifică, urmată de întărire). Fig 4.8b şi c indică faptul că aspectul fibrelor şi alinierea
este cea mai remarcată la limita regiunii până la primii 30μm (6% din lungimea fisurii) aproape de
poziţia vârfului fisurii. Acest lucru este de acord cu modelul distribuţiei tensiunilor în fisura propus de
Passaglia, care a găsit un vârf de tensiune înalt chiar în faţa vârfului fisurii care scade în prima porţiune
de 5% din fisura şi un vârf de tensiune mai mic la vârful crestăturii.
Este cunoscut faptul că protecţia vârfului fisurii plastice indusă afectează viteza de propagare a
fisurii la oboseală în metale sub anumite condiţii, de exemplu încărcarea cu amplitudine variată şi
schimbarile în tensiunile medii ciclice, şi ar putea fi de asteptat că propagarea fisurii ductile în polimeri
să fie influenţată de aceiaşi parametri şi din motive similare. Pruitt şi Suresh au remarcat în lucrarea
asupra polimerilor amorfi (inclusiv policarbonaţi) că atunci când apare deformaţia permanentă la vârful
fisurii, forţele de strângere sunt exercitate asupra lor în timpul descărcării, ceea ce generează o zona de
tensiune compresivă reziduală în jurul vârfului fisurii. Munca lor demonstrează existenţa unei zone de
tensiuni compresive reziduale în zona ciclică avariată înaintea vârfului fisurii folosind analiza
fotoelastică a probelor tensionate compacte la o frecvenţă de încărcare de 5Hz. După creşterea unei
fisuri la oboseală la o lungime de 3.3mm înaintea subiectului fisurat la vârf la o valoare de
Kmax=1.09MPa √m , ei au observat existenţa tensiunii compresive reziduale de -9,4MPa la
Kmin=0,11MPa √m extinzând unele de 0,35 mm înaintea vârfului fisurii cu regiunea compresiei
reziduale extininzadu-se cu peste 1,1mm. Ei au remarcat că modelul cu benzi de deformaţie specifică
Dugdale al deformatiei plastice da o valoare pentru consistenta marimii zonei plastice monotone de
patru ori extinderea compresiei reziduale. În timp ce zona plastică ciclcică a început cu modele simple,
de exemplu în referinţă [29], de a fi un sfert din mărimea zonei plastice monotone, aceasta a confirmat
că compresia reziduală a apărut de la zona plastică ciclică.
Lucrarea lui Fang şi colaboratorii a considerat efectul unei singure supraîncărcări ciclice la o rată
de supraîncărcare de 1,6 până la 3, la probele de policarbonaţi cu tensiuni compacte cu o grosime de
3mm. Ciclul lor de supraîncărcare a avut o frecveţă de 0,005Hz şi au fost fie cu formă sinusoidală, fie
trapezoidală. Supraîncărcările au fost observate că ar conduce la încetinirea semnificativă a vitezei de
propagare a fisurilor la oboseală, cu ciclurile trapezoidale ce dau un nivel uşor ridicat de încetinire.
Acesta ar fi de aşteptat într-un material viscoelastic unde răspunsul observat ar trebui deasemenea să fie
puternic influenţat de frecvenţa încărcării ciclice. Nivelul încetinirii a fost legat de către autori de
mărimea zonei de crestare, care a fost influenţată de vârful încărcării în supraîncărcarea ciclică. Marimea
zonei plastice din vârful fisurii a fost calculată folosind modelul Dugdale şi s-a presupus că este legat de
lungimea crestăturii (deşi comparaţiile directe între aceste două dimensiuni arată mai tarziu în această
lucrare că aceasta s-ar putea sa nu fie validă). Tocirea crestăturii şi crestaturiile multiple au fost induse în
timpul supraîncărcării conducând la o schimbare ulterioară în calea fisurii, pentru a urma mărginea zonei
afectate de supraîncărcare. Aceste efecte au fost deasemenea observate în lucrarea asupra supraîncărcării
în policarbonaţi de către autorii prezenţi, după cum este indicat in Fig.4.9, care arată clar apariţia
ramificării fisurii de-a lungul marginii zonei plastice afectate de supraîncărcare. Alte studii similare,
asupra materialelor policarboneţilor/acrilonitrililor butadieni stireni (ABS), realizate de Fang şi
colaboratorii au luat în considerare traseul fisurii şi suprafaţa fisurii ulterioare până la o suprasarcină, în

40
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
detaliu mai mare. Ei au observat structuri poroase întinse pe suprafaţa fracturată supraîncărcată care a
fost pusă pe seama tocirii vârfului fisurii şi pene fine alături de această zonă întinsă coresponzând cu
regiunea de încetinire.

Fig. 4.9 – Proba PCCT-2 cu o lungime a fisurii de 33,2mm urmată de aplicarea a cinci cicluri de
suprasarcini individuale; a) imaginea CLSM care este concentrată pe suprafaţa probei; b) imaginea 3D
CLSM ce se concentrează progresiv prin grosimea probei. Ramificarea fisurii a apărut la fiecare
suprasarcină şi aceste ramificaţii pot fi vazute ca se întorc şi se propagă de-a lungul marginii zonei
plastice supraîncărcate.

Prin urmare, efectele propagării fisurii (plastice) în polimeri potenţiali cuprind: tocirea vârfului fisurii
actuale, apariţia benzilor la interfața plastic-elastic, tensiuni reziduale de compresiune în regiunea
deformată plastic, şi fisuri cu transfer de sarcină pe suprafaţa rezultată prin rupere. Un astfel de efect
conduce la modificări de valori atât la K max (scade) cât şi K min (creste) într-un ciclu de încărcare
aplicată, comparată cu valorile normale aplicate. Există o reducere netă în tensiunea aplicată sau gama
intensităţii tensiunii unor valori efective mai mici. Foarte puţine lucrări consideră raza totală a acestor
influente în creşterea fisurilor atât pentru metal cât şi pentru polimeri.
Tensiunea tangenţială are această influenţă asupra metalelor, de exemplu Roychowdhury şi Dodds au
obervat că o reducere în tensuinea σxy este sinonimă cu cresterea deformaţiei plastice perpendiculare pe
planul fisurii. În ciuda acestor dificultăţi, puţine progrese s-au făcut în a cunoaşte cum să includem cu
acurateţe şi încredere protejarea indusă de deformarea plastică în caracterizările propagării fisurilor la
oboseală, de exemplu, conceptul propus de Elber de inchidere a fisurilor într-o plajă a factorului de
intensitate a tensiunii ΔKeff , in 1970.

Fig.4.10 a) O parte din suprafața de rupere prin oboseală pentru o fisură propagată în proba PCCT-3 cu
R=0,5. b) O parte din suprafața de rupere prin oboseală pentru o fisură propagată în proba PCCT-10 cu
R=0,1 la aceeași mărire ca în Fig. 4.10a
41
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig 4.11. a) imaginea SEM a unei fisuri la oboseală


b)vârful fisurii şi regiunea de propagare sunt dificil de diferenţiat prin observare trebuie utilizate
suprafeţe optice microscopice în polariscop
c) scanare 2.D laser confocal microscopic. Regiunea unui vârf de fisură a probei PCCT-6
d) imagine 3.D CLSM a unei probe PCCT-6.

CLSM-urile pot fi folosite pentru a urma propagarea în regiunea crestăturii de-a lungul ciclului de
oboseală, cum este demonstrat în fig. 4.12. Această figură arată dezvoltarea fisurii pe grosimea probei de
10 mm în specimenul probei PCCT-2, incluzând supraîncărcarea de 15 % (marcată cu cercuri solide).

Fig 4.12. Propagarea fisurii masurată din imaginile CLSM, în proba PCCT-2 care a fost supusă la 20 N (
15%) suprasarcina aratată de simbolurile umplute(albastru)

42
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 4.13. Imagini ale vârfurilor fisurilor în proba PCCT-2 luate cu SEM (sus) şi CLSM (mijloc şi jos)
de la o fisură de oboseală lungă de 31.2 mm

Fig.4.14. a. Factorii de intensitate a tensiunii calculaţi folosind ecuaţiile (4.3)-(4.4) pentru probele
PCCT-11 (R=0.1). b. Date pentru factorii noi de intensitate a tensiunii ca o funcţie de coeficientul R a
tensiunii în probele PCCT-11 (R=0,1), PCCT-12 (R=0,3) şi PCCT-13 (R=0,5)

43
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Capitolul V. Starea de deformaţie (ε1-ε2) în vecinătatea crestăturii unei probe


compacte din Aluminiu

5.1. Descrierea aparaturii şi a materialului fotoelastic

Determinările experimentale s-au făcut pe maşina universală de încercat de tip INSTRON 8808,
figura 5.1, la solicitarea de tracţiune excentrică. Pentru a îndeplini condiţiile de încărcare statică,
mişcarea bacurilor maşinii a fost setată la 0,5 mm/min. Probei i s-a ataşat şi extensometrul de tip „clip-
on-gage” în vederea determinării deschiderii flancurilor fisurii în timpul solicitării.

Fig. 5.1. Maşina de încercat INSTRON 8808

Polariscopul cu reflexie LF/Z-2 cu sursă obişnuită de lumină albă, figura 5.2 a fost utilizat pentru a
observa izoclinele şi izocromaticele care apar atunci când încărcăm proba compactă. Compensatorul 832
a fost folosit pentru a citi odinul de franjă în puncte pre-selectate. Compensatorul se bazează pe
principiul echivalenţei nule. Camera video digitală a fost folosită pentru a înregistra franjele izocromate
în timpul încărcării treptate a probei.
1

44
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 5.2. Polariscopul cu reflexie LF/Z-2

Măsurarea deschiderii crestăturii a fost făcută cu un extensometru, figura 5.3, care a evaluat
deschiderea crestăturii în mm pe baza calculului variaţiei tensiunii electrice.

Fig. 5.3. Extensometru „clip on gage”

Placa din material fotoelastic PS-1B este de grosime 2,125 mm. Această placă a fost lipită pe suprafaţa
probei crestate cu ajutorul a două componente adezive rezistente PC-1. Placa din material fotoelastic PS-
1B este foarte sensibilă şi prin urmare ne permite să o folosim pe suprafeţe deformate elastic precum şi
pe suprafeţe deformate în domeniul elasto-plastic. Adezivul are rol şi de strat reflectorizant.

45
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Caracteristicile materialului utilzat pentru plăca din material fotoelastic PS-1A sunt prezentate în
Tabelul 5.1.

Tab. 5.1. Caracteristicile materialului fotoelastic


Placa PS-1B
Coeficientul solicitări optice K[-] 0.150
Modulul de elasticitate E [MPa] 206,9
Coeficientul lui Poisson µ [-] 0.42
Alungire A [%] 5
Constanta f 890

Placa din material fotoelastic aplicată probei cu crestătură, Figura 5.4, transformă o parte a solicitării şi,
simultan, rigidizează proba. Ca rezultat, deformările probei sunt mai mici decât dacă nu ar fi fost
aplicată placa.

Fig. 5.4. Proba cu înveliş fotoelastic PS-1B

5.2. Date preluate de la maşina de încercat INSTRON 8808

Pe maşina de încercat s-au înregistrat datele referitoare la valoarea încărcării, deplasarea


flancurilor crestăturii, timp, etc. Câteva dintre variaţiile obţinute pe această cale sunt prezentate în
figurile 5.5, 5.6 şi 5.7. Astfel, în figura 5.5 se prezintă variaţia forţei în timpul încercării. Se face
precizarea că, iniţial s-a realizat un program de încercare în trepte, astfel încât, la nivelele de 2 kN, 4 kN,
6 kN, 8 kN şi 10 kN, forţa a fost constantă pentru 30 de secunde, pentru a se putea fixa compensatorul
astfel încât în punctul considerat să avem, în momentul citirii, zona neagră ce corespunde ordinului zero,
iniţial al franjei.

46
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 5.5. Variaţia forţei în raport cu timpul

În figura 5.6 se prezintă variaţia forţei în raport cu deschiderea flancurilor crestăturii, măsurată
cu ajutorul extensometrului de tip „clip-on-gage” instalat pe probă, aşa cum se poate vedea în figura 5.3.
Se constată faptul că avem o variaţie liniară atât la încărcare cât şi la descărcarea probei, ceea ce denotă
faptul că solicitarea s-a făcut în domeniu elastic şi că nu s-a propagat fisura la vârful crestăturii.
Valoarea maximă a deplasării flancurilor crestăturii este de 0,17 mm.

Fig. 5.6. Variaţia forţei în raport cu deschiderea flancurilor crestăturii

Pentru a se evidenţia diferenţa dintre deplasarea flancurilor fisurii şi deplasarea traversei maşinii
de încercat, s-au trasat dependenţele din figura 5.7. Aici se prezintă variaţia deschiderii flancurilor
crestăturii şi a deplasării traversei maşinii, în funcţie de timp. Se constată faptul că, deplasarea traversei

47
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
maşinii de încercat este mult mai mare decât cea a falancurilor crestăturii, 0,61 mm în raport cu 0,17
mm.

Fig. 5.7. Variaţia deschiderii flancurilor crestăturii şi a deplasării traversei maşinii în funcţie de timp

5.3. Operaţiuni premergătoare încercărilor realizate prin softul PSCalc 3.1

În continuare, operaţiunile necesare efectuării determinărilor sunt descriese în cele ce urmează.


Pentru determinări s-a utilizat softul PSCalc 3.1, ce gestionează testele privitoare la determinările
fotoelastice. Mai întâi a fost necesară calibrarea compensatorului. Astfel din cadrul softului PSCalc 3.1,
din menu-ul “Option” s-a ales submenu-ul “Use Compensator” care s-a calibrat prin aducerea acestuia la
zero şi citirea prin soft, şi aducerea la valorea extremă de 4 şi, din nou, citirea acestei valori de către soft.
Aşa cum se poate constata şi din figura 5.8, este necesară, mai întâi, vizualizarea imaginii, centrarea
acesteia şi modificarea unghiului lentilei de polarizare până când raza laser devine (aproximativ)
paralelă cu una din axa uneia din tensiunii principale. Dacă nu se obţine imaginea în cadrul ecranului
softului PSCalc, trebuie făcute ajustări la “Option”-“Devices”-“Video Devices”.
Se trece, apoi, prin toate opţiunile din a doua linie a softului PSCalc.

Fig. 5.8. Poziţionarea aparaturii pentru vizualizarea corectă

48
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori
Astfel, de trece la menu-ul “Project” unde se statileşte numele testului – “test1”. Aici se poate face
un test nou sau se poate prelua unul mai vechi. Tot aici se stabilesc numărul de puncte în care se doreşte
a se efectua măsurarea precum şi numărul de trepte de încărcare, figura 5.9. In acest caz s-a considerat
un singur punct de măsurare cu şase trepte de încărcare a forţei: 0 kN, 2 kN, 4 kN, 6 kN, 8 kN şi 10 kN.

Fig. 5.9. Stabilirea denumirii proiectului, a numărului de puncte de măsurare şi a numărului de trepte de
încercare
În continuare se trece la menu-ul “Plastic”, figura 5.10, în care sunt precizate caracteristicile
materialului fotoelastic: tipul, coeficientul optic, modulul de elasticitate longitudinală, coeficientul lui
Poison şi constanta de calibrare. Aceste valori se regăsesc pe specificaţiile materialului date de către
firma furnizoare.

Fig. 5.10. Caracteristicile materialului fotoelastic

Menu-ul “Structure” necesită informaţii despre materialul de bază, figura 5.11. În acest caz a fost utilizat
aluminiu, cu modulul de elasticitate longitudinală E=73,1∙103 MPa şi coeficientul lui Poison ν=0,32.

49
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 5.11. Caracteristicile materialului de încercat

În cadrul menu-ului “Points”, figura 5.12, se solicită, pentru fiecare punct în parte (aici avem un
singur punct) următoarele caracteristici: grosimea materialului fotosensibil şi grosimea materialului de
încercat. Valoarea coeficientului de calibrare este afişată automat, dacă în menu-ul “Plastic” s-au dat
caracteristicile cerute. Altfel, dacă se utilizează un material fotosensibil confecţionat din compoenente,
valoarea coeficientului de calibrare se stabileşte pe baza calibrării acestui material printr-o procedură
utilizând o grindă încastrată la un capăt cu posibilitatea de mişcare a capătului liber cu ajutorul unui
micrometru. Această grindă va avea lipită pe ea materialulul fotoelastic confecţionat. Se utilizează,
pentru calibrarea plasticului, butonul “Calibrate Plastic” din figura 5.10. Tot aici se stabilesc şi valorile
forţelor la care se vor face încercările în trepte.

Fig. 5.12. Grosimile stratului fotosensibil, a materialului de încercat precum şi valorile forţelor

50
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

În continuare se trece în menu-ul “Test”, figura 5.13, în care se poate vizualiza imaginea iniţială,
pentru proba neîncărcată, cu o zonă neagră în vecinătatea vârfului crestăturii iar valoarea arătată de
compensator trebuiesă fie zero. Se solicitătă proba, pentru fiecare palier de forţă modificându-se
valoarea citită de către compensator pănâ când, în punctul de citire luat în considerare (vârful
crestăturii), apare din nou zona neagră. În acest fel se obţin franjele izocline vizibile pentru diferite
valori ale forţei de solicitare.

Fig. 5.13. Meniu-ul test, cu proba nesolicitată.

5.4. Izocromate obţinute pe proba compactă

Daca modelul este examinat în lumina albă, la solicitarea probei apar benzi sau zone
colorate cu aceeaşi culoare, motiv pentru care aceste benzi poartă numele de izocromate.
Izocromatele corespund punctelor din probă în care diferenţa tensiunilor principale (sau a
deformaţiilor principale) σ1-σ2=ct. Prin urmare, izocromatele mai pot fi definite ca locul geometric
al punctelor în care diferenţa tensiunilor principale este constantă. Deoarece tensiunea tangenţială
maximă dintr-un punct, în cazul stării plane de solicitare, este egală cu jumatate din diferenţa
tensiunilor principale normale din acel punct, izocromatele mai pot fi interpretate ca locul
geometric al punctelor în care tensiunea tangenţială maximă este constantă. Într-un polariscop
cu lumina polarizată circular se pot obţine izocromatele atât în câmp întunecat cât şi în câmp
luminat. Izocromatele obţinute în câmp întunecat corespund unui număr par al multiplului k
(ordin de bandă), pe când cele obţinute în câmp luminat corespund la jumatăţi ale ordinului de
bandă. Pentru determinarea stării de tensiune din probă este suficientă una din aceste familii de
izocromate. De multe ori se folosesc ambele familii de izocromate pentru a spori precizia
determinarilor fotoelastice.
Figura 5.14 prezintă liniile izocromatice obţinute în timpul încărcării treptate ale probei
compacte examinate, cu forţa de la 0 la 10 kN.

51
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

Fig. 5.14. Izocromatele obţinute la diferite valori ale forţei.

Pentru fiecare valoare a solicitării, se apasă butonul din meniu-ul „Test” prin care programul
preia în mod automat citirea de la compensator. Aşa cum s-a menţionat, pentru determinarea diferenţei
dintre tensiunile principale se utilizează relaţia:
E
σ1-σ2=1+νf N
unde E este modulul lui Young al materialului din care este comfecţinată proba;
 ν este coeficientul lui Poisson al probei;
 f este constanta plăcii din material fotoelastic.
52
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

În aceste condiţii, în meniu-ul „Results” se prezintă variaţia deformaţiilor (ε1-ε2) şi a tensiunilor


(σ1-σ2) în raport cu valoarea forţelor de solicitare, figura 5.15. Se constată faptul că valoarea maximă a
diferenţei tensiunilor principale este: (σ1-σ2)Max=194 MPa obţinută pe proba din aluminiu la o forţă de
încărcare de 10 kN.

Fig. 5.15. Variaţia deformaţiilor (ε1-ε2) şi a tensiunilor (σ1-σ2) în raport cu valoarea forţelor de solicitare

Se precizează faptul că, dimensiunile secţiunii din dreptul crestăturii sunt: 20∙35 mm2. În
consecinţă, dacă s-ar lua în considerare solicitarea de tracţiune + încovoiere, fără a se ţine seama de
prezenţa crestăturii, tensiunea ar fi:
𝐹 𝑀𝑖 10000 10000 ∙ 32,5
𝜎𝑀𝑎𝑥 = + = + = 93,87 𝑀𝑃𝑎
𝐴 𝑊𝑧 20 ∙ 35 20 ∙ 352
6

Se constată faptul că valoarea tensiunii este dublă în raport cu cea calculată (194 MPa în raport
cu 94 MPa). Acest lucru se întâmplă datorită existenţei crestăturii şi a concentratorului la vârful acesteia
ce face ca valoarea tensiunii să fie mai mare.

53
Determinarea prin fotoelasticimetrie a stării de tensiune și deformație în vecinătatea unor concentratori

BIBLIOGRAFIE

1. Goanţă V., “Mecanica Ruperii”, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2006, ISBN 973-702-299-8
2. Frankovský, P., Masláková, K.: Principle and applications of PhotoStress method. In: Mechanics.
Scientific researches and methodical development. 2012, roč. 6, s. 162-168.
3. Irwin, G. R., Discussion of “The Dynamic Stress Distribution Surrounding a Running Crack - A
Photoelastic Analysis”, Proceedings of the Society for Experimental Stress Analysis, Vol. 16, No. 1,
pp. 93-96 (1958).
4. Kobayashi, A.S.: Handbook on Experimental Mechanics. Seattle: Society for Experimental
Mechanics, 1993, 1020 s.
5. Nurse, A. D. and Patterson, E. A., 1990, A Photoelastic Technique to Predict the Direction of Edge
Crack extension using Blunt Cracks, International Journal of Mechanical Science, 32, 253-264.
6. Tech Note-702 Introduction to Stress Analysis by the PhotoStress Method, Raleigh, Measurements
Group, 1996.
7. Lewis PR. Environmental stress cracking of polycarbonate catheter connectors. Engineering Failure
Analysis 2009;16:1816e24.
8. Hristov HA, Yee AF, Gidley DW. Fatigue craze initiation in polycarbonate: study by transmission
electron microscopy. Polymer 1994;35(17):3604e11.
9. Wang B, Lu H, Tan G, Chen W. Strength of damaged polycarbonate after fatigue. Theoretical and
Applied Fracture Mechanics 2003;39(2):163e9.
10. Haddaoui N, Chudnovsky A, Moet A. Ductile fatigue crack propagation in polycarbonate. Polymer
1986;27:1377e84.
11. Pruitt L, Rondinone D. The effect of specimen thickness and stress ratio on the fatigue behavior of
polycarbonate. Polymer Engineering and Science 1996; 36(9):1300e5.
12. Christopher CJ, James MN, Patterson EA, Tee KF. Towards a new model of crack tip stress fields.
International Journal of Fracture 2007;148:361e71.
13. Pacey MN, Patterson EA, James MN. A new photoelastic model for studying fatigue crack closure.
Experimental Mechanics 2005;45(1):42e52.
14. James MN, Christopher CJ, Lu Y, Patterson EA. The plastic ‘inclusion’ as a mesoscale bridge
between local crack tip mechanisms and the global elastic field. submitted to International Journal
of Fatigue, 2011.
15. Tada HR, Paris PC, Irwin GR. The stress analysis of cracks handbook. New York: ASM
International; 2000. p. 62.
16. Srawley JE, Gross B. Stress intensity factors for bend and compact specimens. Engineering Fracture
Mechanics 1972;4:587e9.
17. Pruitt L, Suresh S. Cyclic stress fields ahead of tension fatigue cracks in amorphous polymers.
Polymer 1994;35(15):3221e9.
18. Fang Q-Z, Wang TJ, Li HM. Overload-induced retardation of fatigue crack growth in
polycarbonate. International Journal of Fatigue 2008;30:1419e29.

54